Sunteți pe pagina 1din 16

Pe mâine

E noapte. Vera își bea liniștită ceaiul într-o garsonieră destul de


mobilată, dar fără culoare, cu un aer apăsător în ea. În cameră se
găsesc o canapea, o măsuță, un cuier, un dulap, o comodă, un aparat de
radio vechi. Stă întinsă pe canapea, cu picioarele pe măsuța de cafea
din fața ei. Inspiră multă feminitate, făra ă părea “prețioasă” sau
fragilă, ci mai degrabă rece, închisă. E relaxată. Se uită la ceasul de pe
perete. E 2:25 a.m.

În zece minute încep să împachetez. Dacă iau acceleratul de la șase


îl găsesc încă acasă. Nu pleacă el așa de dimineață. Și nici nu-l sun să-l
pun în gardă. Ce să-i zic? Tată, vin. O să vrea să știe de ce vin. Chiar
dacă nu m-ar întreba nici mort. Ori astea nu se spun la telefon. Vin acum
că am tupeul să te privesc în ochi, na. Pentru că vreau să încheiem
socotelile. Să-ți zic ce am de zis și să mă car. După cinșpe ani. Pentru el
n-o fi mare lucru, dar eu am să mă simt mult mai bine. Ba nu, că tocmai
asta e chestia. Vreau să-l doară. Să-l simt cum înghite în sec, mut. Nu
mă aștept să recunoască ceva sau să-mi dea dreptate. Doamne ferește!
Ar trece el peste orgoliul lui cât China? O să i se pară un moft de copil
prost. Mă doare-n cot. Un moș singur, ratat și trist. Mi-e și milă de el
dacă stau să mă gândesc mai bine. Ultima dată, la moartea mamei, mi s-
a părut ca tot vroia să ne spună ceva. Nu l-am văzut niciodată așa
dărâmat. Poate că el chiar ne iubea. Ce mod sinistru. Să iubești cum îți
pică la îndemână. Cu aburi de alcool și duhnind a țigări parcă iubirea nu
mai are așa farmec. Ți se-apleacă și nu vrei să mai știi cum ar putea arăta
mai departe. Ședințe interminabile de familie în sufrageria aia kitschoasă
la care eu nu puteam niciodată să tac... Nu puteam să tac, dar nici nu i-
am spus vreodată ce gândeam cu adevărat. Cum credeam eu că ar trebui
să fie, cum mi-aș fi dorit să fie. Nu-l uram, mi-era doar scârbă de el. Mi
1
se făcea greață dacă vroia să mă atingă, mă dispera să mă simt studiată la
fiecare mișcare. Îmi amintesc că nu l-am înjurat niciodată.
N-aș fi putut să gândesc vreodată ceva rău la adresa lui. Uneori îmi
doream așa de mult să pot să-l urăsc. Dar nu. Tot ce visam era să plec.
Ceea ce-am și făcut. Nu m-am uitat înapoi. Nu mi-a păsat de ce-am lăsat
în urmă. Nu m-am gândit la mama care trebuia să-i suporte toanele. Și
nici pe ea nu cred că am judecat-o. O credeam pur și simplu o femeie
slabă, cu o răbdare de fier și cumplit de ascunsă. Știam sigur
c-o să moară înaintea tatei. Știam sigur că asta va fi cea mai cruntă
pedeapsă pentru el: singurătatea. La 30 de ani, mama era deja căruntă.
Avea încă o față frumoasă, dar pielea i se zbârcise ingrozitor. Era flască.
Tata fusese, firește, primul bărbat din viața ei. Cu siguranță și ultimul.
Nu l-ar fi înșelat nici să știe că era batjocorită la fiecare colț de stradă.
Mi-era ciudă să o văd tot timpul căzută pe gânduri. Dar nu găseam ce să
vorbim. Era tot timpul o tensiune prea mare în aer. Genul ăla de
convorbire care n-are niciun Dumnezeu. La câțiva ani după, când am
plecat și o mai sunam, același lucru: Bună, mama. Ce faci? Bine? Și eu
tot bine. Cum e vremea? Da, și la noi e cald. Am auzit c-o să plouă
săptămâna ce vine. Altfel, ce mai zici? De bine. E bine când e bine.
Atunci, mai vorbim. Și nu vorbeam niciodată altceva. Decât că au
zugrăvit ei sau mi-am luat eu un frigider eventual. M-au trezit din somn
să-mi spună că mama e la spital și că nu mai are mult. Păi cum? De ce?
Eu știam că e bine. Avea cancer la stomac de 2 ani. Cum,
dumneavoastră nu știați? Vorbeam destul de des la telefon, dar nu mi-a
zis nimic niciodată de asta. Precis a vrut să vă protejeze, mi-a spus
atunci doctorul. Precis...
Vera se uită din nou la ceasul de pe perete. 2:50 a.m. Pare ușor
surprinsă, dar nu impacientată.

