CUVINTUL DE INTRODUCERE AL AUTORULUI

De-a lungul evoluţiei sale omul s-a văzut obligat de împrejurări să utilizeze anumite
mişcări pentru a-şi procura hrana, ase apăra sau chiar a supravieţui. Aceste deprinderi ,,utilitare”
cum le numesc alţi predecesori care s-au ocupat de evoluţia speciei umane în lumina activităţilor
practice şi fizice se regăsesc în toate ştiinţele care le studiază, le utilizează, le adaptează, le
perfecţionează, le inventează cu scopul perfecţionării activităţii umane indiferent de scopul ei
(pentru muncă, scop militar, artistic, sportiv şi recreativă-loisir).
În evoluţia s-a mişcările fundamentale (naturale) care compun atletismul (mersul,
alergarea, săritura şi aruncarea) au evoluat, s-au diversificat s-au perfecţionat şi în final au
alcătuit probele atletice ordonate competitive la care rezultatele în evoluţia naţională şi mondială,
nu cunosc limite sau bariere de netrecut, formând în totalitatea lor un sistem de probe atletice.
Fiecare dintre acestea, au un caracter autonom, determinat de structuri şi reguli (regulament) de
desfăşurare.
În raportul intitulat ,,Învăţământul superior într-o societate a învăţării” (Korka-2002)
CEPES/UNESCO unde este prezentat că ,,societăţile dezvoltate de astăzi şi mai ales cele de
mâine, sunt tot mai mult societăţi ale cunoaşterii şi ale învăţării. Producerea, transmiterea şi
aplicarea cunoaşterii în orice domeniu de activitate sunt mijloace care asigură creşterea
productivităţii. Totodată, fără învăţarea continuă, adaptabilitatea personală sau modul şi stilul
individual de viaţă sunt mai sărace în conţinut şi în performanţe, scade calitatea vieţii şi termenii
standardelor economice, ai diversităţii şi profunzimii acţiunilor sau trăirilor culturale.
,,Inteligenţa bazată pe cunoaşterea şi competenţa profesională mereu analizată prin
asimilarea de noi abilităţi şi cunoştinţe este indiciul unei vieţi personale de calitate, capabile şi
contribuie la dezvoltarea comunităţii naţionale şi locale.”
Influenţa fenomenului de Globalizare se face simţit şi în domeniul educaţional unde
integrarea europeană necesită reforme reale în acest domeniu, determinând apariţia în.

1
 România în ultimii ani a reglementărilor necesare, a documentelor oficiale şi a unui
număr mare de lucrări teoretice care tratează în majoritate această problemă (Vlăsceanu-2000;
Marga-2001, Korka-2002)1.
În aceste context, ,,misiunea sistemului educaţional devine o componentă esenţială a
strategiei schimbării în oricare dintre societăţi. Nivelul formativ iniţial nu mai satisface
exigenţele societăţii actuale, aflată ea însăşi într-o permanentă şi rapidă transformare”.
Pentru realizarea acestui deziderat ,,învăţarea trebuie să fie creativă, să dezvolte
capacitatea de a rezolva probleme.” (Conferinţa miniştrilor educaţiei, Bucureşti-2000).
Calitatea învăţământului, în altă ordine de idei, nu trebuie să rămână doar un slogan
,,fără conţinuturi educaţionale specifice, fără proceduri fiabile de asigurare a calităţii
instituţiilor de învăţământ şi a programelor educaţionale.” (Miroiu-1998)2
Un conţinut nou dat educaţiei este acela care generează calitatea prin conceperea unui
,,curriculum flexibil şi informativ, capabil să aplice noi tehnologii de învăţare cu mobilitate
crescută a tuturor actorilor acestei scene din procesul de învăţare”(Korka-2000).
În acest context obiectivele învăţământului superior naţional este de a forma specialişti
care să se integreze mai uşor pe piaţa muncii datorită polivalenţei competenţelor formate în
diferite planuri: profesional, socio-uman, cultural, creativ şi managerial.

1
Korka - (2002) Academia de Studii Economice,,UNIVERSITATEA Ca un factor SPRIJIN DE DEZVOLTARE
REGIONALĂ-articol www.rrsa.ro/docs/2001-Bucuresti
2
Miroiu, M. (1998) Filosofia învăţământului actual. In: Miroiu, A. (ed): Învăţământul românesc azi. Studiu de
diagnoză. Polirom, Bucuresti, 54-74.

2
1. SCURT ISTORIC AL EVOLUŢIEI SISTEMULUI
DE ÎNVĂŢĂMÂNT UNIVERSITAR ROMÂNESC

Din a doua jumătate a secolului al XIX-lea studenţii români care studiau în străinătate şi-
au manifestat interesul pentru practicarea sportului în diferite societăţi şi cluburi.
Activitatea lor extradidactică materializându-se prin contribuţia pe care au avut-o în
înfiinţarea diferitelor cluburi şi asociaţii sportive de mare importanţă.
Cel mai important rol în organizarea acţiunilor sportive studenţeşti l-a avut ,,Societatea
Academică Petru Maior” constituită în anul 1862 de către studenţii români care studiau la
Budapesta şi ,,România bună” înfiinţată în anul 1864 la Viena.
Prima prelegere a fost ţinută de promotorii sportului studenţesc I.Victor Vlad în anul 
(1912) cu titlul: ,,Ce aşteptăm noi de la o viaţă sportivă” şi de Dimitrie Nistor ,,Cum să
organizăm viitorul sport al studenţimii române”.
La 20 ianuarie 1913 în cadrul ,,Societăţii Academice Petru Maior”, a luat fiinţă ,,Secţia
Sportivă”, care a stimulat activităţile sportive din Transilvania, la atletism, trântă, box,
gimnastică, scrimă, tenis de masă şi fotbal susţine Neţa G. şi Rusu F.(1998)3. Această
efervescenţă sportivă a cuprins şi Ardealul, astfel au apărut şi primele unităţi sportive
organizate:,,Clubul Sportiv Gloria” din Arad (1913), în acelaşi an la Sibiu apare ,,Societatea de
gimnastică, sport şi exerciţiuni” iar în anul 1914 la Cluj ia fiinţă ,,Clubul Sportiv Ardelean”(sau
Clubul Sportiv al Tinerimei Române din Cluj) cu disciplinele sportive: atletism, fotbal,
gimnastică, scrimă, tir, box, trântă.
Nu putem trece peste cel care cu ideile sale moderne despre educaţia fizică, prof. Virgil
Onţiu (1864–1915) membru corespondent al Academiei Române, scriitor şi poet, şi care în
perioada cât a fost director la ,,Gimnaziul Român din Braşov” a crescut şi educat generaţii de
tineri ce au propagat mai departe activitatea sportivă, imprimând acestei generaţii spiritul de
iniţiativă, antrenant, competitiv şi stimulator pentru mişcarea sportiva românească din
Transilvania.

3
Neţa G. şi Rusu F.(1998) Istoria milenara a educaţiei fizice si a sportului, Editura Risoprint Cluj Napoca.257

3
 Multiplele acţiuni sub deviza „Virtus romana rediviva”, care urmăreşte impulsionarea
activităţii sportive în şcoli, gimnazii, societăţi şi cluburi, vizând şi pregătirea celor mai buni
sportivi pentru participarea la concursuri internaţionale şi Jocurile Olimpice, dar care nu s-a putut
concretiza datorită apropiatei conflagraţii mondiale. Numeroasele transformări au culminat după
apariţia ,,Apelului” în presa clujeană scris de Silviu de Herbay în 21 octombrie 1919 (un mare
admirator al sportului românesc stabilit la Viena) prin care autorul susţine necesitatea justificată a
creării unor cluburi sportive universitare; ,,Educaţia fizică a tinerimii noastre este foarte
neglijată... ,,Poporul român numai atunci îşi poate împlini misiunea lui istorică dacă tinerimea
noastră pe lângă înmulţirea cunoştinţelor nu-şi neglijează oţelirea corespunzătoare a fizicului său.
Sunt convins că tinerimea universitară română care acum se înscrie la prima universitate română
din Ardeal, Banat, Crişana şi Maramureş e conştientă de adevărul proverbului vechilor
romani : ,,Mens sana in corpore sano” şi îşi va avea locul în înalta menire de a duce steagul
mişcării sportive la biruinţă’’. Data care atestă formarea Clubului ,,U” este de 11 decembrie 1918
a avut loc prima adunare după primul război mondial a Societăţii ,,Petru Maior”fiind recunoscută
de oficialităţi sub denumirea : ,,Societatea de lectură a studenţilor români din Cluj”, în cadrul
căreia funcţiona cu bune rezultate ,,Secţia sportivă”.
În anul 1919 a fost anul de înfiinţare a ,,Universităţii Româneşti a Daciei Superioare” în
cadrul căreia trebuia să ia fiinţă un puternic club sportiv universitar. La adunarea tuturor
studenţilor clujeni s-a hotărât mutarea Societăţii ,,Petru Maior” de la Budapesta la Cluj avându-l
ca preşedinte pe domnul Ion Groza .
În anul universitar 1919-1920 sub egida Centrului studenţesc se înfiinţează ,,Societatea
sportivă a studenţilor universitari” care a avut în frunte la început pe profesorii Meţianu, Boilă,
Dragomir şi Tătaru.
La iniţiativa profesorului Traian Lalescu în Bucureşti s-a înfiinţat în anul 1916 ,,Sporting
Club Universitar” prima organizaţie sportivă studenţească care din cauza războiului îşi întrerupe
activitatea, reluând-o după aceea sub denumirea ,,Sportul Studenţesc” având doar o echipă de
fotbal şi una de rugby. Mai târziu s-au înfiinţat şi alte cluburi :,,Clubul sportiv al mediciniştilor”
în anul 1920, la Timişoara în acelaşi an ,,Clubul Sportiv Politehnica”, în anul 1927, iar în anul
1929 ,,Institutul de Educaţie Fizică şi Sport”din Bucureşti.
Numeroasele şedinţe ale senatelor au dezbătut propunerile cadrelor didactice şi studenţilor
de-a introduce educaţia fizică în învăţământul universitar în anul 1929, cu ocazia primelor

4
campionate naţionale universitare. Prof. Nicolae Iorga rector al Universităţii din Bucureşti a
propus introducerea obligatorie a educaţiei fizice în facultăţi, iniţiativă rămasă fără rezultat până
în anul 1935.
Adevăratul promotor al educaţiei fizice universitare din România a fost Profesorul
Universitar, medicul şi patriotul Iuliu Haţieganu care în discursul de deschidere din anul 1930 la
21 octombrie când a preluat conducerea rectoratului universităţii Clujene, a rămas în
istorie: ,,Studenţi, numai printr-o tărie în întreceri drepte se pot câştiga calităţile indispensabile
vremurilor de azi, camaraderie, solidaritate, responsabilitate, putere de muncă, virtuţi fără de
care un neam intră în agonie’’…,,Sănătatea nu se păstrează numai prin lupta contra igienei
defectuoase…o fortificare a individului atât din punct de vedere al formei cât şi al funcţiei care
dă rezistenţă faţă de agenţi nocivi, o nouă disciplină, întărind fizicul, formează şi caracterul, o
nouă disciplină ce îl priveşte pe om în întregime”.
O dată investit rector de către ilustrul om de ştiinţă Emil Racoviţă, I. Haţieganu
întocmeşte proiectul de introducere a educaţiei fizice în universitatea clujeană în anul 1935,
senatul acceptă acest proiect, dar devine obligatoriu în anul şcolar universitar 1936-1937.
Primul congres de educaţie fizică are loc în 18-20 iunie 1943, care a avut menirea să
stabilească principiile fundamentale ale educaţiei fizice la toate gradele de învăţământ.
A prezentat raportul privind educaţia fizică din învăţământul superior, afirmându-se
printre altele că, educaţia fizică universitară în ţările europene este în plină evoluţie şi este pusă
alături de educaţia ştiinţifică, în vederea realizării educaţiei integrale.
În Bucureşti s-a reuşit introducerea educaţiei fizice în planul de învăţământ doar două luni
în anul 1940, neavând suportul moral în rândul studenţilor, până după terminarea celui de-al
doilea război mondial.
Această perioadă după conflagraţie a fost înţesată de competiţii sportive şi de o extindere
a activităţii sportive de masă, iar în anul 1948, o dată cu Reforma
Învăţământului, educaţia fizică a revenit în atenţia specialiştilor şi a fost introdusă oficial
în învăţământul superior în anul universitar 1950-1951 pentru studenţii din anul I şi II, cu
programă axată pe pregătirea fizică multilaterală, cu accent pe gimnastică în semestrele I şi III şi
atletism în semestrele II şi IV cu probe de control. Educaţia fizică a rămas obligatorie până în
anul 1956. În anul 1956-1958 Ministerul Învăţământului suspendă activitatea obligatorie de
educaţie fizică din anul I şi II introducând regimul facultativ pe ramuri de sport. În anul 1958 se

5
revine asupra ordinului precedent şi se introduce obligativitatea practicării şi aprecierea cu notă a
disciplinei.
Înfiinţarea primului institut de învăţământ superior de educaţie fizică şi sport din România
a avut loc la Bucureşti la data de 1 decembrie 1922, deschizând astfel drumul formării viitorilor
specialişti :,,Oficiul Naţional de Educaţie Fizică”(ONEF) - ca instituţie de stat în cadrul căreia a
luat naştere prima şcoală de nivel universitar pentru pregătirea cadrelor didactice de
specialitate : ,,Institutul Naţional de Educaţie Fizică’’(INEF). Prima şedinţă a Consiliului
Profesoral a avut loc pe 25 noiembrie, urmată de deschiderea festivă a anului cu numai 14
studenţi, cursurile începând la 1decembrie 1922.
,,Legea Educaţiei Fizice” apărută la data 15 iunie 1922 este o dată istorică pentru
învăţământul universitar şi educaţia fizică din România, o dată cu aceasta s-au stabilit normele de
funcţionare ale celor două instituţii şi a deschis drumul activităţii ştiinţifice într-un domeniu
deosebit de important al vieţii sociale. I.N.E.F-ul a fost printre primele instituţii de acest fel din
Europa, de la începuturi cadrele didactice având o activitate rodnică şi contribuind la afirmarea
acestuia pe plan naţional şi european, fiind citat în Franţa şi Polonia ca model.
O contribuţie de seamă la aceste succese în domeniul educaţiei fizice româneşti au avut-o
personalităţile marcante ale ştiinţei, care în calitate de profesori ai institutului au servit prin
competenţă, entuziasm şi credinţă nobila idee a educării tineretului pentru practicarea organizată
a educaţiei fizice şi sportului.
Profesorul Virgil Bădulescu (1882-1944) a fost primul rector al INEF, personalitate
marcantă în domeniul educaţiei fizice şi sportului în acele vremuri. Conţinutul
învăţământului, care încă din primul sfert de secol de existenţă a fost aşezat pe baze ştiinţifice, a
urmărit formarea profesorilor de educaţie fizică pentru învăţământul liceal şi creşterea
prestigiului pedagogic al acestora la nivelul celorlalte specialităţi.
La Timişoara în 1 septembrie 1948 a funcţionat prima şcoală care a pregătit cadre de
specialitate în sport, S.T.E.F.-ul, iar institutul superior şi-a început activitatea în anul 1960 pe
lângă Universitatea Timişoara.
În procesul de pregătire profesională a viitorilor specialişti în educaţie fizică şi sport un
rol important i se acordă unui grup de discipline ştiinţifice. Chiar dacă au un domeniu diferenţiat

6
de cunoaştere, dar înrudit cu acestea, s-au statornicit interrelaţii valoroase, cuceririle unora
răsfrângându-se favorabil şi asupra celorlalte I.Şiclovan, (1979)4.
Ştiinţa contemporană tinde să acopere realitatea, care este atât discontinuă, cât şi continuă, prin
analiză, dar şi prin sinteză, prin discipline specializate pentru anumite domenii distincte, dar şi
prin cercetare interdisciplinară F.Georgescu, (1971)5.
Stiinţele colaterale sau de conjunctură se situează la confluenţa formelor de mişcare.
Domeniul sistemului de ştiinţe care explorează educaţia fizică nu are în vedere omul în
general, omul privit în mod abstract. Ştiinţele respective sunt orientate către pregătirea viitorului
specialist înzestrat cu un volum de cunoştinţe adecvat din biomecanică, biofizică şi biochimie.
Aceste discipline la care ne-am referit mai sus au un statut mai general, dar ştiinţele care studiază
educaţia fizică reprezintă un caz particular şi pot fi considerate ca o prelungire a cunoaşterii spre
concretul logic.
Implicarea permanentă a mai multor ştiinţe (interdisciplinaritate) care contribuie la
evoluţia a performanţei în toate ramurile sportive dar şi în această ramură sportivă. Ar fi
neprofesional să nu amintim doar câteva dintre ele, aleatoriu: ştiinţa sportului, ştiinţele anatomo-
fiziologice şi biologico-funcţionale, ştiinţele psiho-pedagogice, sociologice, etc.

4
I.Şiclovan, (1979) Metodica educaţiei fizice în verigile sistemului de învăţământ F.E. (IEFS) Bucureşti

5
F.Georgescu, (1971) Educaţia fizică şi sportul - Fenomen social Editura stadion Bucureşti.129

7
 SOCIOLO-
GIE
PEDAGO-
FIZIOLO- GIE
GIE

ANA-
TOME ISTORIE

PERFECŢIONAREA TEHNICĂ ŞI OPTIMIZAREA METODICII

ATLETISMULUI

BIOME-
CANICĂ NUTRIŢIE

STATISTI- ÎNVĂŢ.
CĂ MOTRICĂ

TESTE ŞI
PSIHOLO-
MĂSURĂ-
GIE
TORI

Fig.1. Ştiinţele auxiliare care contribuie la desăvârşirea T.M.A. (interdisciplinaritate) concepută

după Tudor O. Bompa (2001)6

Din perioada de debut şi până în prezent, Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport din
Universitatea de Vest din Timişoara a reuşit să realizeze un proces de învăţământ compatibil cu
cerinţele unui proces de învăţământ modern şi cu cel realizat de celelalte facultăţi de profil din
ţară, fiind preocupată de consolidarea activităţilor didactice şi de cercetare ştiinţifică, spune dl.
Prof. Dr. Sorinel Voicu în cuvântul de deschidere a Conferinţei Internaţionale la Timişoara 2005.

6
T. O. Bompa (2001) Periodizarea: teoria şi metodologia antrenamentului sportiv Editura EX PONTO, CNFPA
Bucureşti231

8
 Suntem preocupaţi în special de dezvoltarea cercetării interdisciplinare şi aplicative şi de
asigurarea unui cadru organizatoric potrivit acestora şi a crea linii metodice performante de
pregătire specifică pe ramură de sport.
Formarea competenţei profesionale a specialistului de cultură fizică şi sport se determină
ca un complex de însuşiri şi stări ale personalităţii care integrează în sine cunoştinţe pedagogice,
fiziologice şi alte discipline, care permit efectiv soluţionarea sarcinilor instructiv – educative
acestea trebuind să includă în procesul de instruire a studenţilor intensificarea tuturor activităţilor
de cunoaştere, sintetizarea materiei de studiu, a formelor, metodelor şi mijloacelor de instruire,
căile afective utilizate privind organizarea şi desfăşurarea procesului instructiv educativ.
Astfel, privind tehnologia pregătirii profesionale, ca fenomen complex, organic, legat de
aria largă şi diversă a obiectivelor şi funcţiilor profesorului de educaţie fizică şi sport, unde
predomină nu numai aspectul cunoştinţelor teoretice priceperilor şi deprinderilor practico–
metodice aplicative şi specializate, semnalăm şi existenţa altor obiective foarte importante, cum
ar fi participarea la dirijarea fortificării sănătăţii, în sportul de performanţă, dar şi elucidarea
mecanismelor fiziologice de creştere şi dezvoltare în concordanţă cu vârsta sexul şi nivelul de
pregătire, în baza metodelor fundamentate ştiinţific, de adaptare a organismului la efort fizic şi
psihic în sportul de performanţă universitar.
Orientarea actuală a politicii disciplinei este îndreptată în specialitate spre direcţia
capacităţii de creativitate a studenţilor, având ca element important măiestria pedagogică a
acestora de răspunde în domeniul performanţei cu ajutorul disciplinei atletism şi de a o utiliza.
Astfel, tehnologia pregătirii profesionale este condiţionată de structura şi conţinutul
activităţii de instruire, atât, în cadrul unei discipline, cât şi în cadrul de instruire interdisciplinar.

9
 CALITĂŢILE NECESARE
PROFESORULUI /ANTRENOR

LARG ORIZONT CULTURAL

PREGĂTIRE PROFESIONALĂ

COMPETENŢĂ ŞI VOCAŢIE

O TEMEINICĂ PREGĂTIRE DE
SPECIALITATE

CAPACITATE DE CERCETARE ŞTIINŢIFICĂ

MĂIESTRIE PSIHO - PEDAGOGICĂ

PERMANENTĂ PREOCUPARE PENTRU

PERFECŢIONARE PROFESIONALĂ ŞI PSIHO-
PEDAGOGICĂ

PROFIL MORAL - CETĂŢENESC DEMN

ÎN SOCIETATE ŞI CAPACITATE MENEGERIALĂ

Fig.2. Calităţile necesare unui profesor/antrenor o părere personală

10
 Dr. Jose Manuel Baliesteros, (1993)7 spune că atletismul este o activitate fizică care
cuprinde acţiuni naturale cum sunt alergarea, săritura şi aruncarea pe care, într-un fel sau
altul,oamenii le realizează încă de la începuturile existenţei speciei umane.
Atletismul este definit ca un sistem de exerciţii naturale şi stilizate, sunt ordonate după
structura lor specifică în trei mari grupe de, practicare şi anume alergările, săriturile, aruncările,
la care se adaugă marşul, poliatloanele formând în totalitate sistemul probelor atletice.
Terminologia educaţiei fizice şi sportului defineşte atletismul ca: ,,Sistem de exerciţii realizat
sub forma alergărilor,săriturilor şi aruncărilor, naturale şi stilizate, în scopul dezvoltării
specifice a calităţilor fizice şi al obţinerii unui rezultat superior în practicarea lor” Dr.Nicu
Alexe şi colaboratorii (1973)8.
Din definiţia de mai sus putem deduce scopul urmărit atletismul fiind un mijloc al
educaţiei fizice şi sportului, prin exerciţiile sale pe care eu le consider şi nu greşesc când le
numesc şcolile atletismului prin exerciţiile sale şi totodată a necesităţii dezvoltării calităţilor
motrice specifice fiecărei probe concomitent cu însuşirea tehnicii de execuţie, ce constituie o
ramură sportivă prin sistemul probelor.
Ca mijloc al educaţiei fizice datorită gamei largi de exerciţii (mişcări naturale) cu care
operează, probe, procedee tehnice, accesibile şi practicabile în orice condiţii naturale şi în orice
anotimp acesta aduce o contribuţie importantă în realizarea obiectivelor educaţiei fizice, la toate
vârstele.
Ca ramură sportivă, atunci când vizează performanţa, la probe individuale, atletismul a
cucerit activitatea sportivă şi tronează ca rege al stadioanelor impunându-se prin recorduri care-ţi
taie respiraţia, sau dramele şi spectaculozitatea probelor, contribuind prin metode şi mijloacele
sale la performanţă în alte ramuri sportive. Putem spune că nu există domeniu de activitate
sportivă în care să fie interzise mijloacele preluate din atletism, sau să nu contribuie în mod
pozitiv la dezvoltarea tuturor calităţilor psihomotrice care stau la baza activităţii de educaţie
fizică şi sport.

