Sunteți pe pagina 1din 37

c 


 

 


   

Idei privind creşterea şi dezvoltarea economică pot fi regăsite în scrieri apărute


încă în antichitate, îndeosebi în opera lui Aristotel.
Un loc aparte îl ocupă în evoluţia seculară a gândirii economice referitoare la
dezvoltare ideile exprimate de istoricul arab           în
lucrarea ³ 


´, apărută în  , unde susţinea că, pentru realizarea 



 
, era necesară reunirea a cinci categorii de factori:
? creşterea demografică,
? progresul tehnic,
? căutarea de profit individual,
? respectul proprietăţii private şi
? solidaritatea instituţiilor politice şi juridice1.
^
 , iar apoi !  ", cercetând în manieră diferită cauzele şi
modalităţile sporirii bogăţiei, au abordat şi aspecte care ţin de procesul 


 

 
2.
La  
 
 
, dezvoltarea economică este caracterizată prin

  . Acest proces este posibil prin  

"
 " 
, apoi a celei
 
" 
şi prin  
 . El este imaginat ca un fenomen  ,   ,
căruia îi poţi doar constata existenţa şi explica mecanismele. Nepunându-şi problema de a-l
genera, clasicii evidenţiau doar faptul că eventualele obstacole în calea acestui proces ţineau
de factori macroeconomici care influenţau mediul desfăşurării activităţii economice.
Dezvoltarea economică spontană, generată de



 # 
$! 
%$& era
accesibilă oricărei ţări; chiar dacă unele nu se dovedeau capabile să-şi realizeze propria
dezvoltare, relaţiile economice internaţionale o puteau suplini cu eficacitate.
  ' admite existenţa mişcărilor de capital şi efectul lor benefic asupra
ţărilor mai puţin dotate. În plus, el subliniază    (    
" 
asupra partenerilor:

1
Neculai Clipa, D   
 

     , Iaşi, 1989, p.18.
2
Vezi N. Clipa,   ., p.20-30.
-?permite amplificarea diviziunii muncii şi deci creşterea productivităţii;
-?oferă un debuşeu factorilor de producţie care, altfel, ar fi inutilizabili pe
piaţa internă dacă nu ar produce mărfuri pentru export.
De aici rezultă că   
"  
 
   ! 
 
    
   


       )  " 
   "  

  

? ÿmith observă un progres istoric al tuturor economiilor, legat de extinderea
pieţelor şi adâncirea diviziunii muncii. Acest progres se concretizează în dezvoltarea
succesivă a agriculturii, menită să răspundă nevoii fundamentale de subzistenţe, apoi a
manufacturilor, pe seama surplusului creat în agricultură, şi, în cele din urmă, a comerţului
exterior. El pune însă în evidenţă faptul că o serie de distorsiuni în acest proces pot determina
diferenţe în ritmul de creştere al economiilor. În plus, Adam ÿmith constată faptul că vaste
regiuni ale lumii (³Toată Africa interioară, toată această parte a Asiei care este situată la o
destul de mare distanţă de nord de Pontul Euxin şi de Marea Caspică, Vechea ÿcitie, Tartaria
şi ÿiberia´) sunt excluse de la acest proces istoric, caracterizându-se din toate timpurile prin
starea de barbarie şi de sărăcie observabilă în momentul analizei. Motivaţia oferită de ÿmith
asupra acestei ³subdezvoltări´ nu era de natură economică ci geografică: aceste regiuni erau
îndepărtate de mare şi nu dispuneau de o reţea fluvială corespunzătoare dezvoltării comerţului
interior şi exterior. De aceea, îngustimea pieţei împiedica  
 *  


 "     

 
    ! &  
 
   
 
   ) 
 
 +    
 erau în analiza lui ÿmith  



 "
 Creşterea
era posibilă atât timp cât se asigurau condiţiile acumulării de capital şi introducerii noii
tehnologii. +  
"  +  
" 
    & )
 &   

 ) 

  
 
 
În acelaşi timp, Adam ÿmith, marele optimist al gândirii economice clasice,
considera că     "   
" (        )  

 
 De aceea se poate considera pe bună dreptate că ë    
pune în
evidenţă maniera în care un mediu instituţional transformat poate debloca forţele dinamice ale
creşterii într-o economie capitalistă competitivă, pe o cale prin care toţi au de câştigat.

3
Adam ÿmith, ë    
, vol.1, Editura Academiei Republicii Populare Române,
Bucureşti, 1962, p. 16-18.






  
 *   & 
 
       &

!
"    
 
& 
" 
*    

 






" 
 

+  




 + )  

  

Deşi considerat, alături de , - ^ , un pesimist, mai ales pentru
preocuparea lui privind randamentele descrescânde, .  -  credea şi el în
posibilităţile de dezvoltare a societăţii capitaliste, dar nu pe un termen indefinit de lung.
Pentru acest economist, preocupat într-o mai mare măsură de repartiţia avuţiei, !  

 !  
"
 
    )    
&    
  "
 & ) 
 
 "&   
     
 
 
     ) 
&
 



 "   )     Aceasta ar fi avut drept consecinţă obţinerea
alimentelor - componenta hotărâtoare a consumului muncitorilor industriali ± la costuri
scăzute, care ar fi permis practicarea unor salarii mici, de unde profituri ridicate, o acumulare
de capital mai mare şi o mai consistentă creştere a industriei. Obţinerea unei productivităţi
mai ridicate pe pământurile existente o vedea posibilă doar pe termen lung, pe seama
schimbărilor tehnologice. Pe termen scurt, ieftinirea alimentelor putea fi realizată doar prin
suplimentarea ofertei lor pe seama dezvoltării comerţului în special cu coloniile de peste
mări.
Deci, iată, o
 
 
  )  (
 
" 
   

  -  
 
   
 "
 
 
 
 
  

 


+ 



 .
Creşterea economică în combinaţie cu expansiunea demografică ar fi determinat
însă, în mod implacabil, pe termen lung, necesitatea luării în cultură a unor terenuri cu o mai
mică fertilitate, supuse legii randamentelor descrescânde. Randamentele descrescânde
generează costuri crescânde, astfel încât preţul alimentelor s-ar fi majorat, ceea ce ar fi
determinat şi creşterea salariilor de subzistenţă ale muncitorilor angajaţi în industrie.
Consecinţa acestui fapt nu putea fi decât reducerea venitului primit de capitalişti sub formă de
profit, ceea ce atrăgea după sine declinul ratei acumulării de capital. În final, toate acestea s-ar
fi repercutat asupra scăderii ratei creşterii economice pe locuitor, chiar şi până la zero, când
societatea ar atinge aşa-numita ³stare staţionară´.
/    
&     -  

 )   
 
    
 



  "  
  

  

+ 
& 
 

    
 

 
 

 




  
!+ 0 &

 &
 

  "

!

 
În pofida acestui pesimism influenţat într-o mare măsură şi de contemporanul său
Thomas Robert Malthus cu faimosul său eseu asupra principiului populaţiei, considerăm că,
mai ales prin ideile sale privind progresul tehnologic şi importanţa schimburilor
internaţionale, prin teoria costurilor comparative căreia i-a dat fundamentele, Ricardo a
deschis un drum fertil viitoarelor cercetări şi aplicaţii din secolul următor. De altfel, chiar
³starea staţionară´ de care s-a ocupat, a devenit un concept a cărui permanenţă s-a concretizat
în binomul staţionaritate ± dezvoltare sau staţionaritate ± evoluţie, după cum arăta Michel
Lutfalla4.
Cel care avea să încununeze opera clasicilor, la mijlocul secolului al IX-lea, ´ 
'  ^, în #  
% sale, constată marile diferenţe de avuţie între naţiuni şi între
erele parcurse de omenire. Aceste diferenţe se referă nu numai la cantitatea de bogăţii
disponibile, ci şi la calitatea acestora, la modul cum erau distribuite între membrii comunităţii.
0




    ´' ^&
 
 


   1    
 &



  (   
  


"
&  
  
 )  !
 

 
 
 & )  ! "
 
   


2 
 
 
   
 Ca şi Adam ÿmith, J. ÿtuart Mill exclude din această
evoluţie aşa numita ³societate asiatică´ sau ³orientală´, condamnată la o stagnare
pluriseculară în faza agricolă. O asemenea situaţie se datora faptului că surplusul agricol era
prea mic pentru a putea asigura hrana unor lucrători ocupaţi în activităţi neagricole; el era
prelevat fie de către stat, fie de către o aristocraţie a proprietarilor de pământ; un aparat
administrativ foarte dur, arbitrariul puterii, insecuritatea proprietăţii bloca sau chiar anula
orice iniţiativă privată. ³Astfel, în caracteristicile sale generale, situaţia economică a
majorităţii ţărilor Asiei rămâne cea care era încă la originile istoriei cunoscute şi rămâne aşa
dacă nu este perturbată de influenţe străine5.
În concluzie, deşi analiza clasică recunoaşte prin ÿmith şi Mill existenţa unor
decalaje sensibile în nivelurile de dezvoltare atinse de diferite ţări, prin concepţia sa privind
dezvoltarea ca un fenomen natural, spontan într-o economie liberă, prin viziunea relaţiilor
economice internaţionale benefice tuturor partenerilor la schimb, ea nu oferă decât un punct
de plecare pentru teoriile dezvoltării.

3´'

)    
 
 

4
M. Lutfalla, u    
 
    , Thèse, Paris, 1963, p. 3-153
5
John ÿtuart Mill, 
              
      
London, 1891, p.22, citat după Jacques Freyssinet, op. cit., p.52
Într-o voluminoasă lucrare apărută în 1959, B. Higgins6 afirma pe bună dreptate
că 
 

  
 
 
  !   
  
(  )  
  
4 5$67& 
  "
    "

 
 
 
 
 
 
 
&
preocupată mai mult de problemele echilibrului şi preţurilor.
Şi totuşi, Joseph A. ÿchumpeter publică în 1912 lucrarea å 
  


         Termenul ³Entwicklung´ a fost tradus în franceză prin
³evoluţie´ şi ³dezvoltare´, în timp ce în engleză s-a adoptat cuvântul ³dezvoltare´7.
Construcţia schumpeteriană este o 
 
 
 !  
  "

ÿchumpeter face distincţie între  

 :
? una ) #  " ´, căreia îi descrie funcţionarea în condiţiile echilibrului general,
ca o mişcare care se repetă mereu, în mod identic, sub forma unui circuit fără evoluţie,
neposedând nici o cauză endogenă de schimbare;
? cealaltă, )   "
 
 

, având ca resort al progresului economic, esenţă a
dezvoltării,   " & al cărei purtător este 

  sau ) 
   . Ipotezele
de plecare se referă la: schimburile comerciale sunt organizate, prevalează proprietatea
privată, diviziunea muncii şi libera concurenţă.
  este de fapt un model. El se caracterizează prin:
? existenţa doar a celor două forme ale venitului ± rentele şi salariile ± ale căror surse sunt
factorii de producţie muncă şi capital;
? metodele de producţie se bazează pe rutină şi sunt imuabile;
? preţurile sunt peste tot egale cu costurile medii, astfel încât nu există profit; nu există nici
inovaţie şi nici întreprinzător;
? moneda are un rol pur pasiv, neexistând nici credit, nici dobândă şi nici bancheri.
Această economie se află într-o  "




 .
Trecerea de la primul tip la cel de-al doilea are ca vector, ca element motor&


 , văzut de ÿchumpeter în   
48
? fabricant comerciant, apărut înaintea revoluţiei industriale;
? şef de industrie, care controlează o întreprindere fără a-i fi în mod necesar proprietarul;
? director, salariat cel mai adesea, dar având responsabilitaea efectivă a gestiunii;

