Restaurarea monumentelor, ansamblurilor şi siturilor istorice - Anul I, semestrul I DOCTRINE DE RESTAURARE

Analiza reconstruirii bisericii Cotroceni

şi a dispunerii mobilierului cultural în noua construcţie,
din perspectiva doctrinei contemporane
a restaurării şi autenticităţii
Pe 11 octombrie 2009, noua biserică a mănăstirii Cotroceni a fost redată cultului. Cu
ocazia inaugurării, preşedintele României, în mesajul său, afirmă că această refacere repre-
zintă „un act de reparaţie morală şi demnitate istorică [...] un act de recuperare simbolică“... „A o re-
construi astăzi este însă împlinirea unei datorii faţă de rostul său în ansamblul de la Cotroceni şi totodată
faţă de semnificaţia sa istorică şi culturală.“
În ce măsură noua construcţie, prin concepţia şi modul ei de execuţie, reuşeşte să
răspundă acestei intenţii, conformându-se principiilor actuale de restaurare, voi căuta să
analizez în cele ce urmează.

Legitimitatea recontruirii acestui lăcaş de cult rezidă din faptul că documentează in-
tenţia unei societăţi de a-şi restabili relaţia sa cu trecutul istoric, pe de-o parte şi, pe de alta,
cu biserica (văzută ca instituţie), relaţie întreruptă pe perioada regimului comunist, când de-
molarea brutală, într-o singură noapte, a edificiului afirma intoleranţa acestui regim faţă
de tradiţia ortodoxă a poporului nostru şi lipsa de recunoaştere a valorilor sale istorice.
Biserica mănăstirii Cotroceni a fost, până la dărâmare, un monument de referinţă pen-
tru arhitectura şi arta românească a secolelor XVII-XVIII, reprezentând un cumul al valo-
rilor artistice, tehnice şi morale acumulate de spiritualitatea românească până în epoca lui
Şerban Cantacuzino.

Vechea biserică, purtând hramul „Adormirea Maicii Domnului“ şi „Sfinţi Mari Mucenici
Serghie şi Vah“ a fost ridicată între anii 1679-1680 de către Şerban Cantacuzino (domn al
Ţării Româneşti în perioada 1678-1688) peste un lăcaş mai vechi de cult - cum arată dom-
nului Marcel Ciucă, directorul Direcţiei Arhivelor Naţionale Istorice Centrale, interpretând
înscrisurile unuia dintre cele trei exemplare din Condica Mănăstirii, contestând, astfel, le-
genda „pitulării/cotrocirii“ lui Şerban Cantacuzino prin pădurile din jurul Bucureştiului, ca
să scape de prigoana lui Duca Vodă.
Biserica făcea parte dintr-un ansamblu mănăstiresc gândit ca necropolă domnească,
ansamblu care, în timp, a căpătat noi utilizări (sediu al administraţiei pe vremea lui Tudor
Vladimirescu, curte domnească pe vremea lui Barbu Ştirbei, reşedinţa de vară a lui Al. I.
Cuza şi, mai apoi, reşedinţă permanentă a principilor moştenitori). Necesitatea de a găz-
dui aceste noi funcţiuni, pe lângă avariile suferite în timpul incendiilor din 1718 şi 1787 sau
a cutremurelor din anii 1802, 1940 şi 1977, au atras o succesiune de transformări în arhi-
tectura ansamblului, unele dintre adăugiri şi restaurări purtând semnături celebre (Paul
Gottereau, Petre Antonescu, Grigore Cerchez...). Singurele componente arhitectonice păs-
trate din vechiul ansamblu monahal sunt încăperile şi pivniţele de pe latura vestică (chilii,
cuhnii şi trapeza).