Ia uite ce repede trece timpul. Nici n-am băgat de seamă. Ziceam că mă


apuc de împachetat de-acu’ un sfert de oră. Parcă-aș mânca ceva înainte.

Iese din scenă. Merge în bucătărie. Se aud zgomote de dincolo (fâșâit de


hârtii, pungi, tacâmuri scăpate pe jos).

2
Și-am zis să iau ceva de mâncare azi. Ce obicei prostesc am și eu. Să țin
mereu frigiderul gol. La ce dracu-l mai bagi în priză? Doar să consume
curent? Nu-i așa, tată? Stingeți luminile. Mai faceți economie. Că nu
plătiți voi. Dacă n-aș fi eu ați muri de foame. Mă, cred că are dreptate
tata aici.

Trântește ușa de la frigider.


Se întoarce în cameră și se-așează pe jos.

Uite, n-am găsit decât niște amărâte de smochine uscate.

Mănâncă încet, tacticos. Linge degetele cu poftă.

Niciodată nu mi-au plăcut fasoanele. Pe-asta am învățat-o de la tata.


Asta avem, cu asta defilăm. Nu-ți convine ceva, pleacă. Du-te. Fă tu alta
mai bună. N-am cerut niciodată nimic și nu suportam copiii care se
smiorcăiau în magazine și se dădeau cu curu’ de pământ până le
cumpărau ai lor jucăria. Să te milogesti în halul ăla. Fără pic de
demnitate. Nu am invidiat niciodată pe nimeni. Noi nu ne putem
compara cu ei, spunea tata. Ei au bani. Sunt copii de chiaburi. Noi eram
ăia cinstiți.

Nici n-aveam nevoie de hainele lor, de excursiile lor, de serile lor în


oraș. Am venit acasă singură de la grădiniță din a doua săptămână.
Mama a mers cu mine la școală doar în prima zi. Apoi mi-a legat o cheie
de gât, mi-a zis să n-o pierd și să fiu cuminte. Și mi-a făcut cu mâna din
prag. Mă întorceam acasă și nu era nimeni. Mă încuiam în casă și
trăgeam jaluzelele. Se făceau niște siluete ciudate pe pereți. Așa s-a
născut Titu. De cele mai multe ori nu eram de acord. Era mai încăpățânat
decât mine. Masa era mereu aranjată pentru două persoane, întotdeauna
luam două mere, două portocale, două compoturi, două căni, două
perechi de papuci, două creioane, două gume, făceam două boluri cu
floricele... El mi-a spus prima dată că oamenii mari își imaginează
multe, dar că nu știu să se joace. El zicea că asta se întâmplă pentru că ei
3
nu cred în ce-și imaginează. Oamenii mari uită. Tu ești foarte curajoasă!,
îmi spunea când mă întorceam bocită de la școală. Să nu-l mai lași pe
Andrei să râdă de tine când te joci de-a cerul. Mama nu vroia niciodată
să citească povești pe roluri cu mine. Îi era rușine. Nu râdea, doar
zâmbea și tot timpul mi-a zis că vorbesc prea tare. Mama credea că eu
sunt fericită la școală și că am mulți prieteni. Eu îi spuneam că nu e așa,
dar nu mă asculta. Oamenii mari mint. Titu nu m-a mințit niciodată. El
mi-a spus că și eu o să mă fac om mare. Sunt nopți în care sunt doar eu
cu el... Cred c-am ajuns să mă îndrăgostesc de ceva ce nu știu dacă
există...

Mă fato, bagă-ți mințile în cap! Ai grijă! Că-n lume sunt mulți bădărani.
Ia spune-mi mie, nu-ți face niciunul avansuri pe-acolo? Știu eu cum sunt
ăștia la vârsta asta. Le-a dat mustața și-au chef de hârjoane. Ia zi, cum îl
cheamă? Când îl aduci pe Gigel ăla al tău să-l cunoaștem și noi? Să-l
cinstesc și eu cu-un pahar de vin de băutură adevărat(). N-a băut neam
de neamul lui așa ceva. Gigel al meu nu a existat niciodată pentru el. În
schimb, îi furam cămășile. Acum, că stau mai bine să mă gândesc, era
aproape o chestie perversă. Cum dumnezeu să-ți displacă cineva așa de
tare și totuși să-i furi hainele? N-am o explicație pentru asta. Știu doar că
erau singurele în care mă simțeam comod și în siguranță. Ascunsă, știam
că nu mă vede nimeni și atâta vreme cât treceam neobservată, era
perfect.