7
Jose Manuel Baliesteros, (1993) Manualul antrenamentului de bază pag.7
8
Nicu A. şi colaboratorii (1973) Terminologia educaţiei fizice şi sportului pag136.

11
 2. EVOLUŢIA ATLETISMULUI ÎN ŢARA
NOASTRĂ

Atletismul apare ca sport şi se practică pe teritoriul României încă de la sfârşitul secolului

al XIX-lea, sub forma unor concursuri sporadice organizate de către Clubul Atletic din Cluj (1880),
„Societatea de Alergări pe Jos”, liceele Sf. Sava şi Mircea Basarab din Bucureşti (1882), Clubul
Atletic din Timişoara (1889), Clubul Atletic din Arad etc.
La începutul secolului al XX-lea, atletismul românesc începe să fie mai bine organizat,
consemnându-se întreceri în oraşele Bucureşti, Ploieşti, Craiova, Galaţi etc., la probele de alergări pe
distanţe între 100m şi 2000m, la sărituri (lungime, înălţime, triplusalt, prăjină) şi la aruncarea
greutăţii.
Ca urmare a acestor acţiuni, la 1 decembrie 1912 are loc la Bucureşti şedinţa de constituire
a Federaţiei Societăţilor Sportive din România (F.S.S.R.), primul organ central de conducere şi
îndrumare a întregii mişcări sportive, avându-1 ca preşedinte şi membru fondator pe Ferdinand,
viitorul rege al României.
Tot în acest an se înfiinţează Comisia de Alergări pe Jos şi Concursuri, organism din care a
luat naştere Comisia de Atletism a F.S.S.R. cu rolul F.R.A. din zilele noastre, în care s-a şi
transformat prin atribuţiile sale.
Prima ediţie a Campionatului interşcolar de atletism a fost organizată la 26 mai 1912, în
incinta hipodromului Băneasa. Campionatul a fost dotat cu un trofeu transmisibil (o statuetă de bronz
reprezentând un alergător) şi a fost câştigat de echipa Şcolii de Arte şi Meserii din Bucureşti. La
acest concurs au fost consemnate următoarele rezultate: 100m:13,0; 400m: 57,0; 500m: 1:30;
prăjină: 2,20m; aruncarea greutăţii: 9,91m.
În anul 1914, se înregistrează şi primele Campionate ale României, la 15 probe atletice.
După Primul Război Mondial, activitatea atletică se reia cu mai multă vigoare şi pe o arie
mai întinsă, afirmându-se noi centre de atletism la Cluj, Timişoara, Arad, Sibiu, Braşov etc.
Redăm în continuare, pro memoria, câteva jaloane definitorii ale dezvoltării
atletismului românesc interbelic: în anul 1919, ia fiinţă Societatea Sportivă a Studenţilor
Universitari din Cluj, actualul Club Sportiv Universitatea Cluj, cu două secţii: atletism şi fotbal;
municipiul Cluj începe să se afirme ca un puternic centru atletic şi organizează, la data de 30-31 iulie

12
1921, primul Campionat Naţional de Atletism pentru Seniori. Municipiul Cluj a mai organizat acest
Campionat de încă 12 ori, ultimul în anul 1966; primul Calendar competiţional şi Regulament de
organizare al concursurilor atletice pentru Campionatele de atletism, Cupe oficiale şi Concursuri
a fost elaborat în anul 1920; atletismul feminin îşi organizează primele concursuri în anul 1922, la
Cluj şi Braşov. Aceste competiţii vor pregăti desfăşurarea, în anul 1924, a primului Campionat
Naţional feminin de atletism, la şase probe; prima participare a atleţilor români la Jocurile Olimpice
a avut loc în anul 1928, la ediţia desfăşurată la Amsterdam, cu o delegaţie formată din zece atleţi şi
două atlete; ca urmare a dezvoltării sportului universitar, se organizează de către Uniunea
Studenţilor Creştini din România (U.S.C.R.), la 19 mai 1929, primul Campionat Universitar de
Atletism;
primul concurs internaţional de atletism are loc tot în anul 1929, cu reprezentativa Poloniei;
în anul 1930, atleţii români participă la prima ediţie a Jocurilor Balcanice, ce s-a desfăşurat la Atena,
clasându-se pe locul al II-lea, după ţara organizatoare; în anul 1934, România participă cu patru
atleţi la Campionatele Europene de la Torino; tot în anul 1934 se dă în folosinţă Parcul Sportiv al
Universităţii din Cluj, leagănul atletismului de pe malul Someşului, conceput şi realizat prin
contribuţia ilustrului animator şi promotor al educaţiei fizice şi atletismului universitar, profesorul
dr. Iuliu Haţieganu.
Urmările catastrofale şi schimbările politice nefaste, produse de cel de al II-lea Război
Mondial în România, au generat o perioadă de stagnare în evoluţia atletismului românesc.
Toate greutăţile postbelice nu-1 împiedică pe talentatul atlet clujean Ion Moina să obţină
rezultate de mare răsunet pentru acele vremuri, clasându-se de cinci ori pe primul loc în
bilanţurile europene:
- în anul 1945 şi 1946 la 100m, cu timpul de 10,4 secunde;
- în 1947 la 400m, cu timpul de 47,8 secunde;
- în 1948 la 100m, cu timpul de 10,4 secunde şi la 200m, cu timpul de 21,3 secunde.
De-a lungul unei activităţi atletice de 11 ani, profesorul Ion Moina a obţinut 22 de titluri
de campion naţional, 9 recorduri naţionale şi 7 titluri balcanice, devenind în anul 1947 cel mai bun
sportiv român al anului şi primul maestru emerit al sportului din ţara noastră.
În anul 1948 se organizează, la Bucureşti, prima ediţie a Campionatelor Internaţionale ale
României.
Primul concurs atletic de sală se organizează la Bucureşti, în anul 1950.

13
 În perioada care a urmat anilor 1950, atletismul românesc îşi croieşte, cu mari eforturi,
drumul afirmării sale legitime în ţară şi străinătate.
Începând cu anul 1960 anul Olimpiadei de la Roma, atleţii români deschid, prin aurul
Iolandei Balaş (înălţime) şi bronzul Lia Manoliu (disc), seria marilor succese ale atletismului
românesc, care îl vor ridica adesea pe primele trepte ale podiumului de premiere la competiţiile
olimpice, mondiale, europene şi balcanice.
De-a lungul anilor românii au obţinut 34 de medalii din care 10 de bronz; 14 de argint şi 10
de aur la atletism (C.M. şi Olimpiade).

3. SISTEMUL DE ORGANIZARE ŞI
COMPETIŢIONAL AL ATLETISMULUI

Forumul conducător al activităţii atletice pe plan internaţional este constituit de către

Asociaţia Internaţională a Federaţiilor de Atletism (fosta Federaţia Internaţională de Atletism
Amator), la care sunt afiliate federaţiile de atletism naţionale. Funcţiile de conducere, coordonare şi
control ale I.A.A.F. sunt exercitate prin intermediul unor organisme specializate pe probleme de
ordin tehnic, organizatoric, control antidoping, financiar etc.
Sistemul de organizare şi competiţional s-a dezvoltat şi perfecţionat, de la an la an, prin
următoarele acţiuni:
- a crescut numărul probelor atletice oficiale la Jocurile Olimpice de la 32 în 1948, la 42 în
1992 şi la 48 în 2004 (24 pentru bărbaţi şi 24 pentru femei);
- s-au înfiinţat noi competiţii de anvergură mondială (J.M.U., Cupa Europei, Cupa
Mondială, Grand Prix-uri etc.);
- s-au introdus întreceri pe teren acoperit la nivel de Campionate Mondiale şi Europene;
- s-au extins sistemele competiţionale la toate categorie de vârstă, de la copii la juniori,
tineret şi seniori.
Pe baza unei practici îndelungate şi a unor adaptări la amploarea dezvoltării atletismului
mondial, I.A.A.F. a statornicit un sistem competiţional larg, care cuprinde, periodic şi intercalat,
următoarele principale competiţii la care participă şi ţara noastră :

14
Seniori :
C.M. în aer liber (în anii impari);
C.M. de cros (anual);
C.M. de alergare pe şosea – C.M. ekiden (în anii pari);
C.M. de sală (în anii impari);
C.M. de semi-maraton (anual):
Cupa Mondială de marş (în anii impari):
Finala de Grand Prix (anual);
Cupa Mondială (în anii pan dintre J.O.)

Juniori:
C.M. în aer liber (în anii pari);
C.M. în aer liber – pentru cadeţi sub 23 ani (din 1999);
C.M. de cros (în anii pari).

Asociaţia Europeană de Atletism organizează la rândul său, următoarele competiţii pentru

seniori, tineret şi juniori:

C.E. în aer liber (în anii pari dintre J.O.);

C.E. de sală (în anii pari) C.E. de cros în fiecare an;
C.E. de marş (anual C.E. de tineret în aer liber (în anii impar)
C.E. de juniori în aer liber (în anii impar); Cupa Europei, pe echipe (anual).

I.A.A.F. ţine evidenţa şi omologhează recordurile mondiale de la competiţiile în aer liber

la 68 probe (37 la bărbaţi şi 31 la femei), de la competiţiile de sală, la 46 de probe (23 la bărbaţi
şi 23 la femei) şi de la competiţiile în aer liber ale juniorilor la 46 de probe (23 la bărbaţi şi 23 la
femei).
Asociaţia Europeană de Atletism (E.A.A.) ţine evidenţa şi omologhează recordurile
europene realizate la competiţiile în aer liber şi la competiţiile de sală, precum şi la competiţiile
în aer liber ale juniorilor, la aceleaşi probe menţionate la I.A.A.F.

15
 Datorită valorilor ridicate ale rezultatelor la aceste competiţii, la majoritatea dintre ele se
stabilesc baremuri de participare şi numărul de participanţi dintr-o ţară.
În ţara noastră, întreaga activitate atletică este condusă de către Federaţia Română de
Atletism (F.R.A.) ce îşi desfăşoară activitatea în subordinea Agenţiei Naţionale pentru Sport.
Federaţia este condusă de un preşedinte şi un secretar general. Din federaţie mai fac parte
antrenorii federali pe grupe de probe.
Ea îşi exercită atribuţiile sale prin Biroul Federal şi prin comisiile şi colegiile centrale ale
Federaţiei (Colegiul Antrenorilor, Colegiul Arbitrilor, Comisia de Competiţii, Comisia de
juniori), organisme obşteşti formate din specialişti în aceste domenii. Federaţia
Română de Atletism este afiliată la Asociaţia Internaţională a Federaţiilor de Atletism.
Pentru buna desfăşurare a activităţii competiţionale, F.R.A. stabileşte, din timp, un
Calendar competiţional intern şi internaţional, care cuprinde planificarea concursurilor pentru
toate categoriile de vârstă (copii, juniori III, II, I, tineret şi seniori) şi un Regulament anual de
desfăşurare al acestora.

Prezentăm în continuare, cele mai importante competiţii atletice care se desfăşoară la noi în ţară:
Campionatul Naţional de seniori, tineret, juniori I, II, III;
Concurs Naţional de Primăvară;
Campionatul Internaţional al României;
Concurs Naţional de Grand Prix;
Campionatul Naţional Universitar;
Campionatul Naţional Şcolar;
Campionatul Naţional de Probe Combinate;
Campionatul Naţional de Cros;
Campionatul Naţional de Sală (seniori, tineret, juniori);
Cupe şi Memoriale.

16
 TABEL NOMINAL CU PROBELE DIN CONCURSUL DE ATLETISM
DENUMIREA PROBA LOCUL DE B F
DESF.
Alergări de viteză 50m sau 60m; 100m; 200m; stadion + sală X X
400m;
Alergări de semifond 800m; 1500m; stadion + sală X X
Alergări de fond 3000m; 5000m; stadion + sală X X
10000m; stadion
Alergări de mare fond Maraton (42,195 km) şosea X X
Alergări de garduri 50 - 60m; Sală X X
100m; 110m; 400m; stadion
Alergări de obstacole 3000m; 2000m; stadion X X
Alergări de ştafete 4x 100m;4 x 400m; stadion + sală X X
4 x un tur; Sală
Marş 10km; Şosea - X
20km; 50km; X
Sărituri Lungime; Înălţime; Triplusalt; stadion + sală X X
Prăjină;
Aruncări Greutate; stadion + sală X X
Disc; Suliţă; Ciocan; stadion
Probe combinate Decatlon; Heptatlon; stadion X -
Pentatlon; X

Tab. 1. Probele din competiţiile atletice

CAPITOLUL 1. TEHNICA PROBELOR DE

ATLETISM

Pentru a practica o probă atletică eficient este necesară însuşirea tehnicii acelei probe în
paralel cu dezvoltarea calităţilor psiho-motrice care stau la baza obţinerii unei înalte performanţe.
Cuvântul ,,tehnică’’ în Terminologia educaţiei fizice şi sportului (Nicu A.idem 8)
,,structura raţională a actului motric corespunzătoare actului motric’’
Tehnica poate fi definită după cum susţin mai mulţi specialişti ca fiind totalitatea fazelor
şi acţiunilor motrice, care prin forma şi conţinutul lor raţional, asigură posibilitatea practicării
unei probe cu maximă eficienţă şi consum optim de energie în litera regulamentului federaţiei de
specialitate.

17
 Nivelul actual de practicare a sportului de performanţă implică o muncă asiduă în vederea
optimizării tehnicii (care poate fi un factor limitativ de punere în evidenţă a calităţilor psiho-
motrice ale sportivului) probei şi a realizării de rezultate performante.
Însuşire şi perfecţionarea tehnicii este un proces de lungă durată care implică în activitate
o solicitare deosebită din punct de vedere fizic, având un caracter individualizat se continuă pe
toată perioada practicării probei sportive dar cu predilecţie stă la baza pregătirii junioratului, de
aceea se are în vedere prin programele şcolare începerea de timpuriu iniţierea în probele atletice
încă din clasele primare ale învăţământului general.
Tehnica prost însuşită poate influenţa negativ posibilităţile de afirmare şi îmbunătăţire a
performanţei pe tot parcursul activităţii limitând-o.
Tehnica şi însuşirea ei poate fi limitată de particularităţile somato-funcţionale şi motrice
ale sportivului. De aceea procesul de însuşire şi perfecţionare să cuprindă în paralel şi dezvoltarea
calităţilor condiţionale (viteză, forţă, putere, rezistenţă) şi a celor coordinative (îndemânare,
supleţe, orientare în spaţiu).
Deci tehnica va fi cu atât mai eficientă cu cât vom fi mai iscusiţi în acumularea de calităţi
motrice cât mai multe specifice probei cât şi de folosirea unor utilaje cât mai perfecţionate în
execuţia probei.
Fiecare probă atletică necesită, pe lângă însuşirea mecanismului de bază, al probei, de
care depinde realizarea eficientă a acţiunii motrice şi un număr foarte mare de repetări.
Mecanismul de bază reprezentând succesiunea obligatorie a unor mişcări care definesc
structura specifică fiecărei probe atletice. Componentele mecanismului de bază ale unei probe
atletice sunt alcătuite din faze şi momente, ce definesc legături strict determinate.
În gama largă de exerciţii pe care le utilizăm în practică atletismul mai dispune şi de unele
numite pretehnice sau speciale, introductive, care au ca scop învăţarea alergărilor, săriturilor şi
aruncărilor.
Aceste exerciţii având în structura lor mişcări ce uşurează învăţarea tehnicii probelor
atletice dezvoltând tot o dată şi calităţile motrice specifice acestora.
Majoritatea celor care lucrează în atletism le denumesc ,, şcoli ” ale atletismului dar ale
probelor sale (şcoala mersului şi alergării, şcoala săriturii, şi şcoala aruncării) la fel mulţi au
neglijat şcolile mersului considerându-l prea banal pentru a-i acorda o atenţie deosebită, părerea
mea este că rolul acestei şcoli nu poate fi detaşat de activitatea sportivă în general dar mai ales de

18
cea atletică unde avem nevoie de articulaţii, ligamente şi tendoane bine pregătite, în momentele
de bază, esenţiale ale diferitelor probe.
O începere cât tai timpurie de însuşire acestor elemente vor duce la formarea unor
deprinderi motrice de bază pe fundamentul căreia mai târziu se vor putea construi altele specifice.
Menţionez că aceste şcoli ale atletismului şi de altfel, mai multe mijloace şi metode
atletice constituie mijloc de inspiraţie în vederea pregătirii sportive, multilaterale sau ,,atletice’’
în metodica şi tehnica diferitelor ramuri sportive individuale şi de echipă care-şi desăvârşesc
pregătirea cu sau fără specialişti din atletism.
În sportul de înaltă performanţă nu se mai concepe un antrenament modern fără
preparatori din atletism care conlucrează la ridicarea atât a nivelului general al pregătirii fizice,
cât şi a celui specific sportului practicat.
Rolul tehnicii în atletism, fiind acela de a-l conduce pe atlet la dobândirea de cunoştinţe
teoretice şi practice detailate despre anumite mişcări, care trebuiesc efectuate conştient până
devin automatisme asupra cărora se va pune amprenta personală a atletului (stilul). Între tehnică
şi stil sunt diferenţe mici de executare şi este explicată prin particularităţile distincte dintre
indivizi, corespunzător capacităţilor: mentale, biomotrice, psihice etc.
În înţelegerea şi aplicarea tehnicii probelor atletice un rol important o are biomecanica
care ajută la înţelegerea pârghiilor de acţionare şi a legilor acesteia, prezentând idealul execuţiilor
tehnice, greşelile care pot apărea în execuţie, descoperă cauzele mecanice ale acestora şi poate
indica măsurile ce trebuie luate pentru corectarea lor şi dobândirea unei tehnici corecte şi
eficiente.
De altfel toate mişcările din orice activitate sunt desfăşurate în concordanţă cu legile
biomecanicii. Ori ce abatere constituie o suprasolicitare cu un sfârşit nu prea plăcut.

1.1. Reperele corpului omenesc

Pentru realizarea unei analize cât mai corectă a tehnicii probelor atletice este necesar să
cunoaştem planurile care străbat corpul omenesc în poziţia stând:

19
 Planul Sagital este acela care împarte corpul uman în două în direcţia antero-posterioară
în părţi egale (partea dreaptă şi partea stângă).
Planul Frontal este planul vertical care are o poziţie perpendiculară faţă de cel sagital
împărţind corpul uman în partea anterioară şi cea posterioară (planul frontal poate fi paralel cu
fruntea).
Planul Transvers (orizontal) este planul paralel cu solul şi perpendicular pe cele două
anterioare despărţind corpul uman in partea superioară şi cea inferioară.
Axele corpului sunt determinate de intersecţia planelor, axa laterală (x). Aflându-se la
intersecţia planului frontal cu cel orizontal. Axa longitudinală (y) formată de intersecţia planului
frontal cu planul sagital. Axa sagitală (z) este formată de intersecţia planului sagital cu cel
transversal. Aceste axe definesc direcţiile acţiunilor motrice.

20
Fig.3. Planurile şi axele corpului preluate şi prelucrate după Ross D.W.Marfell – Jones (1997)

21
 Fig.4. Segmentele corpului uman

1. 2. Centrul de greutate

Acţiunea gravitaţiei asupra tuturor corpurilor se materializează într-un punct deductibil

între prima şi a cincia vertebră sacrală cam la 4-5cm. Deasupra axei transversale a articulaţiei
coxo-femurale variind în funcţie de vârstă, sex, conformaţie corporală, poziţia membrelor, acesta
se deplasează în raport cu mişcările pe care acesta le efectuează.

22
 Legea a II-a a mecanicii (Isaac Newton 1642-1727) referitoare la definirea raportul dintre
forţă, masă şi acceleraţie: ,,acceleraţia unui corp este direct proporţională cu mărimea forţei
care o produce, având acelaşi sens cu această forţă şi este invers proporţională cu masa
corpului’’. Din definiţie rezultă că mărimea forţei care acţionează asupra unui corp se poate
exprima prin formula : F = m x a. Astfel dacă masa este constantă ( ca în cazul aruncărilor) o
forţă mai mare va produce o acceleraţie mai mare.
Odată ce obiectul eliberat din mână nici o altă forţă internă nu-l mai poate influenţa, a
părăsit corpul, sau în cazul săriturilor faza de zbor la sărituri, o dată desprins corpul de pe sol
nimic nu-l mai poate influenţa în zbor.
Altă lege a aceluiaşi om de ştiinţă spune că: ,,fiecărei forţe, numite acţiune, i se opune o
forţă egală şi de sens contrar numită reacţiune’’. În alergare sportivul exercită o forţă de apăsare
pe suprafaţa solului în momentul de sprijin pe acesta. În faza de impulsie –faza activă a pasului
alergător, se creează o forţă de reacţiune a reazemului, egală (doar teoretic) şi de sens contrar,
care va determina deplasarea corpului pe sol. Această forţa de reacţie a reazemului va fi cu atât
mai apropiată de valoarea forţei de apăsare, cu cât suprafaţa reazemului dură (sau mai puţin
defavorabilă). Forţa de reacţie a reazimului face parte din cadrul forţelor externe care acţionează
asupra alergătorului.
Mişcarea unui corp în spaţiu este definită de mai mulţi parametrii:
- Traiectoria mişcării (drumul parcurs de un obiect în cadrul unei acţiuni motrice, ele
pot fi rectilinii, curbilinii, parabolice, circulare şi de rotaţie);
- Lungimea traiectoriei este determinată de distanţa pe care o parcurge un corp din
momentul eliberării până în momentul reluării contactului cu solul a acestuia se
măsoară în metri şi subdiviziunile lui.
- Timpul este exprimat prin durata scursă din momentul startului până în momentul
sosirii se măsoară în ore,minute şi secunde cu sub diviziunile ei.
- Viteza este exprimată prin rapiditatea cu care se deplasează un obiect sau execută o
mişcare corpul omenesc, spaţiul parcurs în unitatea de timp şi se exprimă prin relaţia:
S
V= t
Ea poate fi uniformă în cazul alergării lansate (când distanţe egale se parcurg în unităţi de
timp egale), variată când alergătorul parcurge spaţii inegale, în intervale de timp egale (alergările
în tempo variat), accelerate sunt acele momente în care viteza de deplasare a corpului creşte
(lansarea de la start,prima parte a elanului la sărituri) şi încetinite când viteza corpului scade
(alergările după sosire),

23
 Forţa este o mărime vectorială care acţionează asupra unui corp schimbându-i poziţia, faţă
de cea iniţială.
În biomecanică se studiază şi se pun în evidenţă două tipuri de forţe cele interne şi cele
externe care acţionează asupra corpului omenesc, cum şi efectele acestora asupra lui.
Forţele interne sunt cele care acţionează asupra corpului uman create în interiorul
acestuia prin acţiunea muşchilor care acţionează asupra oaselor.
Forţele externe sunt cele care exercită asupra corpului uman din exterior,precum
gravitaţia,frecarea cu aerul,viteza cu care bate vântul. Ea se măsoară în kilogram-forţă (kgf.) şi
este reprezentată prin vectori.
Când asupra corpului uman acţionează mai multe forţe ia naştere o forţă rezultantă. În
cazul forţelor care acţionează în acelaşi sens, rezultanta va fi egală cu suma forţelor.
Dacă forţele acţionează în sens contrar atunci forţa rezultantă va fi egală cu diferenţa
dintre forţe. În cazul în care forţele acţionează asupra corpului uman într-un unghi oarecare din
direcţii diferite, rezultanta acţiunii poate fi determinată grafic cu ajutorul regulii paralelogramelor
forţelor.

