Sunteți pe pagina 1din 58

MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI INOVĂRII

UNIVERSITATEA TRANSILVANIA DIN BRAŞOV


Facultatea de Drept şi Sociologie
Program de studii DREPT FRECVENŢĂ REDUSĂ

DREPT
– DREPT CIVIL –
Note de curs

CRISTINEL IOAN MURZEA

2009
_____________________________________________________________________Cuprins

Cuprins

1. Unitatea de învăţare nr.1


INTRODUCERE
Obiectivele cursului ...................................................................... pag. 5
Motivaţia curriculară ................................................................... pag. 5
Scopul unităţilor de învăţare ........................................................ pag. 5
Tematica unităţilor de învăţare .................................................... pag. 5
Bibliografie ................................................................................... pag. 6

2. Unitatea de învăţare nr.2


NOŢIUNI INTRODUCTIVE DE DREPT CIVIL
Consideraţii generale ……………………………………………….. pag. 7
Sensurile termenului drept …………………………………………. pag. 7
Obiectul dreptului civil ………………………………………………. pag. 8
Definiţia şi principiile dreptului civil ………………………………… pag. 8
Norma juridică civilă ………………………………………………… pag. 10
Bibliografie ................................................................................... pag. 14

3. Unitatea de învăţare nr.3


APLICAREA ŞI INTERPRETAREA LEGILOR CIVILE

Aplicarea legilor civile...........................………………………….... pag. 15


Interpretarea legilor civile.................……………………………..... pag. 16
Bibliografie ................................................................................... pag. 22

4. Unitatea de învăţare nr.4


RAPORTUL JURIDIC CIVIL

Noţiune, caracteristici, structură..................…………................... pag. 23


Părţile................................………………………………………..... pag. 24
Conţinutul.................................…………………………......…....... pag. 26
Obiectul ………………………………………………………………. pag. 31
Bibliografie ................................................................................... pag. 38

5. Unitatea de învăţare nr.5


IZVOARELE ŞI PROBA RAPORTULUI JURIDIC

Izvoarele raportului juridic ………………………………………...... pag. 39


Proba raportului juridic.................................................................. pag. 40
Bibliografie ................................................................................... pag. 52

__________________________________________________________________________ 3
_____________________________________________________________________Cuprins
6 Unitatea de învăţare nr.6
ACTELE JURIDICE CIVILE

Definiţia actului juridic civil.....………………………………............ pag. 54


Clasificarea actului juridic civil.......................................……........ pag. 55
Bibliografie ................................................................................... pag. 59

Răspunsuri la testele de autoevaluare ........................................ pag. 14


Răspunsuri la testele de autoevaluare ........................................ pag. 21
Răspunsuri la testele de autoevaluare ........................................ pag. 38
Răspunsuri la testele de autoevaluare ........................................ pag. 52
Răspunsuri la testele de autoevaluare ........................................ pag. 59

4 __________________________________________________________________________
___________________________________________________________________Introducere
Unitatea de învăţare nr.1

INTRODUCERE

OBIECTIVELE CURSULUI
Cunoaşterea şi aprofundarea conceptelor generale privind instituţiile
disciplinei drept civil, familiarizarea studenţilor cu elementele esenţiale ale
acestei discipline fundamentale prezintă o deosebită importanţă atât în plan
teoretic cât şi practic.
Explicaţiile teoretice privind dreptul civil particularizează această ştiinţă în
raport cu alte ştiinţe.
Dispoziţiile legale ale Codului Civil şi ale altor acte normative cu incidenţă
sunt analizate în profunzime.
Analiza teoretică amănunţită a dreptului civil are o mare importanţă practică
deoarece studenţii vor fi capabili să aplice dispoziţiile din acest domeniu la
diversitatea situaţiilor ce pot apărea în practică.
Analiza teoretică a legislaţiei în domeniu prezintă aceeaşi importanţă
practică.

MOTIVAŢIE CURRICULARĂ

Syllabusul de faţă îşi propune introducerea cunoştinţelor referitoare la


dreptul civil şi aplicarea acesteia la specificul acestei materii în deplină corelaţie
cu legislaţia în vigoare.
Este un domeniu dedicat, cu activităţi specifice, prevederi corespunzătoare
care nu pot decât să consolideze cunoştinţele în domeniu ale studenţilor de la
specializarea drept.

SCOPUL UNITĂŢILOR DE ÎNVĂŢARE


Unităţile de învăţare au fost alese astfel încât să ajute cursanţii în primul rând
să identifice locul şi rolul acestei discipline în categoria disciplinelor
fundamentale de drept.
Nu în ultimul rând, acest curs vine să aprofundeze noţiuni specifice
domeniului, să ofere noţiuni noi care pot fi asimilate, evidenţiate şi puse în
valoare în analizarea de către student a importanţei practice a acestei discipline.
Cursul se doreşte a fi o aprofundare pertinentă a domeniului, astfel încât
acesta să-i ajute pe cursanţi în cariera lor juridică ulterioară.

TEMATICA UNITĂŢILOR DE ÎNVĂŢARE

Unitatea de învăţare nr.1


Introducere
Unitatea de învăţare nr.2
Noţiuni introductive de drept civil
Unitatea de învăţare nr.3
Aplicarea şi interpretarea legilor civile

__________________________________________________________________________ 5
___________________________________________________________________Introducere
Unitatea de învăţare nr.4
Raportul juridic civil
Unitatea de învăţare nr.5
Izvoarele şi proba raportului juridic civil
Unitatea de învăţare nr.6
Actele juridice civile

BIBLIOGRAFIE

Ghe.Beleiu - Drept civil roman. Introducere in dreptul civil. Subiectele dreptului civil,
Ed. a-V-a revazuta si adaugita de M.Nicolae si P.Trusca, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2005

Emil Poenaru – Drept civil. Teoria generală. Persoanele, Editura All Beck,
Bucureşti, 2002

C. Hamangiu, I.Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu – Tratat de drept civil român,


colecţia Restitutio, vol.I, Ed. All Beck, Bucureşti, 2006

Codul Civil Român

6 __________________________________________________________________________
Noţiuni introductive de drept civil
Unitatea de învăţare nr.2
Noţiuni introductive de drept civil

Cuprins
NOŢIUNI INTRODUCTIVE DE DREPT CIVIL

™ Consideraţii generale
™ Sensurile termenului drept
™ Obiectul dreptului civil
™ Definiţia şi principiile dreptului civil
™ Norma juridică civilă

2.1 OBIECTIVE
Asimilarea unor cunoştinţe generale referitoare la noţiunea dreptului civil

2.2 Consideraţii generale


Etimologic, cuvântul DREPT este o metaforă. In sens figurat, desemnând ceea ce
este conform regulei (legii). Aceeaşi metaforă o regăsim în multe limbi europene
moderne: „right" (în engleză), "recht" (în germană si olandeză), derecho"' (în
spaniolă), "'diritto (în italiană). Altfel spus, termenul „drept" provine din
substantivarea adjectivului care indică acea calitate de a fi drept --calitate ce o
poate avea un lucru (o linie, un drum), o măsură sau un comportament uman. Acest
termen a apărut deci prin ridicarea unui caracter esenţial ia rangul de substanţă.
În limbajul comun, ceea ce sugerează mai întâi termenul drept este o
normă, o mărginire a posibilităţilor de manifestare a voinţei, o obligativitate în
comportament. Este vorba despre un mod de obligare de ordin spiritual; propriu
fiinţei umane trăitoare în societate. Astfel, spre exemplu, un animai, să zicem un
iepure, trece peste un drum ca peste un obstacol, adică nu percepe decât
existenţa materială a acestuia, pe când omul îi înţelege, şi rostul de a-i îndruma paşii.

2.3 Sensurile termenului Drept

Dintre cele scrise mai recent amintim definiţia dată de autorul Teofil
Pop: "... prin drept se înţelege totalitatea normelor juridice care
asigură exerciţiul drepturilor subiective şi ie recunoaşte licietatea.
Sub acest aspect dreptul poate fi definit ca ansamblul legislativ şi, în
acest context, se numeşte drept obiectiv". (Dreptul Civil Roman,
Parte Generală, "Lumina Lex", Bucureşti, 1993).
Pornind de la faptul că dreptul subiectiv este un interes garantat
printr-o normă juridică, că el este total dependent de existenţa legii care îl
consacră şi î! garantează, unii autori, precum Leon Duguit, apreciază că dreptul
subiectiv nici nu,există, ci numai dreptul obiectiv. Similar, Hans Kejsen consideră
că toate drepturile au ca izvor unic autoritatea de stat, şi au deci ca unică formă de
existenţă manifestarea de voinţă exprimată prin cuprinsul legilor emise de stat..
Dimpotrivă, o serie de alţi autori consideră că realitatea "ultimă" este dreptul
subiectiv, legile fiind doar cadrul teoretic care îi consacră existenţa. în realitate,

_________________________________________________________________________ 7
Noţiuni introductive de drept civil
dreptul-subiectiv se intercondiţionează cu dreptul obiectiv, în sensul ca nu poate
exista un drept subiectiv fără a fi prevăzut într-o lege (ce aparţine dreptului obiectiv),
cum nici dreptul obiectiv, ca ansamblu al normelor de conduită, nu poate fi
conceput altfel decât conturând câmpurile de manifestare ale drepturilor subiective. O
lege care nu creează sau nu stinge, nu oferă posibilitatea de a fi create, transmise
sau stinse drepturi subiective nu întruneşte calitatea de a fi act normativ.
Cuvântul Drept reprezintă şi activitatea de cercetare şi aplicare a normelor juridice, dar
şi a fenomenelor care le influenţează aplicarea, a consecinţelor aplicării unor norme
juridice, a modalităţilor de exprimare prin textele de lege etc. în acest sens, atunci
când se foloseşte expresia "student la drept", este vorba despre studentul care îşi
însuşeşte cunoştinţele din domeniu! disciplinelor care compun ştiinţa dreptului.

2.4 Obiectul dreptului civil


Obiectul dreptului civil îl constituie raporturile juridice
patrimoniale, cât şi raporturile juridice nepatrimoniale stabilite între
diverşi subiecţi de drept.
Raporturile juridice patrimoniale sunt acelea al căror conţinut este susceptibil de a fi
evaluat în bani. în sfera acestor raporturi se situează raporturile juridice care se referă la
drepturile reale, cum ar fi dreptul de proprietate, de uzufruct, de servitute sau de
superficie, cât şi cele care se referă la drepturile de creanţă.
Raporturile juridice personale nepatrimoniaie sunt acelea al
căror conţinut nu este susceptibil de evaluare bănească; în sfera
acestora incluzându-se raporturile care se referă la existenţa şi
integritatea fizică a persoanei, la onoarea ei, precum dreptul Ia viaţă,
la integritatea corporală, la libertate, ia onoare, la secretul vieţii
personale etc; raporturile care se referă la elementele de identificare
şi individualizare a persoanei (dreptul la nume, domiciliu, stare civilă);
raporturile care se referă ia creaţia intelectuală (cum ar fi dreptul de
autor, dreptul de inventator).
2.5 Definiţia şi principiile dreptului civil
Conturând obiectul dreptului civil şi delimitându-l de ramurile de drept
cutare se învecinează, urmează să zăbovim asupra definiţiei dreptului civil şi
a principiilor care îi sunt proprii.
Urmând o manieră de prezentare a subiectului devenită se pare
tradiţională, vom aminti, mai întâi, câteva mai vechi definiţii ale dreptului civil
aparţinând unor specialişti români.
Marele profesor D. Alexandresco: "Dreptul civil sau privat este acela
care regulează raporturile particularilor între ei şi care este propriu unei
naţiuni (jus proprium civitatis)". (Explicaţia teoretică şi practică a dreptului
civil român, în comparaţie cu legile vechi şi cu principalele legislaţii străine,
Tomul !, ed. a Ii-a, Ed.- "Curierul judiciar, Bucureşti, 1906, p. 34).
M. Cantacuzino: "Orice societate organizată în Stat se ocupă mai întâi
de reglementarea sa lăuntrică adică naţională. Dar raporturile prin care
membrii unei societăţi vin în contact unii cu alţii sunt de două naturi. Indivizii
din sânul unei societăţi se întâlnesc întâi cu privire la interesele lor individuale, şi
în asemenea caz dreptu-i intervine cu regulamentarea şi cu sancţiunile sale pentru
ca ciocnirea intereselor individuale să nu fie în contradicţie cu binele obştesc.
Aceste raporturi formează obiectul dreptului civil, sau mai exact privat, cu
ramificaţiunea dreptului comercial privitor la raporturile derivate din acte de
comerţ". (Elementele Dreptului Civil, Bucureşti, 1921, p. 17).
8 _________________________________________________________________________
Noţiuni introductive de drept civil
Profesorul craiovean I. Dogaru scrie că "... dreptul civil este acea
ramură a dreptului unitar român care reglementează raporturile patrimoniale şi
nepatrimoniale ce constituie obiectul de reglementare juridică, între persoane
fizice şi persoane juridice aflate pe poziţii de egalitate juridică".
(Elementele dreptului civil, Ed. "Şansa", Bucureşti,
1993, p. 11).
O. Calmuschi scrie că dreptul civil este acea ramură a dreptului
care "reglementează unele raporturi patrimoniale în care părţile figurează ca
subiecte egale în drepturi, ca şi unele raporturi personale nepatrimoniale
legate de individualitatea persoanei, condiţia juridică a persoanelor fizice şi a
altor subiecte colective de drept civil în calitatea lor de participanţi la- rapoturile
juridice civile". (Tratat de drept civil, voi. I, Partea generală, Ed.
Academiei, Bucureşti, 1989, p. 19). Pe drept cuvânt profesorul Gh. Beleiu
reproşează acestei definiţii o formulare nepotrivită "unele raporturi..." pentru o
definiţie, inexactitatea afirmaţiei că subiecţii raporturilor civile ar fi "egali"
în drepturi, fiindcă ei au doar o poziţie de egalitate juridică şi că dreptul civil
reglementează în totalitate condiţia juridică (respectiv statutul juridic) al
subiecţilor de drept. .
Recent, autorul Teofil Pop defineşte dreptul civil ca fiind "acea ramură a
dreptului privat care reglementează raporturi patrimoniale şi raporturile
nepatrimoniale intervenite între persoane fizice, între acestea şi persoane
juridice, între persoane juridice, care se află pe poziţii de egalitate juridică,
precum şi condiţia juridică a persoanelor fizice şi a persoanelor juridice în
calitatea lor de participanţi la raporturile juridice civile". (Drept civil român,
Teoria generală, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1993).
Şi, în final, definiţia dată de profesorul Gh. Beieiu, conform căreia
dreptul civil român este acea ramură care reglementează raporturi
patrimoniale şi nepatrimoniale stabilite între persoane fizice şi
persoane juridice aflate pe poziţii de egalitate juridică. (Drept civil
român, Ed. "Şansa", Bucureşti, 1993, p. 25).
Studiul acestor principii se face la disciplina
"Teoria generală a dreptului" astfel că, firesc, nu vom insista aici
asupra lor. (A se vedea N. Popa, Teoria generală a dreptului,
Bucureşti, 1992).
"Principiile fundamentale ale dreptului civil - scrie Gabriel Boroi -
sunt idei călăuzitoare pentru întreaga legislaţie civilă, vizând deci toate
instituţiile dreptului civil, chiar dacă nu îşi" manifestă prezenţa cu aceeaşi
intensitate. Aceste-principii au o vocaţie generală, pentru întreaga ramură
de drept civil" (Drept civil, Partea generală, Ed. AII, 1998, p. 5).
Principiile fundamentale .ale dreptului" civil român se reflectă şi
înrăutăţesc toate instituţiile dreptului civil, cu mai mare sau mai mică forţă,
având deci o "prezenţă" generală care imprimă o coloratură specifică întregii
ramuri a dreptului civil. Exprimându-ne liber, putem spune că ele acţionează
ca un turn de contro! pentru mişcarea relaţiilor juridice civile.
Principiu! egalităţii în faţa legii civile, pentru persoane fizice îşi
are fundamentul în articolul 16 din Constituţie care prevede că "Cetăţenii sunt
egali în faţa legii şi autorităţii publice, fără privilegii şi fără discriminări". El se
regăseşte înscris în articolul 2 (al. 4) al Decretului 31/1954:: "Sexul, rasa,
naţionalitatea, religia, gradul de cultură sau originea nu au nici o înrâurire
asupra capacităţii"^ Pentru persoanele juridice există precizarea din art. 34 al
Decretului nr. 31/1954: "Persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi
care corespund scopului ei, stabilit prin lege, actul de înfiinţare sau statut".

_________________________________________________________________________ 9
Noţiuni introductive de drept civil
Aceasta înseamnă egalitatea în faţa reglementărilor care privesc toate
persoanele juridice de un anumit tip.
Principiu! garantării dreptului de proprietate îşi are şi el temelia în
Constituţie care, în articolul 41, prevede că "Dreptul de proprietate, precum şi
creanţele asupra statului sunt garantate", precum şi că "proprietatea privată
este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular", in codul civil, articolul
480 defineşte proprietatea ca fiind "dreptul ce are cineva de a se bucura şi
dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, în limitele determinate de
lege". In articolul următor, 481, se specifică faptul că "Nimeni nu poate fi
silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauze de utilitate publică şi
primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire". Aşa cum vom vedea în capitolele
ulterioare, în conţinutul dreptului de proprietate se includ posesiunea,
folosinţa şi dispoziţia - dreptul proprietarului de a se servi de un lucru, de
a-i culege fructele sau veniturile şi de. a-l înstrăina sau distruge. Când
dreptul de proprietate are ca titular o persoană fizică ne aflăm în prezenţa
proprietăţii particulare sau private, iar atunci când are ca proprietar o
persoană juridică, poate fi proprietate de stat, cooperatistă, a unor societăţi
comerciale, fundaţii, asociaţii sau societăţi profesionale etc.
Principiul îmbinării intereselor individuale cu cele generale
porneşte de la nevoia armonizării intereselor individuale cu cele obşteşti,
pentru ocrotirea intereselor majore ale societăţii. El se regăseşte în articolul
3 al Dreptului nr. 31/1954 care, precizând că toate drepturile-civile sunt
ocrotite de lege, adaugă faptul că "Ele pot fi exercitate numai potrivit cu
scopul lor economic şi social". în acelaşi act normativ, pentru persoanele
fizice, se face precizarea chiar în articolul 1: "Drepturile civile ale
persoanelor fizice sunt recunoscute în scopul de a satisface interesele
personale, materiale şi culturale în acord cu interesul obştesc". In ce priveşte
persoanele juridice, în articolul 26 litera e, din actul juridic amintit, după ce se
precizează condiţiile de a fi ale persoanelor juridice, în fina! se arată că ele
trebuie să aibă un patrimoniu afectat realizării unui scop, "în acord cu interesul
obştesc".
Principiul garantării şi ocrotirii drepturilor civile subiective îşi
are şi el temeiul în Constituţie (articolul 11, al. 2) şi este consacrat în "mod
expres în articolul 3(alin. 1) din Decretul nr. 31/1954, cât şi în Pactul
Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, la care România a aderat
prin Decretul nrv212/1974, care prevede în art. 26 că "Toate persoanele sunt
egale în faţa legii şi au, fără discriminare, dreptul la ocrotire egală din partea
legii. în această privinţă legea trebuie să interzică orice discriminare şi
să garanteze tuturor
" persoanelor o ocrotire egală şi eficace contra oricărei discriminări, în specia! de
rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau orice opinie, origine
naţională sau socială, avere, naştere sau întemeiată pe orice altă împrejurare.