1
 După cutremurul din ‘77, care a avut efecte devastatoare asupra bisericii, a existat in-
tenţia de o include în proiectul de restaurare a întregului ansamblu Cotroceni dar, în 1984
s-a decis demolarea bisericii, considerând-o incompatibilă funcţional cu restul ansamblu-
lui (devenit Palat al Pionierilor, la vremea aceea). Deşi autorităţile vin cu propunerea de-
mantelării clădirii şi reconstrucţiei pe alt amplasament (în parcul Cotroceni), biserica va fi,
în cele din urmă, demolată.
După demolarea sa într-o singură noapte, a rămas numai
temelia bisericii şi pe această fundaţie s-a reclădit, în 2003, mai
întâi pronaosul fostei biserici cu semnificaţia unui memorial al
Cantacuzinilor în cadrul unui proiect ce se dorea o alegorie a im-
posibilităţii refacerii unui monument dispărut (arh. Nicolae Vlăde-
scu). Aici, respectând dorinţa exprimată de descendenţii familiei
Cantacuzino, şi-au reluat locul osemintele ctitorului Şerban Can-
tacuzino şi ai membrilor familiei sale (oseminte păstrate, după de-
molare, la Biserica Fundenii Doamnei).
A apărut, apoi, dorinţa de a reface integral biserica (în parte
pentru a face posibilă reluarea oficierilor religioase în spaţiul ei).
Astfel, în 2008 au fost rezidite naosul cu turla şi altarul, întregind
biserica, pe baza documentelor existente. Condiţiile menţionate
în art. 9 al Cartei de la Veneţia „respectul faţă de materialul origi-
nal şi documentele autentice“ par să-şi fi găsit doar o ilustrare
parţială, noului edificiu lipsindu-i „semnătura contemporană“. Bise-
rica a fost reconstruită în forma avută înainte de demolare (şi nu în
forma ei iniţială, aşa cum se afirmă). De notat că, de la punerea pietrei de temelie de către Can-
tacuzino, biserica mai suportase două refaceri importante, după seismele din 1802 şi 1940,
ambele legitime, întrucât documentau, fiecare, câte o etapă istorică din existenţa operei
de artă. După 1802 deterioarea gravă a părţii superioare a bisericii a dus la refacerea ei, in-
clusiv a acoperişului care nu mai păstra, de atunci, decât două dintre cele 4 turle ale bisericii
originale. Modificări a suferit şi decoraţia exterioară a bisericii (de factură neoclasică), brâul
de piatră decorat cu motive vegetale, dintre cele două registre, a fost inversat cu ocazia
acestei refaceri. În 1940, sub coordonarea lui P. Antonescu (reprezentantul Comisiunii Mon-
umentelor Istorice) se consolidează cupola şi
coloanele din interior, se refac stranele, pavajul
interior şi exterior şi se curăţă pictura şi iconos-
tasul.

Aşadar, au fost readuse şi repuse pe

locurile lor iniţiale, elementele de piatră origi-
nale salvate înaintea demolării şi păstrate la
mănăstirile Cernica şi Căldăruşani: cele 10
coloane ale pridvorului deschis, cele 12 coloane
de 6m înălţime ale pronaosului (simbolizând
cei 12 apostoli), portalul uşii de intrare cu pisa-
nia şi stema domnului Ştefan Cantacuzino (vul-
turul bicefal încoronat, purtând pe piept
corbul muntean) pietrele tombale, brâul şi an-
cadramentele ferestrelor.

2
 Continuarea lucrărilor cu cea de-a doua fază a
refacerii, pune sub semnul întrebării autenticitatea
bisericii - monument istoric.
Datorită premiselor dramatice - demolarea bru-
tală făcând dificilă (dacă nu imposibilă) „resta-
bilirea unităţii potenţiale a operei“ - elementele din
piatră salvate înaintea demolării (ca fragmente
purtătoare a unităţii potenţiale a operei de artă)
au ajuns să se subordoneze noului edificiu, tratare
care invocă o percepţie asupra operei nu ca „în-
treg“ ci ca sumă a elementelor sale constitutive. A fost estompată şi patina acestora, poate
din dorinţa de a armoniza elementele vechi/originale cu noua contrucţie sau, poate ca o
consecinţă a apetenţei contemporane pentru valoarea de noutate, dublată şi de existenţa unei
valori de utilizare a construcţiei - ambele în detrimentul valorii de vechime. Desigur, faptul că
biserica şi-a reluat şi funcţiunea iniţială (pe lângă cea muzeală) avantajează conservarea
acestui monument istoric (cf. art. 5 al Cartei de la Veneţia).