Vezi că te-ngrași. Iar bagi în tine? O să-ajungi ca mă-ta. Păi ce femeie


era când am luat-o eu! Eu am ajutat-o să termine seralul. Eu am pregătit-
o, eu aveam casă, am dus-o la oraș, am băgat-o la mine la fabrică. Cine
știe ce se întâmpla cu ea dacă nu eram eu? Pun pariu că și mama s-a
întrebat de vreo câteva ori chestia asta.

Se ridică de jos. Se întinde. E cam obosită. Ceasul arată acum


3:30 a.m.

Unde dumnezeu o fi valiza aia? Și parcă nu m-aș căra totuși cu valiza


după mine. Că doar nu stau o lună acolo. O oră-două și plec. Sau
4
poate-ar fi mai bine să rămân măcar o noapte. În fond, ce se poate
întâmpla? Da, o să dorm acolo cel puțin o noapte. Nu vreau să rămân cu
regretul că nu l-am privit în ochi niciodată. O să-i spun că nu-l urăsc. Și-
apoi o să-nvăț să spun și te iubesc cuiva, odată... Mi-e groază de
telefoane în miez de noapte...

Deschide dulapul, găsește pe raftul de jos valiza în care începe să


împacheteze câteva haine.

O să dau și eu buzna în viața lui cum intra el încălțat și neinvitat în


camera mea. Nu bătea la ușa. Ce faci, Miss? Rămânea în prag pentru că
de cele mai multe ori nu știa după ce venise, dar întotdeauna găsea ceva
de comentat. Dacă eram în chiloți foarte bine, dacă eram dezbrăcată iar
bine, dacă mă îmbrăcam trebuia să-mi văd mai departe de lucruri. Nu mă
vedea de fapt. I se părea perfect normal să intre peste mine în baie. Stai
liniștită, nu mă uit, am mai văzut. Normal, ce mare brânză. Mă-ta era
frumoasă. Tu nu semeni cu mă-ta, semeni cu mine, să știi. Duhnea a bere
ieftină de la o poștă. Cel mai blând bețiv. Spune-mi și mie care mai e
viața ta? Te-ai apucat de fumat? Vrei o țigară? Să nu te uiți la mine că
fumez. Fumatul nu e pentru suflete tinere. Tac-tu fumează că e prost și
plictisit. Pune-mi și mie muzică de aia de-asculți tu.

Vera merge și pornește radioul de pe comodă din cameră. Se aude Ella


Fitzgerald - In my dreams. Apoi se îndreaptă spre mijlocul camerei și
împodobește cuierul cu hainele ei pe care le așează în cele mai
năstrușnice moduri, transformându-l în pom de Crăciun.

Uite tata, ăsta e jazz-ul. Asculți? E muzica aia pe care se fac desene
animate și pe care ar trebui să te trezești tu dimineața. E muzica pe care
ar trebui s-o iei tu pe mama la dans și să tai iarba din fața curții. Și să
facă mama plăcinte cu caise și migdale. Mă urmărești? Pe muzica asta se
cumpără brazii de Crăciun. Știi, copacii ăia înalți care miros de-ți mută
nasu’ și care lasă multe ace pe jos? Nu se folosesc ăia de plastic cum
avem noi. Ãia nu-s buni. Pentru că nu au miros, tată. Și pentru că se fac
bucăți-bucăți și se pun în cutii de carton, sus, pe dulap. Pomul de
5
Crăciun nu stă în dormitor tot anul. El stă afară și vine înăuntru numai
iarna. Și pomul se ține în casă, să-l vadă copiii, nu pe terasă unde-l văd
vecinii. Lor nu le pasă de pomul tău. Și nu trebuie să-l fac doar eu.
Auzi? Tu atunci lași șuruburile, mama lasă rufele și veniți să mă ajutați.
Tu tai ața cât crezi tu că trebuie să fie de lungă, mama o agață de globuri
și eu le sui în pom. Și-apoi stingem luminile și aprindem beculețele. Și le
lăsăm să pâlpâie toată noaptea pentru că ele sunt mici și nu consumă
mult. Și așa adormim mai bine. Pe jazz, tata.