2.6 Norma juridică civilă

Norma juridică este o reglementare generală de conduită susceptibilă a


fi impusă, în caz de nevoie, prin forţa de constrângere a statului. Ea are
următoarele trăsături caracteristice:
Este obligatorie, în sensul că violarea ei atrage sancţiuni
împotriva celor care o încalcă;
Este generală, adică se aplică-tuturor persoanelor fizice sau
juridice care sunt vizate de cuprinsul ei;

10 _________________________________________________________________________
Noţiuni introductive de drept civil
Este permanentă, adică tinde să se aplice, la o sumă nedeterminată de
situaţii analoage, sau fa un număr nedefinit de cazuri similare - de la intrarea în
vigoare până la abrogare;
Este edictată de către autoritatea publică investită cu puterea de a face
legi;
Este sancţionată prin forţa publică (şi nu prin forţa privată, deoarece nimeni
nu-şi poate face singur dreptate).
Sub aspectul structurii sale norma juridică se compune din trei părţi: ipoteza,
dispoziţia şi sancţiunea.
Ipoteza indică condiţiile în care se aplică respectiva normă; dispoziţia
defineşte conduita poruncită, prin normele de drept, arătând ce este impus, permis
sau interzis, iar sancţiunea arată efectele nerespectării dispoziţiei.
În ce priveşte sancţiunea, ea poate fi subînţeleasă, adică în cazul încălcării
dispoziţiei se aplică sancţiunea generală prevăzută de lege pentru toate încălcările de
acel gen, sau poate fi determinată, adică prevăzută în mod expres pentru cazul respectiv,
cum, spre exemplu, în articolul 28 al Decretului-Lege nr. 54 din 1990, privind
organizarea şi desfăşurarea unor activităţi economice pe baza liberei iniţiative, se prevede
în alineatul final că "încălţarea prevederilor autorizaţiei sau a dispoziţiilor legale
privind desfăşurarea activităţii.
poate atrage suspendarea pe cel mult cinci zile a dreptului pe care îl conferă autorizaţia
sau, după caz, retragerea autorizaţiei".
Normele juridice civile se împart în norme imperative sau dispozitive, după
caracterul conduitei prescrise, adică în funcţie de faptul dacă părţile pot să deroge de la
ele sau nu.
Normele de drept civil imperative impun subiecţilor de drept obligaţia de a
săvârşi o acţiune sau de a se abţine de a face ceva. Normele care obligă la o acţiune sunt
numite onerative, iar cele care impun o abstenţiune sunt numite prohibitive.
Un exemplu de normă onerativă îl oferă prevederile art. 813
Cod civil unde se stipulează că "toate donaţiunile se fac prin act
autentic". ... Un alt exemplu de normă operativă, art. 774 din Codul
civil: "Coerezii contribuie ia plata datoriilor şi sarcinilor succesiunii,
fiecare în proporţie cu ce ia". Un exemplu de normă prohibitivă,
articolul 5 din Codul civil: "Nu se poate deroga prin convenţii sau
dispoziţii particulare la legile care interesează ordinea publică şi
bunele moravuri". . .
Normele de drept civil dispozitive permit să se deroge de ia prevederile pe care
le cuprind, ele având rolul de a îndeplini voinţa., neexprimată a părţilor, sau de a
interpreta voinţa neclar/insuficient exprimată a acestora. Ele pot să fie permisive,
adică permit subiecţilor de drept o anumită conduită, sau supletive, atunci când
stabilesc o anumită conduită care devine obligatorie în situaţia în care subiecţii de
drept nu au stabilit altfel. Exemple de norme permisive ne oferă art. 1296 al. 1 Cod
civil, unde se prevede că "vinderea se poate face sau pur sau sub condiţie", sau
art. 616 Cod civil, care prevede că "proprietarul al cărui loc este înfundat, care nu are
nici o ieşire ia calea publică, poate reclama o trecere pe locul vecinului său...".
.Exemple de norme supletive ne oferă art. 1534 Cod civil, unde
se prevede că mandatul este fără plată când nu s-a stipulat
contrariul, sau art. 1305 Cod civil, unde se precizează că "spezele
vânzării sunt în sarcina cumpărătorului, în lipsă de stipulaţie
contrară".
După sfera de aplicare, normele juridice sunt generale, adică aplicabile tuturor
relaţiilor sociale în general, sau unor anumite ramuri de drept, şi speciale, adică
aplicabile numai unor categorii de relaţii din interiorul unei ramuri de drept. Normele

_________________________________________________________________________ 11
Noţiuni introductive de drept civil
juridice pot fi complete sau cu trimitere la alte acte normative.
Din ansamblu! normelor juridice, în generai, ne interesează cele care îşi
răsfrâng efectele asupra raporturilor juridice civile, adică au calitatea de izvor de drept
pentru ramura de drept civil. Ajungând aici, este util să precizăm că expresia "izvor de
drept" este folosită în două înţelesuri, şi anume, în sens material, când se au în vedere
condiţiile materiale de existenţă care generează normele juridice şi în sens-formal, când
se desemnează formele specifice de exprimare a normelor dreptului civil, in continuare
ne vom referi ia acest înţeles, având în vedere faptul că este util să amintim, chiar
rezumativ, acele "legi" (în sensul-larg ai expresiei) care constituie izvoare ale dreptului
civil român.
Constituţia este principalul izvor de drept pentru dreptul constituţional, dar,
aşa cum s-a văzut deja textele constituţiei constituie temelia pentru, principiile
fundamentale ale dreptului civil; unele dintre drepturile fundamentale consacrate prin
constituţie sunt, concomitent, drepturi civile subiective ale persoanelor fizice şi modul
reglementării prin constituţie a organelor statului priveşte dreptul civil sub aspectul
regimului persoanelor juridice, care sunt subiecţi ai raporturilor juridice civile.
Codul Civil Român, din anul 1864, intrat în vigoare ia 1 decembrie 1865,
reprezintă izvorul principal al dreptului civil. El a fost inspirat de Codul civil francez din
anul 1804.
Codul ce a servit ca model codului nostru a fost confecţionat în timp de 15 ani,
lucrările pentru, redactarea lui începând în ajunul revoluţiei franceze. în acea perioadă
Franţa nu avea o legislaţie uniformă. în "ţările" din partea de nord a Franţei, numite "de
Sangue doi!", dominau cutumele, neuniforme şi ele, iar în "ţările" din partea de sud a
Franţei, numite "de langue doc" se aplică dreptul roman, Compilaţiile lui lustinian
având putere de lege. în urma unui proces de redactare a cutumelor, s-au afirmat o serie
de comentatori dintre care Dumoublin a fost considerat ca aducând o contribuţie
hotărâtoare la unificarea legislativă a Franţei, iar Pothier a fost numit
"le code civil avânt la lettre". Concomitent, în zona de sud a Franţei, Cujas contribuie
esenţial la renaşterea studiului dreptului roman.
Revoluţia franceză din 1789 afirma în plan politic şi social
principii noi, care îşi vor găsi expresia în ceea ce s-a numit "dreptul
intermediar a! revoluţiei" - acesta, la rândul iui, a influenţat lucrările
pentru noul cod, îndeosebi prin proclamarea principiului egalităţii
cetăţenilor în faţa legii, ai caracterului liber şi individual al proprietăţii,
laicizarea jnstituţiei căsătoriei etc.
După trei proiecte de cod civil (datorate lui Carnbaceres) o comisie formată
din Portaiis, Bigot de Preameneu, Malleville, Tronchet şi Treihard primeşte misiunea
de a redacta Codul civil, din partea lui Napoleon care, în anii de exil pe insula. Sfânta
Elena, scria "Gloria mea nu este de a fi câştigat patruzeci de bătălii; Waterloo a. şters
amintirea acestor victorii. Ceea ce nimic nu va şterge, ceea ce va trăi în eternitate, este
codul meu civil".
Poate nu va trăi în eternitate acest cod. dar el a inspirat majoritatea codurilor
civile din lume - asimilarea lui semnificând intrarea respectivelor ţări într-o epocă de
modernizare. A suferit şi va suferi modificări: deja la puţin timp după apariţie i-au fost
aduse critici care au determinat unele modificări, precum introducerea publicităţii în
materia regimului dotai (care nu fusese prevăzută în cod), sau modificarea regimului
juridic al ipotecilor (de asemenea defectuos redactat în cod); dar, reglementările
esenţiale ale sale au rămas şi vor rămâne secole la rând poate chiar milenii. Numele lui
Napoleon va dăinui astfel legat de o operă monumentală la care ei a contribuit efectiv
foarte puţin (intervenind direct doar în materia regimului străinilor şi a divorţului), dar
a cărei scriere a organizat-o.
Comisia română de redactare a codului nostru civil a fost formată din I.

12 _________________________________________________________________________
Noţiuni introductive de drept civil
Strat, Al. Creţeanu, Papadopoi Caiimach, G. Vernescu şi G. Apostoleanu, care au lucrat
la redactarea lui de la data de 10. octombrie 1664 până ia data de 4 decembrie a
aceluiaşi an. Redactorii români au preluat ca model Codul civil francez, dar au avut
în vedere şi evoluţii pozitive ulterioare, precum legea belgiană din 1851 r care a
realizat un apreciabil progres faţă de Codul Napoleon. De asemenea, s-a avut în vedere
legea franceză prin care s-a introdus publicitatea în materia regimului dotai, din anul
1850, cât şi legile succesive (din anii 1807, 1841 şl 1855), prin care s-a
introdus publicitatea în materie de ipoteci şi transcripţia obligatorie în domeniul
transmisiunii proprietăţii bunurilor imobiliare.
Activitatea comisiei române nu a eliminat însă unele neajunsuri ale codului-
model, precum lipsa reglementării falimentului persoanelor care nu au calitatea
de comercianţi, lipsa reglementării fundaţiilor, a proprietăţii intelectuale etc.
Codul comercial a intrat în vigoare în 10 mai 1887, având 917 articole
structurate în patru "cărţi". A cunoscut şi el o serie de modificări şi abrogări, dintre
care cea mai importantă se referă la materia societăţilor comerciale, prin Legea nr.
31/1990 abrogându-se articolele 77-220 şi articolul 236, care au fost substituite
prin articolele legii amintite. Acest cod reglementează, în principal, raporturile
juridice comerciale, fiind izvorul de drept principal pentru această ramură de drept,
dar reglementează şi unele raporturi juridice ce fac parte din ramura dreptului civil.
Codul familiei constituie principalul izvor de drept pentru dreptul familiei,
dar conţine şi reglementări care sa referă la relaţiile juridice de drept civil.
\Alte acte normative care constituie izvoare de drept pentru
dreptul civil sunt: Legea fondului funciar nr. 18/1991Legea
administraţiei" publice locale,, nr. 69/1991; Legea privind raporturile de drept
internaţional privat, nr. 105/1992; Legea nr„ 50/1991 referitoare la
regimul construcţiilor.
Dintre decretele care constituie izvoare ale dreptului civil amintim:
Decretul nr. 31/1954 referitor la persoanele fizice şi persoanele juridice; Decretul
nr. 32/1954 referitor la punerea în aplicare a Codului familiei; Decretul nr.
167/1958 privitor ia prescripţia extinctivă; Decretul nr. 278/1960 referitor ia
actele de stare civilă; Decretul nr. 975/1968 privitor la nume; Decretul nr. 471/1971
referitor ia asigurările de stat; Decretul nr. 2121/1974 de ratificare a pactelor
internaţionale privind drepturile omului.
In măsura în care reglementează raporturi juridice din ramura dreptului civil,
sunt izvoare de drept civil actele administrative emise de conducătorii organelor
centrale ale administraţiei de stat şi actele normative emise de către organele locale.
Obiceiul, ca atare, nu constituie izvor de drept. Se spune însă că e! poate fi
izvor de drept în două ipoteze, şi anume atunci când legea face trimitere la el, sau în
cazul "uzurilor portuare". Pentru prima ipoteză, de pildă, se aminteşte an\ 970 al. î l ,
din Codul civil, care prevede: "Convenţiile trebuie executate cu bună credinţă. Ele
obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările, ce echitatea,
obiceiul sau legea, dau obligaţiei, după natura sa". în adevăr, se face trimitere la obicei,
dar, trebuie să observăm că izvorul de drept este în realitate legea care face
trimiterea respectivă. Pe caracterul ei obligaţional se sprijină obligativitatea juridică a
ceea ce prevede obiceiul în cazul dat. în dreptul maritim uzurile portuare au în mod
direct calitatea de izvor de drept.
în ceea ce priveşte doctrina juridică, cu toată însemnătatea pe care o are pentru
uniformizarea şi corecta interpretare a legilor, cât şi pentru formularea de propuneri pentru
organele legislative, ea nu are calitatea de izvor de drept.
De asemenea, practica judiciară nu are calitatea de a fi izvor de drept fiindcă
hotărârile judecătoreşti îşi circumscriu efectele doar faţă de participanţii la proces, deci
nu au o obligativitate generală şi nu obligă nici alte instanţe ca în cazuri analoage să

_________________________________________________________________________ 13
Noţiuni introductive de drept civil
ajungă la soluţii identice. De.altfel, articolul 4 din Codul civil - imperativ - stinge
posibilitatea oricărei discuţii cu privire ia acest subiect, fiindcă ei prevede: "Este oprit
judecătorului de a se pronunţa, în hotărârile ce dă, prin cale de dispoziţii generale şi
reglementare, asupra cauzelor ce-i sunt supuse". Aceasta nu înseamnă însă că prin
autoritatea ce o deţine jurisprudenţa instanţelor supreme, a Curţii Constituţionale şi a
Curţii Supreme de Justiţie nu are o mare însemnătate, pentru aplicarea uniformă a
legii civile şi pentru corecta ei interpretare.

2.7 TEST DE EVALUARE


1. Conversiunea actului juridic civil nul :
a.este inadmisibilă în cazul nulităţilor de ordine publică;
b.înlătură aplicarea principiului quod nullum est, nullum producit
efectum;
c.presupune refacerea actului juridic nul.

2. Constituie o cerinţă a valabilităţii consimţământului :


a.să provină de la o persoană cu capacitate deplină de exerciţiu;
b.să fie întotdeauna exteriorizat în forma scrisă;
c.să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice.

3. Într-un contract :
a.dacă nu este expresă cauza, se prezumă, iuris et de iure, că aceasta există;
b.cauza expresă este întotdeauna valabilă;
c. dacă nu este expresă cauza, se prezumă, iuris tantum, că aceasta există.

2.8 LUCRARE DE VERIFICARE


Enumeraţi principiile specifice dreptului civil.
2.9 RĂSPUNS LA TESTUL DE EVALUARE
1. b, 2. c, 3. c.
2.10 BIBLIOGRAFIE
1. Ghe.Beleiu - Drept civil roman. Introducere in dreptul civil. Subiectele dreptului civil,
Ed. a-V-a revazuta si adaugita de M.Nicolae si P.Trusca, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2005
2. Emil Poenaru – Drept civil. Teoria generală. Persoanele, Editura All Beck, Bucureşti,
2002
3. C. Hamangiu, I.Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu – Tratat de drept civil român,
colecţia Restitutio, vol.I, Ed. All Beck, Bucureşti, 2006

14 _________________________________________________________________________
Aplicarea şi interpretarea legilor civile
Unitatea de învăţare nr.3
Aplicarea şi interpretarea legilor civile

Cuprins
APLICAREA ŞI INTERPRETAREA LEGILOR CIVILE

™ Aplicarea legilor civile


™ Interpretarea legilor civile

3.1 OBIECTIVE
Asimilarea unor cunoştinţe generale referitoare la aplicarea şi
interpretarea actelor normative cu incidenţă în dreptul civil

3.2 Aplicarea legilor civile


Privite sub semnul temporalităţii, legile se succed în timp, adică
au o "viaţă" a lor, care începe din momentul în care se "nasc", la data
pe care o. indică în cuprinsul !or, sau dacă nu indică o anumită dată
de intrare în vigoare, de la data publicării în Monitorul Oficial şi până
"mor", adică până sunt abrogate în mod expres sau implicit. Legile se
aplică deci între cele două borne, a intrării în vigoare şi a abrogării:
Cât timp sunt în vigoare, legile se aplică pe un anumit spaţiu, ele
coexistând astfel pe acel teritoriu. Ele se pot aplica faţă de toate
subiectele de drept aflătoare în spaţiul respectiv, sau numai faţă de
anumite categorii de persoane. Aplicarea legilor cunoaşte deci trei
aspecte: aplicarea în timp, aplicarea în spaţiu şi aplicarea asupra
persoanelor.
În privinţa aplicării legilor în timp, principiul fundamenta! este acela al
neretroactivităţii lor. El este consacrat prin articolul 15, alineatul 2 al Constituţiei
din 1991, care prevede că "Legea prevede numai pentru viitor, cu excepţia legii penale
mai favorabile". Regăsim acest principiu şi pe frontispiciul Codului civil, care în
primul său articol arată că "Legea dispune numai pentru viitor; ea n-are putere
retroactivă". Este de subliniat că atât prevederea din Constituţie cât şi cea din Codul
civil au un caracter imperativ, ceea ce înseamnă că nici organele de jurisdicţie, nici
persoanele fizice sau juridice nu se pot abate, prin hotărârile pe care le pronunţă sau
prin actele pe care le încheie de la aceste prevederi. Anterior intrării în vigoare a
Constituţiei din 1991, în literatura juridică s-a susţinut că principiul neretroactivităţii
legii fiind înscris în Codul civil, care are "gradul" de lege ordinară, ar putea fi ignorat
de prevederile (contrarii) ale unor legi ordinare. Dacă această discuţie era
legitimă înainte de 8 decembrie^ 1991, de la această dată, a intrării în vigoare
a~ Constituţiei noi, este limpede că un text constituţional nu mai poate fi ignorat de o
lege ordinară.
Principiul neretroactivităţii legilor civile, care înseamnă că acestea .au
putere de reglementare numai pentru viitor, se află în relaţie de complementaritate
cu principiul aplicării imediate a legii civile noi. Acest principiu este logic, fiindcă
dacă faptele şi situaţiile trecute nu sunt afectate de legea nouă, cele viitoare trebuie să
intre sub incidenţa ei imediată.
în cazul actelor sau faptelor juridice care prin natura lor se realizează

_________________________________________________________________________ 15
Aplicarea şi interpretarea legilor civile
instantaneu, adică îşi produc efectele concomitent cu întocmirea (sau producerea) lor,
aplicarea regulei neretroactivităţii legii civile nu prezintă dificultăţi, mai exact nu
intră în discuţie, fiindcă se aplică legea în vigoare atunci când actul sau faptul juridic
a avut loc - deci o singură lege.
Un conflict între legea veche şi legea nouă poate să apară atunci când este
vorba despre fapte sau acte juridice care nu sunt urmate imediat de producerea
efectelor ce le sunt specifice, ci îşi derulează consecinţele în timp, succesiv.
în aceste situaţii, regula neretroactivităţii legii civile înseamnă (mai întâi) că
legea nouă nu se poate atinge de drepturile câştigate. Ce sunt "drepturile
câştigate"? Aşa cum se exprimau odinioară C. Harnangiu şi N. Georgean: "Dreptul
câştigat este acela cu care suntem deja investiţi, care face parte din patrimoniu! nostru,
pe care un terţ nu ni-l poate ridica, şi pe care îl putem în mod valabil înstrăina; dreptul
de proprietate dobândit în virtutea unei legi, drepturile rezultate dintr-un contract,
dintr-o succesiune deschisă etc." (Codul civil adnotat, Vol.l, Ed. Socet, Bucureşti,
p.3). Sau, aşa cum scria odinioară George Plastara, "Drepturile câştigate sunt
avantajele care au intrat definitiv în patrimoniul cuiva (Curs de Drept Civil Roman,
Voi. I, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, p.43). •. Regula neretroactivităţii civile
împiedică deci legea nouă să aducă atingere drepturilor câştigate sub imperiul unei
iegi anterioare. Care este situaţia în ce priveşte aşa-numitele "espectative", respectiv
consecinţele pe care subiecţii de drept speră să se producă în temeiul actului (sau
faptului) juridic; dar care nu s-au produs sub imperiul legii vechi, ci urmează să se
producă sub puterea reglementatoare a legii noi şi care aduce modificări • acestor
consecinte în literatura şi practica juridică părerile au fost oscilante multă vreme. Aşa
cum scria G. Plastara "simpla espectativă este ceva ce nu s-a realizat încă sub forma
pecuniară, existând numai eventualitate în ce priveşte realizarea... Legea nouă nu poate
nici să distrugă nici să micşoreze beneficiile, pe care beneficiarii au pus temei, fiind
considerate ca drepturi câştigate; dimpotrivă, legea nouă ptoate face să dispară simplele
espectative" (op. cit., p.43). Curentul de opinie pe care De Vareilles Sommieres l-a
accentuat susţinând că legea nouă trebuie să respecte doar faptele trecute, putând să
reglementeze cum doreşte faptele viitoare a condus la îngustarea sferei "drepturilor
câştigate" şi, concomitent, ia lărgirea modului în care erau înţelese "simplele
espectative". O serie de autori însă au apreciat că aplicarea în materie a principiului
"tempus regit actum" face ca acele acte care s-au întocmit sub imperiul unei anumite
legi să îşi producă efectele avute în vedere la redactarea actului respectiv, sau la
încheierea convenţiei respective, chiar dacă între timp apare o nouă lege care
modifică efectele actului sau convenţiei date, fiindcă voinţa părţilor a avut în vedere
consecinţele care erau permise (sau impuse) de legea ce era în .vigoare la data când şi-
au exprimat consimţământul. Doar în situaţia în care legea nouă soluţionează altfel
consecinţele actelor încheiate anterior prin texte cu caracter imperativ, ea se va apilca
şi acestor consecinţe.
De exemplu, condiţiile de fond şi de formă cerute pentru
validitatea unui contract sunt cele către erau prevăzute de legea în
vigoare la data încheierii contractului; şi mijloacele de probă ale
contractului şi efectele acestuia - ca urmare a aplicării principiului
"tempus regit actum". Legea nouă poate să dispună îndeplinirea
unor formalităţi în plus pentru anumite categorii de contracte, cum ar
fi obligaţia de transcriere a acestora, sau de înregistrare. în materia
stării şi capacităţii persoanelor fizice - alt exemplu - legea nouă nu
poate afecta drepturile câştigate sub imperiul legii vechi; dar, ea
poate modifica modalităţile de exercitare a acestor drepturi pentru
viitor. .
Ca un exemplu recent de aplicare a principiului neretroactivităţii legii civile

16 _________________________________________________________________________
Aplicarea şi interpretarea legilor civile
amintim Decizia civilă nr. 904/R din 19 decembrie 1997, a Curţii de Apel-Braşov, din
care cităm:
"Prin sentinţa primei instanţe, confirmată în apel, s-a respins . acţiunea
reclamanţilor pentru anularea deciziei privind trecerea în proprietatea statului a
imobilului în litigiu, în temeiul dispoziţiilor art. 2, alin. 1 din Decretul nr. 223/1974,
decizie considerată ca devenită fără valoare juridică prin aprobarea repatrierii
reclamanţilor, plecaţi în U.S.A. în anul 1982".
Instanţele au considerat în mod justificat că abrogarea
Decretului nr. 223/1974 nu are drept efect, prin ea .însăşi,
desfiinţarea consecinţelor, produse anterior abrogării, de actul
.normativ în discuţie. -
S-a reţinut, în recurs, că soluţia adoptată reprezintă o corectă aplicare a
dispoziţiilor Codului civil, care au primit o consacrare constituţională privind
neretroactivitatea legii civile.
Legea abrogată (Decretul nr. 223/1974) a produs, In timpul aplicării ei,
consecinţele specifice dispunându-se prin hotărârea administrativă prevăzută' de
text trecerea apartamentului în proprietatea statului, stabilindu-se şi plătindu-se
despăgubirea aferentă.
Modalitatea de reparare a consecinţelor aplicării legii în timp, nu poate fi
realizată prin proclamarea interpretativă a retroactivităţii legii civile, ci numai prin
reglementarea legală a acestei modalităţi".
Aplicarea legii civile în spaţiu într-un stat unitar cum este România, urmează
regula că actele normative care emană de la organele centrale ale puterii de stat se
aplică pe întreg teritoriul ţării, iar actele normative emise de organele locale ale puterii
de stat se aplică pe teritoriile administrativ-teritoriale asupra cărora acestea îşi au
competenţa. Faţă de acest principiu se cunoaşte o excepţie în domeniul publicităţii
imobiliare moştenită ca urmare a unor direcţii diferite de evoluţie a legislaţiei în
Regatul României şi în teritoriile româneşti aflate până în 1918 sub dominaţie străină.
Astfel, în Transilvania şi în nordul Moldovei se aplică sistemul publicităţii
imobiliare reale (conform Decretului-Lege nr. 115/1938 pentru unificarea
dispoziţiilor privitoare la cărţile funciare), iar în restul ţării se aplică sistemul de
publicitate imobiliară personală, prin registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni.
Raporturile civile au uneori un element de extraneitate, adică una dintre părţi este
de cetăţenie străină, contractul s-a încheiat pe teritoriul altui stat, marfa urmează să
fie livrată în alt stat sau primită din alt stat, delictul a fost săvârşit pe teritoriul ţării
noastre de către un cetăţean străin etc. în acest caz intervin normele conflictuale ale
dreptului internaţional privat care soluţionează conflictele de legi în spaţiu. Articolul 2
al Codului civil care conţinea principiile de bază ale modului rezolvării conflictelor de
legi în spaţiu a fost abrogat prin Legea nr. 105 din 1992. Amintim câteva din regulile
stabilite prin noua lege: statutul persoanei fizice este guvernat de legea naţională a
respectivei persoane; statutul organic al persoanei juridice este guvernat de legea sa
naţională determinată prin sediul său legal; drepturile reale asupra bunurilor sunt
reglementate de legea locului unde se află aceste bunuri; moştenirea se urmează, în ce
priveşte bunurile mobile, conform legii naţionale pe,care o avea decedatul la data
decesului, iar în ce priveşte bunurile imobile, conform legii locului unde se află
aceste
bunuri; faptele civile ilicite sunt supuse legii statului pe teritoriul căruia au fost
săvârşite etc.
în ce priveşte aplicarea legii civile asupra persoanelor, distingem legile
civile de aplicare generală, adică tuturor persoanelor fizice şi persoanelor juridice;
legile, civile care se aplică numai persoanelor fizice, cum este Codul familiei, şi
legile civile aplicabile numai, persoanelor juridice, cum este Legea nr. 31/1990

_________________________________________________________________________ 17
Aplicarea şi interpretarea legilor civile
privind societăţile comerciale.

