Rece Ca Gheața de Maria Christiana Calin

Maria Christiana Calin
Rece ca gheaţa
-1-
Rece ca gheaţa
-2-
Rece ca gheaţa
-3-
Rece ca gheaţa
-4-
Pentru Ali și Delia,

care m-au susținut mereu.
-5-
Rece ca gheaţa
-6-
"A trăi este cel mai rar lucru

din viaţă. Majoritatea oamenilor doar
există"
- Oscar Wilde -
-7-
Rece ca gheaţa
-8-
Bretanny cʼest moi!

Evident, ne aflăm în fața unui debut
precoce. Iar asta nu poate decât să ne
bucure, e semn că tânăra generație nu e
chiar atât de dependentă de internet,
telefoane mobile, tablete electronice sau
jocuri pe calculator. Faptul că o puștoaică
de 15 ani a scris un microroman, desigur
cu stângăciile inerente vârstei – dar până
și acele stângăcii au farmecul lor și, în
plus, confirmă autenticitatea – ne arată că
avem copii minunați, cu preocupări
artistice, talentați și creativi. Iar Maria
Calin este unul dintre aceștia.
Alegând inspirat o sintagmă metaforică
drept titlu, „Rece ca gheața”, Maria Calin
își alege ca model, pentru această scriere
în proză, cărți ale scriitoarei Stephanie
Meyer. De altfel, pentru a nu fi rost de
dubii, tributul este enunțat, personajul
principal din romanul tinerei noastre citind
cu aviditate, ce credeți?! „Amurg”, din
seria cu vampiri! Prin urmare, „Rece ca
gheața” e și nu este chiar întru totul un
roman cu... vampiri, monștrii aceia
sugători de sânge. Inversând un pic
situația din „Amurg”, de data asta
personajul principal feminin e o astfel de
creatură ciudată, cu puteri supranaturale
care, conform „stereotipului”, bineînțeles
-9-
Rece ca gheaţa
că se va îndrăgosti de o ființă pământeană.

Partea inedită este că, la început, Brettany
Quinn pare o persoană cât se poate de
normală: este elevă în clasa a X-a, visează
să aibă un viitor frumos, să iubească și
să-și întemeieze cândva o familie. Poate
una mai adevărată decât cea din care face
parte, căci atât ea cât și ceilalți frați ai ei
(doi băieți și încă o fată) sunt fiii adoptivi
ai cuplului Harry și Lana Quinn. Familia
ei se tot mută dintr-un oraș în altul și ea
nu-și poate explica de ce. În plus, după ce
frații ei împlinesc o anumită vârstă (16
ani), nu mai reușește să mai interacționeze
cu ei la fel de bine, iar comportamentul lor
se schimbă la modul bizar. Brettany este
mezina. Dar atingerea vârstei „fatidice” se
apropie cu pași repezi, teamă și tensiune.
Inevitabilul se va produce. Transformarea
eroinei dintr-o adolescentă obișnuită în
magpir este, de fap,t un simbol al trecerii de
la o etapă de viață la alta. De la copilărie
la începuturile maturizării feminine.
Intriga și cadrul poveștii fac parte
din categoria fantasy. Decorurile sunt
suprarealiste. La timpul potrivit, eroina
află că face parte dintr-o familie de
„magpiri” (aflăm că magpirul e o
„combinație dintre un mag și un vampir”).
Pentru clanul magpirilor, Brettany este o
reprezentantă specială, apariția ei salvatoare
fiind așteptată de ceva vreme. Pentru că nu
- 10 -
vreau să dau spoilere, mă voi opri aici cu

relatările despre acțiunea romanului,
asigurându-vă că intriga este mult mai
complicată, că sunt numeroase întoarcerile
de situații și veți cunoaște și multe alte
personaje interesante în afară de cele pe
care le-am menționat. Trebuie să vă
previn: în romanul Mariei Calin nu prea
veți găsi scene horror cu vampiri sugând
sânge. Conflictul e mai de adâncime, iar
implicațiile sale sunt mai mult
psihologice. Cartea este o parabolă despre
unitatea și siguranța familiei, despre
prietenia adevărată care, contrar
prejudecăților, se poate lega și între
persoane de naturi diferite. Autoarea
transmite și un mesaj emoționant despre
dragostea care poate învinge barierele
timpului și evada din convențiile spațiului.
Cu o astfel de dragoste sunt legați
Brettany și Dexter.
„Rece ca gheața” e și un roman al
descoperirii rădăcinilor, dar și unul despre
trădare și războaiele care pornesc din
răutate, ură și dorință de acaparare. Nu ai
cum să nu fii impresionat de curajul și
voința de care dă dovadă tânăra Brettany
în lupta pentru binele familiei și a
întregului neam.
Citind cu atenție cartea Mariei Calin,
vom identifica simboluri ale raiului și
- 11 -
Rece ca gheaţa
iadului. Chiar și etimologia unor cuvinte

este relavantă: Ținutul Eder e asemenea
unui colț de... Eden. Purgatoriul între cele
două stări sufletești extreme (raiul și iadul)
îl constituie adolescența cu frământările ei
despre identitate, aspirații, dreptate,
sacrificiu, integritate, integrare, iubire,
prietenie, familie etc. Principala temă e
cea a maturizării eroinei prin experiențele
acumulate, așadar „Rece ca gheața” este
un autentic bildungsroman. Sunt sigură că
în multe dintre situații, eroina împrumută
din felul de a fi al tinerei noastre autoare.
Și, negreșit, multe adolescente se vor
regăsi în Bretanny!
Recomand spre lectură acest scurt
roman în care nu lipsesc descrierile
frumoase din natură. Autoarea reușește să
ne facă să vedem cu ochii minții decoruri,
uneori tenebroase, alteori, dimpotrivă,
deosebit de strălucitoare. Iar acțiunea este
alertă. Este cu adevărat uimitor cum o
adolescentă, în ciuda vârstei fragede,
reușește să spună o poveste foarte bine
legată, intensă, creionând, elegant și
credibil, personaje cu tipologii diferite.
Îmi declar sincera admirație și sper din
toată inima ca, la maturitate, Maria Calin
să confirme talentul cu care ne-a
impresionat în această carte!
Violeta Savu
- 12 -
PARTEA ÎNTÂI: VENIREA
Când mă gândesc la o a doua șansă,

îmi tresare în minte ideea de fericire. Mă
uit la fetele din jurul meu, pe care le-am
cunoscut pe parcursul anilor și pe care
le-am lăsat în urmă, dorindu-mi să pot
avea și eu un bărbat care să mă iubească
și pe care să-l iubesc înapoi. Dar astea
sunt doar dorințe, creația imaginației mele.
Nimic real.
Realitatea e diferită. În realitatea
mea, aveam doi frați și o soră. Toți eram
adoptați. Cel mai mare era Asher. Părul lui
șaten și ochii săi maronii, împreună cu
corpul lui bine clădit, putea face orice fată
să se topească după el. A absolvit liceul în
Beverly Hills, iar curând ar fi împlinit
nouăsprezece ani. Harry era în ultimul an
de liceu și era cel mai lăudăros dintre noi.
Era blond, cu ochii verzi și rupea inimi.
Sora mea, Fiona, ar fi intrat în penultimul
an de liceu. Și mai sunt eu, mezina
- 13 -
Rece ca gheaţa
familiei, care intrase în clasa a zecea.

Nu am stat niciodată într-un oraș
mai mult de trei ani. Mereu ne mutam
dintr-un oraș în altul. Schimbam casele ca
pe șosete și alegeam întotdeauna cele
mai retrase orășele. Am învățat să nu mă
plâng. Niciodată nu am comentat. Am
acceptat situația. În schimb, frații mei
mereu au avut ceva de adăugat în
legătură cu mutările frecvente.
M-am înțeles foarte bine cu frații
mei adoptivi. Până când împlineau
șaisprezece ani. După aceea, se schimbau.
Mult. Până anul trecut, eu și Fiona eram
cele mai bune prietene. Brunetă, cu ochii
albaștri, slabă și cu o față ovală, albă și
frumoasă, Fiona arăta că o prințesă. Am
plănuit împreună petrecerea de ziua ei de
naștere, am fost la cumpărături
împreună, am bârfit băieții. Dar după ce a
împlinit șaisprezece ani, a început să nu
mă mai bage în seamă. Parcă nu aș fi
existat pentru ea. De fiecare dată când
încercam să vorbesc cu ea, se făcea că nu
mă aude.
Când fiecare dintre frații mei a
împlinit șaisprezece ani, părinții mei le-au
făcut cadou câte un inel de argint,
- 14 -
circular, cu diamante roșii, mici. Toți din

familia mea aveau acest inel. Și nu îl
dădeau vreodată jos. Presupuneam că e
un fel de tradiție. De aceea, am numărat
zilele până la ziua mea de naștere, când
voi împlini, la rându-mi, șaisprezece ani.
Dar, totuși, îmi era frică de această
vârstă. Îmi era frică că mă voi schimba și
eu. După ce fiecare dintre frații mei
împlinea șaisprezece ani, aspectul lor fizic
se schimba. Obișnuiam să glumesc cu
Fiona despre faptul că sunt vampiri. Mă
prefăceam că mi se pare amuzant, dar îmi
era frică. După ce Asher a împlinit
șaisprezece ani, mi-am dat seama de
schimbările fizice chiar din a doua zi.
Palid, ochi maro, care mă făceau să mă
gândesc la o culoare închisă de roșu, aerul
rece pe care îl emana, care îmi îngheța
șira spinării când treceam pe lângă el.
Cel mai mult mă speria faptul că
devenise chiulangiu și că nu îl vedeam
mâncând.
Fiona și Harry au adoptat și ei acest
comportament de îndată ce au împlinit
șaisprezece ani. Iar la urma urmei, se
putea să îl fi adoptat și eu.
- 15 -
Rece ca gheaţa
— Bret! strigă Lena de la parter.

Coboară odată!
Lena și Kelly erau părinții mei
adoptivi și nu aveau nicio problemă să le
spun pe nume. Înțelegeau, că deși m-au
crescut, ei sunt numai 75% părinții mei.
Îmi spuseseră că mama mea biologică a
murit când mi-a dat naștere, iar tatăl meu
a murit cu puțin timp înainte să mă nasc.
— Imediat!
Mi-am luat ghiozdanul și trăgându-mi
geaca maronie pe mine, am ieșit din casă,
îmbrățișând-o pe Lana în fugă. Am sărit în
mașină și m-am uitat către Ash, care ne
ducea la școală de când își primise
carnetul, iar Lana și Kelly îi cumpăraseră o
mașină când ne-am mutat în noul oraș.
Ash deschise geamul și scuipă
guma.
— Uite cine s-a gândit să coboare…!
Ce-ai făcut atâta timp? Iar ai adormit ca
proasta?
M-am încruntat.
— Nu e treaba ta!
Ash dădu nepăsător din umeri și a
început să conducă spre școală cu viteză.
Câteodată îmi venea să îl fac pe Ash
să dispară. Uram comportamentul lui.
- 16 -
M-am trezit în fața școlii, cu

ghiozdanul atârnând de umăr și știam că
nu mai puteam da înapoi. Am intrat în
școală și m-am uitat în jurul meu. Am
aruncat o privire pe ceasul telefonului și
am realizat că orele începură de zece
minute. Probabil de asta holurile erau
pustii. Mi-a luat mai mult decât credeam
să îmi găsesc sala de clasă. Când am
reușit, am intrat în clasă fără să stau pe
gânduri și am simțit toate privirile cum se
îndreptau spre mine. M-am uitat pe orar.
Fizica.
Profesorul își aținti privirea către
mine.
— Tu trebuie să fii Brettany Quinn,
zise profesorul.
Am dat din cap, iar el mi-a indicat
să mă așez într-o bancă liberă. Noii mei
colegi îmi urmăreau fiecare mișcare și mă
simțeam ca o prizonieră.
În pauză m-am retras într-o carte și
nici nu am realizat când el se așeză pe
banca mea. Am pus cartea în ghiozdan și
m-am uitat la el, aruncându-i unul dintre
zâmbetele mele fermecătoare.
Îmi amintesc și azi, de parcă ar fi
fost ieri: slăbănog, cu piele bronzată, o
- 17 -
Rece ca gheaţa
față ovală, niște ochi negri strălucitori și o

claie de păr ciocolatiu.
— Ce citești?
Vocea lui melodică îmi gâdilă urechile.
— Amurg, i-am răspuns.
Când am văzut că se uita la mine
strâmb, am chicotit.
— De Stephanie Meyer. Seria cu
vampiri.
Părea că acum înțelese și aprobă
din cap. Îmi întinse mâna, zâmbitor.
— Dexter.
Dexter. Nu îi voi uita numele vreodată.
I-am strâns mâna.
— Bret.
Brusc, o fată sări la banca mea, cu
un zâmbet molipsitor.
Avea părul de foc, o culoare intensă
de roșcat, ochii de un verde deschis,
pistrui pe fața sa albicioasă, cu obrajii
colorați de un roz pal, aproape nevăzut.
— Tu ești Brettany, nu? Fata nouă.
Am aprobat din cap, scurt,
strâmbându-mă.
— Nu-mi spune Brettany. E Bret.
Fata îmi zâmbi și dădu din cap.
— London.
— Cum? Ești din Londra?
- 18 -
— Nu, râse Dexter. Așa o cheamă.

Am rămas surprinsă de numele
interesant al fetei. Le-am spus că vreau să
stau puțin singură să mă obișnuiesc cu
noua școală. Au plecat, înțelegând, dar nu
înainte de a face schimb de numere de
telefon.
Când am ajuns acasă, eram sigură
că părinții mei mă vor certa pentru c-am
înârziat la prânz, dar spre mirarea mea,
casa era goală. Părinții și frații mei erau
de negăsit. Nu era o problemă, căci m-am
gândit că sunt probabil prin oraș, la
cumpărături. Însă, singurul magazin mare
din Colma, California, era Shopping
Center. Deși creierul îmi spunea să iau
bicicleta până acolo și să îi caut, aveam o
vagă impresie că nu erau acolo.
Câteva ore mai târziu, în timp ce
stăteam întinsă în patul din camera mea
uriașă și făceam un eseu, de două ore,
despre importanța Culturii Generale, am
auzit ușa de la intrare deschizându-se și
mai multe persoane intrând în casă. Am
sărit din pat și m-am pitit în spatele scării,
trăgând cu ochiul la Lena, Kelly și frații
mei. Erau îmbrăcați în trening, bluza fiind
încheiată la toți. Nu erau transpirați, nu
- 19 -
Rece ca gheaţa
gâfâiau. Am continuat să mă uit, când Ash

se descheie la bluză și puteam vedea pe
tricoul lui gri, urme de sânge.
Respirația mi se opri pentru câteva
secunde bune și lente, iar apoi i-am văzut
pe toți dându-și jos bluzele și scoțându-și
mâinile din buzunare. La fel ca Ash,
bluzele lor aveau urme proaspete de
sânge, iar mâinile lor erau acoperite de
același lichid vâscos și roșu. Fiona și Harry
le-au zis Lenei și lui Kelly că se duc să se
schimbe, începând să urce pe scări încet.
Am intrat repede în cameră, închizând și
încuind ușa.
Le-am auzit pașii oprindu-se lângă
camera mea, așa că m-am întins în pat,
încercând să nu scot niciun sunet. Le
puteam auzi vocile înfundate, răgușite:
— ... dar crezi că a văzut ceva?
Am recunoscut vocea lui Harry.
Știam că șușoteau și știam că era
vorba despre mine.
— ... ar trebui să fim mai atenți,
Harry, am recunoscut vocea Fionei. Mai
sunt două luni până când împlinește
șaisprezece ani.
Șușotelile se întețiră, semn că
începură o ceartă.
- 20 -
— ... o pui în pericol!

— ... o punem mai tare în pericol
dacă află mai devreme decât trebuie.
— ... dar e mezina! Trebuie să fie ea!
— ... vorbește mai încet, nebuno!
Vrei să ne audă?
— ... și dacă nu le are, ce facem?
— ... decât până îi vine vremea.
— ... știam că trebuia să o facem
mai devreme. Ne-am lăsat până în ultimul
moment... Nu, nu, știi că ei au vrut asta.
— ... or să ne distrugă... și vor începe
cu ea.
Șușotelile se opriră și puteam să jur
că îmi și imaginam cum se holbează, ca
niște psihopați, la ușa camerei mele. Au
continuat cearta în șoaptă, îndepărtându-se
de camera mea. Am rămas șocată,
pentru mai mult decât un moment. Nu
înțelesesem nimic.
Dar, totuși, poate că ăsta era și
planul lor, să nu înțeleg.
Săptămânile următoare, am putut
observa, spre surprinderea mea,
comportamentul lui Ash, Harry și Fionei,
schimbându-se. Deși mi se părea straniu
că păreau a le păsa de mine după atâta
timp, eram destul de mulțumită și
- 21 -
Rece ca gheaţa
încântată. Harry îmi adusese micul dejun

la pat, iar Fiona se oferise să îmi facă
părul. Până și Ash încerca să se comporte
cu mine mai puțin dur și rece.
— Brett, îmi zise într-o dimineață
Fiona, în timp ce îmi făcea părul, ai
considera să te schimbi?
Am fost luată pe nepregătite, clar
neașteptându-mă la brusca întrebare. Nu
știu. Voiam? Nu cred. Pe atunci, îmi
doream să rămân într-un oraș mai mult
de doi ani, să îmi fac prieteni și un iubit,
să mă căsătoresc după ce termin liceul, să
îmi iau un job și să am copii.
Nu voiam să îi spun Fionei planul
meu de viață. Nu puteam avea încredere
în ea, de când mi-a întors spatele și m-a
lăsat baltă. I-am spus că depinde, că
trebuie să fie o șansă prea bună, de
nerefuzat. "Știi tu, să fi un alt om. Să îți
schimbi stilul de viață", mi-a spus. Nu
știam ce voia să spună. Eram confuză, așa
că nu i-am răspuns și am schimbat subiectul.
Când am venit în orășel, era
decembrie. Am privit în fiecare zi zăpada
albă care se așternea pe trotuar și pe
gazonul curții noastre. Am privit copiii
entuziasmați care se jucau în zăpadă,
- 22 -
aruncând cu bulgări de la unul la altul. La

două săptămâni după ce am ajuns, m-am
împrietenit cu Dexter și London, foarte
bine. Şi chiar în Ajunul Crăciunului, Dexter
și London m-au scos din casă și m-au dus
în centrul orașului, să privim cum
luminează bradul în întunericul de iarnă.
Dar știam că nu mă puteam atașa de ei. La
sfârșitul clasei a doisprezecea, urma să
plecăm din nou și să ne mutăm în alt
orășel.
Lunile au trecut foarte repede și m-am
trezit deodată în luna martie. Prima lună
de primăvară era destul de răcoroasă.
London obișnuia să compare răcoarea de
afară cu locuința lui Yeti.
—Știi, că așa e, probabil, și în casă
la Yeti, zicea ea.
Mereu râdeam. Râsul ăla… Eram mică.
Pe 2 martie m-am trezit cu Dexter
la ușă. Avea o bluză albă, imaculată, niște
pantaloni albaștri, rupți în genunchi și cu
pielea sa bronzată și ochii strălucitori în
noapte… Ținea în mână un buchet de
trandafiri de o culoare aprinsă de roșu.
Nici nu mă comparam cu el în acel
moment. Eram îmbrăcată cu niște
pantaloni scurți de pijama și cu o bluză
- 23 -
Rece ca gheaţa
verde, lungă. Părul îmi era prins,

dezordonat, în vârful capului și aveam
mâinile ude, iar pe brațe urme de spumă,
căci înainte să își facă neașteptata apariție
la ușa mea, îmi spălam, la mână, o bluză
de bumbac.
— Bună Dexter!
Am aruncat o privire cercetătoare la
buchetul de flori, apoi la hainele lui.
— Bună, îmi zâmbi el emoționat.
Ți-am adus, ăăă... astea.
Îmi întinse, stângaci, florile,iar eu
le-am apucat, zâmbitoare.
Iubeam florile. Susțineam întotdeauna
inocența și frumusețea lor aparte.
Dar îl iubeam și pe Dexter. Câteva
luni și eram deja în sevraj… London
obișnuia să ne spioneze la școală și pot
jura că tot ea făcea "coincidențele" să se
întâmple: cineva să mă împingă în brațele
lui Dexter, să îi trimită mesaje cu
semnătura mea, ba chiar să ne păcălească
pe amândoi că vrea să vorbească cu noi
după școală și să ne trezim numai eu și el,
dar nici urmă de London.
— Mulțumesc, Dexter, i-am zis.
Frumos din partea ta.
— Mă bucur că îți plac.
- 24 -
Într-un fel, vocea îi tremura. Era

chiar drăguț să îl văd atât de emoționat.
— Dexter, am spart gheața după
câteva minute de tăcere, cu ce ocazie?
El zâmbi strâmb, dându-mi de
gândit că nu se pregătise pentru acea
întrebare. Dar după părerea mea, era o
întrebare evidentă, dacă te arăți la casa
cuiva și îi dai flori fără nicio ocazie.
— Voiam să te întreb dacă n-ai vrea
să vii cu mine în oraș. La un restaurant,
zise cu nesiguranță.
Mă holbam. Mă holbam confuză și
cuvintele lui mi se repetau în cap la
nesfârșit.
— Dar nu e nevoie să mergem la un
restaurant, adăugă el repede, alarmat.
Putem merge unde vrei tu. Adică putem
să nu mergem nicăieri dacă nu vrei.
Putem să stăm...
L-am întrerupt când mi-am izbit
buzele de ale lui într-un sărut puternic, ce
exprima atât de multe, încât până și mie
îmi lua inima foc. Era un joc între două
inimi tinere, care nu știau o iotă despre
viață sau despre adevărata pasiune. Știu
că după ce ne-am desprins din sărut, am
rămas lipiți unul de altul pentru ceva
- 25 -
Rece ca gheaţa
timp.
— Bret, îmi șopti, suav, numele.
Vocea lui îmi dădea fiori pe șina
spinării. Fiori de plăcere, de iubire… Acel
tip de fiori care mă făceau să mă
îndrăgostesc și mai tare de el.
M-a întrebat dacă sărutul a
însemnat că merg cu el la întâlnire.
Răspunsul meu fusese la fel de pozitiv ca
faptul unic că sunt femeie. Dar pentru
mine nu era de ajuns un simplu da.
Aș fi putut să îi fac un eseu despre
toate sentimentele pe care le-am simțit în
acel moment. În schimb, știam că pentru
el era de ajuns un da pentru a-mi arăta
dragostea mea pentru el.
Și chiar așa era.
Îl iubeam.
"Întâlnirea" fusese chiar un miracol.
Acceptase să merg cu el îmbrăcată
neelegant. Era un lucru care îmi plăcea la
el. Mă accepta întotdeauna, cu defecte,
cu prostii. Și dacă stau să mă gândesc,
fusese prima persoană din afara familiei,
care se purta atât de frumos cu mine.
De la acea întâlnire, am început să
ieșim de mai multe ori. Râdeam, ne
hârjoneam, ne distram.
- 26 -
Și ne sărutam.
Ne purtam ca un cuplu, dar nu
aveam nici cea mai vagă idee dacă eram,
deja, un cuplu.
— Dexter, i-am spus într-o zi, la o
întâlnire.
El îmi zâmbi. Zâmbetul ăla
fermecător, ce îmi arăta că dragostea lui
pentru mine era adevărată.
— Voiam să te întreb dacă noi doi...
— …. suntem un cuplu? a terminat
Dexter propoziția.
Am dat din cap și nu cred că îmi pot
reaminti, chiar în totalitate, senzația de
teamă, că el mi-ar fi putut spune că... nu.
Dar spusese că ar fi fost extaziat să
fie împreună cu mine. Îmi săltase inima de
fericire. Aveam, în sfârșit, pe cineva care
chiar să mă iubească și să nu mă
abandoneze vreodată. Eram mai mult
îndrăgostită de ideea de dragoste… Însă
lucrurile nu aveau să rămână așa.
Iar Dexter era cel mai bun lucru
care mi s-a întâmplat. Îmi ridica mereu
moralul și mă făcea întotdeauna să râd
când aveam crize existențiale.
Într-o dimineață, la școală, l-am
rugat pentru prima oară să îmi dea tema
- 27 -
Rece ca gheaţa
la literature engleză, căci eu a trebuit să