6
Benjamin Higgins,      
 
     , London, 1959.
7
În franceză: å 
       ! " în engleză: å  å 
    
   
8
J.A. ÿchumpeter, å 
     ! , Paris, 1935, p. 330-361.
? fondatorul, creatorul întreprinderii.
Apariţia lui într-o economie subdezvoltată este condiţia necesară a trecerii la
creştere economică. Cu un secol înainte întreprinzătorul îl interesase şi pe ´
9 
' :

 

  

 &     
 & "       &
) 


! "


8 


 
  "  
!   
 "
&





 
!   " 
Aceasta este

" 
 . Ea va provoca o nouă investiţie care perturbează
fluxul circular al stării staţionare, antrenând apoi noi investiţii promovate de imitatori. Astfel
se poate realiza 



 #
  )   " % 
  ) 


Acest proces însă nu se realizează de la sine: pentru ca antreprenorul să-şi poată
exercita funcţiile, este necesară întrunirea mai multor condiţii de natură psihologică,
sociologică, politică etc., care constituie de fapt 
&  în care se mişcă acest actor
de prim rang al economiei. În plus, trebuie să existe ³reguli ale jocului´ bine precizate şi
respectate, un comportament individual şi colectiv favorabil. ÿocietatea are un rol deosebit de
important în susţinerea activităţii antreprenorului. Dacă-l va trata cu ostilitate, dacă nu-i va
accepta activitatea şi dacă nu o va valoriza, inovaţia ar putea deveni imposibilă, economia
fiind condamnată să nu mai iasă din starea staţionară.
;
    
   

   
2
 
    



 ( 
 


 
  


< La o analiză superficială, ideea
circuitului staţionar şi a imposibilităţii depăşirii lui fără inovaţie şi fără existenţa
întreprinzătorului pare acceptabilă ca punct de pornire în teoretizarea 
  


 



.
Transpunerea modelului schumpeterian al evoluţiei economice în realităţile lumii
subdezvoltate are însă numeroase 

  
:
? Conţinutul economiei cu circuit staţionar este total incompatibil cu ceea ce înseamnă
funcţionarea unei economii subdezvoltate. ÿchumpeter l-a conceput ca pe un model pur
funcţional, inspirat din teoria echilibrului general, având în vedere o economie de piaţă
caracteristică societăţii capitaliste dezvoltate. El însuşi declară, în prefaţa la ediţia engleză
a cărţii sale, că este vorba de o analiză a trăsăturilor pur economice ale societăţii
capitaliste;
? ³Circuitul staţionar´ are un caracter închis. Nu sunt luate în considerare relaţiile
economice internaţionale;
? Cele 
 

 
 
  în viziune schumpeteriană ± ! "   

= 

 >&  
 =  " >   = !> ± nu se regăsesc în
perspectivele de evoluţie ale ţărilor subdezvoltate ca elemente principale. După cum arăta
? ' 
, 

 

  
2)  $
 

 @

  
 

+   
 
 

De aceea& 
   
 
   
 '

 

  
 
 
 "

 &
 
    
 
+  
) 


     
 9.
Cu toate acestea, teoria lui ÿchumpeter privind dezvoltarea economică a
constituit o sursă de inspiraţie pentru descoperirea altor piste posibile de cercetare a
problematicii subdezvoltării. Astfel, explicaţia coerentă pe care o propunea pentru legătura
dintre situaţia de nedezvoltare şi cea de dezvoltare prin intermediul dinamismului inovaţiei
lăsa să se întrevadă existenţa unei problematici generale a dezvoltării care înglobează şi
analiza subdezvoltării. De asemenea prezentarea circuitului staţionar i-a inspirat pe mulţi
autori în abordarea problematicii ³cercului vicios´, aşa cum vom vedea în continuare.
ÿtudierea rolului statului, care trebuie să preia şi o parte din funcţiile atribuite de ÿchumpeter
antreprenorului, luarea în considerare a factorilor exogeni economiei, a instituţiilor în primul
rând, sunt abordări pe care le putem considera de inspiraţie schumpeteriană.

 c 
,
  

 

 








Până la al doilea război mondial nu au existat preocupări explicite privind studierea


problematicii dezvoltării în ţările rămase în urmă..
În timp ce, mai ales după apariţia å 
  
 a lui Keynes, teoria ortodoxă
începe să se focalizeze asupra problematicii creşterii din economiile de piaţă funcţionale,
forjând modele pentru surprinderea corelaţiilor dintre variabile macroeconomice ca
economisirea, investiţiile, consumul total şi produsul naţional, o serie de economişti îşi

9
Hans W. ÿinger, #          ÿocial Research, ÿpring 1953, p. 19-31,
citat după J. Freissinet,   ., p. 65.
îndreaptă atenţia asupra unor ţări mai puţin dezvoltate, încercând să explice cauzele rămânerii
lor în urmă şi căile remedierii situaţiei lor.
Începutul, sub forma primelor reflexiuni contemporane asupra problemelor
înapoierii economice, aparţine lui Paul Rosenstein ± Rodan care, într-un articol publicat în
Economic Journal din 1943, se ocupa de rămânerea în urmă a ţărilor din Europa de Est şi de
ÿud-Est, punând în evidenţă necesitatea unui mare impuls, a unui aşa numit ³big push´10.
Pe aceeaşi temă, a industrializării zonelor înapoiate, doi ani mai târziu, scrie şi
Kurt Mandelbaum care, anticipându-i pe susţinătorii strategiei creşterii echilibrate, descoperea
existenţa ³cercului vicios al presiunii demografice, a sărăciei şi lipsei de industrii´11. El căuta
să demonstreze necesitatea industrializării, relevând faptul că principalele obstacole în calea
acestui proces constau în insuficienţa cererii şi în raritatea capitalului.
Într-o analiză comparativă a teoriilor dominante ale dezvoltării economice,
Michael P. Todaro delimitează patru abordări, la care adaugă a cincea, de-abia emergentă12:
? Teoria stadiilor liniare, reprezentată îndeosebi de abordarea lui W.W. Rostow şi de
modelul Harrod-Domar;
? Modelele schimbării structurale, reprezentate de teoria lui A. Lewis şi cercetările
empirice ale unor autori care văd dezvoltarea ca o schimbare structurală;
? Revoluţia dependenţei internaţionale, cu modelele dependenţei neocoloniale, falsei
paradigme şi teoria dezvoltării duale;
? Contrarevoluţia neoclasică orientată pe privatizare şi reînvigorarea mecanismelor pieţei
libere;
? Teoria noii creşteri, centrată îndeosebi pe ideea creşterii endogene.
Dacă avem în vedere  

   & am putea grupa aceste teorii pe
două tipuri de abordare:
? Abordările  2
ale dezvoltării, care include teorii elaborate de economişti de
formaţie preponderent neoclasică, în legătură cu acumularea de capital şi
industrializare, dualismul şi dezvoltarea axată pe agricultură, dezvoltarea extravertită şi
reînnoirea neoclasică, la care se adaugă gândirea reformistă a dezvoltării;
? Abordarea 

2 a dezvoltării, realizată prin şcoli şi curente aparţinând unor
orientări diferite de sursa neoclasică, având ca reprezentanţi economişti din vastul

10
Paul Rosenstein - Rodan, 
 $
 %  
 & ' 

 ,
Economic Journal, vol. 53, 1943, p. 202-211.
11
Kurt Mandelbaum, $
  ( 
ë
, Oxford, Basil Blackwell, 1945, p.III.
12
Michael P.Todaro,   p. 67-92.
spaţiu al economiilor în curs de dezvoltare, îndeosebi din America Latină, dar şi din
afara ei, inclusiv autori marxişti ca Paul Baran şi Paul ÿweezy. Principalele teme
abordate se referă la paradigma centru-periferie, integrarea regională, relaţiile
financiare internaţionale, rolul statului, dependenţa, schimbul inegal (în cadrul şcolii
structuralismului şi dependenţei), cât şi la surplusul economic, dezvoltarea
subdezvoltării, dualismul funcţional, tranziţia spre socialism sau capitalismul
monopolist din ţările subdezvoltate (la marxişti).

   2


 

 

După luarea la cunoştinţă a gravelor rămâneri în urmă care se înregistrau pe o


parte considerabilă a planetei, în anii ¶50, economişti şi factori de decizie din ţările
occidentale, tributari teoriei clasice şi neoclasice a schimburilor internaţionale, 
?$
0$'=?
A
*0 *' 
 >&considerau că ţările slab dezvoltate ar fi trebuit să-şi
continue, în cadrul diviziunii internaţionale a muncii, specializarea în sectorul primar, în
producţia de materii prime, pe care să le exporte pentru a obţine resursele necesare finanţării
importurilor şi creşterii economice. În favoarea acestei doctrine a dezvoltării prin liber schimb
internaţional s-au pronunţat autori ca J.Viner13 şi J.Haberler14, care aduceau ca argumente
experienţa unor ţări ca Danemarca, Australia sau Noua Zeelendă. Ele ar fi demonstrat că prin
specializarea în producţia de bunuri primare, fie chiar şi numai alimentare, şi-ar fi asigurat o
creştere rapidă a productivităţii şi acumulării de capital, transformând astfel acest tip de
producţie destinată exportului într-un ³motor´ al creşterii şi dezvoltării.
Un asemenea punct de vedere a fost contestat atât de către economişti
neortodocşi cât şi în literatura ortodoxă a anilor ¶50 şi ¶60. Principala critică se referea la
faptul că această ³cea mai pură´ teorie a liberului schimb nu lua în considerare caracterul
specific al problemelor interne legate de acumularea capitalului în ţările mai puţin dezvoltate.
Pornind de la exemplul mult mai consistent al ţărilor avansate, care au făcut din
acumularea capitalului şi industrializare principalul mijloc de acces la creştere economică şi
dezvoltare susţinută, un curent de gândire ortodoxă bine conturat în anii ¶50 şi ¶60 a încercat
să demonstreze că aceasta ar fi trebuit să fie şi calea pe care trebuiau s-o urmeze ţările slab
dezvoltate.

13
J.Viner, $
  å
       , The Free Press, 1952.
14
J.Haberler, $
  å
       , Cairo, 1959.




,
 
   

     


Aşa cum constata T.W.ÿchultz15, susţinătorii acumulării de capital pentru


industrializare considerau că agricultura rămânea ancorată în tradiţii şi prejudecăţi care
subminau propria modernizare şi că doar încurajarea şi edificarea unei industrii naţionale
puteau contribui la depăşirea înapoierii economice. Aceştia acreditau ideea că naţiunile
avansate erau bogate fiindcă se industrializaseră, în timp ce cea mai mare parte a ţărilor lumii
a treia erau sărace fiindcă economia lor se baza esenţial pe o agricultură de subzistenţă.
Reprezentative pentru acest curent sunt:
? teoria stadiilor dezvoltării economice,
? modelul celor ³două deficite´,
? teoria amplificării economisirii prin repartiţia inegală a venitului,
? teoria creşterii echilibrate,
? teoria creşterii dezechilibrate şi a efectelor de antrenare sau teoria polilor de
creştere.

,
    

 
 
 

Teoria stadiilor creşterii sau dezvoltării economice, denumită adesea şi ³teoria


decolării´, îi aparţine lui W.W.Rostow16 şi a fost enunţată în prima sa formulare într-un articol
publicat în Economic Journal încă în martie 1956. Dezvoltarea este descrisă ca un proces
istoric având un caracter esenţialmente liniar, care comportă cinci faze consecutive: societatea
tradiţională, pregătirea condiţiilor pentru ³decolare´, ³decolarea´, marşul spre maturitate şi
consumul de masă.