3.3 Interpretarea legilor civile


A interpreta o lege înseamnă a determina înţelesul şi sensul ei exact.
Mai precis spus, prin interpretarea legii civile, înţelegem, "operaţiunea logico-
raţională de lămurire, explicarea conţinutului şi sensul normelor de drept civil, în
scopul justei lor aplicări,, prin corecta încadrare a diferitelor situaţii din viaţa
practică în ipotezele ce le conţin" (Gh. Beleiu, op. cit., p. 53).
Interpretarea este o etapă în procesul de aplicare a legilor. Ea este o operaţie
necesară pentru a încadra corect cazul concret în ipoteza legii care îl cârmuieşte,
ceea ce nu totdeauna este uşor. Aceasta datorită faptului că uneori legile folosesc
termeni juridici inaccesibili neiniţiaţilor, că încă mai avem în vigoare o serie de acte
normative emise înainte de Revoluţie şi al căror sens trebuieşte adaptat noilor
condiţii şi noului context legislativ, că uneori îr) intenţia de a cuprinde toate
situaţiile vizate legiuitorul foloseşte termeni generali şi că, în fine, uneori
limpezimea redactării unor legi iasă de d o r i t , u n e l e p r e v e d e r i s a u u n i i
t e r m e n i p u t â n d f i interpretate/interpretaţi în mod diferit.
Codul civil a fost pe drept cuvânt criticat pentru faptul că se
ocupa prea puţin de problema interpretării legilor. în adevăr, în "Titlul
Preliminar" acesta are doar articolul nr. 3: "Judecătorul care va
refuza a judeca, sub cuvânt că legea nu-prevede, sau că este
întunecată sau neîndestulătoare, va putea fi urmărit ca culpabil de .
denegare de dreptate" - care departe de a oferi criterii de
interpretare, scoate în lumină tocmai obligaţia judecătorului de a
interpreta şi legile ce i se par "întunecate" sau "neîndestulătoare" şi,
mâi mult, de a judeca şi în pricinile pentru soluţionarea cărora nu
există un text de lege aplicabil.
Raţiunea art. 3 Cod civil este, în principal, de a evita refuzul de justiţie sub
orice pretext s-ar face acesta, fiindcă oricine are dreptul să apeleze la justiţie şi să
obţină o hotărâre judecătorească. Dar, obligat sub sancţiune penală a judeca orice
pricină ce îi este supusă, judecătorul care se află în faţa unei speţe a cărei soluţionare
nu o găseşte într-un text de lege, cumva aprecia? Va proceda aşa cum îi îndeamnă
pe judecători art. 3 din codul italian (sau 7 din codul austriac), adică să recurgă
!a texte de legi care reglementează situaţii asemănătoare? Sau dacă interpretarea
prin analogie nu este posibilă, să recurgă la interpretarea principiilor de drept şi a
opiniilor doctrinare?
Indiferent spre ce "izvor de luminare" se va îndrepta, el va
trebui să procedeze la operaţii de interpretare, pentru care codul
nostru civil nu-j oferă criterii de sprijin (decât în materia convenţiilor
prin prevederile articolelor 977-985). Doctrina juridică a suplinit însă
în mare măsură puţinătatea referirilor la operaţiile de interpretare a
legii din cod.
De o deosebită însemnătate este interpretarea autentică care
emană de la organul care a emis legea şi care are un caracter
obligatoriu, considerându-se ca fiind inclusă în textul legii astfel
interpretate. Bineînţeles, această interpretare se face tot prin formele
specifice de exprimare a voinţei legiuitorului, cum spre exemplu,
Legea nr. 71/1995 face explicite rico serie de prevederi ale Legii nr.
88/1993 privind evaluarea academică şi acreditarea instituţiilor
particulare de învăţământ. (Căci, desigur, nu. ne mai aflăm pe vremea
regelui Ludovic al XVI-lea, care prin Ordonanţa din 1767 îi îndemna

18 _________________________________________________________________________
Aplicarea şi interpretarea legilor civile
pe judecători să vină la el spre a obţine cuvenita interpretare dacă
unele texte li se par neclare).
Interpretarea juridică este aceea dată legilor de către instanţele
judecătoreşti, având obligativitatea faţă de părţile aflate în procesul respectiv cu
privire la speţa soluţionată. O deosebită însemnătate în orientarea practicii judiciare
au actele interpretative făcute de către instanţa de cel. mai înalt grad, respectiv
Curtea Supremă de Justiţie:
In fine, dacă avem în vedere criteriul subiectului care face
interpretarea, mai avem interpretarea doctrinară, care este opera
specialiştilor în ştiinţe juridice, care nu are un caracter oficial şi deci
nu prezintă obligativitatea faţă de nimeni. Ea posedă însă uneori
capacitatea de influenţare a practicii judiciare prin argumentele
convingătoare-pe care ie conţine şi prin prestigiul profesional al celui
care o face.
După rezultatul ei, interpretarea, poate fi declarativă; când se constată că textul
legii concordă în întregime cu intenţiile legiuitorului şi se aplică cu exactitate sferei
cazurilor vizate; restrictivă, când se constată că textul legii aşa cum a fost redactat
exprimă mai mult decât a voit legiuitorul, îngustându-se sfera de aplicare şi
extensivă, atunci când se constată că textul de lege vizează mai puţin decât a voit
legiuitorul şi se dă extensie sferei de aplicare.
Activitatea de interpretare a legii civile mai poate fi privită şi sub aspectul
metodelor folosite. Sub acest raport putem distinge interpretarea gramaticală şi
sistemică; interpretarea logică; interpretarea istorico-teleologică. Interpretarea
gramaticală analizează textul, de lege din punct de vedere al modului redactării
acestuia. După cum se exprimă autorul Ion Dogaru ea "se realizează prin
folosirea metodei gramaticale pentru stabilirea sensului normei cu ajutorul
analizei morfologice şi sintactice a textului, cu luarea în considerare a cazului,
numărului, genului, poziţiei părţilor unei propoziţii precum şi semnificaţiei semnelor
de punctuaţie" (Elementele Dreptului Civil, voi. I, Ed. "Şansa", Bucureşti, 1993, p.
50). Autorul amintit ne oferă şi câteva exemple care scot în lumină importanţa şi
chiar necesitatea prezenţei unei astfel de interpretări. Fiindcă textele unei legi sunt
formate din cuvinte, care se leagă în propoziţii sau în fraze, mai întâi trebuieşte
acordată atenţie cuvintelor folosite, mai ales acelora care în limbajul tehnico-juridic
au un sens diferit de cel uzual. (Cum-ar fi exprimarea "act de comerţ", unde cuvântul
"comerţ" are alt înţeles în Codul comercial decât în limbajul uzual, sau "întâmpinare"
care în domeniul procedural civil are un sens diferit de cel al limbajului curent).
La fel de important este şi modul legării cuvintelor în propoziţii. Astfel, de
exemplu, atunci când o lege fixează mai multe condiţii, dacă între acestea se
intercalează exprimarea cu "şi", este .vorba despre condiţii cumulative, adică ce
trebuiesc toate îndeplinite; pe când, dacă între acele condiţii figurează exprimarea cu
"sau", ne aflăm în prezenţa unor condiţii alternative, fiind suficientă îndeplinirea
doar a uneia dintre respectivele condiţii. Desigur, analiza gramaticală trebuie să aibă
în vedere modul folosirii semnelor de punctuaţie, a timpilor verbali, a cazului,
numărului şi genului.
Interpretarea sistemică sau sistematică. Propoziţiile şi frazele unui text
de lege se succed pentru a construi un conţinut
oarecare coerent. Sau, altfel spus, pentru a forma un "discurs" - o comunicare menită
să lumineze în întregime şi sub toate aspectele (dorite de legiuitor) subiectul tratat.
Un asemenea eşafodaj discursiv constituie un sistem.. Sub raport semantic prezintă
importanţă şi structura sistemului discursiv. Din analiza acestei structuri se poate
mai bine înţelege intenţia generală a legiuitorului, conţinutul voinţei exprimată în
lege.

_________________________________________________________________________ 19
Aplicarea şi interpretarea legilor civile
Pe de altă parte analiza sistematică trebuie să stabilească locul normei juridice
interpretate în contextul ramurii de drept din care face parte şi în raport cu sistemul de
drept în general; caracterul ei de a fi de aplicaţie generală sau circumscrisă unei
anumite categorii de cazuri sau de subiecţi; trimiterile pe care le face la alte texte de
lege etc.
Interpretarea logică constă în lămurirea sensului textului de lege
interpretat prin folosirea procedeelor logicii formale, cum sunt raţionamentele
deductive (silogismele), raţionamentele inductive, regulile demonstraţiei etc.
Aceste procedee sunt puse în slujba scopului identificării logicii care a stat la baza
manifestării voinţei legiuitorului cât" mai fidel. Cum această modalitate de
interpretare a fost intens uzitată încă din perioada dreptului Romei antice, au rămas
consacrate o serie de "tehnici" ale acesteia, exprimate şi astăzi de către jurişti în
formulele care le-au consacrat. Să vedem, ca exemplu, câteva dintre acestea:
Procedeu! prin reducere la absurd (ad absurdum) este aceia prin care se
demonstrează că orice altă interpretare (decât cea pentru care se pledează) ar
conduce ia soluţii absurde.
Argumentarea "per a contrarie" urmăreşte să facă plauzibilă ideea că în
situaţia dată inversată şi concluzia trebuie să fie inversată. Autorii dau ca
exemplu modul în care este interpretat articolul 5 Cod Civil Roman, unde se
prevede că "Nu se poate deroga prin convenţii . sau dispoziţii particulare (acte
juridice unilaterale n.n.), la legile care interesează ordinea publică sau bunele
moravuri". Deci, prin interpretare se deduce că se poate deroga de la legile care nu
interesează ordinea publică şi bunele moravuri prin convenţii sau acte juridice
unilaterale (bineînţeles, daca nu este vorba despre texte imperative).
Acest raţionament îl găsim exprimat în adagiu! "qui dicit de uno, de altero
negat" (cine susţine o teză, neagă teza contrarie).
Argumentarea "a fortion" urmăreşte să facă de crezare ideea că legea
trebuie, să fie aplicată "cu atât mai mult" în cazurile în care situaţia este şi mai
evidentă decât aceea vizată în mod expres de textul legii. Bineînţeles, ne aflăm
în prezenţa unei interpretări extensive a legii. Un alt procedeu care conduce la o
interpretare a legii este acela al analogiei, exprimat în adagiul latin "ubi eadem est
legis ratio, ibi eadem est legis dispozitio", adică acolo unde este aceeaşi raţiune a
legii se aplică aceeaşi-dispoziţie a ei, cu alte cuvinte, dacă voinţa legiuitorului a
impus, o anumită soluţie unor anumite situaţii, aceeaşi soluţie trebuie aplicată
tuturor situaţiilor cărora li se poate aplica raţiunea aceleiaşi voinţe.
Procedeu! aplicării extensive a legii prin analogie (ca şi în cazul precedent)
este nu numai util, ci necesar uneori, dacă ne gândim la prevederile articolului 3 Cod
civil: "Judecătorul care va refuza de a judeca, sub cuvânt că legea nu prevede sau că
este, întunecată sau neîndestulătoare, va putea fi urmărit ca culpabil de denegare de
dreptate". Astfel, judecătorul fiind obligat să se pronunţe şi în cazurile în care nu
găseşte un text de lege aplicabil, va trebui să recurgă la procedeele de interpretare
extensivă a legii, folosind mai ales, procedeul analogiei - adică aplicând un text
aplicabil ia situaţii similare cu cea judecată.
Interpretarea logică a dus la consacrarea unor "reguli" de
interpretare cu valabilitate generală şi puternic suport logic. Una dintre acestea
a fost cristalizată în adagiu! iatin "actus interpretandus est potius ut valeat quam ut
pereat" şi a fost consacrată în materia interpretării convenţiilor prin textul
articolului 978 Cod civil: "când o clauză este primitoare de două înţelesuri, ea.
se interpretează în sensul ce poate avea un efect, iar nu în acela ce n-ar
produce niciunul". Deci, totdeauna când cei ce interpretează legea se află în
situaţia în care textul permite două înţelesuri, se alege aceia care
poate conduce la un efect.

20 _________________________________________________________________________
Aplicarea şi interpretarea legilor civile
O altă regulă, fixată şi ea într-un adagiu latin ("exceptio est strictisimae
interpretationis") este aceea că excepţiile sunt de strictă interpretare. Aceasta
înseamnă că în cazul raportului dintre legea specială şi legea generală, în timp ce
legea generală nu poate deroga de la legea specială, aceasta din urmă este
derogatorie de la legea generală; că prezumţiile legate nu pot fi decât acelea pe care
le stabileşte legea în mod expres; că în faţa legilor care prezintă
enumerări, nu se pot face implicări de alte situaţii şi că, în general, excepţiile nu pot
fi create prin interpretare extensivă.
În fine, regula conform căreia unde Segea nu distinge nu are dreptul să
facă acest lucru nici interpretarea ("ubi lex non distinguit, nec nos
distinguere debemus"), adică acolo unde textul legii este de referire generală, nu i se
poate îngusta sfera de aplicare printr-o interpretare restrictivă. Autorul Ion Dogaru
prezintă un exemplu elocvent, şi anume acela al prevederii art. 14, alineatul 1 din
Decretul nr. 31/1954: "Domiciliul minorului este la părinţii săi sau la acela dintre
părinţi la care el locuieşte statornic" - text în legătură cu care s-a pus în discuţie
chestiunea dacă nu se referă cumva Sa minorii sub 14 ani, nu şi la cei cu. capacitate
de exerciţiu restrânsă, între 14 şi 18 ani. Dar, cum legea nu face distincţie, referindu-se
la "minor" în general, înseamnă că ea se aplică şi celor cu capacitate de exerciţiu
restrânsă.

3.4 TEST DE EVALUARE


1. Se sancţionează cu nulitatea absolută :
a.frauda la lege;
b.smulgerea consimţământului prin violenţă fizică;
c.cauza ilicită.

2. Nulitatea pentru vicierea consimţământului :


a.poate fi invocată de orice persoană interesată;
b.poate fi opusă şi de partea cocontratantă, dacă urmăreşte să
paralizeze executarea actului;
c. poate fi acoperită prin confirmare sau prin prescripţia dreptului la
acţiunea în anulabilitate.

3. Cauza imorală :
a.poate fi invocată de oricare dintre părţile contractante;
b.nu poate fi invocată de către cel care a urmărit un scop ilicit sau
imoral prin încheierea actului;
c.poate fi invocată numai de către cel care a fost de bună-credinţă la
data încheierii actului.

4. Intervine nulitatea absolută în cazul :


a.nerespectării formei cerute ad probationem;
b.erorii asupra valorii actului juridic;
c.obiectului ilicit sau imoral.

3.5 LUCRARE DE VERIFICARE


Identificaţi metodele de interpretare juridică a normelor juridice de drept civil.
3.6 RĂSPUNS LA TESTUL DE EVALUARE
1.a, c. 2. c, 3. a, 4. c.

_________________________________________________________________________ 21
Aplicarea şi interpretarea legilor civile
3.7 BIBLIOGRAFIE
1. Ghe.Beleiu - Drept civil roman. Introducere in dreptul civil. Subiectele dreptului civil,
Ed. a-V-a revazuta si adaugita de M.Nicolae si P.Trusca, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2005
2. Emil Poenaru – Drept civil. Teoria generală. Persoanele, Editura All Beck, Bucureşti,
2002
3. C. Hamangiu, I.Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu – Tratat de drept civil român,
colecţia Restitutio, vol.I, Ed. All Beck, Bucureşti, 2006

22 _________________________________________________________________________
Raportul juridic civil
Unitatea de învăţare nr.4
Raportul juridic civil

Cuprins
RAPORTUL JURIDIC CIVIL

™ Noţiune, caracteristici, structură


™ Părţile
™ Conţinutul
™ Obiectul

4.1 OBIECTIVE
Asimilarea unor cunoştinţe generale referitoare la raportul juridic civil

4.2 Noţiune, caracteristici, structură


Din mulţimea relaţiilor care se stabilesc în societate acelea care cad sub
incidenţa prevederilor unei legi se numesc raporturi juridice, fiindcă acea lege le
reglementează condiţiile şi efectele. Mai scurt spus, raportul juridic este o relaţie
socială reglementată de norma juridică.
între raporturile juridice se află şi raporturile de drept civil, cele care sunt
reglementate de normele care compun ramura dreptului civil. Ele pot fi patrimoniale
sau nepatrimoniale şi se realizează între persoane fizice sau juridice, ce se află una faţă
de alta în condiţii de egalitate juridică.
Având ca gen proxim raportul juridic în generai, raportul juridic civil are
caracteristici ce sunt comune tuturor raporturilor juridice, dar şi caracteristici proprii
numai lui.
Subliniem, mai întâi, că raportul juridic de drept civil este un raport social,
adică el se stabileşte numai între oameni, priviţi fiind individual, adică în calitatea lor
de persoane fizice, fie organizaţi în anumite colectivităţi care au calitatea de a fi
persoane juridice. Este necesar să precizăm acest lucru fiindcă atunci când a fost
vorba despre drepturile reale, îndeosebi dreptul de proprietate, autori aparţinând
doctrinei franceze au susţinut până în secolul nostru că în asemenea cazuri ar fi vorba
de o relaţie între titularul dreptului (proprietarul) şi obiectul dreptului respectiv
(lucrul). Ulterior, chiar în doctrina franceză, autori de mare prestigiu, precum
Aubry, Rau, Pianiol şi Ripert, au respins această teză, demonstrând că şi dreptul de
proprietate este un raport juridic social, stabilit între titularul dreptului ca subiect
activ şi toate celelalte persoane care sunt obligate să îl respecte, în calitatea de
subiecte pasive. Dintre autorii români, strălucitul jurist care a fost Nicolae Titulescu,
respingând şi el această teză, scria că o asemenea relaţie implică în mod necesar "o
obligaţie în sarcina unui lucru, ceea ce este absurd". (Observaţiuni asupra reorganizării
facultăţilor de drept, Bucureşti, 1904, p. 47).
Raportul juridic civil este un raport voliţional, sub două aspecte. Mai întâi, este
un raport voliţional fiindcă el are la temelie voinţa legiuitorului materializată în
textul legii care îl reglementează, în al doilea rând, el este un raport voliţiona! pentru
faptul că în el se exprimă voinţa părţilor care îi încheie. Este de precizat însă că în ce
priveşte acest al doilea aspect nu se regăseşte în toate categoriile de raporturi juridice
civile, ci numai în acelea care sunt rodul unor acte juridice civile.
_________________________________________________________________________ 23
Raportul juridic civil
Spre deosebire de raporturile de drept administrativ sau de drept financiar,
unde una dintre părţi se află în raport de subordonare faţă de cealaltă, o caracteristică a
raportului de drept civil este aceea că părţile se află în statut de egalitate juridică una
faţă de cealaltă. (Bineînţeles, nu că şi patrimoniile lor ar fi egale, sau că poziţia
economică şi socială a creditorului ar fi egală cu cea a debitorului, sau că numărul
drepturilor sau obligaţiilor părţilor ar fi egale).
Structura raportului juridic civil cuprinde trei elemente: părţile, sau subiecţii
raportului juridic civil - persoane fizice, şi juridice care sunt titularele drepturilor şi
obligaţiilor civile; conţinutul raportului juridic, care reprezintă drepturile subiective
şi obligaţiile civile pe care le au părţile, şi obiectul raportului juridic civil, care constă
în acţiunile sau inacţiunile la care părţile au dreptul său sunt obligate să ie respecte.