fac ceva foarte important, anume să
descopăr secretul familiei mele, însă nu
i-am spus acest aspect.
― Sigur. Dar mai întâi spune-mi
motivul.
― Pentru?
― Pentru care nu ți-ai făcut tema.
― Nu pot.
― De ce?
― Că mă vei crede nebună.
Dar, de fapt, știam că nu era
adevărat. Probabil m-ar fi luat la întrebări
dacă îi spuneam că părinții și frații mei
adoptivi s-au dus în pădure și eu i-am
urmărit pentru că aveam impresia că sunt
nu-știu-ce creaturi mitologice. Dar pe de
altă parte, știam că nu ar fi dat buzna în
viața mea personală.
Dexter a abandonat subiectul, dar
eu eram încă curioasă de ceea ce se
întâmpla cu familia mea. Mă speria ziua
mea de naștere. Mai mult decât orice. Pe
de-o parte făceam planuri referitoare la
petrecerea mea, iar pe cealaltă mă
gândeam cu groază că mi se va întâmpla
ceva oribil și că voi ajunge la fel de
indiferentă și rea ca frații mei.
- 28 -
Nu eram cea mai bună persoană,

dar nu puteam să îmi pierd singurii
prieteni, singura persoană de care eram
îndrăgostită. Dar, cumva, urmărirea
familiei mele aducea ceva bun. Adevărul.
Îmi era frică de adevăr, dar totuși,
eram foarte curioasă. Voiam să știu de ce
pielea lor era înghețată tot timpul și de ce
frații mei se distanțaseră de mine. Voiam
să știu de ce nu mănâncă când eu sunt
prin preajmă.
Aveam încredere în London, așa că
i-am povestit despre comportamentul
familiei mele. Mă uitam la fiecare
trăsătură a feței sale cum se încruntă și se
strâmbă, în timp ce îi povesteam.
— Poate sunt niște creaturi mitice,
spuse ea. Vampiri?
Am râs.
— Prostii, London. Sunt ciudați, nu
sunt niște creaturi mitice.
Dar, în sinea mea eram sigură că e
mai mult de atât. Și, ca sa fiu sinceră,
începeam să cred, din ce în ce mai mult,
faptul că erau niște creaturi mitice.
Îmi era teamă de ceea ce ar fi putut
să se întâmple dacă îi povesteam lui
Dexter de teoria mea cu privire la familia
- 29 -
Rece ca gheaţa
mea. Dar, totodată, simțeam că dacă îmi

expun nebuna teorie, poate nu voi mai fi
atât de obsedată de aflarea adevărului.
Începeam să ascult pe la ușile Lanei și a lui
Kelly și orice zgomot ciudat sau orice fraze
care nu aveau legătură cu ce vorbeau
adineauri, le notam într-um caiețel mic,
cu niște coperți maro, atât de tari, încât
păreau că sunt din lemn. Nu m-au prins
vreodată, dar când mai dădeam ochii cu
Lana sau Kelly, se uitau ciudat la mine, ca
și cum erau dezamăgiți. Preferam să cred
că era din cauza a orice altceva, însă eram
sigură că știau că ascult pe la uși. Cum
știau? Nu aveam nici cea mai vagă idee.
Într-o miercuri seară, Lana m-a
chemat în biroul ei și am rămas împietrită
când am văzut-o tăiată de-a lungul
brâului. Era o rană deschisă, aproape
dezgustător de privit. Dar în loc să curgă
sânge, din rană curgea un lichid negru,
vâscos, iar de-a lungul rănii erau fisuri
mici, ca și cum brâul ei ar fi fost o bucată
de cărămidă care s-ar fi fisurat în urma
unei căderi. Nu mi-a dat mult timp să
privesc rana, căci o acoperi cu o cârpă
umedă. Nu vorbi. Îmi arătă cu privirea un
- 30 -
lighean murdar cu apă neagră și eu m-am

apropiat ușor de el, speriată.
De-abia apucasem mânerele
ligheanului, când Ash, Fiona și Harry
dădură buzna în cameră și fugiră către
Lana. Ash mă dădu la o parte și luă
ligheanul din mâinile mele, apoi ieși
fulgerător din cameră. Kelly intră și el și îi
șopti ceva Fionei, apoi toți cei patru
rămași în cameră o înconjurară pe Lana.
Fiona începu să murmure niște cuvinte pe
care nu le înțelegeam, iar când Harry a
observat că încă sunt în cameră, mă
apucă zdravăn de braț și mă împinse afară
din cameră, blocând ușa pe interior.
Eram speriată și frustrată. Nu
înțelegeam o iotă din ce văzusem, iar
reacția lui Harry păru mai mult decât
urâtă. Oribilă. Însă asta mă făcu și mai
curioasă.
Zilele următoare am început să caut
simptomele și reacțiile nefirești ale
fraților mei. Spre dezamăgirea mea, nu
am găsit nimic folositor. Am început să
cercetez cărțile de mitologie din biblioteca
școlii, iar London încercă să vorbească cu
mama ei – o doctoriță de treabă și iscusită –
despre toate lucrurile ciudate care se
- 31 -
Rece ca gheaţa
petreceau cu Fiona, Harry și Ash, însă ea

răspunse negativ.
Apoi am realizat, cu surprindere,
ceea ce trebuia să realizez de mai
devreme.
Familia mea, totuși, nu era normală
sau eu nu mai gândeam limpede?
Nu am abandonat atât de ușor
subiectul. Continuam investigările și deși
aveam niște idei foarte colorate,
preferam să mă conving că sunt imposibile.
Puteam, desigur, să o întreb în față pe
Fiona despre ce se întâmpla, dat fiind că
ne înțelegeam mai bine, însă nu voiam să
își dea seama că o cercetam și să îmi pună
bețe în roate.
Într-o luni, după școală, am rămas
la biblioteca școlii cu London, mințindu-l
pe Dexter că trebuie să vorbim despre
proiectul ce ne fusese dat la biologie. Nu
a bănuit nimic. Am continuat să cercetăm
cărțile împreună și dintr-o dată, de parcă
fusesem trăsnită de un fulger, am fugit la
unul dintre calculatoarele bibliotecii și am
intrat pe Google. London veni lângă mine
și privi atentă ecranul calculatorului,
curioasă. Am tastat cuvântul vampiri și
am auzit murmurele dezaprobatoare ale
- 32 -
lui London. Am ignorat-o și după ce am

citit câteva articole despre vampiri, m-am
uitat în sus la London și am înghițit
amândouă în sec.
Aveam răspunsul. Primul răspuns
concret și logic. Deși trebuia să fim fericite
și mulțumite, eram atât de speriate, încât
pe drumul către autobuz nu am scos o
vorbă. În acea zi nu am mai vorbit cu
London.
Nici în zilele următoare.
Nici în luna următoare.
De fiecare dată când mă duceam pe
lângă ea, London inventa o scuză și fugea.
Mă evita.
Nu m-ar fi deranjat atât de tare
dacă îmi spunea motivul, cu toate că îl
știam prea bine. Eram 85% sigure că
familia mea este una de vampiri. Iar
London era, probabil, îngrozitor de
speriată. Era speriată că voi deveni ca ei și
că îi voi face rău. Dar încercam să mă
conving că nu este adevărat.
Dexter mă tot întreba de ce eu și
London nu mai vorbim și suntem atât de
distante una faţă de cealaltă. Am vrut să îi
spun adevărul, dar teama îmi mâncă atât
de tare limba și gâtul, încât l-am mințit că
- 33 -
Rece ca gheaţa
eu și London ne-am certat din pricina

proiectului. Însă aveam o gravă impresie
că Dexter nu mă credea, așa că făceam
tot posibilul să par cât mai credibilă.
Nu am fost foarte surprinsă când
mă opri pe holul școlii, întrebându-mă,
încă o data, de ce m-am certat cu London.
Pe atunci nu mă gândeam că ar fi știut de
minciunile mele, așa că i-am spus, din nou
că din cauza proiectului.
― Minți! îmi trânti el, înroșindu-se.
Am rămas fără cuvinte și am negat,
dar el bătu din picior și mă privi cu o furie
rară.
― Ba minți! tună el. Am vorbit cu
London și mi-a spus că nu v-ați certat din
cauza proiectului!
Am rămas mută de uimire și
observam cum în jurul nostru se
strângeau mai mulți elevi ai liceului.
Dexter făcea o scenă în fața școlii. Dar nu
l-am lăsat să mă facă să par o ratată în
fața întregii școli.
― Ce te interesează? i-am zis,
furioasă. Oricum nu e treaba ta!
Râse amar și mă privi cu ochii îngustați.
― Mi-a mai spus că îmi ascunzi
ceva! Și știu sigur că are dreptate.
- 34 -
Amândouă mințiți!
Am vrut să protestez, dar îmi
aruncă o privire aspră. Avea dreptate și
știam foarte bine. Oricât de mult încercam
să spun că nu e adevărat, privirile
dezamăgitoare ale lui Dexter mă
contraziceau. Însă cea mai dureroasă
parte era că nu îi puteam spune lui Dexter
adevărul. Îmi era teamă de reacțiile sale,
cât și de felul în care putea să mă
părăsească. În minte îmi circulau numai
scenarii triste.
― Dacă nu spui adevărul în cursul
zilei de astăzi, relația noastră s-a
terminat. Tot ce ți-am cerut a fost să nu
mă minți. Dacă nu poți avea încredere în
mine, nu văd de ce am mai fi într-o relație.
Își luă ghiozdanul și ieși, furtunos,
afară din școală. Deși ceea ce îmi spusese
îmi rupsese inima, știam că avea dreptate.
Dar nu îi puteam soune. Cel puțin nu încă.
- 35 -
Rece ca gheaţa
PARTEA A DOUA: TRANSFORMAREA
În timp ce mergeam de la stația

autobuzului către casă, pe jos, mintea îmi
stătea numai la Dexter și la London. Era ca
și cum inima îmi fusese distrusă în mii de
bucățele. Mai aveam prieteni, bineînțeles,
dar London era cea mai apropiată, iar pe
Dexter chiar îl iubeam. Voiam să vorbesc
cu Dexter și să îi spun de probabilitatea,
foarte mare, ca cei din familia mea să fie
niște creaturi însetate de sânge. Dar ceva
nu mă lăsa.
Teama.
Imediat cum am ajuns acasă, am
urcat în cameră fără să salut pe nimeni și
am sunat-o pe London. Telefonul sună de
câteva ori, dar London nu răspunse. Am
oftat supărată și m-am uitat pe calendar:
27 martie.
Am sărit alarmată din pat și mi-am
luat telefonul, apelând-o din nou pe
London. Când în sfârșit răspunse, am fost
- 36 -
atât de ușurată, încât m-am sprijinit,

încet, de perete.
— Da?
— Sunt atât de fericită că ai
răspuns! i-am zis. Uită-te pe calendar!
Urmă un moment de tăcere, apoi
am auzit-o pe London cum scăpă un sunet
surprins.
— 27 martie, murmură ea, tremurul
făcându-se recunoscut foarte ușor. Asta
înseamnă că...
— … că cel mai probabil, mâine, voi
fi eu, dar în același timp nu voi fi eu.
London nu spuse nimic și, puteam
să jur, că eram capabilă să aud și muștele
din cameră.
— Asta nu înseamnă că se va
schimba ceva între noi, nu?
Am realizat gravitatea întrebării și,
deși încercam să evit întrebarea, eram
sigură că nu reușeam.
— De ce i-ai spus lui Dexter? am
întrebat-o.
Nu aveam de gând să îi răspund la
întrebare, întrucât eram sigură că
lucrurile se schimbaseră deja între noi.
— Îmi pare rău! Nu gândeam cum
trebuie și m-am panicat!
- 37 -
Rece ca gheaţa
Urmă iarăși o pauză de câteva

secunde, în care puteam auzi scurte suspine.
— A făcut vreo prostie? întrebă ea.
— Da. Și a avut tot dreptul să o
facă. L-am mințit și îl mint în continuare.
Și mă tem că atunci când îi voi spune
adevărul va fi prea târziu.
— Nu! chițăi London. Așa cum am
distrus lucrurile între voi, așa le voi re...
— Shh! am făcut.
Imediat cum am întrerupt-o, mi-am
lipit urechea de ușă și puteam auzi, tare și
clar, mai multe răsuflări ușoare. Chiar mă
întrebasem cum de reușisem să aud, dar
în acel moment nu mă mai interesa.
Familia mea adoptivă asculta la ușă, așa
că m-am aşezat în pat și m-am prefăcut că
nu știu nimic.
I-am scris repede lui London ceea
ce se întâmplase, căci nu puteam să risc
să mă audă frații mei, Lana și Kelly, apoi
am râs brusc, doar ca să nu par suspicioasă.
— Iartă-mă, London, a trebuit să-mi
schimb tamponul!
London se prinse imediat de joc,
căci răspunse fără vreo ezitare.
— E în regulă, Bret! zise ea,
chicotind. Vai, mâine îmi vine și mie!
- 38 -
Suntem în același timp! Cât de mișto e

asta?
Am rânjit și am continuat, încercând
să râd cât de adevărat puteam, chiar dacă
inima îmi bătea foarte repede, de frică.
—Știu, nu?
Am râs din nou, simțind că deja
începuse să mă usture gâtul și că îmi va
înțepeni vocea. O bătaie în ușă îmi făcu
inima să execute un salt gigantic și am
înghițit în sec, luând o gură de aer, în
încercarea de a nu tremura. I-am scris
repede lui London că bătuse cineva la ușă,
iar ea îmi zise să continuăm cu jocul,
pentru a nu trezi suspiciuni.
— Stai, dragă, că bate cineva la ușă!
i-am zis eu, pe o voce cât se putu de
normală, apoi am strigat către ușa
camerei: Intră!
Ușa se deschise, iar Lana, Kelly,
Fiona, Harry și Ash apărură în pragul ușii.
Am închis apelul, tremurând. Ash mă fixă
cu privirea și părea furios. Foarte furios.
Lana îi puse o mână pe braț și veni la
mine, cu pași mici.
— La mulți ani, Bret! îmi zise Fiona.
Pe buzele ei se formă un zâmbet
scurt, care dispăru numaidecât. Mă privi
- 39 -
Rece ca gheaţa
cu milă și simțeam cum mi se formează

un nod în gât. Lana îmi puse o mână pe
braț, iar cealaltă pe cap, exercitând o
presiune. Nu mă puteam mișca.
— Lana, stai! zise dintr-o dată
Harry. Nu știm dacă ea e.
Lena se întoarse fulgerător spre el,
iar într-o fracțiune de secundă am putut
observa ochii roșii a Lanei. Harry se
încruntă la Lana, dar ea îi aruncă o privire
aspră. Chipul lui Harry începuse să
formeze crăpături și Lana își strânse
pumnul atât de tare, încât puteam vedea
niște picături de lichid negru curgând din
pumnul său.
Fiona îl prinse de mână pe Harry și
făcu aceeași mișcare ca Lena. Fața Lanei
se crispă, iar Kelly și Ash săriră în ajutorul
ei, făcând fața Fionei să se crispeze. Am
profitat de concentrarea lor și am sărit din
pat, apoi am fugit în jos, pe scări, la
intrare. M-am încălțat repede cu niște
papuci și am ieșit din casă, fugind către
pădure. M-am oprit la întrarea în pădure
și m-am uitat către geamul camerei mele.
Erau în aceleași poziții. Deodată, Ash
întoarse capul spre geam și mă văzu, iar
eu am luat-o la fugă, adâncindu-mă în
- 40 -
pădure. Am băgat mâna în buzunarul

pantalonilor și am scos din el o sticluță
mică de parfum pe care am aruncat-o
într-un copac. Parfumul se răspândea în
aer și m-am gândit că dacă erau cu
adevărat vampiri, parfumul mi-ar fi
acoperit mirosul și eram mai greu de
găsit. Nu am stat să mă holbez și am
continuat să fug. În scurtul timp în acel
orășel, mi-am găsit un loc secret, sub
pământ, în inima pădurii. Speram că nu
mă vor găsi acolo.
Ajunsesem la un puț de apă, când
am văzut copacul meu. Am fugit la el și
am dat la o parte tufișul și ramurile care
acopereau intrarea, apoi am intrat în
scorbură și am acoperit înapoi cu mare
grijă. Am dat cu ochii de ușița pe care o
instalasem în scorbură și am cotrobăit
buzunarele după cheie. Când am găsit-o
în sfârșit, am descuiat ușa și am dat-o la o
parte, coborând două trepte, după care
am încuiat-o la loc. Am coborât toate
treptele și am ajuns la trei tunele. După
cum îmi făcusem eu ascunzătoarea, m-am
dus în tunelul din mijloc, alergând cu o
viteză surprinzătoare. Când am ajuns în
ascunzătoare, m-am așezat pe pat să îmi
- 41 -
Rece ca gheaţa
trag sufletul, dar deasupra mea, pe

pământurile pădurii, am auzit vocea lui Ash:
— E pe-aici pe undeva! Continuați
să căutați!
Nu știam cum am reușit să aud, dar
am sărit ca arsă și am luat un ghiozdan de
sub pat, apoi am deschis dulăpioarele din
ascunzătoare, luând tot ceea ce îmi
adusesem: o pereche de pantaloni, o
bluză, o pereche de adidași, câteva
pachete de covrigei, o brichetă, o cutie de
chibrituri și o sticlă cu apă. Am astupat
ambele deschizături ale ascunzătorii și
m-am băgat sub pat, deschizând cu cheia
o trapă din perete. Am băgat mai întâi
ghiozdanul, apoi am intrat și eu, după
care am închis trapa și am încuiat-o la loc,
blocând-o cu un bolovan pe care l-am pus
special în pereții tunelului îngust și
întunecat. Culcată pe jos, mi-am pus, cu
greu ghiozdanul, în spate și am început să
mă târăsc prin pământul umed. Am putut
auzi țipătul Fionei, prin care le transmitea
celorlalți că nu știe în care tunel să între.
Am înghițit în sec, căci nu mai era mult
până găseau ascunzătoarea. M-am târât
mai repede și am reușit să ajung într-un
canal de sub oraș. Am sărit din gaură
- 42 -
canalului, am început să urc scărița și am

ieșit din canal la fix două străzi de casa lui
London. Am pus capacul canalului la loc și
am început să alerg spre casa lui London,
mizeria fiindu-mi împrăștiată pe haine.
Am ajuns la casa lui London și am
bătut la ușă.
Se auzi un "imediat" înfundat, apoi
London îmi deschise ușa și mă privi
uimită.
— Doamne! Ce ai pățit?
Am intrat și am închis ușa după
mine, apoi mi-am aruncat pe jos
ghiozdanul.
— N-am timp să îți explic. Trebuie
să mă schimb.
Am apucat geanta de pe jos și am
mers la ușa băii de lângă uşa principală,
am intrat repede și m-am schimbat în
hainele pe care mi le luasem. Am ieșit și
m-am uitat la London.
Nu am avut timp să îi adresez vreun
cuvânt, căci ușa se izbi de perete, iar în
prag apăru o variantă murdară și
înfricoșătoare a lui Ash.
— Foarte inteligent, surioară.
Ochii lui căpătară un roșu aprins,
apoi se năpusti asupra mea și colții lui îmi
- 43 -
Rece ca gheaţa
străpunseră gâtul.
Primul lucru pe care l-am făcut când
am deschis ochii, a fost să îmi pun mâna
pe gât. Mă așteptam să simt o rană
deschisă, un bandaj sau o cicatrice. Dar nu
am simțit nimic. M-am uitat la mâna mea
și am văzut că era mai albă decât de
obicei, ca și cum aș fi aplicat machiaj.
M-am ridicat din pat, punând
picioarele pe aparenta podea rece și am
realizat că eram în camera mea și că eram
îmbrăcată cu hainele mele. Aveam papucii
în picioare și când m-am uitat în oglindă,
am observat că arătam normal.
Ei bine, nu chiar.
Pielea care era la vedere era
albicioasă, totuși nu exagerat. Arătam de
parcă îmi era rău. Un alt lucru nou pe care
l-am observat a fost faptul că ochii mei,
odată de un albastru deschis, erau acum
roșiatici. Un roșu aprins, sclipitor. Părul
meu lung și negru, care înainte îmi cădea
pe spate, era scurt, până deasupra
umerilor. Gâtul îmi era uscat și când am
încercat să vorbesc, tot ce îmi ieși pe gură
era un hârâit grav, aspru. M-am încruntat
și am ieșit din cameră.
Dar nu a fost cea mai deșteaptă
- 44 -
idee, întrucât un miros plăcut, ce îmi