Jazz-ul te ajută să visezi că ninge și că mâine o să te trezești în miros de


lapte cu cacao și mandarine coapte bine.
Că l-ai prins pe Moș Crăciun înainte să plece,
că poți să aprinzi și tu aragazul chiar dacă nu ai voie,
că faci gimnastică ca () Nadia Comăneci,
că înțelegi cuvintele de la buletinele de știri și că nu te plictisesc,
că mama nu o să afle niciodată că eu i-am spart balerina de pe noptieră,
că tatăl meu este marinar și de asta nu vine la ședințele cu părinții,
că vara facem scufundări în mare împreună, cum am văzut eu la
televizor, la Teleenciclopedia.

Ce vrei tu, se poate. Jazz-ul poate. Ai înțeles? Tata doarme.

Vera “despachetează pomul”. Împachetează hainele și le pune la loc în


valiză. Muzica se oprește.

Tata doarme pe fotoliul cu tapițerie maro din sufragerie. Eu mi-am făcut


bagajele și plec. Plec cu Gyuri. Pentru că-l iubesc ca o descreierată. Îl
iubesc că mă fură și că are pielea măslinie, îl iubesc când îmi pune o
mană pe sân și cealaltă pe gură ca să-mi astupe gemetele sau când îmi
promite că o să-mi arate marea în curând. Am vrut să-l sărut așa de tare
când l-am văzut prima dată, pe verandă, la tanti Mina... Nici nu știu de
ce. Nu mă interesează de ce. Pur și simplu mi se rupsese filmul.
Realizam că îmi vorbea, îi vedeam buzele mișcându-se, dar nu mă
puteam gândi decât la cum sărută. Era dubios de amabil. Aproape
impecabil. Tot încerca să mă facă să mă simt comod și în apele mele. Pe
6
mine mă luase însă de ceva minute valul. M-a enervat politețea aia dusă
la extrem la el. Îmi venea să-i trag o palmă ca să-l calmez. Și apoi să-i
mușc buza de jos. Și așa era cam vânătă...

Gyuri s-ar fi înțeles bine cu tata dacă s-ar fi cunoscut. Dar asta abia mai
târziu. Când a venit spre mine, am știut că o să mă ia cu forța. Și l-am
lăsat pentru că și eu vroiam. Mi-a spus că el nu suportă mahalaua asta
căcăcioasă și că pleacă în capitală. El n-o să trăiască în orașu’-ăsta în
care nu calcă nici dracu’, doar moartea. O să stea la Capșa să bea cu
baștanii și-o să fumeze trabuc după trabuc. Gyuri avea mâini lungi și
osoase. Toată carnea lui era afundată bine în oase. Când punea mâna pe
mine simțeam cât e de hotărât și de încordat. Avea treizecișidouă de
alunițe pe tot corpul. Nu erau pauze în atingerile lui, nu respira, nu
vorbea mult. Mama știa de noi și a simțit că vreau să plec, dar nu a
încercat niciodată să mă convingă să n-o fac. Era secretul nostru față de
tata.

La nunta lu’ fii-mea mă-nbăt. Băutura este lichiorul vieții, fata mea. Te
ține treaz. Eu acu’ nu beau de fericire, să nu crezi balivernele de le spune
mă-ta, eu beau de surmenat. Sunt apăsat. Mă gândesc cum să fac să vă
fie bine. Nu mai bea, tata. Mă-ta zice că dau banii pe țigări și pe băutură
în loc să-i bag în casă. Păi măcar atâta poftă să-mi fac și eu, nu? Un
păhăruț de vin și unu’ de bere. O țigară nu merge pe uscat. Te râcâie pe
gât. Am rugat-o să bea cu mine. Nu vrea. Eu nu pot s-o oblig. Nu merg
la cârciumi. Beau acasă. Cu familia. Nu?

Vede ceasul. 4:18 a.m. Vera pune vin pe florile din glastre

Mama?
Vera?
Eu.
Ce faci? Când vii acasă? Tac-tu e turbat.
Nu mai vin, mama.
Ce mâncați voi acolo? Unde stați?
E bine. Îl cheamă Gyuri.
7
Vera, întoarce-te acasă.
Acolo nu e acasă.
Mi-e frică. De ce vrei tu să-l superi pe tata?
O să fie bine, mama. Sub patul meu, la capătul dinspre fereastră găsești
casetele mele cu jazz. Ascultă ziua, când e plecat la muncă.
Ce nume e Gyuri?
E ungur.
Și eu ce-i spun lu’ tata?
Că iarna asta va trebui să facă el pomu’ de Crăciun. Pentru că eu nu am
să fiu. Și poate îl ajuți și tu.
Tu crezi că nouă ne arde de Crăciun acum?
Vera tace. Închid. Pa, mama. Ai grijă.

