A.

Formatul tezei Licenta trebuie sa cuprinda urmatoarele parti:

1) Pagina de titlu
2) Cuprins
3) Continutul tezei
4) Bibliografie
5) Anexe

Modul de redactare al tezei de licenta:

Lucrarea trebuie redactata pe computer in format A4, in Times New Roman, marimea
literelor fiind de 12 puncte iar distanta dintre randuri fiind de un rand si jumatate.
Numerotarea paginilor se va face cu litere arabe, in partea de joc la mijlocul fiecarei pagini.
Toate capitolele vor incepe pe o pagina noua spre deosebire de subcapitole si subpuncte care
pot fi plasate oriunde in pagina.

PAGINA DE TITLU TREBUIE SA CONTINA:

1) Numele universitatii, a facultatii si a catedrei;
2) Titlul tezei;
3) Nivelul de sustinere a tezei (teza de licenta);
4) Numele candidatului;
5) Anul realizarii;
6) Numele si titlul coordonatorului dar acestea vor fi trecute numai cu acordul sau si se vor
scrie pe urmatoarea pagina, cea de dupa titlu.Toate lucrarile trebuie sa fie sustinute de un
coordonator agrea, poate sa fie cercetator sau cadru didactic.

CUPRINSUL este o parte importanta in redactarea lucrarii tale de licenta deoarece aici se vor
intalnii capitolele, subcapitolele si subpunctele. Capitolele, subcapitolele si subpunctele vor fi
numerotate cu numere arabe astfel: capitolele ex:(1, 2, 3 etc); subcapitolele ex:(1.1, 1.2, 1.3
etc) si subpunctele ex:(1.1.1, 1.1.2, sau 1.2.1, 1.2.2, etc). Titlurile capitolelor, subcapitolelor si
subpunctelor vor fi scrise in bold. Aceasta parte va mai contine bibliografia si anexele, cu
specificarea paginatiei corespunzatoare din text.

BIBLIOGRAFIA va fi redactata conform standardelor APA (American Psychological

Association), dar mai multe detalii aflati la punctul IV.

ANEXELE vor cuprinde ilustratii suplimentare / scale, prelucrarile preliminarii, sau alte
indicii si materiale care sa prezinte studiul intreprins. Sus
B. Continutul tezei Teza de licenta va trebui sa fie bine organizata, sistematizata si redactata
logic,iar ea va trebui sa prezinte urmatoarele aspecte:

1) Introducere
2) Cadrul teoretic al problemei studiate
3) Obiectivele si ipoteza/ipotezele cercetarii
4) Metodologia cercetarii
5) Rezultatele cercetarii si interpretarea acestora
6) Concluzii si implicatiile cercetarii in practica psihologica
7) Rezumatul lucrarii, preferabil intr-o limba de circulatie internationala

1) INTRODUCEREA va trebui sa aduca un argument puternic al cercetarii realizate, iar ea o

sa fie redactada in aproximativ 3 pagini. In introducere se va prezenta sintetic situatia
cercetarilor relationate cu subiectul ales, motivatia alegerii temei, relatand foarte precis
domeniile care nu au fost explorate sau care solicita investigatii suplimentare si reconsiderari.

2) CADRUL TEORETIC AL PROBLEMEI STUDIATE.

Aici se va realiza o evaluare critica a literaturii de specialitate care sa fie relevanta temei tale
de cercetare. Acest punct o sa fie redactat numai intr-un singur capitol (Capitolul 2) care va
trebui sa prezinte cadrul teoretic al problemei studiate si nu va trebui sa depaseasca 50% din
numarul paginilor tezei. Aici vei prezenta teoriile impreuna cu modele explicative, aratand
dezvoltarea si stadiul recent al cercetarii, poti sa mentionezi si parerea ta despre posibilele
lacune sau limite care au fost omise in procesul cercetarii. Literatura care ai mentionat-o o vei
clasifica dupa un criteriu explicit mentionat si anume: cronologic, tematic, sau de alta natura.
In aceasta parte a lucrari vei arata capacitatea ta de a selecta bibliografia corespunzatore, de a
analiza critic, si puterea ta de a-ti forma propriului tau punct de vedere despre subiectul
studiat.

3) OBIECTIVELE SI IPOTEZELE CERCETARII proprii, vor contine urmatoarele aspecte:

a) Formularea coerenta a obiectivelor generale si specifice ale cercetarii;
b) Formularea explicita a ipotezelor cercetarii (daca este cazul);

4) METODOLOGIA CERCETARII contine urmatoarele paragrafe:

a) Subiectii (principalele date demografice)
b) Instrumentul/instrumentele de investigare (descriere)
c) Designul experimental (daca sunt experimente de laborator acesta va fi foarte amplu
tratat)/procedura de lucru

5) REZULTATELE CERCETARII/INTERPRETAREA ACESTORA contine urmatoarele

subcapitole:
- 5.1. prezentarea si analiza datelor
- 5.2. interpretarea rezultatelor

In aceasta parte a lucrarii vei redacta figurile si tabelele care vor reda rezultatele cercetarii tale
care trebuie sa decurga foarte clar si coerent.
Se atribuie o interpretare psihologica la toate rezultatele numerice si la semnificatiile acestora
si este de dorit sa dati unele explicatii contextuale si alternative impreuna cu implicatiile
rezultatului discutat. Datele proprii trebuie interpretate prin raportarea la datele literaturii de
specialitate, aratand diferentele si asemanarile.

