Nuvela

Popa Tanda
de Ioan Slavici
Nuvela este o specie a genului epic în proză, de dimensiuni medii, cu un singur fir narativ, care prezintă
întâmplări verosimile, cu un conflict concentrat și cu o acțiune complicată progresiv, la care participă un număr relativ
redus de personaje. În nuvelă accentul nu cade pe acțiunea propriu-zisă, ci pe caracterizarea complexă a personajului
principal.
Opera literară Popa Tanda este o nuvelă construită pe ideea morală că „omul sfințește locul”.
Ca orice nuvelă, Popa Tanda aparține genului epic, întrucât autorul își exprimă indirect sentimentele de
admirație și aprobare față de preotul Trandafir, prin intermediul acțiunii. Sunt prezente, de asemenea, cele trei elemente
definitorii ale creației epice: naratorul, acțiunea, personajele. Modul de expunere predominant este, ca în orice operă
epică, narațiunea ce se îmbină cu descrierea, dialogul și monologul. Întâmplările sunt relatate la persoana a III-a și, în
general, în mod obiectiv de către un narator omniscient și omnipresent. Perspectiva naratorului asupra faptelor și a
personajelor este rareori marcată afectiv, când punctul lui de vedere coincide cu cel al personajului.
Fiind o nuvelă, opera literară Popa Tanda are dimensiuni mai mari decât ale schiței și mai mici decât ale
romanului. Acțiunea este mai complicată, mai amplă decât a schiței și se desfășoară pe un singur plan narativ, iar
întâmplările relatate se constituie în momentele subiectului.
Expozițiunea prezintă imaginea satului Butucani și câteva trăsături ale personajului principal, preotul Trandafir,
fiul dascălului Pintilie, ajuns preot în satul natal. Relațiile glaciale cu enoriașii și cu superiorii determină transferul
preotului Trandafir în Sărăceni, moment ce constituie intriga nuvelei. Deși impresionat de imaginea dezolantă a satului
Sărăceni, hotărăște să rămână și să-i schimbe pe săteni în oameni harnici și bogați.
Desfășurarea acțiunii se constituie într-un succesiune epică ce dezvăluie strădaniile preotului de a eradica
sărăcia comunității sătești și a propriei familii. El încearcă mai întâi sensibilizarea sătenilor cu ajutorul predicilor ținute în
biserică. Oamenii ascultă, aprobă, dar în scurt timp încetează să mai participe la slujbe. Văzând aceasta, părintele merge
pe la casele lor, sfătuindu-i ce au de făcut, însă tot fără rezultat. Apelează la ironie, apoi la batjocură și ocară, dar fără
rezultat. Când înțelege că nu mai are din ce trăi, preotul Trandafir se implică în refacerea propriei gospodării și în
cultivarea pământului, ba chiar împletește lese pe care le comercializează în târg, obținând sume considerabile.
Acțiunea atinge punctul culminant în momentul în care preotul reușește să-i antreneze la muncă pe săteni,
schimbându-le mentalitatea, spulberând lenea și insuflându-le cultul muncii.
Deznodământul aduce în prim- plan figura preotului Trandafir ajuns la vârsta senectuții, în ipostaza de bunic,
precum și imaginea nouă a satului Sărăceni, bogat, locuit de oameni harnici.
Ca în orice nuvelă, există în cadrul acțiunii un conflict concentrat, atât exterior, cât și interior. Conflictul exterior
se manifestă între preot și săteni și atinge punctual maxim când aceștia cer schimbarea preotului. La fel de puternic este și
conflictul interior ce izvorăște din dorința preotului de a-i determina pe săteni să muncească și ineficiența metodelor
folosite în acest scop.
O altă caracteristică a nuvelei întâlnită și în Popa Tanda este numărul mare de personaje. Există un personaj
principal- preotul Trandafir, poreclit Popa Tanda, personaje secundare- sătenii, personaj colectiv, preoteasa, clopotarul
Cozonac, Marcu Florii Cucului și personaje episodice- Ileana, Măriuca, Trandafirică și Costel.
În Popa Tanda, ca în orice nuvelă, accentul cade asupra caracterizării complexe a personajului principal și nu
asupra acțiunii, preotul fiind prezentat în evoluția sa și în strânsă legătură cu celelalte personaje, mai ales cu sătenii pe
care vrea să-i determine să muncească. În expozițiune, apelând la caracterizarea directă, naratorul îi prezintă calitățile și
defectele: om bun, învățat, priceput în cântările bisericești, vorbește drept și cumpătat, priceput și bun gospodar, dar prea
aspru în relațiile cu semenii. Alte însușiri ale personajului sunt evidențiate indirect, prin nume, fapte, comporatament,
atitudini, limbaj, relațiile cu cei din jur.
Acțiunea este bine plasată în timp și spațiu, ca în orice operă epică. Dacă spațiul este bine precizat, satul Butucani
și apoi satul Sărăceni, timpul este doar vag sugerat, acțiunea putând fi încadrată temporal în a doua jumătate a secolului al
XIX-lea, pe o perioadă ce depășește zece ani.
Având aceste caracteristici putem afirma că opera literară Popa Tanda este o nuvelă.