Se așează pe canapea și bea din sticlă vinul care a mai rămas.

Cea mai adevarată conversație cu mama la telefon. ( Râde. Apoi devine


foarte gravă. ) În București eu m-am angajat ca recepționeră la un hotel
de patru stele. Lucram în ture. Gyuri muncea la mecanică auto într-un
service. Am dat șpagă și ne-am luat o cameră într-un cămin studențesc.
Am sărbătorit prima noastră lună în București cu o cină la restaurantul
“Corăbierii singuratici”. Am comandat o sticlă de Chardonnet și am
dansat toată noaptea. (Mai ia o gură de vin) Parcă aveam patine. Așa de
bine alunecam pe podeaua din marmură. Ne-am îmbătat criță. Am ajuns
la cămin și am desenat planul viitoarei noastre case. Pe urmă l-am lipit
de tavan, să-l vedem bine când dormim. Și am făcut dragoste toată
noaptea. Numai că, după acea lună, lucrurile au început să se schimbe.
(Încă o gură) La firmă treaba nu mergea cum trebuie. Banii nu ne
ajungeau. Gyuri a început să se împrietenească cu băieții de la
tinichigerie-vopsitorie. Ei l-au dus prima dată într-o crâșmă. Beau ca
porcii și jucau poker până uitau de ei. Și de-aici a început totul.

Dorm.
Alerg.
Mănânc.
Împachetez.
8
Ascund.
Fur.
Feliez.
Scriu.
Visez.
Cumpăr.
Fut.
Râd.
Vopsesc.
Șterg.
Plâng.
Ascult.
Tai.
Implor.
Plătesc.
Caut.
Tremur.
Aștept.

Tăcere

Veronica Papadopol sunt eu. Sunt în luna a doua.


Domnișoară, sunteți sigură de consecințele actului dumneavoastră?
Îl scoatem, nu am de ales.
Este foarte posibil să regretați mai apoi.
Nu e timpul lui acum.
Tatăl este de aceeași părere?
Tatăl vine mai rar acasă. Nu am avut timp să-i spun.
Cum credeți.
Mă curăț. Dau răul afară.
Gyuri, l-am născut. Prematur. Când mai mergi cu băieții, pariază pe
viața lui. Nu ai ce să pierzi. Face o căruță de bani. E trocul perfect. Eu te
las acum. Mă duc să fac o facultate, mă mut două cartiere mai la nord.

9
Ți-am lăsat supa cu găluște în frigider și tocană de legume. În caz că vrei
să mănânci ceva. Păcat, aș fi putut...
Ai grijă de tine.
A ta pană azi, Vera.

Se trezește ca dintr-un vis.

Vin, tata. Nu mai e mult. În câteva ore sunt la tine. Pe asta o știi?

Pornește din nou radioul. Se aude It Ain’t Right - Peg la Centra, Artie
Shaw. Vera dansează cu mișcări ample. Se suie pe masă, pe canapea, se
pitește în dulap, “invită” cuierul la dans... Fără a se opri din dans:

Mi-ar fi plăcut să mă-nveți să-not. Câteodată visez că pot. Că plutesc în


ceva vâscos și fin ca mătasea, că fac acolo piruete și că mă duc în jos, tot
mai în jos. Că mii de mâini mă iau și mă poartă. Că umblă pe mine ca
șerpii, mă încolăcesc și mă protejează. Îmi umblă în păr, mă întorc pe
toate părțile, mă cheamă nu știu unde. Și eu vreau să le amestec, să le fac
una cu mine. Odată am visat că aveam coadă. Branhii nu, nici înotătoare,
doar coadă. Jumătate din mine înota într-un sens, celaltă în celălalt sens.
Nu eram nici om, nici pește. Mă înecam. Am încercat s-o tai. Am rămas
cu un ciot.

Se oprește din dans epuizată.