creea o poftă nebună, îmi atinse narile.
Am coborât la parter și cu fiecare pas
făcut, acea poftă mă înnebunea și mai
tare. Am auzit vocile fraților mei, dar și pe
cea a lui London.
Brusc, gândul la ea îmi făcu pofta să
crească din nou și gâtul începu să mă
piște. Am intrat în bucătărie și mi-am
văzut familia adoptivă și pe London. La
vederea ei, pofta parcă mă înnebunise.
Nu mai gândeam cum trebuie. A trebuit
să mă prind de perete ca să mă abțin să
nu mă năpustesc asupra lui London.
Era o senzație ciudată, pentru că,
într-un fel, simțeam că vreau să o mănânc
de vie, ceea ce mă dezgusta. Toate
gândurile mi se risipiră și mă concentram
numai asupra lui London. La sângele ei…
Totul, până când Lana îmi puse la gură un
pahar cu un lichid greu de înghițit, cu un
gust dulceag, care îmi făcea corpul să
tremure de plăcere. Am dat tot paharul
pe gât foarte repede, apoi am simțit cum
pofta aceea nebună se risipește. Am tras
aer în piept și m-am uitat în pahar.
Urmele care rămăseseră erau de un roșu
închis. Sângeriu.
- 45 -
Rece ca gheaţa
Când am realizat că lichidul pe care

tocmai îl băusem era sânge, am scăpat
paharul din mână și am țipat îngrozită.
Îngrozită de mine însămi.
London mă privea ciudat, cu o
anumită tristețe și teamă: ca și cum eram
moartă și aveam să ies din sicriu și să o
omor.
Dar când m-am uitat în oglindă,
mi-am dat, în sfârșit, seama ce se
întâmpla.
Deși, la început, înfăţişarea mea nu
îmi sugerase nimic, acum eram convinsă
de ce… eram.
Un vampir! Un sugător de sânge!
M-am uitat la Ash cu o furie
incredibilă. Nici nu am realizat când m-am
postat în fața lui, iar apoi nu mai puteam
da înapoi. I-am tras un pumn zdravăn, cu
toată puterea pe care o aveam. Din
păcate, mi-am dat seama de ideea
proastă, după ce o durere nebună îmi
atinse mâna, fiind nevoită să o scutur, ca
să nu mai simt durerea.
Am urlat și îmi doream foarte tare
să îl strâng de gât pe Ash.
— Stai calmă, Bret, îmi zise el, în
timp ce eu simțeam că-mi fierbe corpul
- 46 -
de furie.
—Tu să taci! am tunat, iar geamurile
se sparseră în cioburi mici, care căzură
peste noi, însă doar London își acoperi
capul.
― M-ai transformat într-un monstru!
Mi-am strâns pumnii și o căldură
ciudată îmi învălui corpul, de parcă eram
înconjurată de calorifere. Cioburile
începură să se ridice ușor, de parcă erau
telekinetice, însă eu nu realizam. Simțeam
cum furia îmi ardea pielea și că în ciuda
temperaturii scăzute a corpului meu,
căldura mă învăluia ușor-ușor.
Cioburile începură să se învârtă în
jurul meu; prima dată încet, dar treptat
începură a se învârti cu viteză, creând în
jurul meu un fel de furtună de cioburi.
Deși realizasem, nu mă puteam opri. Era
ca și cum îmi era menit să fac acel lucru.
Apoi, niște sunete, clar șoapte de
uimire, mă făcură să mă întorc. Lana,
Kelly, Harry și Fiona mă priveau uimiți, cu
ochii măriți cât cepele.
— Ea e, șopti Lana, iar vocea ei îmi
răsună atât de tare în urechi, încât mă
făcu să mă dezechilibrez.
Cioburile căzură peste mine, deși nu
- 47 -
Rece ca gheaţa
apăru nicio rană. M-am ridicat fulgerător

din picioare și m-am uitat la familia mea și
la London, de la unul la altul. Respiram
sacadat, inima bătându-mi cu putere în
piept, aproape să iasă afară.
—Ce sunt? am întrebat, apoi m-am
uitat la mama mea adoptivă. Lana, ce sunt?
Ea încercă să spună ceva, dar nu se
auzi nimic. Închise ochii și oftă, apoi se
uită la mine și înaintă încet. Nu m-am
mișcat. I-am urmărit fiecare mișcare cu
atenție.
— Prinde-mă de mână și vei afla
totul, zise ea calm.
Înainte de a putea zice ceva, Harry îi
spuse pe un ton grav numele,
atenționând-o cu privire la ceva. Ea îi
transmise că se descurcă, continuând să
înainteze spre mine cu pași ușori.
Am întrebat-o de ce aș avea
încredere în ea. Privirea ei îmi făcu nervii
corpului să i se supună rugăminții ei, așa
că am întins nesigură mâna spre ea. De
cum o văzu, Lana mi-o prinse într-o
strânsoare slabă, pe care de abia am
simțit-o.
Brusc, Lana dispăru și nu mai eram
prinsă în strânsoare, iar bucătăria începu
- 48 -
să se învârtă și să se schimbe.
Nu mai eram în bucătărie. Eram
într-o cameră fără ferestre, cu pete
argintii închegate în pereți. Podeaua era
atât de rece, încât îmi înghețau
picioarele, iar mizeria era vizibilă pe jos. În
mijlocul camerei era un pat dublu, cu
așternuturi galbene.
Ușa, care era de un maro decolorat,
iar câteva găuri puteau fi depistate pe ea,
se deschise larg și două femei intrară în
cameră.
Am putut să o recunosc, instan-
taneu, pe Lana. Arăta la fel. Aceeași față
suptă, pielea albă, părul ciocolatiu, lung
până la brâu. Părul său era prins într-un
coc deranjat, iar rochia lungă, albă, de
casnică, prinsă la mijloc cu un cordon
roșu, era murdară de un lichid mov,
sclipitor. Era desculță, însă nu părea
deranjată de podeaua înghețată.
Cealaltă femeie îmi părea foarte
cunoscută. La fel ca Lana, avea o rochie
albă, de casnică, murdară de un lichid
mov, sclipitor. Avea părul scurt, până
deasupra umerilor, negru. Ca mine. Ținea
în brațe un bebeluș, care, de cum pășiră
în cameră, zbură din brațele femeii și în
- 49 -
Rece ca gheaţa
jurul lui se adună toată mizeria de pe jos,

într-un vârtej. Lana și femeia priveau
uimite și speriate, în timp ce deasupra
bebelușului se formă o mâzgă mov,
sclipitoare. Femeia mări ochii de groază și
apucă bebelușul, trăgându-l la pieptul
său.
— Nu este în siguranță, Eleanor,
zise femeia, uitându-se cu frică la Lana.
Eleanor.
— Care e planul?
Figura curajoasă a Lanei era atât de
impresionantă, încât nu realizam
semnificația a ceea ce vedeam. Nu știam
de unde o cunosc pe femeie sau cine era
misteriosul bebeluș.
Femeia se muta de pe un picior pe
altul, legănând copilul.
— O voi trimite departe, în
Ținuturile de Foc, zise femeia.
M-am încruntat. Ținuturile de Foc?
Eram sigură că nu mai auzisem de acea
denumire. De altfel, când mi-am dat
seama într-un final că bebelușul era fată,
am început să înțeleg ce îmi arăta.
O memorie.
Lana se uită la femeie cu o privire
ciudată.
- 50 -
—Tu nu te duci?
Femeia clătină din cap.
— Dar tu da.
Lana se uită la ea de parcă ar fi
văzut monstrul din Loch Ness. Aruncă o
privire la fetiță, apoi la femeie.
— Nu mă pot duce. Trimite pe
altcineva cu ea.
—Lana, te implor. Ești cea mai bună
prietenă a mea. Ești singura în care am
încredere.
Femeii i se adunară lacrimi în ochi,
însă păru că se străduiește să le țină în
frâu.
— Bine, o duc în Ținuturile de Foc.
Apoi o voi lua sub aripa mea.
Femeia dădu drumul lacrimilor și
puse, cu grijă, bebelușul în brațele Lanei.
Își sărută copilul pe frunte și se uită la
mama mea adoptivă cu o privire neliniştită.
— Ai grijă de ea. Promite!
— Îți promit, Susan. O voi trata ca
pe fiica mea. Îi voi controla puterile
uimitoare.
Susan trase aer în piept și se uită,
pentru ultima dată, la bebeluș.
— Mult noroc, Brettany.
- 51 -
Rece ca gheaţa
Chipul meu împietri, în timp ce

memoria se evaporă și eram din nou în
bucătărie. Mi-am tras ușor mâna din
strânsoarea Lanei și am reușit să îmi mut
privirea pe bucățile de sticlă de pe jos.
— Eu eram, nu? Eu eram bebelușul.
M-am uitat la Lana, care afirmă
dintr-o mișcare scurtă din cap. Aerul mi se
opri în piept, în timp ce un țiuit îmi răsuna
în urechi. Capul începu să mi se învârtă,
privindu-i pe ceilalți, amețită.
O singură întrebare avea pe limbă:
— Ce sunt?
Vocea mea păru că se multiplică și
Harry se uită la ceilalți, de parcă aștepta o
aprobare. Ash a dat din cap, fixându-mă
cu privirea.
—Magpir. Combinația dintre un
mag și în vampir. Toți șase suntem
magpiri. Dar tu ești specială, zise Harry.
M-am încruntat atât de tare, încât
începusem să simt o durere oarbă în
frunte.
— Ce prostii zici? Eu știam de vampiri.
Harry râse.
— Ce știai tu, este o prostie.
Magpirii sunt “sugătorii de sânge”, dar
avem și puteri speciale. De aceea suntem
- 52 -
numiți "Magpiri". Suntem și magi. Până să

vii tu, toți din această familie eram
Magpiri cu puteri secătoare. Dar tu nu ești
diferită...
— Harry! îl atenționă Fiona.
— Știu ce fac!
M-am uitat la el, însă capul îmi
bubuia atât de tare, încât nu mai simțeam
nevoia să îl ascult.
— Trebuie să plec! London, hai cu
mine!
London mă luă de mână și cu o
ultimă privire spre cei care m-au crescut,
am ieșit amândouă pe ușă, fugind în
întunericul întețit al nopții.
Ne-am plimbat prin oraș timp de o
oră, fără a scoate un cuvânt. London îmi
mai arunca priviri curioase, însă nu zise
nimic. Când ne-am oprit la un magazin
stradal, London se așeză pe scări și
așteptă să ies. Îmi luasem o cafea de la un
tonomat, care era atât de fierbinte, încât
nu puteam să o beau cum trebuie.
Am continuat să mergem în tăcerea
apăsătoare, eu sorbind din cafea și
oftând. Când mă așteptam mai puțin,
London sparse gheața.
— Magpir, deci.
- 53 -
Rece ca gheaţa
M-am uitat la ea și am dat din

umeri.
— Nu mă mândresc. Îmi doresc să
fiu normală din nou.
— Nu poți schimba destinul, Bret.
Așa a fost să fie!
Am oftat adânc.
— Dar nu vreau să fiu magpir,am
zis. Nu știu nimic despre noua lume în
care am fost împinsă. Sunt nemuritoare?
Pot avea copii? Trebuie să omor oameni
pentru a supraviețui? Oricum aș rezolva
ecuația, ies păcătoasă. Și crede-mă, nu
vreau să ajung în iad din cauza unei
alegeri neanticipate de mine.
— Nu ești păcătoasă și nu vei
ajunge în iad, spuse London. Uite, orice ai
face, orice ai alege, sunt aici pentru tine, OK?
Mi-a dat un zâmbet cald, blând,
care mă făcu să îi zâmbesc înapoi. Ne-am
îmbrățișat și nu cred că ne-am fi dat
drumul prea curând, dacă telefonul nu
începu să îmi zbârnâie.
ID-ul îmi arăta cuvântul "Dexter" și
mă panicasem instant. Ce-i voi zice? Cum
îl voi minți? Dacă își va da seama? Dacă îl
voi răni din greșeală?
M-am holbat la ecranul telefonului,
- 54 -
până când London mă trezi din starea

îngrijorată în care fusesem prinsă.
— Nu răspunzi?
Am închis apelul și am vârât telefonul
în buzunar, clătinând din cap.
— Mai bine nu.
Ne-am continuat restul plimbării
vorbind despre lucruri nesemnificative,
râzând și uitând de problemele ce ne
înconjurau.
Părinții mei adoptivi au insistat să
rămân o săptămână, ba chiar două, acasă,
pentru a reuși să îmi controlez simțurile și
puterile. Dacă mă enervam, puteam
sparge toate geamurile școlii, sau puteam
creea un tsunami din țevile de apă de sub
oraș.
Dar știam, atât eu, cât și ei, că nu
îmi puteau controla puterile la nesfârșit.
Ceva avea să se întâmple și avea să fie
punctul culminant al transformării mele.
Lana îmi arătase o parte a
bibliotecii din subsol, care avea atât de
multe cărți despre magpiri, încât
petreceam ore întregi în subsol și citeam
pagini cu scris minuscul, de la istoria
magpirilor, până la capacitățile lor magice
distructive. Eram obsedată să aflu mai
- 55 -
Rece ca gheaţa
mult, cu o fărâmă de speranță că voi găsi

o modalitate să mă transform înapoi în
om, însă voiam să îmi explorez mai bine
puterile.
După cum susțineau Lana și Kelly,
eu dețineam o cantitate uimitoare de
magie, pe care nu eram pregătită să o
folosesc singură. Harry, Fiona și Ash mă
antrenau, mă ajutau să îmi controlez
instinctele de vânătoare. Cum spuneau ei,
jumătatea mea de vampir avea nevoie să
fie încărcată cu sânge. Mă învățau cum să
vânez, cum să îmi port singură de grijă
dacă rămâneam pe cont propriu, cum să
îmi folosesc puterea și viteza și îmi arătau
părțile bune și rele ale unui magpir.
Ash era pe partea luptă. Mă învăța
cum să îmi atac dușmanii și cum să mă
protejez. Îmi arăta mișcări dificile,
punându-mă să le fac întocmai. La început
negam faptul că aș putea face așa ceva,
dar pe măsură ce exersam, mișcările
deveneau din ce în ce mai banale pentru
mine. Când mă simțeam descurajată, Ash
îmi spunea că numai cei slabi sunt
descurajați și că eu nu sunt slabă. Îmi
povestea foarte mult de apărarea de
dușmani, iar eu eram întotdeauna mai
- 56 -
mult decât fericită să îi ascult poveștile.

— Ash, i-am zis într-o zi, despre ce
dușmani este vorba? Magpirii au dușmani?
Nu mă băgă în seamă, ceea ce mă
făcu să cred că magpirii au dușmani. Am
abandonat subiectul, sperând că Harry și
Fiona îmi vor spune ceva.
Fiona mă învăța despre controlul
magiei. Era atât de grațioasă, încât fiecare
mișcare pe care o făcea părea unică. Cu
ajutorul ei, puteam controla puterile
telekinetice în câteva zile. “Simte magia.
Las-o să îți curgă prin vene. Focusează-te
pe acel strop interminabil de magie și
imaginează-ți cum se înmulțește. Apoi
dă-i drumul și nimicește dușmanul” zicea
ea. Când zicea “dușman”, mă gândeam la
întrebarea care ardea în mine ca o flacără
vie. Magpirii aveau dușmani?
Când am întrebat-o pe Fiona, a zis
că lumea e mare și că totul e posibil. Nu
înțelesesem. Probabil că voia să îmi
transmită că răspunde pozitiv la
întrebarea mea, însă, la fel ca Ash,
schimbă subiectul.
Harry îmi explica toată istoria
Magpirilor. Eram atât de fascinată, încât
nu voiam să se mai termine. Faptele
- 57 -
Rece ca gheaţa
eroice și Magpirii de Aur. Mi-a povestit

despre luptele dintre Magpiri și Dankeli -
umbrele întunecate care absorbeau
sufletele.
— Dankelii mai există? l-am întrebat
pe Harry odată, în timpul unei ore.
Harry mă privi nesigur, apoi își dădu
jos ochelarii pătrați, lăsându-și la vedere
ochii roșii, pătrunzători. Puse pe masă
ochelarii, într-un toc negru.
— Da, mai există. Au fost dușmanii
magpirilor dintotdeauna. Trăiesc în muntele
de fier. Dar nu e permis să vorbim despre ei.
Deschise o carte maronie, cu
copertă de piele, pe care o luă din sertarul
biroului și o deschise la pagina 44. M-am
uitat la imaginea din carte, atentă,
așteptând ca Harry să zică ceva.
Imaginea ilustra o groapă adâncă,
cu țepi de piatră, iar pe marginile imaginii
erau niște umbre negre, cu forme de
oameni. Imaginea arăta destul de
înspăimântătoare, ceea ce mi-a dat de
gândit.
— Asta e intrarea în munții de fier.
— Unde?
Se uită la mine și închise cartea,
punând-o înapoi pe birou.
- 58 -
— La câțiva kilometri de Colma,

răspunse el. Într-o peșteră.
M-am ridicat de pe scaun și mi-am
luat caietul, apoi am început să fug spre
ușa bibliotecii.
— Unde te duci? strigă Harry după
mine.
— La London!
Când am intrat în casă, am urcat în
cameră și mi-am luat ghiozdanul,
aruncând în el toate cărțile și caietele care
se potriveau cu orele de vineri. Nu era
prea târziu să ajung la școală, căci era de
abia ora zece. Mi-am aruncat ghiozdanul
pe umăr și am fugit afară, urcându-mă pe
bicicletă și grăbindu-mă să ajung la liceu.
Când am intrat în școală, toate
privirile se ațintiră asupra mea. Am auzit
șușoteli legate de lipsa mea de la școală,
cât și despre Dexter. Am ignorat șușotelile,
îndreptându-mă către clasa mea.
Dexter și London au sărit în fața
mea, vorbind amândoi în același timp.
Mi-am aruncat ghiozdanul în bancă și
i-am tras pe amândoi după mine, într-o
clasă goală.
— Unde ai fost?
Ambele voci îmi zgâriară urechile,
- 59 -
Rece ca gheaţa
fiind nevoită să le acopăr. M-am uitat la

London cu o privire prin care i-am transmis
că era legat de noutățile aflate cu două
săptămâni în urmă. Ea dădu din cap și
făcu semn spre Dexter, probabil
convingându-mă să îi spun adevărul.
— Am fost acasă.
— Nu, nu ai fost. Am fost la tine și
mama ta a zis că ai plecat, îmi spuse
Dexter.
Creierul meu luă, brusc, foc de furie,
iar geamurile începură să se crape.
Nu îmi venea să cred că Lana nu mi-a
lăsat prietenii să mă viziteze, lăsându-i să
creadă că, cel mai probabil, am murit.
London se uită la mine alarmată, în timp
ce eu încercam să mă controlez. Veni
lângă mine și mă strânse de umăr cu
putere.
— Calmează-te, Bret. E OK, serios.
Acum știm care e adevărul, spuse London
cu blândețe.
— Adevărul? se miră Dexter. Ce
adevăr?
— Am fost acasă, iar Lana te-a
mințit că nu sunt! am spus printre dinți.
Dexter păru lămurit și îmi aruncă un
zâmbet , însă imediat și-l retrase când mă
- 60 -
văzu atât de furioasă.

— Bret, nu trebuie să te superi pe
părinții tăi...
— NU SUNT PĂRINȚII MEI!
Urletul meu îmi făcu corpul să
vibreze, iar geamurile se sparseră pe
dinăuntru, făcându-i pe London și Dexter
să se lase în jos. Mi-am reamintit de
lecțiile de teleportare date de Fiona, iar
într-o secundă de frică, i-am apucat pe
amândoi de haine și primul lucru la care
m-am gândit a fost poza pe care mi-a
arătat-o Harry, iar în următorul moment
eram în fața unei peșteri, în jurul nostru
fiind numai stânci.
M-am ridicat de pe jos, simțind cum
mi se învârte capul, iar Dexter și London
rămaseră pe piatra rece, mormăind
cuvinte pe care nici eu nu le înțelegeam.
Când se ridicară, Dexter se uită
speriat la mine și în jurul său.
— Unde suntem? Cum ne-ai adus aici?
Tremurul vocii lui Dexter era destul
de vizibil, în timp ce London puse mâna
pe intrarea în peșteră. L-am ignorat pe
Dexter, notându-mi mintal să îi explic la
un moment dat.
— Unde suntem, Bret? întrebă
- 61 -
Rece ca gheaţa
London, preocupată de intrare.

— Nu ți-am zis, pentru că am aflat
azi dimineață. Aparent, avem dușmani.
Dankelii. Și Harry mi-a arătat o imagine cu
o peșteră și cu o groapă adâncă și
întunecată. E intrarea în “culcușul” lor.
London se uită sfioasă în peșteră.
— Hai să intrăm, spuse ea, iar eu
am mărit ochii.
Înainte să pot spune ceva, Dexter
scânci.
— Nu, în niciun caz. Vreți să muriți?
London, Bret tocmai a zis că e intrarea în
culcușul unor dușmani și după părerea
mea, nu sună bine deloc.
I-am aruncat lui Dexter o privire ce
îl asigura că va fi bine, după aceea am
intrat prima în peșteră, înaintând în
tunelul întunecat, umed. La un moment
dat, era atât de întuneric, încât nu îi mai
vedeam pe London și Dexter. Ochii
începură să mă gâdile și când m-am uitat
într-o stâncă lucioasă, mi-am putut vedea
reflexia ștearsă, cu două licăriri roșii în loc
de ochi. M-am întors spre London și
Dexter; London zâmbi larg, în lumina roșie
pe care o emanam, însă Dexter mai avea
puțin și făcea atac de cord. Am continuat
- 62 -
să mergem, încercând să nu alunecăm în

mocirlă.
La capătul tunelului mai erau niște
stânci, iar după ele era o groapă imensă,
în care nu se putea vedea ceva. Un miros
putred venea din ea, iar țipetele se
auzeau atât de clar, încât îmi dădură fiori
pe șina spinării. De-a lungul gropii era
trasă o bandă pe care scria “Interzisă
apropierea”.
— London, asta e. Asta e locuința
Dankelilor.
M-am aplecat peste bandă, trăgând
pe nas aerul intoxicat cu acel miros
cadaveric. London se aplecă și ea curioasă
dar mai multe umbre începură să se ridice
din groapă, așa că am tras-o pe London de
mânecă și pe Dexter de tricou, începând
să fugim înapoi spre tunel. Am împins-o
mai întâi pe London, apoi pe Dexter, iar
după ce se depărtară îndeajuns, am intrat
și eu, însă nu înainte să mai arunc o
privire la groapă, de unde eram sigură că
vor ieși Dankelii. Am trecut și eu prin
tunel, apoi mi-am luat prietenii de umeri
și m-am gândit la primul loc care îmi veni
în minte: Biblioteca secretă a familiei.
- 63 -
Rece ca gheaţa
PARTEA A TREIA: PERICOLUL
Dexter se mișca dintr-o parte în

alta, în sufrageria casei mele, tremurând
și mormăind cuvinte prin care transmitea
că e cel mai probabil un vis. Lana puse o
sticlă de apă pe masa din sufragerie, trei
pahare și o farfurie cu niște ștrudele de
mere, London mulțumindu-i printr-un
zâmbet.
― Dexter,ești în regulă? îl întrebă
London.
Dexter se întoarse spre ea, fulgerător
și păru că se calmează.
― E real? E totul real?
Eu și London am dat împreună din cap.
De când am aterizat în biblioteca
secretă și i-am dezvăluit totul, Dexter
tresărea la orice mișcare bruscă. Fusese
amuzant în prima oră dar apoi devenise
enervant.
Dexter se opri brusc și mă îmbrățișă
strâns, de parcă viața lui depindea de
asta. Ne-am îmbrățișat pentru ceea ce
păru ca fiind secole. Fiecare părticică din
- 64 -
corpul meu îmi cerea să nu îi dau drumul,

să îi miros parfumul de lavandă și să îi
simt căldura din mâini, căldură pe care eu
nu o mai aveam.
― Bret, te iubesc, zise el ferm, când
îmi dădu drumul.
Am putut observa în ochii lui
lacrimi, care au căzut cu o rapiditate
extremă pe obrajii lui fierbinți, rozalii.
I-am șters lacrimie cu dosul palmei și i-am
luat fața între mâinile mele mici și albe ca
varul.
― Mai spune-o o dată. Spune-o de
o mie de ori, până nu e prea târziu, am
zis, disperată de cele două cuvinte
schimbătoare de vieți.
Dexter zâmbi.
Un zâmbet atât de frumos, de
radiant. Un zâmbet care îmi aducea
numai lucruri frumoase în minte şi Care
îmi reamintea cât de mult îl iubeam pe
Dexter.
Aș fi vrut să îi spun despre faptul că
sunt nemuritoare, că el avea să
îmbătrânească și eu nu. Îmi doream să
petrec fiecare secundă din viața mea cu
el, să îl țin strâns în brațe și să îi simt
mirosul pentru totdeauna.
- 65 -
Rece ca gheaţa
Dar era imposibil.