15
T.W.ÿchultz, å

å
  ë
  
, Yale University Press, New Haven, 1964.
16
Walt W.Rostow, å &    )
 *ë'+ ,   , Cambridge
University Press, Cambridge, 1960.
Conform acestei scheme, toate ţările ar urma aceeaşi traiectorie, unele fiind mai
avansate decât altele în difuzarea tehnicii, chiar dacă formele sociale ale dezvoltării par uneori
diferite17.
'



 

  ) + 

) 

. Ţările în curs de
dezvoltare s-ar afla în unul din primele trei stadii. Ţările cel mai puţin dezvoltate s-ar situa
încă în primul stadiu, care după W.W.Rostow, se caracterizează prin:
-? organizare stabilă şi rigidă;
-? o concepţie arhaică, limitată, prenewtoniană de producţie;
-? o atitudine de teamă şi nu de dominaţie faţă de lumea fizică;
-? o putere politică de natură feudală, al cărei centru de greutate se află de regulă în
provincie, în mâinile celor care deţin sau controlează proprietatea asupra pământului.


    

 
 

   
 " 

&)  
 
 !

&
   $ 

 
   
 

  
, că acest proces comportă similitudini
fundamentale şi că statele în prezent mai puţin dezvoltate pot urma calea străbătută de
actualele ţări dezvoltate.
Teoria lui Rostow a avut o influenţă considerabilă asupra politicilor de dezvoltare,
atât în formularea programelor de ajutor, în special acordat de ÿtatele Unite ale Americii, cât
şi în conceperea strategiilor de dezvoltare în anumite regiuni ale lumii. În acest sens este
important de menţionat că W.W.Rostow a fost preşedintele Consiliului Naţional de ÿecuritate
al ÿ.U.A în cadrul administraţiilor Kennedy şi Johnson, într-o perioadă când ajutorul american
era strâns legat de strategia politică globală a ÿtatelor Unite.
În ceea ce priveşte influenţa directă exercitată de doctrina lui Rostow asupra
strategiilor de dezvoltare din Lumea a treia, Olivier Carré arăta într-un articol din 1978 că
socialismul promovat de preşedintele egiptean Nasser se caracteriza printr-un optimism larg
inspirat din opera lui Rostow, pe care o recomanda tuturor colaboratorilor săi, să o citească şi
să mediteze asupra ei18.
Acest entuziasm cu care a fost receptată teoria lui Rostow poate fi explicat prin
încrederea pe care o degaja privind posibilitatea ţărilor rămase în urmă de a recupera foarte
rapid decalajul care le separa de ţările dezvoltate.
El împărtăşea un punct de vedere larg acceptat în teoria ortodoxă a dezvoltării din
primele trei decenii postbelice, conform căruia creşterea şi dezvoltarea economică sunt virtual

17
Michel Didier,   *
 - , Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, p.274.
18
Olivier Carré, .       

 #
  , în Revue Tiers Monde, vol.XIX, N.75,
1978.
inseparabile dacă nu chiar echivalente, concentrate asupra condiţiilor creşterii şi obstacolelor
care le frânează. Creşterea sau ³decolarea´ economică putea fi realizată prin asigurarea unei
relaţii corespunzătoare între acest proces şi o anumită rată a investiţiilor, relaţie inspirată de
modelul de creştere postkeynesist Harrod-Domar, care se referă la echilibrul delicat între
venit, economisire, investiţii şi producţia necesară pentru a menţine o creştere stabilă şi
ocuparea deplină a forţei de muncă într-o economie dezvoltată.
De altfel, ideea necesităţii acumulării de capital era larg împărtăşită în epocă, încă
înaintea apariţiei lucrării lui Rostow. Astfel, într-un raport publicat de ONU în 1951, intitulat
,/
 
%/ 
 
  
 % 
  / /

 %  0
având printre autori şi pe W.A.Lewis, T.W.ÿchultz (nume sonore în teoria dezvoltării), se
arăta că, în cea mai mare parte a ţărilor care cunoşteau un progres economic rapid, formarea
internă a capitalului reprezenta cel puţin 10% din venitul naţional sau, uneori, chiar mult mai
mult, în timp ce în ţările subdezvoltate formarea netă de capital nu atingea nici 5% din venitul
naţional, chiar şi împreună cu investiţiile străine. De aceea, concluzia raportului era că
cercetarea mijloacelor de a creşte rata de formare a capitalului constituia o problemă de mare
urgenţă.
Rostow, în descrierea caracteristicilor celui de-al treilea stadiu ± decolarea ± reia
punctul de vedere exprimat de W.A.Lewis în lucrarea sa å 
  +

   0
apărută în 1955, conform căruia era necesară o ³creştere a ratei investiţiei productive de la 5
procente la cel puţin 10 procente sau mai mult din venitul naţional´19. La peste două decenii
după ce fuseseră scrise aceste rânduri, A.K.ÿen, laureat al premiului Nobel pentru
contribuţiile aduse în domeniul explicării sărăciei, sublinia că ţările care s-au bucurat de
creşterea economică cea mai rapidă au fost tocmai acelea care au avut ratele de economisire
cele mai ridicate şi care au cunoscut industrializarea cea mai rapidă20.
Demersul rostowian pentru o rată mai ridicată a investiţiilor a avut ecou şi pe plan
politic, unde se acredita ideea că o doză masivă de ajutor şi de capitaluri străine administrată
ţărilor mai puţin dezvoltate pregătite de ³decolare´ (fază care ar fi putut dura numai 20 de ani)
ar fi permis statelor beneficiare să atingă un stadiu în care ajutorul extern nu ar mai fi fost
necesar.
Cu toate acestea, literatura economică a consemnat şi numeroase critici la adresa
viziunii rostowiene legate de faptul că în istoria ţărilor dezvoltate ca şi a celor în curs de
dezvoltare nu se putea identifica o fază istorică unică şi relativ scurtă care să corespundă

19
W.W.Rostow,   ., p.39.
20
A.K.ÿen, 
1   & , în Oxford Economic Papers, vol.35, Nr.1, 1983.
stadiului decolării. Mai general, a fost criticată chiar concepţia că istoria ar putea fi
considerată ca o suită de faze pe care toate ţările trebuie să le parcurgă21.




   
 " ) 

 
& 
"





 ) " 
)  




ÿtudiile empirice întreprinse pentru a verifica ipoteza existenţei unei corelaţii


strânse între o creştere şi/sau un nivel ridicat al ratei economisirii interne şi o creştere
industrială rapidă au evidenţiat faptul că în unele ţări corelaţia era pozitivă şi semnificativă, în
timp ce în altele era nesemnificativă sau chiar negativă.
Explicaţia dată acestei situaţii a fost că insuficienţa sau
! 

 
?
poate constitui constrângerea principală în calea formării de capital în primele stadii ale
industrializării dar nu şi după ce industrializarea a demarat, când principala constrângere
devine 
! 
 

  
necesare pentru a importa bunuri de echipament, bunuri
intermediare şi chiar materii prime necesare industriei. Astfel s-a conturat ³
 
 
 
!
%, abordat iniţial în modelul Chenery-Bruno22 şi apoi în modelul mai complet
Chenery-ÿtrout, publicat în 1966 23.
Abordarea în termenii deficitului de economisire pretindea că, pentru depăşirea
acestuia, rata marginală de economisire trebuia să fie sensibil superioară ratei medii a
economisirii, în timp ce abordarea în termenii deficitului de devize presupunea că rata de
creştere a exporturilor trebuie să ajungă în final mai ridicată decât cea a importurilor.

Pe aceeaşi linie, se înscrie şi 


 
 + 
 
  
   
 

  
   !   



   

 
 

"  ! "  
" .
Era vorba de 
  # A
$1 %, care se baza pe ipoteza că bogaţii
economisesc şi investesc un procent mai mare din venitul lor decât săracii care consacră cea
mai mare parte a resurselor lor procurării de bunuri de consum. Având în vedere faptul că rata

21
ÿimon Kuznets,      &       )
    &  
   în
A.Eckstein (ed.), +
  &  University of California Press, Berkekey, 1971.
22
H.B.Chenery and M.Bruno,    ë
   #  *  +  $
,
în Economic Journal, vol.72, 1962.
23
H.B.Chenery and A.M.ÿtrout, D
 ë           în American
Economic Review, sept.1966.
de creştere a PNB este funcţie de procentul de venit naţional economisit, cu cât mai mare va fi
partea din venit distribuită bogaţilor, cu atât economisirea va fi mai mare şi, în consecinţă,
rata de creştere economică mai mare. Ulterior, pe măsura amplificării creşterii economice,
săracii vor beneficia de venituri suplimentare generate de ridicarea nivelului de dezvoltare,
prin intermediul mecanismelor pieţii. Dacă inegalităţile mari ar persista, s-ar putea recurge la
măsuri de inspiraţie keynesistă prin intermediul fiscalităţii şi programelor de subvenţii.
Aceste idei au fost enunţate de Walter Galenson şi Harvey Leibenstein, într-un
articol intitulat +

   
     % 
  /0 din 195524, şi
de ÿimon Kuznets, într-un studiu din acelaşi an, intitulat +

  / 
      023
ÿ.Kuznets elaborează ³
  
 )  B%& care-i poartă numele şi prin care
exprimă relaţia între nivelul venitului pe locuitor şi distribuirea produsului naţional în cursul
procesului creşterii economice. Conform acestei ipoteze, în fazele incipiente ale creşterii
economice se constată o tendinţă istorică de creştere a inegalităţilor de venit, apoi o tendinţă
de stabilizare, pentru ca, atunci când creşterea a devenit durabilă, inegalităţile să se reducă.
Ideea că prin creştere economică s-ar putea asigura pe termen lung o sporire a
venitului pentru toate categoriile populaţiei este larg împărtăşită în literatura ortodoxă a
dezvoltării. O dată cu înrăutăţirea climatului economic din anii ¶70 şi această teză a fost
supusă criticii, mai ales din partea economiştilor reformatori.

 ,
     

    



 "  
  

  
   

Dimensiunea limitată a pieţei interne, problema indivizibilităţilor factorilor de


producţie, concurenţa dintre investitori pentru a obţine profituri din economiile de scară
generează o interdependenţă crescândă a deciziilor de investiţii, mărind riscurile pentru
întreprinzătorii individuali din ţările în curs de dezvoltare. De aceea, acelaşi Rosenstein-
Rodan, amintit mai sus ca pionier al teoriilor moderne ale dezvoltării, a fost unul dintre primii
teoreticieni ai strategiei de dezvoltare bazată pe un ³mare impuls´ (big push), un efort

24
Walter Galenson and Harvey Leibenstein, $     +

  
       
   , în Quarterly Journal of Economics, august 1955.
25
ÿimonKuznets,    )
  $   $ !   în American Economic Review,
vol.45, mars 1955.
simultan de investiţii în mai multe ramuri de activitate complementară care să producă o
creştere substanţială a venitului naţional de natură a spori dimensiunile pieţei interne.
Cum într-o ţară slab dezvoltată investitorii individuali nu aveau puterea necesară
realizării unui asemenea proiect, Rosenstein-Rodan acordă statului importante funcţii în acest
sens, constând atât în planificarea guvernamentală pentru a coordona şi a oferi incitaţiile
necesare liberei iniţiative, cât şi într-un efort de investiţii publice în echipamente sociale sau
infrastructură care trebuia să preceadă investiţiile productive realizate de către sectorul privat.
Pe direcţia deschisă de Rosenstein-Rodan încă din 1943, Ragnar Nurkse,
influenţat atât de ideile şcolii austriece cât şi de cele ale lui Keynes, reia 
  #

   
% într-un studiu publicat în 1952 în American Economic Review26 şi apoi
într-o lucrare apărută un an mai târziu27. Acest ³cerc vicios´ ³implică existenţa unui fascicul
circular de forţe care acţionează şi reacţionează unele asupra altora într-o asemenea manieră
încât menţin o ţară săracă într-o stare de sărăcie´28. ³O ţară este săracă deoarece ea este
săracă´29 ± afirmă Ragnar Nurkse.
c
  se prezintă de fapt ca  
 "
 
    , pe planul
!