4.3 Părţile raportului juridic civil


Părţile (sau subiecţii) raportului juridic de drept civil" sunt persoane
fizice sau juridice în calitate de titulari de drepturi subiective civile şi de
obligaţii civile.
Aşa cum s-a arătat mai sus, raportul juridic fiind un raport social, nu se
poate stabili decât între fiinţele umane. Acestea apar ca subiecţi ai acestor raporturi
juridice de drept civil (ca părţi), fie individual, în calitate de persoane fizice, fie
grupaţi în colectivităţi structurate organizatoric, deţinătoare de un patrimoniu propriu
şi urmărind un scop licit, când apar în calitate de persoane juridice.
Persoana fizică este - în lumina prevederilor Decretului nr. 31/1954 privind
persoanele fizice şi persoanele juridice - omul privit ca titular de drepturi şi
obligaţii civile; adică un subiect de drept individual.
În conformitate cu prevederile articolului 16 din Constituţia României si a
articolului nr. 4 din Decretul nr. 31/1954 toate persoanele fizice (fiinţele umane)
au capacitatea de folosinţă, adică
aptitudinea generală de a fi titulare de drepturi şi obligaţiuni,
indiferent de rasă, naţionalitate, religie, grad de cultură sau origine
socială.
În ce priveşte capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice, adică aptitudinea
acesteia de a-şi exercita drepturile şi asuma obligaţiunile, săvârşind singură şi în nume
propriu acte juridice, avem categoria minorilor până la 14 ani, care sunt lipsiţi de
capacitate de exerciţiu; minorii între 14 şi 18 ani au o capacitate de exerciţiu restrânsă
şi, în fine, majorii, adică persoane fizice care au împlinit vârsta de 18 ani şi care au
capacitate de exerciţiu deplină.
Ne mărginim la aceste simple enunţuri, fiindcă despre persoanele fizice
vom vorbi mai pe larg în alt capitol al prezentei lucrări.
Persoanele Juridice sunt subiecte colective de drept, adică în haina juridică a
personalităţii colective sunt cuprinse o pluralitate de persoane fizice reunite într-o
structură organizatorică stabilă, având un patrimoniu şi urmărind un scop în acord cu
interesele obşteşti.
Între persoanele juridice putem identifica categoria
persoanelor juridice private; categoria persoanelor juridice de stat;
categoria persoanelor juridice cooperatiste şi obşteşti, cât şi
categoria persoanelor juridice mixte. .
Cum asupra persoanelor juridice vom zăbovi mai pe larg ulterior, aici ne
mărginim ia aceste simple enunţuri. Identificarea (determinarea sau
Individualizarea) subiecţilor raportului juridic civil înseamnă cunoaşterea părţilor
acestui raport. Chestiunea prezintă importanţă pentru faptul că identificarea
subiecţilor raportului juridic de drept civil este diferită atunci când este vorba
despre drepturile reale, de situaţia când ne aflăm în prezenţa unor drepturi de

24 _________________________________________________________________________
Raportul juridic civil
creanţă.
În situaţia unui drept real, precum de exemplu dreptul de proprietate, este
cunoscut (individualizat, identificat, determinat) subiect activ - în exemplul ales-
titularul dreptului de proprietate. Subiectul pasiv nu este identificat, fiindcă obligaţia
de a nu tulbura exercitarea atributelor pe care le conferă dreptul de proprietate de
către subiectul activ revine tuturor celorlalte persoane fizice sau juridice. De aceea
spunem că în "materia drepturilor, reale în timp în care subiectul activ este determinat
(identificat), subiectul pasiv este nedeterminat.
Când ne aflăm în prezenţa unui drept de creanţă este iniţial determinat
atât subiectul activ cât şi subiectul pasiv în general, subiectul activ este denumit
creditor, iar subiectul pasiv, debitor. (Desigur, şi asupra acestor subiecte vom reveni în
capitolele următoare).
Raporturi juridice civile cu pluralitate de subiecţi. Nu de puţine ori
raportul juridic civil nu are înfăţişarea simplă a relaţiei dintre creditor şi debitor. Pot
exista raporturi juridice având mai multe persoane ca subiecte active, raporturi
juridice cu mai multe persoane ca subiecte pasive, câţ şi raporturi juridice cu mai
multe persoane atât ca subiecte active cât şi ca subiecte pasive.
în materia obligaţiilor, adică a drepturilor de creanţă, în situaţia pluralităţii
de' debitori sau de creditori regula este aceea a divizibilităţii, adică a
caracterului conjunct al obligaţiilor civile. Aceasta înseamnă că în situaţia unei
pluralităţi active fiecare dintre creditori nu poate pretinde de la debitor decât partea sa
de creanţă. în situaţia unei pluralităţi de debitori, fiecare dintre aceştia nu este obligat
să plătească decât partea sa de datorie.
Există însă, ca excepţii de la regula divizibilităţii creanţelor, obligaţiile
solidare şi indivizibile. în situaţia unei solidarităţi active, oricare dintre creditori
poate să pretindă debitorului plata întregii creanţe - şi, bineînţeles, debitorul se
poate elibera de datorie plătind-o oricăruia dintre creditori. Dacă solidaritatea este
pasivă, creditorul poate cere oricăruia dintre debitorii solidari plata întregii
obligaţii. Dacă nu obţine satisfacţie de ia primul debitor urmărit, pentru a se
îndestula, creditorul poate urmări pe un al doilea dintre debitori. Odată ce
creditorul este îndestulat, creanţa se stinge faţă de el, codebitorul solidar care a plătit se
poate întoarce cu acţiune în regres faţă de codebitorii care nu au plătit, proporţional
cu ceea ce ar fi trebuit să plătească fiecare, fiindcă solidaritatea nu mai operează şi
între eL La indivizibilitate situaţia este similară, adică oricare dintre codebitori poate fi
urmărit de creditor pentru întreaga datorie. După cum se observă, solidaritatea şi
indivizibilitatea sunt instituţii similare, ambele opunându-se la divizarea obligaţiei.
Dar, după cum vom vedea mai pe larg mai târziu, forţa cu care se opun ia divizare
este egală, fiindcă în cazul solidarităţii ea nu funcţionează decât între cei care s-a
perfectat, faţă de moştenitori, obligaţia transmiţându-se fracţionată, pe când în situaţia
obligaţiunilor indivizibile, acestea se transmit ca atare şi faţă de moştenitori. în fine,
mai există un element
care le deosebeşte, şi anume, faptul că solidaritatea poate fi convenţională sau
legală, pe când indivizibilitatea poate rezulta din natura obiectului său din convenţia
părţilor.
în ce priveşte drepturile reale, prin specificul ior fac ca subiectul
pasiv nedeterminat să fie înfăţişat de toţi cei ţinuţi a respecta dreptul
titularului, cu alîe cuvinte subiectul' pasiv are totdeauna un caracter
plural. Este util să subliniem că în momentul în care o persoană
aduce atingere dreptului real nu este vorba de identificarea sau
determinarea subiectului pasiv, ci de naşterea unui raport de drept
rea! şi ce! care a săvârşit încălcarea lui, acesta fiind ţinut la reparaţii.
în ceea ce priveşte subiectul activ al unui drept real, adică titularul

_________________________________________________________________________ 25
Raportul juridic civil
acestuia, e! poate fi o singură persoană (fizică sau juridică), sau o
pluritate de persoane, precum este în situaţia coproprietăţii sau a
proprietăţii în codevălmăşie. .
S c h i m b a r e a s u b i e c ţ i l o r r a p o r t u l u i j u r i d i c c i v i l s a u înlocuirea acestor
subiecţi cu alţii, trebuie privită diferenţiat, în funcţie de natura raportului civil. Atunci
când este vorba despre-raporturile de obligaţii se pot schimba atât subiectul activ cât
şi subiectul pasiv. Aşa cum vom vedea la capitolul despre "transmiterea şi
transformarea obligaţiunilor", schimbarea subiectului activ se poate face prin cesiunea
de creanţă, prin novaţiune cu schimbare de creditor şi prin subrogaţia personală, iar
schimbarea subiectului pasiv se poate petrece prin novaţiune cu schimbare de debitor,
prin stipulaţie pentru altul şi prin delegaţiune. în materia drepturilor reale, datorită
specificului acestora nu poate fi vorba despre schimbarea subiectului pasiv, dar se poate
schimba subiectul activ prin oricare din modurile de transmitere a dreptului respectiv
(vânzare, schimb, donaţie etc). Se cuvine să mai amintim că în materia raporturilor
civile cu caracter nepatrimonial nu se poate pune problema schimbării subiecţilor
acestora, nici la activ, fiindcă ele sunt netransmisibile, nici ia pasiv, situaţia fiind
similară ca la drepturile reale.

4.4 Conţinutul

După cum am enunţat deja mai sus, conţinutul raportului juridic civil îi
formează drepturile subiective şi obligaţiile civile pe care le au subiectii lui. Aceste
elemente ale conţinutului raportului juridic civil se află într-o relaţie pe care am putea-o
numi de "complementaritate", fiindcă oricărui drept, civil subiectiv îi corespunde o
obligaţie civilă, şi invers, orice obligaţie civilă se "regăseşte " în dreptul.civil
subiectiv ce îi corespunde. Altfel spus, ceea ce constituie drepturi subiective la
subiecţii activi se corelează cu ceea ce constituie obligaţii ia subiecţii pasivi. Această
complementaritate (sau "interdependenţă corelativă", cum o numeşte autorul
Teofil Pop), privită sub aspectul dimensiunilor conţinutului drepturilor şi
obligaţiilor este deosebită în funcţie de natura raportului de drept civil. în adevăr,
atunci când este vorba de un raport juridic real - să spunem de proprietate -, subiectul
activ are, în principiu, numai drepturi, în timp ce subiectului pasiv care este
nedeterminat. îi revine obligaţia corelativă de a nu stânjeni exercitarea de către
proprietar a dreptului său. Dacă este vorba despre un raport obligaţional e! poate
avea. o înfăţişare simplă, atunci când dreptului subiectiv ai subiectului activ îi
corespunde obligaţia subiectului pasiv, sau complexă, atunci când ambii subiecţi
ai raportului obligaţional au şi drepturi şi obligaţii. Aşa se întâmplă, de pildă, în
materia contractului de vânzare-cumpărare, unde vânzătorul este creditor în ce
priveşte primirea preţului şi debitor în privinţa transferării proprietăţii asupra lucrului
vândut, iar cumpărătorul este debitor în privinţa plăţii preţului şi creditor în ce
priveşte primirea lucrului cumpărat de el.

Dreptul civil subiectiv


Legea nu ne oferă o definiţie a dreptului civil subiectiv în general, ci doar unele
definiţii date anumitor drepturi concrete, cum ar fi dreptul de proprietate, definit prin
articolul 480 al Codului civil. în această situaţie a revenit doctrinei misiunea de a
formula definiţia dreptului civil subiectiv. După cum observă, pe drept cuvânt, prof. dr.
Gh. Beleiu, definiţiile propuse de diverşi autori în lungul timpului se aseamănă în ce
priveşte cuprinsul lor, deosebindu-se mai mult ca formulare. O analiză atentă si de
adâncime a instituţiei dreptului subiectiv civil şi a diverselor definiţii ce i s-au dat,
găsim în lucrarea autorului I. Deleanu (Drepturile subiective şi abuzul de drept,

26 _________________________________________________________________________
Raportul juridic civil
EdituraDacia, Cluj-Napoca, 1988), cât şi în tratatul semnat de Gh. Beleiu (Drept
civil român; Ed. "Şansa", Bucureşti, 199, p. 73-86). Sa amintim şi noi câteva
din definiţiile de referinţă:
Conform definiţiei date de autorul Matei Cantacuzino, "dreptul subiectiv
este puterea ce o are fiecare individ de a pretinde ca facultăţile, aptitudinile şi
puterile sale care nu sunt îngrădite, sau, mai exact. în limita în care,ele nu sunt îngrădite
prin lege, să fie nu numai respectate," adică nesupărate de alţii sau de societate prin
organele sale, ci să fie, atunci când ele s-au tradus în acte de voinţă creatoare de
raporturi cu alţii, sprijinite de societate prin organele sale spre a fi aduse !a îndeplinire
efectele raporturilor create" (Curs de drept civil, Ediţia a i!~a, Ed. "Ramuri", Craiova,
p. 39). •
Eleonora Roman apreciază că "Dreptul subiectiv este puterea sau
prerogativa recunoscută de dreptul obiectiv persoanelor fizice sau juridice
(denumite titulare ale dreptului), în calitatea lor de subiecte active ale raportului
juridic, de a pretinde subiectelor pasive să dea ori să facă ceva (să săvârşească sau
să se abţină de la săvârşirea unei acţiuni), folosind, la nevoie, aparatul de
constrângere al statului". (Tratat de drept civil, voi. i, Partea generală, 1967, p.
182).
"Dreptul subiectiv constă" - conform explicaţiilor date de prof. dr. acad.
Tudor Fi Popescu - "din prerogativa sau posibilitatea recunoscută unei persoane
titulare al dreptului (cum este, de pildă, proprietarul sau cum este un creditor) de a
pretinde unei alte persoane (denumită debitor, deoarece datorează - debet -) să
efectueze o prestaţiune, care poate consta în a da ceva, adică a transmite un drept
asupra unui lucru (de pildă, printr-un contract de vânzare, vânzătorul se obligă să
transmită dreptul de proprietate asupra lucrului respectiv) a face ceva (de pildă
obligaţia de a presta serviciile pe care le implică un contract de muncă) sau, în sfârşit,
obligaţia de a nu face (de pildă, obligaţia pe care. şi-o asumă un autor de a nu încheia,
pentru aceeaşi operă, un contract cu o altă editură, sau obligaţia pe care şi-o asumă un
sportiv de a nu juca ia un alt club decât cel la care figurează înscris). îndatorirea la
care este ţinut subiectul pasiv poate fi adusă la îndeplinire, la nevoie, prin forţa de
constrângere a statului" (Drept, Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1970,
p.^40).
În optica autorului I. Deleanu "dreptul subiectiv ar putea fi definit ca
prerogativă conferită de lege în temeiul căreia titularul dreptului poate sau
trebuie să desfăşoare o anumită conduită ori să
ceară altora desfăşurarea unei conduite adecvate dreptului său, sub
sancţiunea recunoscută de lege, în scopul valorificării unui interes
personal, direct, născut şi actual, legitim şi juridic protejat, în acord
cu interesul obştesc, şi cu normele de convieţuire socială". (Drepturile
subiective şi abuzul de drept, Editura "Dacia", Cluj-Napoca, 1988, p.
49). (Acestei definiţii i s-a reproşat că ar fi în realitate, o explicaţie a
dreptului civil subiectiv şi nu o definiţie, că prin exprimarea în sensul
că titularul dreptului subiectiv "poate sau trebuie să desfăşoare o
anumită conduită" se poate ajunge la confundarea dreptului cu
obligaţia civilă şi, în fine. că se includ şl elementele care aparţin mai
mult de dreptul procesual, precum precizarea că interesul .trebuie să
fie "personal, direct, născut şi actual, iegitim şi juridic protejat". în ce
ne priveşte, considerăm judicioase aceste observaţii,- mai puţin
ultima, faţă de care avem rezerve, în sensul că aşa cum opinam într-
un mai vechi studiu al nostru, există un drept la acţiunea civilă în
sens material, sau, cum ne exprimăm noi, "în sens substanţial", care
nu poate cunoaşte un hotar sever despărţitor faţă de dreptul civil

_________________________________________________________________________ 27
Raportul juridic civil
subiectiv şi care este însă deosebit de dreptul ia acţiune civilă în
sens procedural).
Autorul Teofil Pop consideră că "Dreptul subiectiv civil poate fi definit ca
fiind posibilitatea juridică a titularului unui drept de a desfăşura, în limitele legii, o
anumită conduită în virtutea căreia poate pretinde persoanei obligate să aibă o
comportare corespunzătoare, ce poate fi impusă, în caz de necesitate prin forţa
coercitivă a statului". (Dreptul civil român, "Lumina Lex", Bucureşti, 1993, p. 69).
În fine, prof. Gh. Beieiu ne propune o definiţie explicită: "Dreptul subiectiv este
posibilitatea recunoscută de legea civilă subiectului activ - persoană fizică ori
persoană juridică - în virtutea căreia aceasta poate, în limitele dreptului şi moralei,
sa aibă. o anumită conduită, să pretindă o conduită corespunzătoare - să dea, să facă
ori să nu facă ceva - de la subiectul pasiv şi să ceară concursul forţei coercitive a
statului în caz de nevoie". (Drept Civil Român, Ed. "Şansa", Bucureşti, 1993, p.
74). Subliniind caracterul explicit al acestei definiţii-ne îngăduim însă o rezervă în
legătură cu precizarea că subiectul activ poate să aibă o anumită conduită "în
limitele dreptului şi moralei", în ce priveşte specificarea limitelor ce le impune
exercitării dreptului subiectiv morala. E perfect adevărat, dreptul trebuie să aibă ca
suport morala şi la fel este adevărat că ceea ce
Este imoral nu trebuie să fie juridiceşte protejat, dar este vorba despre limitarea
juridică a conduitei posibile a titularului dreptului subiectiv şi numai în raport cu
această imitare poate fi angajată forţa de constrângere a statului, moralitatea sau
imoralitatea conduitei titularului dreptului neputând influenţa direct consecinţele
juridice. Să ne imaginăm un milionar care are o creanţă (un drept civil subiectiv)
asupra unei bătrâne pensionare cu pensie mică. Dacă va proceda ia executarea silită a
acesteia, adică prin forţa de constrângere a statului, procedura îşi va urma
cursul, fără a se putea invoca. Imoralitatea conduitei milionarului. (Căci,
din păcate, nu totdeauna conduita legitimă sub raport juridic este şi morală).
Caracteristicile dreptului civil subiectiv, în sinteza autorului
Teofil Pop, sunt următoarele:
- conferă titularului dreptului posibilitatea juridică de a
desfăşura o anumită conduită, în limitele legii;
- conduitei titularului dreptului îi corespunde corelativ o
comportare corespunzătoare din partea subiectului pasiv;
- conduita subiectului activ şi comportarea corespunzătoare a.
subiectului pasiv se desfăşoară într-un anumit cadru juridic, care nu
este altceva decât raportul social reglementat de norma de drept,
adică raportul juridic;
- oferă titularului dreptului putinţa de a pretinde .subiectului
pasiv să aibă o comportare corespunzătoare, deci să-şi îndeplinească
obligaţia:
- în caz de opunere, conferă titularului dreptului posibilitatea de
a recurge la. forţa de constrângere a statului;
- dreptul subiectiv ia fiinţă la data naşterii raportului juridic,
chiar dacă titularul său nu-l exercita, întrucât el se defineşte ca fiind
posibilitatea juridică a unei conduite, pe când exerciţiu! dreptului este posibilitatea
concretizată în săvârşirea unor acte.
În rezumat, deci, dreptul subiectiv civil este o posibilitate de conduită
recunoscută de legea civilă subiectului activ (persoană fizică sau juridică), în
temeiul căreia el poate pretinde o anumită conduită (să dea, să facă sau să nu
facă ceva) subiectului pasiv,în situaţia în care dreptul său este încălcat putând
apela fa forţa de constrângere a statului.
Clasificarea drepturilor civile:

28 _________________________________________________________________________
Raportul juridic civil
Într-o primă clasificare, ce are ca şi criteriu opozabilitatea lor, drepturile
subiective civile se împart în absolute şi relative.
Dreptul subiectiv civil absolut conferă titularului său posibilitatea de
a-l.exercita singur, tuturor celorlalte subiecte de drept revenindu-te obligaţia de a nu
stânjeni în nici un mod exercitarea dreptului respectiv de către titular. Atunci când ne
aflăm în prezenţa unui drept subiectiv civil absolut, observăm că este identificat
(determinat) doar titularul acestuia, iar. subiectul pasiv este neidentificat, fiind
format din toţi ceilalţi subiecţi de drept civil care au obligaţie negativă de a nu face,
adică de a nu aduce atingere prerogativelor pe care ie are titularul dreptului. De aceea
se spune că dreptul subiectiv civil absolut este opozabil tuturor - "erga omnes".
Dreptul subiectiv civil relativ permite titularului său să pretindă
subiectului pasiv o conduită (să dea, să facă sau să nu facă) fără de care dreptul său nu
se poate realiza. Atunci când este vorba despre un drept relativ este cunoscut atât
subiectului activ cât ş i subiectul pasiv, dreptului titularului corespunzând
obligaţia subiectului pasiv. Ca urmare, acest drept este opozabil numai
subiectului pasiv al raportului juridic respectiv.
Într-o clasificare ce are drept criteriu natura conţinutului lor, drepturile
subiective civile se împart în patrimoniale şi nepatrimoniale.
Drepturile subiective civile nepatrimoniale sau personale, au un conţinut-
ce nu poate fi exprimat în bani, referindu-se la elementele de identificare a persoanei
fizice (numele, domiciliul, starea civilă) şi a persoanei juridice (denumirea şi sediul),
la existenţa şi integritatea fizică şi morală a persoanei (precum dreptul la viaţă, ia
onoare etc), şi ia drepturile decurgând din creaţia intelectuală.
Drepturile subiective civile patrimoniale au un conţinut ce poate fi
exprimat în bani. Ele se divid în drepturi reale şi drepturi de creanţă. (Despre
aceasta se va vorbi pe larg în capitolele următoare).
După criteriul relaţiei în care se află unul faţă de altul, drepturile
subiective civile se împart în principale şi accesorii, distincţie care se operează
îndeosebi în materia drepturilor patrimoniale. Conform acestei distincţii este
principal acel drept subiectiv a cărui situaţie nu depinde de un alt drept, şi este
accesoriu acela a cărui situaţie juridică depinde de a unui alt drept în materia
obligaţiunilor dreptul unui creditor la creanţă este principal, iar dreptul la dobândă,
accesoriu. în materia drepturilor reale sunt drepturi principale proprietatea,
dreptul de folosinţă, dreptul de preemţiune şi-dreptul de concesiune, iar accesorii
sunt dreptul de ipotecă, dreptul de gaj, dreptul de rezervaţie şi privilegii. Având în
vedere ca şi criteriu de clasificare certitudinea ori incertitudinea ce o conferă
titularului drepturile subiective civile, vom putea distinge între drepturi civile
pure şi simple, sau afectate de modalităţi.
Sunt pure şi simple acele drepturi subiective a căror existenţă şi exercitare
nu depind de vreo împrejurare viitoare şi pot fi exercitate necondiţionat imediat după
naşterea lor.
Sunt afectate de modalităţi acele drepturi civile subiective a
căror existenţă sau posibilitate de exercitare depind de o împrejurare
viitoare, care poate fi certă (în cazul termenului) sau incertă (în cazul
condiţiei).
Recunoaşterea şi asigurarea drepturilor civile
Prin "recunoşterea" drepturilor civile, majoritatea autorilor
înţeleg declararea lor de către lege ca fiind "recunoscute", fie în texte
cu valabilitate şi referire generală, fie în texte cu referire la anumite
specii de drepturi civile. Diverşi autori dau ca exemplu, de pildă,
Decretul nr. 31/1954 care prevede că
"drepturile civile ale persoanelor fizice sunt recunoscute în scopul de

_________________________________________________________________________ 29
Raportul juridic civil
a satisface interesele personale materiale şi culturale, în acord cu
interesul obştesc, potrivit legii şi regulilor de convieţuire...", cât şi
textul articolului 2 din acelaşi decret, unde se spune că drepturile
civile ale persoanelor juridice "sunt recunoscute în scopul de a se
asigura creşterea neîncetată a bunăstării materiale şi a nivelului
cultural al oamenilor muncii, prin dezvoltarea puterii economice a
ţării". Ce înseamnă însă faptul că drepturile civile ale persoanelor
fizice sau persoanelor juridice sunt recunoscute? Care este efectul
juridic concret al acestei "recunoaştere"?
Sau, altfel spus, dacă nu ar exista această declaraţie a "recunoaşterii" lor,
respectivele drepturi nu ar exista, sau ar fi mai "slabe"? După opinia noastră, un drept
există ca urmare a faptului că este reglementat de către dreptul pozitiv (de către
o lege) şi respectiva lui reglementare îi este suficientă. Că i se mai adaugă o
declaraţie de recunoaştere, sau nu, este indiferent pentru valabila lui existenţă. De
altfel, în textele amintite precizarea recunoaşterii drepturilor persoanelor
fizice sau juridice se face cu intenţia de a indica într-un text de rezonanţă
principală, generală, scopul în care-au fost acordate drepturile civile
subiecţilor de drept respectivi. Situaţia ni se pare similară şi în chestiunea
ocrotirii drepturilor civile subiective, când se prezintă textul art. 3, alineatul 4, din
Decretul nr, 31/1954, unde se prevede că "Drepturile civile sunt ocrotite de lege",
ca fiind aptul consacrării principului ocrotirii drepturilor civile. După părerea
noastră este vorba de o simplă declaraţie de principiu, ocrotirea (şi
garantarea) drepturilor civile constând în existenţa instituţiilor care permit
titularului dreptului civil încălcat să angajeze forţa de constrângere a statului în
apărarea şi promovarea dreptului său.' Asigurarea (garantarea) unui drept civil,
de către stat se face prin existenţa la dispoziţia titularului dreptului subiectiv a
dreptului ia acţiune civilă, ca pe calea procesului civil să 'se ajungă ia
recunoaşterea dreptului său de către organul competent în această . privinţă -
instanţa de judecată -, care are puterea conferită de stat de a porunci executarea
silită, adică valorificarea respectivului drept împotriva voinţei celui care l-a
încălcat.