Pentru că eu eram nemuritoare, iar
el era muritor.
― Te iubesc, Brettany Quinn. Vreau
să știe fiecare persoană de pe pământ că
dragostea mea pentru mine e atât de
puternică, încât aș deveni un criminal
pentru tine. Dragostea pentru tine este
atât de puternică, încât ți-aș da propria
mea inimă, dacă asta te-ar face fericită.
Când supărarea va da peste tine,
amintește-ți de mine și zâmbește. Pentru
că eu te voi iubi mereu.
Inima îmi bătea atât de repede,
încât simțeam cum se învârtea camera în
jurul nostru. Lacrimile îmi înțepau ochii,
făcându-mă să văd chipul lui Dexter
blurat. Fusese rândul lui Dexter să îmi dea
la o parte lacrimile.
L-am sărutat.
Totul dispăruse din jurul nostru.
Eram numai noi doi pe pământ. Două
ființe din două lumi diferite. Dar pentru
noi nu conta. Consideram că nimeni nu ne
poate despărți.
Ash îl trase pe Dexter în spate,
aruncându-mi o privire dezgustată. Dexter
se înroși atât de tare, încât eram sigură că
- 66 -
tot sângele i se urcase în obraji. L-am

privit pe Ash cu un zâmbet scurt, iar el își
dădu ochii peste cap.
― În numele lui Dumnezeu, nu vă
giugiuliți în fața noastră. E scârbos, zise
Ash strâmbându-se.
― E enervant, spuse Harry.
― E romantic, adăugară, la unison,
London și Fiona.
M-am ridicat în picioare și mi-am
pus mâinile în șold, amintindu-mi că ne
adunasem în sufragerie din pricina
descoperirii mele, a lui Dexter și a Lui
London.
M-am uitat la Ash, încruntându-mă,
însă nu am avut ocazia de a spune ceva,
căci Lena mări ochii, punându-și mâinile la
gură. Fiona se repezi lângă ea, speriată.
― Lana? Lana, ce este? Ce ai văzut?
Toate figurile din cameră adoptară
priviri confuze. Mie începu să îmi bată
inima atât de tare, încât simțeam că
rămân fără aer.
Lana își fixă ochii pe Fiona și murmură
ceva, iar câteva lacrimi se scurseră pe fața
ei, în timp ce se uită la mine cu milă.
Frații mei, Lana și Kelly, au refuzat
să îmi zică despre ce era vorba, deși eram
- 67 -
Rece ca gheaţa
sigură că era despre mine. London și

Dexter încercau să mă consoleze, insistând
că, probabil, nu era nimic pentru care să
mă panichez. Dar știam că nu au dreptate.
În următoarele două luni, totul
decurse perfect. Eu și London ne reparasem
prietenia, Dexter mă invita la întâlnire în
fiecare vineri, iar familia mea de ciudați se
purta mai normal cu mine decât mi-aș fi
imaginat. Ba chiar îmi ieșise din minte
șușoteala ciudată a Lanei și lacrimile
fierbinți ce îi căzură pe obraji.
Dexter mă iubea mai mult decât îmi
puteam imagina. Privirile lui dulci și
buzele sale rozalii, care formau
întotdeauna zâmbete jucăușe, mă făceau
să înțeleg că dacă îl aveam pe el, era
destul cât pentru o viață întreagă. El era
salvarea mea, el era alinarea mea.
Dexter.
Pe data de 15 mai 2019, Dexter îmi
dăduse un inel de argint, placat cu rubin.
Îmi promisese că de îndată ce absolvim și
sunt pregătită, ne vom căsători. Îmi
promisese că voi fi a lui pentru tot restul
vieții, că mă va iubi toată viața.
Degetul meu inelar drept este de
atunci ocupat de un inel de argint, placat
- 68 -
cu rubin.
Fiecare moment petrecut cu el mă
făcea mai fericită și faptul că eram încă
tineri și că mai aveam ani întregi de
petrecut împreună, mă făcea să zâmbesc.
Zilele treceau, iar puterile mele
creșteau. Puteam forma uragane, puteam
să rup copacii cu o singură mișcare a
mâinii, ba chiar puteam să contopesc
toate cele patru elemente și să le folosesc
împotriva dușmanului. Puteam citi
gândurile și puteam controla emoțiile.
Dexter îmi făcea daruri aproape în
fiecare zi. Flori, ciocolată, ursuleți de pluș. Îmi
petreceam serile cu el, în ascunzătoarea
mea, râzând și sărutându-ne. Câteodată
mai citeam din cărțile pe care le luam din
cameră, iar el îmi mângâia părul și mă
săruta pe frunte.
Nu am fost deranjați decât o data,
când Lana intră în ascunzătoare, cu o
figură de piatră, făcându-ne să ne
despărțim din sărut. M-am uitat la ea
confuză, citindu-i gândurile:
“Brett, știu că mă auzi. Dankelii au aflat
de existența ta. În momentul ăsta sunt la
noi în casă, întrebând de tine. Curând vor
afla că ești aici. Ia-l pe Dexter și fugiți
- 69 -
Rece ca gheaţa
amândoi prin ieșirile tale. Duceți-vă la

preotul orașului, Coral Moore și spune-i că
ai nevoie de ajutor și că ești fiica Susanei
Alaric și că Dankelii ne-au găsit. Te-au
găsit. M-ai înțeles?”
Am dat din cap și am sărit de pe
pat, trăgându-l pe Dexter după mine. Am
tras patul și am deschis ușița. Cu o ultimă
privire spre Lana, am intrat cu Dexter în
tunelul îngust, trăgând patul înapoi și
închizând ușița.
După ce am trecut prin toate
tunelurile și am ieșit din canal, Dexter mă
prinse de mână și mă privi cu frică.
― Bret, ce se întâmplă?
I-am spus că m-au găsit Dankelii și
că trebuie să mergem la preotul orașului.
O durere bruscă îmi săgetă capul și
am închis ochii, urechile țiuindu-mi. Când
i-am deschis, am văzut intrarea în bârlogul
Dankelilor. Din groapa întunecată și
adâncă ieșea fum de culoare albă, care
mă făcu să mă apropii de margine. Am
putut simți, din nou, mirosul cadaveric
care îmi invadă căile nazale. Simțeam că
îmi vine să vomit, întrucât mirosul era
atât de insuportabil, încât a trebuit să dau
doi paşi înapoi.
- 70 -
O figură neagră, uriașă, ieși din

groapă și se năpusti asupra mea,
nedându-mi ocazia să o iau la fugă. Am căzut
pe pietrele ascuțite, care îmi zgâriară
mâinile atât de tare, încât, din tăieturi,
începu să curgă un lichid gros, negricios.
Figura – un Dankel – își lăsă la vedere de-
getele lungi, gri și zbârcite, trecându-mi-le
ușor peste față, în același timp luând o
formă umană.
Un bărbat înalt, cu păr roșcat și ochii
verzi, bine-făcut, îmbrăcat cu o pereche
de pantaloni, un tricou și o jachetă de
piele, toate negre, stătea aplecat
deasupra mea, cu un rânjet nebun.
Inima îmi bubuia atât de tare în piept,
încât nu mai simțeam durerea ascuțită a
tăieturilor de pe mâini. Gândurile îmi erau
împrăștiate, iar fiecare nerv al corpului
îmi urla să împing bărbatul de pe mine și
să fug. Dar eram înlemnită, pe pietre,
neputând să mișc un degețel. Frica îmi
atinse fiecare oscior din corp și dacă nu
mă stăpâneam, aveam să las picăturile
fierbinți și sărate să îmi curgă pe obraji.
Pe măsură ce bărbatul se apropia mai
mult de fața mea, degetele lui – acum
normale – traversând de pe o parte a feței
- 71 -
Rece ca gheaţa
pe cealaltă, simțeam cum o bulă de curaj

crește în mine și când mă așteptam mai
puțin, s-a întâmplat.
Într-o fracțiune de secundă, bărbatul
își lipi buzele de fruntea mea, iar corpul
mi se supraîncălzi.
Se întâmplă.
Explodasem.
Am deschis cu dificultate ochii,
nedându-mi seama unde mă aflam. Știam
cum mă cheamă. Atât. Eram întinsă pe un
pat cu așternuturi albe, dintr-o cameră
asemănătoare uneia de hotel. M-am
ridicat într-o secundă, simțind cum mi se
fărâmă oasele. M-am așezat înapoi,
durerea fiind insuportabilă.
Camera avea mobilier maroniu, cu
pete aurii. Pereții albi erau reci, iar
podeaua era acoperită de un covor bej de
blană. Camera era foarte mică. Patul era
pus într-un colț, iar în loc de noptieră era
un birou de mărime medie, cu multe cărți
și foi întinse pe el. Deasupra biroului era o
oglindă, iar lângă ușă se afla un dulap care
atingea tavanul.
Gâtul îmi era atât de uscat, încât nu
puteam înghiți. Mi-am sprijinit mâna de
birou și m-am ridicat din nou. Durerea era
- 72 -
în continuare oribilă, însă am reușit să

ajung la ușă sprijinindu-mă de peretele
rece. Am deschis ușor ușa și am ieșit într-o
sufragerie; canapeaua ciupită și albastră
stătea în mijlocul sufrageriei, iar o măsuță
mică, rotunda, din fața canapelei, era
acoperită de o față de masă roșie.
Dexter, în toată splendoarea lui, și
un bărbat îmbrăcat în veșminte negre, de
preot, vorbea cu el, adoptând figuri
serioase. M-am sprijinit de tocul ușii,
mirosul de sânge proaspăt înnebunindu-mă.
Corpul îmi tremura de durere, știind deja
că aveam oasele dorsale rupte.
Dexter fu primul care mă văzu, iar
când se apropie de mine, l-am îndepărtat
cu mâna liberă, închizând ochii, sperând
că îmi voi opri setea. Când Dexter realiză,
îi făcuse semn bărbatului – preotul Coral
Moore – și el se ridică, dispărând într-o
altă cameră.
Când se întoarse, ținea în mână o
pungă de plastic, ce conținea un lichid
roșu închis. Am simțit instant mirosul de
sânge și când mi-l aruncă, am simțit cum imi
ies colții și i-am înfipt în pungă, simțind
lichidul vâscos și cald alunecându-mi pe
gât.
- 73 -
Rece ca gheaţa
Am lăsat punga goală să îmi cadă la

picioare și l-am îmbrățișat strâns pe
Dexter.
Știam că ceea ce văzusem nu era în
totalitate real, însă nu puteam opri golul din
stomac să se mărească. Lana îmi spusese
să îl caut pe preot și să îi cer ajutorul, însă
preotul părea că știe deja tot. Aveam
senzația că urma ceva rău. Eram sigură că
era vorba despre mine, Brettany Quinn,
care nu și-a cunoscut părinții biologici
vreodată.
M-am depărtat de Dexter și m-am
uitat la Coral Moore, care ne făcuse semn
să îl urmăm. Cu pași apăsați l-am urmat în
curtea unei biserici. De acolo trăsesem
concluzia că mă trezisem într-o cameră
bisericească. După gigantica poartă ce
împrejmuia biserica și curtea acesteia, o
mașină cu marca Range Rover, de o
mărime surprinzător de mare, neagră și
curată ca lacrima, ne aștepta pe mine și
pe Dexter. Urma să ne ducă înapoi acasă,
întrucât preotul spusese că e sigur.
Bineînțeles, mă așteptam să îmi dea
un pumnal de aur pentru apărare sau praf
roz magic pentru a zbura. Am fost
dezamăgită când nu a fost atât de mult de
- 74 -
folos. Singurul lucru pe care mi-l dăduse

fu o scrisoare lipită cu o pată roșie de
ceară. Eram atât de curioasă să o deschis,
încât îmi tremurau mâinile.
De cum am pus piciorul în pragul
camerei mele, am deschis scrisoarea cât
de repede am putut și m-am aruncat în
pat, pe burtă, cu picioarele încrucișate, în
aer. Șoferul mașinii negre se oferi să îl
ducă și pe Dexter acasă, așa că nu eram
îngrijorată că ar fi dat buzna în camera
mea, pe nepregătite.
Literele din scrisoare era atât de
elegant, încât mă întrebam cu poate cineva
să scrie atât de frumos.
“Brettany Quinn, fiica renumiților
Susan și Alexander McTroy…”
Aerul mi se opri deodată în gât.
McTroy era numele meu adevărat, iar
Lana știa, probabil, cu vârf și îndesat.
“Ți-am scris această scrisoare, căci
te paște un pericol imens. După cum știi,
Dankelii ți-au luat urma și vor să te aibă în
posesia lor. Nu se vor lăsa până nu te vor
avea la degetul mic. Vor distruge orașe,
clădiri, țări, doar pentru a te deține. Știu
că îl iubești pe Dexter foarte mult, iar el te
iubește și mai mult, am văzut-o în ochii
- 75 -
Rece ca gheaţa
voștri.
Probabil că ce îți voi cere să faci va
fi dureros pentru tine. Dankelii vor invada
orașul în curând ca să te găsească. Ai
două variante: Aștepți să vină și să te
omoare atât pe tine, cât și pe locuitorii
orașului, sau îi induci în eroare.
Brettany Quinn, din acest moment
ai exact o lună și jumătate ca tu și familia
ta să părăsiți orașul și să plecați cât mai
departe.”
Am sperat că mai este un paragraf
care să îmi transmită că a glumit. Dar nu
mai era nimic. Lacrimile deja udară hârtia,
iar mâinile îmi tremurau incontrolabil.
Însemna că trebuia să îi părăsesc pe Dexter
și pe London și să nu îi mai pot revedea
vreodată. Mă gândeam la toate momentele
petrecute cu ei și nu părea de-ajuns. Urma
să plec, iar ei vor fi uitând de mine.
Am țipat.
Țipătul meu făcu casa să vibreze, iar
o aură caldă îmi învălui corpul, realizând,
după ce m-am oprit din țipat, că aura era
mov. Dar nu îmi păsa.
M-am ridicat din pat și mi-am șters
lacrimile, apoi am coborât și înșfăcând
cheile, am urcat în mașină și am condus
- 76 -
cu viteză la barul din oraș. Simțeam că

băutura e singurul lucru care mă putea
face să îmi înec tristețea.
Am dat pe gât atât de multă băutură,
încât a doua zi dimineață mă trezisem în
patul meu, cu cea mai oribilă durere de
cap. Îmi aminteam fiecare păhărel de
whisky, fiecare părticică de tristețe pe
care am înghițit-o, fiecare lacrimă care îmi
cursese pe obraji când m-am dus beată în
toaleta femeilor.
Când am spus familiei mele că
trebuie să plecăm din oraș, au rămas
blocați. Știam că știau că suferința mea va
fi mai acută decât un țepuș în inimă.
Figurile lor inexpresive îmi creară un gol
imens în stomac și am fugit din casă. Am
fugit în pădure, am alergat prin verdeața
deasă și m-am gândit la toate momentele
cu London și Dexter. Toate râsetele pe
care le-am împărtășit, toate jocurile pe
care le-am jucat, toate privirile acre pe
care ni le-am aruncat.
Nu voiam să plec. Voiam să rămân
în Colma.
Pentru prima dată, îmi doream să
rămân într-un oraș.
- 77 -
Rece ca gheaţa
Totuși, când mă plimbam dintr-o

parte în alta a bucătăriei, ochii Lanei și a
lui Kelly urmărindu-mi fiecare mișcare, nu
mă puteam gândi la altă metodă în afară
de părăsirea micului orășel al Californiei.
Epuizasem toate încercările de a găsi o
soluție destul de convenabilă, care să se
mai și ridice la standardele impuse de
familia mea adoptivă. Trebuia să fie o
soluție care să mă țină blocată în Colma
dar să facă Dankelii să păstreze distanța şi
să protejeze orașul și pe locuitorii
acestuia, dar, mai ales să ne fie păstrat
secretul.
Nicio soluție susținută de mine nu
împlinea toate standardele. Erau prea
slabe, prin urmare, deloc convenabile.
― Dragă, spuse Lana pe o voce
joasă, câteodată trebuie să înțelegi că
renunțarea este o parte din viața ta.
Am privit-o cu ură. Fiecare parte a
corpului meu o privea cu ură în acel
moment. Nu puteam înțelege cum ar fi
putut scoate pe gură asemenea prostii,
căci la acel moment renunțarea era cel
mai josnic lucru la care puteam recurge.
― Crezi că nu știu asta? i-am răspuns
- 78 -
cu aciditate. Dar nu sunt proastă, Lana.

M-ai crescut să nu fiu proastă, nu-i așa?
Lana dădu să spună ceva, dar păru
că i se blocaseră cuvintele în gât. Kelly
negă din cap spre ea și ieși din bucătărie.
― Nu a venit nicio secundă vorba că
ai fi proastă.
― Serios? am făcut, adăugând o
cantitate uriașă de sarcasm în voce. Atunci
de ce încerci să mă faci să renunț când știi
că îl iubesc pe Dexter atât de mult?
Lana își puse o mână pe frunte și
și-o frecă cu mișcări nervoase. Era un gest
destul de amuzant, dacă stau bine să mă
gândesc, felul în care își freca fruntea și
murmura cuvinte pe care nu le înțelegeam.
― Încerc să te protejez. Cu toții
încercăm asta. Însă tu ne respingi!
― Pentru că nu înțelegeți! am ridicat
vocea.
― Ba tu nu înțelegi! Ești în pericol!
Dankelii te vor în posesia lor, iar tu ai
mintea la dragostea adolescentină! urlă
Lana. Trezește-te, Brettany Quinn! Ia-ți
mintea de la Dexter Miller și London
Terwin și concentrează-te pe noi! Familia
ta! Ei nu te vor iubi și nu te vor susține
- 79 -
Rece ca gheaţa
cum o vom face noi vreodată!

Când termină, ochii mi se umeziră.
Nu am avut curajul să mă uit la ea, căci nu
voiam să îmi las la vedere partea slabă.
― Ai dreptate, am murmurat, însă
destul de tare ca să poată auzi. Mă voi
duce la London și la Dexter și le voi spune
că plecăm și că nu ne vom mai revedea
vreodată.
― Bret...
― Nu, am întrerupt-o, încă uitându-mă
în jos. Spune-le fraților mei să își facă
bagajele.
Am ieșit afară din casă, luând-o la
fugă pe strada care ducea acasă la Dexter,
încercând să îmi stăpânesc lacrimile.
Nu fusese simplu să le zic. S-a lăsat
cu multe lacrimi din partea lor. Eu încercam
să mă abțin. Știam că fiecare lacrimă m-ar
fi făcut mai slabă și nu aș mai fi putut
lupta împotriva Dankelilor.
Am ieșit din Colma, California, pe
data de 11 mai. Nu mă interesa unde
aveam să mergem, atâta timp cât eram
cât mai departe de Colma și știam că Dexter
și London sunt în siguranță.
Lana și Kelly bolboroseau pe drum,
- 80 -
iar frații mei erau în mașina lui Ash. Mă

simțeam ca într-un film horror, cu toate
bolboroselile dintre cei doi. Mi-am pus
căștile în urechi și m-am întins pe
bancheta din spate, închizând ochii cu
atâta ușurință, încât m-am speriat că
murisem.
Când m-am trezit, Kelly parca
mașina în fața unui hotel învechit. Arăta
lovit de gloanțe, grenade și bombe.
Mirosea a gunoi și mâncare stricată, iar
varul exterior cădea văzând cu ochii. Am
strâmbat din nas, în timp ce Kelly dădea
jos din mașină valizele. M-am uitat pe jos
și am realizat că Ash, Fiona și Harry făceau
același lucru. Ba chiar arătau extaziați. Am
coborât din mașină și mi-am luat valiza,
mergând cu ceilalți spre intrarea în hotel.
Lângă ușa de lemn a hotelului, se afla un
interfon de metal.
Kelly apăsă pe primul buton și
răspunse o voce sumbră de bărbat:
― Hotelul Înflăcărat, cu ce vă putem
ajuta?
Kelly râse drept răspuns.
― Axel, prietene, sunt eu, Kelly Quinn.
Din interfon se auzi un scurt strigăt
- 81 -
Rece ca gheaţa
de uimire și apoi, cu un BIP îndelungat,

interfonul se închise. Nici nu am apucat să
procesez ce se întâmpla, căci covorașul pe
care ne îngrămădiserăm cu toții se
desprinse de pământ și ne trase în jos, în
jurul nostru formându-se un cub de sticlă,
prin care puteam vedea lumini și pământ.
Eram atât de surprinsă, încât atunci
când am văzut solul m-am gândit că ne
vom prăbuși și am țipat îngrozită,
închizând ochii.
Fiona râse și când am aterizat pe sol –
covorașul zbătându-se sub picioarele no-
astre, așa că a trebuit să facem un pas în
față – eu am reușit să deschid ochii și să
mă uit în jurul meu. Era cel mai frumos loc
în care pusesem piciorul. Eram pe o
pajiște înverzită, iar în depărtare se putea
vedea un sat și un conac. Pe pajiște, niște
oameni ce aveau zâmbetul pe buze,
făceau să crească copaci, porumb și grâu.
Mi-am dat seama că aveau puteri
magice, așadar erau cu siguranță magpiri.
Aerul mirosea a trandafiri și am
observat că în stânga mea, nu departe de
locul în care stăteam, se aflau niște
trandafiri de o culoare sângerie. Erau atât
- 82 -
de frumoși, încât nu mă puteam abține să

nu zâmbesc.
Apoi, brusc, în fața noastră căzu un
bolovan de pământ uriaș, ce mă făcu să
dau înapoi, speriată. Crusta căzu și în loc
de pământul umed, în fața mea apăru o
caleașcă cum văzusem numai în filme.
Avea o formă sferică și strălucea în
lumina soarelui arzător. Era trasată de
dungi metalice aurii și pe ușă era scrisă,
cu îndemânare și atenție, litera E.
Din caleașcă se dădu jos un bărbat
dolofan, cu barbă, care mirosea a tutun și
a scorțișoară. Era chel și avea ochii și gura
atât de mici, încât Fiona își mușcă buza în
încercarea de a nu zâmbi. Era îmbrăcat cu
un costum maro de catifea și când se
apropie de noi, Kelly ne zise printre dinți
să fim politicoși.
― Axel!
Kelly și Axel se îmbrățișară atât de
strâns, încât puteam vedea cum Kelly
rămânea fără aer. Când se despărțiră,
Axel își mută privirea spre mine și spre
frații mei.
Nu se compara deloc cu tatăl meu
adoptiv. Kelly era un bărbat destul de
- 83 -
Rece ca gheaţa
arătos, cu părul blond și lins. Era înalt, de

aproape doi metri, iar corpul lui bine-făcut
era conturat foarte bine de tricourile și
bluzele mulate pe care le purta.
― Așadar, astea sunt odraslele
tale? întrebă Axel pe vocea sa sumbră.
Fiona făcu in pas în față și își întinse
grațios mâna albă, aruncându-i un zâmbet
larg. Axel îi apucă degetele lungi cu mâna
sa cărnoasă și paroasă, lipindu-și buzele
de pielea mâinii ei. Când Fiona își retrase
mâna și se duse la loc, Ash făcu un pas în
față și dădu mâna cu Axel, iar Harry îi
urmă modelul imediat cum Ash se
retrase.
― Au bune maniere, observ, spuse
Axel.
Zâmbind, Lana și Kelly dădură din
cap scurt. Axel își îndreptă privirea spre
mine și îngustă ochii, ridicându-și una
dintre sprâncenele stufoase.
― Aha, înțeleg, înțeleg, murmură
Axel. Ea este cea despre care ați tot vorbit?
― Mezina ,da, spuse Lana pentru
prima oară de când am ajuns în acel loc.
Axel făcu un pas spre mine și îmi
apucă o șuviță de păr, răsucind-o între
- 84 -
degetele lui groase.