Fig.5. Rezultanta acţiunii forţelor din unghiuri diferite

24
CAPITOLUL 2. BAZELE TEHNICII
EXERCIŢIILOR DE ALERGĂRI

2.1. TEHNICA ALERGĂRILOR

Mersul şi alergarea sunt exerciţii ciclice, faţă de celelalte exerciţii din atletism care sunt
aciclice.
Alergarea şi mersul sunt un procedeu natural de locomoţie a omului în scopul deplasării
sale în spaţiu. Se însuşeşte instinctiv fiind o mişcare naturală şi parţial, prin imitare, fără a fi
nevoie de un proces de învăţare conştient.
Mersul spre deosebire de alergare are în plus faţă de alergare un sprijin dublu şi în minus
faza de zbor.
Între mers şi alergare trecerea este bruscă, ea nu corespunde nici vitezei maxime de mers,
dar nici vitezei minime de alergare. Altfel spus omul poate desfăşura în mers o viteză mai mare
decât viteza minimă pe care o poate menţine în alergare.
Alergarea este însuşită natural poate fi perfecţionată, este necesară perfecţionarea ei
pentru a deveni mai eficientă. Pe acesta de fapt se bazează alergarea ca probă atletică.
Din punct de vedere biomecanic, alergarea este o formă de mişcare rezultată din acţiunea
alternativă a membrelor inferioare, (cu ajutorul coordonări neuromotorii, şi alternanţa contracţiei
musculare cu relaxarea), în contact periodic cu solul şi în alternanţă cu membrele superioare.
Comparativ cu mersul, în alergare, contactul cu solul este întrerupt la fiecare pas, de o
fază de zbor.
Ca o succesiune de unităţi ciclice, alergarea este o mişcare complexă, automatizată,
determinată de acţiunea forţelor interne ale organismului (forţele musculare, oasele ca pârghii
mobile) în interacţiune cu forţele externe (forţa de greutate, inerţia, reacţia reazemului).
Deşi la alergare participă întreg aparatul locomotor, membrele inferioare sunt cele mai
solicitate, îndeplinind pe rând funcţii de sprijin şi de oscilare. Datorită impulsiei puternice a

25
piciorului din perioada de sprijin, mai ales în faza de impulsie, corpul este proiectat în aer în faza
de zbor a pasului alergător, revenind pe sol pe piciorul opus.
Membrele superioare execută cursa din articulaţia umerilor, înainte şi înapoi, în alternanţă
şi opus cu membrele inferioare, articulaţia cotului fiind flectată la 90 de grade, între antebraţ şi
braţ, cu pumnul uşor închis.
Ciclul pasului alergător este alcătuit din totalitatea mişcărilor executate de către alergător
cuprinse între atitudini identice în cadrul pasului alergător.
Ca unitate ciclică a alergării, pasul alergător poate fi privit sub două aspecte:
- pasul alergător simplu;
- pasul alergător dublu.

2.1.1. Pasul alergător simplu

Acesta este constituit din totalitatea acţiunilor şi poziţiilor cuprinse între două puncte de
sprijin succesive, (pe ambele picioare) cuprinde:
- sprijin unilateral (pe un picior);
- autoproiectarea corpului în aer (zborul);
- aterizare pe picior opus.
În practică este cel mai des folosit pentru măsurarea lungimii diferitelor distanţe
(etalonarea elanului la sărituri), aprecierea tehnicii de alergare (măsurarea lungimii, frecvenţei şi
numărul paşilor) în diferite faze ale alergării).

Pasului alergător simplu este constituit din două perioade succesive:

- perioada de sprijin;
- perioada de pendulare.

1. Perioada de sprijin, în care alergătorul se găseşte în contact cu solul, alternativ,

când pe un picior când pe celălalt fig.6. Ea este importantă deoarece conţine în structura sa sursa
motoare a acţiunii de deplasare şi are la rândul ei trei faze:
- faza de amortizare (a);
- momentul verticalei (b);
- faza de impulsie (c).

26
 Fig.6. Perioada de sprijin a pasului alergător.

Faza de amortizare (a) este momentul în care după perioada de zbor piciorul
alergătorului reia contactul cu solul (se va face oblic) proiecţia C.G.C. se găseşte înapoia locului
de contact, din caza aceasta direcţia forţei determinantă de apăsare pe sol a piciorului de sprijin
este orientată înainte şi în jos. Această forţă de apăsare pe sol (F) se descompune, conform regulii
paralelogramului în:
- forţă normală (Fn.), perpendiculară pe sol, determinată de greutatea fizică a
alergătorului;
- forţă tangenţială (Ft.), paralelă cu solul şi orientată în direcţia alergării.
Forţei de apăsare pe sol a piciorului de sprijin (F) îi corespunde o forţă de reacţie a
reazimului (R), egală şi în sens contrar cu forţa de apăsare. Această forţă (R), cu punctul de
aplicare în C.G.C. se descompune la rândul ei în :
- forţă de reacţie normală (Rn), având o direcţie verticală şi orientare de jos în sus;
- forţă de reacţie tangenţială (Rt), paralelă cu solul, dar orientată spre înapoi.
Întrucât (R) rezultanta reacţiei reazimului este orientată spre înapoi, oblic şi în sus,

27
faza de amortizare are o acţiune de frânare asupra vitezei de înaintare. Valoarea acestei acţiuni de
frânare este negativă şi va fi determinată de lungimea segmentului forţei de reacţie a reazimului
(Rt). Frânarea va fi cu atât mai mare cu cât contactul cu solul se va efectua la o distanţă mai mare
faţă de verticala proiecţiei C.G.C. Dobândirea unei tehnici raţionale de alergare are ca scop
diminuarea oblicităţii contactului cu solul, prin o aşezare a labei piciorului de sprijin cât mai
aproape de verticala genunchiului, printr-o acţiune de agăţare, dinspre înainte spre înapoi.
Impactul determinat de contactul solului cu laba piciorului după faza de zbor este amortizat în
mod suplu de tripla articulaţie care preia efectul de contact dur.
Pentru ca ritmul şi fluenţa alergării să fie cât mai puţin dereglate de această fază, se
recomandă un contact cu solul cât mai aproape de proiecţia C.G.G. pe reazim, o amortizare,
suplă, elastică, rolul principal avându-l articulaţia gleznei, genunchiului şi şoldului. În această
fază întreg piciorul efectuează un lucru de rezistenţă.
Contactul cu solul este diferit în funcţie de viteza de deplasare a alergătorului, cu cât
viteza este mai mare (în probele de viteză 100, 200, 400m) contactul este pe partea anterioară
spre exterior a labei piciorului (pe pingea) de la 800 m în sus contactul se prelungeşte spre călcâi,
pe partea externă a labei.

Momentul verticalei (b) în timpul fazei de amortizare fig.6. corpul alergătorului

execută o mişcare de pivotare în jurul punctului de sprijin, ajungând treptat cu proiecţia verticală
a C.G.C. pe suprafaţa de proiecţie a acestuia definind momentul verticalei. În această fază,
piciorul de sprijin efectuează flexie din genunchi (cea mai mare), centrul de greutate coborând pe
un arc de cerc, la cel mai jos nivel din ciclul pasului alergător. În acest moment presiunea
exercitată de corp asupra reazimului este perpendiculară pe sol, iar reacţia reazimului este
orientată de jos în sus, având valoare egală cu greutatea corpului.

Faza de impulsie (c) după ce C.G.C al corpului a atins nivelul cel mai scăzut
datorită felxiei triplei articulaţii şi datorită mişcărilor ce se desfăşoară în continuare în jurul
punctului de sprijin el C.G.C. începe din momentul depăşirii verticalei să descrie un arc de cerc
ascendent şi se încheie când vârful labei piciorului prin împingere energică - completă în
alergarea de viteză şi incompletă la semifond, se desprinde de pe sol (fig.6).

28
 Caracteristic acestei faze este acţiunea oblică a reazimului, orientată oblic înapoi şi în jos.
Cu cât distanţa dintre punctul de sprijin al piciorului pe sol şi verticala coborâtă pe sol din C.G.C.
este mai mare, cu atât acţiunea asupra solului va fi mai oblică.
Forţa oblică (F) ce acţionează asupra solului se descompune în :
- forţă normală (Fn) perpendiculară pe sol,egală cu greutatea alergătorului;
- forţă tangenţială (Ft) paralelă cu solul şi în sens opus alergării;
Forţa de reacţie a reazimului ( R), corespunzător forţei de acţionare asupra solului (F)
se descompune în:
- forţă de reacţie normală (Rn) perpendiculară pe sol şi orientată de jos în sus;
- forţă de reacţie tangenţială (Rt) paralelă cu solul şi pe sensul alergării.
Sensul forţei de reacţie a reazimului fiind acelaşi cu cel al alergării, faza de impulsie
reprezintă partea pozitivă a ciclului pasului alergător.
Ea se caracterizează prin lucrul motor al musculaturii piciorului de sprijin fiind singura
fază în care alergătorul poate fi folosită pentru menţinerea sau mărirea vitezei de deplasare în
acest sens valorificându-se doar componenta tangenţială a forţei de reacţie.
Menţionăm faptul că, deşi forţa de impulsie are o acţiune periodică, la fiecare pas, viteza
de alergare este relativ constantă, datorită inerţiei corpului care tinde să-şi menţină starea de
mişcare dobândită.
Fiind faza pozitivă din componenţa pasului alergător cu influenţă hotărâtoare asupra
vitezei de deplasare a alergătorului. Ea se termină prin extensia completă a triplei articulaţii.
Particularităţile pasului alergător sunt determinate în principal, de natura solului pe care se
aleargă (reacţia reazemului) şi viteza de alergare.

Perioada de pendulare fig.7, începe o dată cu terminarea impulsiei, alergătorul

părăseşte solul şi trece prin faza de pendulare, prin fazele ei încheie ciclul pasului alergător dublu.
Neavând contact cu solul, piciorul va acţiona dinapoi înainte, în vederea reluării cât mai rapide a
contactului cu solul şi începerea unui nou ciclu. În funcţie de poziţia piciorului pendulant faţă de
verticala coborâtă pe suprafaţa de sprijin a piciorului opus,perioada de pendulare cuprinde trei
faze:
- faza pasului posterior;
- faza momentului verticalei;
- faza pasului anterior.

29
 Fig.7. Perioada de pendulare a pasului alergător

Faza pasului posterior

La debutul acestei faze, datorită avântării spre orizontală a coapsei piciorului de sprijin şi
rămânerii în urmă a piciorului de impulsie, unghiul dintre cele două coapse va avea deschiderea
maximă (fig.7,a şi a1).
Valorile acestei deschideri sunt mai mari la alergătorii de viteză (1100-1200 ), care
realizează astfel un fuleu mai lung, faţă de alergătorii de fond (900-1000 ).
Pasul posterior începe o dată cu ridicarea piciorului de impulsie de pe sol şi durează până
când alergătorul ajunge cu aceasta în momentul verticalei piciorului opus.
Pendularea posterioară se caracterizează prin tragerea coapsei înainte din articulaţia
şoldului şi ducerea gambei înapoi şi în sus, din articulaţia genunchiului în urma acestor mişcări,
unghiul dintre cele două coapse se închide din ce în ce mai mult, ajungând la 0° în momentul
verticalei. Unghiul dintre coapsă şi gambă devine şi el din ce în ce mai mic, ridicând călcâiul cât
mai aproape de şezut. Mişcarea de pendulare înapoi şi în sus a gambei este mai amplă la
alergătorii de viteză şi mai redusă la cei de distanţe lungi. În faza pasului posterior, prin flexia
gambei pe coapsă, călcâiul se află mai apropiat sau mai departe de şezută. Flexia mai pronunţată
a gambei pe coapsă apropie foarte mult călcâiul de şezută, se scurtează în acest fel segmentul,
ceea ce uşurează tragerea piciorului înainte şi mişcarea va fi mai rapidă .
În cazul unei flexii mai puţin accentuate, mişcarea piciorului va fi ceva mai lentă dar mai
economică.

30
 Faza momentul verticalei
Este marcată de încrucişarea piciorului de sprijin de către piciorul pendulant (fig.7. (b), în
această fază se produce şi o maximă flexie a gambei pe coapsă, cu o ducere accentuată a
călcâiului spre şezut până aproape de limita posibilităţii articulare şi frânarea rotaţiei datorită
contactului dintre masele musculare ale gambei şi coapsei.

Faza pasului anterior

Continuând mişcarea de rotaţie din articulaţia şoldului piciorului pendulant, trece înaintea celui
opus (aflat în faza de impulsie). Unghiul dintre coapse se măreşte treptat şi atinge valoarea
maximă când coapsa se ridică aproape de orizontală, fără însă a o depăşi. Gamba flectată pe
coapsă are un unghi de deschidere de cea 90°. Faza continuă prin coborârea treptată a coapsei şi
ducerea dinspre înainte spre înapoi a gambei, pregătind coborârea labei piciorului pe sol şi
preluarea şocului de aterizare şi reducerea, ca durată, a efectului negativ al acesteia fig.7.(c).

2.1.2. Pasul alergător dublu

Pasul alergător dublu reprezintă ciclul complet al unităţii de mişcare în alergare. Acest
ciclu al pasului alergător dublu reprezintă unitatea funcţională a alergării. Este constituit din
totalitatea acţiunilor şi poziţiilor cuprinse între două acţiuni identice, pe acelaşi picior de sprijin.
Mai simplu este alcătuit din doi paşi simplii consecutivi. În cursul unui ciclu, fiecare picior este
pe rând picior de sprijin şi apoi picior pendulant (oscilant), executând mişcări identice dar
alternativ.
Din punct de vedere biodinamic, în timpul alergării se disting două mecanisme
importante:
- interacţiunea alergătorului cu reazimul prin intermediul piciorului de sprijin;
- interacţiunea reciprocă a picioarelor (şi a altor verigi) în timpul zborului.

31
 2.1.3. Oscilaţiile corpului

Datorită întreruperii periodice a contactului cu solul, a sprijinului unilateral şi a trecerii

alternative a greutăţii corpului de pe un picior pe altul, traiectoria C.G.G, al corpului nu poate fi
liniară, aceste mişcări sunt parazitare, dăunătoare pasului de alergare. Oscilaţiile, deşi
nefavorabile randamentului alergării, sunt inerente, fac pane integrantă din alergare şi nu pot fi
eliminate. Cunoscând care sunt aceste oscilaţii şi limitele tolerabile, ele pot fi atenuate. După
traiectoria descrisă de C.G.C. al corpului în timpul alergării, ca urmare a acestora se prezintă sub
forma unei curbe complicate cu aspect sinusoidal în cele trei planuri ale corpului : sagital, frontal
şi transversal. Deci după planul în care acţionează aceste oscilaţii sunt :
- oscilaţii verticale;
- oscilaţii laterale;
- oscilaţii transversale.
Oscilaţiile verticale se produc în plan sagital fig.8 şi rezultă din acţiunea oblică a
forţei de impulsie asupra reazimului, în urma efortului musculaturii piciorului de sprijin care
proiectează corpul în aer, oblic înainte şi în sus. Ele se manifestă prin alternanţa ciclică dintre
poziţia înaltă a corpului alergătorului în faza de zbor, cu poziţia joasă a momentului verticalei din
cadrul perioadei de sprijin. Aceste poziţii diferite determină oscilaţii cu o amplitudine medie, ce
variază între 6-8 cm. O amplitudine mai mare de 12 cm a oscilaţiei denotă un pas alergător săltat,
ca urmare a unui unghi mare de impulsie. Iar o amplitudine mai mică de 6 cm este determinată de
un unghi mic de impulsie, pasul fiind şi el mic, randamentul alergării fiind scăzut. Cu cât
alergarea este mai rapidă (alergarea de viteză) cu atât C.G.C. descrie o traiectorie mai lină, cu
oscilaţii pe verticală de mai mică amplitudine, la pasul alergător de semifond, fond oscilaţiile
fiind mai pronunţate.

32
Fig.8. Oscilaţii verticale.

Oscilaţii laterale se produc în plan orizontal şi sunt cauzate de trecerea alternativă

a greutăţii corpului de pe un picior pe celălalt în perioada de sprijin. Acestea sunt cu atât mai
pronunţate cu cât contactul tălpilor labei piciorului sunt mai depărtate una de cealaltă cu cât
diametrul frontal al bazinului este mai mare. Reducerea acestei oscilaţii poate fi realizată printr-o
alergare executată cu contactul cu solul cât mai aproape de axa alergării, lungimea
corespunzătoare a pasului şi rotarea bazinului pe partea piciorului de sprijin. Abaterile de la axa
alergării amplifică aceste oscilaţii fiind mai pronunţate la alergătoare (femei) fig.9.

Fig.9. Oscilaţii laterale

33
 Oscilaţiile transversale au loc în plan orizontal şi se manifestă printr-o proiectare
a bazinului piciorului pendulant simultan cu rămânerea în urmă a laturii piciorului de sprijin în
contact cu solul (în faza de impulsie). Valoarea maximă a acestor oscilaţii va fi atinsă la
terminarea fazei de impulsie când unghiul dintre coapse (implicit şi între laturile bazinului) atinge
cea mai mare deschidere, iar cea minimă în momentul verticalei, când devine nulă, fig.10.
Cu cât viteza de deplasare este mai mare, ca rezultat ai impulsiilor puternice, efectuate de
picioare, cu atât oscilaţiile transversale ating valori mai ridicate favorizând alergarea.

Fig.10. Oscilaţii transversale.

Privite din acest punct de vedere oscilaţiile transversale apar ca deosebit de favorabile
alergării.
Dacă luăm în considerare oscilaţiile transversale compensatorii ale umerilor trunchiului,
care se mişcă în sens opus picioarelor, şi faptul că partea superioară oscilează lent, utilitatea lor
este discutabilă. Pentru rezolvarea acestui neajuns este necesar să se stabilească, pentru fiecare
alergător în parte, limita la care amplitudinea oscilaţiei trenului superior nu frânează alergarea, a
unei concordanţe între mişcarea braţelor şi picioarelor precum şi a unui raport optim dintre
frecvenţa şi lungimea pasului. În general, şi în anumite limite, sunt utile atât cât frecvenţa
mişcărilor compensatorii ale braţelor şi umerilor nu vor frâna frecvenţa mişcării picioarelor, dar în
afara lor devin dăunătoare alergării.

34
 2.1.4. Pasul alergător în funcţie de viteza deplasării

Factorul principal care imprimă anumite caracteristici pasului alergător (la acelaşi
alergător) este viteza. Viteza este rezultatul eforturilor depuse de alergător, eforturi ce devin mai
mari pe măsura creşterii vitezei.
În principal, viteza de deplasare îşi pune amprenta asupra tehnicii pasului alergător în
ceea ce priveşte:
- contactul cu solul;
- lungimea şi frecvenţa paşilor;
- durata sprijinului şi durata zborului;
- oscilaţiile corpului;
- poziţia generală a corpului.
Contactul cu solul se face pe partea anterioară a labei piciorului ( pe pingea), la viteză
mare şi odată cu scăderea vitezei, observăm o deplasare spre călcâi a punctelor de contact. Prin
această mărire a suprafeţei de contact, alergarea devine mai economică, se lungeşte relativ pasul
dar efortul la amortizare este ceva mai ridicat, totuşi mic, datorită vitezei mai scăzute de alergare.
Pe măsură ce viteza creşte, locul de contact al piciorului cu solul, în prima clipă a fazei de
amortizare, tinde să se apropie de verticala coborâtă pe sol din C.G.G. al corpului.

Lungimea şi frecvenţa paşilor sunt parametrii principali ai pasului alergător de care

depinde viteza de deplasare. Pasul lung şi frecvenţa înaltă caracterizează alergarea de viteză, în
schimb, în alergarea de fond lungimea şi frecvenţa paşilor este mai mică.
Durata sprijinului şi a zborului este dependentă de energia impulsiei. Energia impulsiei
fiind cea mai mare în alergarea de viteză, determină o lungime mare a zborului şi, evident, o
durată mai mare a zborului în raport cu durata sprijinului. Acest raport (durata zborului şi durata
sprijinului) tinde să se echilibreze pe măsură ce viteza de alergare scade.
Oscilaţiile verticale şi laterale scad ca amplitudine odată cu creşterea vitezei, în schimb
cele transversale cresc odată cu viteza. Pentru a mări viteza, corpul se înclină spre înainte şi
mişcarea braţelor devine mai amplă şi mai energică din articulaţia umerilor cu antebraţul flectat
din articulaţia cotului în unghi de 900.

35
 Având în vedere cele de mai sus, pentru un randament maxim, pasul alergător va adapta
cerinţelor probei. El se va efectua fără economie de energie în alergările de viteză cu economie de
energie în alergările de rezistenţă.

2.1.5. Fazele alergării de concurs

Se desfăşoară pe pista de atletism sau pe şosea fără obstacole pe parcursul desfăşurării ei,
aceste alergări se împart în două grupe:
- alergările de viteză;
- alergările de rezistenţă.
Ca probă de concurs, alergarea se desfăşoară în succesiunea următoarelor faze:
- startul şi lansarea de la start;
- alergarea pe parcurs;
- finişul şi sosirea.
- ( Viteza orizontală V.O)

,,pe locuri’’ ,,gata”

Fig.11. Startul de jos şi comanda ,,pe locuri” şi apoi – ,,gata”

36
 Fig.12. Startul din picioare comanda ,,pe locuri”

Startul şi alergarea de la start înţelegem prin start totalitatea poziţiilor şi

mişcărilor efectuate în scopul începerii alergării cu eficienţă maximă. Poziţiile şi mişcările sunt
subordonate obiectivului alergării (viteză sau rezistenţă) şi comenzilor startului. În alergările de
viteză se foloseşte startul de jos, iar în cele de rezistenţă startul din picioare.