Nu, nu am văzut încă marea, dar asta nu mă împiedică să visez că aș fi


văzut-o. Ia uite, e 4:52. Dar viața nu-i făcută s-o dormi. E liniște noaptea
și mie îmi place când e liniște. Îmi place să deschid larg fereastra și să
închid ochii. Dacă te concentrezi atent pe mersul mașinilor, ai impresia
că s-a pornit o ploaie de mai mare dragul. Că-i toarnă cu găleata. Băiatul
meu ar fi zis că vezi mai multe dacă închizi ochii. De fiecare dată când
aș fi fost obosită, mi-ar fi spus: “Închide ochii, mama! Ascultă și închide
ochii!” Și eu aș fi făcut cum îmi zicea, iar el ar fi început să șuiere ca
toate arătările și ciudăteniile lumii. “Ce sunt mama?” “Un cărăbuș?”, aș
fi spus eu la nimereală. “Ai ghicit! Bravo! Dar acum ce sunt?” “Un
10
avion.” “Și acum?” “Un cosaș.” “Mama, ești genială. Da, un cosaș sunt,
bravo!” Și ar fi sărit de gâtul meu. Nici el și nici eu n-am fi avut habar
ce e, ce face, dar ne-am fi pus de acord. Ar fi fost jocul nostru. Unul din
miile. Mama m-ar fi bălăcărit în ultimul hal să știe că am preferat
avortul. Mi-am omorât copilul, tata. Dar nu așa trebuia să se întâmple.
Nu făcusem casa. Era doar o hârtie. Nu aveam tatăl. Era doar un molâu
care uitase de vis. Nu știam cum să-l împing mai la margine. Sforăia ca
un porc, mirosea a transpirație și a ulei de motor încins. Se întorcea de
pe-o parte pe alta și-și arunca mâna grea peste mine. Puteam să tai lemne
pe el că n-ar fi simțit nimic. Uneori, dimineața, începea să mă pipăie.
Stăteam nemișcată cu ochii la schița de pe tavan. Câteodată renunța. Mi-
au trebuit șase luni să plec.

Trage cu ochiul către ceas. E 5:05. a.m.

Mă aproprii. M-auzi, tata, cum vin? Mă auzi printre atâtea gânduri? Îmi
amintesc mâinile tale butucănoase, cu degetele răsfirate, cum atârnau
dincolo de brațul fotoliului. Erai lungit, cu bazinul aproape căzut, un
picior urcat pe măsuța din față și gâtul ascuns în barbă. Aveai câteva
vânătăi și o unghie neagră. Erau mâini grele, aspre, îmi închipuiam eu,
nu le-am simțit prea des. Visai oare la ceva? La ce visai? Aș fi vrut să
vorbești în somn. Din cauza mea te-ai apucat de băut? De ce nu mi-ai
spus. N-aș mai fi făcut. Vroiai casetele mele de jazz? Ți le-aș fi dat. Te
supără că îți fur cămășile? Vroiam doar să te știu aproape. Mă trimiteai
să cumpăr eu berile pentru tine și înghețată pentru mine când erai
binedispus. Mama nu merita nimic. Mama era morocănoasă.

Nu mai pișa ochii ăia. Ce, crezi că mă impresionezi? Ce-ai de plângi?


Vrei motive? Vrei să-ți dreg una să te potolești? Dacă n-aș fi eu fii-ta ar
muri de foame. Nu merit și eu o sticluță? Vrei să plec? Spune, vrei? Ce
vrei? Vorbește, nu mai beli ochii la mine.

Vreau să coboare nodul ăsta când vorbesc despe tine, tata. Să vină o
noapte lungă și rece, cum e asta, și să uităm tot. Să ne trezim devreme, la
cântatul cocoșilor, pe banca aia verde, ruginită, din fața casei noastre și
11
să așteptăm răsăritul împreună. Să numărăm frunzele care au mai rămas,
să încercăm s-o auzim pe mama, s-o căutăm. Vreau să știu cum arăți
când zâmbești.

Dar viața mea nu e oricum prea interesantă nici acum. De când m-am
despărțit de Gyuri, am terminat o facultate. M-am mutat de la recepție
un etaj mai sus, la departamentul de resurse umane pe care chiar îl
conduc de altfel. N-o duc rău. Aș putea să-mi permit să văd marea lejer.
Numai că eu nu vreau s-o văd singură și, în ritmul ăsta, risc să n-ajung
prea curând. Și-apoi, cine știe, poate că nici nu e pe-atât de frumoasă
cum mi-am închipuit-o eu. Poate e chiar gri, murdară și miroase urât. Și-
atunci ce faci? Nu mai bine rămân cu ea așa cum o știu din poze?
Fotografiile sunt o invenție minunată. Pentru cine se-ngrijește de
memorie. Pentru cine vrea să uite, ele nu contează. Tata era obsedat să
facem fotografii cu orice ocazie. Niciodată nu erau prea multe. Aveam în
vitrina de sub televizor zeci de aparate de fotografiat chinezești, stricate.
Nu-i plăcea să fotografieze altceva decât oameni cunoscuți. Trebuiau să
fie neapărat rude sau prieteni.