 şi pe cel al 

, aşa cum se prezintă în schema de mai jos:

MECANIÿMUL CERCULUI VICIOÿ AL ÿ R CIEI

productivitatea
productivitatea
scăzută a muncii scăzută a muncii

Lipsa de capital lipsă de capital

nivelul scăzut al

venitului real

dorinţa sau
capacitatea scăzută de
26 incitaţia scăzută
Ragnar Nurkse, &  $
   ë  Puterea
economisire
   de

         
American Economic Review, may 1952. de a investi
27 cumpărare redusă
Ragnar Nurkse, 
 +  D
 .
  +
 , Basil Blackwell,
Oxford, 1953.
28
Ragnar Nurkse, u 
4   
      '   suivi
de &
 
 

        ! , Éditions Cujas, Paris, 1968,
p.11. BLOCARE
29 A
Ragnar Nurkse,    p.12.
O ERTEI BLOCARE
A
CERERII
Pe  !

, există o slabă capacitate de economisire, care rezultă dintr-un
nivel scăzut al venitului real. Dar acesta este el însuşi un reflex al slabei productivităţi care
rezultă, la rândul său, într-o mare măsură din lipsa de capital. Or, lipsa de capital este
rezultatul slabei capacităţi de economisire şi cercul vicios se închide.
Pe   

, incitaţia de a investi poate să fie slabă din cauza puterii de
cumpărare reduse a oamenilor, consecinţă, la rândul ei, a slăbiciunii veniturilor lor reale, care,
din nou, este datorată slabei productivităţi. Nivelul scăzut al productivităţii este un rezultat al
volumului redus de capital utilizat în producţie, care rezultă, la rândul său, cel puţin parţial,
din slaba incitaţie de a investi. Şi iată că se închide şi al doilea cerc.
Elementul comun al celor două relaţii de tip circular îl constituie nivelul redus al
venitului real, adică sărăcia ± de aceea i s-a dat denumirea de #
    
% ±
datorată slabei productivităţi a muncii.
Numeroşi economişti au scos în evidenţă efectul paralizant al acestor ³cercuri
vicioase´, care, înlănţuindu-se, determină blocajul intern al economiei.
Benjamin Higgins declara că, în realitate, ³Calea spre dezvoltare este pavată de
cercuri vicioase´, Albert Hirschman completând că ³Anumite cercuri sunt mai vicioase decât
altele´30.
Poate fi spart acest cerc, poate fi transformat el dintr-unul vicios într-unul
virtuos, într-o relaţie de tip circular generatoare a unui avans cumulativ, cu efecte benefice?
Răspunsul este afirmativ, dar soluţiile propuse diferă, situându-se pe cel puţin două poziţii
total diferite:
1.Pe o primă poziţie se situează mai mulţi economişti, cum ar fi Rosenstein-Rodan şi
Rgnar Nurkse, care susţin 


   
 
 
?Pornind de la realitatea
inexistenţei pieţei în ţările subdezvoltate, care face nesigură o investiţie izolată (deoarece ea

30
B. Higgins,      
 
      London, 1959, p.24
riscă să eşueze fiindcă nu există o piaţă susceptibilă a-i absorbi producţia), susţinătorii acestei
teze propun o strategie întemeiată pe mai multe investiţii coordonate care pot reuşi deoarece
îşi creează pieţe reciproce, ale unora pentru altele, pe baza legăturilor indirecte create prin
veniturile pe care le generează. Un asemenea val de investiţii diversificate în toate sectoarele
economiei ar constitui un atac frontal împotriva sărăciei, deoarece ar da naştere unor venituri
care ar duce la crearea unei pieţe veritabile, punându-se astfel în mişcare un mecanism durabil
de depăşire a subdezvoltării.
De unde resursele necesare pentru a finanţa un asemenea program dacă ne
situăm într-o ţară contaminată de ³cercul vicios al sărăciei´? Mai ales că Nurkse scotea în
evidenţă şi faptul că din contactele cu statele bogate , ţările sărace s-au ales cu consecinţele
aşa-numitului   ?  ?   
 teoretizat de J.ÿ.Duesenberry31: în pofida marilor
diferenţe de venit existente între ţările dezvoltate şi cele subdezvoltate, consumatorii din ţările
slab dezvoltate adesea par că ar dori să rivalizeze cu cei din ţările bogate în materie de
consum.
Desigur, era uşor de răspuns că salvarea putea veni doar din exterior, sub forma
sprijinului din partea statelor dezvoltate. De altfel, chiar mai recent, în anii ¶80, se vorbea
insistent despre necesitatea unui al doilea ³Plan Marshall´ pentru ţările subdezvoltate32.
Nurkse nu era de acord cu o asemenea idee. El arăta că resursele externe nu sunt suficiente.
³Ele nu oferă în mod automat o soluţie la problemele acumulării de capital în regiunile
subdezvoltate. Nici o soluţie nu este posibilă fără energice eforturi interne´33. De aceea el
apelează la rolul finanţelor publice, anticipând astfel orientările Fondului Monetar
Internaţional din ultimele două decenii.
2.Adversarii tezei creşterii echilibrate, dintre care principalul teoretician este Albert
Hirschmann, preconizează pentru spargerea ³cercului vicios al sărăciei´ ?


  
  

  
+  
    
 

 Hirschmann acuză teza creşterii
echilibrate că nu ar fi decât o variantă a teoriei keynesiste a crizei, destinate iniţial soluţionării
problemelor subocupării braţelor de muncă dintr-o economie dezvoltată, care însă nu mai este
valabilă în fundamentarea terapeuticii înlăturării subdezvoltării. După el, creşterea nu este
compatibilă cu menţinerea permanentă a echilibrului, ci reprezintă de fapt o succesiune
organizată de ³


 
% Întrucât, spre deosebire de ţările dezvoltate, în ţările

31
J.ÿ.Duesenberry, $  &    å 
+
(  
, Cambridge, 1949.
32
Angelos Angelopoulos, .      
  
 
     /, Editura Politică,
Bucureşti, 1987, p.216 şi următoarele.
33
Ragnar Nurkse (1952),    p. 582-583.
slab dezvoltate lipseşte nu numai voinţa de a investi, ci şi mijloacele necesare realizării unor
investiţii diversificate presupuse de înfăptuirea ³atacului frontal´ preconizat de Nurkse,
adepţii creşterii dezechilibrate propun concentrarea atacului în câteva locuri privilegiate care
să-şi difuzeze efectele de antrenare la maximum în economie, impunând dezvoltarea
sectoarelor din aval sau din amonte.
În acest sens, ei consideră că o strategie coerentă de acţiune a ţărilor subdezvoltate
ar trebui să prevadă pentru început investiţii în activităţi direct productive, care ar antrena apoi
şi dezvoltarea conexă de infrastructuri economice şi sociale. Alegerea ³locurilor privilegiate´
pentru investiţii vizează acele activităţi care au maximum de efecte de antrenare, cu cele mai
bune posibilităţi de difuzare în structura socio-economică a ţării. Acestea se referă la câţiva
poli apropiaţi de cererea finală, care regrupează industrii de transformare a produselor primare
locale sau a semifabricatelor importate.
Concentrându-şi atenţia asupra investiţiilor industriale, Hirschman considera că
agricultura avea un efect de antrenare slab asupra economiei.
Teoria creşterii dezechilibrate a avut influenţă şi asupra practicii dezvoltării
economice. Atât politicile economice ortodoxe ale dezvoltării cât şi numeroasele programe de
ajutor extern s-au concentrat în anii ¶50 şi ¶60 într-o mare măsură pe proiecte industriale de
mare anvergură în ţările slab dezvoltate. De asemenea creşterea dezechilibrată propusă de
Hirschman presupunea intervenţia statului pentru a induce dezechilibrele şi a le remedia, ceea
ce pretinde o planificare pentru a fi eficace. La mijlocul anilor ¶60, cea mai mare parte a
donatorilor de asistenţă pentru ţările slab dezvoltate (în special Banca Mondială) cereau
guvernelor acestora să elaboreze ³Planuri´ naţionale, condiţie pentru accesul la ajutoare.

,
  2
   


2 
   

Modelele #; 


  
% consideră că o caracteristică esenţială a
subdezvoltării o constituie coexistenţa, în interiorul economiilor ţărilor subdezvoltate, a unui
sector capitalist modern alături de un sector tradiţional înapoiat. În timp ce, prin mecanismele
puse în mişcare în cadrul procesului dezvoltării, sectorul modern trebuie să cunoască o
expansiune permanentă, sectorul tradiţional îşi restrânge tot mai mult sfera de cuprindere.
Finalitatea acestui proces ar trebui s-o reprezinte dispariţia dualismului. Cât despre căile
înlăturării dualismului, se pot identifica puncte de vedere care susţin că acestea sunt legate în
esenţă de industrializare, aşa cum am văzut în subcapitolul precedent, în timp ce altele pun
accentul pe dezvoltarea agriculturii.
Printre cei mai cunoscuţi autori care s-au ocupat de analiza dualismului şi de
problematica relaţiilor intersectoriale, dintre agricultură şi industrie, pot fi enumeraţi:
W.A.Lewis, John C.H.Fei şi Gustav Ranis, J.R.Harris şi M.P.Todaro, B.Higgins, T.W.ÿchultz
şi alţii.

^

 
#
 
 
%

Unul dintre cele mai cunoscute modele elaborate în teoriile dezvoltării aparţine
economistului W.Arthur Lewis, care, alături de Gunnar Myrdal şi Amartya Kunar ÿen, este
laureat al premiului Nobel pentru contribuţiile aduse în acest domeniu. Este cunoscut sub
numele de #
 
 

% #


!