6) CONCLUZII SI IMPLICATII.
Acestea trebuie sa fie formulate foarte clar si limpede, iar redactarea obiectivelor cercetarii
trebuie sa fie logica si coerenta. In acest capitol se va prezenta motivatia cercetarii.
Concluziile cercetarii realizate impreuna cu implicatiile sale practice vor arata contributia ta
adusa in domeniul ales, iar astfel concluziile vor reflecta raspunsuri si solutii la intrebarile
cercetarii. Cand vei redacta concluziile trebuie sa eviti detaliile si argumentarile
suplimentare. Sus
C. Stilul si limbajul de cercetare O regula importanta in redactarea tezei de licenta este ca
aceasta nu trebuie sa contina greseli gramaticale (punctuatie, lexic, acord). Lucrarea trebuie
redactata intr-un limbaj academic impersonal, specific lucrarilor de cercetare.Relatia dintre
idei trebuie sa fie clara, iar teza trebuie sa fie coerenta. Sus
D. Citarea bibliografica Autorul tezei trebuie sa citeze in mod corect toate sursele incluse in
teza, inclusiv figuri, tabele, ilustratii, diagrame deoarece toate sursele bibliografice, primare
sau secundare, publicate sau nepublicate, sunt proprietate intelectuala a autorilor sau
institutiilor care au realizat acele materiale.

Tot ce inseamna preluare din diferite scrieri, fraze sau paragrafe vor fi citate prin indicarea
inclusiv a paginii din sursa utilizata, dar si prin ghilimele si forma italica a literelor, iar toate
acestea trebuie sa se regaseasca in bibliografia finala. Atunci cand sursa citata este indirecta,
adica preluata de la un alt autor, se va scrie numele si initiala prenumelui autorului si anul
publicatiei, cu indicarea in paranteza a autorului si anului aparitiei sursei indirecte din care s-a
citat. Daca sursele preluate sunt de pe internet atunci vor fi notate adresele de pagina web,iar
acestea vor fi bagate ultimele in cadrul bibliografiei.

METODOLOGIA CERCETĂRII PSIHOLOGICE

I. Norme etice în cercetare; scurt istoric

Decizia de a întreprinde cercetari se bazeaza pe judecata psihologului legata de modul în care poate
contribui cel mai bine la dezvoltarea stiintei psihologice. O conditie care trebuie respectata, avînd în vedere
faptul ca participantii la cercetare sunt oameni sau animale, este aceea de a nu interveni agresiv în modul de viata
uzual al subiectilor. Orice psiholog are obligatia sa nu traumatizeze si sa nu intervina în nici un mod negativ
bunastarea participantilor la cercetare.

Atunci cînd cercetarea are ca participanti subiecti umani, psihologul are obligatia de a verifica si
evalua scopurile si obiectivele propuse prin prisma unui cod etic. Daca apare o disonanta între scopul cercetarii
si cîstigurile pe care ea le aduce pentru stiinta si morala, cercetatorul are obligatia sa o rezolve astfel ca drepturile
participantilor la cercetare, în principal dreptul de a fi protejat, sa nu fie vatamat în nici un fel.

Pentru ca, de cele mai multe ori, cercetarile se efectueaza în echipa, cel care coordoneaza echipa de
lucru are obligatii si responsabilitati suplimentare: el este responsabil de comportamentul etic si moral al întregii
echipe.

Unul din principiile etice ale profesiei de psiholog îl reprezinta comunicarea scopurilor cercetarii
înainte de debutul ei, aceasta fiind o obligatie. Acest lucru este important deoarece astfel se obtine deschiderea
subiectilor si se evita posibilitatea ca acestia sa aiba senzatia ca sunt manipulati. Informatiile asupra scopurilor
cercetarii trebuie date în conformitate cu vîrsta si nivelul cultural al participantilor la cercetare.

Pe parcursul cercetarii, exista obligatia de a se respecta libertatea individului de a se retrage oricînd

doreste din colaborare, aceasta pentru ca psihologul se situeaza oricum pe o pozitie superioara, care nu trebuie
folosita.

Cercetarile cu copii sau persoane cu tulburari de diverse feluri solicita proceduri speciale de
comunicare si protectie. Este bine sa se faca un fel de antrenament, care sa aiba la baza informatii de la cei care
lucreaza în mod obisnuit cu acele persoane.
 Dupa colectarea datelor, cercetatorul este obligat sa ofere informatii asupra lor, sa comunice rezultatul
studiului, singura exceptie fiind cazul în care programul de cercetare presupune conditii de confidentialitate (de
exemplu, o cercetare asupra relatiilor dintre minoritati).

Un alt principiu se refera la cercetarile cu animale, unde cercetatorul are obligatia de a face un training
special înainte. Coordonatorul proiectului este obligat sa asigure confortul si sa nu vatameze sanatatea
participantilor la cercetare. Utilizarea procedeelor pe baza de durere sau stres este permisa doar daca alte
proceduri nu pot fi folosite si scopul cercetarii prezinta interes stiintific si moral. Daca viata animalelor folosite
pentru cercetare, aceasta trebuie sa se faca în cel mai rapid si mai putin dureros mod. (Info: M. Beniuc -
Zoopsihologie).

Concepte de baza în cercetarea stiintifica: paradigma, metodologie, metoda, tehnica.

Paradigma reprezinta un set de propozitii care explica modul în care este perceputa realitatea, un set
de informatii care descriu realitatea sau reprezinta o modalitate de întelegere a ei.

Paradigma ca explicatie generala asupra lumii poate fi cu tenta pozitivista (cantitativ-descriptiva) sau
cu tenta comprehensiva (cantitativ-explicativa). De aici rezulta urmatoarea clasificare:

- paradigme care stau la baza interpretarilor pozitiviste;

- paradigme care stau la baza interpretarilor comprehensive;

- paradigme pozitiviste care stau la baza teoriilor pozitiviste si neopozitiviste;

- paradigme interpretative, care subsumeaza abordarile de tip fenomenologic, psihanalitic si

comprehensiv;

- paradigme critice, care se aplica în abordarile sociologice, feministe si marxiste.

Metodologie

Definitia 1: Metodologia este modelul de cercetare utilizat într-un studiu particular; include
informatiile teoretice adiacente temei si metode pentru verificarea acesteia. În acest caz, fiecare cercetare are o
metodologie distincta.