Decizia de a construi un edificiu nou nu a fost asumată în sensul punerii în valoare a ele-
mentelor autentice prin contrast cu o expresie arhitecturală contemporană, ci s-a optat
pentru refacerea formală a vechii volumetrii prin utilizarea de tehnici contructive contem-
porane disimulate, fără a marca, onest, diferenţa faţă de original (contravenind art. 9 al
Cartei). Să fi fost această decizie motivată de dorinţa de a nu perturba armonia întregului
ansamblu de la Cotroceni? Sau de evitarea misiunii mai grele de a găsi o formulă de ab-
sorbire a elementelor originale (reminiscenţe ale operei anterioare) într-o nouă unitate („cu
cât mai îndatorată instanţei estetice, cu atât mai valoroasă ca monument istoric“). O con-
strucţie de concepţie nouă s-ar fi înscris ca etapă distinctă în existenţa operei, alături de
celelalte etape legitime de refacere, în timp ce soluţia refacerii după un model anterior a
forţat restabilirea unităţii potenţiale până la distrugerea autenticităţii, suprapunându-i o rea-
litate inautentică. Art. 12 al Cartei impune ca părţile lipsă să fie integrate armonios cu în-
tregul dar, în acelaşi timp trebuie să se distingă de original, a. î. restaurarea să nu falsifice
dovada artistică sau istorică. Intervenţia de restaurare trebuia să permită reperarea sa ca
eveniment istoric în existenţa operei („ca acţiune umană inserată în procesualitatea trans-
miterii operei în viitor“). Recurgând la o intervenţie prin analogie, amalgamând vechiul cu
noul, a fost anulat un interval de timp din existenţa monumentului istoric (intervalul din-
tre momentul demolării şi cel al reconstruirii). „A reproduce aşa cum era, acolo unde era,
socotind, cu alte cuvinte, timpul reversibil şi opera de artă reproductibilă, constituie ne-
garea principiului restaurării însuşi.“

Tot din perspectiva autenticităţii trebuie luată în dis-

cuţie şi readucerea în noul spaţiu a patrimoniului mobil
al vechii biserici. Constănd în 144 piese, dintre care, cea
mai preţioasă - iconostasul bisericii (păstrat din pe-
rioada cantacuzină, sculptat în lemn, cu o bogată orna-
mentaţie florală, în întregime aurită, care încadra
icoanele), patrimoniul a fost evacuat în urma cutremu-
rului din ‘77 şi s-a dispus intrarea lui în custodia Muzeu-
lui Naţional de Artă al României, până la restaurarea
bisericii.

3
 După reconstrucţia bisericii, s-a dorit întoarcerea acestor obiecte de cult în spaţiul
căruia i-au aparţinut, emiţându-se, în acest scop, şi o Hotărâre de Guvern, în martie 2009.
Dorinţa a fost întemeiată şi pe respectarea dispoziţiilor lui Şerban Cantacuzino (care a înzes-
trat biserica cu numeroase odoare: odăjdii, vase de cult, cărţi şi mobilier). Acesta interzicea
(sub ameninţarea blestemului) înstrăinarea bunurilor mobile şi imobile ale mănăstirii:

„Cele ce ... am închinat la această sfântă mănăstire ... să

n-aibă voie a le lua şi a le duce ... la alte locuri depărtate ...
când s-a întâmpla vreo răutate ... precum lumea obicinuieşte.
Ci pentru paza acelor odoare şi odăjdii ... purtătorii de grija ei
potu a le lua şi să le ducă la locul unde ar fi fără primejdie, ca
să se păzească ... până când ar trece acele tulburări şi vremi
iuţi. Deci apoi, iară să le aducă la mănăstire, la locul lor.“