Ar trebui să mă-mbrac... (Tace) Ai mei aveau o manie. La fiecare sfârșit


de an, după fiecare premiere, să mergem să ne fotografiem toată familia.
Tata, mama și eu cu o coroană de flori de două ori mai mare decât capul
meu. Și intram în studio la domnul fotograf și era o pânză albastră, sau
roz în spate și noi stăteam drepți și semeți. “Zâmbiți, vă rog!” Atențiee!
Pac! Mama fierbea de nerăbdare să le înrămeze, să le arate colegilor,
prietenilor, rudelor de care nu auzisem în viața mea. Eram mândria
familiei, ce să mai. Și mie mi-era doar scârbă de zâmbetul ăla fals. Nici
o poză nu mă arată pe mine. (Tace) Ce vreți de la mine? În definitiv, ce
căutați? Spectacol? Ei drăcie, eu sunt asta pe care o vedeți. N-o să găsiți
nimic. Sunt banală. Uite, e bine dacă stau așa? (Schimbă poziția) Sau
cum?(Schimbă poziția) Așa e mai bine? Spuneți! Nu e suficientă lumină
în cadru, nu? (Schimbă poziția) Sau poate asta? Haideți! Dați-mi un
indiciu! Nu pot să ghicesc...

Titu, vii tu cu mine la mare? Mi-e urât singură.


12
Valiza e gata. Mă-ntorc acasă. Acasă... Încă nu știu ce-nseamnă acasă cu adevărat.
Când eram mică acasă însemna unde dormeam eu în fiecare seară,
Strada Castanelor, numărul 7, colț cu Bulevardul Zorilor. Apoi acasă a
început să-mi fie tot mai frică și mai urât. Spuneam povești cu Titu și
dădeam muzica tare, tare în căști să n-auzim urletele. El o cască, eu o
cască. Noi c-o ureche ascultam jazz și cu alta cum urla tata la mama. Mă
debusola chestia asta pe mine. Nu mă lăsa să mă concentrez. Titu trebuia
să treacă în stânga și să cânte mai tare decât el.

Eu am crescut cu obiceiul de a fi spionată. Am ajuns să am nevoie de


asta într-un fel și să-mi gândesc fiecare pas. Nu trebuie să ascunzi nimic
pentru că tot se află și pe urmă e mai rău, așa-mi zicea. Mă comportam
ca și cum nu eram singură niciodată. Pozam. Și când se întâmpla să nu
văd pe nimeni în preajma mea, îmi închipuiam că cineva stă totuși
ascuns și mă vede. Iar eu îi făceam jocul, mă prefăceam că nu-l știu
acolo, dar încercam să găsesc cele mai bune unghiuri pentru el.
Niciodată însă nu aveam curiozitatea să verific dacă ceea ce mi se părea
mie era chiar adevărat. Era mai bine să-mi închipui, era mai sigur să nu-
ntâlnesc privirea nimănui. Gyuri a venit țintă la mine. Cu el n-am avut
încotro. Mi-a luat Dumnezeu mințile atunci. Ar trebui să fie permis să
spionezi doar în noaptea de Ajun, când îți aștepți cadoul. Și-atunci, cel
mai important lucru e să nu uiți s-adormi.

Se ridică, merge către dulap, își alege de acolo o rochie roșie,


vaporoasă. Se dezbracă de hainele de pe ea. Începe să îmbrace rochia.

Poate că ar fi bine să nu mă grăbesc. Cum să încep? Dacă s-a mutat între timp?
Poate s-a recăsătorit și noua lui familie o să mă bălăcărească ca la ușa
cortului. Poate chiar nu-l găsesc acasă. Poate e înnoptat la cârciuma din
colț și fac drumul degeaba. ( Se oprește câteva secunde fără să
clipească) Poate a murit... Cred c-ar fi mai bine să-i dau un telefon
înainte.

Bună ziua. Casa Papadopol? Constantin Papadopol? Vera la telefon, fiica ta.
13
Nu, nu, e penal. Cum să începi așa... Dacă mă vede e altceva. O să
scutim o grămadă de cuvinte. O să mă recunoască și-are să fie mult mai
simplu. Cinsprezece ani nu înseamnă atât de mult.

Termină de îmbrăcat foarte energică, nerăbdătoare.

Da, o să punem jazz și o să fac o cafea doar pentru noi doi. Și poate am
să-i cer chiar și o țigară. (Caută într-un sertar. Scoate de acolo o
oglindă de mână, ruj, pudră, farduri, creme, parfumul, etc. Le aruncă
pe canapea) O să dansăm pentru prima dată împreună.

Începe Perfidia, Glenn Miller.