Definitia 2: Metodologia în stiintele sociale are doua laturi: analiza critica a activitatii de cercetare si
formularea unor propuneri pentru perfectionarea acestei activitati.

Lazarsfeld (1969) formula o alta definitie, aratînd ca metodologia are sase obiective principale:
delimitarea obiectului de studiu în cercetarile empirice, analiza conceptelor, analiza metodelor si tehnicilor de
cercetare, analiza raportului dintre metodele si tehnicile utilizate, sistematizarea datelor obtinute în cercetarea
empirica si formalizarea rationamentelor finale.

Metoda este definita ca fiind modul de cercetare, sistemul de reguli si principii de cunoastere si
transformare a realitatii obiective (S. Chelcea, 2001). Metodele reprezinta totalitatea instrumentelor folosite într-
o cercetare pentru culegerea si prelucrarea datelor. Clasificarea metodelor se poate face dupa mai multe criterii:

1. Dupa criteriul temporal, se descriu metode transversale si metode longitudinale. Metodele

transversale urmaresc descoperirea relatiilor dintre laturile, aspectele, fenomenele si procesele socio-umane la
un anumit moment dat. În aceasta categorie se încadreaza observatia, testele, ancheta (pe baza de chestionar si pe
baza de interviu).

Atentie! Testele nu permit predictia!

 Metodele longitudinale studiaza evolutia fenomenelor în timp; în aceasta categorie se încadreaza
studiul de caz, biografia, studiul panel etc. Aceste metode permit o oarecare predictie facuta cu prudenta si nu pe
termen foarte îndelungat.

2. Dupa criteriul reactivitatii, adica al gradului de interventie al cercetatorului asupra obiectului de

studiu, se disting: metode experimentale în care psihologul intervine provocînd producerea unor fenomene,
metode cvasi-experimentale (ancheta, sondajul de opinie), în care psihologul nu intervine activ, dar este prezent,
ceea ce poate duce la o modificare a raspunsurilor (aparitia asa-numitelor "raspunsuri dezirabile"); metode de
observatie, în care psihologul nu este prezent fata în fata cu participantii (studiul documentelor sociale,
observatia indirecta), situatie în care comportarea participantilor este absolut libera, spontana.

3. Dupa criteriul numarului de unitati sociale luate în studiu (numarul de subiecti), se disting: metode
statistice, care presupun investigarea unui numar mare de subiecti (aproximativ 1000-1500, minimum 50):
anchete socio-demografice, chestionare de opinie etc; si metode (analize) cazuistice, care presupun studiul
integral al cîtorva unitati sau fenomene (biografia, monografia, studiul de caz).

Tehnica psihologica reprezinta un demers operational al abordarii. Ex: ancheta reprezinta o metoda,
iar tehnica aleasa în cadrul acestei metode poate fi chestionarul sau interviul.

Procedura se refera la modalitatea concreta de culegere a datelor: creion si hîrtie, reportofon, camera
video, etc.

Scurt istoric

Primele studii empirice din antichitate, apartinînd lui Socrate, Hipocrat, Thales, au fost preluate în
secolul XIX, cînd a avut loc o adevarata explozie a cercetarilor sociale. Le Play investigheaza conditiile de
munca în fabrici folosind monografia. Cresterea conflictelor sociale pe fondul cresterii industriale este unul din
motivele care duc la dezvoltarea cercetarii stiintifice.

Debuturile analizei de tip cantitativ se leaga de numele lui Auguste Comte, care, în 1948, descrie
caracteristicile filosofiei pozitiviste si introduce în cercetare metodele; orientarea pozitivista îsi pastreaza
dominatia pîna în secolul XX. Comte propune ca metoda de cercetare experimentul.

La sfîrsitul anilor '50, pozitivismul este în plina înflorire; pentru a le contrabalansa, apar teoriile
comprehensive care stau la baza abordarilor de tip calitativ. Teoriile comprehensive îi au ca promotori pe Weber
si Husserl si apar pe terenul 21121q1617v sociologiei de tip anglo-saxon. Metodologia de tip calitativ devine o
concurenta serioasa a celei de tip cantitativ. În prezent, între cele doua abordari s-a produs o echilibrare, fiecare
recunoscînd meritele celeilalte.

II. Modele de cercetare

Succesul cercetarilor empirice asupra comportamentului uman individual sau de grup presupune
luarea în considerare a trei principii metodologice. Dupa S. Chelcea (2001), aceste principii sunt: (1) principiul
unitatii teoretic-empiric, (2) principiul unitatii întelegere (comprehensiune) - explicatie, si (3) principiul unitatii
cantitativ-calitativ.

Conform principiului unitatii teoretic-empiric, în cercetarea stiintifica cunostintele teoretice ghideaza

activitatea empirica, activitatea de cercetare concreta; pe de alta parte, datele obtinute prin activitatea de
cercetare confera valoare de adevar teoriilor.

Principiul unitatii întelegere-explicatie pune în discutie relatia dintre subiectul si obiectul cunoasterii
stiintifice. Cu alte cuvinte, a întelege de ce apare sau se desfasoara un anumit comportament nu este acelasi lucru
cu a-l explica. Putem întelege intuitiv cauzele care duc la aparitia unor fenomene sociale, dar aceste acte de
întelegere nu garanteaza obiectivitatea concluziilor noastre. Explicarea unui fapt social presupune descrierea si
definirea unor argumente concrete care sa justifice aparitia si dezvoltarea unor fenomene sociale. Asadar,
explicatia stiintifica presupune o analiza de profunzime a comportamentului uman, si nu doar o simpla intuitie.

Principiul unitatii cantitativ-calitativ impune utilizarea convergenta a metodelor statistice, specific

cantitative, si a celor cazuistice, specific calitative.