Obligaţia civilă
Sintagma "obligaţie civilă" este folosită pentru a desemna raportul
obligaţional, adică acel raport civil în care o parte, numită creditor, poate pretinde
celeilalte părţi, numită debitor, să dea, să facă, sau să nu facă ceva. Examinarea
raportului obligaţional se va face în capitolele ce formează un alt volum al lucrării
noastre.
Mai este folosită şi pentru a desemna înscrisul prin care se constată (şi
probează) existenţa unei creanţe. în fine, prin obligaţie. civilă se înţelege îndatorirea
subiectului pasiv de a da, a face sau a nu face ceva este sensul la care ne referim
aici, privind obligaţia ca pe o îndatorire a subiectului pasiv, îndatorire ce constă în
a da, a face sau a nu face, şi care reprezintă o conduită corespunzătoare dreptului
civil subiectiv al celeilalte părţi a raportului juridic, care dacă nu este respectată de
bună voie de către debitor, poate fi impusă prin forţa de constrângere a statului.
Obligaţia de a da constă în îndatorirea subiectului pasiv de a constitui un
drept în folosul subiectului activ, sau de a a transmite acestuia un drept real.
Obligaţia de a face constă în îndatorirea de a presta o lucrare (a picta un
tablou), de a presta un serviciu (de a îngriji un bolnav invalid) sau de a preda un
lucru (obligaţia vânzătorului de a preda lucrul vândut-cumpărătorului).
Obligaţia de a nu face înseamnă pentru debitor abţinerea de a face ceva ce ar
fi putut face dacă nu şi-ar fi asumat această obligaţie faţă de creditor. (De exemplu,

30 _________________________________________________________________________
Raportul juridic civil
obligaţia autorului unui curs de drept civil faţă de o anumită editură de a nu-l mai
preda spre tipărire şi altor edituri). Această obligaţie este numită negativă, spre
deosebire de obligaţiile de a da şi a face care sunt numite pozitive.
Obligaţiile mai pot fi deosebite şi ca fiind de rezultat sau de diligentă. Este
obligaţie de rezultat aceea când îndatorirea debitorului constă în a obţine un
anumit rezultat, precum aceea a copermutantului într-un contract de schimb de a preda
celelalte părţi un anumit bun, sau aceea a zugravului de a zugrăvi un anumit
apartament. Obligaţia de diligentă constă în îndatorirea debitorului de a depune
toate diligentele pentru a obţine un anumit rezultat, fără a se obliga însă a şi obţine
rezultatul pentru care depune stăruinţele sale.. Astfel sunt obligaţia meditatorului
unui copil în vederea examenului de admitere la facultatea de drept, obligaţia
avocatului de a reprezenta pe cineva într-un proces, sau obligaţia medicului 'de a
trata un bolnav.
Spuneam că o obligaţie civilă este perfectă atunci când situaţia
în care debitorul nu îşi îndeplineşte îndatorirea la care este ţinut,
creditorul se poate adresa cu acţiune în justiţie, şi în urma sentinţei
definitive ce o obţine în proces, să procedeze ia executarea silită a
debitorului.
Numim imperfectă sau naturală acea obligaţie a cărei executare nu
se poate obţine prin proces şi executare silită, dar cu specificarea că dacă a fost
executata de bună voie de către debitor, nu mai poate cere restituirea ei. în această
situaţie se află obligaţia pentru care dreptul de acţiune al creditorului s-a prescris,
dar cu toate acestea, debitorul o execută de bună voie. (Art. 20 al Decretului nr.
167/1958).

4.3 Obiectul raportului civil


Raporturile juridice civile se "leagă" între persoane fizice sau persoane
juridice, care au calitatea de părţi sau subiecţi ai acestor i raporturi. Aceste persoane
sunt titulare de drepturi subiective sau de obligaţiuni civile. În temeiul acestor
drepturi şi obligaţiuni sunt ţinute la anumite conduite - aceste conduite formează
obiectul raporturilor juridice. Cu alte cuvinte, obiectul raportului juridic
civil îl constituie acţiunea la care este îndreptăţit-subiectul activ şi acţiunea
sau inacţiunea Ia care este obligat subiectul pasiv. Regretatul profesor clujean
Aurelian lonaşcu scria că "obiectul raportului juridic civil nu poate consta decât în
acţiunea sau abţinerea pe care subiectul activ (titularul dreptului) o poate pretinde
subiectului pasiv (celui ţinut la obligaţie), iar aceasta fără a deosebi după cum în
conţinutul raportului juridic civil intră un drept real sau un drept de creanţă" (Tratat
de drept civil, vol. I, Partea generală, 1967, p. 208).
Recent, autorul Teofil Pop scrie că "Prin obiect al raportului juridic civil se
înţelege acţiunea sau abstenţiunea ia care este îndrituit subiectul activ şi de care
este ţinut subiectul pasiv, în alţi termeni conduita subiecţilor acestui raport." (Op.
cit., p. 76), iar distinsul profesor Gh. Beleiu scria că "prin obiect al raportului juridic
civil înţelegem acţiunea la care este îndrituit subiectul activ şi cea de care este ţinut
subiectul pasiv". (Op. cit., p. 89).
Am ţinut să prezint şi părerile a trei specialişti de înalt prestigiu pentru a întări
astfel opinia la care şi noi aderăm, faţă de situaţia că problema raportului juridic şi a
obiectului acestuia îndeosebi a ocazionat o serie de controverse şi opinii diferite
(asupra cărora nu este locul să zăbovim aici).
În cazul raporturilor juridice patrimoniale, când conduita părţilor se referă la
lucruri, adică la bunuri, acestea sunt apreciate ca formând obiectul derivat a!
raportului juridic civil.

_________________________________________________________________________ 31
Raportul juridic civil
BUNURILE
Se cuvin, mai întâi, câteva precizări referitoare ia termen şi înţelesul juridic
a! acestuia. Numim "bun" un lucru care este susceptibil a satisface anumite nevoi
ale omului, care este capabil de a fi apropriat şi a cărui valoare poate fi exprimată în
bani.
Un bun se caracterizează deci prin faptul că poate satisface o nevoie umană, are
deci o utilitate, iar în ai doilea rând. el poate fi apropriat. Rezultă deci că nu toate
lucrurile utile sunt bunuri. Astfel, aerul, soarele (respectiv căldura solară) deşi au
utilitate, nu sunt bunuri în sens juridic, pentru că nu pot fi apropriate, adică nu pot
forma obiectul unor drepturi asupra lor. Ele nu pot aparţine nici particularilor, nici
unor comunităţi umane. Bunurile, trebuie să aibă o valoare, adică să fie estimabile
în bani.''Cum sunt casele, terenurile, animalele domestice, titlurile de creanţă,
dar şi cele incorporale, precum brevetele de inventator sau drepturile de autor. în
raport cu acest aspect unii autori definesc ca fiind bun "tot ce este un element de
îmbogăţire susceptibil să aparţină unei persoane."
În literatura juridică de specialitate se face precizarea că
termenul juridic de "bun" este folosit fie în înţeles restrâns, fie. în
înţeles larg. in înţeles restrâns, termenul bun desemnează-orice
lucru cu privire la care pot exista drepturi (şi obligaţii)
patrimoniale. în acest sens este folosit termenul de către Codul civil
roman în art. 479 care prevede că „poate avea cineva asupra
bunurilor sau un drept de proprietate, sau un drept de folosinţă, sau
numai servitute". În sens mai larg, termenul "bun" desemnează
orice element al-activului patrimonial al unei persoane, deci termenul
se referă nu numai Ia lucruri, ci şi la drepturile referitoare la acele
lucruri. In acest sens este folosit termenul de către articolul 475 Cod
civil român, care prevede că "oricine poate dispune liber de bunurile
ce sunt ale lui, cu modificările stabilite de legi.
Ştiinţa juridică operează clasificări ale bunurilor atât pentru a avea astfel o
imagine a marii lor diversităţi, cât, mai ales, pentru a face separări între cele care
cunosc regimuri juridice diferite.
— Bunuri corporale şi necorporais (drepturi). Distincţia o regăsim încă
în dreptul roman, unde autorul Gaius numea lucrurile corporale ca fiind cele
tangibile, adică cu concreteţe materială ("... quae tangi possunt"), deosebindu-le
astfel de cele incorporale, adică drepturile ("quae tangi non possunt, qualia sunt ea
quae in iure, consistunt, sicut hereditas, usufructus, obligationes"). În dreptul
roman distincţia între "res corporales" şi "res incorporales" era de
mare importanţă, fiindcă lucrurile corporale se puteau dobândi prin
moduri speciale, care erau inaplicabile drepturilor, existând o
separaţiune drastică în domeniul proprietăţii şi cel al contractelor.
Astăzi, în dreptul modern, aplicaţiile practice care i-au condus, pe
romani la această distincţie au dispărut în cea mai mare măsură.
Diviziunea este astăzi semnificativă doar în materia posesiunii
bunurilor corporale mobile, unde posesiunea de bună credinţă
valorează titlul.
- Bunurile consumptibile şi neconsumptibile ca urmare a
unei singure folosinţe. Bunurile consumptibile sunt acelea care printr-
o singură folosinţă presupune o distrucţie sau înstrăinare. Această
distrucţie poate fi deci fizică - consumarea-alimentelor - sau juridică -
predarea banilor. Bunurile neconsumptibile sunt acelea care pot face
obiectul unor acte de folosinţă repetată fără a-şi pierde astfel fiinţa,
cum sunt casele, mobilierul, terenurile, uneltele, chiar dacă prin

32 _________________________________________________________________________
Raportul juridic civil
folosinţă ele înregistrează o uzură.
Caracterul unui bun de a fi consumptibil sau neconsumptibil atârnă în
principal de natura lucrurilor respective. Dar uneori, acest caracter al lucrurilor este
dependent de voinţa oamenilor. Astfel, de exemplu, o monedă este un bun
consumptibil datorită faptului că o I singură dată "folosită", ea îşi îndeplineşte
definitiv utilitatea, dar dacă ; aceeaşi monedă este cusută într-o salbă, ea devine un
lucru neconsumptibil. Invers, o eprubetă de sticlă este prin natura ei un bun
neconsumptibil, deci epuizându-şi utilitatea prin folosinţă mai îndelungată. Dar, dacă
respectiva eprubetă este destinată lotului asupra căruia în laborator se încearcă
rezistenţa sticlei la mari presiuni, ea se consumă ia o singură experienţă, devenind
astfel un lucru consumptibil.
Clasificarea este importantă sub aspectul consecinţelor juridice în materie de
uzufruct şi de împrumut. în materie de uzufruct, uzufructuarul dobândeşte dreptul
de a se folosi de un lucru dar fără a-l consuma. Deci, lucrurile consumptibile nu pot
forma obiectul unui contract de uzufruct, ci doar a ceea ce se numeşte cvazi-uzufruct.
în materia contractului de împrumut, împrumutatul are obligaţia restituirii
lucrului împrumutat la termenul fixat prin contract sau la cererea
împrumutătorului. În situaţia în care bunul împrumutat este consumptibil avem de
a face cu contractul numit "împrumut de consumaţie" (când se restituie
bunuri de acelaşi gen şi aceeaşi cantitate).
- Bunuri divizibile si bunuri Indivizibile. Caracterul de
divizibilitate sau indivizibilitate al unui bun depinde de faptul dacă el poate
sau nu fi împărţit fără ca prin aceasta să i se schimbe utilitatea sau destinaţia.
De exemplu, un teren agricol se poate diviza în mai multe loturi. Un vig de
stofă se poate împărţi în mai multe cupoane. D a r , o h a i n ă d e b l a n ă n u s e
p o a t e î m p ă r ţ i f ă r ă a i s e s c h i m b a destinaţia, sau un diamant nu' poate fi
fragmentat fără a pierde din valoare.
Caracterul lucrurilor de a fi sau nu divizibile depinde de natura
lucrurilor, şi de voinţa oamenilor. Astfel, în multe manuale se dă ca exemplu
de bun indivizibil un animal. Dar, un animal care este destinat tăierii şi
consumului cărnii sale poate fi divizibil. Această clasificare interesează mai
ales materia obligaţiilor, de altfel şi Codul civil se ocupă de " obligaţiile
divizibile şl indivizibile" (art. 1057 şi următorii).
- Bunuri fungibile şi bunuri nefungibile. Distincţia separă
lucrurile care sunt schimbătoare între ele, unui putând înlocui pe altul
la efectuarea unei plăţi (executarea unei obligaţii), deci fungibile, şi
cele individual determinate, care nu pot fi î nlocuite cu altele la
efectuarea unei plăţi: Fungibilitatea este deci un raport de
echivalenţă între două lucruri, în virtutea căruia unul îl poate înlocui
pe celălalt, cu acelaşi efect liberatoriu la efectuarea unei plăţi
(executarea unei obligaţii). Calitatea fungibilitătii nu poate aparţine
decât lucrurilor care se determină prin număr, măsură şi greutate.
Este de altfel şi definiţia pe care o dă fungibilitătii Codul civil german
(art. 91). Cu alte cuvinte, fungibilitatea este proprie bunurilor care se
determină în genul lor (şi nu în specie), adică prin cantitate şi
calitate.
Există, desigur, o asemănare între bunurile consumptibile şi cele
fungibile, dar nu în măsura de a ie confunda, aşa cum procedează Codul
civil olandez (art. 561), sau Codul civil spaniol care scrie că bunurile
fungibile sunt "acelea care se consumă prin uzaj" (art. 337). În realitate există
o serie de bunuri fungibile, adică având aceeaşi valoare liberatorie pentru
debitor, care nu sunt consumptibile. Astfel, cel ce datorează o anumită piesă

_________________________________________________________________________ 33
Raportul juridic civil
auto - să spunem o pompă de apă - se poate elibera de obligaţia sa dând o
asemenea piesă din seria respectivă; or, ea nu este consumptibila. În fine, de
multe ori fungibilitatea depinde de intenţia părţilor, mai exact de acordul creditorului
de a accepta plata prin un bun echivalent, pe când consumptibilitatea depinde în
principal de natura lucrurilor.
- Bunuri principale. şi accesorii. Bunurile principale au un
regim juridic independent, o utilitate proprie, în timp ce bunurile
accesorii depind de alte bunuri, mai exact de regimul juridic al
acestora (şi de utilitatea lor). Un bun accesoriu presupune un raport
de dependenţă şi de conexiune faţă de un bun principal. Ca urmare,
dreptul accesoriu nu poate subzista decât în măsura în care subzista
dreptul principal. Este ceea ce romanii exprimau prin maxima:
"accesorium-sequitur principale" - bunul accesoriu urmează soarta
juridică a bunului principal. Deci dacă raportul juridic principal se
restrânge sau încetează, se restrânge sau încetează şi raportul
juridic accesoriu. În această situţie de accesoriu se află toate
raporturile juridice de garanţie, atât garanţiile personale
(fidejusiunea), cât şi garanţiile reale (ipoteca sau gajul). Starea de
accesoriu poate decurge din raportul juridic care se află în
dependenţă faţă de altul - precum în cazul raportului de garanţie -
sau din natura lucrurilor, adică a situaţiei bunurilor la care se referă
drepturile. Un bun poate fi dependent faţă de altul sub raportul utilităţii
sau destinaţiei sale, aşa cum, de exemplu, roata de rezervă a unei
maşini este un bun accesoriu faţă de maşina respectivă.
- Bunuri mobile şi imobile. Imobile sunt lucrurile care au o situaţie fixă
şi stabilă, cum sunt casele, terenurile, iar mobile sunt bunurile care pot fi
deplasate prin forţa proprie sau cu concursul unei energii străine.
În dreptul roman distincţia se aplica la bunurile corporale ("res corporales"),
bunurile incorporate constituind o a treia clasă de bunuri. Apoi, treptat, începând
cu dreptul francez, spaniol şi cel italian, distincţia s-a extins şi la bunurile
incorporale, adică la drepturi. Diviziunea drepturilor în mobile sau imobile se face
după natura lucrului care formează obiectul dreptului respectiv, iar uneori prin voinţa
legii.
Interesul pe care îl prezintă această distincţie sub raport juridic se vădeşte printr-o
serie de consecinţe.
- În materie de posesiune, atunci când este vorba despre un bun mobil,
conform articolului 1909 Cod civil posesorul de bună credinţă ai acestuia este
asimilat - ca apărare - proprietarului.
- In materia prescripţiei extinctive şi a prescripţiei achizitive,
termenele sunt diferite pentru cele două categorii de bunuri.
- Tulburarea în posesie a unui bun imobil naşte acţiune
posesorie (cu care se apără posesorul bunului).
- Înstrăinarea bunurilor imobile presupune îndeplinirea unor
formalităţi - act autentic, înscrierea în registrul de Carte Funduară.
De asemenea, pentru înstrăinarea bunurilor comune ale soţilor, în
cazul bunurilor imobile se cere consimţământul celuilalt soţ exprimat
în mod expres, pe când în materie de bunuri mobile acest
consimţământ este prezumat.
- În cazul unor acţiuni în justiţie, dacă se referă la bunuri
imobile, competenţa este a instanţei în raza căreia este situat
imobilul, iar dacă se referă ia bunuri mobile, competenţa este a
instanţei unde are domiciliul pârâtul.

34 _________________________________________________________________________
Raportul juridic civil
- Executarea silită, referitoare la bunuri imobile se urmează
după regulile stabilite de art.. 1842-1836 Cod civil şi art. 488 şi
următoarele Cod Procedură Civilă, pe când cea referitoare la bunuri
mobile este reglementată de art. 460 Cod Procedură Civilă.
În general, starea de imobilitate este un fapt, pe care dreptul doar îl constată,
aşa cum fac unele texte ale Codului civil referitoare la anumite bunuri imobile, ca de
exemplu, art. 463 Cod civil, referitor ia pământuri, art. 463 referitor la clădiri, art.
470 referitor la conductele îngropate în sol şi art. 465 referitor la recoltele prinse în
rădăcini sau fructele de pe crengile arborilor.
Această diviziune a fost însă aplicată în puterea legii prin extensie şi
asupra unor bunuri care firesc sunt mobile sau imobile, schimbându-le însă
apartenenţa la o categorie sau alta din raţiuni deosebite de cete naturale. Astfel au
apărut categoriile de bunuri "imobile prin destinaţie" şi "mobile prin destinaţie".
Bunurile "imobile prin destinaţie" sunt bunuri mobile prin natura lor,
dar pe care legea ie deciară imobile în virtutea unui procedeu tehnic datorită
căruia imobilul împrumută regimul său juridic unui lucru mobil spre a-l pune sub
autoritatea aceloraşi reguli de drept. Această imobilizare este juridică şi fictivă. În
această situaţie sunt, de exemplu, uneltele de arat, animalele pentru munca câmpului,
utilajul industrial (468 Cod civil), lucrurile pe care proprietarul le-a aşezat către
un fond în perpetuu" (468 Cod civil), cum sunt piesele ataşate de fond întărite
cu ciment sau ghips.
Aceste bunuri deci sunt ataşate utilităţii imobilului prin voinţa proprietarului.
Condiţiile acestei imobilizări juridice sunt:
- imobilul şi bunurile mobile ce îi sunt ataşate ca destinaţie să
se afle In proprietatea aceleiaşi persoane.
- între aceste bunuri să se afle un raport de accesiune fie de
natură materială (de exemplu, ţevile în sol sau oglinzile încastrate în
perete - art. 469 Cod civil), fie intelectuală (de exemplu unelte!e
agricole afectate unei gospodării ţărăneşti).
Există trei categorii de drepturi care-nu pot fi decât imobiliare: dreptul de
servitute, dreptul de uz şi dreptul de habitaţie, datorită obiectului acestor drepturi,
care este totdeauna un imobil. Alături de bunurile mobile prin natura lor există şi.
bunurile mobile prin determinarea legii. În această categorie se includ drepturile
de creanţă, acţiunile în justiţie referitoare ia bunurile mobile, uzufructul asupra unui
bun mobil, precum şi bunuri prin natură lor imobile, dar privite ca mobile de către părţi
în cadrul convenţiei lor, precum într-un contract de vânzare a recoltei ce încă se află
prinsă în rădăcini, dar care este apreciată ca mobilă prin anticipaţie.
- Bunuri frugifere şi nefrugifere. Bunurile frugifere sunt
acelea care au calitatea de a produce fructe: în sens juridic prin
fructe se înţelege ceea ce un bun produce în mod practic, fără a i se
consuma astfel substanţa. Există fructe naturale, precum rodul
livezilor sau sporul natural al animalelor domestice (art. 522 Cod
civil); fructe industriale obţinute prin cultivarea unui fond sau
punerea în activitate a unor unelte de producţie şi fructe civile, cum
sunt chiriile caselor pe care le percepe proprietarul acestora,
dobânzile, rentele, veniturile din contracte de arendă (art. 523 Cod
civil). Distincţia dintre cele trei categorii de fructe prezintă
însemnătate dat fiind faptul că în timp ce fructele naturale şi cele
industriale se obţin prin perceperea lor, fructele civile se obţin zi de
zi, prin simpla trecere a timpului (precum în cazul dobânzilor).
Fructele trebuiesc deosebite de ceea ce legea numeşte producte, fiindcă în
timp ce fructele sunt produse, de bun fără consumarea substanţei acestuia,
_________________________________________________________________________ 35
Raportul juridic civil