Comenzile startului sunt următoarele:

- ,,pe locuri”
- la pocnetul pistolului începe alergarea propriu-zisă, denumită lansare, de la start, ce are
un aspect de alergare accelerată şi este indisolubil legată de start şi de faza următoare
indiferent de tipul de alergare. Lansarea de la start durează până la atingerea vitezei de
regim a alergării, la viteză şi la semifond şi fond un loc mai bun în plutonul
conducător.

Alergarea pe parcurs începe din momentul în care s-a atins viteza de regim a
alergării şi are la bază pasul lansat. Alergarea pe parcurs poate fi:
- în viteză maximă (la alergarea de viteză);
- în viteză medie, viteză ce scade treptat, pe măsură ce distanţa creşte;
- în viteze variate, datorită aplicării unor tactici, mai ales în alergările ce semifond.
Viteza deplasării trebuie să fie astfel aleasă încât să poată fi susţinută pe întreaga distanţă
şi sa se obţină cele mai bune performanţe.

Finişul şi sosirea prin finiş înţelegem mărirea tempoul de alergare - a vitezei de

regim - spre sfârşitul distanţei de alergat (probei).
Clipa (momentul) şi locul (distanţa până la sosire) declanşării finişului depind în primul
rând, de capacitatea de accelerare şi de menţinere a vitezei de alergător şi de situaţia tactică. Este

37
specifică alergătorilor de semifond, fond şi se termină odată cu trecerea liniei de sosire, după care
viteza scade treptat, până la oprire.
Trecerea peste linia ce marchează sfârşitul distanţei de alergat reprezintă sosirea. Sosirea
nu trebuie să scadă tempoul de alergare (vitezei şi se poate efectua cu sau
fără modificări ale poziţiei trunchiului.
În alergările de viteză sosirea se face cu modificări ale poziţiei trunchiului şi este de mare
importanţă, deoarece, corect executată, aduce un câştig de câteva sutimi performanţei şi un loc
mai bun în clasamentul probei.
După trecerea liniei de sosire urmează scăderea treptată a vitezei, prin parcurgerea a
câtorva (15-25m) de alergare de decelerare până la oprirea completă.

2. 6. ALERGAREA DE VITEZĂ

Se desfăşoară pe distanţe scurte, (50m, 60m, 100m, 200m, 400m) cu viteză maximă, fără
economie de energie, face parte din exerciţiile ciclice de intensitate maximă, având eforturi
combinate fiecare pas efectuându-se ca urmare a unei impulsii complete maximă (9-
12m/secundă). Caracterizat printr-o durată de timp scurtă de desfăşurare pe fondul unui efort
anaerob - alactacid (datorie de 02) mai sunt cunoscute şi sub denumirea de alergări de ,,şprint”
timpul total de parcurgere al distanţelor poate fi influenţat de:
- viteza de care este capabil să o dezvolte alergătorul, (viteza de deplasare);
- calitatea plecării (startului şi a lansării de la start) viteza de reacţie;
- forţa şi rezistenţa în regim de viteză ;
- capacitatea neuromotorie de alternare a contracţiilor musculare şi relaxarea;
Relaxarea în alergare înseamnă capacitatea de a decontracta, la timpul potrivit, muşchii
antagonişti pentru a favoriza contracţia muşchilor motori, în diferite faze ale pasului alergător.
Relaxarea mai presupune şi destinderea acelor muşchi care nu sunt implicaţi direct în efortul ce
propulsează alergătorul înainte (muşchii feţei, gâtului, umerilor, mâinilor).

38
 O tehnică bună în alergarea de viteză se caracterizează prin uşurinţă în deplasare,
cursivitate, corectitudine şi simetrie în mişcări. Impresia generală este că alergarea se desfăşoară
fără efort, fără încordare, relaxată.
Analiza tehnicii alergării de viteză presupune descrierea fazelor sale în ordinea
succesiunii acestora, care se disting prin variaţia de deplasare, şi a caracteristicilor de mişcare
determinate de aceasta (viteza).
În ordinea aceasta, fazele sunt:
- startul şi lansarea de la start;
- alergarea lansată pe parcurs;
- sosirea;

Startul prin start înţelegem acea poziţie favorabilă de începere a alergării, în echilibru
stabil, eu eficienţă maximă, într-un timp cât mai scurt şi în concordanţă cu prevederile
regulamentului. Startul de jos, îndeplinind cerinţele de mai sus, unanim apreciat şi folosit la
plecare, are următoarele caracteristici:
- sprijin pe patru puncte, picioarele şi mâinile, care suportă întreaga greutate a
corpului;
- C.G.G. înaintea picioarelor;
- unghiurile dintre segmente datorită poziţiei joase, favorizează dezvoltarea unei forţe
tangenţiale mai ridicate chiar la prima impulsie, determinând o plecare o ţâşnire,
rapidă.
Un start bun este influenţat în mare măsură de instalarea şi aşezarea blocurilor de plecare
ca sprijin solid pentru picioare. Blocurile de plecare, de construcţie diferită (fixe, mobile, cu şi fără
cursor, din lemn sau metal) trebuie să aibă un unghi de înclinaţie a feţelor pe care se sprijină
tălpile favorabil în conformitate cu particularităţile morfofiziologice ale alergătorului.

Fig.13. Unghiurile optime în aşezarea blocstartului

39
 Unghiurile optime de înclinaţie a blocului anterior sunt cele cuprinse între blocul 40 0-500
şi 550-800 pentru blocul posterior. Blocstarturile se aşeză înapoia liniei de plecare, pe mijlocul
culoarului şi pe direcţia de alergare (având până la primul blocstart distanţa de 30-45cm şi cam
aceiaşi distanţă de la blocul iniţial până la al doilea), cu o distanţă laterală între axele lor de 10-
20cm.
În ceea ce priveşte instalarea blocurilor în raport cu linia de plecare, şi între ele există
mai multe variante, determinate, în cea mai mare parte, de particularităţile morfologice ale
alergătorului şi de capacităţile sale fizice.
Deşi nu toate problemele legate de start au fost soluţionate, sunt acceptate mai multe
tehnici de plecare în funcţie de plasarea blocurilor. Sunt definite următoarele tipuri:
- clasic;
- startul depărtat;
- startul apropiat;

Startul ,,clasic”, blocul anterior se aşează la 1 , 5 - lungimi de talpă înapoia liniei de

plecare iar cel din spate la o lungime de gambă faţă de cea dinainte, genunchiul piciorului din
spate se va afla, aproximativ, la nivelul vârfului piciorului din faţă.

Startul ,,depărtat”, este denumit astfel deoarece blocurile sunt considerabil depărtate de
linia startului, astfel, blocul din spate se instalează ca la startul clasic iar cel anterior se plasează
înaintea acestuia la 15-20cm.

Sartul ,,apropiat”, cu blocurile apropiate de linia startului, se realizează prin instalarea

blocului anterior ca la startul clasic iar cel posterior înapoia acestuia, la 15-20 cm.
Majoritatea alergătorilor folosesc startul ,,mediu”,care presupune instalarea blocului
anterior la 1,5-1,75 lungimi de talpă înapoia liniei de plecare şi cel din spate la 1,25-1,30 lungimi
de talpă înapoia celui anterior.
În timpul căutării celei mai eficiente poziţii de start, la stabilirea distanţelor optime de
instalare a blocurilor de plecare, vom avea în vedere următoarele:
Cu cât distanţa dintre blocurile de start este mai mare, cu atât poziţia alergătorului este mai
alungită, presiunea pe bloc este mai mică şi ,,timpul” de împingere în blocuri mai lung.

40
Alergătorul va începe alergarea cu o frecvenţă a paşilor mai mică dar cu o lungime paşilor mai
mare.
Distanţa mică între blocuri determină o poziţie mai grupată ,,arcuită” a alergătorului
presiune mai mare pe blocuri, un timp de împingere mai scurt. Va începe alergarea rapid (ţâşnirea
din blocuri este rapidă, alergătorul este ,,aruncat” din blocuri) cu frecvenţa paşilor mare dar cu o
lungime mai mică.
Ridicarea sau coborârea bazinului schimbă raportul componente forţei de presiune pe
blocuri (orizontală şi verticală), implicit şi reacţia reazemului.
Recomandările cercetătorilor francezi, de a aşeza blocul anterior în aşa fel încât
genunchiul piciorului dinainte să fie puţin înapoia liniei de plecare, şi recomandările ruşilor şi
americanilor, de a instala blocul din spate la aproximativ o gambă faţă de cel anterior,
considerăm că redau un tablou real al unui start mediu, echilibrat, eficient care ţine cont atât de
particularităţile individului cât şi de cerinţele biomecanice ale acestei mişcări.
În blocurile de start, corpul alergătorului trebuie să aibă o poziţie echilibrată. În funcţie de
comenzile starterului, alergătorul va lua anumite atitudini (poziţii, mişcări, etc.).
La comanda (deşi nu este o comandă prevăzută în regulament este uzitată),,la start”,
alergătorul se aşează la aproximativ 2-3m înapoia liniei de plecare, pe culoarul său, execută
câteva mişcări de întinderi, relaxare, inspiraţii şi expiraţii profunde.
La comanda ,,pe locuri”, atletul trece dincolo de linia startului, se sprijină cu mâinile pe
pistă şi îşi fixează, de regulă, piciorul cel mai îndemânatic în blocul anterior, apoi celălalt picior
pe blocul posterior, care se va sprijini pe genunchi. Vârful picioarelor (a labei picioarelor) trebuie
să atingă solul.

Fig.14. Poziţia tălpilor aşezate în blocstart

41
 Apoi, trecând greutatea pe picioare, mâinile se ridică de pe sol, se reaşează pe sol mâinile
imediat înapoia liniei de plecare cu degetul mare depărtat faţă de celelalte, care sunt în extinse,
dar lipite între ele, paralele cu linia de start la o depărtare una de alta egală cu distanţa umerilor
sau puţin mai mult.

Fig.15. Poziţia alergătorului în bocstart, privire din faţă, capul este cu barba în piept.

Cotul este întins iar verticala coborâtă din articulaţia umerilor pe sol trebuie să cadă
pe linia de plecare sau puţin dincolo de ea.
În această poziţie greutatea corpului se sprijină pe cinci puncte, ceva mai mult pe
genunchi şi mâini.
Poziţia capului trebuie să fie neforţată. în prelungirea trunchiului, privirea este îndreptată în
jos sau spre un punct pe pistă, dincolo de linia startului, la mai puţin de 0,50m pe pistă.
Unii alergători ţin capul flexat, cu bărbia în piept. Aceasta nu constituie o greşeală, dar
neapărat trebuie evitată poziţia ridicată a capului (în extensie, cu privirea mult ridicată, deoarece şi
trunchiul se va îndrepta prea repede ceea ce constituie o greşeală, trunchiul trebuie să rămână
aplecat în lansarea de la start) ridicarea contractă musculatura spatelui care se îndreaptă şi
transmiţându-se musculaturii influenţează în mod negativ alergarea.
La comanda ,,gata” bazinul se ridică puţin deasupra nivelului umerilor (15-20 cm.) şi
genunchiul de pe sol.

42
 O dată cu ridicarea bazinului, trunchiul se deplasează spre înainte în aşa fel încât proiecţia
umerilor pe sol trece puţin dincolo de linia startului, iar gambele ajung aproape paralele între ele.

Fig.16. Comanda ,,gata” a startului de jos văzută din lateral şi faţă.

În felul în care se produce o nouă repartizare a greutăţii pe punctele de sprijin, care

favorizează părăsirea rapidă a blocurilor şi trecerea cât mai devreme în alergare, astfel:
- greutatea trece şi mai mult pe mâini şi piciorul anterior;
- presiunea pe blocul anterior este mai mare decât pe cel posterior;
- proiecţia C.G.C. cade foarte aproape de linia startului;
- direcţia forţelor aplicate asupra blocurilor se apropie mai mult de componenta
orizontală pentru ca reacţia reazimului să fie orientată mai mult înainte (orizontal)
decât în sus (vertical).
În această poziţie alergătorul rămâne total nemişcat cu toracele blocat în inspiraţie,
întreaga atenţie fiind concentrată spre următoarea comandă şi să realizeze o plecare cât mai
rapidă în momentul pocnetului.
Blocstarturile se fixează pe mijlocul culoarului cu excepţia startului în turnantă când se
vor fixa în exteriorul lui, pe o direcţie tangentă la linia interioară culoarului.
Startul nu poate fi analizat de sine stătător ci doar cu acţiunea următoare şi anume lansarea
de la start.
Cunoscând aceste variante de aşezare ale blocurilor de start, putem trece în continuare la
analiza propriu-zisă a startului de jos şi lansării de la start, fiecare atlet adoptându-şi poziţia care
îi convine cel mai mult fig.17.

43
Fig.17. Startul de jos şi lansarea de la start

La începutul alergărilor de viteză, pornind din poziţia de repaus, atletul sprinter trebuie să
dezvolte forţe de accelerare maxime care să permită atingerea viteze mari, într-un timp cât mai
scurt. S-a constatat, după mulţi ani de studii experimentale, că poziţia joasă şi ghemuită,
caracteristică startului de jos, creează cele mai favorabile premise pentru începerea alergării de
viteză. Această poziţie facilitează o plecare explozivă, cu angrenarea maximă a forţelor
musculare, datorită unor unghiuri optime ale segmentelor corpului implicate în efort şi ale
direcţiei de acţionare a forţelor de impulsie

Lansarea de la start
La pocnetul pistolului alergătorul, prin acţiunea simultană şi energică în ambele blocuri de
plecare, părăseşte blocurile de stan şi trece imediat în alergare.
Piciorul din spate, mult flexat din articulaţia genunchiului, va fi tras rapid înainte şi în
sus, pe un drum aproape paralel cu solul, gamba şi călcâiul vor descrie o traiectorie razantă cu
solul, în timp ce piciorul dinainte se întinde.
Înainte de a părăsi blocul, piciorul dinainte este întins complet din articulaţia gleznei
şi genunchiului şi formează cu solul un unghi de 40°-45°.

44
 Fig.18. Poziţia de plecare în lansare de la start

Mişcarea de lansare din start se continuă cu desprinderea mâinilor de pe sol, ceea ce

creează o dezechilibrare şi o tendinţă de cădere a corpului sprinterului spre înainte, timp în care
piciorul din blocstartul din spate efectuează o energică avântare spre înainte compensată prin
necesitatea efectuării rapide a primului pas. Impulsia piciorului anterior intervine puţin mai târziu,
dar pe o durata de timp mai lungă, revenindu-i lucrul de bază în efectuarea efortului de împingere
de la start. Această condiţie justifică aşezarea piciorului mai puternic pe blocul din faţă. În finalul
mişcării energice de întindere a piciorului din faţă se realizează o extensie completă din
articulaţiile gleznei, genunchiului şi şoldului. În urma acestei acţiuni piciorul de impulsie şi
trunchiul se află aproape în linie dreaptă, cu capul puţin înclinat înainte.
Avantajul dinamic al poziţiei startului de jos este determinat de direcţia forţei de impulsie
dezvoltată de piciorul din faţă, care fiind înclinată spre înapoi, determină o componentă mai
mare, orientată spre direcţia de alergare.
Braţele se mişcă energic şi amplu, în concordanţă picioarele. Trecerea cât mai rapid în
alergare este principalul scop urmărit după start. Acesta se realiză pe seama amplitudinii şi
frecvenţei paşilor (lungimea pasului şi număr de paşi în unitatea de timp). Primul pas va avea o
lungime 3,5-4 lungimi de talpă, al doilea, 3,75-4,45, în continuare lungimea pasului v-a creşte cu
0,5-0,75 lungimi de talpă. O frecvenţă exagerată a paşilor la începutul alergării constituie o
greşeală deoarece:
- contracţiile musculare fiind de maximă intensitate şi densitate - număr de contracţii în
unitatea de timp - scurtează lungimea paşilor, faza de impulsie a pasului nu se
termină;

45
 - sistemul nervos centra) nu poate menţine timp îndelungat o asemenea frecvenţă de
alternare a excitaţiei cu inhibiţia, de recepţie, analiză şi sinteză a stimulilor, de
0.transmitere a comenzii spre efector, ,,oboseşte” prematur şi, în consecinţă, tempoul
de alergare scade.
Nici abordarea alergării cu paşi exagerat de lungi nu asigură o rapidă creştere a vitezei
deoarece un contact prea oblic cu solul - în acest caz - frânează alergarea.
Aceasta este raţiunea pentru care se recomandă o poziţie echilibrată, comodă şi nu arcuită
sau alungită în bloc starturi. Poziţia echilibrată favorizează începerea alergări cu o lungime şi
frecvenţă optimă a paşilor, pe când cea arcuită face ca alergătorul să fie ,, aruncat” din blocuri, să
înceapă alergarea cu frecvenţă mare dar cu paşi mici.
Lansarea de la start sau accelerarea de la start trebuie efectuată eu o frecvenţă şi cu
amplitudine corespunzătoare posibilităţilor şi particularităţilor alergătorului. Lungime pasului va
creşte treptat, odată cu frecvenţa, concomitent cu îndreptarea gradată şi lină a trunchiului.
La începutul alergării urmele paşilor sunt uşor îndepărtate de axa alergării, dar pe măsură
ce viteza creşte, se apropie şi axa. Primii 2-3 paşi sunt lipsiţi de faza de amortizare.

Fig.19. Începutul alergării în timpul lansării privirea este orientată pe sol.

Viteza creşte treptat, în concordanţă cu frecvenţa şi lungimea paşilor. Când alergătorul

atinge o viteză egală cu 90 - 95% din posibilităţile sale maxime. 9-11m/sec, şi aceasta după 30-
50m de la start se apropie de viteza maximă cu cât este mai pregătit alergătorul cu atât
dobândeşte mai repede viteza maximă sau de regim şi trunchiul este drept, putem spune că

46
lansarea de la start s-a terminat şi el trece la faza următore - alergarea pe parcurs. Această trecere se
face lin, imperceptibil cu ochiul liber.

Alergarea de parcurs
Se caracterizează printr-o stabilitate relativă a lungimii şi frecvenţei paşilor.
Contactul se face în exclusivitate pe pingea, pe partea externă a acesteia într-un punct cât
mai apropiat de proiecţia verticală a C.G.C;

Fig.20. Contactul labei piciorului în alergarea de viteză, pe pingea.

- se execută derulare amplă a labei piciorului de sprijin, în faza de impulsie cu extensia

puternică a articulaţiei gleznei şi genunchiului;
- se pliază la maximum gamba pe coapsă în faza de pendulare posterioară cu ducerea
călcâiului cât mai aproape de şezut;
- în momentul verticalei talpa se apropie cu călcâiul de pistă fără să o atingă piciorul
fiind uşor îndoit din articulaţia genunchiului (poziţia joasă din alergare);
- avântarea rapidă înainte şi în sus a piciorului liber puternic îndoit din genunchi după
care gamba începe acţiunea de depliere de pe coapsă şi coboară activ pe sol;
- prin aşezarea labei piciorului pe sol sub forma unei agăţări, trageri,cât mai aproape de
proiecţia C.G.C. pe sol atenuând efectele negative ale fazei de amortizare;
- coapsa genunchiului pendulant angrenează în această mişcare şi bazinul, care va
efectua o mişcare spre înainte, realizându-se în finalul impulsiei, o poziţie arcuită a
corpului;
- trunchiul are o poziţie aproape verticală cu o uşoară înclinare (10 0 ) capul şi gâtul fiind
în continuarea trunchiului îndreptate spre direcţia de alergare către linia de sosire;
- mişcările braţelor efectuează pe distanţa de alergare o cursă înainte şi înapoi din
articulaţia umărului într-o flexie de 90 0 a antebraţului pe braţ;
- umerii sunt relaxaţi şi coborâţi;

47
 Fig.21 Alergarea de parcurs

Lungimea pasului mare şi constantă, frecvenţa paşilor mare, poziţia aproape dreaptă a
trunchiului, viteza de alergare relativ constantă şi maximă sunt principalele caracteristici ale
alergării de parcurs.
Fazele de amortizare trebuie să dureze cât mai puţin, să determine un zbor cât mai lung cu
o frecvenţă mărită. În cadrul perioadei de sprijin, faza de impulsie trebuie să aibă procentajul cel
mai mare.
Deşi efortul se desfăşoară cu intensitate maximă, alergarea trebuie să se desfăşoare cursiv,
neîncetat, cu uşurinţă, (alergătorul să nu contracte doar muşchii care contribuie la alergare) dând
impresia că alergarea se desfăşoară fără efort.
În alergarea de parcurs, după atingerea vitezei maxime de 11-11,76 m/s, cam pe la 50-
60m, există un raport intim între lungimea şi frecvenţa paşilor (paşii fiind lungi şi frecvenţa
mare), neexistând schimbări mai pronunţate, alergătorul înaintează relativ constant cu aceeaşi
viteză.

48
 Exagerarea voluntară a unuia din aceşti doi factori ai alergării ar avea efecte negative
asupra tehnicii de alergare, a raportului optim ce trebuie să existe între ei şi ar duce la scăderea
vitezei.
Spre sfârşitul alergării la 100m plat cercetătorii au scos în evidenţă, cu mici excepţii, o
scădere a vitezei, ceea ce determină echilibrul lungime-frecvenţă a paşilor, constatându-se o
scădere a frecvenţei şi o creştere a lungimii paşilor.

Sosirea
Cu toată scăderea vitezei pe ultima parte a cursei de 100m (de la 85-90m) excepţia că ea
este mai mare la unii şi mai mică ia alţii, nu poate fi vorba ce vitezei pe măsura apropierii de linia
de sosire.
Sosirea presupune continuarea alergării cu viteză maximă posibilă până dincolo de linia
de sosire în scopul obţinerii unui loc mai bun.
La trecerea peste linia de sosire, la ultimul pas, alergătorul execută o aplecare trunchiului
cu pieptul înainte, odată cu ducerea ambelor braţe înapoi. Unii însoţesc această aplecare cu o
răsucire a trunchiului spre dreapta sau stânga.
Se consideră sosire corect executată atunci când ea nu scade viteza alergătorului şi este în
conformitate cu prevederile regulamentului.
După trecerea liniei de sosire, restabilirea în urma aplecării trunchiul şi oprirea treptată
constituie măsuri de prevenire a accidentelor şi nu comportă mişcări deosebite, faza de
amortizare ocupă un rol esenţial în acest sens, prin luarea contactului cu solul ceva mai oblic,
odată cu îndreptarea sau lăsarea puţin pe spate a trunchiului.