Din punct de vedere epistemologic, cercetarea cantitativa se supune paradigmei pozitiviste, conform
careia evenimentele, faptele, informatiile care decurg din observatii si experimente pot fi analizate obiectiv.
Pozitivismul admite ca exista o realitate exterioara subiectului, o conduita externa care reproduce ad integrum
trairile sale psihice interne. Aceasta realitate externa (comportamentul uman) poate fi masurat de catre
cercetatori într-un mod absolut obiectiv. Subiectivitatea inerenta poate fi eliminata prin concordanta observatiei:
daca exista trei persoane care ajung la aceeasi concluzie despre caracteristicile unui comportament, eroarea de
evaluare este nula.

Cercetarile cantitative, prin caracteristicile metodelor pe care le utilizeaza si prin analiza matematico-
statistica a datelor obtinute, conduc la adevaruri sau informatii care pot fi generalizate. Explicarea unui fenomen
social trebuie sa se obtina pe calea unui experiment; construirea teoriilor urmeaza o cale bine definita, se
utilizeaza concepte si proceduri formale cunoscute, astfel încît rezultatele sa poata fi verificate de alti cercetatori
prin utilizarea aceleiasi metodologii.

Demersul logic utilizat în cercetarile cantitative este deductia.

Cercetarea calitativa se supune paradigmei comprehensive, conform careia psihicul uman nu este
integral prezent în comportamentul manifest; aceasta perspectiva admite teza independentei între conduita de
masurat si realitatea ei obiectiva. În plus, conform acestei paradigme, obiectivitatea cercetarii este o iluzie:
masuram ce ni se ofera.

Georges Devereaux (1980) preciza ca stiintele socio-umane trebuie sa tina cont si de persoana
cercetata, de faptul ca trasaturile ei de personalitate pot influenta si chiar perturba rezultatele cercetarii. Pentru a
îndrepta neajunsul capacitatii de a fi obiectiv, el propune validarea de semnificatie, specifica paradigmei
comprehensive. Validarea de semnificatie se obtine printr-o analiza obiectiva si critica a datelor intermediare si
finale ale unei cercetari de catre un grup de specialisti sau chiar de catre participantii la cercetare, considerati
"persoane neutre" în raport cu cercetatorul.

Rezultatele unei cercetari comprehensive nu pot fi generalizate si nici nu-si propun acest scop. Ele duc
la o explicare de profunzime a unui segment de comportament.

Modelul cercetarii stiintifice

Un prim pas al cercetarilor empirice presupune doar schitarea unui model de cercetare. Aceasta schita
presupune sa definim mai întîi comportamentele pe care vrem sa le evaluam, sa precizam unde, cînd si cum
putem masura aceste comportamente. De asemenea, ne vom gîndi la modalitatile de prelucrare a informatiilor
obtinute si la modurile de analiza a acestor rezultate. Modelul de cercetare difera în functie de natura si scopul
acesteia si de metodele pe care vrem sa le utilizam.

Orice cercetare obliga la cîteva decizii:

- ce tip de abordare este mai bun pentru situatia sociala pe care vrem sa o evaluam (cantitativ, calitativ
sau mixt);

- caracteristicile populatiei pe care urmeaza sa lucram: care sunt subiectii, cîti sunt acestia; pentru o
cercetare cantitativa stabilim numarul si caracteristicile subiectilor înainte de a debuta cercetarea; pentru o
cercetare calitativa, numarul subiectilor nu este ferm stabilit de la început, avem doar o tinta, un numar
aproximativ;

- o alta decizie tine de metodele utilizate;

 - se stabileste echipa de cercetare: numarul de specialisti, specialitatea lor, daca se vor folosi operatori
sau nu;

- se obtine acceptul unei institutii si a participantilor.

Berger (1989) stabilea scopurile unui model de cercetare:

1. Sa ofere un ghid care sa dirijeze activitatile prin reducerea la maxim a posibilelor pierderi
financiare si de timp.

2. Sa asigure ordinea activitatilor, a operatiilor, astfel încît nici un scop urmarit sa nu fie omis sau sa
fie urmarit într-un moment nepotrivit.

3. Sa previna distorsiunile de informatie si erorile de lucru.

Modelul unui ciclu de cercetare, dupa Beaugrand (1993) presupune cinci pasi: (1) enuntarea
problemei de cercetare; (2) formularea planului de cercetare; (3) culegerea de informatii; (4) analiza si
interpretarea informatiilor culese; (5) reformularea enunturilor teoretice initiale în functie de rezultatele obtinute
la sfîrsitul activitatii.

1. Enuntarea problemei de cercetare

În general, o problema apare ca urmare a unui gol de informatie. Aceasta lipsa de informatie este
primul pas în formularea temei, a problemei de care ne vom ocupa. Precizarea clara a obiectivelor cercetarii se
face însa doar ca urmare a unei activitati de documentare. Activitatea de documentare precizeaza ce studii si
informatii mai exista despre tema respectiva. De asemenea, tot prin documentare ne putem fixa modalitatile de
abordare a problemei, metodele etc.

În aceasta etapa, observatia nestructurata (de tip calitativ) ne poate fi de folos, pentru ca permite
obtinerea unui inventar complet a tuturor posibilitatilor sub forma de întrebari. La finalul acestei etape se pot
formula ipotezele de cercetare, si anume ipotezele teoretice.

2. Formularea planului de cercetare

Presupune traducerea ipotezelor teoretice în ipoteze empirice, fixarea locului cercetarii si a grupului
de cercetat, alegerea metodelor, verificarea oportunitatii utilizarii acestora si operationalizarea conceptelor.

În cercetarea de tip cantitativ, aceasta operationalizare este absolut necesara, deoarece ea permite
definirea cu acuratete a variabilelor utilizate. Exemplu de operationalizare: conceptul de "responsabilitate"
include urmatoarele trasaturi: stabilitate în actiune, constanta comportamentala, fidelitate, capacitate de
concentrare.