― Și care este numele tău, domnișoară
mezină?
― Brettany, am răspuns repede.
Axel scoase un "Hm" morocănos și
se întoarse în fața caleștii, făcându-ne
semn să intrăm. Am lăsat valizele acolo și
am urcat, unul câte unul, în caleașcă,
după care am început să ne îndreptăm
spre conac.
Când am intrat în conac, mi-am
putut da seama, destul de ușor, că proprietarii
erau putred de bogați. Candelele de aur,
covoarele de blană, tapetele cu flori
argintii, podeaua lucioasă și tablourile cu
ramă aurie, care întruchipau diverse
persoane necunoscute mie, mi-au întărit
primul gând.
Se auziră niște pași domoli ce
coborau scările de lemn și m-am uitat
înspre acel zgomot doar ca să descopăr o
femeie bătrână, cu părul alb împletit
într-o coadă lăsată pe spate îmbrăcată cu
o rochie de noapte, cafenie. Avea niște
șlapi albi în picioare, iar mâna ei trasa
balustrada de lemn, sprijinindu-se de ea.
Zâmbetul își făcu loc pe fața acesteia când
- 85 -
Rece ca gheaţa
o văzu pe Lana și imediat cum ajunse în

fața ei, o strânse în brațe și îi mângâie cu
blândețe spatele. Lana zâmbi și își lăsă
capul pe umărul ei.
Când se desprinseră, femeia suspină
se fericire.
― Oh, scumpa mea Lana. Ce dor mi-a
fost de tine.
Lana zâmbi și mai mult.
― Și mie, mama.
Nu știam de ce, dar aveam deja
presimțirea că femeia era bunica mea.
Femeia se întoarse spre Kelly și îl
îmbrățișă și pe el, apoi se uită la mine și la
frații mei. Își acoperi gura cu o mână și ne
strânse pe toți în brațe.
― Ce mari v-ați făcut. Când v-am
văzut ultima oară, erați niște copii.
― Și noi ne bucurăm să te vedem,
Cybill, spuse Fiona.
Se auziră alți pași coborând scările,
iar un cuplu, ținându-se de mână, apăru
parcă de nicăieri. Nu am apucat să o văd
prea bine pe fată – care nu părea atât de
tânără – însă l-am putut vedea bine pe
bărbat. Avea părul negru și ochii roșii, iar
figura lui zâmbitoare îmi încălzea inima.
- 86 -
Purta un inel de argint, care îmi adusese

aminte de Dexter. Am alungat gândul și
m-am uitat la femeie când se desprinse
din îmbrățișare.
Aerul mi se opri în piept, uitându-mă
la chipul alb, la părul negru și la ochii
sângerii ai femeii, care îi dădeau o
frumusețe aparte. Ea se holbă la mine și
ochii i se umplură de lacrimi. Ne-am
holbat una la alta pentru câteva minute,
așternându-se o tăcere mormântală între
noi.
― B-Brettany? reuși să spună
într-un final, vocea ei tremurândă fiind
inundată de suspine.
Simțeam cum mă sufocam și cum
inima era pe punctul de a-mi sări din
piept.
― Mama?
- 87 -
Rece ca gheaţa
PARTEA A PATRA: EDER
Nu știam ce ar fi trebuit să fac sau

să zic. Lacrimile căzură pe fața mamei
mele și se aruncă asupra mea, strângându-mă
în brațe și sărutându-mi creștetul. Am
îmbrățișat-o și eu, iar când ne-am
despărțit, mama îmi sărută obrajii cu
dragoste, zâmbind.
Mi-am îndreptat privirea către
bărbatul brunet și am realizat că era tatăl
meu. Mi-a zâmbit, în timp ce eu mi-am
încolăcit brațele în jurul lui. Mă mângâie
pe spate, apoi părul și își puse palmele pe
obrajii mei, mângâindu-i cu degetele mari
de la ambele mâini.
— Cât ai crescut…! șopti el.
Am închis ochii și m-am desprins de
el, luându-mi mama de mână. Mi-am luat
valiza, iar ea mă conduse într-o cameră
mare, cu un pat dublu. M-am așezat pe
pat și am început să plâng. Mama mea se
repezi la mine și mă luă în brațe, sărutându-mi
creștetul. Înțelesese că nu voiam să
vorbesc despre ceea ce mi s-a întâmplat,
- 88 -
despre Dexter, așa că nu mă întrebă

nimic.
— După ce a trebuit să te dau Lanei,
am rămas însărcinată, opt ani mai târziu.
Am rămas uimită, încercând să
proceses cuvintele ei şi am sărit, ca arsă,
din pat, lăsând un zâmbet uriaș să îmi
acopere fața.
— Unde e? Cum îl cheamă? Știe de
mine? Are numele tău de familie, Alaric,
de dinainte să te căsătorești cu tata? Sau
are numele de familie McTroy?
Mama mea râse. Până și râsul ei
suna melodic. Îmi acordă câteva secunde
să mă opresc din a mai pune întrebări și
se ridică.
— Îl cheamă Remus McTroy. Și da,
știe de existența ta. De fapt, tot Ținutul
Eder știe.
Am înclinat din cap.
— Eder?
— Oh, da. Acesta este Ținutul de
Pământ, Eder. Mai sunt Țările de Foc, sau
Ținutul Ignis, Ținutul Agua și Ținutul Aria.
Am aprobat din cap.
— Harry mi-a spus despre ele, am
anunțat-o. Dar vreau să îl cunosc pe
Remus.
- 89 -
Rece ca gheaţa
— Sigur. Dar trebuie să îl cauți

singură. Însă te atenționez că tot ținutul
te știe, chiar și copiii, așa că nu rămâne
uimită când toți se vor holba la tine.
Am dat din cap, iar ea îmi arătă o
poză cu un băiețel cu fața palidă și obrajii
rozalii, cu părul negru și ochii verzi. Nu era
încă transformat, iar zâmbetul lui parcă
lumina poza. Am zâmbit și înainte să pot
ieși din cameră, mama mă opri.
— Caută-l în parcul din spatele
conacului.
Am dat din cap și am luat-o la fugă
în jos, pe scări, apoi am ieșit furtunos din
conac și am ocolit grădina. Am ajuns în
fața unui gard de metal transparent și a
unei portițe, unde patru băieți și trei fete
se jucau pe teren, alergând dintr-o parte
în alta. L-am recunoscut imediat pe
Remus și am tras aer în piept când am
văzut pe fața lui drăgălașă fericirea. Am
făcut un pas, intrând pe teren și privind
copilașii cum se joacă.
Mintea îmi zbură, involuntar, la
Dexter iar amintirea sărutul pe care mi-l
lăsase pe urechea dreaptă, mă făcu să îmi
ridic mâna deasupra urechii, atingând-o
cu grijă. Dar amintirea nu dură mult căci
- 90 -
unul dintre copii țipă, iar eu, alarmată,

m-am întors să mă uit la așa-zisul pericol.
Din fericire, se dovedi că eu eram
pericolul.
O fetiță blondă, cu ochii de un
albastru deschis, ce ținea în mână o
minge de baschet, se holba la mine cu
gura întredeschisă. Ceilalți copii rămaseră,
șocați, când le-am zâmbit larg. Remus
apăru în fața grupului în câteva secunde și
zâmbetul i se mări atât de mult, încât am
crezut că fața avea să-i explodeze. Alergă
spre mine cu viteză și când m-am aplecat,
îmi sări în brațe și mă strânse cu putere.
L-am ridicat pe sus și l-am învârtit,
râzând.
Când l-am pus jos, el chicoti.
— Deci știi deja cine sunt.
Am dat din cap.
— Bineînțeles. Și vreau să ne
cunoaștem.
Remus se uită la ceilalți copii și ei
dădură energic din cap, făcând semne
spre poarta terenului. L-am luat de mână
pe Remus și înainte să ieșim de pe teren,
fetița blondă veni în spatele nostru,
prinzându-l pe Remus de mână. El se
întoarse și se uită, confuz, la ea.
- 91 -
Rece ca gheaţa
— Mulțumesc pentru carte, îi șopti

ea la ureche.
În acel moment, eram mai mult
decât mulțumită că aveam "super-auz".
Remus aprobă din cap, iar fetița îl sărută
pe obraz, apoi fugi la ceilalți copii.
Am observat roșeața din obrajii lui
Remus, iar când am intrat în camera mea,
el s-a așezat cuminte pe pat, în timp ce eu
am început să îmi desfac valiza.
— Spune tot, i-am zis.
— Nu știu despre ce vorbești, zise
Remus repede.
Am râs.
— Cu siguranță.
Nu l-am presat prea tare. Am vorbit
despre trecutul nostru și descoperisem că
aveam multe în comun. Nici nu realizasem
când trecuse timpul, iar întunericul ne
atrase atenția. Remus se uită la ceas și
mări ochii. Sări din pat și fugi la ușă.
— Cina e peste jumătate de oră. Să
nu întârzii!
Cu asta, ieși din cameră în viteză.
După ce plecă, m-am schimbat într-o
rochie albastră, până la genunchi și mi-am
pus niște pantofi argintii. Arătam elegant.
Prea elegant. M-am așezat pe pat, după
- 92 -
ce am terminat cu machiajul am scos,

ușor, de pe deget inelul de la Dexter.
Îi auzeam vocea, râsetele, ba chiar
și sforăitul adorabil. Mi se repetau în
minte, de milioane de ori, aceste sunetele
și inelul parcă începea să devină din ce în
ce mai greu. Privirea mea melancolică se
transformă într-o lacrimă fierbinte pe
care am simțit-o arzându-mi obrazul
stâng. Amintirea lui, cât și a lui London,
îmi făcea corpul să tremure. Toate
râsetele noastre.
— Brettany? Ești bine?
Vocea de copil a lui Remus mă
scoase din amintirile dureroase, mi-am
șters repede lacrimile, având grijă să nu
îmi stric machiajul. Mi-am pus inelul
înapoi pe deget și dintr-o mișcare a
mâinii, mi-am pudrat nasul. M-am ridicat
și l-am luat de mână.
— Bineînțeles că sunt bine, i-am
răspuns într-un final.
Remus nu păru convins dar dădu din
umeri și mă luă de mână, conducându-mă
la masă.
Secundele se transformară în
minute, minutele în ore, orele în zile,
zilele în săptămâni, iar săptămânile în
- 93 -
Rece ca gheaţa
luni. Și totuși, nu trecea o zi în care să nu

sper că îi voi revedea pe Dexter și London.
Fiona era singura care mă consola,
deși eram sigură că nu credea că ne vom
mai întoarce vreodată în Colma. Însă ea
nu dădea o iotă pe ce credea. Atunci când
mă îmbrățișa și îmi ștergea lacrimile, mă
asigura că într-o zi ne vom întoarce în
Colma și mă voi reîntâlni cu Dexter.
Mă înțelegeam foarte bine cu părinții
mei biologici, iar lunile petrecute în Eder
nu le-am regretat niciodată. Sătenii erau
foarte prietenoși și mi-am făcut o
grămadă de prieteni de vârsta mea, care
erau la început de transformare, ca mine.
Cu toții știau că pot face mai multe lucruri,
decât să controlez un singur element
clasic și chiar dacă îi asiguram pe toți că
nu voi face nimic necugetat, existau niște
persoane care mă evitau cât soarele
lumina și cât luna se juca cu stelele.
Însă mie nu îmi păsa. Învățam să îmi
controlez emoțiile și gândurile într-o
bătălie, ceea ce, după părerea mea, mi se
părea foarte folositor. Gwendolyn Blais și
Enif Soil, noile mele prietene, mă mai
ajutau şi mă învăţau să îmi controlez
puterile.
- 94 -
Gwendolyn avea șaisprezece ani,

împliniți cu câteva luni înaintea mea.
Buclele sale aurii îi treceau puțin peste
umeri, iar ochii săi își schimbau culoarea
din roșu în verde, când ea voia să pară
"normală". Era mai înaltă decât mine și cu
siguranță era mai bună la magie. Enif, pe
de altă parte, avea părul castaniu și scurt
și niște ochii mici, pătrunzători. Era
scundă și nu se pricepea la partea magiei
practice. Era născută în aceeași lună ca
mine, martie, așadar ne ajutam una pe
alta de multe ori, întrucât eram la același
nivel.
Fiecare secundă părea la fel. Și așa
trecură șapte luni, timpul în Eder fiind cel
mai mare dușman. Mă îngrijora foarte
mult ceea ce urma. Mă întrebam dacă va
exista sau nu un război. Dar nu aveam de
unde să știu. Nu încă.
Aflasem că exista o pădure în ținutul
Eder, însă o vedeam doar dacă stăteam să
mă uit cu atenție. După două luni de
căutări, reușisem să o găsesc în sfârșit,
chiar dacă Cybill susținea că nu există
nicio pădure.
Pentru un locuitor nou, care punea
pentru prima dată piciorul în Eder,
- 95 -
Rece ca gheaţa
pădurea era inexistentă. Așa fusese și

pentru mine. Până când m-am întrebat
"Dacă este Ținutul Pământului, cum să nu
existe și o pădure?".
Începusem să întreb localnicii, însă
nimeni nu voia să îmi spună. Era frustrant,
căci nu înțelegeam marele secret.
Pădurea era, cu siguranță ascunsă
de o vrajă și am încercat să găsesc o
modalitate să conving pe cineva să îmi
spună. Toți aveau însă buzele ferecate.
Când am descoperit că intrarea în
pădure era, de fap,t printr-o poartă
invizibilă, curiozitatea îmi crescu. De ce ar
fi ascuns cineva o pădure și ar fi pus porți
invizibile? Nu că m-ar fi interesat. Voiam
doar să simt cum vântul îmi izbește fața în
timp ce eu alerg. Și reușisem.
Intrasem în pădure, trecând de
poarta invizibilă de care aproape m-am
lovit, iar o rafală de aer rece mă făcu să
îmi trag mai bine pe mine haina de piele.
Primul lucru pe care îl realizasem când am
întrat în pădure, a fost natura moartă. Un
nod în gât mi se mărea din ce în ce mai
tare.
Copacii erau înnegriți și goi, de parcă
toate frunzele se evaporară. Pământul era
- 96 -
crăpat, cu urme uscate și proaspete de

sânge, iar cerul era de un roșu aprins.
Eram sigură că nu mă mai aflam în Eder.
Ținutul lor era prea pur și prea frumos
pentru a avea o parte atât de întunecată
și de distrusă.
Am continuat să înaintez, cu grijă,
holbându-mă la distrugerile nemiloase.
Ajunsesem la câțiva metri de poartă când
dinspre pădure se lăsă o ceață deasă. Mă
gândisem că nu era nimic anormal. Aerul
pădurii era rece. O vulpe sări din spatele
și intră în ceață, însă se întoarse imediat,
fără blană, iar niște bube verzi și negre îi
acopereau pielea. Era ghemuită pe jos,
scheunând de durere. Speriată de ceață,
am dat să mă întorc la poartă, însă venea
și din spatele meu. Am luat-o la fugă
înainte, inima bubuindu-mi în piept, iar
ceața adunându-se în jurul ca meu ca
niște lupi însetați de carne vie și sânge.
— Brettany!
Țipătul ascuțit mă făcu să îmi întorc
capul spre drumul pe care am venit, însă
nu puteam vedea altceva în afară de
ceață.
Negura aproape că mă sufoca și îmi
invada spațiul personal, fiind mai aproape
- 97 -
Rece ca gheaţa
de mine decât aș fi vrut.

Ţipătul se auzi din nou, străbatându-mi
urechile cu o viteză uimitoare. Am realizat
cum ceața începea să se retragă, iar niște
pași apăsați se apropiară de mine,
dându-mi speranțe.
Când Gwendolyn îmi apăru în aria
vizuală, am fost mai mult decât ușurată să
o văd. Am dat să o îmbrățișez dar ea mă
prinse de mână și fără să spună ceva, se
întoarse pe călcâie, trăgându-mă după ea
de parcă aș fi fost un sac de cartofi. Am
ieșit din locul oribil în care m-am aventurat
și mi-am tras mâna din strânsoarea ei.
Un zgomot asurzitor îmi străbătu
urechile și am gândit că poarta se închisese.
Cerul înstelat ne ascundea de ochii celorlalți
săteni, însă chiar și prin întunericul
nesfârșit puteam vedea figura înfuriată a
blondei.
— Ce a fost în mintea ta?
Vocea ridicată a lui Gwendolyn mă
făcu să îmi presez două degete pe frunte,
întrucât începusem să simt o durere acută
de cap. M-am uitat în jos, fără să îi
răspund imediat. Simțeam cum creierul
stă să-mi explodeze.
— Voiai să te sinucizi? continuă
- 98 -
Gwendolyn, țipând. Ești nebună de legat,

zău!
M-am lăsat ușor în jos, pe iarbă,
simțind cum ochii îmi ard, iar capul îmi
bubuie. Nu îi mai auzeam vocea clar, iar
fiecare cuvânt părea că lovește un scut
creat în jurul capului meu. Urechile
începură să îmi țiuie, acoperirea acestora
cu dosul palmelor părând cea mai
folositoare idee.
Vocea lui Gwendolyn părea că se
multiplică și începusem să o aud din nou,
însă țipetele ei nu mai luau sfârșit.
—Taci! am urlat dintr-odată, fără
voința mea. Lasă-mă în pace! Nu e treaba
ta ce fac! Nu eu am ales să fiu o sugătoare
de sânge cu puteri magice și în niciun caz
nu am vrut să îmi părăsesc prima și ultima
dragoste!
Gwendolyn a deschis gura să spună
ceva, însă am întrerupt-o cu o mișcare a
mâinii.
— Vreau să plec de aici, mă
înțelegi? Mă simt ca o marionetă. Toată
lumea se holbează la mine cu ochi mari și mi
se adresează atât de politicos, de parcă aș
fi adus glorie ținutului, îi spusesem, cu
ochii în lacrimi. Dar nu am făcut nimic
- 99 -
Rece ca gheaţa
glorios! Singurul lucru glorios pe care îl voi

face va fi să plec din locul ăsta!
Lacrimile mi se scurseră pe obraji și
deși mă simțeam mai bine că am spus tot
ce aveam pe inimă, aveam o oarecare
dorință să sar în picioare și să fug din nou
în pădurea distrusă, dar de acea dată să
nu mai fiu găsită sau salvată.
— Te înșeli, Bret.
Am privit-o pe Gwendolyn cu atât
de multă ură, încât mă întrebam cum de
nu plecase deja. Voiam să plece, însă, în
adâncul sufletului meu, îmi doream să
rămână și să plâng pe umărul cuiva.
Gwendolyn se așeză pe iarbă, în fața
mea şi abia atunci îi putusem vedea ochii
înlăcrimați.
— Mama mi-a spus povestea ta de
atât de multe ori, încât o știu prea bine
pentru a mă încurca.
Am dat din cap, lăsând-o să continue.
— Când mama ta, Susan, a rămas
însărcinată cu tine, a fost la un pas să
piardă sarcina. Deși toți Vindecătorii din
Eder îi spuneau că nu îți va putea da
naștere, ea îi contrazicea pe toți. De frica
vorbelor Vindecătorilor, mama ta a apelat
la un Mag din Ținutul Ignis, de Foc, iar
- 100 -
acesta i-a dat un lichid magic, care a

ajutat-o să ducă sarcina până la capăt.
Vindecătorii erau uimiți, iar când tu ai
deschis ochii pentru prima dată, ai fost
considerată un miracol. Mama ta a
descoperit puterile incredibile pe care le
ai. Știi de ce te caută Dankelii? Pentru că
ești...
O voce îi tăie propoziția, luându-ne
prin surprindere.
— Destul! Știe destul!
Mama stătea în spatele nostru, iar
expresia ei facială era înspăimântător de
calmă. Se apropie de mine și își aşeză
mâna pe umărul meu, trăgându-mă
înapoi. M-am dezechilibrat, însă am reușit
să mă țin pe picioare.
— Brettany, nu vrei să fi prietenă cu ea.
Am ridicat o sprânceană atât de
sus, încât am simțit că îmi va intra în piele
și în creier. Am așteptat să continue, chiar
dacă nu eram sigură că mai avea ceva de
spus.
— De ce? Ți-e frică de micul tău
secret?
Am putut-o auzi pe mama cum
mârâi, făcându-mi sângele să îmi înghețe.
— Brettany, nu trebuie să te
- 101 -
Rece ca gheaţa
împrietenești cu alde Blais.