Importanţa fazelor alergării în probele de viteză

Înregistrările efectuate în proba de 100m la J.O. de la diferite ediţii a scos în evidenţă

următoarele:
- între timpul de reacţie şi performanţa finală nu se relevă o corelaţie semnificativă
foarte mulţi sprinteri cu rezultate slabe au avut timpi de reacţie egali cu ai finaliştilor.
- capacitatea de accelerare - lansarea de la start - de a atinge viteza maximă cât mai
repede, poate decide victoria sau o performanţă remarcabilă, dar nu este suficientă,
maximă se atinge în secţiunea 30 - 60m;
- capacitatea de a menţine viteza maximă pe o distanţă cât mai mare este hotărâtore;

49
 - lungimea şi frecvenţa paşilor pe porţiunile 0-30m, 30-60m şi 60-90m următoarele
valori minime şi maxime:
- lungimea paşilor: l,71-l,85m; 2,36-2,44m; 2,42-2,65m ;
- frecvenţa paşilor: 4,13-4,61/s; 4,63-5,02/s; 4,414,86/s;
- dinamica vitezei (determinată de lungimea şi frecvenţa paşilor) a rămas aceeaşi, adică
viteza maximă, rezultat al alergării accelerate, se atinge până la 60m, sau foarte puţin
după, după care se remarcă o oarecare scădere a vitezei spre final.
Alergătoarele prezintă şi ele o încadrare identică a dinamicii, iar lungimea şi
frecvenţa paşilor se încadrează în valorile minime şi maxime ale alergătorilor.
Tehnica sosirii este determinată de prevederile speciale ale regulamentului de atletism,
care precizează că o alergare este terminată atunci când concurentul atinge cu pieptul planul
vertical al liniei de sosire. Linia de sosire se trece cu toată viteza, fără zvâcniri sau sărituri
speciale. deoarece s-a constatat că acestea încetinesc ritmul de alergare.
Avându-se în vedere că, de multe ori, ordinea de sosire este departajată de sutimi de secundă,
este indicat ca, pe ultimii paşi, alergătorul să-ş: încline trunchiul înainte.

50
 MATRICEA VITEZEI ŞI CLASIFICAREA FORMELOR EI DE
MANIFESTARE ŞI CĂILE DE ELIBERARE ALE ACESTEIA

VITEZA

FORMELE DE MANIFESTARE ALE VITEZEI

CAPACITĂŢI DE EFORT

ANAEROBĂ - AEROBĂ

CALEA
ANAEROBĂ AEROBĂ

Anaero
b alactacid Anaerob lactacid Anaerob-aerob Aerob
- V. Reacţie - V. Reacţie - V. Reacţie - V. Repetiţie
- V. Execuţie - V. Execuţie - V. Execuţie - V. Accelerare
- V. Rotaţie - V. Repetiţie - V. Repetiţie - V. Deplasare
- V. de decizie - V. Deplasare - V. Deplasare - Rezistenţă în reg. de V.
- V. Accelerare - Rezistenţă în reg. de F.
- V. de decizie - Rezistenţă în reg. de Î.
- V. în regim de forţă V+F
- V. în regim de îndemânare V+Î
- V. în regim de rezistenţă V+R

51
Fig. 23. Concepţia personală a clasificării formelor de manifestare şi a căilor de eliberare a
acesteia

2.3. ALERGĂRILE DE REZISTENŢĂ

Alergările de rezistenţă sunt probele de anduranţă ale atletismului bazate, din punct de
vedere energetic, pe eforturi anaerobe (cu datorie de 02, startul şi lansarea de la start) – aerobe
(fără datorie de 02, alergarea de parcurs) Alergările de rezistenţă ce se desfăşoară pe distanţe:
- alergările de semifond: 800m şi 1500m;
- alergările de fond: 3000m, 5000m şi 10.000m;
- de mare fond: semimaraton şi maraton pe distanţa de 42km,195 m;
- alergările pe şosea.
Tot din categoria alergărilor de rezistenţă fac parte şi :
- alergările de obstacole;
- de cros sau pe teren variat.
Aceste probe vor fi tratate în capitole separate şi doar cu titlu informativ.

Fig.24. Tehnica pasului alergător de rezistenţă

52
 Tehnica alergării
Specificul alergărilor de rezistenţă (anduranţă) sunt determinate de o durată mai lungă de
alergare care depăşeşte limitele energetice ale efortului anaerob/alactacid, startul şi lansarea de la
start, desfăşurându-se în cea mai mare parte, în zona aerobă/lactacidă, deci cu aport de oxigen.
Din acest motiv alergătorul angrenat într-o probă de rezistenţă este nevoit să-şi
însuşe a s c ă o tehnică economică, care să se deruleze cu o cheltuială energetică cât mai mică, pe
fondul unei viteze optime de deplasare se poate vorbi de tehnici diferite de alergare în funcţie de
distanţa parcursă, o tehnică se foloseşte în probele cu o viteză mai ridicată (800m - 1500m) şi cu
totul alt pas se foloseşte în probele ce depăşesc pragul celor 5000m.
Astfel mişcările efectuate în timpul alergării de rezistenţă trebuie să determine o alternare
judicioasă, între momentele de acţiune şi repaus ale grupelor musculare care participă la alergare,
în cadrul unor paşi uniformi, ca lungime şi ritm.
Cu toate că alergarea este o deprindere motrice naturală, ce se formează încă din copilărie,
considerăm că sunt necesare eforturi intense de perfecţionare a tehnicii acesteia, în scopul
dobândirii unui pas de alergare suplu şi relaxat, cu tehnică ă corectă a mişcărilor şi un randament
maxim de deplasare.
Creşterea distanţei de alergare va determina mutarea contactul tălpi cu solul spre înapoi,
semifondiştii ating solul mai întâi cu partea exterioară a labei (pingea), fondul, marele fond şi
maratonul contactul labei piciorului cu solul se face de obicei, cu derularea labei piciorului de pe
călcâi spre vârf. Amortizarea şocului de contact cu solul este preluată, în acest caz de construcţia
elastică a pantofilor de alergare.

53
Fig.25. Contactul cu solul în timpul alergărilor de semifond-fond şi mare fond.

Unghiul de impulsie este mai ascuţit la alergările de semifond din cauza vitezei mai
ridicate şi va fi mai deschis la alergările de fond. Flexia gambei pe coapsă este mult mai redusă în
faza pasului posterior şi în momentul verticalei, decât la alergarea de viteză.
În timpul alergărilor de semifond şi fond, trenul superior nu este flexa decât foarte puţin,
sau chiar deloc (85-90°), favorizând astfel ridicarea coapsei piciorului pendulant.
Braţele sunt îndoite din articulaţia cotului, sprijinind mişcările de alergare.
Umerii sunt relaxaţi şi uşor coborâţi. În sinteză, caracteristicile cele mai importante ale
pasului lansat de semifond şi fond se pot defini ca fund următoarele:
Alegerea unui tempo optim pe porţiunile distanţei de alergare, variaţiile mari de tempo
sunt extrem de obositoare, dereglând ritmul alergării. Tempoul alergării se stabileşte în
conformitate cu planul tactic alcătuit de antrenor, ceea ce va determina o mare economie de
energie şi siguranţă, în parcurgerea integrală a cursei, conform pregătirii.
Un raport optim între frecvenţa şi lungimea paşilor, în funcţie de caracteristicile somatice
şi funcţionale ale alergătorilor şi lungimea distanţelor de parcurs. Se ştie că fuleele mai mari se
realizează cu o impulsie puternică care va consuma mai multă energie.
Din acest motiv, cursele mai lungi, de fond, şi mare fond vor fi abordate printr-o alergare
cu frecvenţă mai mare şi fuleu mai mic spre deosebire de cele de semifond, în care se poate lungii
fuleul, în corelaţie cu optimă cu frecvenţa paşilor.
Alternarea ne întreruptă dintre contracţia musculară şi relaxarea musculară, în cadrul unor
mişcări degajate şi libere, mai ales la nivelul umerilor;
Rectiliniaritatea mişcărilor pe direcţia de alergare exceptându-se mişcarea braţelor, care
poate fi orientată puţin spre interior;
Alegerea unui ritm optim al respiraţiei care variază în funcţie de particularităţile fiecărui
alergător.
O respiraţie profundă şi bine coordonată cu ritmul de alergare, cu un accent deosebit pe
faza de expiraţie, va favoriza susţinerea efortului, pe o perioadă prelungită de timp.
Ca şi în cazul analizei tehnicii alergării de viteză, recurgem şi de această dată la
eşalonarea distanţei de alergare în mai multe faze, ale alergării de concura pe care le prezentăm în
continuare cu unele particularizări, pentru fiecare probă, sau grupe de probe.

54
 Alergarea de semifond şi mare fond are în plus faţă de alergarea de viteză finişul, deci ea
este alcătuită din :
- startul şi lansarea de la start;
- alergarea de parcurs;
- finişul şi sosirea.

Fig.26. Poziţia de start înalt.

Startul şi lansarea de la start

La alergările mai lungi de 400m plecarea se efectuează ca urmare a unei

singure comenzi ,,pe locuri” şi pocnetul pistolului de start. De fapt mai este folosită o comandă
care nu este prevăzută de regulament dar se uzează de ea în competiţii şi la startul de jos şi la cel
din picioare, ca în cazul nostru: aceasta este ,,la start” în cadrul căreia alergătorul efectuează
diferite mişcări de relaxare de inspiraţii, cu mult înapoia liniei de start pe culoarul lui, în cazul
nostru comanda următoare îl determină să ia o poziţie de stând cu piciorul îndemânatic la linie pe
pingea, cu genunchiul flectat şi repartiţia greutăţii întregului corp pe acesta, braţele sunt relaxate
pe lângă corp cu ducerea braţului opus piciorului de sprijin îndoit din cot, uşor spre acesta.
Celălalt picior are rolul de sprijin şi se găseşte la două tălpi de cel de bază, pe vârf.
Trunchiul este aplecat spre înainte capul în prelungirea acestuia, cu privirea orientată spre sol
înaintea locului de plecare cu cât viteza de plecare va fi mai mare cu atât trunchiul va fi mai
aplecat înainte, iar piciorul de sprijin cu genunchiul în flexie mai pronunţată, echilibrul devenind
mai labil.

55
 În această poziţie alergătorul va aştepta nemişcat pocnetul pistolului.
Plecarea se va face în turnantă, cu excepţia probei de 1500m. De aceea alergătorul
adoptă o poziţionare mai depărtate de bordura internă, pentru executarea unei alergări pe cât
posibil în linie dreaptă - tangentă la bordura internă, cât şi, pentru posibilitatea de a evita
busculadele şi ciocnirile prin supravegherea alergătorului din stânga.

Lansarea de la start după pocnetul pistolului de start, alergarea începe prin împingerea
energică prin întinderea completă a triplei articulaţii a piciorului din faţă în timp ce piciorul din
spate se desprinde de pe sol şi efectuează primul pas din şirul unei alergări lansate – o alergare
veritabilă de accelerare care se realizează prin mărirea frecvenţei şi creşterea treptată a lungimii
pasului. În timp ce braţele lucrează în conformitate cu tempoul abordat alternativ din articulaţia
umărului şi flexia antebraţului pe braţ în ungi apropiat de 90 0 contribuind la o plecare rapidă şi
echilibrată.
Accelerarea în momentul plecării de la start se face pe o distanţă ce variază în funcţie de
numărul concurenţilor, valoarea acestora şi probă.
La alergările de 800m - 1500m în care tempoul de alergare este ridicat, se recomandă o
lansare de la start cât mai rapidă şi pe o distanţă cât mai lungă, pe când la probele de fond este de
dorit să fie de intensitate mai scăzută şi pe o distanţă mai scurtă, trecându-se la o viteză de regim
adecvată probei.

Alergarea de parcurs

În alergările de semifond şi fond tehnica de alergare va fi raţională atunci când toate

mişcările urmăresc realizarea economiei de efort în condiţiile unui tempo susţinut cu cât distanţa
va creşte cu atât contactul cu solul va fi efectuat mai spre călcâi, impulsia în faza pasului
posterior va fi incompletă şi va lipsi cu desăvârşire perioada de zbor, flexia gambei pe coapsă este
mult redusă în faza pasului posterior şi în momentul verticalei de asemenea coapsa va fi ridicată
doar puţin aflându-se cu mult sub orizontală.
Alergarea se desfăşoară cu o viteză constantă care de multe ori datorită necesităţilor de
ordin tactic se produc schimbări în tempoul de alergare (variaţii ale vitezei de deplasare). În
alergările de semifond alergătorii abordează un pas alergător mai lung unde cheltuiala de energie

56
este mai mare şi astfel se poate menţine un tempo de alergare mai ridicat, pasul lung fiind
neeconomic de aceea la alergările de mare fond nu este utilizat.
Frecvenţa paşilor are o importanţă deosebită pentru menţinerea pe durată cât de lungă de
timp a unui tempo relativ constant. De obicei frecvenţa paşilor este de 3-4 paşi/ sec.
Cu cât viteza de alergare scade (fiind distanţa mai lungă) şi impulsia este mai mică mai
economică şi ridicarea coapsei în vederea efectuării pasului de alergare este mai economicoasă,
de asemenea şi pendularea. Rolul respiraţiei este definitoriu în alergările de durată, ea trebuie să
fie profundă cu accent pe expiraţie completă, inspiraţia fiind asigurată reflex.
Sprintul final şi sosirea

Parcurgerea ultimei părţi a distanţei cu o viteză superioară tempoului obişnuit de alergare

constituie finişul sau sprintul final, cum mai este denumit în practica sportivă, constă dintr-o
mărie a vitezei în partea finală a alergării, spre linia de sosire, în vederea obţinerii unui rezultat sau
al unui loc cât mai bun în clasamentul probei. Gradul de pregătire, valoarea adversarilor şi
posibilităţile de sprint ale alergătorului va determina planul tactic de declanşare al finişului.
Alergarea din timpul finişului întruneşte toate atributele unei alergări de viteză, mai ales la
alergările de semifond. Se recomandă în general, ca sprintul final să înceapă cu 250-300m înaintea
liniei de sosire. În cursele de fond şi mare fond, sprintul final poate începe cu 300-400m înaintea
liniei de sosire sau chiar mai devreme. Posibilităţile de accelerare pe ultima parte a alergărilor de
semifond şi fond sunt hotărâtoare pentru obţinerea unor rezultate de valoare necesitând mobilizarea
tuturor resurselor fizice şi psihice de care dispune alergătorul.

2.4. ALERGAREA PE TEREN VARIAT

Se desfăşoară pe teren variat în afara stadionului,de aceea sunt agreate tot mai mult de un
număr tot mai mare de sportivi în afara sezonului de pistă, de obicei, în a doua parte a sezonului
de toamnă sau primăvara timpuriu. Alergările de cros constituie un mijloc de pregătire şi
competiţional foarte bun pentru alergătorii de semifond şi fond, deoarece asigură continuitatea
calendarului competiţional şi verificarea gradului de pregătire pentru eforturile de anduranţă.

57
 Tehnica pasului alergător este identică cu cea a alergărilor de fond dar cu o specificare în
vederea adaptării pasului alergător la profilul terenului şi la natura solului parcuri, câmp deschis,
păşuni, arături sau păduri. Traseul va fi stabilit în aşa fel încât să se evite obstacole înalte, şanţuri
adânci, urcuşuri sau coborâşuri abrupte şi periculoase, crânguri dese, obstacole naturale, buturugi,
tufişuri etc. Pe lângă faptul că este necesar alergătorul să adapteze pasul alergător la profilul
terenul întâlnit este necesară păstrarea echilibrului şi fluenţa în alergare indiferent de relief şi sol.
Alergarea pe teren variat cunoaşte şi un interes competitiv (crosurile) care se desfăşoară
conform cerinţelor F.R.A. Concursurile de cros sunt deschise tuturor vârstelor şi se desfăşoară,
conform unor regulamente specifice, pe distanţe cuprinse între 800m la copii şi 8000m la seniori,
respectiv 4000m la senioare. Ele se bucură de o mare popularitate, aducând la start mii de tineri şi
adulţi, dornici să se afirme în ierarhia grea a sportului de performanţă sau pentru a-şi păstra şi
dezvolta sănătatea şi vigoarea fizică, prin alergare.
Alergarea pe teren variat are fazele unei alergări de pistă:
- startul şi lansarea de la start;
- alergarea pe parcurs;
- finişul si sosirea.

Startul şi lansarea de la start

Sunt identice ca cele descrise în probele de fond, (,,pe locuri’’ şi pocnetul pistolului de
start) lansarea de la start este prelungită pe 80-100m, având ca principal scop o plecare rapidă
pentru evitarea busculadelor şi pentru ocuparea unui loc în plutonul fruntaş sau de ce nu pentru a
conduce şi a imprima tempoul personal de alergare.

Alergarea de parcurs
Se caracterizează prin adaptarea pasului alergător de fond la caracteristicile terenului, în
vederea executării unei alergări relaxate, de mare eficienţă şi echilibrată cu angrenarea energică a
braţelor în funcţie de denivelările parcursului. În timpul alergării pot intervenii situaţii
neprevăzute, averse de ploaie, vânt puternic, ninsoare, cărora alergătorii trebuie să le facă faţă.
În cazul terenului cu sol moale, afânat, nisipos, arătură, terenuri acoperite cu frunze în
strat gros, contactul cu solul se va face pe toată talpa dar impulsia va fi incompletă în acest fel
alergătorul va avea o suprafaţă mai mare de sprijin. Datorită impulsiei incomplete lungimea
paşilor va fi mai mică, în schimb va creşte frecvenţa.

58
 Trunchiul va fi mai mult aplecat înainte, braţele mai depărtate puţin de trunchi se vor
mişca mai puţin amplu dar mai energic, favorizând prin acesta mişcarea picioarelor, cât şi
păstrarea unui echilibru bun.
Capul se află în prelungirea trunchiului iar privirea orientată spre direcţia de alergare
tatonând terenul din faţă spre a anticipa viteza de deplasare.
Pe terenul în pantă la urcare pasul este mai scurt, scurtarea lui fiind direct proporţională
cu înclinaţia pantei, contactul efectuându-se în exclusivitate pe pingea, impulsia este incompletă,
trunchiul se apleacă înainte, aplecarea accentuându-se pe măsură ce panta este mai înclinată. Cel
mai indicat în acest caz este pasul scurt şi cu frecvenţă mare.
La coborâre dacă panta este lină, alergătorul va profita de ea lăsându-se dus ,,la vale”,
lungind pasul. Dacă înclinaţia este mai pronunţată se vor scurta paşii şi se va mării frecvenţa,
contactul cu solul efectuându-se pe călcâi cu rulare incompletă spre vârful labei piciorului,
impulsia fiind neterminată. Trunchiul este înclinat pe spate iar braţele păstrează echilibrul.
Trecerea obstacolelor aflate pe traseu (şanţuri, bălţi, copaci răsturnaţi) se recomandă să fie
descoperite din timp şi pregătirea trecerea lor fără a modifica prea mult alergarea şi structura
mişcării efectuarea unei uşoare accelerări înaintea trecerii obstacolelor dificile. Printr-un pas sărit,
amplu fără a micşora viteza, dar nu printr-o săritură, pentru economia de energie mai bine treci
continuând alergarea prin ea, şi evitarea posibilelor accidentări la aterizare. Copacii răsturnaţi se
pot trece prin păşire folosind tehnica din alergările de garduri iar dacă sunt prea înalte se vor trece
prin călcare sau cu sprijin de braţe.

Finişul şi sosirea
Acestea sunt asemănătoare ca cele din probele de semifond fond şi este extrem de
important în stabilirea rezultatelor finale cu atât mai mult cu cât majoritatea concurenţilor
participă la aceste competiţii în ,,echipă” şi clasamentul contează.
Momentul declanşării finişului este strâns legată de posibilităţile alergătorului, de modul
în care el se clasează, de manevrele adversarilor, de obicei, sprintul final se desfăşoară cu 150m -
300m înaintea liniei de sosire, în funcţie de posibilităţile de viteză în regim de rezistenţă ale
alergătorului.

59
CAPITOLUL 3. BAZELE TEHNICII PROBELOR DE
SĂRITURI

3.1. TEHNICA SĂRITURILOR

Săriturile atletice se pot defini ca fiind acţiuni motrice stilizate ce sunt folosite pentru
trecerea unui obstacol cât mai înalt sau pentru parcurgerea a unei distanţe orizontale cât mai
lungi. Aceste locomoţii în care se proiectează corpul în aer sunt rezultatul acţiunii de contracţie
bruscă a musculaturii membrelor inferioare în interacţiune cu reazimul.
Detaşarea de reazim prin forţe proprii defineşte săriturile atletice ca ,,autoproiectări’’ ale
corpului în aer. Sunt exerciţii aciclice, (care au în componenţa lor şi o parte ciclică elanul), ce au
o existenţă independentă şi complexă, cu un început şi un sfârşit delimitat. Reluarea exerciţiului
înseamnă începerea lui de la capăt, fără a exista vre-o legătură organică cu cel anterior sau
următorul.
Săriturile libere pot fi executate cu şi fără elan nu figurează în regulamentul competiţiilor
atletice, în schimb în procesul de antrenament au o largă răspândire ca mijloc de pregătire şi de
apreciere a nivelului de dezvoltare a unor calităţi motrice.
În atletism distingem două tipuri de sărituri fundamentale cu elan :
- săritura în lungime;
- în înălţime;
Şi două derivate :
- triplusaltul;
- săritura cu prăjina;
Obţinerea unor rezultate de valoare în probele de sărituri este condiţionată de următorii
factori:
- însuşirea unei tehnici de mare eficienţă;
- realizarea unei viteze mari pe elan (nu maxime ci optime);
- dobândirea unor calităţi de detentă (V + F = D ) deosebite.
Din punct de vedere al efortului solicitat, săriturile sunt incluse în grupa de viteză şi forţă
explozivă. Ultima este strâns legată de forţa reactivă a aparatului neuromuscular, capabil de a
trece rapid de la o mişcare de cedare activă la o mişcare de extensie activă (bătaia). Orice săritură

60
începe cu o mişcare ciclică, care cuprinde elanul şi continuă cu o mişcare aciclică, reprezentată
de săritura propriu-zisă, ce se diferenţiază prin varietatea fazei de zbor. În funcţie de parametrii
spaţiali ai fazei de zbor (înălţime sau lungime), săriturile atletice se clasifică în:
- sărituri orizontale (cu unghiuri de desprindere cuprinse între 17°- 24°);
- sărituri verticale (cu unghiuri de desprindere cuprinse între 65° - 85°).
Din prima categorie fac parte săritura în lungime şi triplusaltul, iar din cea de a doua,
săritura în înălţime şi săritura cu prăjina. Toate cele patru sărituri se execută, din punct de vedere
al regulamentului de desfăşurare cu desprindere de pe un singur picior.
Depăşirea unor înălţimi sau parcurgerea unor distanţe în zbor se realizează prin acţiunea
forţelor interne care înving forţele externe şi în primul rând forţa de gravitaţie. Forţele interne
sunt forţele produse de contracţiile musculare care determină flexia, extensia, rotaţia, aducţia a
unor articulaţii (şold, genunchi, gleznă etc.) angrenate în mecanismul de bază al probelor de
sărituri. Forţele externe sunt determinate de forţa de gravitaţie, rezistenţa mediului şi forţa de
reacţie a sprijinului.
Sub aspec t mecanic, zborul centrului de greutate al săritorului este comparabil cu o
parabolă. El este determinat de viteza de elan, unghiul de desprindere şi înălţimea de zbor.
Partea coborâtoare a curbei de zbor este mai abruptă decât partea ascendentă, din cauza
frecării cu aerul.
Săriturile fundamentale sunt alcătuite din patru faze acestea în desfăşurarea lor se ajută, se
intercondiţionează într-o anumită ordine de subordonare gradul de importanţă a fiecărei faze fiind
determinat de specificul şi scopul urmărit de săritură.
În toate săriturile atletice, faza principală care subordonează şi condiţionează totodată
celelalte faze ale săriturii este ,,bătaia” în această fază se valorifică eforturile săritorului şi în
acelaşi timp se determină principalii parametrii ai traiectoriei de zbor, a C.G.C al corpului.