Operationalizarea a fost definita (1962) ca fiind o reteta care presupune trei pasi:

- selectia indicatorilor;

- cuantificarea variabilelor (stabilirea valorilor pe care le pot lua indicatorii);

- identificarea unui continuum numeric al valorii variabilelor (ex: fidelitatea poate lua valori de la 1 la
X).

Reguli ale operationalizarii conceptelor:

a) Regula relevantei empirice: indicatorii trebuie sa reflecte exact conceptul pe care îl masoara;
 b) Regula adecvarii empirice: indicatorii trebuie sa aiba capacitatea de a masura toate fetele
conceptului;

c) Regula cuantificarii: valorile numerice utilizate în cuantificarea indicatorilor si variabilelor trebuie

sa aiba capacitatea de a respecta constant aceleasi proceduri. Caile de selectie a indicatorilor: studii exploratorii,
analiza definitiilor, apelul la propria experienta.

În cercetarea calitativa, operationalizarea este considerata neadecvata. Lamneck (1988) explica de ce

operationalizarea este inoperanta în cercetarea calitativa:

- nu asigura relatia abstract-concret, ci este o relatie abstracta, deoarece un concept este transcris prin
alt concept;

- este incompleta, deoarece nu poate acoperi toate aspectele conceptului relativ, care este în perpetua
revolutie;

- este subiectiva: determinarea indicatorilor este dependenta de ceea ce întelege cercetatorul; astfel se
explica de ce pentru acelasi concept exista mai multe definitii.

Lamneck vorbeste si despre cuantificarea variabilelor: stabilirea unor echivalente nu întotdeauna

conforma cu realitatea. El concluzioneaza ca operationalizarea este o pierdere de timp, pentru ca presupune
definirea conceptului înainte de a debuta cercetarea, si astfel vom fi obligati sa urmam ceea ce am stabilit
dinainte.

3. Culegerea de informatii se face prin diferite metode, cantitative sau calitative, si utilizînd diverse
tipuri de design.

4. Analiza si interpretarea informatiilor culese conduce la generalizari empirice.

Analiza si interpretarea informatiilor se poate face la diferite nivele:

- comparatie de medii sau procente, utilizînd testul t Student;

- comparare de abateri;

- teste statistice.

În cazul prelucrarii cu ajutorul inferentelor, corelatiei, a regresiei, se poate afirma: "Rezultatele

obtinute ilustreaza efecte sistematice si nu sunt obtinute la întîmplare"; aceasta afirmatie este permisa numai în
cazul utilizarii acestor prelucrari statistice superioare.

Interpretarea reprezinta confruntarea relatiilor dintre variabile, relatii presupuse prin ipoteza. În unele
cazuri, ipoteza poate fi o simpla descriere de regularitati, iar din punct de vedere al calculului statistic, o simpla
comparare de medie sau procente; alteori ipoteza presupune o inferenta, explicarea cauzala a unor fenomene, iar
rezultatele sunt obtinute în urma unui studiu corelational sau de regresie. Interpretarea obliga la confruntarea
rezultatelor cu ipoteza initiala.

5. Reformularea enunturilor teoretice initiale se face evaluînd întregul studiu; se stabileste în ce

masura metodele alese au corespuns ipotezei, care au fost sursele de eroare si în ce domeniu pot fi generalizate
rezultatele obtinute.

Fiind etapa în care se pot propune revizuiri teoretice ale unor modele existente, ea presupune
încorporarea datelor de cercetare în teoriile existente, anularea informatiilor neconcludente (gresite) si
formularea unor noi probleme de cercetare (noi ipoteze).
 În sfîrsit, dupa toate aceste etape mai urmeaza si etapa de publicare a rezultatelor obtinute, care
încheie un ciclu de cercetare si care presupune o expunere la judecata comunitatii stiintifice, judecata care se
aplica atît cercetatorului, cît si institutiei la care este afiliat.

Acest ciclu de cercetare este specific cercetarii cantitative.

În cazul cercetarii calitative exista unele diferente. Sarankatos (1994) propune aceasta comparatie,
spunînd: daca prima etapa, în cazul unei abordari cantitative, presupune specificarea unui obiectiv, formularea
unei ipoteze, operationalizarea conceptelor, în cercetarea calitativa aceasta etapa obliga la formularea unor
obiective mai generale, mai putin structurate; ipotezele se pot formula si pe parcursul cercetarii, iar
operationalizarea conceptelor este un proces care nu îsi are rostul în acest caz.

Alte diferente între cercetarea cantitativa si cea calitativa:

- daca în cercetarea cantitativa design-ul este planificat cu multa acuratete de la debut, ea presupunînd
si o selectie judicioasa a loturilor de subiecti si precizarea metodelor de colectare a datelor si tipul de prelucrare,
în cercetarea calitativa design-ul este cunoscut, dar nu restrictiv; pasii nu sunt fixati în ordine absolut riguroasa.

- exista criterii de selectie a subiectilor, dar criteriul de reprezentativitate statistica nu-si are locul în
cercetarea calitativa;

- culegerea datelor: daca într-o abordare cantitativa putem utiliza operatori, într-o analiza calitativa
acest lucru nu este permis si obligatoriu cercetatorul preia informatia;

- analiza datelor: în cercetarea calitativa, aceasta nu este o etapa separata; ea se efectueaza pe parcurs,
pe masura aparitiei de noi informatii, se apreciaza daca ele sunt utile sau nu obiectivului fixat;

- interpretarea datelor se face prin generalizare inductiva (în studiul cantitativ) si prin generalizare
analitica (în studiile calitative).

III. Formularea ipotezelor

Ipotezele sunt specifice cercetarilor cantitative; formularea lor se face dupa ce au fost definite
scopurile cercetarii si conceptele cu care vom lucra. Exista o serie de motive pentru care ipotezele sunt necesare:
(1) necesitatea determinarii si delimitarii domeniului de cercetare, si (2) o ipoteza ghideaza colectarea datelor,
analiza si interpretarea lor.