 

 % şi a apărut în una din cele mai citate lucrări a lui Lewis, articolul   
      .  &   u 
0 din buletinul ³Manchester ÿchool of
Economic and ÿocial ÿtudies´, nr.22 din mai 1954. El este ³unul dintre cele mai cunoscute
modele teoretice timpurii ale dezvoltării focalizate pe transformarea structurală a economiilor
de subzistenţă´34.
Ca şi Rostow şi alţi autori, W.Arthur Lewis susţinea că elementul-cheie al
dezvoltării economice consta în acumularea rapidă de capital şi considera că problema
centrală a teoriei dezvoltării economice era de a înţelege maniera prin care o comunitate care
economisea şi investea doar patru sau cinci procente sau chiar mai puţin din venitul său
naţional se putea transforma într-o societate în care economisirea voluntară să crească la 12-
15 procente sau mai mult.
Modelul său, elaborat într-un cadru teoretic clasic, cuprinde două sectoare:
-? un sector ³modern´ sau ³capitalist´, în care forţa de muncă folosită este
salariată, iar produsele se vând cu o marjă de profit care este reinvestit pentru a crea un
surplus de capital;
-? un sector ³tradiţional´ sau ³de subzistenţă´, suprapopulat, caracterizat prin
productivitate marginală a muncii nulă. Această caracteristică i-a permis lui W.A.Lewis să se
bazeze pe 
 ? ??din sectorul tradiţional, adică pe posibilitatea absorbirii de forţă

34
Michael P.Todaro,    p.74
de muncă din agricultură, fără nici o pierdere de output, de către sectorul modern urban
industrial, caracterizat printr-un nivel mai ridicat al productivităţii muncii.
Două procese concomitente sunt analizate în modelul lui W.A.Lewis: transferul
forţei de muncă din agricultura tradiţională spre sectorul modern industrial şi creşterea
producţiei şi nivelului de ocupare a braţelor de muncă în cel de-al doilea sector. Viteza de
expansiune a sectorului urban modern este determinată de rata investiţiei industriale şi de
acumularea capitalului din acest sector.
ÿursa de finanţare a investiţiei o poate constitui profitul ridicat din sectorul
industrial obţinut ca diferenţă între veniturile obţinute în acest sector şi salariile plătite, al
căror nivel este considerat constant, cu cel puţin 30% mai mare decât cel al salariului mediu
de subzistenţă din sectorul tradiţional agricol
Acest proces de creştere autoîntreţinută poate continua până când întregul surplus
de muncă rurală este absorbit de sectorul industrial modern, adică până la eliminarea
³şomajului deghizat´. După aceea, atragerea forţei de muncă din sectorul tradiţional agricol
spre sectorul modern nu se mai poate realiza decât la un cost mai ridicat deoarece reducerea
ratei muncă/pământ face ca produsul marginal al muncii rurale să nu mai fie egal cu zero.
Menţinerea acestui ³cerc virtuos´ al transferului de muncă presupune necesitatea
unui nivel de economisire din ce în ce mai mare pentru a finanţa investiţiile în formarea de
capital pentru a spori capacităţile de producţie. Or numai capitaliştii din sectorul modern
economisesc. Alte categorii de oameni bogaţi, ca proprietarii de pământ sau de mine,
bancherii, inclusive elitele politice, preferă să-şi folosească surplusul economic pentru
consum ostentativ sau pentru a-l transfera în afară. De aceea mesajul lui W.A.Lewis este că
regiunile slab dezvoltate nu pot depăşi această stare decât mărind partea din venitul naţional
care revine capitaliştilor industriali.
Tranziţia de la sărăcia generată de limitarea activităţii la sectorul tradiţional agricol
la un standard de viaţă mai ridicat, oferit de dezvoltarea sectorului modern, este preferabilă
chiar dacă, temporar, ar provoca inegalitate. În acest sens, Joan Robinson afirma că ³mizeria
fiinţei exploatate de către capitalişti este nimic în comparaţie cu mizeria celor care nu sunt
exploataţi deloc´35.

.
  

C3
1

35
Joan Robinson,   , Harmondsworth: Penguin, 1966, p.46.
Ipotezele din modelul lui W.A.Lewis au fost reluate şi dezvoltate de Gustav Ranis
şi John C.H.Fei 36, care au construit un model mai detaliat al procesului de modernizare a unei
economii care se confruntă cu un excedent de forţă de muncă. Conform acestui model de
factură neoclasică, un proces de transfer al excedentelor de forţă de muncă din sectorul
tradiţional spre sectorul modern ar permite să se ajungă la plenitudinea dezvoltării şi
comercializării economiei ţărilor slab dezvoltate.
În plus faţă de ipotezele lui Lewis, Ranis şi Fei lărgesc analiza, atribuind
agriculturii un rol important în susţinerea industrializării. În viziunea lor, introducerea în acest
sector a unor inovaţii şi a progresului tehnic ar fi determinat deplasarea în sus a curbei funcţiei
de producţie, adică ar fi permis creşterea producţiei agricole astfel încât productivitatea
muncii din agricultură ar fi început să crească înaintea încheierii procesului de transfer a
surplusului de muncă din sectorul tradiţional în cel modern.
De asemenea migrarea forţei de muncă excedentare dinspre agricultură spre
industrie ar fi determinat reducerea consumului rural de produse agricole şi apariţia unui
surplus agricol. De o parte din acest surplus ar fi putut profita şi proprietarii funciari care,
astfel, ar fi avut posibilitatea să economisească. O parte din economiile astfel obţinute pot
avea ca destinaţie finanţarea investiţiilor de productivitate în agricultură, creând condiţii
pentru o creştere viitoare a surplusului agricol, iar o altă parte a economisirii putea fi destinată
de către proprietarii funciari finanţării investiţiilor pentru expansiunea industrială.
În felul acesta, procesul de acumulare a economisirii din sectorul rural ar permite
sectorului industrial să profite pentru acumularea sa de capital de o contribuţie importantă
provenită din surplusul agriculturii. Interdependenţa dintre agricultură şi industrie în evoluţia
economiei duale este mai strânsă decât în modelul lui Lewis.
Cu toate că şi acest model comportă numeroase critici asemănătoare celor
referitoare la modelul lui Lewis, el a exercitat o influenţă considerabilă asupra teoriei şi
politicii dezvoltării. Noţiunea de excedent de mână de lucru a constituit o bază de discuţii
pentru politicile de ajutor extern şi de dezvoltare. De asemenea, s-au pus în discuţie
problemele legate de oferta nelimitată de forţă de muncă necalificată, pe de o parte, şi
insuficienţa forţei de muncă instruită, calificată, pe de altă parte. De aici au rezultat
numeroase studii şi proiecţii privind   ?  ?  ?  ?  ? 

? 
  ? ?
   
?

36
John C.H.Fei and Gustav Ranis,        u 
&
   New Haven,
CT: Yale University Press, 1964.
Ca o reacţie la accentul excesiv pus în teoria dezvoltării pe necesitatea acumulării
de capital fizic, material, dar şi ca urmare a unor studii care arătau că o parte a creşterii
producţiei nu poate fi explicată numai prin rata de creştere a capitalului fix şi a mâinii de
lucru, începe să se acorde o mai mare atenţie, atât în sânul literaturii ortodoxe cât şi de către
unii donatori de ajutor, nevoilor de investiţii în     0 Astfel se extinde sfera
noţiunii de capital. Astăzi, este general admis că cheltuielile de învăţământ şi de formare
profesională, ca şi cele pentru ameliorarea condiţiilor de sănătate şi de nutriţie, contribuie în
mod direct la creşterea productivităţii, îmbunătăţesc nivelul calitativ al populaţiei şi, prin
aceasta, sunt rentabile pentru viitor în termeni de creştere a producţiei şi de reducere a risipei
de resurse.
În perioada următoare au fost elaborate noi modele ale economiei duale, dintre
care doar amintim pe cel al lui ´
  37, construit în 1967, în care concluziona că au
importanţă atât accelerarea progresului tehnic, cât şi adoptarea de măsuri pentru scăderea ratei
de creştere demografică pentru a reduce sărăcia şi şomajul, şi pe cel cunoscut sub numele
 (elaborat în 1972 de către  ?   ? ?  .
Printre reproşurile făcute se numără şi acela că modelele nu conţin o analiză mai
substanţială a  

?      , cum ar fi rolul statului care influenţează puternic
mersul dezvoltării, dar insuficient problemele legate de câştigurile ei în termeni de distribuire
a veniturilor, de ocupare a braţelor de muncă şi de consum.
În plus, modelele nu luau în considerare în suficientă măsură problemele, mai ales
de perspectivă, legate de efectele ratelor ridicate de ?

 asupra urbanizării din ţările
slab dezvoltate. Această lacună avea să fie acoperită, cel puţin parţial, de  ? ?

? ?

!", din 1970, care studiază efectele accelerării exodului rural în contextul unei rate
ridicate de şomaj urban.
Ar mai trebui să menţionăm că modelele economiei duale sunt concepute
preponderent în cadrul unei  ?# , în care accentul se pune pe creşterea axată pe
industrializarea sectorului modern drept cale de absorbţie a excedentului de forţă de muncă şi
de promovare a dezvoltării. O asemenea orientare era de natură a încuraja ţările slab
dezvoltate să adopte strategii de dezvoltare 

  ? ?  
 $
? 
? %  
??



.

37
D.Jorgenson, &
 ë
  
 u 
              , în
Oxford Economic Papers, vol.19, Nr.3, 1967.
38
J.Harris and M.Todaro, ,
.       *ëå& 
ë ,
în American Economic Review, 1974.

,
  2
  

  




 "  
" -
) 

 

 c    
  
   
  ) 

 
 
  
 
     
 
   ='>

În primele două decenii postbelice numeroase ţări în curs de dezvoltare au aplicat


strategii IÿI.
ÿpre sfârşitul anilor ¶60, în cadrul unui curent al şcolii neoclasice încep să fie
auzite critici la adresa strategiilor I.ÿ.I. Printre primii care au criticat aceste strategii se
numără Viner, Haberler, Bauer şi Yamey, care aveau ca argument faptul că ele interferau cu
procesul natural de dezvoltare economică bazată pe avantajul comparativ39. În esenţă, aceşti
critici considerau că ţările în curs de dezvoltare ar trebui să rămână producători şi exportatori
de produse primare. De aceea, ele ar trebui să încurajeze creşterea sectorului lor agricol şi a
economiei lor de plantaţie.
Pentru a demonstra caracterul neadecvat al strategiilor I.ÿ.I., s-au fundamentat
indicatori ca ³rata efectivă de protecţie´ (TEP) sau ³costul resurselor interne´ (CRI) a
proiectelor de investiţii susţinătoare ale acestor strategii, cu ajutorul cărora, pe baza unor
studii realizate la sfârşitul anilor ¶60 şi începutul anilor ¶70, se puteau constata:
-? rata efectivă de protecţie practicată în unele ţări care adoptaseră strategiile I.ÿ.I.
era foarte ridicată, guvernele protejând astfel industriile de bunuri de echipament şi industria
grea, ceea ce afecta industria uşoară şi agricultura40;
-? costul resurselor interne angajate în aceste strategii erau foarte mari, ceea ce
provoca o rată a rentabilităţii scăzută sau chiar negativă41.
Pornind de la astfel de constatări, André Philip, pe atunci preşedinte al Centrului de
Dezvoltare al OCDE, sublinia că trebuie să se acorde atenţie dezvoltării exporturilor pentru a
câştiga devizele străine necesare realizării împrumuturilor esenţiale de maşini, de materii

39
J.Viner, $
   å
          Clarendon Press, Oxford, 1953;
G.Haberler, & 
   
å 
$
   å
 , în Economic Journal, iunie
1955; P.T.Bauer and B.ÿ.Yamey, ,
 ,
 +
 ,
 1 
, London, 1968.
40
I.M.D. Little, T.ÿcitovsky, M.F.G.ÿcott, $
  å
   &    +
 ,
Oxford University Press, London, 1970.
41
A.O.Krueger &    +   5    +
* å  å
 +   în Journal of
Political Economy, oct.1966; Little ÿcitovsky, ÿcott,   .
prime sau de produse alimentare care nu pot fi produse într-o manieră economică în ţară. El
considera că în locul controalelor administrative se impunea folosirea mai bună a
mecanismelor preţurilor, iar producţiile naţionale costisitoare trebuiau înlocuite cu o industrie
şi o agricultură reorganizate, capabile să devină în mod progresiv competitive pe piaţa
mondială 42.
Mai recent, Deepak Lal, într-o lucrare publicată în 1983, intitulată ,%
  
 
   %  /
0afirma că politicile sugerate de teoria economică a dezvoltării sunt
false în teorie şi dăunătoare în practică: ţările care au adoptat aceste politici (în principal pe
baza intervenţionismului de stat sub forma, de exemplu, a planificării centralizate şi a
strategiilor de redistribuire în creştere) au înregistrat performanţe economice mai proaste
decât cele care au mers pe calea neoclasică (în principal, Coreea de ÿud şi Taiwan). El
concluziona că ³dispariţia economiei dezvoltării nu poate fi decât o binefacere pentru
sănătatea, atât a economiei politice, cât şi a economiilor în curs de dezvoltare´43.
Autorii vizaţi de D.Lal aveau nume sonore pentru economia dezvoltării:
Hirschman, Chenery, Nurkse, Myrdal, ÿinger, ÿtreeten, ÿtewart şi altele.
În replică, F.ÿtewart subliniază slăbiciunea teoriilor sociale pe care se bazează
recomandările de politică economică neoclasică făcute de D.Lal şi alţi autori. Economia
politică neoclasică şi opţiunea sa pentru libertatea preţurilor, care ar induce o alocare optimală
a resurselor, se raportează la studiul situaţiilor de echilibru static. În practică însă economiile
sunt într-o stare de dezechilibru permanent. De aceea, ţările sunt preocupate de aceste aspecte
dinamice, legate de factorii care acţionează asupra creşterii. El concluziona că nu există nici o
bază teoretică pentru a permite să se considere că un sistem de preţuri ferit de distorsiuni
poate conduce la un nivel de bunăstare superior celui asigurat printr-un sistem care comportă
diverse intervenţii de stat44.