Fazele săriturii în ordine cronologică sunt:

- elanul;
- bătaia;
- zborul;
- aterizarea;

Elanul ca primă fază a săriturilor este constituit dintr-o alergare accelerată, (partea ciclică
a săriturii) viteza lui depinzând de viteza săritorului şi de posibilităţile acestuia de a efectua

61
corect din punct de vedere tehnic, în condiţiile unei viteze relativ mari, a fazei de bătaie –
desprindere (partea aciclică a săriturii-săritura propriu zisă). Acumularea pe orizontală a unei
viteze optime pentru pregătirea fazei de bătaie şi a unei bătăi eficiente.
Prima parte are aspectul unei alergări accelerate, în partea finală se produc modificări ale
paşilor în funcţie de săritură (lungime, triplu, înălţime)
Lungimea elanului este foarte diferită şi depinde de la săritor, la săritor şi este în funcţie
de particularităţile acestora. Din practică rezultă că în general lungimea elanului variază limitele a
35-42m la bărbaţi sau chiar mal mult (18-21 paşi ) iar la femei 25-35m. (17- 22 paşi ).
Săritorii care dispun de o viteză de deplasare mal mare au nevoie de un elan mal apropiat
de limita superioara, deci mal lung, aceasta ca să albă spaţiu suficient pentru dezvoltarea vitezei
de care dispun. Dimpotrivă săritorii cu viteză de deplasare mal redusă au nevoie de un elan mai
scurt deoarece aceştia epuizează pe o distanţă mal mică posibilităţile de accelerare.
Datorită faptului că valoarea vitezei pe elan trebuie să fie compatibilă cu exigenţele
efectuării unei ,,bătăi” eficiente din această cauză putem folosi termenul care mi se pare mai
corect ,,viteză optimă” pentru efectuarea unei bătăi eficiente.
Diferitele procedee de plecare în elan ca de exemplu din poziţia stând cu un picior în faţă
cu sau fără ridicare pe vârfuri, din aceeaşi poziţie cu trecerea greutăţii când pe piciorul din faţă şi
alternativ pe cel din spate (balansări antero-posterioare), efectuarea în mers sau alergare uşoară a
câtor-va paşi preliminari începerii elanului toate aceste mişcări fiind subordonate cerinţei de a
realiza în mod constant aceeaşi lungime a primului pas.
În cazul sportivilor de performanţă se recomandă şi punerea de semne de plecare şi
intermediare tocmai pentru păstrarea aceluiaşi etalon de pas alergător.
Tot pe parcursul elanului, mai ales în ultima parte se modifică lungimea paşilor care se
exprimă printr-o anume aritmie bazată pe alternarea de paşi lungi şi mai lenţi cu paşi scurţi şi
rapizi. Prin această ritmare musculatura este superior pregătită pentru faza următoare ,,bătaia”
după unii autori, aceasta se face pe ultimii 3-4 paşi, dar mult mai frecvent pe ultimii 2 paşi.
Raportul acestor doi paşi este de lung – scurt.
Pasul lung (penultimul) corespunde şi cu punctul cel mai coborât al C.G.C. al corpului,
aceasta pentru ca forţele să acţioneze asupra corpului săritorului pe un drum cât mai lung şi să
mărească acceleraţia acestuia.

62
 Scurtarea ultimului pas, prin flexia în limitele optime a gambei pe coapsă, duce la
mărirea unghiului de atac al solului şi în consecinţă la reducerea frânării în momentul contactului
cu solul în locul de bătaie (scade valoarea componentei tangenţiale a forţei de reacţie a
sprijinului), ceea ce asigură conservarea vitezei orizontale pe parcursul paşilor ,,pregătitori”
scăzând în medie cu 10% faţă de viteza maximă a elanului. Toate cele de sus amintite au raţiunea
precisă de a favoriza realizarea bătăii cu maximum de eficienţă.
Bătaia este a doua fază a săriturii, cea mai importantă şi reprezintă totalitatea acţiunilor
lor motrice efectuate în contact cu solul, rezultatul acestor acţiuni fiind desprinderea, respectiv
întreruperea contactului cu solul si trecerea în faza de zbor, acum şi aici este stabilită şi
traiectoria, nemodificabilă, pe care o va urma C.G. al corpului în faza de zbor. Această fază nu
este numai partea cea mai importantă a unei sărituri ci şi cea mai dificil de executat, ea făcând un
tot unitar cu desprinderea.
Viteza elanului, orientarea săriturii, timpul scurt, reprezintă tot atâţia factori care tind să
micşoreze precizia mişcărilor premergătoare ruperii contactului cu solul, şi ca atare să scadă
eficacitatea lui. În faza de bătaie săritorul trebuie să combine toate acţiunile care îl vor ajuta să
atingă obiectivul săriturii. Să şi să precizăm cele de mai sus. S-a stabilit că bătaia este faza
fundamentală a oricărei sărituri, deoarece în această fază este valorificată viteza orizontală şi
prim acţiuni corespunzătoare datoare se dezvoltă o nouă viteză ascensională, iar din îmbina rea
celor două viteze, rezultă traiectoria de zbor a C.G.C. al corpului săritorului. Dar pentru că
timpul disponibil este foarte scurt (lucru ce măreşte dificultatea acţiunii), valorificarea vitezei
orizontale şi cumularea vitezei ascensionale depind în cel mai înalt grad, pe lângă forţa angajată,
de încadrare precisă mişcărilor în coordonatele spaţio-temporale specifice fiecărei probe în
parte.
Ca activitate motrice, ,,bătaia”se compune din acţiunea de impulsie a piciorului, de
sprijin şi acţiunea de avântare a piciorului oscilant, a braţelor şi umerilor. Componenţa
principală a bătăii este impulsia (conform unor date, reprezintă cea 7o% din acţiunea de bătaie)
dar şi avântarea joacă un rol important în dinamica acestei faze, ponderea ei fiind şi mai mare la
săritura înălţime.
Bătaia, partea cea mai activă, a săriturii, se desfăşoară în următoarea succesiune:
- aşezarea piciorului de bătaie pe prag, sau pe locul de bătaie;
- amortizarea pasului de bătaie prin luarea contactului cu solul şi lucrul rezistent al
musculaturii piciorului de impulsie;

63
 - avântarea piciorului oscilant, a braţelor şi umerilor;
- impulsia (translaţia C.G. al corpului pe direcţia elanului, concomitent cu extinderea
din toate articulaţiile, gleznă, genunchi, şold a piciorului de impulsie prin lucrul
motor al musculaturii respective).
Între debutul acţiunii de avântare ei încheierea ce lei de impulsie este un decalaj în timp
care este dependent durata totală a bătăii. Faptul este mai greu sesizabil la săritura în lungime,
dar este mult mai evident la săritura în înălţime.
Aşezarea piciorului pe sol mai mult sau mai puţin oblic (unghiul de contact 63-68 o), se
aşează activ pe sol sub forma unei tracţiuni de sus în jos şi dinainte spre înapoi, înaintea C.G.C
pe toată talpa sau cu trecere rapidă de pe călcâi pe toată talpa.
Contactul cu solul, aşezarea pe prag se realizează în mod activ prin ,,căutarea” solului, ceea ce, pe
lângă caracterul activ al bătăii, conferă acestuia şi continuitatea în raport cu elanul.
Amortizarea contactului cu solul se face prin flexia uşoară a triplei articulaţii dar mai ales
a genunchiului. În timpul aşezării piciorului de bătaie şi a amortizării contactului cu solul, viteza
orizontală este frânată C.G.C. fiind înapoia punctului de sprijin. De obicei săritorii cu experienţă
reduc pe cât posibil efectul acestei frânări printr-o durată scurtă a şocului de frânare care se
termină înaintea flectării maxime a articulaţiei genunchiului. Simţul pragului şi capacitatea
reactivă a săritorului vor determina raportul optim dintre şocul de frânare şi acţiunea de
accelerare explozivă în momentul extrem de scurt al bătăii.
Prin bătaie, respectiv prin activitatea de amortizare a piciorului de ,,impulsie” se
realizează o frânare, în limite variabile, a vitezei orizontale, iar prin avântare şi impulsie se
dezvoltă, de asemenea în limite variabile, o viteză ascensională, care imprimă C.G. al corpului o
traiectorie ascendentă.
Bătaia la săriturile atletice este guvernată de unele regulii ale activităţii musculare ca şi de
unele legităţi ale bio-mecanicii. Astfel, ,,impulsia” va avea eficienţă maximă dacă se încadrează
într-o schemă de succesiune în care grupele care urmează a lucra motor, vor lucra în prealabil
rezistent. Mişcarea de extensie a piciorului de ,,impulsie” (impulsul motor) trebuie să fie
precedată de o mişcare de flexie (impulsul rezistent). Prin frânarea mişcării de flexie, ia naştere
de la începutul extensiei o forţă pozitivă de accelerare (E.L.Bran 1965).9
Impulsia se realizează prin extensia piciorului de bătaie a triplei articulaţii, concomitent
cu acţiunea de avântare a piciorului pendulant (şi a altor segmente)precum şi a braţului opus,
(reprezintă primele forţe motrice care intervin în faza de bătaie, dezvoltând viteza ascensională a
9
E.L.Bran (1965)Curs de atletism, Tehnica exerciţiilor de atletism Ed. ICEF Bucureşti

64
săritorului) pe o traiectorie ascendentă spre înainte şi în sus amplificând bătaia. Ea accelerează
deplasarea C.G. al corpului îi imprimă o traiectorie ascendent, schimbă direcţia de deplasare a
săritorului şi în final, săritorul părăseşte solul.
Eficienţa bătăii este condiţionată de cantitatea de forţă dezvoltată de săritor de
intensitatea forţei şi de lungimea traiectoriei pe care acţionează, asupra ,,masei
săritorului”această forţa, respectiv timpul de acţiune.
Cum rezultatul bătăii trebuie să se concretizeze într-o cât mai mare viteză de
desprindere, efectul forţei puse în joc mai depinde şi de intensitatea ei, cât şi de masa corpului
săritorului. Calea principală de creştere a eficacităţii bătăii este mărirea permanentă a forţei (F),
ceea ce va asigura şi realizarea unor acceleraţii mai mari (a.x.F/m). Mărirea forţei (F) depinde,
pe lângă, nivelul forţei săritorului, de capacitatea acestuia de a angrena în lucru, în med
coordonat grupele musculare într-o succesiune care să asigure participarea tuturor forţelor de
la începutul mişcării cu toată intensitatea si pe un parcurs cât mai lung, în funcţie de posibilităţile
pe care le oferă structura motrice a săriturii şi conformaţia săritorului.
Forţele motoare care intervin în faza de ,,impulsie” sunt următoarele:

Forţa de impulsie
Forţa de bătaie
(Viteza ascensională V.A.)

Forţa de avântare

Forţa de desprindere

Forţa
de inerţie a elanului
( Viteza orizontală V.O)

Fig.27. Reprezentând forţele motoare care intervin în momentul bătăii

65
 Zborul începe din momentul în care vârful piciorului de bătaie se desprinde de pe sol, de
pe prag şi durează până în momentul reluării contactului cu solul la aterizare. După părăsirea
pragului, săritorul ni-şi mai poate modifica traiectoria C.G.C. prin mişcările pe care le efectuează
în timpul fazei de zbor. Aceste mişcări ale segmentelor (braţe, picioare, trunchi) au ca scop
menţinerea echilibrului în timpul zborului şi în vederea efectuării unei aterizări cât mai
avantajoase.
El este caracterizat prin deplasarea corpului în spaţiu ca urmare a bătăii fără a avea
contact cu solul până în momentul aterizării. Datorită acestui fapt, comportarea săritorului în
timpul zborului se supune întru totul legilor fundamentale ale mecanicii (în timpul zborului liber
traiectoria C.G.C nu poate fi modificată cu ajutorul forţelor interioare ale săritorului ea poate fi
dinainte determinată de: viteza de desprindere şi unghiul de desprindere.
Scopul zborului la săritura în lungime, este dublu şi anume de păstrare a echilibrului şi
pregătirea aterizării în principal prin mişcări compensatorii. În funcţie de mişcările pe care le
efectuează săritorul în faza de zbor, (ghemuire sau paşi în aer şi extensie,) poate fi determinată
tehnica săriturii, programa şcolară prevede tehnica de săritura în casele I-XII tehnica ghemuită –
cu paşi în aer.

Fig.28. Săriturii în lungime cu 1 ½ paşi în aer

66
3.2.TEHNICA SĂRITURII ÎN LUNGIME CU
1 ½ PAŞI (cu un pas şi jumătate în aer).

Este procedeul cel mai simplu, de iniţierea săritorilor, se întâlneşte în special la

începători. Procedeul ghemuit mai este denumit cu un pas şi jumătate în zbor.
Săritorul trebuie să posede calităţi de viteza, forţă explozivă a membrelor inferioare, supleţe,
coordonare şi o tehnică cât mai bună. Calităţile determinante, în vederea obţinerii de rezultate
optime, sunt viteza elanului şi forţa de desprindere, iar din punct de vedere al fazelor tehnicii
săriturii, elanul şi bătaia.
Elanul şi bătaia sunt identice cu cele prezentate până în prezent, apoi din poziţia
desprinderii în pas sărit, piciorul de bătaie rămas înapoi, atârnă uşor flexat din articulaţia
genunchiului printr-o mişcare de pendulare activă se duce dinapoi înainte alăturându-se
piciorului de avântare. În continuare picioarele se îndoaie din genunchi şi se trag la piept
În timpul ,,ghemuirii” braţele vor continua mişcare din momentul desprinderii în pas
sărit efectuând o mişcare de coborâre de sus în jos şi spre înapoi fiind pregătite pentru a intra
din nou în acţiune în momentul aterizării. Pentru aterizare săritorul execută o întindere a
gambelor spre înainte şi coboară în ultimul moment pentru reluarea contactului cu solul.
Aceasta se realizează prin contactul cu nisipul şi flexia triplei articulaţii dar mai ales a
genunchilor ceea ce permite o trecere a greutăţii corpului în faţă, dincolo de punctul de sprijin ,
în acelaşi timp pentru o compensare a şocului de aterizare care ar putea să provoace o cădere a
corpului înapoi. De aceea braţele sunt duse energic în faţă să asigure echilibrul.
Aterizarea corecta se termină în poziţie ghemuită sau uşoară cădere laterala sau în faţă
oricum dar nu pe spate, reducând astfel din performanţă.

3. 3. TEHNICA SĂRITURII ÎN ÎNĂLŢIME

De-a lungul anilor tehnica săriturii în înălţime a cunoscut numeroase transformări, care pe rând
au fost abandonate, reuşind să se impună prin eficienţa lor tehnica cu rostogolire ventrală şi în

67
ultima vreme cea cu răsturnare dorsală. Celelalte procedee ca: cu păşire, simplă, sau forfecare
dublă, rostogolire laterală, se mai folosesc ca mijloace de iniţiere la începători pentru lărgirea
fondului de deprinderi, îmbunătăţirea îndemânării dar foarte rar în concursuri.
Programa de învăţământ prevede cele două procedee la care ne vom oprii si noi la tehnica cu
păşire şi cu rostogolire ventrală.
Săritura în înălţime se desfăşoară ca urmare a desfăşurării celor patru faze:
- elanul ;
- bătaia – desprinderea ;
- zborul ;
- aterizarea.

3.3.1. Procedeul cu păşire

Este cel mai simplu exerciţiu de trecere peste ştachetă, larg răspândit în şcoală mai ales în ciclul
primar. Acesta aducând din plin contribuţia la învăţarea elementelor comune săriturii în înălţime
în general, la formarea deprinderii de executare a unei bătăi ,,blocate” şi a unei desprinderi pe
verticală pe piciorul îndemânatic (exterior ştachetei).

Elanul poate fi în săriturile în înălţime rectiliniu sau curbiliniu. Aici putem vorbi de elan
rectiliniu (oblic faţă de ştachetă) în unghi de 25 0- 45 0 şi se execută de pe partea piciorului de atac
(opusul piciorului de bătaie). Alergarea este rectilinie (partea ciclică a săriturii) are o lungime de
5-7 paşi alergători simpli, iar viteza de alergare pe această distanţă este mică. Ultimul pas al
elanului este mai lung.

Bătaia – desprinderea se execută la o distanţă de 60-80 cm depărtare de ştachetă, piciorul de

bătaie se aşează pe sol pe călcâi sau pe toată talpa, pe direcţia elanului, întins sau aproape întins
din articulaţia genunchiului, cu trunchiul puţin înclinat înapoi (călcâiul, genunchiul, şoldul şi
umărul formează o linie dreaptă oblică, orientată înapoi).
Piciorul de atac se află înapoi, mult îndoit din articulaţia genunchiului.

Zborul săritorul părăseşte solul ca urmare a acţiunii de întindere rapidă şi energică a piciorului
de bătaie, de pendulare activă a piciorului de atac şi a braţelor.

68
 Atacul ştachetei se face cu piciorul întins sau aproape întins din articulaţia genunchiului,
cu trunchiul aproximativ drept. După trecerea ştachetei, piciorul de atac coboară activ iar piciorul
de bătaie, care în timpul înălţării celui de atac atârnă relaxat în jos, urcă şi urmează piciorul
pendulant trecând peste ştachetă cu genunchiul puţin îndoit din articulaţie pentru a trece mai
rapid şi uşor peste ştachetă. După trecerea piciorului de bătaie peste ştachetă – această trecere
este însoţită de aplecarea şi răsucirea uşoară a trunchiului spre ştachetă .

Aterizarea se face pe piciorul de atac cu uşoară amortizare a şocului prin flexia triplei articulaţii.

3.3.2. Procedeul cu rostogolire ventrală

Acest procedeu este de mare eficienţă.

Vom analiza tehnica săriturii cu ,,rostogolire ventrală” forma cea mal evaluată şi cea care
întruneşte astfel principalele detalii ale tehnicii săriturii în înălţime.
Elanul

Lungimea elanului în cele mal multe cazuri este de 7-8 paşi dar se întâlnesc şi elanuri mal scurte
precum şl elanuri mal lungi.,5-6 sau 9 paşi şi chiar mal mult. Executarea lui seamănă cu o
succesiune de paşi săriţi, pasul de alergare fiind mare.

69
70
Fig.31. Săritura în lungime cu rostogolire ventrală
Viteza elanului, aici mal mult ca la celelalte sărituri, depinde de posibilităţile de transformare a
deplasării centrului de greutate de pe o traiectorie orizontală într-una ascensională.
Depinde deci de forţa şi capacitatea de coordonare a săritorului. Unghiul sub oare se efectuează
elanul oscilează între 30° - 40°.
Între viteza, unghiul de bătaie şi forţa săritorului există o oarecare relaţie în sensul că la un unghi
de bătaie mal mare şi forţă mai mică (deci blocare mal redusă) viteza elanului poate să fie ceva
mal mare.
Începerea elanului se face în principal în două moduri:
- paşi de alergare imediaţi;
- câţiva paşi preliminari de mers şi apoi alergare.
Alergarea, mal ales pe prima parte, este mult mal liberă, mal uşoară şl mal puţin activă, însă
accelerată.
La începutul elanului, corpul este înclinat înainte, pe măsura lungirii paşilor şi a creşterii vitezei
lor, trunchiul se îndreaptă. Mişcările braţelor identice ca în alergarea pe distanţe scurte însă mult
mai puţin amplă.
Elanul este bine să fie efectuat în linie dreaptă. Viteza optimă trebuie obţinută la sfârşitul elanului
şl anume pe ultimii 3 paşi, în mod normal trebuie să fie de aproximativ 6-7 m/sec.
Pregătirea pentru bătaie se face pe ultimii 2-4 paşi a elanului şi în principal se reduce la
următoarele:
- creşte viteza de execuţie a ultimilor paşi, se modifică ritmul paşilor corespunzător cu
scurtarea sau lungirea lor.
- corpul săritorului se înclină treptat pe spate, în acest fel se produce o coborâre a centrului
de greutate, coborâre care se accentuează la sfârşitul penultimului pas, prin flexia piciorului
de avântare din articulaţia genunchiului, acum centrul de greutate având punctul cel
mal coborât înclinarea maximă a corpului săritorului se înregistrează la ultimul pas,
premergător bătăii.
Luând ca etalon ritmul şi lungimea ultimilor paşi ai elanului, în practică deosebim mal multe
variante de elan. Iată câteva dintre cele mal frecvente:
Alergare accelerată cu creşterea în mod treptat şi a lungimii paşilor, însă fără nici o accentuare a impulsiei
piciorului de bătaia sau avântare. Pregătirea pentru bătaie se efectuează prin lungirea ultimilor 2-3 paşii
reducerea aplecării înainte a corpului şi toate acestea concomitent cu coborârea centrului de greutate
prin flexia genunchilor.

71
Alergare accelerată, pe fondul căreia se accentuează impulsia, pe penultimul pas, care astfel devine mal lung
( o mică săritură de probă), în acelaşi timp centrul de greutate coboară, punctul cel mai coborât fiind înaintea
bătăii. Piciorul de bătaie este dus în faţă rapid, efectuează un pas mai scurt, iar corpul rămâne pe spate.
Alergarea accelerată, la al 4-lea pas înaintea bătăii se efectuează o impulsie mal puternică (uşoară
săritură) pasul acesta fiind cel nai lung; pasul al treilea este cel mal scurt şl mal rapid, pe seama lui creşte
viteza elanului pe ultima parte, la penultimul pas piciorul de bătaie efectuează o impulsie scurtă, ultimul pas
se lungeşte prin prelungirea contactului cu solul a piciorului de avântare, acesta rămâne apoi mult în urmă,
lungindu-se astfel şi drumul de avântare.
Alergare accelerată, pe ultima parte (3 paşi) alergarea devine aritmică, piciorul de avântare împinge mai
puternic, flecare pas efectuat pe acest picior fiind mal lung.
Ultimii 3 paşi sânt lung – scurt – lung. Lungirea ultimului pas presupune efectuarea unei bătăi mult
blocate.
Alergarea aritmică de-a lungul întregului elan, prin accentuarea pasului efectuat pe piciorul de bătaie.
Ultimele două variante nu permit dezvoltarea unei viteze prea mari în elan, de acela se potrivesc săritorilor
înalţi care nu au nevoie de o viteză mare în elan.
Acestea au fost principalele variante, în activitatea practică se întâlnesc desigur şi altele.
Marea varietate a formelor de elan ne indică că în alegerea uneia sau alteia nu se poate proceda în mod
arbitrar. În special modul de pregătire pentru bătaie se alege în funcţie de particularităţile săritorului cai forţă,
viteză, îndemânare, talie, etc.
În tehnica modernă se conturează următoarea tendinţă:
-
viteza elanului relativ mare;
-
scurtarea ultimului pas ceea ce duce la o bătaie mai puţin blocată - aceasta necesită o
forţă foarte mare;
- lungirea drumului de acţiune a forţelor săritorului asupra deplasării accelerate a
centrului de greutate a corpului prin înclinarea corpului cât mal mult pe spate, dar mal
ales prin flexia pronunţată a genunchiului piciorului de avântare la ultimul pas. De aici
centrul de greutate al corpului urmează numai o traiec torie ascendentă ceea ce
favorizează foarte mult creştere a vitezei de desprindere.
În general poziţia săritorului la ultimul pas, înaintea bătăii este următoarea:
- trunchiul în prelungirea piciorului de bătaie are grad-maxim de înclinare pe spate
( apropiat de 45°);
- piciorul de avântare flexat din genunchi şi apropiat de cel de bătaie;
- ambele braţe sau braţul din partea piciorului de avântare îndoite din coate se găsesc
jos şi în spatele săritorului, pregătite pentru acţiunea de avântare.