În cele mai multe cazuri, ipotezele se refera la verificarea unor relatii care se stabilesc între doua
variabile, ceea ce ne permite sa spunem ca ipoteza respectiva contine o posibila solutie la problema aflata în
studiu.

Kerlinger (1964) definea ipoteza ca fiind un enunt conjunctural despre relatia dintre doua sau mai
multe variabile. Legatura dintre variabile propusa prin ipoteze este o relatie posibila, nu una certa; ipoteza este
deci o explicatie plauzibila care urmeaza a fi verificata în cercetare prin datele care se obtin.

În stiintele sociale, ipoteza este reflectarea într-o forma specifica a realitatii obiective, un enunt cu
caracteristici de probabilitate despre sensul, interconditionarea si cauzalitatea evenimentelor si
comportamentelor umane.

Caplaw (1970) ofera doua definitii ale termenului de ipoteza:

1. Ipoteza este enuntul unei relatii cauzale într-o forma care permite verificarea ei empirica.

2. Ipoteza este o tentativa de explicatie la o problema de cercetare.

Ipotezele trebuie sa fie testabile, specifice si precise, sa contina formulari clare, sa numeasca variabile
si sa descrie relatiile care se stabilesc între ele.
 Potrivit lui S. Chelcea (2001), ipotezele trebuie sa îndeplineasca 10 conditii pentru a fi valide:
generalitatea, complexitatea, specificitatea, determinarea, falsificabilitatea, testabilitatea, predictivitatea,
comunicabilitatea, reproductibilitatea si utilitatea.

1. Generalitatea se refera la faptul ca o ipoteza trebuie formulata astfel încît relatiile dintre variabile
sa fie adevarate indiferent de conditiile spatio-temporale.

2. Complexitatea se refera la numarul de variabile care sunt cuprinse într-o ipoteza. Ipotezele de nivel
1 au doar doua variabile corelate, ipotezele de nivel 2 au trei variabile corelate; se poate merge pîna la ipoteze de
nivel 3, cu patru variabile corelate.

3. Specificitatea priveste numarul de valori pe care le pot lua variabilele respective, valorile putînd fi
extremizate (prezent-absent) sau pe un continuum între extreme.

4. Determinarea priveste obiectivitatea ipotezei respective, în sensul ca nu putem enunta o relatie

între doua variabile dintre care una este imposibil de evaluat.

5. Falsificabilitatea priveste formularea enuntului ipotetic În aceasta privinta vorbim despre ipotezele
de tipul "si da, si nu".

6. Testabilitatea se refera la conditiile de verificare a ipotezei, în sensul ca, cu cît o ipoteza este mai
concreta, cu atît ea poate fi verificata mai usor.

7. Predictivitatea se refera la faptul ca o ipoteza are functia  de a descrie si explica anticipativ

procesele, relatiile, evenimentele psihice.

8. Comunicabilitatea priveste formularea enuntului: enuntul unei ipoteze trebuie sa îndeplineasca

conditii de inteligibilitate, astfel ca ea sa fie decodificata identic atît de cel ce o formuleaza, cît si de cel ce o
citeste.

9. Reproductibilitatea se refera la posibilitatea de a repeta un demers de cercetare, adica posibilitatea

de re-validare a ipotezei de catre alti cercetatori.

10. Utilitatea se refera la faptul ca o ipoteza, prin confruntarea cu realitatea, poate fi total validata,
partial validata sau invalidata. Infirmarea unei ipoteze nu înseamna neaparat ca acea ipoteza este eronata.

Etapele formularii ipotezelor

Sunt definite trei etape (dupa Charboneau): (1) formularea ipotezelor generale; (2) formularea
ipotezelor de cercetare si (3) formularea ipotezelor statistice. Aceste etape corespund celor trei tipuri de ipoteze
definite în cercetare: ipotezele generale, de cercetare si statistice.

1. Formularea ipotezelor generale.

Se pot formula una-doua ipoteze cu grad de generalitate mare. Ele pot fi privite ca niste ipoteze de
lucru, niste formulari preliminare ale scopurilor cercetarii. Ipotezele de lucru sunt admise atunci cînd nu exista
suficiente informatii pentru o formulare clara si precisa.

Ipotezele generale ghideaza demersul de documentare si permite alegerea unor scopuri, a unor tinte.

Exemplu: Profesorul A. Bandura (1963) a efectuat o cercetare avînd la baza o teorie referitoare la
agresivitate, si anume ca perceperea unor comportamente determina un proces de achizitie, de învatare a lor.
Astfel, el si-a propus sa cerceteze daca se poate vorbi despre adaptarea unui comportament agresiv ca urmare a
perceperii lui. Cercetarile initiale s-au bazat pe ipoteza generala conform careia faptul de a imagina sau percepe
un comportament agresiv executat de o alta persoana reduce autocontrolul, determinînd aparitia unor
comportamente agresive. El a enuntat o a doua ipoteza generala, de lucru: Reactia la imaginea unui act agresiv
determina mai degraba o crestere a agresivitatii decît o scadere a ei.
 Cercetarea a presupus trei grupuri de subiecti copii. Fiecare grup a fost supus unui stimul agresiv
diferit: primul grup a vizionat un film foarte agresiv cu personaje oameni; al doilea grup a vizionat o piesa de
teatru cu un grad ridicat de agresivitate, iar al treilea grup a vizionat un film de desen animat cu continut agresiv.
S-a considerat ca astfel subiectii sunt supusi la frustrare.

S-a constatat ca grupul al doilea a manifestat cea mai accentuata crestere a agresivitatii, urmat de
primul grup si apoi de al treilea. S-a masurat ulterior, comparativ, agresivitatea la baieti si la fete, precum si tipul
de agresivitate (imitativa sau non-imitativa). Rezultatele au aratat ca exista o influenta între vizionarea unor
materiale cu continut agresiv si comportamentul agresiv ulterior, influenta depinzînd de gradul de realism al
materialului prezentat (teatru - film - desen animat). Din punctul de vedere al efectului pe sexe, s-a constatat o
agresivitate în oglinda ( fetele imitau comportamentul agresiv feminin vazut în material, iar baietii imitau
comportamentul masculin).