   


 8
  

  

 
"   $   (


42
Little, ÿcitovsky, ÿcott,   ., în ³Prefaţă´.
43
D.Lal, 
     , Institute of Economic Affairs, London, 1983, p.138.
44
F.ÿtewart ± u          ë
      * ë 1      
u *å 
      în Journal of Development ÿtudies, 1985.
Fundamentele teoretice ale abordării neoclasice a dezvoltării sunt teoria clasică şi
neoclasică a schimburilor internaţionale şi conceptul de ³avantaj comparativ´. Teoria clasică
este reprezentată în esenţă de modelul ricardian al costurilor comparative, iar versiunea
neoclasică se regăseşte în modelul Heckscher-Ohlin, care este considerată drept bază a
modelului neoclasic modern al dezvoltării prin deschiderea economiei.

Acesta a fost criticat de către adversari pentru incompatibilitatea ipotezelor lui cu


realităţile ţărilor în curs de dezvoltare45:

-? ipoteza concurenţei perfecte în economia în curs de dezvoltare;


-? ipoteza funcţiilor de producţie identice pentru producătorii aceluiaşi bun;
-? ipoteza realocării relativ puţin costisitoare a factorilor între ramurile de
activitate fără avantaj comparativ şi cele care dispun de avantaje comparative, în momentul
liberalizării schimburilor;
-? ipoteza substituibilităţii perfecte a factorilor între ramuri;
-? ipoteza neoclasică a absenţei şomajului sau sub-ocupării.
În plus, Gunnar Myrdal, în două lucrări publicate în 1956 şi 1957 46, susţinea că
jocul liber al forţelor pieţei pe plan internaţional era defavorabil ţărilor sărace. Teorema
egalizării preţurilor factorilor ± element esenţial al modelului Heckscher-Ohlin - nu se verifica
în cazul acestor ţări: ³efectele de difuziune´ (care permiteau difuzarea avantajelor dinspre
ţările bogate spre cele sărace) puteau fi întrecute de ³efectele de reţinere´, care antrenau
agravarea inegalităţilor între ţările bogate şi cele sărace.

O primă adaptare a modelului neoclassic la domeniul dezvoltării a fost legată


tocmai de această din urmă critică şi a constat în ³mariajul´ dintre teoria schimburilor
Heckscher-Ohlin şi teoria neoclasică a creşterii. Autorul, W.M.Corden, într-un studiu publicat
în 1971 47, ia în considerare creşterea productivităţii şi sporirea ofertei de factori, identificând
cinci efecte posibile ale schimburilor internaţionale asupra creşterii:

-? ³efectul de impact´ (câştigul static ce antrenează o creştere a venitului current);


-? ³efectul de acumulare a capitalului´;
-? ³efectul de substituţie´;

45
H.Myint, å      +
 , Hutchinson University Library, London,
1964 şi T.Balogh, . ! 

, Basil Blackwell, Oxford, 1963.
46
Gunnar Myrdal, ë$
   , Harper, New York, 1956, şi 1 u  
,
New York, 1957.
47
W.M.Corden, å     å
     1   )
 , în J.N.Bhagwati şi alţii, å
 
(       )
 , North Holland, Amsterdam, 1971.
-? ³efectul de distribuire a venitului´;
-? ³efectul de ponderare a factorilor´.
Analiza lui Corden a deschis calea unor abordări mai dinamice, cum ar fi  
?
   
?   & ? 
 ? prezentată de B.Balassa într-o comunicare susţinută în
1977, la al cincilea Congres mondial al Asociaţiei economice internaţionale, din Tokyo.
Acesta susţinea că dotarea în factori şi în resurse a ţărilor evoluează în timp, astfel încât are
loc o deplasare a avantajelor lor comparative şi a tipurilor lor de specializare: de la produse
simple, cu mare intensitate de forţă de muncă, spre bunuri care pretind mai multă calificare,
apoi spre bunuri cu mai mare intensitate în capital, produse de mai înaltă tehnologie şi, în fine,
spre bunuri cu mare intensitate de capital şi de cunoştinţe umane.

³Contrarevoluţia conservatoare´, care a însoţit ascensiunea politică a guvernelor


de orientare conservatoare din ÿ.U.A., Canada, Marea Britanie şi Germania occidentală
favorizează macroeconomia ofertei şi privatizarea corporaţiilor publice din ţările dezvoltate şi
cere demolarea proprietăţii publice, a planificării de stat şi a reglementării guvernamentale a
activităţii economice din ţările în curs de dezvoltare. Reuşind să obţină controlul asupra celor
mai puternice instituţii financiare internaţionale ± F.M.I. şi Banca Mondială ± pe fondul
eroziunii poziţiilor unor organisme ca Organizaţia Internaţională a Muncii, Programul
Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare sau Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi
Dezvoltare, care exprimau puncte de vedere apropiate de poziţiile ţărilor în curs de dezvoltare,
exponenţii ³contrarevoluţiei conservatoare´ îşi impun orientarea asupra noilor politici şi
programe care vizează subdezvoltarea.

Printre cele mai importante efecte ale reînnoirii neoclasice pe planul politicilor
economice se numără în primul rând schimbarea de atitudine a instituţiilor internaţionale şi în
primul rând a Băncii Mondiale şi a Fondului Monetar Internaţional. În anii ¶80, pe fondul
agravării problemelor ţărilor în curs de dezvoltare şi în primul rând a celor legate de
îndatorarea înăbuşitoare, Banca Mondială a trecut la impunerea condiţionalităţilor
împrumuturilor de ³ajustare structurală´ (PAÿ), care nu erau acordate decât dacă, pe de o
parte, primeau un acord de confirmare din partea FMI, care presupunea adoptarea unui
program de ³stabilizare´, iar, pe de altă parte, acceptau luarea unor măsuri de stimulare a
ofertei, vizând în special creşterea exporturilor. Este evident că întregul cadru conceptual al
acestor măsuri ţine de abordarea neoclasică orientată spre exterior.
Aceeaşi influenţă se observă şi în recomandările făcute de Banca Mondială într-un
document intitulat &
   % 
  /  ë
   
 /*  

  
  0 adoptat în 1984, care cuprinde patru teme majore:

1.? Recurgerea mai largă la politicile preţurilor, mai curând decât la controale
administrative pentru alocarea eficientă a resurselor;
2.? Reducerea sarcinilor care apasă asupra statului graţie recurgerii mai extinse la
eforturile comunităţii şi la sectorul privat, astfel încât puterile publice să-şi poată exercita
responsabilităţile lor centrale într-o manieră mai eficientă;
3.? Privatizarea întreprinderilor publice şi transmiterea de responsabilităţi mai largi
managerilor regiilor publice pentru ca ei să poată asigura gestiunea acestor întreprinderi într-o
manieră comercială;
4.? Evitarea discriminărilor faţă de activitatea de export.
Şi eficacitatea politicilor de stabilizare promovate de FMI şi a programului PAÿ al
Băncii Mondiale ca şi experienţa ţărilor din Conul de ÿud al Americii Latine (Chile,
Argentina şi Uruguay) au fost supuse unor critici virulente, chiar în literatura ortodoxă, din
partea unor autori ca R.Dornbush, T.Killik, L.Taylor sau A.Fishlow48:

-? programele de ³stabilizare´ şi de ³ajustare structurală´ au avut adesea ca efect


agravarea problemelor presupuse rezolvate sau au creat serioase efecte secundare indezirabile;
-? devalorizările şi politicile monetare restrictive au provocat un nivel ridicat al
dobânzii reale şi o supraevaluare a cursului de schimb care au agravat dezechilibrele
macroeconomice;
-? se acordă mai multă importanţă echilibrului macroeconomic decât dezvoltării
economice.
Chiar şi la un simpozion organizat la Londra de Banca Mondială, în 1986, mai
mulţi participanţi şi-au exprimat rezerve asupra acţiunilor întreprinse de Bancă în favoarea
privatizării şi a liberalizării economiei în ţările în curs de dezvoltare. Nu este necesară
liberalizarea pentru raţiuni pur ideologice.

48
R.Dornbush, u   !     %             * ! 
    6 În World Development, vol.10, nr.9, 1982; T.Killik (ed.), å 7  
  
&  * å  $,D    å
 8
 Heinemen, London, 1984; L.Taylor, $&9u,   
å
 * 
     &
 
 ,
+
 !  în W.Cline and ÿ.Weintraub (ed.),
  &   +
  , Brookins Institution, Washington, D.C., 1981.
ÿă nu uităm că dacă noile economii industrializate asiatice au practicat o
liberalizare economică, ele au combinat intervenţiile de stat cu măsuri represive faţă de
opoziţia politică şi faţă de sindicate.

Anii ¶90 au aruncat o nouă sfidare ştiinţei economice: tranziţia de la socialismul


planificat la capitalismul economiei de piaţă. Despre procesul invers se mai vorbise, mai ales
în limbajul marxist. Tranziţia de la socialism la capitalism era însă un proces fără precedent.
După peste un deceniu de politici de liberalizare şi dereglementare, noua abordare neoclasică
a câştigat cu uşurinţă noi adepţi. Aplicarea mecanică a unor reţete, accentual pus pe economia
simbolică în detrimentul economiei reale, lipsa coerenţei programelor adoptate şi a unei
susţineri financiare corespunzătoare au ridicat numeroase semne de întrebare privind
credibilitatea acestor noi orientări.