Bătaia
72
La săritura în înălţime, bătaia este faza fundamentală, determinantă. În timpul bătăii se
determină traiectoria centrului de greutate a corpului (înălţimea de zbor) şi un aspect foarte
important la înălţime tot în timpul bătăii se creează premizele pentru rotaţiile săritorului deasupra
ştachetei. Modul de efectuare a bătăii trebuie să asigure fructificarea vitezei acumulate în timpul
elanului.
Distanţa de bătaie, în raport direct proporţional cu unghiul de elan, variază între 6o - 7o cm.
(aproximativ o lungime de braţ). Piciorul de bătaie în timpul ultimului pas este dus rapid înainte,
trunchiul rămâne acum şi mai mult în urmă, laba piciorului se aşează pe linia elanului. Răsucirea
vârfului piciorului de bătaie spre ştachetă, preconizată de unii specialişti nu permite folosirea
integrală a forţei acestui picior.
Acţiunea de bătaie începe prin aşezarea piciorului de bătaie, pe locul bătăii.

Contactul cu solul se ia întâi pe călcâi apoi rapid piciorul de bătaie trece pe toata
talpa. Aşezarea în acest mod a piciorului de bătaie ,,blochează” deplasarea pe orizontală a
centrului de greutate şi în virtutea inerţiei, corpul lui se va deplasa înainte şi în sus.
După aşezarea piciorului de bătaie pe sol, acţiunea de bătaie continuă cu mişcarea de avântare a
piciorului de atac şi braţului sau braţelor.
Piciorul de atac din spate, din poziţia cu gamba flectată, pendulează spre înainte şi în sus,
gamba sa extinde treptat în aşa fel încât în momentul depăşirii liniei corpului (depăşirea
piciorului de bătaie) piciorul da atac este complet extins din articulaţia genunchiului şi continua
avântarea printr-o mişcare accelerată, cu laba în extensie dorsala.
În acelaşi mod, în extensie şi printr-o mişcare accelerată se avântă şi braţele.
Reţinem deci în legătura cu ,,atacul” ceea ce pendularea piciorului şi a braţelor se face cu
segmentele în extensie, ceea ce măreşte considerabil forţa avântării şi un aspect foarte important
mişcarea de avântare este accelerata. Avântarea cu segmentele extinse mai prezintă importanţă şi
datorită faptului că centrul de greutate al fiecărui segment, în acest fel atinse un punct mal înalt,
ceea ce determina o deplasare spre în sus a centrului de greutate a corpului faţa de poziţia iniţiala,
cu 25-30cm.
În timpul cât mişcarea de avântare este accelerată şi datorită. acestui fapt, presiunea asupra
solului, prin intermediul piciorului de bătaie, creşte, ceea ce determină şi o tensiune musculară

73
mărită la nivelul acestui segment. Presiunea mărită asupra solului va da naştere şi la o reacţie a
sprijinului mărită ceea ce contribuie în mod substanţial la creşterea forţei de impulsie.
Mişcarea de avântare este accelerată până când piciorul de atac depăşeşte orizontala, după care
are loc şi o flexiune uşoară în articulaţia genunchiului. În continuare, piciorul de atac şi braţele se
mişcă în virtutea inerţiei.
Încetarea mişcării accelerate, care la unii săritori se asociază cu oprirea mişcării de avântare, aste
un moment foarte important, deoarece acum scade presiunea asupra sprijinului şi în aceste
condiţii ,,uşurate” intră în acţiune piciorul de batale, care se derulează şi se extinde din toate
articulaţiile. Muşchii piciorului de bătaie, flexat datorita încărcăturii din timpul avântării, caută sa
revină în poziţia iniţială şi desprinderea devine astfel mal explozivă.
Poziţia corpului în momentul premergător întreruperii contactului cu solul este următoare:
-
braţele şi piciorul de avântare în punctul maxim al avântării;
-
piciorul de bătaie vertical, extins din toata articulaţiile, cu laba uşor răsucită spre
ştachetă, răsucire determinată de acţiunile piciorului de avântare;
- trunchiul uşor aplecat înapoi (93 - 95°);
- întreg corpul uşor înclinat spre ştachetă, săritorul priveşte spre ştachetă.
Am amintit că în timpul bătăii se creează şi premizele necesare pentru a imprima corpului,
deasupra ştachetei, unele mişcări de rotaţie reală, ca urmare a unei impulsii necentrale.
Aceste rotaţii se efectuează în jurul axelor antero-posterioare longitudinal el transversal (axe
convenţionale) ale corpului, rotaţiile în jurul axului longitudinal fiind cele mal importante.
Principalele cauze care determină aceste rotaţii sânt:
- înclinarea corpului spre ştachetă, cu aplecarea trunchiului uşor pe spate şi răsucit în
spre ştachetă, fac ca forţă de bătaie să găsească punct de aplicare lateral - înapoi faţă
de centrul de greutate şi în partea opusă piciorului de bătaie.
- la rândul ei răsucirea corpului spre ştachetă este determinată de piciorul de atac care
în timpul avântării trage o parte de bazin după el.

Zborul
Traiectoria centrului de greutate, determinată în timpul bătăii nu se schimbă în timpul zborului. În
schimb prin diferitele mişcări ale segmentelor se modifică în mod corespunzător momentul de
inerţie, care este folosit să fie spre menţinerea, fie spre accelerarea vitezei de rotaţie a corpului în
jurul axelor sale.
În tehnica zborului se întâlnesc două variante de bază şi anume:
74
 - rostogolire paralelă cu ştacheta;
- rostogolire oblică faţă de ştachetă.

Rostogolire paralelă cu ştacheta - este cea mal economicoasă şi de aceea varianta cea mal
răspândită.
După desprindere, în prima parte a zborului, corpul săritorului se deplasează spre în sus.
Această parte poate fi numită ,,faza pasivă” a zborului Săritorul atinge nivelul ştachetei după
cum urmează: cu braţele, capul şi piciorul de atac. De aci începe faza activă a zborului.
Piciorul de bătaie se ridică, se grupează în jurul axului longitudinal, prin flexia din articulaţia
şoldului şi a genunchiului şi se răsuceşte uşor spre exterior.
În timpul acesta corpul săritorului efectuează o rotaţie aproximativ 900 în jurul axului antero-
posterior şi ajunge din poziţia verticală în poziţie orizontală şi continuă rotaţia în jurul axului
longitudinal. Piciorul de atac flexat în finalul avântării se întinde, ajungând paralel cu ştacheta,
iar laba se răsuceşte spre interior trecând dincolo de ştachetă.
Braţul din partea piciorului de atac trece de asemenea ştacheta şi începe să coboare, iar braţul din
partea piciorului de bătaie, îndoit din cot, se lipeşte de piept sau este ţinut pasiv lângă corp. În
această poziţie săritorul ajunge deasupra ştachetei, paralel cu ea şi cu faţa în jos.
Gruparea corpului săritorului în jurul axului longitudinal reduce momentul de inerţie, în
consecinţă se măreşte rotaţia reală a corpului în jurul ştachetei, situaţie care favorizează mişcarea
de învăluire a ştachetei. La nevoie, mişcarea de rotaţie se poate modera prin ridicarea braţului din
partea piciorului de atac, care în prealabil şi-a continuat drumul spre în jos, după ştachetă.
Braţul se extinde sub un unghi de 900 faţă de corp prin aceasta creşte din nou momentul de
inerţie şi scade viteza de rotaţie.
În continuare, piciorul de atac coboară dincolo de ştachetă, unde braţul de acelaşi parte este urmat
în mişcarea de coborâre de umăr cap şi trunchi, corpul săritorului, cu faţa la ştachetă, continuând
rotaţia în jurul axului longitudinal. Braţul de partea piciorului de bătaie încă este ţinut în mod
pasiv lângă corp.
În ultima parte a învăluirii ştachetei, are loc eschiva, adică trecerea piciorului de bătaie, care în
acest scop se extinde puţin şi folosind inerţia creată în acest fel, se răsuceşte activ spre înafară,
mişcarea fiind a j u t a t ă puţin şi de către braţul de acelaşi parte.
Eschiva piciorului de bătaie este o acţiune foarte importantă, trebuie efectuată la timp şi rapid. În
caz, contrar sub acţiunea forţei gravitaţionale, săritorul doboară ştacheta.

75
Rostogolirea oblică faţă de ştachetă - este o variantă din ce în ce mal rar datorită
caracterului mal puţin economicos al zborului, unde forţele săritorului se consumă în parte
pentru lungimea zborului, bătaia făcându-se de la distanţă mal mare (90-110cm).
Unghiul sub care se efectuează elanul este de aproximativ 450. Atacul se face cu piciorul îndoit
din articulaţia genunchiului, ceea ce îl reduce eficacitatea, accentul cade pe acţiunea de impulsie
a piciorului de bătaie.
În timpul zborului, nivelul ştachetei este atins aproape în acelaşi timp de piciorul de atac şi capul
săritorului, corpul având forma unui briceag semi închis, cu trunchiul oblic faţă de ştachetă.
Ştacheta este trecută după cum urmează: de braţul din partea piciorului de atac, cap, trunchi oare
coboară şi apoi de piciorul de atac.
Rotaţia corpului se efectuează în principal în jurul axului transversal. Eschiva piciorului de bătaie
se face prin întinderea acestuia şi pendularea lui în direcţia rostogolirii.

Aterizarea
Nu ridică probleme deosebite, scopul fiind de amortizare a şocului de revenire pe sol pentru
evitarea accidentelor. La rostogolirea paralelă, aterizarea se face pe piciorul de atac şi braţul de
aceeaşi parte, urmat de o cădere pe umăr şi apoi o rulare pe spate. La rostogolirea oblică (cu
plonjon), aterizarea se face pe ambele braţe, urmată de o rostogolire în nisip pe ceafă şi apoi
spate.

CAPITOLUL 4. BAZELE TEHNICII ARUNCĂRILOR

4.1. TEHNICA ARUNCĂRILOR

Aruncările sunt acţiuni motrice stilizate, de proiectare prin aer a unui obiect (greutate, disc, suliţă,
ciocan, minge de oină), la o distanţă cât mai mare, în concordanţă cu prevederile regulamentului
de desfăşurare al acestora .

76
Valoarea rezultatelor în probele de aruncări depinde de:
- nivelul calităţilor motrice dominante (forţă maximă, forţă explozivă, viteză de
execuţie şi capacitate de accelerare).
- gradul de coordonare tehnică, care să asigure un angajament maxim de forţe, în
minimum de timp;
- structura somatică, exprimată prin robusteţe, bazată pe talie şi greutate mare, iar
pentru disc şi suliţă şi anvergura braţelor.
După modalităţile de aplicare ale forţelor de aruncare asupra obiectului aruncării,
distingem trei tipuri de acţiuni specifice acestora:
- tip împingere (greutate);
- tip azvârlire (minge de oină şi suliţă);
- tip lansare (disc şi ciocan).
La aruncarea de tip împingere (greutate) forţa este aplicată obiectului sub forma unei presiuni –
împingeri dinapoi înainte şi de jos în sus.
La aruncările azvârlite (suliţă şi minge de oină) se realizează prin aplicarea forţei sub
forma unei tracţiuni deasupra umărului pe direcţie rectiliniară dinapoi înainte.
La aruncările tip lansare (disc) forţa este aplicată în urma unei mişcări de tracţiune laterală
aplicată curbiliniu dinapoi înainte şi în sus (mai nou acest tip de aruncare este folosit şi în
aruncarea greutăţii.
În timpul zborului obiectul se înscrie pe o traiectorie sub formă de parabolă.
Lungimea aruncării depinde de următorii factori:
- viteza iniţială, este viteza pe care o are obiectul când părăseşte mâna
aruncătorului, fiecare m/sec. în plus imprimat obiectului îmbunătăţeşte
lungimea aruncării. Mărimea forţei va fi direct proporţională cu numărul
grupelor musculare implicate în efort. Marile grupe musculare se contractă mai
lent faţă de grupele mici care se contractă rapid. Angrenarea în mişcare va
avea loc în primul rând contracţia musculaturii mari apoi cea mică. Transferul
succesiv de forţe de la grupele mari spre grupele mici trebuie să fie continuu,
cursiv, ne întrerupt în perfectă coordonare şi accelerare;
- unghiul de lansare după legile balistice, unghiul – teoretic – cel mai favorabil
pentru a realiza o aruncare cu o lungime cât mai mare este de 45 0. Acest unghi
de eliberare este influenţat de înălţimea aruncătorului şi viteza de lansare a
obiectului;
- înălţimea de eliberare este factorul cu cea mai mică influenţă asupra lungimii
aruncării, dar nu este de neglijat înălţimea de eliberare depinde după cum am
arătat mai sus depinde foarte mult de înălţimea aruncătorului. Obiectul trebuie
să părăsească mâna aruncătorului la o înălţime cât mai mare, nu numai pentru
a câştigul câtorva centimetrii, ci şi pentru contribuţia pe care o aduce
(înălţimea de eliberare) la realizarea unui unghi optim;
- rezistenţa aerului în timpul zborului obiectul eliberat întâmpină rezistenţa
aerului, la aruncări mărimea rezistenţei aerului depinde de :
77
 - secţiunea obiectului (secţiunea frontală);
- sensul deplasării obiectului faţă de direcţia de mişcare a aerului (în acelaşi sens, în
direcţie opusă, lateral);
- viteza de zbor (rezistenţa aerului creşte cu pătratul vitezei);
- acceleraţia gravitaţională acţionează asupra fiecărui obiect care este
lăsat să cadă pe suprafaţa pământului atrăgându-l cât mai repede.

Fazele aruncărilor
Analiza tehnicii probelor de aruncări evidenţiază, din punct de vedere didactic, succesiunea
distinctă a patru faze:
- faza pregătitoare a aruncării, începerii elanului;
- faza de elan;
- faza efortului final – eliberarea;
- restabilirea după aruncare – oprirea.
Ca urmare maselor musculare ale trenului inferior se va produce un transfer asupra trunchiului,
ceea ce va duce la amplificarea accelerării acestuia spre direcţia de aruncare.
În ultima parte a efortului final, se produce o accelerare a grupelor musculare mai mici, cu
contracţii mai rapide, ce acţionează nemijlocit asupra obiectului, impunându-i o viteză iniţială de
lansare cât mai ridicată.
Efortul final începe din poziţii specifice fiecărui tip de aruncare, prin rimai a greutăţii de pe
piciorul din spate (dreptul) pe piciorul din faţă (stângul). Aceasta blocând mişcarea de înaintare,
se îndoaie uşor, urmând a se întinde brusc în timpul efortului final de aruncare.

4. 2. ARUNCAREA GREUTĂŢII

La început tehnica era simplă, se arunca, după câteva mişcări prealabile de avântare, din mijlocul
cercului, din poziţia stând cu fata spre direcţia de aruncare sau cu corpul uşor întors cu partea
laterală spre aceasta.
Treptat, aruncătorii şi-au dat seama că este mai avantajos să folosească întreaga suprafaţă a
cercului de aruncat, în scopul lungirii traiectoriei de tracţiune asupra greutăţii.

78
Pentru a-şi crea acest avantaj, aruncătorul se aşeză la marginea distală a cercului, executa o
săritură (săltare) înainte pe picior, revenea pe două picioare după care arunca greutatea.
Aruncarea greutăţii, ca de altfel şl celelalte aruncări, se încadrează în grupa probelor tehnice,
puţind fi considerată însă, din anumite puncte de vedere, ceea mal dificilă probă de aruncare.
Dificultatea acestei probe se poate rezuma la următoarele aspecte:
- greutatea obiectului relativ mare (comparativ cu discul dar mai ales cu suliţa);
suprafaţa (distanţa) de elan mică;
- este redusă posibilitatea folosirii în aruncare a inerţiei (spre deosebire de disc şi
şi ciocan, unde deşi suprafaţa de elan este redusă, forma elanului ,,pirueta”, lungeşte
distanţa de elan şi permite folosirea din plin a inerţiei).
Tehnica aruncării greutăţii este subordonată câtorva cerinţe:
-imprimarea unei ,,anumite” viteze orizontale sistemului aruncător – obiect;
-punerea aruncătorului într-o poziţie care să permită imprimarea unei noi viteze –
ascensionale – cât mai mari obiectului.
Spunem imprimarea unei ,,anumite” viteze orizontale, deoarece, datorită condiţiilor
regulamentare de desfăşurare a aruncării, posibilităţile dezvoltare a unei viteze orizontale mari
sânt reduse. În consecinţă, cea a doua devine cerinţa fundamentală în cazul aruncării greutăţii şi
cerinţei generale – valabile la toate aruncările : ,,viteză iniţială cât mai mare”
Pentru obţinerea unei viteze iniţiale cât mai ridicate este de mare importanţă, ca de la începutul
aruncării şi până la eliberarea obiectului variaţia acceleraţiei imprimată greutăţii să crească în
mod continuu.
Pentru ca energia cinetică pe oare o posedă greutatea în momentul final să fie cât mai mare
traiectoria greutăţii trebuie să prezinte următoarele caracteristici (Gagea, A):
-Să fie cuprinsă într-un singur plan vertical;
-Să fie cât mal lungă;
-Curba traiectoriei nu trebuie să cuprindă inflexiuni;
-Faza finalului să albă porţiunea rectilinie cât mal mare, iar înclinaţia să
corespundă unghiului optim de lansare.
Pe lângă cele de mal sus, în condiţii egale lungimea aruncării mai depinde şi de înălţimea la care
are loc eliberarea obiectului, aceasta pe lângă tehnică mal depinzând şi de înălţimea
aruncătorului.
Fazele aruncării greutăţii, ca de alt fel şi a celorlalte aruncări, sânt:
- faza pregătitoare,
- elanul;
- faza efortului final (aruncarea propriu-zisă);
- oprirea după aruncare (redresarea);

79
Faza pregătitoare

În această fază aruncătorul ia contact cu greutatea care se ţine pe degetele arătător, mijlociu şi
inelar şi pe porţiunea distală a oaselor metacarpiene, fiind sprijinită lateral de către degetele muc
şi police. În funcţie de forţa degetelor, greutatea se poate ţine mai spre vârful lor. Palma cu
greutatea este uşor flectată, iar prin uşoară contracţie a musculaturii antebraţului se evită flexia
exagerată a palmei spre înapoi.
Greutatea se ţine lipită de gât, deasupra claviculei, cu palma orientată spre înainte, braţul relaxat,
cu cotul sub orizontală şi înaintea planului frontal al corpului (să nu depăşească axul umerilor).
Ţinerea greutăţii lipită de gât este, pe da o parte, o cerinţă regulamentară, iar pe da altă parte, din
această poziţie braţul aruncător poate efectua o adevărată mişcare de împingere.
Aruncătorul sa aşează în cerc cu spatele spre direcţia aruncării. Poziţia iniţială a aruncătorului
este stând, cu sprijinul pe piciorul drept, cu laba pe direcţia aruncării şi vârful aproape de
marginea cercului, piciorul stâng în spate la o lungime d 1-1,1/2 talpă sprijinit pe vârf. Spatele în
uşoară extensie (uşor lordozat), privirea înainte, braţul stâng întins înainte, la orizontală sau
deasupra umărului, cu palma orientată în jos. Faptul că aruncătorii americani au antebraţul flexat
pe braţ şi păstrează această poziţie în timpul zvâcnirii. Ei au grijă de la plecare să închidă partea
stângă şi această poziţie favorizând aceasta.
Această este poziţia ,,înaltă” şi se întâlneşte la majoritatea aruncătorilor valoroşi. (fig.32.) faza
finalului să albă porţiunea rectilinie cât mal mare, iar înclinaţia să corespundă unghiului optim de
lansare.
Pe lângă cele de mal sus, în condiţii egale lungimea aruncării mal depinde şl de înălţimea la care
are loc eliberarea obiectului, aceasta pe lângă tehnică mai depinzând şi de înălţimea
aruncătorului.

80
Fig.32.Poziţia de pregătire pentru începere Fig.33.Poziţia de plecare grupată

La începători sau aruncătorii mai puţin calificaţi se recomandă o poziţia iniţială grupată,
apropiată de cea în care trebuie să ajungă aruncătorul după efectuarea elanului.
Motivarea acestei recomandări constă în aceea că începătorii nu reuşesc în timpul scurt pe care-1
au la dispoziţie, între începerea aruncării şi plecarea în elan, să se grupeze suficient. (flg.33).
Tehnica modernă - poziţia cu spatele spre direcţia aruncării prezintă următoarele avantaje:
- îndoirea trunchiului în faţă (gruparea şi depăşirea obiectului) se
- face mult mai uşor decât în plan lateral cu se efectuează la tehnica clasică;
- poziţia piciorului drept cu laba pe direcţia deplasării asigură echilibrul mai bun;
- elanul se poate începe cu mai multă eficacitate.
Elanul

Mişcarea de aruncare începe printr-o balansare prealabilă spre înapoi a piciorului sting, însoţită de
ridicarea pe vârful piciorului drept şi îndoirea trunchiului, la unii aruncători chiar până la orizontală (poli-
ţie asemănătoare ,,ou’’- ,,cumpăna”).
De aci are loc gruparea pe piciorul drept, care trece pe toată talpa şi se îndoaie mult din genunchi, gradul
de îndoire depinzând de forţa acestui segment.
Trunchiul se îndoaie de asemenea până când pieptul atinge coapsa piciorului drept, ducând astfel
greutatea în afara cercului, ceea ce lungeşte mult traiectoria de-a lungul căreia forţele aruncătorului
acţionează asupra obiectului, rezultatul fiind, în final, o viteză iniţială mal mare.