Nuvelă- caracterizare de personaj

 Popa Tanda
de Ioan Slavici
Opera literară Popa Tanda este o nuvelă construită pe ideea morală că „omul sfințește locul”.
Lumea aparte a acestei nuvele este creionată și prin intermediul personajelor. Există un personaj principal- preotul
Trandafir, poreclit Popa Tanda, personaje secundare- sătenii, personaj colectiv, preoteasa, clopotarul Cozonac, Marcu
Florii Cucului și personaje episodice- Ileana, Măriuca, Trandafirică și Costel. Toate aceste personaje au un rol bine definit
în desfășurarea acțiunii și sunt prezentate în relație directă, acțiunile lor intercondiționându-se.
Părintele Trandafir este personajul principal al nuvelei, fiind present în toate momentele acțiunii și înfățișat în
evoluția sa. Unul dintre cei doi copii ai dascălului Pintilie, Trandafir devine preot, își întemeiază o familie și își profesează
meseria aproape doi ani în Butucani, satul natal. În urma unor dispute cu enoriașii este transferat în Sărăceni, un sat care
își merită numele, având în vedere aspectul lui și starea materială a locuitorilor.
Apelând la caracterizarea directă, încă din expozițiune naratorul evidențiază unele calități ale protagonistului:
„Este om bun, a învățat multă carte și cântă mai frumos decât răposatul tatăl său… vorbește drept și cumpănit, ca și
când ar citi din carte.” Este harnic, grijuliu și așa de priceput încât „adună din multe și face din nimica ceva. Strânge,
drege și culege, ca să aibă pentru sine și pentru alții.” Tot direct sunt înfățișate și „defectele” găsite personajului de către
narator din punctual său de vedere. Este vorba de sinceritatea și corectitudinea preotului, el fiind prea aspru în relațiile cu
semenii.
Aceste trăsături, dar și altele sunt înfățișate indiresct prin faptele și prin atitudinea preotului, prin felul său de a
vorbi și de a gândi, prin relația cu celelalte personaje. Ajuns preot în sărăceni, analizează situația cu luciditate și își dă
seama că trebuie „să facă din poporenii săi oameni harnici”, deoarece, „câtă vreme vor fi sărăcenii leneși, ei vor
rămânea săraci și eu flămând.”
Energic și tenace în atingerea scopului propus își începe acțiunea prin predici care impresionează pe enoriași, dar
n-au nicio consecință practică. Hotărât, nu cedează și apelează cu mai multă îndârjire la sfat,iar încrâncenarea lui nu
cunoaște limite. Neobținând niciun rezultat, părintele Trandafir își diversifică strategiile și apelează la batjocură.
Neiertător și aspru cu cei leneși, cu o limbă ascuțită și vorbă mușcătoare, îi ironizează pe sătenii trândavi, dar nici de data
aceasta nu înregistrează rezultatele dorite. Ocara, un mijloc mai vehement la care apelează preotul, se dovedește la fel de
ineficientă, având chiar un efect invers: „începură și ei să-l ocărască pe preot.” Deși la început este primit și privit cu
îngăduință, în urma insistențelor părintelui Trandafir, sătenii îi răspund cu ostilitate, văzând în acțiunile sale o
„tândălitură”, o pierdere de timp, și îl numesc Popa Tanda.
Momentul când enoriașii nu-l mai vor preot în sat îi zdruncină credința în posibilitatea schimbării lor, însă numai
pentru o clipă, căci judecând realist situația își dă seama că singura soluție este exemplul personal. De aceea, cu aceeași
energie, voință și tenacitate de neînfrânt își repară casa, își împrejmuiește curtea și își cultivă pământul, uimindu-i pe
săteni. Adoptă modul de influență „din aproape în aproape” determinându-i pe sărăceni să devină receptivi la nou.
Prin exemplul personal, preotul își atinge scopul și sătenii își dau seama că popa nu e „omul dracului, ci omul lui
Dumnezeu.” Astfel, ei își schimbă atitudinea față de muncă, imaginea din final a satului fiind cu totul alta decât cea din
incipit. Aducând satul la prosperitate materială, el a redat oamenilor ceva mai de preț: respectul de sine al fiecăruia,
demnitatea de a ține capul sus și dreptul de a fi respectați de urmași.
Cu o gândire practică, cumpătat, stăpân pe sine, deși cunoaște momente de îndoială, când cere sprijinul lui
Dumnezeu, preotul atinge în final stadiul deplinei mulțumiri, devine bunic, bucurându-se de liniștea și fericirea căminului.
Dacă sătenii au o atitudine oscilantă față de preot, evoluând de la toleranță la ostilitate, naratorul manifestă o atitudine
constantă față de protagonist: „Dar țină-l Dumnezeu!”
În final este caracterizat tot direct de către narator, cu ajutorul epitetului triplu: „a rămas precum a fost: verde,
vesel și harnic.”
Portretul moral al personajului se completează prin caracterizare indirectă, prin faptele sale, prin felul de a se
comporta și de a le vorbi sătenilor, în strădania de a-i obișnui cu hărnicia, prin relația cu celelalte personaje. Remarcabilă
este caracterizarea prin nume.
Prin Popa Tanda, Slavici a realizat conturarea unui personaj memorabil, una din marile energii ale literaturii
române.