  


2 
 
Aşa cum marea depresiune din anii ¶30 ai secolului XX a determinat o evoluţie
profundă a gândirii economice, concretizată în revoluţia keynesiană, tot aşa bulversările
provocate de aceeaşi mare depresiune ca şi de cele două conflagraţii mondiale au dat naştere
primului mare curent de reflexiune asupra dezvoltării izvorât din sânul însuşi al ţărilor în curs
de dezvoltare.
Una dintre caracteristicile esenţiale ale acestui curent constă în faptul că economia
mondială este percepută ca o structură care cuprinde un ³centru´, constituit din ţările
capitaliste dezvoltate, şi o ³periferie´ a ţărilor în curs de dezvoltare. Aceasta ar putea fi
considerată unul dintre criteriile de demarcaţie între ³ortodocşi´ şi ³heterodocşi´ în sensul că
³heterodocşi´ sunt cei care acceptă paradigma ³centru-periferie´, iar ³ortodocşi´ sunt cei
cărora le repugnă a asemenea abordare. Considerăm însă că acest criteriu nu poate fi
absolutizat.
Un alt element de delimitare ar fi metoda de cercetare utilizată. Abordarea
ortodoxă este de regulă conformă cu orientarea dominantă în ţările dezvoltate, întemeindu-şi
demersul teoretic pe baza filonului neoclasic şi încercând transpunerea modelelor ştiinţei
economice standard în realităţile lumii subdezvoltate. Abordarea heterodoxă pretinde ca
aceste modele sunt mai puţin adecvate condiţiilor din ţările în curs de dezvoltare şi îşi
fundamentează demersul pe luarea în considerare a realităţilor specifice acestei lumi, fiind
preocupaţi de explicarea cauzelor lor profunde şi de evidenţierea căilor posibile de depăşire a
subdezvoltării. ÿpre deosebire de ³ortodocşi´, care nu puneau în cauză ³statu-quo´-ul
sistemului, heterodocşii, mai ales cei inspiraţi de marxism, criticau funcţionarea
capitalismului atât pe plan naţional cât şi internaţional.
Credem că ar mai trebui precizat şi faptul că nu putem limita curentul heterodox
doar la autori aparţinând lumii a treia. Din el fac parte şi economişti de prestigiu din lumea
dezvoltată, unii dintre ei formaţi, într-o primă etapă a evoluţiei lor, în cadrul şcolii neoclasice,
dar ulterior nemulţumiţi de acest tip de abordare a economiei. Ne gândim la economistul
francez François Perroux şi la alţi adepţi ai ideilor lui.
Alţi economişti nu au acceptat să se încadreze în mod riguros în nici un curent, dar
au criticat ipotezele şi concluziile ştiinţei economice standard, susţinând necesitatea unei
abordări mai realiste. Reprezentativ ar fi americanul John Kenneth Galbraith, preocupat de
problemele sărăciei, pe care a cunoscut-o direct, ca ambasador al ÿ.U.A. în India în anii 1961-
1963. A şi scris o carte interesantă pe acest subiect, referitoare la teoria sărăciei de masă, iar
în ³The Affluent ÿociety´ (ÿocietatea belşugului), apărută în 1958, când euforia creşterii
economice postbelice este întreruptă de recesiunea din 1957-1958, arăta că sărăcia continua să
existe în cea mai bogată ţară de pe glob, în special în domeniul nevoilor sociale: învăţământ,
asistenţă medicală, transport public, locuinţe, servicii comunale, calitatea mediului natural şi
construit etc.49
Trebuie, de asemenea, să avem în vedere şi pe instituţionalişti, reprezentaţi de
Clarence Aires şi Gunnar Myrdal.
În cadrul acestui subcapitol ne vom ocupa în special de evoluţia teoriei
³structuraliste´, începând de la apariţia paradigmei ³centru-periferie´ în America Latină, la
sfârşitul anilor ¶40 şi începutul anilor ¶50, şi până la critica marxistă a tezei dependenţei din
anii ¶70 şi naşterea ³neostructuralismului´ în anii ¶80, prin divorţul dintre aşa-zişii
³developmentalişti´ şi noua şcoală a dependenţei apărută pe la mijlocul anilor ¶60.

'  


"  

Geneza şi evoluţia structuralismului latino-american sunt legate de problemele cu


care s-au confruntat ţările din acest continent în perioada interbelică şi după al doilea război
mondial. În ultima treime a secolului al XIX-lea şi în anii care au precedat primul război
mondial, America de ÿud se caracteriza printr-o creştere ³extravertită´, orientată spre exterior,

49
John Kenneth Galbraith, l    /
 , Editura politică, Bucureşti, 1982,
p.XIX.
bazată pe exporturile de materii prime şi pe un debut de industrializare constând în
prelucrarea produselor primare obţinute pe plan local.
Primul război mondial, deşi a provocat o creştere a cererii externe de materii
prime, a afectat în acelaşi timp şi capacitatea de export spre America Latină a ţărilor angajate
în conflagratie. Ca urmare, cererea internă de bunuri de consum, nesatisfăcută, a dat impuls
industriilor locale, generând astfel o schimbare de orientare, sub forma industrializării bazate
pe substituirea importurilor. Această nouă direcţie a fost accentuată de schimbarea raportului
de forţe în favoarea ÿ.U.A., după primul război mondial, şi de criza mondială din anii ¶30,
care a provocat căderea preţurilor materiilor prime exportate de America Latină.
Penuria de devize străine a determinat guvernele regiunii să încurajeze exporturile
şi să introducă restricţii asupra importurilor, măsuri care, împreună cu cele vizând menţinerea
locurilor de muncă, au dat un nou impuls industrializării de substituire a importurilor (I.ÿ.I.) şi
creşterii introvertite. Chiar dacă al doilea război mondial a generat, într-o primă fază, reluarea
creşterii cererii externe de materii prime din zonă, înrăutăţirea condiţiilor de transport
maritime ca urmare a generalizării conflictului a favorizat creşterea introvertită şi I.ÿ.I., fără
ca această orientare să fie expresia unei strategii susţinute doctrinar sau teoretic.
Oricum, toate aceste evoluţii ale faptelor economice au demonstrat vulnerabilitatea
regiunii la transformările ce surveneau in economia mondială şi, ca urmare, au creat premizele
apariţiei ideilor privind necesitatea depăşirii stadiului dezvoltării spontane a economiei, bazate
exclusiv pe mecanismele pieţei.
În acest context se naşte 
  ?  
'

´ a dezvoltării şi
subdezvoltării, conform căreia economia mondială este structurată pe două componente:
-? ³ 
´, cu structuri de producţie   , concretizate prin folosirea unor
tehnici de producţie moderne pe ansamblul economiei, şi  
   , acoperind o gamă
extinsă de bunuri de echipament, de bunuri intermediare şi de bunuri de consum, deţine o
poziţie privilegiată în comerţul internaţional;
-? ³periferia´, cu structuri de producţie 
  (caracterizate prin coexistenţa
unor sectoare care utilizează tehnici de producţie depăşite, cu un nivel scăzut de
productivitate, şi a unor sectoare care utilizează tehnici moderne, comportând un nivel ridicat
al productivităţii) şi    $   în sensul că exporturile sunt limitate la un număr redus de
produse primare, că diversificarea orizontală şi integrarea verticală sunt slabe, neexistând o
complementaritate între sectoarele producţiei locale. Aceste caracteristici condamnă periferia
la o poziţie nefavorabilă în comerţul internaţional şi stau la originea a trei tendinţe seculare ale
evoluţiei spontane a I.ÿ.I.: şomajul cronic, deficitele externe recurente şi deteriorarea
termenilor de schimb în relaţiile cu ³centrul´.
Dezvoltarea şi subdezvoltarea sunt considerate ca procese interdependente care se
derulează în sânul aceluiaşi sistem economic dinamic prin care se generează dezvoltarea în
anumite regiuni, în timp ce în altele se creează subdezvoltarea.
Aceste idei sunt legate de numele celui mai cunoscut economist latino-american,
argentinianul Raul Prebisch, a cărui evoluţie pe planul teoriei şi politicii economice a fost
marcată de transformările suferite de economia ţării sale începând cu anii ¶20 ai secolului XX.
Până la această dată, Argentina putea simboliza exemplul valabilităţii teoriei avantajelor
comparative în producerea cărnii de vită şi a grâului pentru piaţa mondială, înregistrând rate
spectaculoase ale creşterii economice şi un standard de viaţă care rivaliza cu cel al marilor
puteri europene.
O dată cu diminuarea exporturilor argentiniene, atât ca urmare a marii depresiuni
din anii ¶30 cât şi a schimbărilor survenite în structura pieţei mondiale, cu o preponderenţă a
ÿtatelor Unite, unde înclinaţia spre import era mult mai modestă decât a fostului principal
partener ± Marea Britanie ± situaţia economiei se degradează sub ochii lui Raul Prebisch care
începe să scoată în evidenţă deosebirea între construcţiile atemporale ale teoriei economice
neoclasice şi realitatea efectelor dinamice ale forţelor economice reale. Era de fapt deosebirea
dintre    ? 
 ? $  reprezentat de puterile europene şi ÿ.U.A., pe de o parte, şi
   ?

? ? ? $  din America Latină, Asia şi Africa.
Raul Prebisch realizează că în spatele legilor cererii şi ofertei sunt ascunse relaţii
de putere. El calculează că în 1933 Argentina a trebuit să vândă cu 73% mai mult din
produsele sale agricole primare pe piaţa mondială pentru a importa aceeaşi cantitate de
produse manufacturate ca la mijlocul anilor ¶20. De unde provenea acest comportament
asimetric al preţurilor mondiale?
Tot el, împreună cu colegii săi de la Banca Centrală a Argentinei, începe în 1937
să dezvolte o teorie prin care să explice colapsul relativ al pieţelor agricole.
În 1948, la iniţiativa statului Chile, Naţiunile Unite înfiinţează Comisia Economică
pentru America Latină, cunoscută sub iniţialele CEPAL, al cărui director devine Raul
Prebisch. El elaborează un studiu de referinţă, ³The Economic Development of Latin America
and its Principal Problems´ (UN 1950), care a stat la baza raportului Naţiunilor Unite intitulat
³Relativ Prices of Exports and Imports of Underdeveloped Countries´. Din acest raport
rezultă că în cadrul diviziunii internaţionale a muncii de atunci, în care ţările din centrul
dezvoltat produc bunuri manufacturate pentru export spre periferie, iar ţările periferice mai
puţin dezvoltate produc produse primare pentru export spre centru, întregul beneficiu rezultat
din comerţ va merge spre centru şi nimic spre periferie. De aceea, periferia va trebui să
producă mai multe şi mai multe produse agricole sau materii prime pentru a obţine aceeaşi
cantitate de produse manufacturate importate50. Recunoaştem cu uşurinţă ideile rezultate din
calculele lui Prebisch, care se referă la deteriorarea à la long a termenilor de schimb pentru
exporturile de produse primare ale ţărilor periferice.
Răspunsul a fost adoptarea strategiilor I.ÿ.I. Industrializarea pe baza substituirii
importurilor (I.ÿ.I.) era necesară şi pentru a asigura mai multă stabilitate economiei.
Principalul instrument de politică economică propus de CEPAL era planificarea şi
coordonarea investiţiilor, cărora li s-a dat denumirea de ³programare industrială´ pentru o
delimitare netă de planificarea socialistă. Într-un spirit keynesist, structuraliştii vedeau
intervenţia statului prin planificare nu ca pe o sustituire a iniţiativei private, ci ca pe un
complement al ei indispensabil.
Conform constatărilor CEPAL, comerţul internaţional favoriza prin degradarea
termenilor de schimb transferul de venit dinspre periferie spre centru, ceea ce avea ca efect
tendinţa de concentrare a fructelor progresului tehnic în ţările industrializate. Această
apreciere este cunoscută sub denumirea de  $ ? (
% ') 
 deoarece Hans ÿinger,
angajatul Departamentului Economic al Naţiunilor Unite de la înfiinţarea acestuia, în 1947, şi
până în 1969, adept al lui J.M.Keynes, a enunţat un argument similar într-un studiu publicat în
ë
   1   în mai 1950 51.
ÿoluţia propusă de CEPAL a fost adoptarea protecţionismului la importurile
periferiei, măsură în favoarea căreia se aduceau argumente de ordin static şi dinamic.
 

    se referea la faptul că adoptarea protecţiei tarifare
limitate la anumite produse era necesară pentru industrializarea periferiei, al cărei nivel de
productivitate era mai redus decât în centru. Nivelul tarifelor vamale trebuia stabilit la
minimul necesar pentru compensarea decalajului de productivitate52.
Argumentul fusese teoretizat cu peste două decenii în urmă de Mihail Manoilescu
într-o lucrare, å 
 