Paranteza: Se impune o diferentiere între ipotezele teoretice si cele generale: ipotezele teoretice
propun interpretari generice ale faptelor si fenomenelor, au un grad mai mare de generalitate decît cele generale,
sunt indirect testabile si sustin salturile semnificative ale gîndirii, sau "revolutiile stiintifice".

2. Formularea ipotezelor de cercetare

Optiunea pentru o strategie de verificare a enuntului general obliga la formularea unor ipoteze cu un
grad mai mare de concretete - ipotezele de cercetare. Ipoteza de cercetare este mult mai concreta si respecta
regulile logicii formale; de asemenea, ea precizeaza activitatile care se vor efectua în cadrul cercetarii.

Revenind la exemplul cercetarii întreprinse de profesorul Bandura, în acest caz ipoteza de cercetare a
fost: "Confruntati cu un model agresiv, copiii vor dezvolta ulterior mai multe comportamente agresive,
comparativ cu cei care nu au fost confruntati cu un asemenea model." Bandura a mai formulat si o serie de
ipoteze referitoare la dezvoltarea unor comportamente agresive generate de imagini de film si imagini de desen
animat.

Pentru a fi corecte, ipotezele de cercetare trebuie sa fie: operationale, riguroase, sa presupuna un grad
de originalitate si sa fie verificabile.

Caracterul operational presupune ca ipotezele trebuie sa precizeze activitatile sau operatiile concrete
care trebuie efectuate pentru a vedea daca evenimentele psihice presupuse au lor. În cercetarea lui Bandura,
modelul de imitat ia forma comportamentelor reale. Ipotezele sunt operationale pentru ca descriu actiunile care
declanseaza un comportament.

Caracterul riguros presupune cerinta de a nu te hazarda prin ipoteza sa precizezi clar, cantitativ gradul
de aparitie al unei variabile. Bandura nu precizeaza daca comportamentele caracterizate ca fiind imitative ale
agresivitatii imaginilor sunt de trei ori mai puternice decît cele caracterizate ca fiind non-imitative.

Originalitatea presupune ca informatiile propuse de o ipoteza trebuie sa fie o achizitie originala, dar
valida pentru stiinta. Bandura a vrut sa îmbogateasca teoria învatarii prin imitatie si sa puna în discutie teoria
catharsis-ului.

Caracterul verificabil presupune ca un enunt trebuie sa fie confirmat într-o oarecare masura de catre
datele de cercetare.

3. Formularea ipotezelor statistice

Pentru a formula aceste ipoteze, mai întîi decidem care criteriu îl folosim pentru a stabili gradul de
valabilitate al unei ipoteze de cercetare. Daca Bandura ar fi presupus ca o imagine violenta va declansa la toti
copii participanti la experiment comportamente agresive de acelasi tip, aceasta ar fi fost o greseala. El însa nu
face precizarea "la toti copiii", astfel ca ipoteza este corecta, pentru ca reactia copiilor la stimuli a fost diferita.
La majoritatea copiilor s-a înregistrat o scadere a controlului, dar au fost si cazuri cînd aceasta nu s-a întîmplat.
 Prin ipoteza statistica se stabilesc masuri cantitative ale comportamentelor de masurat. Aceste evaluari
cantitative permit cuantificarea reactiilor comportamentale si stabilirea relatiilor între stimul si reactie. De
asemenea, ele ne permit si sa aflam daca evaluarile facute corespund unor realitati si sunt tipice.

Concluzie:

Pe parcursul unei cercetari, ipotezele obtin un grad de precizie tot mai mare pe masura ce studiul se
desfasoara. Ipotezele de cercetare sunt o concretizare a ipotezelor generale, iar ipotezele statistice stabilesc daca
ipotezele de cercetare fixate apriori sunt verificate de rezultatele cercetarii.

Etapele de formulare a ipotezelor nu sunt concomitente temporal cu etapele studiului. Studiul

debuteaza atunci cînd ipotezele de cercetare sunt fixate. Putem apela la un studiu preliminar, pentru a fixa aceste
ipoteze de cercetare. Ipotezele statistice se leaga de faza a treia a derularii unui studiu, cea de analiza statistica, si
sunt active doar în aceasta faza.

IV. Tipuri de cercetari

Exista diverse clasificari ale cercetarilor psihologice, dupa mai multe criterii. În functie de scop, se
deosebesc: cercetari descriptive, cercetari predictive si cercetari explicative.

Cercetarile descriptive. Scopul lor este surprinderea sau descrierea evolutiei unor evenimente,
comportamente etc., definirea si clasificarea evenimentelor cercetate si a relatiilor dintre ele. În cercetarile
descriptive se utilizeaza de obicei abordarea nomotetica. Acest tip de abordare, corect utilizata, este optim în
domeniul psihologiei sociale si al sociologiei, pentru ca scopul unor asemenea studii este surprinderea
caracteristicilor comune ale unui grup sau populatie, caracteristici comune care pot fi considerate "performante
medii" si sunt tipice grupului respectiv. Se lucreaza cu grupuri mari de subiecti; ca metode, se utilizeaza studiile
corelationale (teste) si ancheta (chestionar, interviu).

În cazul studiilor psihologice în care urmarim performantele individuale, unicitatea persoanei, a unor
comportamente psihice, ne înscriem într-o abordare de tip idiografic, care permite descrierea caracteristicilor
particulare (individualizate) ale unei persoane. În acest caz, esantionul poate fi limitat la 30 persoane, iar ca
metoda se utilizeaza studiul de caz, biografia, metodele calitative.