Știi de când plănuiesc asta? De mult timp. Mi-am tot închipuit cum ar fi,
dar parcă niciodată atât de puternic ca acum. Avem multe să ne
povestim, tată. Tu despre câte sticle ai golit în lipsa noastră, de chin și
jale, eu despre cum mi-am ratat căsnicia, tu despre cum ți-ai terorizat
familia, eu despre cum mi-am omorât copilul, tu despre câte nopți n-ai
dormit din cauza mustrărilor, eu despre câte nopți n-am dormit din cauza
mustrărilor, tu despre cum ai vrut să mă suni, eu despre cum am vrut să
te sun, tu despre cât de singur ești, eu despre cât de singură mă simt.
Aveai dreptate. Noi doi semănăm. Cu o mică diferență: eu nu am patima
băuturii, eu mă-mbăt cu vise. E la fel de grav, stai liniștit. E vina lui
Titu, nu știu dacă și a ta. Dar tu nu știi cine e Titu, așa-i? Titu e fratele
meu, amantul meu, prietenul meu, tatăl meu, copilul meu, e tot ce nu am
putut și mi-aș fi dorit să am. Titu e marioneta mea. Dacă vreau să aibă
mustață, își pune mustață. Dacă vreau să danseze cu mine, dansează.
Dacă vreau să râdă cu mine, râde. El e ca jazzul, perfect. Numai că nu
simt nimic. Ceva îmi scapă printre degete. Așa că am decis să-l omor pe
Titu, iar tu ești primul care poate să mă ajute să fac asta. O să mă-ntrebi
cum. Titu ar putea să moară doar dacă eu îmi găsesc tatăl, pentru
început. Poate am să fac rost apoi și de un prieten, și de un amant, și de
un copil. Cu fiecare balon spart, Titu moare câte puțin. Titu știe fiecare
gând al meu, fiecare fantezie, știe până și ce nu-mi mai amintesc eu.
14
Toate planurile mele sunt legate de el, iar el poate să fie orice și oricine.
La el nu există “nu se poate”, “nu e voie”, “nu meriți”. Nu pot să m-
ascund de el nici să vreau. E în mine. Nu-i nevoie să scot niciun cuvânt.
Dar numai cu el. Cu oricine altcineva totul devine imposibil, mă leagă
de mâini și de picioare, îmi pune o botniță la gură și mă aleargă. Îmi
încruntă sprâncenele, îmi mută ochii-n pământ, mă face să tremur și să
vreau să dispar. Nu mai știu cine al cui e. Acum mă aude, dar nu e
răzbunător. Sapă doar în mine, m-amăgește cu basme și bazaconii și nu
mă lasă să trăiesc. Gyuri a fost primul care a putut să-l facă pe Titu să
tacă. O vreme numai. Îmbătrânim, tata. Vreau să mă cunoști.

Se așează pe canapea. Se uită la ceas. 05:40 a.m. Se machiază cu grijă,


atentă să ascundă fiecare imperfecțiune, strident.

În trei minute ar trebui să chem un taxi. La șase pleacă trenul. Un ultim


retuș. Să ascundem numai cearcănele astea adânci, și să întinerim pielea
asta cam obosită. Să punem puțină culoare și să pitim ridurile mici și
dese. Să desenăm un contur și să facem niște buze. Să curățăm un ochi și
să-l acoperim sub farduri. Sprâncene mai bogate, pomeți mai ridicați,
buze mai cărnoase și o piele mai groasă. În straturi. Rezistentă, care să
stea fermă, cum o pun eu. De ce strânge ea rândurile? De ce se
adâncește? Cine mi-o taie? De ce nu mă mai ascultă? Unde dracu vă
grăbiți așa?

Trage cu ochiul la ceas. Vede ca e 05:45 a.m. Se face că nu a văzut.


Continuă să se fardeze.

Bea cu mine pentru sănătate, fata mea. Tata caută în viața ta după el. Și
nu se găsește. Tata îți cântă noaptea, în vis, s-adormi și așteaptă să crești
mare. Tata e trist și singur. Își așteaptă sfârșitul și vrea să-l ierți. Nu dă
telefoane pentru că nu știe să vorbească. Și-a pierdut răsuflarea de când
nu a mai vorbit. Tata stă rezemat la o masă cu mușama albă imprimată
cu trandafiri roșii. Te așteaptă. Mai vii?

15
Vera a terminat cu machiajul. Aruncă o ultimă privire în oglindă.
Închide valiza. O ia de mană, o strânge la piept. Se uită la ceas.
E 06:00 a.m.

Nu astăzi. Azi am pierdut trenul. O lăsăm pe mâine?

Se aude In my dreams, Ella Fitzgerald.

Sfârșit

16