   
  0 publicată la editura

50
James M.Cypher @i James L.Dietz,    p.171-173.
51
Hans ÿinger, å  
   )     $    (

 +
  în
American Economic Review, mai 1950.
52
Raul Prebisch, +
       .
   +
 , în American Economic
Review, mai 1959.
Giard din Paris, în anul 1929, tradusă apoi în mai multe limbi şi cunoscută structuraliştilor
latino-americani53.
 
   se baza pe efectul stabilizator asupra creşterii comerţului
internaţional pe care l-ar fi avut măsurile de protecţie tarifară, menţinând importurile periferiei
la un nivel mai conform cu capacitatea sa de import pe termen lung.
Reacţiile critice la această abordare s-au concentrat în special asupra tezei
degradării termenilor de schimb pentru ţările slab dezvoltate, contestând modul de selectare a
informaţiilor, relevanţa calculelor sau chiar încercând să demonstreze că analiza realităţilor
postbelice probează că fenomenul este invers. Totuşi, studii empirice au demonstrat că, într-
adevăr, se constată o deteriorare pe perioada 1870-1930, urmată de o ameliorare puternică în
timpul celui de-al doilea război mondial, după care are loc din nou o degradare sensibilă în
următorii 30 de ani54.
ÿtructuraliştii au întâmpinat greutăţi în realizarea proiectului lor şi din cauza a
numeroase obstacole interne în calea dezvoltării:
-? tendinţa concentrării proprietăţii funciare şi exodul mâinii de lucru rurale
excedentare;
-? nivelul scăzut al veniturilor ţăranilor proprietari de minifundii şi impactul negativ al
acestuia asupra investiţiilor şi creşterii producţiei;
-? inegalitatea crescândă a veniturilor, care a limitat crearea internă pe piaţa produselor
manufacturate, întărind în acelaşi timp tendinţele monopolistice ale structurii ofertei, excesul
de protecţionism şi ineficienţa gestiunii.
Toate aceste fenomene au compromis dinamismul şi viabilitatea I.ÿ.I. De aceea, în
anii ¶60, CEPAL a cunoscut o schimbare de orientare, acordând o atenţie mai mare
agriculturii şi reformelor agrare, punând un accent mai mare pe politicile sociale (sănătate,
educaţie, locuri de muncă şi formare profesională, locuinţe etc), reevaluând rolul statului mai

53
Mihail Manoilescu, D       
    
 5

 Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1987; Vasile C. Nechita, , ,   

  
   /
Editura Cugetarea, Iaşi, 1992.
54
J.ÿpraos, å  &            (

 å
  å
     


+   ,  
, în Economic Journal, nr.90, mars 1980, @i E.Grilli, M.C.Yang, 
5
  
  
 
 
5   
    
 
            
    *         
  în Revue économique de la Banque Mondiale,
vol.2, Nr.1, 1988.
ales pe direcţia raţionalizării administraţiei publice şi a unei mai eficiente implicări în
creşterea economisirii interne şi încurajarea activităţii productive.
Este de remarcat însă faptul că s-a asistat la o creştere rapidă a investiţiilor străine
directe în industriile de substituire a importurilor, ceea ce a avut ca efect dominaţia
întreprinderilor multinaţionale exercitată asupra mediului naţional.

D  


"


Ca reacţie la limitele cu care se confrunta CEPAL şi ca replică radicală dată teoriei


stadiilor dezvoltării a lui W.W.Rostow, cât şi abordării mai neoclasice de inspiraţie monetară
a F.M.I., la mijlocul anilor ¶60 apare ³şcoala dependenţei´, în cadrul căreia se pot delimita trei
curente:
-? tentativa de reformulare şi de surmontare a limitelor analizei efectuate de CEPAL,
pentru a scoate în evidenţă obstacolele interne şi externe din calea dezvoltării naţionale în
America Latină; acest curent este reprezentat de brazilianul Celso Furtado şi chilianul
O.ÿunkel.
-? ³dezvoltarea subdezvoltării´, lansat de André Gunder Frank şi urmat apoi de
Theotonio dos ÿantos şi Rui Mauro Marini, care aveau ca idee esenţială faptul că sistemul
capitalist conduce la dezvoltarea subdezvoltării din America Latină prin confiscarea
surplusului din aceste ţări prin mecanismul relaţiilor de tip metropolă-satelit.
-? scrierile brazilianului Fernando Henrique Cardoso, inventatorul termenului de
³dependenţă´ într-un studiu din 1965 55, şi ale chilianului Enzo Faletto, care admiteau
posibilitatea dezvoltării de tip capitalist şi se concentrau asupra ³situaţiilor concrete de
dependenţă´.

 



"
)  ! 
3 


Pornind de la teza ³Prebisch-ÿinger´, dezvoltată de teoreticienii latino-americani


ai dependenţei şi în special de André Gunder Frank din cadrul curentului dezvoltării
subdezvoltării, Arghiri Emmanuel publică în 1969 lucrarea ³&    0 în care
explică tendinţa de evoluţie a preţurilor internaţionale defavorabilă ţărilor ³periferiei´.
Folosind teoria valorii-muncă a lui Ricardo, profesorul francez de origine greacă

55
Republicat în M.Blomstrom, B.Hettne,    å 
å
 , Zed, London, 1984.
demonstrează că sursa inegalităţii de câştiguri din schimburile internaţionale o constituie
diferenţa de salarii între centru şi periferie56.
Conform acestui model, decalajul internaţional de salarii între centru şi periferie se
concretizează în termeni de schimb favorabili produselor cu costuri salariale ridicate exportate
de centru în raport cu produsele obţinute cu costuri salariale scăzute exportate de periferie.
Inegalitatea schimburilor comerciale devine astfel un factor de prelevare a surplusului, ceea ce
explică stagnarea periferiei chiar dacă se presupune o situaţie de concurenţă perfectă,
libertatea schimburilor, egalitatea productivităţii muncii pe plan internaţional şi absenţa
exploatării muncitorilor care lucrează în periferie conform modurilor de producţie
precapitaliste.
Concluzia finală la care ajunge A. Emmanuel, concepută şi ca o soluţie posibilă,
este că, dacă se doreşte ca ţările sărace să nu se replieze asupra lor însele, provocând prin
aceasta o dislocare periculoasă a diviziunii muncii existente, ar trebui să se decidă instalarea
pe plan internaţional cel puţin a mecanismelor de redistribuire care există deja pe plan
naţional. Adică, ar trebui să existe o politică a veniturilor la scară internaţională, aşa cum
există, chiar imperfectă, la scară naţională57.
Lucrarea lui Arghiri Emmanuel a fost apreciată, inclusiv de Paul ÿamuelson,
pentru ³puritatea´ teoretică a modelului, dar şi criticată, mai ales de pe poziţii marxiste.
³Dezvoltările critice ale lui Emmanuel reprezintă o contribuţie extrem de
importantă la demolarea a ceea ce s-ar putea numi ³dogma teoriei costurilor comparative şi a
binefacerilor diviziunii internaţionale capitaliste a muncii´ ± aprecia Charles Bettelheim în
³remarcile teoretice´ care au însoţit ³ÿchimbul inegal´ la publicare58.
Autorul care şi-a adus contribuţia cea mai importantă la abordarea dependenţei în
Africa este ÿamir Amin. Director al Institutului african al Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare
Economică şi Planificare (IDEP) din Dakar, el publică în 1970 lucrarea intitulată
ë 
   
/  /03: larg inspirată din autorii structuralişti ai şcolii
dependenţei latino-americane. Ca şi Arghiri Emmanuel, ÿ. Amin consideră extorcarea
surplusului factorul cheie al subdezvoltării, încorporând mecanisme ale schimbului inegal în
care însă salariile nu mai sunt exogene, ca la autorul francez, ci determinate de dinamica
acumulării de capital ca şi de lupta de clasă.

56
Arghiri Emmanuel, u     , Fr. Maspero, Paris, 1969.
57
A. Emmanuel,    p.294.
58
A. Emmanuel,    p.300.
59
ÿ.Amin, u         Anthropos, Paris, 1970.
Pe parcursul istoric al evoluţiei economiilor dezvoltate ale ³centrului´, periferia a
îndeplinit două funcţii în economia mondială:
-? a fost debuşeul care a permis ³centrului´ să-şi lărgească pieţele în zonele
precapitaliste, într-o epocă în care, nivelul general al salariilor în lume fiind scăzut, comerţul
internaţional nu crea fenomenul schimbului inegal;
-? reducându-se treptat rolul de debuşeu, pe măsura progresului capitalismului
monopolist şi a exportului de capital de mare amploare spre periferie, ţările slab dezvoltate au
avut un rol important în susţinerea ratei profitului care avea tendinţa să scadă în centru. Acest
rol s-a realizat mai ales prin exportul de capital care urmărea să profite de mâna de lucru
ieftină. De-abia acum apare fenomenul schimbului inegal. Acesta şi repatrierea
profiturilor aferente capitalului străin blochează acumularea din periferie.
În concluzie, periferia este funcţional integrată într-un sistem mondial de producţie
autoreproducător care blochează acumularea sa de capital şi propria dezvoltare. Pentru a ieşi
dintr-o asemenea situaţie, periferia nu are decât o cale: să se rupă de sistem, să taie legăturile
sale cu imperialismul.
În Asia, o analiză a problematicii dezvoltării pe linia dependenţei o întâlnim la
americanul Paul Baran care, de pe poziţii marxiste, consideră că subdezvoltarea Indiei
reprezintă produsul colonialismului. Acesta a condus la confiscarea surplusului şi la
destructurarea economiei săteşti şi a industriilor artizanale. P.Baran estima în lucrarea sa,
    / 

 apărută în 1957, că în jur de 10% din produsul naţional indian
a fost transferat în fiecare an spre Marea Britanie în cursul primelor decenii ale secolului XX.
Dacă aceste sume ar fi fost investite în India, ³dezvoltarea economică indiană ar fi prezentat
puţine asemănări cu trista imagine pe care o oferă azi´60.
În cartea mai sus citată, Baran opera o distincţie între surplusul real şi cel potenţial.
ÿurplusul potenţial era diferenţa dintre producţia potenţială şi consumul esenţial. ÿurplusul
economic potenţial era important în orice ţară, neexistând obstacole naturale sau tehnice în
calea dezvoltării autonome. Creşterea efectivă a unei ţări depinde însă de importanţa şi
utilizarea surplusului său real. Or, în ţările subdezvoltate, o mare parte a surplusului potenţial
nu este realizat (din cauza gravelor ineficienţe ale producţiei şi a cheltuielilor inutile făcute de
elitele tradiţionale pentru a prezerva ordinea internă).
Argumentele şi concluziile din lucrările apărute pe tema inegalităţilor provocate de
schimburile internaţionale au avut un ecou bine resimţit pe plan mondial, mai ales la ONU,

60
Paul Baran, å    )
  Monthly Reiew Press, New York, 1957, p.148.
anii ¶70 fiind marcaţi de promovarea ideilor ³noii ordini economice internaţionale´, concept
inspirat de cea de-a VI-a sesiune specială a Adunării Generale a ONU din aprilie-mai 1974, ca
urmare a iniţiativei Algeriei, susţinută de ţările nealiniate61. Încadrată de revendicări şi soluţii
utopice, pe fundalul bulversărilor din economia mondială a anilor ¶80 şi noilor tendinţe
manifestate tot mai pregnant în anii ¶90, ³noua ordine internaţională´ a dispărut treptat din
vocabularul dezbaterilor problematicii mondiale, fiind înlocuită cu termeni legaţi de conceptul
şi procesul globalizării.


 




61
Jan Tinbergen (coordonator), 1 
 

#
$
   , Editura Politică, Bucureşti,
1978.

S-ar putea să vă placă și