Am săgetat-o pe mama cu privirea,
iar Gwendolyn părea atât de nervoasă,
încât părul ei prinsese o culoare castaniu
- închis. Picioarele sale începură să se
transforme în lemn, semănând cu un
copac.
— Mama este nevinovată!
Vocea lui Gwendolyn se multiplică
și simțeam cum timpanele îmi iau foc.
Apoi totul se întâmplă într-o
secundă. Pumnul lui Gwendolyn se coloră
într-o culoare închisă de maro și deasupra
acestuia se ridică o piatră înflăcărată, pe
care o lansă spre mama și spre mine. Nu
am gândit de două ori însă, căci mă
aruncasem în fața mamei, iar piatra
înflăcărată mă lovi cu putere în stomac,
aruncându-mă câțiva metri în spate.
M-am lovit de zidul unei case și am căzut
pe jos, pe o parte.
Nu mă puteam mișca. Mă simțeam
ca o păpușă. Simțeam niște firicele de
sânge cum mi se scurgeau pe frunte, iar
picioarele și coloana mă dureau. Era o
durere arzătoare, atât de oribilă încât îmi
țineam cu greu lacrimile în frâu.
Și chiar și atunci, când stăteam pe
- 102 -
jos, rănită, ca o cârpă aruncată, gândul îmi

stătea numai la Dexter.
— E o nebunie, mă jur!
—Știu! Chiar așa să mă atace... E
incredibil!
— Dar ar avea dreptate pe de-o parte.
— Ei, haide!... nu te mai uita așa la
mine, Alexander.
Am deschis ochii cu greutate,
șușotelile oprindu-se imediat. Am auzit
pași grăbiți către patul pe care stăteam,
iar în aria mea vizuală apăru mama, iar în
spatele ei, tata. Am încercat să mă mișc,
însă picioarele și mâinile îmi erau înțepenite.
Mama îmi mângâie fața, însă eu m-am
uitat la ea urât, scuturându-mi capul.
— Nu mă atinge! i-am spus printre
dinți. Nu pot să înțeleg nimic din toată
tărășenia aia!
Mama oftă și dădu să se așeze, însă
eu am simțit cum mușchii mi se contractă
și am sărit ca arsă din pat, de parcă ar fi
avut țepi. M-am uitat prin cameră, până
când mi-am văzut hainele. Dar nu puteam
să mă mișc, iar când am încercat, o durere
acută îmi străbătu corpul.
A trebuie să îmi mușc buza inferioară
- 103 -
Rece ca gheaţa
pentru a nu înjura, în timp ce o grimasă

de durere îmi apăru pe față. M-am așezat
repede în pat, regretând că m-am ridicat.
Mama vru să se așeze lângă mine din nou,
însă cu puterea pe care o dețineam, cât
de cât în brațe, am împins-o.
— Când zic că vreau să fiu lăsată, nu
glumesc!
Mama oftă și în ciuda protestelor
tatălui meu, au ieșit din încăpere.
Era camera mea din ținut. Nu eram
sigură cum ajunsesem acolo, nu îmi
aminteam ce se întâmplase, detaliu cu
detaliu şi nu știam de ce eram atât de
supărată pe mama mea biologică. Însă, un
lucru știam sigur: că voiam să plec de acolo
cât mai repede și să nu mă uit în urmă.
Îmi doream să fiu liberă, să fug pe câmpuri
înflorite și să îmi fac o familie cu Dexter.
Erau vise imposibile. Speram că acele
dorințe se vor îndeplini dar știam în adâncul
meu că eram blocată pentru restul vieții
mele în pielea unei creaturi cu magie și
colți, care se hrănea cu sânge. Știam că nu
exista scăpare, însă ce mă putea opri?
Eram tânără și aiurită. Nu asta visează toți
tinerii? Să fie liberi și să își întemeieze o
- 104 -
familie? Nu știam ce îşi doreau alții dar, în

ochii mei, aceste visuri păreau reale,
credibile.
Trebuia să fug cât mai departe.
Trebuia să mă întorc în Colma.
Recuperarea mi-a luat câteva
săptămâni, întrucât medicamentele
"magice" m-au ajutat să îmi revin cât mai
repede. În noaptea în care Vindecătorii
au decis că sunt ca nouă, am scos
o geantă de sport de sub pat și am arun-
cat în ea un tricou și o pereche de panta-
loni, o sticlă de apă, banii pe care i-am
primit de la părinții mei biologi, ca
"răsplată" că m-am întors la ei, un pistol și
muniție și telefonul cu încărcătorul. După
ce am închis geanta, mi-am folosit puter-
ile aerului să sar în siguranță de la bal-
conul camerei, apoi am început să fug
spre cărarea care ducea către câmpie.
Când mă îndepărtam m-am uitat în
spate și cu ajutorul ochilor de magpir l-am
văzut pe Remus la geamul camerei sale,
cu lacrimi scurgându-i-se pe față,
urmărindu-mi fiecare mișcare. Apoi mi-am
dat seama ce lăsam în urmă: părinții mei
biologici, pe Remus, frații și părinții mei
- 105 -
Rece ca gheaţa
adoptivi, noii mei prieteni. Însă nu voiam

să dau înapoi. Trebuia să evadez din Eder.
I-am făcut cu mâna lui Remus, iar el
mi-a întors gestul, făcându-mi semn să
plec. Bănuisem că părinții mei adoptivi și
biologici deja îmi observară lipsa. Nu mă
mai lega nimic de Eder și chiar dacă, nici
măcar nu ieșisem încă din acel ținut,,deja
mă simțeam liberă. Speram că voi ajunge
cu bine în Colma, fără obstacole prea
grele de trecut. Totuși, când înaintam, în
liniște, printre casele din ținut, fiind
singura metodă de a ajunge pe câmpie,
cineva mă apucă cu putere de braț,
punându-mi mâna la gură și trăgându-mă
după colțul unei case.
M-am uitat la atacator și am văzut-o
pe Gwendolyn, care mă privea curioasă.
Îmi dădu drumul iar eu m-am
îndepărtat de ea cu doi pași.
— Unde te duci? mă întrebă, pe
șoptite.
— Ce te interesează?
Veninul din cuvintele mele o făcură
să ridice o sprânceană.
Nu puteam să o privesc în ochi după
ce că, aproape, mă ucise. Nu voiam să mă
- 106 -
mai uit la părinții mei biologici. Nu voiam

să mai rămân în Eder!
— Vreau să te ajut, Bret.
Am pufnit în aerul rece al nopții.
— Nu ai vrut să mă ajuți când aproape
m-ai omorât.
— Nu am vrut să te lovesc pe tine,
ci pe...
— … mama mea biologică, am
întrerupt-o. Ceea ce face situația și mai
gravă.
M-am întors cu spatele la ea și am
luat-o la pas spre câmpie, însă ea veni din
spatele meu și începu să meargă lângă
mine. Nu i-am dat atenție și mi-am
continuat drumul dar când am ajuns pe
câmpie, în locul unde am aterizat, nu
aveam nici cea mai vagă idee ce să fac.
M-am întors spre Gwendolyn, care mă
privea cu ochi de cățeluș.
— Ia-mă și pe mine. Te rog.
Am râs, iar râsul meu parcă vibră
prin noapte. Gwendolyn mă privi
rugătoare, ceea ce mă făcu să mă înmoi.
Brusc, îmi dădusem seama cât de
folositoare putea fi.
- 107 -
Rece ca gheaţa
— Bine. Dar hai să ne mișcăm mai

repede. Știi cum putem ieși de aici?
Gwendolyn dădu din cap și înaintă
până când trecu înaintea mea, apoi se
aşeză în genunchi și puse mâna pe iarbă.
O platformă de pământ și flori se ridică
brusc, iar Gwendolyn sări pe ea, făcându-mi
semn să o urmez. M-am urcat și eu, iar
platforma se lansă în aer, făcându-mă să
mă gândesc că sfida gravitaţia. Încercam
să nu mă dezechilibrez, deși era greu să
mă conving că nu voi cădea.
În câteva minute ajunsesem deja în
pragul unui hotel. Gwendolyn mă luă de
mână și am început amândouă să fugim
spre mașina părinților mei adoptivi.
Gwendolyn își pregăti pumnul pentru a
sparge geamul șoferului, însă eu am scos
cheia din ghiozdan și am deschis mașina.
I-am înmânat cheile blondei și m-am urcat
în dreapta șoferului, pe când ea se aşeză
la volan. Băgă cheile în contact și începu
să conducă spre Dumnezeu știe… unde.
Ajunsesem în Los Angeles, la un
KFC, când brusc o întrebare îmi ieși din
gură fără să vreau.
— Cum de știi să conduci?
- 108 -
Gwendolyn ridică capul din cafeaua

pe care o savura, se uită la mine și ridică
din umeri.
— Habar nu am. Instinctul de
magpir, probabil.
Nu am vrut să dezvolt subiectul, așa
că m-am întors la cartofii mei prăjiți.
Deodată, urechile începură să îmi
țiuie și creierul îmi spunea să fug.
Gwendolyn își puse mâinile pe urechi și se
uită spre intrarea în Fast-food. Niște
bărbați în negru, înarmați, începură să
controleze fiecare persoană. Nu știam de
ce, însă aveam sentimentul că mă caută
pe mine și că erau, de fapt, Dankeli
mascați. În acel moment de disperare, am
luat pușca din ghiozdan și am împușcat
primul Dankel care îmi apăru în aria
vizuală. Știam că am atras atenția. Și
înainte să mai pot nimici încă un Dankel,
am fost ridicată pe sus de un praf negru,
iar Gwendolyn a fost străpunsă de o
săgeată cu paralizant.
— Gwendolyn! am urlat, când ea
căzu pe-o parte, pe podeaua rece.
Un Dankel mă puse înapoi pe
pământ și începu să mă tragă afară din
- 109 -
Rece ca gheaţa
KFC, în timp ce aliații lui o ridicau pe

Gwendolyn, punându-i țeava lungă a unei
arme pe frunte. Când am ajuns într-una
dintre dubițele Dankelilor, se auziră mai
multe împușcături din Fast-food.
Numele blondei îmi zgâria gâtlejul,
în timp ce l-am țipat cât de tare am
putut.
Nu-mi venea să cred.
Gwendolyn era moartă.
- 110 -
PARTEA A CINCEA: RĂZBOIUL
Știam că eram în dubița întunecată

de câteva ore. Începeam să îmi pierd
răbdarea. Nu știam unde voi fi dusă, ce se
va întâmpla cu mine, dacă mă vor ucide sau
nu. Gândul îmi stătea numai la Gwendolyn
și la împușcăturile pe care le auzisem din
Fast-food. Îmi venea să urlu, să arunc cu
săgeți în nenorociții de Dankeli. Dar nu
puteam, pentru că eram blocată într-o
dubiță.
Nu vedeam nimic. Era beznă.
Puteam auzi o melodie înfundată de la
Fall Out Boy, venind de la radio. Versurile
îmi răsunau în minte și îmi venea să urlu
la respectivul Dankel care conducea să
închidă radio-ul. Dar nu știam dacă mă
auzea. Însă eu auzeam tot. Chiar și
mormăiturile lui sub formă de versuri.
“Nenorocitul de super-auz”, îmi
ziceam.
Curând începusem și eu să mormăi
versurile, vocea fiindu-mi înfundată din cauza
durerii și lacrimile uscate, împiedicându-mă
să cânt mai tare.
- 111 -
Rece ca gheaţa
Some legends are told

Imaginea lui Dexter îmi apăru în
față, ca o amintire.
Some turn to dust or to gold
Mi-am imaginat că Dexter plângea
în pat, cu poza mea strângând-o la piept.
But you will remember me
Mi-am amintit zâmbetul larg a lui
Dexter de când ne-am întâlnit prima dată.
Remember me, for centuries.
Am început să plâng.
Orele treceau, iar eu plângeam. Mi
se părea că din cauza lacrimilor mele
sărate, obrajii începură să mi se găurească.
Niște găuri negre, mari și adânci. Îmi
ștergeam nasul cu mâneca gecii pe care o
purtam, holbându-mă la beznă. Ochii
începeau să mi se usuce, lacrimile să se
estompeze. Eu mă holbam în continuare
la beznă. Parcă mă așteptam să iasă ceva
din negru. Bun sau rău, voiam doar să iasă
ceva și să distrugă singurătatea şi
aşteptarea apăsătoare.
La un moment dat, dubița se opri și
după câteva secunde, se deschise ușa,
lumina izbindu-mi fața. Trebuia să fie pe
la prânz, întrucât soarele era foarte puternic.
Un bărbat se uită la mine cu ochii parcă
înnegriți de ură. Luă o cutie de carton, ce
- 112 -
era udă la fund, când l-am oprit.

― Stai! Cât mai avem până la
destinație?
Vocea mea suna aproape normal, în
ciuda lacrimile pe care le-am lăsat să-mi
curgă pe obraji.
Bărbatul se uită la mine și se
încruntă. Era înalt și riguros, cu părul
blond și unsuros. Era îmbrăcat în negru și
expresia lui facială aducea destul de bine
cu una demonică.
Dintr-o mișcare m-am uitat în spatele
lui și am realizat că suntem la o benzinărie,
la amiază.
― Nu mai este mult. De ce întrebi?
Vocea lui groasă îmi dădea fiori pe
șira spinării. M-am chinuit destul de tare
să nu mă bâlbâi.
― Am nevoie să merg la toaletă.
M-am prefăcut că îmi vine să vomit,
făcând un zgomot aparte și acoperind-mi
gura cu mâna. Bărbatul mă luă de un braț
și mă trase afară, pasându-mă unui alt
bărbat, care arăta aproape la fel ca
celălalt. I-a făcut semn din cap și bărbatul
a început să mă tragă la toaleta femeilor.
Era o singură ușă, ceea ce însemna
că dacă era o fată în toaletă, intram peste
- 113 -
Rece ca gheaţa
ea. Totuși, am deschis ușa și am intrat

rapid, încuind-o după mine.
O fată se ruja în fața oglinzii,
țuguind buzele, apoi se întoarse spre mine.
Am auzit vocea bărbatului, zicându-mi
să mă grăbesc, apoi m-am uitat cu părere
de rău la fată.
Prima oară nu am recunoscut-o.
Poate din cauza anului ce trecuse de când
nu o mai văzusem. Însă, imediat, mi-am
adus aminte de fața îngrijită, părul de foc și
ochii verzui a lui London. Am zâmbit când
am realizat că mă recunoscuse.
Ne-am îmbrățișat și apoi am tras aer
în piept, șoptindu-i:
― Trebuie să mă ajuți! Sunt prizoniera
Dankelilor. Trebuie să scap și să ajung în
Eder.
Se uită confuză la mine.
― Nu știu unde e "Eder", însă te pot
ajuta să scapi! făcu o pauză şi continua,
― … cu o condiție.
― Spune!
― Dacă mergem împreună.
Am zâmbit larg și am dat din cap.
Ne-am oprit din şuşoteală și London
își scoase telefonul, dând un mesaj. Rânji
și se uită înapoi la mine.
― Ieși pe geam. Va fi un Mercedes
- 114 -
în fața geamului. Urcă-te în el și așteaptă-mă,

mi-a șoptit și am dat din cap, aprobator.
M-am grăbit să ies pe geam și după ce
am reușit și am ajuns în spatele benzinăriei,
ușa se deschise și apoi se închise, iar o
împușcătură îmi traversă urechile. M-am
urcat în mașină, inima bubuindu-mi în
piept, crezând că London a fost ucisă.
Băiatul de la volan, căruia nu i-am
putut vedea fața cum trebuie, a început
să conducă cu viteză.
M-am lăsat pe spate, uitându-mă în
oglindă retrovizoare. Din nou, mașina opri
brusc și portiera din dreapta șoferului se
deschise, iar în mașină intră London.
Am răsuflat ușurată.
― London! Slavă Domnului!
Vocea mea sună atât de subțire, încât
am tresărit. London se întoarse spre mine
și rânji, scoțând un pistol.
― Sunt mereu pregătită, draga mea.
Am zâmbit, în timp ce un gând fugar
îmi străbătu mintea.
― Dexter? Ce face?
Zâmbetul jucăuș al prietenei mele
se estompă și își întoarse capul spre parbriz.
Nu spuse nimic, lucru ce mă oftică. În schimb,
am putut auzi o răsuflare tremurândă. Nu
știam la ce să mă gândesc.
- 115 -
Rece ca gheaţa
― London.
Cuvintele parcă îmi zgâriară cerul
gurii.
― Când a aflat că ai plecat, Dexter a
intrat într-o depresie gravă. Mă duceam să
îl vizitez în fiecare zi, pentru că a refuzat
să mai meargă la școală. Avea ochii roșii și
nu voia să mănânce sau să facă ceva..
Inima mi se strânse atât de tare,
încât am crezut că voi leșina în mașină. I-am
spus să continue, iar ea, trăgând adânc
aer în piept, continuă.
― Într-o zi, la două luni de când ai
plecat, mama lui mă întâmpină cu o
îmbrățișare intensă. Îi puteam simți durerea
interioară… şi London făcu din nou o pauză,
timp în care am încercat să procesez
informațiile primate.
― Dexter a făcut cancer la creier și
tumoarea lui era deja dezvoltată. A ajuns
la spital după ce a făcut o criză. Mama lui
mi-a povestit că începuse să îl doară capul
foarte tare, apoi a leșinat. Când Dexter s-a
trezit, mi-a mărturisit că nu mai avea de
ce să trăiască.
Ochii mi se umplură de lacrimi,când
m-am gândit la suferința lui Dexter.
London continuă:
― Mi-a spus cât de mult te iubește
- 116 -
și că își dorea să fi fost cu el în acele

momente. Trei luni mai târziu, a lăsat o
scrisoare pe patul de spital și apoi... s-a
urcat pe acoperișul spitalului și s-a aruncat.
Nu a mai putut fi salvat.
London începu să plângă, iar băiatul
de la volan îi puse mâna pe umăr.
Mă simțeam distrusă. Mă durea
fiecare oscior și am simțit lacrimile cum îmi
curgeau pe obraji. Singura persoană care
mă înțelegea, pe care o iubeam cu viața
mea, pentru care aș fi făcut orice, era
moartă. Vinovăția îmi curgea prin vene,
gândindu-mă ce s-ar fi întâmplat dacă nu
aș fi părăsit Colma, sau dacă l-aș fi luat cu
mine. Poate că dacă aş fi depistat
tumoarea cu ajutorul magiei, îl puteam
salva. Apoi am realizat că nu aș fi putut să
o conving pe Lana să nu mai plecăm. Nu
ținea de mine. Nicio alegere. Puteam fi un
factor ce ar fi schimbat ceva. Dar nu am
fost. Și alegerea mea de a pleca a fost
plătită de Dexter cu viaţa lui.
Cu toate acestea, am ales să o
conduc pe London și pe prietenul ei în
Eder și apoi să îmi plâng de milă.
Nu aveam locația exactă, așa că am
încercat să îmi amintesc numele hotelul
ce ducea în Eder. În minte îmi apărură
- 117 -
Rece ca gheaţa
imagini cu Dexter și am încercat să nu îmi

amintesc de el, apoi două cuvinte se
strecurară printre buzele mele, spunându-le
cu voce tare:
— Hotelul Înflăcărat.
Băiatul opri mașina atât de brusc,
încât m-am bucurat că aveam centura
pusă. Am încercat să nu mă gândesc că
m-aș fi făcut plăcintă în parbriz, dacă nu
aveam centura. Băiatul se întoarse spre
mine dintr-o mișcare și am putut, în
sfârșit, să îi văd trăsăturile.
Era brunet și părul lui era puțin lung
și ondulat. Avea ochii maronii și mici, cu
sprâncenele stufoase, iar chipul său era
riguros. Buzele lui rozalii erau strânse,
dându-i o figură serioasă. Purta o cămașă
albastră, deschisă, lăsându-și pieptul osos
la vedere. De gâtul său atârna un medalion
pe care scria "Acum și pentru totdeauna".
— Hotelul Înflăcărat? mă întrebă el.
Am dat repede din cap, confuză.
— Ești cumva un Magpir?
Am fost luată prin surprindere de
întrebarea lui dar înainte să pot răspunde,
un camion roșu era pe punctul de a intra
în noi. Ochii maronii ai băiatului se făcură
albaștri, un albastru marin, sclipitor și se
- 118 -
întoarseră în ultimul moment spre volan,

trăgând de el cu putere și ocolind camionul.
Opri pe dreapta și se întoarse spre
mine.
— Deci ești Magpir?
Nu am îndrăznit să vorbesc, așa că
am aprobat din cap, din nou. El oftă, surprins
și se întoarse spre London,cu sprâncenele
arcuite.
— Ești ca ea? întrebă London, șocată.
— Bineînțeles, zise băiatul și se
întoarse din nou spre mine. Ești din Eder?
De acea dată, chiar dacă m-am chinuit
câteva secunde până am deschis gura și
am spus cu încredere:
— Da.
Băiatul rânji și întinse mâna dreaptă
spre mine.
— Lucian Foy din Eder. Încântat.
I-am scuturat mâna și am forțat un
zâmbet.
— Brettany Quinn.
— Cum? se miră el. Acea Brettany
Quinn?
Am aprobat din cap. Uram să îmi fie
reamintită popularitatea pe care o dețineam
în Eder. Desigur, nu m-a lăsat inima să îi
spun lui Lucian despre acest lucru.
- 119 -
Rece ca gheaţa
— Știi să ajungi în Eder?