productele se obţin de la un bun prin consumarea substanţei acestuia. Exemplu


de product este minereul scos dintr-o mină. Este important să deosebim fructele de
producte atunci când este vorba despre posesia mobiliară, fiindcă posesorul de bună
credinţă are dreptul la dobândirea fructelor, dar nu şi la a productelor, cât şi
atunci când este vorba despre un contract de uzufruct, fiindcă uzufructuarul
are dreptul asupra fructelor, însă nu şi a productelor, care revin nudului proprietar.
- Bunuri individuale determinate şi bu nuri generic determinate. Sunt
bunuri determinate individual (numite şi "certe") acelea care se pot deosebi de alte
bunuri asemănătoare prin însuşirile lor specifice. Această individualizare poate fi
rezultatul însuşirilor lor naturale sau voinţei părţilor, exprimată în actul juridic. Bunurile
generic determinate posedă însuşiri comune speciei sau categoriei din care fac parte,
iar individualizarea lor se face prin cântărire, măsurare, numărare etc.
Distincţia dintre bunurile individual determinate şi cele generic determinate
prezintă importanţă în mai multe situaţii:
În primul rând, atunci când este vorba de acte translative de proprietatea unor
drepturi reale, dacă acestea se referă la bunuri individual determinate, momentul
transferării dreptului real este acela al realizării acordului de voinţe între părţi, dar
dacă se referă la bunuri determinate, dreptul real se transmite atunci când se face
individualizarea bunurilor respective (prin cântărire, măsurare, numărare etc), sau
când se predau în mod efectiv.
În al doilea rând, distincţia este importantă pentru a stabili în
sarcina cui revine suportarea pierderii obiectului (derivat) al
contractului, dacă acesta a pierit în mod fortuit, dacă este vorba
despre un bun individual determinat, cum dreptul de proprietate
asupra acestuia se transferă în momentul realizării acordului de
voinţe, aplicându-se regula că pierderea fortuită este în paguba
proprietarului, dacă piere-fortuit după realizarea acordului de voinţe şi
înainte de a fi predat creditorului, debitorul, adică cel care urma să îl
predea, este eliberat de obligaţia de predare. Dacă este vorba însă
despre bunuri generic determinate, pieirea lor fortuită (după
realizarea acordului de voinţe) nu eliberează pe debitor de obligaţia
de predare, el fiind obligat să procure şi să predea alte bunuri de
acelaşi gen. Aceasta pentru faptul că încă transferul dreptului de
proprietate nu s-a operat şi, în al doilea rând, fiindcă "genera non
pereunt". .
În al treilea rând, distincţia prezintă interes pentru stabilirea locului predării
bunului, fiindcă (în lipsa unei stipulaţi contrare), bunul individual determinat se predă la
locul unde se afla la data realizării acordului de voinţe, în timp ce bunurile
determinate se predau ia domiciliul debitorului.
- Bunuri sesizabile si bunuri insesizabile. Deosebirea între aceste două
categorii de bunuri se face în faţa executării silite a unor hotărâri judecătoreşti
definitive (sau altor titluri executorii).
Bunurile sesizabile sunt acelea care pot fi urmărite de către creditori în cadrul
executării silite a debitorului. Bunurile insesizabile sunt acelea care nu pot fi urmărite
în cadrul executării silite precum, de exemplu, icoanele şi portretele de familie ale
debitorului; sau unele care nu pot fi urmărite decât pentru anumite creanţe
privilegiate.
- Bunuri aflate în circuitul civil si bunuri scoase din circuit.

36 _________________________________________________________________________
Raportul juridic civil
- Bunurile aflate în circuitul civil sunt acelea care pot fi dobândite sau
înstrăinate prin acte juridice între vii sau pentru cauză de moarte. Cele care sunt scoase
din circuitul civil nu pot forma obiectul unor acte juridice. Se spune despre aceste
bunuri că sunt inalienabile.
Conform Constituţiei, teritoriul României este inalienabil, deci
scos din circuitul civil. In aceeaşi situaţie, deci scoase din circuitul
civil, sunt şi bunurile enumerate în articolul 135, alineatul 4 din
Constituţie. De asemenea, prin prevederile articolului 5, alineatul 2
din Legea nr. 18/1991 sunt scoase din circuitul civil "terenurile care
fac parte din domeniul public".
În ceea ce priveşte bunurile aflate în circuitul civil este necesar să distingem
între bunurile a căror circulaţie este supusă unor restricţii, fie în ceea ce
priveşte subiectele de drept care le pot dobândi sau înstrăina, fie în ce priveşte
condiţiile în care se pot încheia actele juridice care ie privesc, şi bunurile a căror
circulaţie (dobândire, deţinere sau înstrăinare) nu este condiţionată.
Dintre bunurile a căror circulaţie este supusă anumitor restricţii,
amintim produsele şi substanţele toxice; armele, muniţiile şi explosivele; metalele şi
pietrele preţioase şi semipreţioase.
Este de subliniat că bunurile a căror circulaţie este liberă constituie marea
majoritate a acestora şi că principiul este acela al liberei circulaţii a bunurilor,
restricţiilor în această materie sau interzicerea lor în circuitul civil trebuie să fie
prevăzută expres în texte de lege.

4.4 TEST DE EVALUARE


1. Într-un contract :
a.dacă nu este expresă cauza, se prezumă, iuris et de iure, că aceasta există;
b.cauza expresă este întotdeauna valabilă;
c. dacă nu este expresă cauza, se prezumă, iuris tantum, că aceasta există.

2. Condiţia, ca modalitate a actului juridic civil :


a.afectează executarea actului juridic civil;
b.afectează existenţa actului juridic civil;
c.produce efecte, de regulă, ex tunc.

3. Capacitatea de a încheia acte juridice civile :


a.este o stare de drept;
b.este o stare de fapt;
c.constituie o condiţie necesară şi suficientă pentru existenţa discernământului.

4. Sunt prezumate că au discernământul necesar pentru a încheia acte juridice civile :


a.persoanele fizice cu capacitate deplină de exerciţiu;
b.persoanele fizice cu vârsta între 14 si 18 ani;
c.persoanele fizice lipsite de capacitate de exerciţiu.

5. Efectele actului juridic civil sunt guvernate, de regulă :


a.de principiul consensualismului;
b.de principiul pacta sunt servanda;
c.de principiul legalităţii.

6. Rebus sic stantibus înseamnă :


_________________________________________________________________________ 37
Raportul juridic civil
a.principiul potrivit căruia transmiţătorul nu poate ceda mai multe drepturi decât are;
b.teoria impreviziunii;
c.principiul potrivit căruia drepturile subiective trebuie exercitate cu bună- credinţă, în
limitele legii şi ale moralei.

4.5 LUCRARE DE VERIFICARE


Clasificarea raportului juridic civil.
4.6 RĂSPUNS LA TESTUL DE EVALUARE
1. c, 2. b, c. 3. a, 4. a, 5. b, 6. b.
4.7 BIBLIOGRAFIE
1. Ghe.Beleiu - Drept civil roman. Introducere in dreptul civil. Subiectele dreptului civil,
Ed. a-V-a revazuta si adaugita de M.Nicolae si P.Trusca, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2005
2. Emil Poenaru – Drept civil. Teoria generală. Persoanele, Editura All Beck, Bucureşti,
2002
3. C. Hamangiu, I.Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu – Tratat de drept civil român,
colecţia Restitutio, vol.I, Ed. All Beck, Bucureşti, 2006

38 _________________________________________________________________________
Izvoarele şi proba raportului juridic civil
Unitatea de învăţare nr.5
Izvoarele şi proba raportului juridic civil

Cuprins
IZVOARELE ŞI PROBA RAPORTULUI JURIDIC CIVIL

™ Izvoarele raportului juridic civil


™ Proba raportului juridic civil

5.1 OBIECTIVE
Asimilarea unor cunoştinţe generale referitoare la izvoarele şi proba
raportul juridic civil

5.2 Izvoarele raportului juridic civil


Relaţiile sociale dobândesc calitatea de reiaţii juridice, de raporturi
juridice, atunci când ele sunt reglementate de o normă juridică. Faptele
omeneşti, întâmplările, acţiunile, manifestările de voinţă nu dau naştere unor
raporturi juridice, nu au consecinţe juridice, decât în urma intervenţiei unui
element extraneu, adică a reglementării lor de către o normă juridică. Numai
atunci deci, când se încadrează în ipoteza unei prevederi legale, faptele devin
"juridice".
În sens larg, prin fapte juridice se înţeleg orice evenimente, întâmplări, fapte
sau acţiuni omeneşti (săvârşite cu intenţie sau fără intenţie), de care legea leagă
producerea unor efecte juridice - adică de a naşte, modifica, transmite sau stinge
raporturi juridice.
În sens îngust sau restrâns, prin fapte juridice se înţeleg evenimentele produse
fără voinţa oamenilor (ca naşterea, împlinirea unei anumite vârste, trecerea unei
perioade de timp, moartea) cât şi faptele omeneşti săvârşite fără intenţia de a produce
efecte juridice,, dar care antrenează asemenea consecinţe. După cum. s-a putut
observa, privite în sens restrâns, faptele juridice nu mai includ în sfera lor actele
juridice, adică acţiunile omeneşti săvârşite cu intenţia de a produce efecte juridice.
Faptele juridice (înţelese în sens larg) se divid în două mari categorii, şi anume:
evenimentele, care se produc independent de voinţa omului şi de care Ieşea leagă
anumite consecinţe (cum naşterea şi moartea, care semnifică apariţia sau
stingerea unui subiect de drepturi, sau cutremurul care distruge o casă, provocând
pierderea respectivă în patrimoniul proprietarului casei şi făcând să se nască dreptul
de despăgubiri al acestuia, dacă a fost asigurat) şi acţiunile, care sunt fapte
voluntare ale subiecţilor de drepturi. La rândul lor, acţiunile pot fi săvârşite fără
intenţia de a produce efecte juridice, dar acestea se produc în temeiul legii

_________________________________________________________________________ 39
Izvoarele şi proba raportului juridic civil

reglementatoare (precum în situaţia unui accident de circulaţie pe care şoferul care l-a
provocat nu l-a dorit, dar este ţinut la despăgubiri, pentru pagubele cauzate), şi
acţiuni săvârşite cu intenţia de a produce efecte juridice - adică acte juridice - cum este,
de pildă, vânzarea unui bun.
Izvoarele raporturilor juridice concrete le constituie deci faptele juridice (în
sens larg). Datorită lor, sau, mai exact spus, prin ele, subiecţii concretizează un
anumit raport juridic, care se încadrează în "tiparul" legii care reglementează raportul
juridic abstract.

5.3. Proba raportului juridic concret

în limbajul curent prin "a proba" se înţelege a. face verosimilă o anumită afirmaţie.
în limbajul juridic prin probă se înţelege mijlocul şi procedeul de convingere folosit
de persoana interesată în a~şi valorifica un drept subiectiv, într-un anumit context,
(procesual, la starea civilă etc.) şi conform unei anumite proceduri.
Termenul probă sau dovadă este înţeles.ca desemnând fie acţiunea de înfăţişare a
mijloacelor de convingere cu ajutorul cărora se stabileşte adevărul referitor ia un
fapt juridic pe care se întemeiază un drept subiectiv, fie mijloacele de convingere
admise de lege în vederea stabilirii adevărului.
Obiectul probei îl constituie faptele juridice care nasc, modifică, transferă
sau sting un drept, sau împrejurările care lipsesc de eficienţă aceste fapte.
În legătură cu faptele care constituie obiectul probaţiunii se impune să facem
unele distincţii. Mai întâi, este deosebirea între faptele pozitive şi faptele negative.
în mod firesc, se dovedesc faptele pozitive. Dar, uneori apare şi necesitatea de a
se dovedi faptele negative, sau, mai exact, inexistenţa sau nesăvârşirea unor fapte. În
această situaţie ne aflăm, de exemplu, atunci când se leagă existenţa unui contract, sau
în cadrul unei acţiuni de tăgadă a paternităţii, când reclamantul afirmă că nu a avut
legături intime cu mama copilului în perioada de concepţie a acestuia. Proba acestor
fapte negative nu se poate face decât tot prin fapte pozitive.
Astfel în primul caz amintit, proba existenţei contractului tăgăduit se poate face
prin înfăţişarea unui înscris din cuprinsul căruia să rezulte existenţa contractului,
sau, în cazul de tăgadă a paternităţii, dovada (pozitivă) făcută de tată că în
perioada de concepţie a copilului s-a aflat in alia ţară sau internat permanent într-un
spital.
Nu trebuiesc dovedite faptele notorii -, acele fapte bine
cunoscute de către majoritatea populaţiei dintr-un oraş sau chiar
judeţ, cum ar fi împrejurarea că într-o anumită zi de iarnă circulaţia a
fost oprită datorită nămeţilor.
Faptele necontestate de către părţile aflate în litigiu (ca de pildă, gradul
de invaliditate al victimei unui accident de circulaţie) nu trebuiesc să fie dovedite, căci
operaţia ar fi inutilă.

40 _________________________________________________________________________
Izvoarele şi proba raportului juridic civil

Faptele cunoscute personal de către judecător nu pot fi


utilizate de către acesta fără a fi dovedite în proces, atât pentru
motivul că el nu are calitatea de martor în proces, cât şi pentru faptul
că orice probă pe care urmează să se sprijine sentinţa ce se va da
trebuie să fie pusă în dezbaterea contradictorie a părţilor.
În fine, normele juridice al căror conţinut se prezumă că este cunoscut de la data
publicării lor în Monitorul Oficial nu mai trebuiesc
dovedite, ci doar invocate.
La întrebarea "Cui îi revine sarcina probei?" răspunde textul
articolului 1169 Cod civil: "Cel ce face o propunere înaintea judecăţii
trebuie să o dovedească". Şi cum cel care pretinde în faţa instanţei
să i se recunoască un drept contestat (deci "face o propunere") este
reclamantul, lui îi revine obligaţia de a face dovada celor afirmate.
(Actori incubit onus probandi). Dacă pârâtul se mărgineşte să nege
pur şi simplu cele afirmate de reclamant, atunci nu are nimic de
- dovedit. Dar, el poate invoca diverse fapte care sunt în sprijinul
poziţiei sale, or, atunci ei trebuie să dovedească cele afirmate, fiindcă
acum el este cel care "face propuneri" instanţei de judecată, (in
exceptione, reus fit actor).
În ce priveşte mijloacele de probă, art. 1170 Cod civil pretinde că dovada se
poate face prin înscrisuri, martori, prezumţii şi mărturisirea unei părţi.
Articolul 1170, articolul 1200 punctul 3, articolele120.7-1222 şi art. 1906
Cod civil, cât şi articolul 53 din Codul comercial reglementau proba
jurământului. Prin decretul nr. 205 din 12 august 1950, jurământul a fost suprimat ca
mijloc de probă, cu motivarea că ar" reprezenta o "rămăşiţă feudală" şi că ar invoca
divinitatea ca participantă la judecată. Adevărul este că proba jurământului avea
eficienţă atunci când cei care erau chemaţi să jure erau credincioşi sau oameni
cinstiţi. Oamenii de nimic, imorali, erau oricând dispuşi ca prin jurământ strâmb să
îşi dobândească o poziţie favorabilă şi nemeritată în proces.
La cele patru mijloace de probă reglementate de către Codul civil
(Articolele 1169-1206) se adaugă mijloacele d e probă reglementate de către
Codul de Procedură Civilă, şi anume expertiza, probele materiale şi cercetarea la
faţa locului. Desigur, aşa cum s-a spus deja de către alţi autori, ar fi de dorit ca
toate mijloacele de probă să fie reglementate în acelaşi cod, acesta fiind în mod firesc
Codul de Procedură Civilă.
Condiţiile care trebuie să le îndeplinească o probă (în mod cumulativ) sunt
următoarele: Mai întâi proba trebuie să nu fie Interzisă de către lege. Ca exemplu
putem cita articolul 612, alineatul ultim al Codului de Procedură Civilă care interzice
folosirea probei interogatoriului pentru dovedirea motivelor de divorţ. Apoi, proba
trebuie să fie utilă în raport cu ceea ce urmează a se stabili pe calea dezbaterii
judiciare. Ca să fie utilă procesului, adică pentru a contribui la luminarea instanţei de
_________________________________________________________________________ 41
Izvoarele şi proba raportului juridic civil

judecată asupra adevărului, proba trebuie să fie pertinentă, adică să elucideze


aspecte legate de ceea ce se contestă (sau se afirmă) în proces, şi totodată, să fie
concludentă, adică să conducă la adevărul ce urmează a fi stabilit,

Înscrisurile
Sunt exprimări de voinţă ale părţilor (declaraţii,
oferte, acceptări, diverse consemnări) făcute în formă scrisă, cu
privire la acte sau fapte juridice din care izvorăsc raporturi juridice,
între ele.
Înscrisurile sunt mijloace de probă importante, fiindcă ele cuprind
declaraţiile părţilor, consemnările dorite de ele; au calităţile de a nu se altera cu
trecerea timpului şi de a se putea păstra uşor. Atunci când sunt sincere, înscrisurile
dovedesc cu relativă exactitate conţinutul voinţei celui (celor) de la care emană.
În limbaj curent, cum ne-am exprimat şi noi până aici, prin înscris se
înţelege un anume conţinut consemnat pe hârtia. în sens juridic însă; termenul are un
înţeles mâi larg, putând fi vorbi şi de consemnări pe sticlă, carton, scândură etc.
În funcţie de cum la întocmirea înscrisurilor părţile au avut sau nu
intenţia că acestea sa servească drept mijloace de dovadă, ele se împart în
înscrisuri preconstituite şi înscrisuri nepreconstituite.
Exemple de înscrisuri preconstituite sunt înscrisurile autentice,
înscrisurile sub semnătură privată, răboajele şi diferitele bilete sau
tichete (precum cele de călătorie) întocmite cu scopul de a dovedi un
anumit act sau fapt juridic. Înscrisurile nepreconstituite sunt registrele
comerciale, registrele şi hârtiile casnice, scrisorile obişnuite
întocmirea lor nefiind deci făcută cu intenţia de a deveni mijloace de
probă.
Clasificându-le după criteriul efectului lor, avem înscrisuri originare,
recognitive şi confirmative. Înscrisurile originare sau primordiale sunt cele
întocmite de părţi cu scopul de a constata actul juridic încheiat între ele.
Înscrisurile recognitive sunt acelea prin care se înlocuieşte un înscris originar
distrus sau pierdut, înscrisurile confirmative sunt acele înscrisuri întocmite de părţi
cu scopul de a confirma valabilitatea unui act care este anulabil.
Înscrisul autentic este înscrisul care a fost primit şi autentificat, sau
întocmit şi autentificat, cu respectarea formalităţilor cerute de lege, de către un
funcţionar de stat care are competenţa de a instrumenta actele respective şi de a
funcţiona în locul unde s-a făcut înscrisul, in articolul 1171 Cod civil găsim definiţia
înscrisului autentic în următoarea formulare: "Actul autentic este acela care s-a făcut cu
solemnităţile cerute de lege, de un "funcţionar public care are drept de a funcţiona în
locul unde actul s-a făcut". Cele mai des întâlnite sunt înscrisurile autentice notariale,
instrumentate de notarul public (în conformitate cu prevederile Legii nr. 36/1995).
Notarul are competenţa să autentifice înscrisurile prezentate de părţi (dacă

42 _________________________________________________________________________
Izvoarele şi proba raportului juridic civil

îndeplinesc condiţiile legale), sau să redacteze înscrisurile la cererea părţilor.