81
Gruparea trebuie să fie lină, spatele rămâne drept, privirea în faţă, braţul stâng atârnă liber, iar piciorul
ating flexat s-a apropiat de cel drept. Greutatea corpului se află pe piciorul drept. (Fig.34.).
Elanul, în continuare, se începe prin scoaterea centrul de greutate în afara suprafeţei de sprijin,
(dezechilibrare) ca urmare a deplasării bazinului în direcţia aruncării pe seama întinderii energice a pi-
ciorului drept. întinderea piciorului drept este însoţită de pendularea spre înapoi şi în sus a piciorului sting.
Corpul se deplasează pe orizontală simultan, cu o uşoară ridicare pe verticală.
Săltarea se face cu tragerea rapidă a gambei piciorului drept ,,sub aruncător” pe direcţia aruncării.
Aterizarea se face pe pingea, cu laba răsucită spre interior, la 90-100 cm. de marginea cercului. După lua-
rea contactului pe pingea, piciorul drept trece pe toată talpa. Poziţia cu laba răsucită spre interior,
favorizează întoarcerea aruncătorului cu faţa spre direcţia aruncării în timpul efortului final.

82
Fig. 34. Aruncarea greutăţii cu elan stil modern, cu spatele pe direcţia de aruncare.

83
Gruparea trebuie să fie lină, spatele rămâne drept, privirea în faţă, braţul stâng atârnă liber, iar piciorul
ating flexat s-a apropiat de cel drept. Greutatea corpului se află pe piciorul drept.
În timpul săltării, piciorul stâng începe să coboare şi la contact cu solul lângă marginea cercului, în acelaşi
timp cu cel drept, pe partea internă a labei, cu vârful pe linia călcâiului piciorului drept, extins la început
din articulaţia genunchiului, după care se flexează uşor. Aterizarea după săltare trebuie să fie elastică.
Piciorul stâng se aşează cu vârful pe linia călcâiului celui drept pentru a crea, în timpul întoarcerii
aruncătorului cu faţa spre direcţie aruncării, baza de susţinere necesară efectuării unei mişcări echilibrate.
În momentul luării contactului cu solul, piciorul stâng opreşte deplasarea pe orizontală a sistemului
aruncător-obiect şi apoi contribuie la orientarea forţelor aruncătorului spre creşterea vitezei de mişcare a
greutăţii, pe traiectoria ei ascensională.
Aruncătorul ajunge în poziţia de aruncare tot grupat şi cu spatele spre direcţia aruncării.
Axa bazinului, în urma poziţiei picioarelor care s-au răsucit spre direcţia aruncării, este aproape
perpendiculară cu axa umerilor, ceea ce face ca la sfârşitul săltării, întreg corpul să se găsească într-o atare
de tensiune musculară, foarte favorabilă pentru realizarea unul efort final rapid.
0 problemă foarte importantă este precizarea drumului corect al greutăţii. Si în momentul începerii
elanului, traiectoria centrului de greutate al greutăţii nu are voie să coboare şi nici să devieze lateral, în
special, coborârea greutăţii aduce prejudicii aruncării pentru că deplasarea apoi a greutăţii în sus necesită
învingerea în prealabil a inerţiei obiectului, ceea ce provoacă scăderea vitezei de mişcare a acesteia.

Efortul final.

Este faza fundamentală a oricărei aruncări şi, în mod deosebit în cazul aruncării greutăţii, este faza
determinantă, deoarece posibilităţile reduse de accelerare în elan trebuiesc compensate acum. Rezultatele
practicii vin în sprijinul acestei afirmaţi prin aceea că diferenţa la greutate între aruncările de pe loc şi cele
cu elan este, în medie, de abia de 1-1,5m., ceea ce arată că baza aruncării o constituie faza efortului final.
Sarcina efortului final, ca fază a aruncării greutăţii, este ca, folosind viteza orizontală acumulată în elan să
se imprime greutăţii o viteză ascensională cât mal mare, iar eliberarea obiectului să se facă în punctul
maxim posibil, când viteza trebuie să fie maximă. Mişcarea de aruncare începe în timpul aterizării pe

84
piciorul drept şi stâng. Această precizare este foarte importantă şi vine să stabilească stricta continuitate
care trebuie să existe între elan şi aruncarea propriu-zisă, condiţie indispensabilă.
În prima parte, mişcările aruncătorului stat orientate spre ridicarea centrului de greutatea corpului, ceea ce
imprimă şi greutăţii o traiectorie ascendentă.
În mod concret, mişcarea de aruncare începe cu întinderea piciorului drept, concomitent cu îndreptarea
treptată a trunchiului şi răsucirea spre stânga a umărului stâng (deschiderea), mişcare condusă de braţul
stâng care treptat se îndoaie din cot.
De remarcat că, în timpul răsucirii trunchiului, umărul şi bazinul drept sa deplasează paralel - fără ca
bazinul să depăşească umărul, sau umărul să rămână în urmă.
La aruncarea greutăţii, spre deosebire de celelalte aruncări, depăşirea umărului drept de către bazin nu este
favorabilă deoarece în aşa fel, în răstimpul până la depăşirea bazinului de către umăr, în loc de împingere,
greutatea este trasă (tracţiune în loc de împingere).
Există şi părerea că o uşoară arcuire dorsală în timpul răsucirii trunchiului, provocând întinderea
musculaturii anterioare a trunchiului, contribuie la creşterea eficacităţii braţului aruncător.
Braţul aruncător intră în acţiune pe măsura îndreptării pieptului spre direcţia aruncării. Cotul braţului
aruncător trebuie să se găsească în spatele greutăţii. Căderea cotului reduce
mult acţiunea braţului.
Concomitent cu braţul drept (aruncător), intră în acţiune şi piciorul sting, care la început realizează o
blocare a părţii stângi a bazinului, blocare care are loc şi la nivelul umărului sting , imediat ce pieptul, a
ajuns perpendicular pe direcţia aruncării.
Greutatea corpului, care la începutul mişcării de aruncare repartizată aproape în întregime pe piciorul
drept, treptat se trece pe piciorul sting.
Acţiunea piciorului stâng se încheie prin întinderea lui completă în acelaşi timp cu impulsul final dat
greutăţii din articulaţia pumnului şi de către degete.
În momentul eliberării obiectului, palma este răsucită spre exterior.
În tot timpul efortului final, drumul greutăţii trebuie să treacă prin interiorul suprafeţei de sprijin, iar
impulsul final şi deci, eliberarea trebuie să se facă pe linia punctului de sprijin a piciorului stâng.
În încheiere, putem arăta că progresul în tehnica modernă se datorează faptului că aruncătorii
contemporani, caracterizaţi printr-o foarte bună pregătire de forţă şi rapizi, execută un efort final foarte
puternic.

85
Oprirea după aruncare – redresarea

Pentru evitarea depăşirii zonei cercului de aruncări condiţie necesară omologării rezultatului
obţinut, este necesară executarea unei mişcări de frânare a deplasării corpului spre înainte.
Mişcările destinate opriri se încep imediat după eliberarea greutăţii şi constau în schimbarea
sprijinului de pe piciorul stâng pe cel drept, printr-o uşoară săritură.
Amortizarea forţelor de inerţie ce tind să-l împingă pe aruncător peste prag, se realizează printr-o
uşoară cedare din tripla articulaţie a piciorului din faţă şi aplecarea trunchiului.

4.3. ARUNCAREA MINGII DE OINĂ

Este o aruncare de tip azvârlire, ca şi aruncarea suliţei, forţa aplicându-se obiectului sub forma
unei tracţiuni, finalizată printr-o ,,biciuire”. Faptul nu trebuie sa conducă la ideea de-a ,,imita”
(copia) aruncarea suliţei şi de-a folosi modelul acesteia drept bun, pentru însuşirea aruncării
mingii oină.
Când spunem acestea, ne referim, desigur, la multitudinea de mişcări şi acţiuni de mare
complexitate ce se petrec pe parcursul paşilor de aruncare cât şi, mai ales, în poziţia de aruncare
propriu-zisă. Toate acestea depăşesc posibilităţile tinerilor aruncători (elevi-copii), însuşirea pe
acest fond de structurare a mişcărilor dovedindu-se greu accesibilă, iar aruncarea propriu-zisă de
slab randament.
Elevii se descurcă mai greu în ,,păienjenişul” de acţiuni foarte numeroase şi de înalt grad de
dificultate în execuţie, aceasta în principal din pricina nivelului lor de pregătire fizică generală
mai modest (forţa mai ales) o reprezentare memorial abstractă a mişcărilor, mai confuză, cât şi a
simţului, de coordonare mai slab, toate acestea fac greu accesibilă însuşirea aruncării mingii oină,
pe structura celor 4 paşi de aruncare proprii aruncării a liţei.
Începând din clasa a IX-a după ce s-a consolidat mecanismul de bază se poate trece la ritmul de 3
şi 4 paşi de aruncare.

86
 Ca şi la aruncarea suliţei, fazele constitutive ale ansamblul de mişcări se împarte pe
cele 4 faze:
- pregătirea pentru aruncare;
- elanul;
- aruncarea propriu-zisă;
- restabilirea după aruncare.

87
88
Pregătirea pentru aruncare

Este alcătuită din toate mişcările de relaxare şi cele care prevăd obişnuirea cu obiectul şi aşezarea
în poziţia de plecare în elen.

Priza mingii.

Mingea este ţinută în ,,căuşul pumnului” cu degetele egal resfirate pe suprafaţa mingii, care nu
este strânsă nici prea tare, dar nici prea slab, spre a nu fi scăpată din mână. Braţul aruncător ţine
mingea lingă cap la înălţimea frunţii. Aruncătorul adoptă poziţia de pas, cu piciorul sting în faţă
sprijinit pe talpă, iar piciorul drept în spate sprijinit pe toată talpa, ceea ce conferă corpului în
ansamblul său o stare de echilibru. Nu este respinsă copiilor poziţia, cărora le convine, varianta
cu plecarea în elan din poziţia cu picioarele alăturate.

Elanul.

Elanul se efectuează sub forma unei alergări uşor accelerate, degajată şi relaxată, care să posta fi
stăpânita şi folosită eficient de micul aruncător pe parcursul celor 2 paşi de aruncare ca şi în
aruncarea propriuzisă.
Lungimea elanului preliminar până la linia paşilor de aruncare e socotita a fi suficienţă între 9-
12m, corespunzător unui număr de 5-7 paşi, mai rar 9 paşi. În alergare, pe prima parte a elanului,
braţul drept cu mingea îndoit din cot şi orientat pe direcţia de aruncare, efectuează mişcări de
mică amplitudine în faţă şi în jos, revenind deasupra umărului, alături de ureche, prin mişcări de
mare lejeritate şi în ritm concordant cu alergarea.

Aruncarea propriu-zisă

La terminarea elanului, aruncătorul trebuie sa ajungă cu piciorul stâng în preajma liniei de

aruncare. Acest ultim pas de alergare este puţin mai scurt decât penultimul şi executat cu vigoare,
căutând activ solul, în scopul măririi acceleraţiei deplasării corpului pe direcţia de aruncare. El

89
este de fapt un pas de impulsie care ,,deschide” drumul efectuării accelerate a celor doi paşi de
aruncare, implicit şi a aruncării propriu-zise.
Paşii de aruncare

Cuprind un ansamblu (nu prea mare) de acţiuni, esenţial dar importante din punct de vedere
tehnic şi bio-necanic pentru realizarea cu o buna eficienţă a efortului final. Pe parcursul acestor
doar doi paşi de aruncare se caută ,,dobândirea” unei poziţii de aruncare favorabilă, în care să fie
valorificate posibilităţile şi cunoştinţele de mişcare ale aruncătorului.
Două sunt acţiunile de extremă importanţă şi care, corect executate, asigură condiţii favorabile
efectuării efortului final cu un bun randament, materializat printr-o performanţă corespunzătoare.
Acţiunile la care ne referim sunt: ducerea piciorului drept înspre înainte, simultan cu ducerea
braţului cu minge înspre înapoi.
Primul pas este efectuat de către piciorul drept prin avântarea sa energică spre orizontala şi rapid,
prin extinderea gambei pe coapsă, acesta caută activ solul pe care ia contact prin aşezarea labei
pe călcâi-talpă (sau direct talpă) uşor deviată spre dreapta faţa de direcţia de aruncare.
Simultan cu mişcările efectuate de către piciorul drept, începe acţiunea de ducere a braţului stâng
cu mingea pe deasupra umărului, rapid (dar nu bruscat) spre înapoi şi tot acum axa bazinului,
ceva nai mult a umerilor, se rotează (în jurul axei longitudinale a corpului) spre dreapta, iar partea
stingă a corpului se răsuceşte spre interior, cu braţul stâng îndoit din cot adus spre piept, toate
aceste mişcaţi ,,încurajând” rămânerea trunchiului în spate în scopul depăşirii materialului, dar
mai cu seamă,,ajută”umărul drept să rămână lejer.
Cel de-al doilea pas de aruncare se efectuează de către piciorul stâng care ,,caută” printr-o
mişcare rapidă şi activă solul, luând contact cu acesta pe călcâi - talpă, aproape întins din
articulaţia genunchiului şi aşezat lateral, 20-30cm faţa de linia direcţiei de aruncare, vârfui labei
piciorului fiind deviat spre dreapta.
În tot acest timp, braţul îşi continua acţiunea de ,,rămânere” în urma la poziţia întinsă în spate,
pumnul cu mingea ,,privind” în sus.
Ajuns în poziţia aceasta de pas (moderat ca amplitudine) cu picioarele uşor îndoite din genunchi,
axa bazinului uşor răsucită spre dreapta, de puţin mai mult cea a umerilor, cu braţul aruncător
întins în spate, aruncătorul se află în poziţie favorabilă de începere a efortului final.

90
Efortul final

Debutează prin răsucirea activ-rapidă a bazinului şi trunchiului, până când axa bazinului devine
perpendiculră pe direcţia de aruncare, mişcare însoţită simultan de destinderea piciorului drept,
conjugată cu destinderea piciorului stâng. Tot acum întră în acţiune braţul drept cu ningea, care
execută mişcarea de tracţiune pe deasupra umărului, mişcarea de azvârlire realizându-se prin
extensia antebraţului pe braţ, cu mare viteză, sub forma unei ,,biciuiri”.

Restabilirea după aruncare

Aruncătorul efectuează un pas sărit de pe piciorul stâng pe cel drept (în unele cazuri doi paşi
săriţi), pe direcţia aruncării, piciorul drept se îndoaie din genunchi ia contactul cu solul, trunchiul
se apleacă şi coboară înainte-şi în jos, mişcări efectuate cu scopul frânării deplasării pe direcţia
aruncării, pentru evitarea depăşirii.

91
 BIBLIOGRAFIE

1 ALEXEI, M. 2005 Atletism tehnica probelor, Ed. Presa Universală

Clujeană Cluj-Napoca.
2 ALEXEI, M. şi Colab. 1996 Curs de atletism,Tehnica probelor, Ed. UBB. Cluj -
Napoca.
3 ALEXANDRESCU, D. şi 1970 Atletism tehnica exerciţiilor, Ed. IEFS Bucureşti
Colaboratorii
4 ALEXANDRESCU, D. şi 1971 Antrenamentul în alergările de semifond, Ed.
RUGINĂ G. Stadion Bucureşti
5 ALEXANDRESCU, D. 1971 Caiet de lucrări practico – metodice Ed. IEFS
Bucureşti
6 ARDELEANU, T. 1972 Curs de atletism; Centrul de multiplicare Univ.
Bucureşti
7 ARDELEANU,T. 1972 Tehnica exerciţiilor,IEFS Bucureşti
8 ASOCIAŢIA ANTRENORILOR 1996 Alergările de viteză şi garduri,(doc. realizat de
FRANCEZI DE ATLETISM echipa tehnică ,,sprint-garduri”)tradusă în
Antrenorul federal de atletism Vol.,IV CCPS
Bucureşti.
BALLESTEROS J.M 1992 Manuel didactice de Atletisme Federation
Internaţional d’Atletism Amateur
9 BELBA, M. 1966 Terenuri, instalaţii, materiale şi organizarea
SCHMITZ, M. reuniunilor de atletism
Bazele tehnice şi Tehnica exerciţiilor de atletism
Curs FEF.
BOMPA T. O. 2003 Performanţa în jocurile sportive editura EX
Ponto,Constanţa
10 BRAN, E.L. 1964 Tehnica exerciţiilor de atletism, Curs uz intern
IEFS. Bucureşti
11 BRAN, E.L. 1965 Curs de atletism, Tehnica exerciţiilor de atletism
Ed. ICEF Bucureşti
12 CARR,G. 1999 Fundamentalsof trak and field, Ed. Human
Kinetics,
13 CARLSSON, G 1973 Alergările de semifond şi fond, Atletismul,
ieri,azi,mâine,Ed. CNEFS Bucureşti uz intern
14 DRAGNEA,A. 1996 Antrenamentul sportiv, Ed. Didactică şi Pedagogică
15 DRAGNEA, A. 1996 Antrenamentul sportiv,Teorie şi metodică, Ed.
Didactică şi Pedagogică R.A.Bucureşti
16 DRAGNEA,A. şi 1999 Teoria activităţilor motrice, Ed. Didactică şi
BOTA, A. Pedagogică R.A. Bucureşti
17 DONSKOI D.D. Biomecanica exerciţiilor fizice Editura CFF
18 DRĂGAN D. 1970 Atletism. Tehnica exerciţiilor de alergare, Ed. FEFS
Oradea
19 DUMITRESCU,V. 1964 Alergări de viteză în atletism. Ed. UCFS Bucureşti
20 GAGEA, A. 1969 Contribuţii la studiul ştiinţific al tehnicii de
aruncare a greutăţii, în revistă Educaţie fizică şi
sport nr.5.
21 GAYAX,P. 1986 Educaţia fizică în şcoală, atletism, Ed. CCPS
Bucureşti
GEORGESCU F. 1971 Educaţia fizică şi sportul - Fenomen social Editura
stadion Bucureşti

92
22 HOMENKOV,L.S. 1977 Atletism, Ed. Sport –Turism Bucureşti
23 ILIESCU, A. 1968 Biomecanica exerciţiilor fizice, Ed. CNEFS
Bucureşti
24 JAKOBY,ED.,FRALEY,B 1995 Complete Book of Jumps, Ed. Human Kinetics.
25 KOLTAI,J. 1980 Atletika II, Budapest Sport,
KORKA M. 2002 Academia de Studii Economice ,,UNIVERSITATEA
Ca un factor SPRIJIN DE DEZVOLTARE
REGIONALĂ’’ - articol www.rrsa.ro/docs/2001-
Bucuresti
26 MATEEV,B,I, 1961 Curs de aruncări, UCFS Bucureşti
MIROIU A. 1998 Filosofia învăţământului actual. In: Miroiu, A.
(ed): Învăţământul românesc azi. Studiu de
diagnoză. Polirom, Bucureşti
27 MONUEVET,J,R, 1963 Startul în probele de viteză. Education physiqe et
sport nr.66
28 NETT,T. 1860 Sprintul trebuie învăţat pe etape, Die Lehre der
Leichatletik, nr.46 .
29 NETT, T. Das Ubrunge-und Traingdbuch der Leichtathletik,
Eand 1.Der Sprint, Band 2-Die Technik beim
Hurdenlauf und Spring,
NEŢA G., 1998 Istoria milenara a educaţiei fizice si a sportului,
RUSU F., Editura Risoprint Cluj Napoca
30 PINE, L. 1999 Running start to finish, Ed. John Stanton, Canada
31 PUICĂ, A. 1994 Antrenamentul de fond şi semifond la fete, Ed.
Editis, Bucureşti
32 RADOSLAV R.S şi Colaboratorii 1997 Tehnica probelor Ed. Tip. UV. Timişoara
33 RADOSLAV R.S şi Colaboratorii 1998 Atletism. Metodica predării Ed. Tip.
UV Timişoara
34 RITZDORF, W, CONDRAD, A. 1990 Analiza biomecanică a probei de săritură în
lungime, în Atletism,S.P.nr.298.Ed.CCPEFS
Bucureşti
35 RODARO, R. 1986 Metodologii şi tehnologii folosite în analiza
biomecanică a actului motric, ,,Nuovo Athletica”,
Udine XIV,mai
36. ROMAN,D. 1998 Metodica predării exerciţiilor de atletism Ed.Fund.,,
RUGINĂ,GH. România de Mâine” Bucureşti
37 SCENIKOV, B Lucrul braţelor la alergările Atletismul ieri, azi,
mâine CNEFS Bucureşti
38 SABĂU,I. 1978 Teoria şi Metodica Atletismului IEFS Bucureşti
39 SELLE, F. 1995 Aruncarea greutăţii, în Antrenorul federal de
atletism vol. III. aruncări CCPS Bucureşti
40 SUSANKA, P, BURGGEMANN,P, Cercetări biomecanice, traducere în Atletism vol.
TSAROUGHAS, S. XXIII. CCPEFS, Bucureşti
ŞICLOVAN I. 1979 Metodica educaţiei fizice în verigile sistemului de
învăţământ F.E. (IEFS) Bucureşti
41 TATU, T 1978 Teoria şi metodica atletismului IEFS Bucureşti
42 TATU,T., ALEXANDRESCU,D., 1982 Atletism Ed. Didactică şi Pedagogică
ARDELEAN,T, Bucureşti
43 TATU ,T, 1995 Atletism tehnica probelor Editura Omnia Uni-
SAST Braşov
44 THOMSON, P.,J.L. 1993 Introducere în teoria antrenamentului, CCPS.
Bucureşti
45 TIDOW, G., WIEMANN, K. 1993 Consideraţii în legătură cu optimizarea sprintului,
traducere în teoria antrenamentului, SDP,359-361,
CCPS, Bucureşti

93
46 VASILIEV,G,V, 1954 Atletism vol. I. Ed. Cultură fizică şi Sport Bucureşti
OZOLIN, N G.
47 VITTORI, C, 1996 Antrenamentul de sprint în Europa: experienţa
italiană, traducere în Congresul asociaţiei europene
de a antrenorilor de atletism, Roma,6-7 ian. Ed.
CCPS.
Bucureşti
48 WEINEK,J 1993 Manual d’antrainament sportif, Ed. Vigot, Paris
49 WEINEK,J. 1992 Biologie du Sport ED.Vigot Paris traducere în
sportul de performanţă, 367,368,369,Bucureşti
1995.
50 ZARANDI, L 1963 Magasugras hasnlt techikaval, în Sport es
tudomany, nr.4.
51 ZARANDI,L, 1986 Fiatalok ugroiskolaya, Budapest
SCHULEK A.
52 *** 1976 Atletism peste hotare, Ed. Sport –Turism, Bucureşti
53 *** Comisia română de terminologie, Terminologia
educaţiei fizice şi sportului Ed. Stadion, Bucureşti
54 *** No Association of Trak and Field Stasticians (on line).
date Available: http://easyveb.easynet.co.uk/rsparks/
atfs.htm (mai 2004)
55 *** No History (on line)Available:
date http://www.hammerthrow. wz. cz./ (mai 2004)

94