El a pufnit și s-a întors la volan,
pornind din nou la drum.
— Bineînțeles că știu. Dar cu ce scop
vrei să ajungi acolo?
Am oftat și m-am uitat pe geam.
— Am niște treburi nerezolvate.
***
Am coborât din mașină și m-am
uitat la hotelul din care, acum aproape
două zile, ieșisem în fugă cu Gwen după
mine. Amintirea mă lovi cu putere în
stomac și am tras aer în piept, înaintând
către ușă. Întunericul nu ne-a deranjat
nicio clipă, deși era beznă. Ne-am pus toți
trei pe covorașul din prag, iar Lucian sună
la interfon. Am așteptat câteva secunde în
zgomotul infernal provenit de la interfon,
apoi o voce răgușită se auzi din speaker.
Lucian își spuse numele și preciză că
e însoțit de încă doi magpiri. M-am uitat
spre London, care îmi zâmbi viclenește.
Nu voiam să îi știu planul, iar înainte ca
măcar să o întreb, covorașul ne traversă
prin gol, lăsându-ne la destinația finală:
Eder.
Când am aterizat, am sărit de pe
- 120 -
covoraș și le-am făcut celor doi semn să

mă urmeze. Am înaintat pe potecă, spre
casa părinților mei biologici. Când am
ajuns în fața casei, am bătut la ușă cu
putere, uitând complet că era miezul
nopții și că, probabil, eu arătam ca o
nebună, în hainele negre și cu fața
învinețită. Ușa se deschise cu un scârțâit,
iar în prag apăru Lana. Era îmbrăcată cu o
rochie de noapte indigo și cu un voal ce îi
atârna de mâini. Avea în picioare o
pereche de papuci de casă albi și pufoși,
iar părul ei ciocolatiu era ciufulit.
Când mă văzu, își puse mâna pe
inimă și mă luă în brațe, sărutându-mi
creștetul. Când îmi dăduse drumul, mă
plesni cu putere peste față, făcându-mă
să mă împiedic și să cad pe gresia rece din
fața casei. Din instinct, mi-am pus mâna
pe față și am săsăit ca un şarpe. M-am
ridicat repede și m-am uitat la ea fără
vreo expresie facială.
— De ce ai plecat fără să anunți?
întrebă ea cu venin.
Am simțit o căldură învăluindu-mi
pumnii, așa că i-am ascuns la spate.
— Nu mai suportam să stau aici. Mă
simțeam ca într-o colivie.
- 121 -
Rece ca gheaţa
— De ce folosești timpul trecut?

— Pentru că nu mă mai întorc aici.
Am venit doar să cer ajutor.
Lana mări ochii și mă apucă de braț
cu putere, privindu-mă direct în ochi.
Prima oară părea furioasă, apoi expresia
feței i se schimbă în înțelegere, ba chiar
milă. Oftă și închise ochii, apoi îi redeschise.
— Foarte bine, zise ea. Urmează-mă!
Se uită la London și la Lucian,
adresându-se după aceea numai lui London
— Nu atinge nimic, pământeano!
London dădu repede din cap.
— Am înțeles, doamnă Quinn.
Am urmat-o toți trei pe Lana, cu
pași grăbiți. Când ajunsesem în bucătărie,
London se holbă la toate lucrurile de
valoare care erau la vedere: farfuriile de
porțelan, lingurițele de aur, cănile de
argint… Mama mea adoptivă deschise un
dulăpior, în care se afla un seif mic din
metal, negru. Introduse parola — 270303,
ziua mea de naștere — apoi cu un declic
seiful se deschise. M-am holbat puțin la
conținutul seifului: o sticluță mică, cu gât
subțire și fundul sferic, înăuntru văzându-se
un lichid de un verde închis. Avea la
capătul gâtului un dop maro. Lângă
- 122 -
sticluță, se afla o cheie aurie, sclipicioasă,

pe care scria cu litere albe, de mână “Die
Geheimnisse liegen im Licht”. Lana apucă
sticluța și cheia, apoi închise seiful și băgă
cheia în următorul dulap. O învârti, iar în
fața noastră apăru de nicăieri o ușă
maronie. Am apăsat pe clanță și am
deschis-o, apoi am pășit peste prag.
Eram într-o cameră mare, întunecată.
În mijlocul acesteia era o măsuță de
piatră, pe care se afla o carte groasă,
deschisă. Când am ajuns în fața cărții,
instinctul îmi spunea să ating cartea, iar
eu am făcut întocmai. Nu știam de ce
făcusem asta. Era ca și cum o voce îmi
șoptise să o fac.
Brusc, am realizat că sunt pe un
munte. Nu eram singură. În spatele meu,
doi bărbați cu figuri serioase aveau
mâinile împreunate, în jurul lor se
învârtea o limbă de foc, legându-i. Părea
că întocmeau un jurământ sacru.
Bărbatul din stânga era înalt și
musculos, tricoul negru aproape pocnind
pe el, iar capul său chel fiind acoperit de
tatuaje cu trandafiri și cranii. Celălalt
bărbat era slab și nu avea pic de mușchi,
iar părul său șaten și răsfirat ieșea în
- 123 -
Rece ca gheaţa
evidență. La fel ca bărbatul musculos, era

îmbrăcat în negru.
La început nu l-am recunoscut pe
bărbatul șaten, deși îmi părea cunoscut. Și
deodată, am realizat că era Kelly și odată
cu cu acest lucru, că ceea ce vedeam era o
amintire.
Nu semăna deloc cu actualul Kelly.
Părea că trecuse prin depresie.
— Jură că atunci când copila va ști
să își controleze puterile, mi-o predai.
Vocea bărbatului chel îmi dădu fiori
pe șina spinării.
— Jur! Iar tu jură că după ce ți-o
dau, nu te vei atinge vreodată de Eder.
— Jur!
Se lăsă o pauză între cei doi ,în timp
ce limbile de foc ce le legau mâinile se
multiplicară și se strânseră și mai tare pe
brațele lor.
— Kelly Quinn, înrudit prin căsătorie
cu familia ce deține ținutul Eder...
— Noriko Dankel, conducătorul pe
linie de sânge al Dankelilor...
Împreună, au rostit un jurământ în
latină, pe care nu îl mai puteam auzi clar.
Am închis ochii strâns, iar când i-am
deschis, eram în fața cărții. M-am uitat la
- 124 -
Lana, London și Lucian. Eram gata să le

spun ce văzusem, când, Kelly apăru din
spatele lor și o lovi în ceafă pe Lana, iar
ea, mai mult surprinsă de mișcare, se
prăbuși pe podea. Cu ambele mâini, Kelly
îi apucă pe London și pe Lucian de gât, din
spate, iar cu unul dintre picioare o țintui
pe Lana la pământ.
— Dă-le drumul! am strigat.
Kelly râse.
— Vino cu mine, spuse el. Ai văzut
amintirea. Soarta ținutului Eder este în
mâinile tale. Dacă vii cu mine, Noriko va
lăsa în pace Eder-ul.
Știam care era soarta mea. Eram
prea puternică, așa credeau toți. Puteam
să îmi controlez puterile foarte bine, iar
acest lucru îmi dădea avantaje prea mari.
Avantaje de care Dankelii erau terifiați.
M-am gândit prima dată că nu mă
interesează de ce cred Dankelii, însă
mi-am dat seama că soarta ținutului Eder
și a cetățenilor numeroși era în mâinile
mele. Chiar merita ca pentru o singură
viață să moară milioane?
Apoi m-am gândit la Dexter. Mi-am
imaginat chipul lui angelic și vocea lui
melodică. Mi l-am imaginat în veșminte
- 125 -
Rece ca gheaţa
albe, așteptându-mă în rai, cu un zâmbet

larg, fermecător.
— Foarte bine. Vin cu tine!
Am înaintat către Kelly și când am
ajuns lângă el, le-a dat în sfârșit drumul
Lanei, lui Luc și lui London. Mă apucă te
braț și începu să mă tragă după el.
London îmi strigă numele în urma mea,
însă țipetele s-au stins când am simțit că
mă dau într-un roller coaster. Am încercat
să alung senzația de vomă, trăgând aer
adânc în piept. Nici nu am apucat să
analizez cartierul de case demolate, căci
Kelly mă trase după el printr-o statuie
intactă a unei femei goale, ce stătea
aplecată, ținând în mâini o minge de foc.
Am presupus că statuia era un fel
de portal, întrucât imediat ce am trecut
prin el, am ajuns într-un loc ce arăta ca
desprins dintr-un film horror. Pereții erau
umezi și podeaua era noroioasă. Niște
creaturi de un verde murdar, cu pânze
maronii, vechi, încinse în jurul mijlocului
lor. Aveau zgârieturi însângerate pe corp
și pe față, iar tălpile lor mari erau
acoperite de noroi. Niște urechi mici și
verzui stăteau țintite în sus și colții albi le
- 126 -
ieșeau din gură. Ochii mici și negri se

holbau la noi cu ură.
Câteva minute mai târziu, după ce
am făcut spre dreapta, am fost împinsă
într-o celulă umedă, iar cu un scârțâit, ușa
se închise și mă blocă înăuntru. Am căzut
în genunchi, însă m-am ridicat imediat și
am prins cu mâinile barele de metal.
Îndată ce le-am prins, am simțit unde
dureroase de electricitate traversându-mi
corpul. Am icnit și m-am îndepărtat de
bare. Am văzut în spatele meu un pat mic
cu cearșafuri albe și m-am așezat pe el.
Am oftat și am încercat să îmi amintesc că
prin moartea mea, erau salvate alte vieți,
dar parcă, gândul nu era atât de
convingător, și nu știam de ce. Oare era
greșit? Oare tot ce mi se întâmpla era
doar un semn că trebuie să renunț, sau că
trebuie să lupt? Oare merita să mă dau
bătută așa ușor?
Apoi am realizat: așa se întâmpla în
cărțile dramatice. Cel ce avea puteri
speciale, era destinat morții, iar apoi
dușmanul nu își ținea partea de jurământ.
Știam că eram mai puternică, toată
lumea susținea acest lucru, însă când
eram închisă în acea celulă umedă
- 127 -
Rece ca gheaţa
și-ntunecoasă, am realizat că nu trebuia

să mor pentru a salva omenirea. Nu
trebuia să mor să ajung la Dexter. Kelly
m-a păcălit. Totul a fost o înscenare.
Transformarea mea, mutarea în Colma și
plecarea pentru siguranța mea, inclusiv
flashback-ul lui Kelly. Am simțit brusc cum
furia îmi încălzea corpul, iar palmele mele
prinseseră o culoare deschisă de albastru,
care, pe măsură ce mă gândeam mai mult
la posibilele răutăți pe care le făcuse Kelly
până atunci,se înfierbântau mai tare.
Nu mă mai puteam controla și
stăteam de mai puțin de o oră în celulă.
M-am ridicat din pat și am început să mă
plimb dintr-un capăt al celulei în celălalt,
stresată. Mâinile începeau să devină mai
fierbinți, însă eu nu simțeam pe deplin
sentimentul de arsură. Nu știam ce să fac
să le sting. Se făceau și mai albastre. Cu
fiecare pas, mâinile se apropiau și mai
tare de frica mea cea mare dar nu mă
puteam opri.
Și apoi, mâinile îmi luară foc și
flăcările albastre loviră cu putere ușa
celulei. În loc să încerc să mă opresc, am
întins mâinile în față și mi-am lăsat fiecare
strop de putere pe care îl aveam să
- 128 -
distrugă ușa. Simțeam cum furia îmi curge

prin vene și cum fiecare particulă de
putere se îmbină cu furia și creează un
întreg. Iar acel întreg se lărgește, și se
lărgește până când, la un moment dat,
explodează.
Am țipat.
Țipătul meu făcu pereții să vibreze
și în zona celulelor apărură patru paznici
Dankeli. Arătau ca niste oameni obișnuiți,
însă ochii lor de un verde deschis și
strălucitor îi trădau. Scoaseră niște puști
cu țeavă lungă și le îndreptară spre celula
mea. Nu mă opream. Auzeam șoaptele
lor, zicând că sunt Aleasa și că Noriko ar fi
fost foarte nervos dacă ei m-ar fi lăsat să
scap. Am rânjit, iar rânjetul meu se
lungise până la urechi. Am simțit cum
întregul devine prea greu și prea dificil de
susținut, iar de teamă că va exploda, am
închis ochii și m-am încordat.
Dar nu puterile au explodat. Ci eu.
Întregul puterilor mele îmi ieșise prin
piept ca un val albastru și lovi toate celulele
și paznicii din preajmă, transformându-i în
praf. Când valurile se opriră, am căzut,
respirând sacadat. M-am uitat la dezastrul
pe care l-am provocat. Dunele de praf gri
- 129 -
Rece ca gheaţa
și aerul ce mirosea a ars îmi dădură o

senzație acută de slăbiciune. Cu toate
acestea, fără tragere de inimă, m-am
ridicat în picioare și am ieșit din zona
celulelor. Am atins peretele murdar și am
realizat că mă făcusem invizibilă. Am
zâmbit mândră și invizibilă fiind, am fugit
către peretele prin care am trecut când
am ajuns în acel loc. Eram condusă de
instinct, în timp ce o gloată de paznici și
troli se adunară la zona celulelor, uitându-se,
probabil, după mine. Am găsit, după mulți
pași în zadar, peretele și fără să mă uit în
urmă, am trecut prin el, ieșind la aer
curat. M-am îndepărtat de statuie, fugind.
Știam că eram încă invizibilă, însă mă
temeam că s-ar putea să fiu găsită.
Niște imagini îmi trecură prin fața
ochilor. Eder în flăcări, magpiri luptându-se
şi cadavre presărate pe frumusețea
ținutului. Și, deși știam că asta va urma,
am simțit lacrimile curgându-mi pe față,
în timp ce am redevenit vizibilă.
— Brettany!
Am împietrit. Aerul mi se opri în
piept, în timp ce m-am uitat în spatele
meu. Noriko Dankel, îmbrăcat cu haine
negre de piele și cu sabia ținută strâns în
- 130 -
mână, mă privea cu ură, setea de sânge

fiindu-i evidentă în ochi.
Am luat-o la fugă, pași mei parcă
arzând pământul. Am ajuns pe un câmp
deschis și în orice parte aș fi fugit, Noriko
mă putea ucide. Așa că m-am întors spre el
și armata lui numeroasă, ridicând mâinile.
Două flăcări albastre mi se aprinseră în
fiecare palmă, încălzindu-mi corpul.
— Serios? Chiar consideri că flăcările
tale mă vor speria? Lasă joaca. În acest
moment, cât tu te uiți la mine ca o pisică
speriată, Eder arde din temelii și cu el
prietenii și familia ta.
Am oftat zgomotos.
— Pot să te înving!
Râse. Râsul lui îmi dădu fiori pe șina
spinării.
—Tu și ce armată? mă ironiză Noriko.
O bună bucată de vreme se lăsă
liniştea. Când am deschis gura să îl
înfrunt, o voce îmi făcu inima să mi se
ridice în gât.
— Noi suntem armata ei! zise
Gwendolyn, tare.
Am privit în spatele meu…
Gwendolyn, Lucian și London
stăteau în fruntea unei armate uriașe de
- 131 -
Rece ca gheaţa
magpiri. Mi-am dat seama că sunt din

toate cele patru ținuturi. Inima îmi săltă
de fericire și dacă nu ar fi trebuit să îl
înfrunt pe Noriko, aș fi îmbrățișat-o pe
Gwendolyn. Nu înțelegeam cum de era în
viață, însă mă bucuram nespus de tare în
acel moment. În armata pe care o
aduseseră prietenii mei, mi-am văzut
frații adoptivi, pe Lana și părinții mei
biologici. M-am întors spre Noriko și când
eram gata să îl înfrunt verbal, o săgeată
zbură de la un soldat din armata lui și
nimeri în inimă pe o femeie din armata
mea, o femeie cu părul brunet și ochii
aurii. Femeia se prăbuși la pământ, în
timp ce un bărbat cu păr vâlvoi, negru ca
tăciunele, urlă și strânse la piept corpul
neînsuflețit al femeii.
Realizasem că eram îmbrăcată
nepotrivit pentru un război. În timp ce toți
ceilalți erau îmbrăcați în armuri, eu aveam
o pereche de blugi rupți, un tricou negru,
o jachetă de piele și niște cizme negre,
lungi. Gândul că putea fi atentă la așa
ceva când cineva tocmai murise, mă făcu
să mă cutremur.
Am pășit în spate și am luat sabia
femeii apoi am ridicat-o.
- 132 -
— Ai cerut-o singur, Noriko! am

strigat, arătând cu mâna stângă spre
femeia moartă. LA ATAC!!!
Armata mea urlă și înaintă către
armata lui Noriko, cu mine în frunte. Nu
știam să mânuiesc o sabie. Am început să
o flutur fără vreo direcție în stânga și în
dreapta, pentru a mă apăra. Apoi am
realizat, cu stupoare, că nu aveam ce face
cu sabia. M-am oprit din alergat și am
aruncat-o într-un Dankel care se pregătea
să o omoare pe Fiona. Sabia se înfipse în
inima lui și eu am tras aer în piept, încercând
să mă concentrez. Nu știam ce îmi va sări
în ajutor de această dată. Mă așteptam să
fie mai mult decât niște flăcări albastre. Și era.
Un munte uriaș, de piatră, cu vârful
plat, se înălță în mijlocul câmpului. Nu
înțelegeam dacă eu am făcut asta, sau un
nativ din Eder, însă curând am observat
combinația de culoare de pe pietrele
muntelui: mov și albastru. Eu îl creasem.
Nu știam vreun motiv, însă am avut sen-
zația că voi înțelege mai târziu în timpul
luptei sângeroase.
În palme îmi apărură flăcările albastre.
Am simțit, din nou, cum particulele de
magie îmi străbăteau corpul și formau un
- 133 -
Rece ca gheaţa
întreg. Acel întreg se mărea și mi-am dat

seama că îmi puteam salva armata când
întregul avea să explodeze. Am zâmbit la
planul nesigur pe care mi-l creasem în
minte, începând să arunc cu flăcări în Dankeli.
Văzându-i arzând și transformându-se în
praf, deveneam mai încrezătoare.
Simțeam puterea și profitam de ea.
Flăcările albastre începeau să mi se extindă
în palme. Deveneau niște bile de foc albastre
care îmi încingeau corpul și mă făceau să
mă simt și mai bine. Mi-am folosit viteza
de vampir și mi-am făcut curaj să mă
apropii mortal de Dankeli. Nu le surâdea
norocul, întrucât îi apucam de gât și focul
le ardea corpurile. Cenușa îmi cădea pe
haine pe măsură ce erau erau secerați
magpiri și Dankeli.
Eram atacată din toate părțile.
Săbiile lor îmi străpunseră de mai multe ori
pielea, lăsând niște zgârieturi dureroase.
Dar nu îmi păsa. Eram hotărâtă să câștig
acel război. Mă credeam invincibilă.
Consideram că nimeni nu mă poate distruge.
Însă nu aveam nicio idee cât de tare mă
înșelam.
M-am oprit brusc când un țipăt tăie
aerul în două. M-am uitat în spatele meu,
- 134 -
în stânga, în dreapta și apoi am văzut de

unde venea acel ţipăt. Un Dankel o
străpunse pe Lana în piept cu sabia lui
lungă, cu acea lamă ce sclipea în apusul
soarelui. Lana căscă gura și mări ochii,
scăpând sabia din mână. Respectivul
Dankel retrase sabia și se uită la mine
rânjind, arătând mândru de ceea ce
tocmai făcuse. Și probabil era. O mândrie.
Am lansat spre el o flacără albastră, care îl
transformă într-o secundă în praf și pulbere,
apoi am fugit către Lana.
Mama mea adoptivă stătea întinsă
pe jos, respirând greu, mâinile atingând
rana însângerată. M-am așezat în genunchi
lângă ea, apăsând pe rană. Lacrimile îmi
ardeau ochii.
— Lana, rezistă, i-am zis, vocea mea
disperată vibrându-mi în corp. Totul va fi
bine. Va veni un rezident din Eder și te va
salva. Sau o pot face eu. Spune-mi ce să
fac. Spune-mi. Te rog.
Lana zâmbi și cu o mână tremurândă
îmi atinse fața. Când deschise gura,
sângele era deja combinat cu saliva și îi
acoperi dinții albi și strălucitori. Îmi
mângâie obrazul stâng și eu am închis
pentru un moment ochii, aducându-mi
- 135 -
Rece ca gheaţa
aminte de momentele frumoase din viață,

pe care mi le-a oferit.
Am strâns ochii cu putere și mi-am
pus mâna peste a ei.
— Te rog! am spus într-o șoaptă.
Nu te pot pierde și pe tine!
Lana nu făcu nimic altceva în afară
de a zâmbi.
— Erai atât de mică, Brettany, zise
Lana și vocea îi fu tăiată de câteva lacrimi
ce îi căzură pe obraji. Atât de fragilă…
— Lana..., am dat să o întrerup, însă
ea continuă.
Am simțit cum lacrimile fierbinți îmi
cădeau pe obraji.
— Dar ai crescut, spuse ea melancolic.
Ascultă-mă, iubita mea—trase aer în piept
și îl lăsă afară, oftând dureros—știu că
probabil nu mă vei crede... dar ești atât
de puternică... ai o putere incredibilă în
tine. Adună tristețea pe care ai simțit-o
până în acest moment și prefă-o în putere.
Am dat din cap, știind că deja
puteam face asta. Am simțit cum mai
multe lacrimi mi se rostogoliră pe obraji.
—Te iubesc, Brettany. Ești și vei fi
fiica mea întotdeauna, zise ea și zâmbetul
îi pieri.
- 136 -
O bubuitură veni de pe muntele pe

care îl creasem. Știam că venise timpul să
mă răzbun. Trebuia să îl înving pe Noriko.
— Vei sta cu mine? am întrebat-o.
Ea a aprobat, forțând un zâmbet cu
ultimele puteri.
— Pentru totdeauna.
Închise ochii încet, iar mâna îi căzu
de pe obrazul meu, în iarba de pe câmp.
Mi-am șters lacrimile și m-am adunat,
apoi m-am ridicat.
O briză ușoară îmi făcu părul să
fluture. Noaptea se lăsase deja peste
război și lamele ce se ciocneau emanau
lumină aurie. Apucând sabia Lanei, am
început să fug spre munte, nimicind
fiecare Dankel care îmi stătea în cale. Fără
să vreau m-am lovit de singura persoană
pe care nu voiam să o văd.
Kelly se uită la mine pierdut și
înainte să pot zice ceva, mă atacă cu
sabia. I-am parat lovitura cu sabia Lanei,
însă el era mai puternic. Mi-am adunat
toată puterea ce o dețineam dar înainte
ca măcar să o folosesc pe el, cineva îl
înjunghie de la spate. Sângele îi ieși în
valuri din gură, iar sabia îi căzu, el
urmând-o în câteva secunde. M-am uitat
- 137 -
Rece ca gheaţa
la salvatorul meu, văzându-l pe Ash. I-am

zâmbit larg.
— Nu ai pentru ce, spuse el, serios.
Dădu să plece, însă eu l-am prins de
mână și l-am îmbrățișat strâns.
— Mulțumesc pentru tot. Nu ai fost
cel mai bun frate, însă sunt mândră că te
pot numi "familie".
Când am rupt îmbrățișarea, l-am
văzut pentru prima oară, după mulți ani,
zâmbind cu adevărat.
— Și eu mă bucur că ești sora mea,
Bret. Și eu.
O altă bubuitură de pe munte mă
făcu să plec de lângă fratele meu și să o
iau, din nou, la fugă către munte. Când am
ajuns la baza acestuia, am putut observa
în vârf o lumină albastră puternică. Nu
știam ce avea de gând să facă. Nimeni nu
știa. Am închis ochii și mi-am imaginat că
zbor, iar când i-am deschis, eram în vârful
muntelui. Am zâmbit mândră.
Noriko se întoarse către mine și am
putut observa sursa luminii albastre. La
picioare lui erau trei oase, o sticluță cu
sânge și o eșarfă de cașmir, roșie. Cele
cinci lucruri produceau lumina. Iar apoi,
ca prin minune, am realizat ce voia să
- 138 -
facă. Voia să învie pe cineva. Și avea

nevoie de puterea mea.
El aprobă din cap. Realizarea mă lovi
deodată. Putea citi gândurile. Așa știuse
unde mă aflam când a fost "ucisă"
Gwendolyn și exact la fel a știut că Eder-ul
era slăbit fără mine. Totul căpătă sens.
Toată viața mea, destinul meu, căpătă
sens.
— Nu mai are rost să continui
războiul, Noriko! am spus tare. Dankelii
sunt secerați în număr cât mai mare! Nu
poți câștiga!
El râse amar.
— Și ce te face să crezi că tu ai putea
câștiga? Jumătate din armată ți-a murit!
Părinții tăi adoptivi sunt morți! Ce putere
mai ai să mă poți învinge?
Am zâmbit şi eu, iar în minte îmi
apărură fețele celor la care țineam.
— Pentru că am speranță. Cei ce au
murit au crezut în mine. E timpul ca și eu
să cred. Puterea nu se trage doar din
întregul fizic, ci și din iubire. Iubirea pe
care o am față de familia și prietenii mei
îmi dă putere. Putere care mă va ajuta să
te distrug.
Cu ultimul cuvânt, l-am atacat cu
- 139 -
Rece ca gheaţa
flăcările albastre. În minte îmi răsună o

melodie pe care credeam că am uitat-o.
Like Gravity
Mi-am adunat puterile în întregul famil-
iar,simțind puterea curgându-mi prin
vene.
From underneath
Noriko întinse mâna spre mine, iar din
mâna lui ieșiră flăcări verzi,care se loviră
de ale mele.
We can't outrun
Flăcările creau un joc de lumini ce atrase
atenția magpirilor și Dankelilor.
Our destiny
Simțeam cum întregul se dezvoltă. Îi
simțeam puterea, dorința să se facă
simțit.
It's in our flesh