Întrucât specialiştii MNAR au considerat ino-

portună mutarea iconostasului datorită fragilităţii
suportului din lemn policromat şi aurit a cărui de-
montare, transport şi remontare ar duce la de-
gradări structurale severe şi la deteriorarea
iremediabilă a acestui ansamblu, iconostasul
rămâne expus, alături de alte piese de aceeaşi prove-
nienţă, în cadrul Galeriei de Artă Veche Românească,
în sala dedicată Artei în Ţara Românească în secolul
al XVII-lea.
Având în vedere că, în acest spaţiu muzeal,
piesele sunt aclimatizate într-un mediu stabil dpdv
al microclimatului, decizia de păstrare a lor în muzeu
e conformă cu Art. 8 al Cartei de la Veneţia care
prevede că elementele de pictură, sculptură, deco-
raţie care sunt parte integrantă a monumentului pot
fi îndepărtate de acesta doar dacă aceasta este sin-
gura cale de a le asigura conservarea.

Astfel, s-a recurs la înlocuirea catapetesmei cu o

piesă nouă (foto dreapta-sus), executată în ţară
(încă nedefinitivată), special pentru biserica recent
refăcută. Judecarea valorii artistice a acestei piese
depăşeşte competenţa mea...
La fel, mobilierul, corpurile de iluminat şi
obiectele de cult au fost înlocuite cu piese noi care,
fără a fi replici ale celor originale, sunt executate într-
un stil menit să invoce ambianţa vechiului edificiu.
(Ex.: refacerea candelabrului cu 72 de braţe reia mo-
tivul decorativ al vulturului bicefal care apărea şi pe
candelabrul vechi, datând de după 1802).

4
 Din fresca interioară (a zugravului Pârvu Mutu) care, în1806, a înlocuit integral zu-
grăveala iniţială a bisericii, s-au salvat, înainte de demolare, 87mp de fragmente din altar,
naos şi pronaos - gest justificat (dată fiind proximitatea demolării bisericii la momentul re-
spectiv...) de Art. 8 al Cartei de la Veneţia precum şi de Art. 6 (Măsuri de urgenţă) al Prin-
cipiilor pentru protejarea, conservarea şi restaurarea picturilor murale (2003): „Detaşarea
şi transferul sunt măsuri periculoase, drastice, deseori ireversibile (...) justificate doar de
situaţii în care conservarea in situ nu este posibilă“.
Ansamblul iconografic al fostei biserici Cotroceni este un exemplu elocvent al tranziţiei
dintre medieval şi modern. Restaurate de specialiştii Universităţii Naţionale de Artă Bu-
cureşti, sub îndrumarea prof. univ. Dan Mohanu, fragmentele de frescă şi-au reluat locul în
interiorul bisericii noi, fără a recurge la metodologii ale falsificării, respectând, de data
aceasta principiul autenticităţii.
Marina Macarie

Bibliografie
1. Carta de la Veneţia
2. Curs „Doctrine restaurare“ – prof. Sergiu Nistor
3. Teoria restaurării – Cesare Brandi
4. Cultul modern al monumentelor – Alois Riegl
5. Alegoria patrimonilui – Francoise Choay
6. „Mănăstirea Cotroceni din trecut şi cea de astăzi“ – Costin Anghel, Mihai Ştirbu
/ articol publicat în Jurnalul Naţional, august 2005
7. Broşura de prezentare a noii biserici a Mănăstirii Cotroceni apărută sub îngrijirea
Muzeului Naţional Cotroceni

Surse de ilustraţii
biserica veche: Arhitectură, urbanism, restaurare – Ghe. Curinschi Vorona
biserica nouă: fotografii în locaţie (Ilie Alexandru Bumbac)
5