Mai au calitatea de a fi considerate înscrisuri autentice actele de stare civilă,
deciziile autorităţii tutelare, hotărârile judecătoreşti şi procesele verbale de întocmire a
actelor de procedură instrumentate de către executorii judecătoreşti.
În unele cazuri forma înscrisului autentic este cerută de lege ca o condiţie a
existenţa! acestuia, în lipsa formei autentice fiind lovit de nulitate. Astfel, trebuiesc
făcute în formă autentică donaţiile (art. 813 Cod civil), constituirile de ipoteci (art.
1772 Cod civil), subrogarea convenţională consimţită de debitor (art. 1107 Cod
civil), înstrăinările de imobile etc.
În conformitate cu normele actuale în vigoare privind activitatea
notarială - autentificarea unui înscris presupune ca (principale) formalităţi
prealabile:
- verificarea identităţii părţilor de către agentul care întocmeşte
actul;
- aflarea intenţiei reale a părţilor;
.- verificarea faptului dacă actul prezentat spre autentificare (redactat de
părţi sau avocatul lor) exprimă cu fidelitate voinţa acestora;
- dacă actul nu este prezentat de către părţi, redactarea iui în
conformitate cu voinţa acestora;
- verificarea îndeplinirii condiţiilor de valabilitate a actului
instrumentat (existenţa capacităţii părţilor, a autorizaţiilor când sunt
necesare etc);
- când actul se încheie prin reprezentant, verificarea legalităţii
împuternicirii acestuia.
- procedura de autentificare a înscrisului implică derularea următoarelor
formalităţi:
- luarea consimţământului părţilor privitor la actul ce se încheie,
prin citirea lui şi întrebarea părţilor dacă l-au înţeles şi exprimă cu
fidelitate voinţa lor, procedură ce se încheie prin declaraţia verbală a
părţilor în sensul că, în adevăr, înscrisul exprimă voinţa lor şi solicită
autentificarea lui;
- semnarea de către părţi (în faţa agentului instrumentator - în
căzu! nostru în faţa notarului) a tuturor exemplarelor actului;
- întocmirea încheierii de autentificare şi semnarea ei de către
agentul instrumentator (notarul public). în această încheiere se
consemnează îndeplinirea formalităţilor amintite mai sus şi se
menţionează expres că înscrisul "se declară autentic";
- înscrisul autentificat se înscrie într-un registru special,
numărul şi data de înregistrare fiind consemnate pe încheierea de
autentificare;
- se aplică ştampila pe toate-exemplarele actului autentificat şi

_________________________________________________________________________ 43
Izvoarele şi proba raportului juridic civil

un exemplar se va depune în arhiva organului instrumentator;


- în fine, pe cererea de autentificare şi încheierea de
autentificare se face menţiune despre perceperea taxelor de timbru
şi onorariul încasat.
Forţa probantă sau, altfel spus, puterea doveditoare a
înscrisului autentic cunoaşte diferenţieri în funcţie de elementele
cuprinsului său.
Astfel, menţiunile înscrisului autentic cu privire la faptele materiale
săvârşite de însuşi agentul instrumentator şi cele referitoare la faptele materiale
petrecute în faţa sa şi constatate prin propriile sale simţuri se bucură de putere
doveditoare deplină, ele neputând fi combătute decât prin procedura dificilă şi
riscantă a înscrierii în fals. Astfel, fac dovadă până la înscrierea în fals (fac
"credinţă", cum se exprimă codul) semnăturile părţilor şi altor participanţi la
redactarea actului, semnătura agentului instrumentator şi menţiunile sale referitoare la
prezenţa părţilor şi modul stabilirii identităţii lor, arsenţiunile privind locul şi data la
care s-a instrumentat actul, consemnările referitoare ia fapte ce s-au petrecut în faţa
agentului instrumentator (precum predarea unui bun sau a unei sume de bani), cât şi
menţiunile referitoare la declaraţiile părţilor că cele cuprinse în act reprezintă expresia
voinţei lor. Aceste elemente ale cuprinsului autentic fac "deplină credinţă" şi faţă de
terţe persoane, adică faţă de persoanele care nu au luat parte la redactarea actului.
În ce priveşte conţinutul declaraţiilor făcute de părţi şi a căror conformitate cu
realitatea, agentul instrumentator nu o poate verifica, fac dovada numai până la proba
contrarie. Sau, altfel spus, au puterea de dovadă a unui înscris sub semnătură
privată.
Între calităţile conferite de lege înscrisului autentic este şi
aceea că poate fi investit direct cu formulă executorie - ceea ce
înseamnă că cel care vrea să execute silit o creanţă certă şi lichidă
nu mai este obligat să urmeze calea unui proces civil, ci poate opta
pentru declanşarea directă a executării silite prin investirea cu
formulă executorie a actului autentic.
Dacă în cuprinsul înscrisului autentic se cuprind şi menţiuni
care nu au legătură directă cu actul respectiv ele au valoarea
începutului de probă scrisă. în acest sens art. 1174, alineatul 2
prevede că:"... menţionările care au de obiect un fapt cu totul străin de acela al
convenţiei, nu-pot servi decât numai la un început de dovadă".
Printr-un înscris sub semnătură privată se înţelege orice înscris, indiferent
de modul în care este întocmit, care îndeplineşte condiţia de a fi semnat de partea sau
de părţile de ia care emană. El poate fi scris de mână, dactilografiat, litografiat,
imprimat, scris de una din părţi sau chiar de un terţ, în orice limbă şi chiar cu
abrevieri. Singura condiţie pentru valabilitatea înscrisului sub semnătură privată este
existenţa semnăturii părţii (sau părţilor) semnătură care însă trebuie să fie executată

44 _________________________________________________________________________
Izvoarele şi proba raportului juridic civil

de mâna autorului (sau autorilor) înscrisului - ce nu poate fi deci imprimată cu parafă


sau dactilografiată.
Pentru unele înscrisuri sub semnătură privată legea prevede şi alte obligaţii
referitoare la întocmirea lor.
Este, mai întâi, obligaţia dubiului sau multiplului exemplar pentru
contractele sinalagmatice, prescrisă de articolul 1179 Cod civil: "Actele sub
semnătură privată, care cuprind convenţii sinalagmatice, nu sunt valabile dacă
nu s-au făcut în atâtea exemplare originale câte sunt părţi cu interes contrar. Este de
ajuns un singur exemplar pentru toate persoanele care au acelaşi interes".
După cum vom vedea într-un alt capitol, "contractul este bilateral sau
sinalagmatic când părţile se obligă reciproc una către alta" (Art. 943 Cod civil). Este
vorba deci de acele convenţii în care există interese contrarii între părţi şi când
legiuitorul a dorit să aşeze părţile într-un regim de egalitate sub raport probator, în caz
de litigiu, fiecare putând să înfăţişeze un exemplar original al înscrisului constatator
a! convenţiei. Evident că această formalitate a dublului sau multiplului exemplar nu
mai are raţiune faţă de persoanele participante la convenţie care au acelaşi
interes, deci sunt de aceeaşi parte a "baricadei procesuale", fiindu-le suficientă
posesia unui singur exemplar original al înscrisului. în această situaţie s-ar afla, de
exemplu, soţii care se obligă să închirieze o cameră din locuinţa lor-cuiva. în
alineatul 2 al articolului 1179 Cod civil, ca o asigurare pentru respectarea
formalităţii multiplului exemplar, se precizează că "Flecare exemplar trebuie să
facă menţiune de numărul originalelor ce s-au făcut".
Nerespectarea obligaţiei multiplului exemplar sau a menţiunii numărului de
exemplare în care s-a redactat înscrisul atrage nulitatea lui ca mijloc de probă,
adică îl lipseşte de puterea doveditoare, fără să atragă însă anularea convenţiei
pe care o cuprinde, care poate fi dovedită prin alte mijloace. în ce priveşte lipsa
menţiunii referitoare la numărul de exemplare în care s-a redactat actul "nu poate
fi. opusă de acela care a executat din parte-i convenţia constatată prin act"
prevede alineatul ultim ai articolului 1179 Cod civil.
Când este vorba despre înscris sub semnătură privată prin care o parte se
obligă către alta la predarea unei sume de bani sau a unei cantităţi de bunuri oarecare,
acesta "trebuie să fie înscris în întregul lui de aceia care l-a subscris sau cel puţin
acesta, înainte de a subsemna, să adauge la finele actului cuvintele «bun şi
aprobat», arătând totdeauna în litere sumă sau câtimea lucrurilor şi apoi să iscălească"
(Art. 1180 Cod civil). Este o regulă de protecţie a celui care se obligă faţă de posibile
induceri în eroare de către creditorul care îl pune să semneze actul. Faptul că cel ce
se obligă fie scrie ei actul, fie este obligat să scrie pe act formula "bun şi aprobat",
să treacă suma (sau câtimea) în litere şi apoi să semneze, are menirea să atragă atenţia
debitorului asupra a ceea ce se obligă. Raţiunea acestor prevederi de a proteja pe cel ce
se obligă rezultă şi din prevederea art. 1181 Cod civil. "Când suma arătată în act este
deosebită de cea care este arătată în "bun", (adică în menţiunea făcută de debitor -

_________________________________________________________________________ 45
Izvoarele şi proba raportului juridic civil

n.n.), obligaţia se prezumă că este pentru suma, de bani cea mai mică, chiar când actul
precum şi "bunul" sunt scrise în întregime de mâna aceluia care s-a obligat, afară
numai dacă nu se va proba în care parte este greşeala".
Dar, valoarea acestei măsuri de protecţie pentru debitor este anulată în parte de
prevederile alineatului 2 a! articolului nr. 1180 Cod Civil care prevede că "Nu
sunt supuşi la această regulă comercianţii, industrialii, plugarii, vierii, slugile
şi oamenii care muncesc cu ziua". Astfel dacă este explicabilă excepţia privitoare
la comercianţi şi "industriali", respectiv meseriaşi, care se presupune că au obişnuinţa
actelor scrise încheiate cu diverşi parteneri şi deci, nu le semnează fără a se asigura că
ele sunt corect întocmite, este greu de explicat pentru ce motiv sunt scoase de sub
protecţia creată prin primul alineat al art. 1180, persoanele care (poate) în primul
rând ar trebui protejate.
În situaţia testamentului olograf care este şi el un înscris sub semnătură privată
pentru a avea valabilitate este necesar să fie scris în întregime, datat şi semnat de
către ce! care îl întocmeşte.
Înscrisul sub semnătură privată face dovadă până la proba contrarie. Ei
dobândeşte o forţă probantă asimilabilă cu cea a actului autentic dacă este
recunoscut de către cel împotriva căruia este folosit.
Art. 1176 Cod civil prevede: "Actul sub semnătură privată, recunoscut de
acela căruia i se opune, sau privit, după lege, ca recunoscut, are acelaşi efect ca actul
autentic, între acei care l-au subscris şi între cei care reprezintă drepturile lor." Cel
căruia îi este opus actul nu se poate eschiva de la recunoaşterea lui, fiindcă art.
1177 Cod civil prevede: "Acela căruia i se opune un act sub semnătură privată
este dator a-l. recunoaşte sau a tăgădui curat scriptura cu semnătura sa".. Şi în
continuare, articolul 1178 Cod civil: "Când cineva nu recunoaşte scriptura şi
semnătura sa, sau când succesorii săi declară că nu ie cunosc, atunci justiţia
ordonă verificarea actului". Această verificare a înscrisului sub semnătură privată
numită "procedura verificării de scripte". are ca scop să elucideze cine are
dreptate, cine spune adevărul, cel care înfăţişează înscrisul în faţa instanţei sau
cel care îl tăgăduieşte. în cadrul ei judecătorul poate dicta celui care tăgăduieşte
înscrisul sau semnătura (dacă a emanat de la el) un text oarecare şi să-l
semneze, ca apoi să compare înscrisurile. Dacă partea refuză să scrie sub dictare,
acest refuz poate fi apreciat ca o recunoaştere .a înscrisului. De asemenea,
instanţa de judecată poate dispune a se face o expertiză în legătură cu înscrisul
tăgăduit.
Data pe care o poartă înscrisul sub semnătură privată este
valabilă pentru părţile convenţiei, până la proba contrarie. Ea nu
este însă opozabilă terţelor persoane. Faţă de aceştia nu poate fi
opusă decât data certă. O asemenea dată poate dobândi un înscris
sub semnătură privată (conform art. 1182 Cod civil) din ziua în care
înscrisul a fost înfăţişat unei instituţii de stat; din ziua în care s-a

46 _________________________________________________________________________
Izvoarele şi proba raportului juridic civil

înscris într-un registru anume destinat în acest scop; din ziua morţii
celui care l-a subscris sau a unuia dintre subscriitorii înscrisului; din
ziua în care înscrisul a fost înregistrat într-un registru public; sau din
ziua referirii într-un "act oficial ia cuprinsul înscrisului, chiar rezumativ.
Un înscris sub semnătură privată poate fi datat cu dată certă şi de
către notariat. în rezumat, între părţi, data înscrisului sub semnătură
privată are aceeaşi valoare ca şi restul înscrisului, dar faţă de terţi ea
nu face dovadă decât în ziua în care a devenit dată "certă", prin una
din împrejurările arătate mai sus.
Codul civil mai conţine unele reglementări speciale privind registrele
comerciale, hârtiile domestice, menţiunile pe titluri de creanţă şi răboaje.
Registrele comercianţilor nu fac credinţă despre vânzările ce cuprind în contra
persoanelor necomerciale" (Art. 1183 Cod civil). în articolul următor se precizează că
registrele comerciale fac credinţă împotriva comercianţilor, dar cel care le foloseşte
(invocă) nu poate utiliza doar fragmente ale acestora.
Conform articolului 1185 Cod civil, registrele casnice, cărţile sau hârtiile
domestice nu au putere de dovadă în favorul celui care Ie-a scris, dar pot face dovadă
împotriva lui în două ipoteze: atunci când "cuprind curat primirea unei plăţi" şi'"când
cuprind menţiunea expresă că nota sau scrierea din ele s-a făcut ca să ţină loc de titlu în
favoarea creditorului".
În legătură cu adnotările făcute pe titluri de creanţă art. 1186 prevede: "Orice
adnotaţie făcută de creditor în josul, pe marginea, sau pe-dosul unui titlu de creanţă,
este crezută, cu toate că nu este subsemnată nici datată de el, când tinde a proba
liberaţiunea creditorului.
Aceeaşi putere doveditoare are şi scriptura făcută-de creditor pe dosul,
marginea sau în josul duplicatului unui act sau chitanţă, dar numai când duplicatul va fi
în mâinile debitorului".
În fine, despre răboaje, articoiul1187 Cod civil prevede că sunt un mijloc de
dovadă "între persoanele care au obiceiul dea se servi cu un asemenea mijloc de
probaţiune", când crestăturile pe amândouă beţele sunt "egale şi corelative".

Mărturia
Mărturia este relatarea orală făcută de o persoană (care nu
este parte în proces) în faţa instanţei de judecată cu privire Sa acte
sau fapte Sa a căror săvârşire a asistat, sau despre care are
cunoştinţă. Această relatare este numită "depoziţie de martor",
constituind ceea ce se cheamă "probă testimonială" sau "dovadă cu
martor".
Relatările făcute de martori au o valoare apreciabilă atunci când aduc la
cunoştinţa instanţei ceea ce au văzut sau auzit, adică ceea ce au perceput cu propriile
lor simţuri. Atunci când martorii relatează ceea ce au auzit de la altă persoană,

_________________________________________________________________________ 47
Izvoarele şi proba raportului juridic civil

indicând-o, instanţa are posibilitatea să asculte şi persoana indicată ca sursă de


informaţii. Relatările "din auzite", care nu indică sursa de informaţie sunt dificil de
apreciat de către judecător.
Specificul probei cu martori constă în oralitatea ei, martorul
fiind obligat să relateze ceea ce cunoaşte (şi este important pentru
proces) în faţa instanţei, fiind interzisă depunerea de către martor în
scris a răspunsurilor sale.
În ceea ce priveşte puterea doveditoare a mărturiei, ea este lăsată la
aprecierea instanţei de judecată, singura capabilă să coroboreze informaţiile primite
de la martor cu celelalte informaţii dobândite în proces; să aprecieze asupra
sincerităţii martorului, a puterii lui de reţinere a celor pe care pretinde că le cunoaşte,
cât şi asupra capacităţii sale de relatare a acestora.
În general, admiterea probei cu martori nu are restricţii, ea
putând să fie folosită pentru stabilirea oricăror fapte juridice. Există
însă şi două restricţii legale referitoare la admisibilitatea probei cu
martori, cu privire la unele alte juridice, prevăzute de articolul 1191
Cod civil.
Prima restricţie se referă la faptul că "Dovada actelor juridice al căror obiect
depăşeşte suma de 250 lei, chiar pentru depozit voluntar, nu se poate face decât
sau prin act autentic, sau prin act sub semnătură privată". Această prevedere scoate
în lumină o limpede preferinţă a legiuitorului pentru actul scris ca mijloc de probă.
(Bineînţeles, în condiţiile inflaţiei este de discutat dacă legiuitorul a avut în vedere un
plafon atât de jos, mai sus de care să îndemne părţile să încheie un act sens).
A doua restricţie, formulată în alineatul doi ai articolului mai sus
amintit, se refera la interdicţia de a proba cu martori împotriva
conţinutului unui înscris. Şi de această dată se învederează
preferinţa legiuitorului pentru proba înscrisuri, aceasta fiind
explicabilă în raport cu calităţile înscrisurilor, despre care am amintit
mai sus.
Este de subliniat că atunci când este vorba despre drepturi asupra cărora părţile
pot să dispună, ele pot conveni (ignorând-cele două restricţii), să facă probatoriul cu
martori. De asemenea, proba cu martori mai poate fi admisă şi atunci când se dezbate
asupra unor clauze ale actului-scris care sunt confuz redactate, cu scopul de a se stabili
conţinutul exact ai voinţei părţilor.
Prin articolele 1197 şi 1198 Cod civil, legiuitorul fixează trei ipoteze în care se.
poate face proba cu martori împotriva conţinutului unui înscris, şi anume: când există
un început de dovadă scrisă; când partea care s-a aflat în imposibilitate de a-şi
preconstitui o dovadă scrisă şi când partea a fost în imposibilitate de a evita
pierderea dovezii scrise.
În sensul legii, "început de dovadă scrisă" este orice înscris care emană de la
partea căreia i se opune şi care face verosimil făptui pretins. În asemenea situaţii

48 _________________________________________________________________________
Izvoarele şi proba raportului juridic civil

pot fi înscrisuri autentice nevalabile ca atare, înscrisuri sub semnătură privată care
nu au respectat formalitatea plurităţii de exemplare, orice înscris care emană de la
persoana în cauză, cum sunt epistolele, însemnările, notiţele, făcute indiferent cu ce
prilej şi în ce scop.
Imposibilitatea de a preconstitui sau păstra un înscris este prezumată de
legiuitor pentru următoarele ipoteze: ia obligaţiile care se nasc din cvasicontracte,
delicte şi cvasidelicte; ia depozitul necesar (în caz de incendiu, ruină, tumult
sau naufragiu) la depozitele pe care le fac călătorii la ospătăriile (hotelurile) unde
trag; la obligaţiile în caz de accidente, când nu este în puterea părţilor de a face
înscrisuri şi când creditorul a pierdut titlul care îi servea ca dovadă scrisă, datorită
unei cauze de forţă majoră.

Prezumţiile

Definiţia prezumţiilor o găsim în articolul 1199 Cod civil: "Prezumţiile sunt


consecinţele ce legea sau magistratul trage din uri fapt cunoscut la un fapt necunoscut".
În realitate, în cazul prezumţiilor, obiectul probei se deplasează de la
faptul care trebuie dovedit şi care este necunoscut, la un fapt cunoscut, din existenţa
căruia se pot deduce concluzii pentru faptul necunoscut, pe cale de raţionament (cu
înalt grad de probabilitate).
Cu alte cuvinte, în loc de a se dovedi faptul generator al dreptului, care
este necunoscut, şi nici nu poate fi dovedit prin probe care să se refere direct ia el, se
dovedeşte un fapt vecin şi conex are este cunoscut (sau, mai exact, se face apel la un
fapt vecin şi conex care este cunoscut), din existenţa căruia se va deduce
existenţa faptului necunoscut ce se caută a fi dovedit, datorită legăturii de
conexitate ce există între aceste fapte, în exprimarea concisă a autorului Gh. Beleiu,
"prezumţia este o presupunere făcută de legiuitor sau judecător".
Prezumţiile legale sunt cele stabilite de către legiuitor, sau, cum se exprimă textul
articolului 1200 Cod civil "sunt determinate special prin lege". În textul amintit se
prezintă unele prezumţii legale, cu titlu exemplificativ: "1. actele ce legea le
declară nule pentru că le priveşte făcute în frauda dispoziţiilor sale; 2. în cazurile
când legea declară că dobândirea dreptului de proprietate sau liberaţiunea unui
debitor rezultă din oarecare împrejurări determinate;-(3. - abrogat); 4. puterea ce legea
acordă autorităţii lucrului judecat". În ceea ce priveşte puterea probatorie a
prezumţiilor legale, art. 1202 Cod civil prevede că "Nici o dovadă"nu este primită
împotriva prezumţiei legale, când legea, în puterea unei asemenea prezumţii anulează
un act oarecare, sau nu dă drept de a se reclama în judecată, afară numai de
cazurile când legea a permis dovada contrarie şi afară de aceea ce se va zice în
privinţa jurământului şi mărturisirii ce ar face o parte în judecată".
Prezumţiile judiciare sau simple sunt rodul raţionamentelor făcute de judecător. Cum
foarte frumos se exprimă articolul 1203 din Codul civil "prezumţiile care nu sunt

_________________________________________________________________________ 49
Izvoarele şi proba raportului juridic civil

stabilite de lege sunt lăsate la luminile şi înţelepciunea magistratului". Dar, ca şi cum


legiuitorul ar dori să se asigure că judecătorii nu vor abuza de raţionamente
prezumtive şi vor uza numai de acelea care prezintă un mare grad de probabilitate, în
acelaşi articol se continuă: "magistratul nu trebuie să se pronunţe decât întemeindu-se
pe prezumţii care să aibă o greutate şi puterea de a naşte probabilitate". Şi în
continuare, fixându-se o limitare a dreptului judecătorului de a opera cu
prezumţii: "prezumţiile nu sunt permise magistratului decât numai în cazurile în care
este permisă şi dovada prin martori, afară numai dacă un act nu este atacat că s-a făcut
prin fraudă, do! sau violenţă". Sub raportul puterii doveditoare, prezumţiile se împart
în absolute şi relative. Prezumţiile absolute (iuris et de iure) nu pot fi combătute prin
nici un alt mijloc de probă. Ele se mai numesc şi "irefragabil" fiindcă prin nimic nu se
pot răsturna concluziile pe care le impune legiuitorul. O astfel de prezumţie, de pildă,
stabileşte puterea de lege a lucrului judecat. Conform articolului 1201 Cod civil: "Este
lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are acelaşi obiect, este întemeiată pe
aceeaşi cauză şi este între aceleaşi părţi, făcute de ele însele şi în contra lor în
aceeaşi calitate". Cu alte cuvinte, o hotărâre judecătoreasca definitivă nu se mai
poate repune în dezbatere procesuală când este vorba de aceleaşi părţi, în aceeaşi
calitate, procesul având acelaşi obiect şi aceeaşi cauză pentru faptul că se prezumă că
acea hotărâre definitivă exprimă adevărul. (Res judicata pro veritate habetur). O altă
prezumţie absolută este cuprinsă în articolul 61 din Codul familiei care
stabileşte perioada de concepţie între 180 şi 300 de zile de la data naşterii copilului,
bineînţeles, socotite în urmă.
Prezumţiile legale relative (juris iantum) sunt acelea întru combaterea
cărora este admisă proba contrarie, aşa cum este, de exemplu, prezumtia de paternitate
stabilită de articolul 53 din Codul familiei; prezumtia stabilită de art. 1534 Cod civil -
"Mandatul este fără plată când nu s-a stipulat contrariul", sau cea prevăzută de art.
1020 Cod civil "Condiţia rezolutorie este subînţeleasă în contractele sinalagmatice,
în caz când una din părţi nu îndeplineşte angajamentul său".
Prezumţiile judiciare sau simple sunt totdeauna relative.