Lupta flăcărilor îmi făcu corpul să vibreze
și simțeam cum oasele mi se adună și
luptă împreună împotriva inamicului.
- 140 -
It's in our blood

Sângele îmi circula prin vene cu o viteză
uimitoare, parcă fugind de explozia ce
urma. M-am uitat la Noriko și am realizat
că nu se va termina până ce nu ajungeam
la punctul culminant.
This reckoning
Setea de răzbunare îmi încinse gâtlejul și
am depus și mai multă putere. Flăcările
începeau să îl învingă pe Noriko.
Has just begun

Cu cealaltă mână am aruncat flăcări către
lumina albastră, ce se stinse când magia
mea lovi din plin obiectele. Se arseră.
There's no escape
Întregul îmi pulsă în vene și Noriko se uită
la mine cu ură. Gâtul mi se uscă și știam
ce va urma. Am început să respir sacadat
și țipătul mă gâdila pe gât.
When fire meets fate.

Am urlat, iar întregul îmi ieși cu putere din
piept, lovindu-l pe Noriko. Valurile
albastre îl transformau în cenușă iar când
ultima celulă din corpul său se prefăcu în
- 141 -
Rece ca gheaţa
cenușă, m-am prăbușit pe pietre.

— Ești un demon, Noriko. Iar demonii
nu au sentimente. Nu îți va duce nimeni
dorul, am spus, printre răsuflări dificile.
Am închis ochii și am zâmbit.
Am salvat vieți.
- 142 -
PARTEA A ȘASEA: ACUM ȘI NICIODATĂ
M-am adunat de pe jos și am stat în

picioare, tremurând. Eram epuizată.
Fiecare părticică din corp mă înjura.
Voiam să dorm, să mănânc, să beau apă.
Când am coborât de pe munte, am
fost întâmpinată de magpiri cu săbii în
mână, murdari și răniți dar zâmbetele
mândre mă încântară atât de tare, încât
nu m-am putut abține din am zâmbi.
Am dat mâna cu unii dintre ei, i-am
îmbrățișat, iar apoi am început să caut cu
vederea singura persoană care îmi stătea
pe minte în acel moment. Gwendolyn. Nu
era în mulțime, așadar m-am gândit că
este probabil încă pe câmp. M-am scuzat
și am ieșit dintre magpirii încântați,
uitându-mă pe câmpul uriaș. Și am
văzut-o. Gwendolyn, cu buclele ei blonde
prinse într-o coadă de cal, hainele-i
murdare de sânge și noroi, stătea în
genunchi lângă o femeie moartă,
plângând. O sărută pe frunte și puse peste
ea o pătură, ce îi ajungea până la gât. Se
- 143 -
Rece ca gheaţa
ridică și își șterse lacrimile, apoi îmbrățișă

o fată puțin mai scundă decât ea dar care
arăta exact ca Gwendolyn. M-am grăbit
spre cele două fete, analizând-o din fugă
pe a doua fată.
Avea părul blond și ondulat, ca
Gwendolyn, și trăsăturile ei erau aceleași
ca ale prietenei mele. Cea de-a doua fată
avea, în schimb, pistrui pe toată fața. Am
ajuns lângă ele, iar Gwendolyn îmi zâmbi
larg. Am îmbrățișat-o strâns, iar ea îmi
întoarse gestul.
— Cum? Am crezut că ești...
— Moartă? Nu, râse ea. De fapt,
eu am crezut că tu ești moartă.
Am chicotit.
— Mă bucur că ești bine, i-am zis
când ne-am desprins din îmbrățișare.
— Și eu, spuse blonda. Prietene?
— Prietene, am răspuns, aprobând
din cap.
***
Decedații erau puși într-o linie dreaptă,
orizontală, acoperiți până la gât cu niște
pungi de plastic negre. Pe ici, pe colo, mai
erau câteva persoane ce plângeau la
capetele câtorva dintre cadavre. Am
- 144 -
început să mă plimb printre cadavre,

căutând-o din priviri pe Lana. Când am
găsit-o, m-am așezat pe jos, lângă ea,
mângâindu-i creștetul cu tristețe.
— Îmi pare atât de rău că a trebuit
să mori pentru mine, am spus, parcă
vorbind cu vântul.
Am oftat, știind că nu va răspunde
și am mângâiat-o pe creștet. M-am ridicat
și am continuat să mă plimb printre
cadavre. Nu îmi era nimeni cunoscut.
Până când, am văzut o claie de păr blond,
ce mă făcu să tremur. Mi-am pus mâna la
gură și am lăsat lacrimile să curgă, în timp
ce mă aplecam asupra corpului lispit de
viață. Am dat deoparte punga de plastic și
m-am uitat la rana adâncă din pieptul lui,
peste care mâinile-i albe stăteau
împreunate.
— Oh, Harry, am suspinat.
I-am atins fața ușor și frigul îmi intră
în vene. Fața lui era înghețată, de parcă
fusese ținut la congelator. Fața lui palidă
și ochii săi închiși mă făcură să mă
cutremur. Mi l-am imaginat în copilărie,
când râdea și ne alergam prin pădurile
verzi. Vocea lui îmi răsuna în minte ca un
ecou. Lacrimile continuară să curgă şi,
- 145 -
Rece ca gheaţa
iarăşi să curgă, durerea umbrindu-mi

vederea.
Tristețea era inevitabilă.
Toate cele patru ținuturi se adunară
în Eder și au așezat cadavrele într-un
semicerc. Era o tradiție magpiriană să
adune cadavrele și să le elibereze
sufletele printr-o ceremonie.
— Dragi luptători ce nu mai sunteţi
printe noi, v-ați sacrificat viețile pentru
pace și fericire. Fie ca sufletele voastre să
să își croiască drum către rai și să își
găsească pacea, rosti mama mea
biologică.
Îi făcu semn unui băiat de vreo
douăzeci de ani, ce ținea în mână o torță.
El se apropie de semicercul de cadavre,
peste care era turnată benzină, apoi
aprinse cadavrele. Un joc de lumini
incredibil se aprinse în fața noastră.
Locuitorii Eder-ului începură să
cânte pe voci înalte:
— „Sânge ce curge pe câmpurile verzi
Răni ce semnifică morminte
Uită-te la ei, flămânzi
Cum luptă pentru jurăminte
Îngerii îi privesc din bolta albastră
Iar bătălia cea macabră
- 146 -
Le croiesc drum printre pietre-nsângerate

Și ajung la ale raiului porți ridicate.”
Am privit cu melancolie cum
corpurile se transformau în cenușă.
După ceremonie, urmă o petrecere
grandioasă. Toată lumea dansa și cânta.
Unele fete își rupseră câte un toc, printre
care și London. Când se crăpă de ziuă,
toată lumea ciocni paharele în cinstea
mea, numindu-mă “Eroina din Eder”.
Toată lumea chiuia, numai eu afișam
zâmbete șterse. Mă puteam gândi doar la
toți magpirii care au murit în luptă. Care
au murit ca eu să pot ieși învingătoare.
***
London se mișca cu viteză prin
camera primită în Eder, strângându-și
hainele și lucrurile. Se mai oprea,
ocazional, și își lipea două degete de
tâmplă, gândindu-se serios dacă a uitat
ceva. Apoi reîncepea să se învârtă prin
cameră, apucând haine și bijuterii, pe care
și le uitase pe sub pat sau pe birou.
Lipsise o săptămână din Colma și
trebuia să se ducă înapoi. Mama mea
biologică spusese că vrea să rămân în
Eder până reușesc să-mi îmbunătățesc
- 147 -
Rece ca gheaţa
puterile, ceea ce mi-ar fi luat un an sau

doi. Dar puteam vorbi cu London pe apel
video.
Când am condus-o pe ea și pe
Lucian la ușa de la intrare, am simțit cum
tristețea mă lovi direct în piept. Fiona,
Ash și părinții mei biologici își luară la
revedere de la ei, însă eu nu voiam să mă
mișc din capul scărilor. Îmi era teamă că
de îndată ce o lăsam să plece, nu o mai
puteam vedea vreodată. Mama îmi făcu
semn să vin, iar eu. Cu pași grei, m-am
apropiat de London și de Lucian și i-am
îmbrățișat pe rând. Când am strâns-o pe
London în brațe, nu mai voiam să îi dau
drumul. Simțeam un gol în piept. Nu
voiam să o pierd și pe ea.
A trebuit să o văd cum se
îndepărtează de casa mea din Eder,
ținându-l de mână pe Lucian.
Și totuși, nu am spus nimic. Nu am
țipat după ei, nu am spart vesela din hol,
nu am fugit în camera mea. Am închis ușa
și m-am așezat în fața ușii în poziție
turcească. Familia mea plecă. Am rămas
în fața ușii ore întregi, privind în gol,
gândindu-mă la cum ar fi fost viața mea
dacă nu aș fi fost magpir. M-am gândit la
- 148 -
Dexter și la London, la Lana, Kelly și Harry.

Îmi apăreau în minte frânturi de amintiri
și voci. Auzeam, ca un ecou, râsetele de
fericire ale familiei mele destrămate. Dar
nimic nu mai era real. Totul se transformase
în cenușă.
Nimic nu mai avea să fie la fel.
Și atunci, cufundată în durere,
mi-am prins capul în mâini și am început
să plâng.
- 149 -
Rece ca gheaţa
EPILOG
6 ani mai târziu
Când mașina se opri brusc, am pufnit,

frustrate, și mi-am dat ochii peste cap. Era
a doua oară în acea săptămână.
— Oh, haide! am exclamat.
London râse și m-am uitat la ea cu o
sprânceană ridicată.
— Ce? făcu ea.
London stătea pe scaunul din
dreapta șoferului și era îmbrăcată cu niște
pantaloni negri și cu un tricou larg,
maroniu. Părul ei lung și roșcat era prins
într-o coadă împletită, lăsată pe spate.
Ne întorceam din Eder.
Când am împlinit douăzeci de ani,
am părăsit ținutul și am reușit să mă
angajez în Colma ca învățătoare. M-am
mutat în fosta casă a părinților mei
adoptivi, punând laolaltă banii de la
părinții mei biologici și banii câștigați din
profesia pe care o aveam. London și
Lucian se căsătoriră la un an după ce
m-am mutat în Colma, iar doi ani mai
târziu, London a rămas însărcinată. Eu și-
- 150 -
London vizitam Eder din când în când, să

vizualizăm îmbunătățirile..
— De ce râzi? am întrebat-o.
Ea râse mai tare, mângâindu-și
burtica de gravidă.
— Ești insuportabilă, am spus.
— Hei, nu e vina mea că te comporți
ca un copil de cinci ani.
Nu m-am putut abține și am
început și eu să râd. M-am uitat pe geam
și zâmbetul îmi pieri. Ea observă brusca
schimbare de stare și privi îngrijorată pe
geam. Figura îi deveni tristă și trase aer în
piept. Ne aflam în fața cimitirului din
Colma.
— Ăm... hai să vedem dacă merge
din nou trucul cu...
— Nu! am întrerupt-o, uitându-mă
la ea tristă. De când a... —am făcut o
pauză să inspir și să expir— …murit, nu
am mers nici măcar o singură dată la
mormântul lui.
— Ești sigură că poți să o faci?
Am aprobat. London dădu să iasă
din mașină, dar eu am oprit-o, clătinând
din cap. A înțeles că voiam să fiu lăsată
singură.
Am ieșit din mașină, intrând în
- 151 -
Rece ca gheaţa
cimitirul expus luminii. Mormintele

păreau că străluceau. Erau atât de multe,
încât mă întrebasem ce se întâmplase cu
toți acei oameni. Am înaintat printre
morminte, până când am ajuns lângă o
femeie de vreo cincizeci de ani.
Avea părul brunet, strâns într-un
coc și purta o rochie albastră, cu decoruri
albe de dantelă. Ținea pe umăr o geantă
de piele și plângea în fața mormântului,
ținându-și mâna dreaptă la gură. Am
recunoscut-o imediat.
— Doamnă Miller, am spus.
Femeia se întoarse spre mine și își
șterse repede lacrimile cu mâna.
— Oh, Brettany, dragă, zise ea cu
blândețe, forțând un zâmbet. Cum o mai
duci? Nu te-am mai văzut de la nunta lui
London.
Am oftat. Faptul că mama lui Dexter
nu știa adevărul despre comunitatea
magpirilor și adevăratul motiv pentru care
l-am părăsit pe Dexter mă făcea să mă
întreb cât de des plângea după fiul ei.
— Sunt bine. Dumneavoastră?
Ea nu spuse nimic. Am înțeles că nu
voia să vorbească în acel moment, așa că
după o scurtă îmbrățișare, plecă.
- 152 -
Am rămas singură în fața

mormântului, soarele izbindu-mă în
spate. M-am așezat pe iarba verde și am
trecut o mână peste piatra funerară.
Numele “Dexter Gabriel Miller” îmi trecu
pe sub degete, făcându-mi inima să-mi
pulseze, dureros, în piept.
Când am început să vorbesc aerului,
mi se puse un nod în gât.
— Hei, am zis. A trecut ceva timp,
nu-i așa?
Știam că nu va răspunde, însă
speram că, dacă vorbeam, imaginându-mi
că este în fața mea, îmi va alina durerea.
— Îmi pare rău că nu am venit până
acum la piatra ta de mormânt. Mă întreb
cum e acolo, în rai. Ești împăcat cu moartea?
Îmi duci lipsa?
Am oftat, în timp ce ochii începură
să mă înțepe. Câteva lacrimi mi se
scurseră pe față.
— Te iubesc, Dexter, am zis. Nu există
nicio zi în care să nu mă fi gândit la tine. Și
mă învinovățesc pentru sinuciderea ta.
Am izbucnit în lacrimi și am
mângâiat piatra funerară.
— Îmi doresc să vii lângă mine și să
îmi alini durerea. Îmi doresc să mă trezesc
lângă tine în fiecare dimineață și să îmi
- 153 -
Rece ca gheaţa
zâmbești. Dar cu toate astea, îmi doresc

să fii fericit. Te rog… te rog… vreau să te
știu fericit. Poate eu nu voi avea parte de
fericire, dar vreau ca tu să ai.
Disperarea din vocea mea se făcu
simțită. Voiam să continui și să îi spun că
iubirea față de el e enormă, însă m-am
oprit când am simțit pe umărul drept o
senzație foarte ciudată, ca o mângâiere.
Și atunci am știut. El mă mângâie pe
umăr. Îmi transmise că oriunde era în acel
moment, era fericit. Am simțit după
aceea, o atingere pe buze, scurtă,
melancolică, însă iubitoare.
— Și eu te iubesc, Dexter. Și eu te
iubesc.
Totul căpătă sens atunci. Parcă îmi
regăsisem drumul către fericire. Floarea
vieții se deschise în palma mea albă. În
acel moment, am simţit că sunt liberă
Trecusem peste tot ce se întâmplase,
într-o secundă. Oricum avea să moară, iar
eu să trăiesc veșnic. Acesta era cursul vieții.
El era muritor, iar eu eram… rece ca
gheața.
Am zâmbit.
Pentru prima oară, după șase ani,
eram cu adevărat fericită.
- 154 -
Date neprecizate în roman:
- Bătălia de la Noriko a avut loc la

data de 17 iunie, 2020;
- Susan şi Lana sunt surori. Numele
lor, anterior căsătoriei, fiind Alaric;
- Cybill Alaric este mama Lanei şi lui
Susan;
- Alexander McTroy este soţui lui
Susan, ceea ce o face McTroy;
- Familia Alaric deţine Eder, aşadar,
Alexander şi Kelly nu sunt deţinătorii de
drept ai Ţinutului.
- Kelly şi Lana Qiunn sunt părinţii
adoptivi a lui Brettany şi totodată unchiul
şi, respectiv, mătuşa ei;
- Harry Kelly şi Lana au murit pe
data de 17 iunie, 2020.
- Noriko voia să folosească cele 3
obiecte pentru a-şi readuce la viaţă
familia. Avea nevoie de Brettany şi puterea
ei pentru acest lucru.
- Lana şi Kelly au minţit-o pe
Brettany că părinţii ei erau morţi.
- 155 -
Rece ca gheaţa
- Ash, Harry şi Fiona sunt fraţii şi

verişorii lui Brettany, obţinuţi prin adopţia
ei. De asemenea, toţi 3 sunt, la rândul lor,
adoptaţi. Lana nu putea avea copii, de
aceea i-a adoptat pe cei trei.
- 156 -
Date de naştere / decese
Brettany Quinn – n. 27 martie, 2003

Fiona Quinn – n. 10 septembrie, 2002
Harry Quinn – n. 1 iunie, 2001,
d. 17 iunie, 2020
Asher Qiunn – n. 20 aprilie, 2000
Lana McTroy/Quinn – n. 4 februarie, 1980,
d. 17 iunie, 2020
Kelly Qiunn – n. 6 martie, 1978,
d.17 iunie, 2020
London Terwin – n. 4 mai, 2003
Dexter Miller – n. 5 decembrie, 2003,
d. 11 ianuarie 2020
Susana McTroy/Alaric – n. 15 ianuarie, 1984
Alexander McTroy – n. 31 mai, 1982
Cybill Alaric – n. 12 iulie 1940
- 157 -
Rece ca gheaţa
- 158 -

Rece Ca Gheața de Maria Christiana Calin

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Rece Ca Gheața de Maria Christiana Calin

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Maria Christiana Calin

Maria Christiana Calin

Pentru Ali și Delia,

"A trăi este cel mai rar lucru

Bretanny cʼest moi!

că se va îndrăgosti de o ființă pământeană.

vreau să dau spoilere, mă voi opri aici cu

iadului. Chiar și etimologia unor cuvinte

PARTEA ÎNTÂI: VENIREA

Când mă gândesc la o a doua șansă,

familiei, care intrase în clasa a zecea.

circular, cu diamante roșii, mici. Toți din

— Bret! strigă Lena de la parter.

M-am trezit în fața școlii, cu

față ovală, niște ochi negri strălucitori și o

— Nu, râse Dexter. Așa o cheamă.

gâfâiau. Am continuat să mă uit, când Ash

— ... o pui în pericol!

încântată. Harry îmi adusese micul dejun

aruncând cu bulgări de la unul la altul. La

verde, lungă. Părul îmi era prins,

Într-un fel, vocea îi tremura. Era

la literature engleză, căci eu a trebuit să

Nu eram cea mai bună persoană,

mea. Dar, totodată, simțeam că dacă îmi

lighean murdar cu apă neagră și eu m-am

petreceau cu Fiona, Harry și Ash, însă ea

lui London. Am ignorat-o și după ce am

eu și London ne-am certat din pricina

PARTEA A DOUA: TRANSFORMAREA

În timp ce mergeam de la stația

atât de ușurată, încât m-am sprijinit,

Urmă iarăși o pauză de câteva

Suntem în același timp! Cât de mișto e

cu milă și simțeam cum mi se formează

pădure. Am băgat mâna în buzunarul

trag sufletul, dar deasupra mea, pe

canalului, am început să urc scărița și am

idee, întrucât un miros plăcut, ce îmi

Când am realizat că lichidul pe care

apăru nicio rană. M-am ridicat fulgerător

jurul lui se adună toată mizeria de pe jos,

Chipul meu împietri, în timp ce

numiți "Magpiri". Suntem și magi. Până să

M-am uitat la ea și am dat din

până când London mă trezi din starea

mult, cu o fărâmă de speranță că voi găsi

mult decât fericită să îi ascult poveștile.

eroice și Magpirii de Aur. Mi-a povestit

— La câțiva kilometri de Colma,

fiind nevoită să le acopăr. M-am uitat la

văzu atât de furioasă.

London, preocupată de intrare.

să mergem, încercând să nu alunecăm în

PARTEA A TREIA: PERICOLUL

Dexter se mișca dintr-o parte în

corpul meu îmi cerea să nu îi dau drumul,

Dar era imposibil.

tot sângele i se urcase în obraji. L-am

sigură că era despre mine. London și

amândoi prin ieșirile tale. Duceți-vă la

O figură neagră, uriașă, ieși din

pe cealaltă, simțeam cum o bulă de curaj