Nu trecuse nici jumătate de an de zile de când se afla la Moara cu noroc, și trebile îi mergeau din ce

în ce mai bine: avea porci la îngrășare, două vaci cu lapte, căruță pe răzoare, doi cai buni, avea bani
în ladă, nu prea mulți, dară destui pentru ca să poată trăi un an, doi dintr-înșii. Dar acum, când
trebile mergeau mai bine, Lică voia să-i vorbească arândașului, fără îndoială pentru ca să-și facă
rând de vreun alt om la Moara cu noroc.
Dară Ghiță nu voia să plece; nu-l lăsa inima să părăsească locul la care în scurt timp putea să se
facă om cu stare.
Și iar se gândea la învoiala pe care o făcuse în strâmtoarea sa, la banii săi, la primejdiile ce-l
împresurau, la iarna ce se apropia și la zilele bune pe care le avusese când nu avea nici porci la
îngrășare, nici vaci cu lapte, nici căruță pe răzoare, nici cai sprinteni, nici bani bine numărați în ladă.
Și când se gândea la aceste, îi venea oarecum să se bucure că Lică îl scoate fără de voie de la
Moara cu noroc și-l scapă așa zicând de toate nevoile. Dar Ghiță era om cu minte și simțea că are
să-i pară toată viața rău dacă va pleca de la Moara cu noroc. De aceea, de câte ori își aducea
aminte că Lică se afla sub același acoperământ cu dânsul, îl cuprindea o vie îngrijare. Ar fi voit să
meargă la el și să-l întrebe: "Omule, ce vrei să faci, ce vrei să ceri de la mine? Vorbește-mi verde-n
față, ca să ne înțelegem." Și iar îi venea să-și zică: "Ce-mi pasă!? Eu nu dau nimic; sunt gata să țin
piept cu el. Și dacă pier, atâta pagubă!" Și mai ales acesta era gândul care-l stăpânea pe Ghiță:
nimic nu era în el mai tare decât pornirea de a se pune împotriva lui Lică și de a nu da nici cât e
negru sub unghie îndărăt.
Dar pe când se întărea în această hotărâre, el era singur și părăsit. Ana, pe care o privea cu atâta
drag mai nainte, încetul cu încetul se înstrăinase de dânsul și nu mai era veselă ca mai nainte, când
se afla singură cu dânsul. El însuși se înstrăinase de dânsa. Din clipa în care ea și-a arătat
bănuielile pe față, se stinsese orice tragere de inimă pentru dânsa din sufletul lui. Și-ar fi dat adesea
toată viața pentru ca să mai poată simți, fie chiar pe o singură clipă, bucuria pe care o simțea
odinioară când privea la dânsa; dar în zadar: ea nu mai era pentru dânsul ceea ce fusese; chipul ei
frumos, trupul ei fraged, firea ei dulce nu mai putea să străbată până la inima lui plină de
amărăciune. Din dragoste către dânsa și către copii venise la Moara cu noroc; din dragoste pentru
dânsa și pentru copii se băgase în strâmtoarea în care se afla; și acum tocmai ea era cea dintâi din
rândul acelora care nu țin seamă de strâmtoarea lui și de greutățile cu care se luptă, chiar și ea îl
credea rău, când nu putea să-i înțeleagă purtarea.
De aceea acum, când simțea trebuința de un suflet în care să-și caute sprijinire, Ghiță nu se gândea
la Ana, care dormea liniștită lângă dânsul, ci la Pintea, care-l mângâiase adeseori cu privirile sale
pline de încredere. La început ar fi fost în stare să-și pună caii la căruță și să plece acu în vreme de
noapte la Ineu, ca să-l caute pe Pintea; încetul cu încetul, însă, gândurile s-au lămurit în sufletul lui,
și în cele din urmă simțindu-se mai tare, el își zise: "Adică de ce să pun eu mai multă încredere într-
un om străin decât în nevasta mea!?"