Mărturisirea
Mărturisirea sau recunoaşterea este declaraţia unei persoane prin care
aceasta recunoaşte ca adevărat faptul pe care adversarul ei în proces îşi întemeiază
pretenţiile. Prin excelenţă, mărturisirea este o probă care produce efecte împotriva
autorului ei. Fiind un act unilateral de voinţă, ea îşi produce efectele indiferent de
acceptarea sau inacceptarea ei de către partea adversă. Trebuie să fie un act
conştient care să emane de la persoana care poate dispune de dreptul ce formează
obiectul procesului, în raport cu care se face mărturisirea.
Mărturisirea este irevocabilă din momentul săvârşirii ei, cu alte cuvinte, ea nu
poate fi retractată. Se admite de la această regulă o singură excepţie şi anume aceea
când cel care a făcut mărturisirea se afla într-o eroare de fapt, ca, de exemplu,

50 _________________________________________________________________________
Izvoarele şi proba raportului juridic civil

în situaţia moştenitorului care recunoaşte o datorie făcută de cel care i-a lăsat ) ;
moştenirea dar, ulterior, între hârtiile acestuia găseşte şi actul din care rezultă
că, în realitate, acea datorie a fost plătită.
Mărturisirea poate să fie judiciară sau extrajudiciară. Conform articolului
1206 Cod civil "Mărturisirea judiciară se poate face înaintea judecătorului de
însăşi partea prigonitoare, sau de un împuternicit special al ei spre a face
mărturisire".
Mărturisirea extrajudiciară este făcută înafara procesului şi conform
articolului 1204 Cod civil "Se poate opune unei părţi mărturisirea că a făcut
înaintea începerii judecăţii, sau în cursul judecăţii". Iar articolul următor prevede că
"Mărturisirea extrajudiciară verbală nu poate servi de dovadă când obiectul
contestaţiei nu poate fi dovedit prin martori".
Sub raportul conţinutului şi structurii avem mărturisire simplă, mărturisire
calificată şi mărturisire complexă.
Mărturisirea este simplă când conţine o recunoaştere a faptului pretins de către
partea adversă în proces, fără rezerve sau adăugiri.
Mărturisirea este calificată atunci când se recunoaşte faptul
pretins de partea adversă în proces, dar se adaugă împrejurări care
sunt de natură să îi modifice consecinţele juridice. Este cazul
pârâtului care recunoaşte că a primit un anumit bun de la reclamant,
dar adaugă că ace! bun nu i-a fost dat împrumut, ci i-a fost remis cu
titlu de donaţie.
Mărturisirea complexă este atunci când se recunoaşte faptul
pretins de partea adversă în proces, dar adaugă împrejurări
ulterioare acestui fapt, care sunt în măsură să modifice consecinţele
juridice ale acestuia. Este situaţia în care pârâtul recunoaşte că a
primit de ia reclamant un anumit bun, dar adaugă faptul că I-a
restituit.
Sub aspectul puterii sale doveditoare, mărturisirea a fost denumită regina
probelor, în sensul că dovada făcută de ea era decisivă pentru soarta procesului.
Ulterior, în urma apariţiei Decretului nr. 205/1950, care a modificat textul
articolului 1206 alineatul 2 Cod civil, s-a scris că "regina probelor a fost detronată",
de vreme ce legiuitorul a redus mărturisirea ia rangul de probă obişnuită, lăsată la
aprecierea judecătorului. Dar, în practică, forţa probantă a mărturisirii a rămas
deosebit de puternică, fiindcă este dificil a se crede că cel care face o mărturisire
împotriva intereselor sale procesuale ascunde adevărul şi continuarea probatoriului ar
mai avea vreo raţiune. Bineînţeles, nu este exclusă totuşi ipoteza ca actul juridic a!
recunoaşterii să fie un act simulat.
Fiind un act juridic ce îmbracă haina procedurală a unui mijloc de probă,
mărturisirea trebuie să fie făcută în mod expres. Ca urmare, ea nu poate fi dedusă
din tăcerea părţii. Cu toate acestea, articolul 255 Cod Procedură Civilă permite

_________________________________________________________________________ 51
Izvoarele şi proba raportului juridic civil

judecătorului să considere ca o mărturisire refuzul părţii de a răspunde. la


interogator, sau refuzul de a se prezenta ia interogator. Aplicarea prevederilor
articolului 255 înseamnă mai degrabă o prezumţie de mărturisire, care poate fi
răsturnată prin prezentarea ulterioară a. părţii ia interogator şi prin darea
răspunsurilor solicitate de instanţă o prezumţie deci, care este relativă, spre
deosebire de mărturisirea expresă, care, am văzut, nu poate fi retractată decât pentru
eroare de fapt.
În fine, amintim că mărturisirea este admisibilă numai în legătură cu
drepturile de care partea care o face poate să dispună; drepturile care nu pot fi stinse
prin tranzacţia părţilor nu pot fi influenţate de mărturisire pentru a nu se putea
realiza pe cale ocolita ceea ce legea interzice. De pildă, articolul 612 Cod Procedură
Civilă interzice proba interogatoriului - şi deci a mărturisirii - pentru dovedirea
motivelor de divorţ.

5.4 TEST DE EVALUARE


1. Dovada actelor juridice al căror obiect are o valoare ce depăşeşte suma
de 250 de lei :
a. se poate face întotdeauna numai prin înscris autentic sau înscris sub semnătură
privată;
b. sunt admisibile şi alte mijloace de probă decât înscrisurile, dacă pârâtul nu se
opune la admiterea probelor solicitate de către reclamant;
c. depinde dacă actul juridic este unilateral sau bilateral.

2. Efectele actului juridic civil sunt guvernate, de regulă :


a. de principiul consensualismului;
b. de principiul pacta sunt servanda;
c. de principiul legalităţii.

5.5 LUCRARE DE VERIFICARE


Enumeraţi izvoarele de drept civil. Enumeraţi mijloacele de probă specifice dreptului
civil.
5.6 RĂSPUNS LA TESTUL DE EVALUARE
1.b; 2.b
5.7 BIBLIOGRAFIE
1. Ghe.Beleiu - Drept civil roman. Introducere in dreptul civil. Subiectele dreptului civil,
Ed. a-V-a revazuta si adaugita de M.Nicolae si P.Trusca, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2005
2. Emil Poenaru – Drept civil. Teoria generală. Persoanele, Editura All Beck, Bucureşti,
2002
3. C. Hamangiu, I.Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu – Tratat de drept civil român,
colecţia Restitutio, vol.I, Ed. All Beck, Bucureşti, 2006

52 _________________________________________________________________________
Izvoarele şi proba raportului juridic civil

_________________________________________________________________________ 53
Actele juridice civile
Unitatea de învăţare nr.6
Actele juridice civile

Cuprins
ACTELE JURIDICE CIVILE

™ Definiţia actului juridic civil


™ Clasificarea actului juridic civil

6.1 OBIECTIVE
Asimilarea unor cunoştinţe generale privind actul juridic civil

6.2 Definiţia actului juridic civil


În capitolul consacrat raportului juridic civil scriam că prin fapte juridice în
sens larg înţelegem evenimentele, adică faptele naturale (naşterea, împlinirea vârstei
de 18 ani, producerea unui sinistru), acţiunile omeneşti săvârşite cu intenţie, cât şi
acţiunile omeneşti săvârşite fără intenţie, care produc efecte juridice, adică fac să.
se nască, să se modifice sau să se stingă raporturi juridice.
Când folosim expresia de fapte juridice în sens restrâns am arătat că
eliminăm acţiunile săvârşite cu intenţia de a produce efecte juridice, referindu-ne doar
la evenimentele şi acţiunile omeneşti care. produc efecte juridice fără a avea această
intenţie.
Deci, ceea ce nu se cuprinde în sintagma "fapte juridice" în sens restrâns,
sunt actele" juridice prin care se urmăreşte producerea de efecte juridice.
Deci, putem defini actele juridice ca fiind manifestările de voinţă
făcute, cu scopul de a crea, modifica sau stinge raporturi juridice.
Aşa cum ştim deja, raportul juridic este o relaţie socială reglementată de
norma juridică, voinţa exprimată de subiecţii de drept nu poate produce efecte decât
atunci când este conformă cu prevederile unui anumit text de lege. Cu alte cuvinte,
pentru a ne afla în prezenţa unui act juridic, voinţa legii şi voinţa (sau voinţele)
subiectului (sau subiecţilor) de drept trebuie "să se întâlnească", necesitatea prezenţei
cumulate/concomitente a celor două voinţe permiţându-ne să le privim ca fiind
elemente complementare.
Principiul de la care se revendică puterea actelor juridice (a manifestărilor de
voinţă) de a produce efecte juridice este acela al autonomiei de voinţă; adică al
recunoaşterii capacităţii subiecţilor de drept de a naşte, modifica sau stinge raporturi
juridice.
Câmpul de autonomie al voinţelor are ca hotare pe acelea pe care le trasează legea.
Desigur, voinţa legii poate oferi un spaţiu mai larg de manifestare subiecţilor de drept
sau poate delimita acestora un câmp îngust de manifestare. Relaţia dintre autonomia de

54 _________________________________________________________________________
Actele juridice civile

voinţă şi urnitele în care legea ii permite să se manifeste a avut o evoluţie interesantă în


timp şi în raport cu diverse regimuri politice şi sisteme economice. Cum chestiunea o
vom discuta mai pe larg la materia contractelor, amintim doar că autonomia de voinţă
a fost totdeauna mai larg recunoscuta în societăţile cu legislaţie democratică. (A se
vedea G. Ripert, Le regime democratique et droit civil modern, Librairie
generale de droit et de jurisprudence, Paris, 1963). În legislaţia noastră domină
principiul (încălcat grav un anumit timp) fixat de către articolul 969 Cod civil, în
sensul că acele convenţii care sunt legal făcute cu putere de lege între părţile
contractante. Condiţia ca orice convenţie să fie "legal făcută" este largă,
consacrând principiul că atunci când nu contravine legii,o convenţie este valabilă. Ca o
consecinţă, subiecţii de drept sunt liberi să încheie atât convenţii reglementate de
lege (contractele zise "numite") care au un anumit cadru reglementat de lege, cât şi
convenţii care nu cunosc asemenea "tipare" prestabilite de legiuitor şi care
constituie aşa-zisele contracte "nenumite" - nereglementate de lege.
În cele spuse până acum ne-am referit la actul juridic civil ca manifestare de
voinţă prin care se urmăreşte să se producă un anumit efect juridic. Este deci
sensul de operaţie juridică, pentru desemnarea căreia se mai foloseşte şi expresia
de "negotium", trebuind însă să atragem atenţia că uneori expresia de "act juridic"
este folosită şi pentru a desemna înscrisul constatator ai manifestării de
voinţă exprimată, pentru desemnarea căruia se foloseşte şi termenul de
"instrumentum probationis".
Actele juridice civile, în sensul de operaţiuni juridice, sunt deosebit de
numeroase şi de diverse categorii. Pentru a ne putea face o imagine (chiar
rezumativă) asupra lor şi pentru a ie putea diferenţia şi identifica, se impune să
procedăm ia clasificarea lor.

6.3. Clasificarea actului juridic civil

Din punct de vedere a! rolului pe care îl are voinţa subiecţilor de drept la


formarea raporturilor juridice, avem actele juridice subiective şi actele juridice
de condiţie.
Dreptul obiectiv nu poate să prevadă marea varietate a situaţiilor în care
acţionează subiecţii de drepturi, interesele lor, motivaţiile lor care îi îndeamnă să îşi
manifeste voinţa cu intenţia de a determina consecinţe juridice. Ca urmare, legea lasă
un larg câmp de manifestare voinţelor subiecţilor de drept, stabilind în art. 969 Cod
civil principiul despre care am amintit: "Convenţiile legal făcute au putere de lege
între părţile contractante". Realizările în temeiul acestui principiu, actele juridice
subiective sunt rodul manifestărilor de voinţă ale părţilor, care au rol esenţial în
stabilirea conţinutului acestor acte.
Spre deosebire, în cazul actelor juridice-condiţie rolul

_________________________________________________________________________ 55
Actele juridice civile

manifestării de voinţă a părţilor este mai redus fiindcă acestea


convin ca în relaţia lor să se aplice regulile prin care este
reglementată o anumită instituţie juridică. În situaţia unui act-condiţie
manifestarea de voinţă a părţii (sau părţilor) se referă, în fond, doar
ia naşterea actului, fiindcă în ce priveşte conţinutul său este
determinat de anumite norme juridice reglementatoare ale instituţiei
respective. Astfel este, de pildă, înfierea sau căsătoria sau
contractul de închiriere.
Având drept criteriu numărul părţilor care participă la realizarea actului
juridic, avem acte juridice civile unilaterale, bilaterale şi multilaterale.
Actul juridic unilateral este rodul unei singure manifestări de
voinţă (a unei singure persoane). Ca exemplu de acte juridice
unilaterale avem testamentul, acceptarea unei moşteniri, renunţarea
la o moştenire, denunţarea unui contract, oferta de a contracta,
confirmarea unui act anulabil etc.
Actul juridic bilateral este rodul acordului de voinţă a două părţi.
Exemple de acte juridice bilaterale sunt contractele vânzarea-
cumpărarea, mandatul, împrumutul, schimbul etc. . -
Se cuvine să atragem atenţia de a nu face confuzie între
actele juridice unilaterale, care se divid astfel după criteriul numărului
de voinţe (părţilor) care le dau naştere şi clasificarea contractelor în
unilaterale şi sinalagmatice (sau bilaterale), unde totdeauna este
vorba despre două părţi, dar distincţie se face în raport cu situaţia
dacă dau naştere la obligaţii numai faţă de una din părţi (precum în
cazul donaţiei sau împrumutului), sau dau naştere la obligaţii faţă de
ambele părţi (precum în cazul contractului de vânzare-cumpărare, de
întreţinere, de schimb etc.)
Actul juridic civil multilateral este rodul acordului de voinţe realizat
între mai mult de două persoane. Exemplul tipic este contractul de societate.
După scopul urmărit de părţi la încheierea actelor juridice civile, acestea se
împart în acte juridice cu titlu oneros şi acte cu titlu gratuit.
Sunt acte juridice cu titlu oneros acele acte în care părţile
urmăresc să obţină foloase patrimoniale reciproce. Sau aşa cum se
scrie în articolul 945 Cod civil (cu referire la contracte): "Contractul
oneros este aceia în care fiecare parte voieşte a-şi procura un
avantaj".
Actele cu titlu oneros se subdivid în acte comutative şi acte aleatorii. Sunt
comutative acele acte juridice oneroase, la încheierea cărora părţile pot estima
întinderea drepturilor şi obligaţiilor lor. Astfel, de exemplu, la un contract de
schimb, fiecare dintre copermutant ştie ce anume obiectiv va primi în schimbul
obiectului pe care îl transferă celuilalt. Sunt aleatorii acele acte juridice când la

56 _________________________________________________________________________
Actele juridice civile

încheierea lor părţile nu cunosc întinderea drepturilor şi obligaţiilor ce le revin, acestea


depinzând de un eveniment viitor şi incert.. Este deci aleatoriu actul juridic când cel puţin
întinderea obligaţiei uneia dintre părţi nu poate fi estimată cu exactitate la momentul
săvârşirii actului. Astfel este, de exemplu, un contract de rentă viageră, unde
întinderea obligaţiei celui care va plăti renta (a debirentierului) va depinde de durata
de viaţă a celui care va beneficia de plata rentei (credirentierului). Sau, la fel este
contractul de asigurare, când obligaţia asigurătorului de a plăti despăgubiri
asiguratului se naşte numai dacă se produce sinistru! (pentru care există asigurarea).
Actul juridic cu titlu gratuit este acela când o persoană procură alteia
un folos patrimonial, fără a primi ceva în schimb. Articolul 945 Cod civil prevede (cu
referire la. contracte): "Contractul gratuit sau de binefacere este acela în care una din
părţi voieşte a procura, fără echivalent, un avantaj celeilalte". Exemplul tipic de act cu
titlu gratuit este donaţia. La fel este împrumutul fără dobândă, mandatul şi depozitul
gratuite. La rândul lor, actele cu titlu gratuit se împart în libertăţi şi acte
dezinteresate. Actul cu titlu gratuit de libertate este atunci când patrimoniul
dispunătorului se micşorează . Conform folosului patrimonial procurat. Astfel este, de
pildă, donaţia, când donatorul pierde din patrimoniul său valoarea bunului (sau
bunurilor) donat(e). Actul dezinteresat este acel act cu titlu gratuit, prin care
dispunătorul nu îşi micşorează patrimoniul ca urmare a avantajului patrimonial
pe care îl procură altuia. De exemplu, mandatarul care îndeplineşte pentru altul
sarcina pentru care a fost mandatat (bineînţeles, gratuit), procură un folos mandantului
(celui care îl mandatează), dar el nu suferă o. pierdere patrimonială
(directă) prin serviciul pe care îl face acestuia.
Dacă avem în vedere efectele pe care le produc, actele juridice se divid în
constitutive, translative şi declarative.
Sunt constitutive acele acte juridice care (în general, la încheierea lor)
dau naştere la drepturi civile subiective (şi obligaţii) care nu au existat înainte de
încheierea actului civil respectiv. Ca exemplu de asemenea act putem aminti
constituirea unui uzufruct, a unui gaj sau a unei ipoteci.
Numim translative acele acte juridice care au ca efect strămutarea unui
drept civil subiectiv dintr-un patrimoniu în altul. Exemple de asemenea acte juridice
civile sunt contractele de vânzare-cumpărare, de donaţie sau de schimb.
. Sunt declarative acele acte juridice care au ca efect consolidarea sau
definitivarea unui drept subiectiv, existent anterior încheierii actului. Putem aminti
ca exemplu de asemenea act împărţeala (partajul) sau tranzacţia.
Intre actele declarative se numără şi actele juridice pe care le numim
confirmative, prin care persoanele care pot invoca nulitatea relativă a unor acte
renunţă a le ataca prin acţiunea în anulabilitate, făcând ca prin aceasta respectivele
acte juridice să devină valabile.
Este de observat că în timp actele juridice constitutive şi translative (prin
specificul lor) produc efecte numai pentru viitor, cele declarative produc efecte şi

_________________________________________________________________________ 57
Actele juridice civile

pentru trecut.
Dacă avem în vedere importanţa lor, avem acte juridice de dispoziţie,
de administrare şi de conservare.
Actele juridice de dispoziţie au ca efect ieşirea unui bun din patrimoniu sau
grevarea unui bun cu o sarcină reală (ipotecă sau gaj). Astfel de acte de dispoziţie
sunt, de pildă, actele de vânzare-cumpărare, de donaţie sau de constituire a unei
ipoteci.
Actele juridice de administrare sunt acelea prin care se realizează
punerea în-valoare a unui patrimoniu sau a unui bun. (A nu se face confuzie cu
actele administrative sau de administraţie). Ca exemple de asemenea acte putem
aminti pe acelea de asigurare a unor bunuri, de închiriere a unor bunuri sau de
reparare a acestora.
Actele juridice de conservare au ca scop preîntâmpinarea pierderii unui
drept subiectiv. Acestor acte le este specific faptul că "efortul" patrimonial pe care îl
presupun este minor faţă de pierderea pe care o evită. Putem aminti ca asemenea
acte pe acelea de întrerupere a unor prescripţii, de întocmire a inventarului bunurilor
la care o persoană are dreptul, de emitere a unei somaţii către debitor, sau de înscriere
a unei ipoteci.
Sub raportul conţinutului lor, actele juridice mai pot fi împărţite în
patrimoniale şi nepatrimoniale.
Actele juridice patrimoniale sunt acelea care sunt evaluate în bani, deci au un
conţinut economic. Astfel sunt contractele de vânzare-cumpărare, de donaţie, de
schimb, de împrumutat etc.
Actele juridice nepatrimoniale nu au un conţinut economic, deci
nu sunt evaluabile în bani. Un asemenea act este, de exemplu,
înţelegerea părţilor privind încredinţarea copilului minor după divorţul
lor sau înţelegerea părinţilor unui copil dinafară căsătoriei în sensul
ca acesta să ia numele de familie al unuia dintre ei.
După modalitatea de încheiere, actele juridice civile pot
fi consensuale, solemne şi reale.
Actele juridice consensuale sunt acelea care se pot încheia
valabil prin simplul acord de voinţă ai părţilor, adică fără a implica
vreo formalitate. Acest mod de încheiere a actelor constituie regula în
materie; cu alte cuvinte, încheierea actelor juridice este dominată de
principiul consensualismului.
Sunt solemne ("formale") acele acte juridice pentru valabila
încheiere a cărora legea pretinde îndeplinirea anumitor formalităţi.
Astfel sunt, de exemplu, donaţia, testamentul sau constituirea unei
ipoteci.
Actele juridice reale sunt acelea a căror încheiere valabilă nu se poate face decât prin
predarea (remiterea) bunului. Deci, dacă în cazul actelor juridice formale (solemne)

58 _________________________________________________________________________
Actele juridice civile

încheierea lor presupune ca manifestarea de voinţă să fie însoţită de îndeplinirea


anumitor formalităţi, în cazul actelor reale, manifestarea de voinţă trebuie să fie
însoţită de remiterea lucrului.

6.4 TEST DE EVALUARE


1. Este un viciu de consimţământ cazul în care:
a. lipseşte discernământul
b. manifestarea de voinţă este prea vagă
c. partea a avut la încheierea actului juridic o falsă reprezentare a calităţilor
substanţiale ale obiectului acestuia
d. manifestarea de voinţă a fost exteriorizată.

2. Forma ad validitatem:
a. este incompatibilă cu manifestarea tacită de voinţă
b. constă, în toate cazurile, în întocmirea unui înscris autentic
c. este necesară, printre altele, în cazul contractului de sponsorizare
d. impune ca pentru un anumit act juridic civil solemn să fie îndeplinită o anumită
formă.

6.5 LUCRARE DE VERIFICARE


Clasificaţi actul juridic civil.
6.6 RĂSPUNS LA TESTUL DE EVALUARE
1. c, 2. a, d.
6.7 BIBLIOGRAFIE
1. Ghe.Beleiu - Drept civil roman. Introducere in dreptul civil. Subiectele dreptului civil,
Ed. a-V-a revazuta si adaugita de M.Nicolae si P.Trusca, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2005
2. Emil Poenaru – Drept civil. Teoria generală. Persoanele, Editura All Beck, Bucureşti,
2002
3. C. Hamangiu, I.Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu – Tratat de drept civil român,
colecţia Restitutio, vol.I, Ed. All Beck, Bucureşti, 2006

_________________________________________________________________________ 59