Cercetarile predictive au ca scop stabilirea modalitatilor în care vor evolua diferite evenimente. În
acest tip de cercetari se apeleaza, de obicei, la studii corelationale. Vom avea cel putin doua siruri de
performante (sau variabile) si, utilizînd valorile unei performante (sau variabile), dorim sa facem predictii asupra
evolutiei unei alte performante (variabile) sau a mai multora. Ajungem sa obtinem sirul de variabile si stabilim
corelatia atunci cînd evaluam cu metode diferite acelasi eveniment psihic, sau cu aceeasi metoda doua
evenimente psihice care au legatura între ele. Pentru acest tip de cercetari nu este necesar grupul de control.

Putem evalua din punct de vedere calitativ relatiile dintre doua variabile în functie de nivelul si tipul
relatiei sau relatiilor care se stabileste între cele doua variabile. Nivelul de variatie arata cît de strînse sunt
legaturile dintre variabile (pragul de semnificatie al unei corelatii), iar tipul variatiei indica directia în care se
stabileste legatura respectiva (pozitiv sau negativ).

Important: Corelatia dintre doua evenimente, indiferent cît de strînsa si indiferent de directia ei, nu
înseamna o relatie de determinare, ci o evolutie concomitenta.

O concluzie este semnificativa daca valoarea pragului de semnificatie este mai mica de 0,05; daca este
egala cu 0,05, avem de a face cu o corelatie mediu semnificativa.

Instrumentele cel mai frecvent utilizate în studiile corelationale sunt testul, ancheta (chestionar,
interviu); ambele ofera informatii diagnostice (aplicabile la momentul prezent), nu prognostice.

Cercetarile explicative au ca scop determinarea cauzelor unui eveniment sau explicarea unei evolutii.
În acest caz se foloseste metoda experimentala. pentru  a se explica o cauzalitate, este necesar sa se respecte trei
conditii:
 - sa existe o corelatie între cele doua evenimente urmarite;

- sa existe o relatie temporala si cauzala;

- sa se elimine, pe cît posibil, cauzele alternative.

De exemplu, pornind de la premisa ca un comportament educational agresiv va declansa un raspuns

agresiv, modelam un experiment folosind un grup de cadre didactice cu comportament agresiv, urmarind efectele
asupra grupului experimental de elevei sau studenti. În aceste cazuri este necesar si un grup experimental.

Observatia

Observatia este o metoda tipic descriptiva, care presupune accesul direct la obiectul cercetat si se
foloseste în combinatie cu alte metode: anamneza, studiul de caz, biografia, interviul, studiul documentelor.
Observatia presupune derularea unor evenimente si prezenta unui observator care sa poata lua cunostinta de ele.
Prin observatie nu se obtin informatii asupra cauzelor sau consecintelor unor fenomene sociale; de aici decurge
faptul ca observatia nu poate fi folosita în orice conditii.

Exista diferite clasificari ale acestei metode; pentru moment diferentiem între observatia nestiintifica
si cea stiintifica. Observatia nestiintifica este o observatie întîmplatoare, fara scop si fara un plan (grila) care sa
permita înregistrarea unor reactii.

Observatia stiintifica este cea în care exista un scop anterior fixat si o grila sau fisa de înregistrare a
fenomenelor, mai mult sau mai putin elaborata.

Observatia stiintifica poate fi de doua tipuri: cu interventia cercetatorului si fara interventia

cercetatorului. Cercetarile în care se utilizeaza observatia fara interventia cercetatorului sunt specifice
abordarilor cantitative si putem considera ca sunt naturale (reactiile subiectului nu sunt influentate de prezenta
psihologului), neparticipative, structurate în masura în care exista o grila de observatie. Aceasta consta în pre-
existenta unor evenimente, comportamente pe care cercetatorul le asteapta si pe care le va urmari.

Observatia stiintifica cu interventia cercetatorului este specifica abordarilor calitative, este

participativa, observatorul fiind integrat în grupul de observat, de obicei nestructurata (grila de observatie nu este
stabilita dinainte în amanunt, ci se precizeaza doar o serie de obiective; informatia se sistematizeaza pe masura
ce se aduna), activa în masura în care cercetatorul, fiind integrat în grup, participa la activitatile desfasurate de
acesta.

Exista o serie de avantaje ale observatiei cu interventia cercetatorului:

- permite masurarea limitelor unor comportamente prin manipularea unor evenimente declansatoare;

- se pot declansa prin manipulare comportamente greu de surprins în situatii normale;

- se pot compara efectele generate de diverse proceduri de manipulare.

Observatia neparticipativa (cantitativa): Etape

I. Ca în orice cercetare, primul pas îl constituie stabilirea temei si a conditiilor de lucru. Fiind o
abordare cantitativa, topica este riguros fixata, astfel încît sunt precizate de la început toate elementele care
urmeaza a fi observate. Se definesc evenimentele, categoriile, clasele (constînd în comportamente) care prezinta
interes pentru studiu, de obicei în urma unor discutii cu experti. Este de dorit sa se apeleze la persoane neutre si
cu experienta în domeniu.

II. În aceasta etapa, predominant organizationala, este necesar sa se stabileasca atît esantionul, cît si
grupul de lucru. De asemenea, se obtin toate aprobarile necesare pentru a desfasura o asemenea cercetare.
 Selectia esantionului presupune apelul la proceduri clasice de esantionare. În ce priveste observatorii,
ei trebuie sa aiba o serie de calitati:

- un anumit nivel intelectual;

- un anumit nivel cultural;

- experienta în domeniu;

- informatii multiple asupra temei de cercetare;

- flexibilitate si capacitate de adaptare;

- abilitate în colaborare si comunicare;

- capacitatea de a urmari unitatile de observatie (comportamentele) fixate (observatorul nu trebuie sa

se lase "furat" de fapte colaterale celor fixate, indiferent cît de interesante ar fi ele).

Coordonatorul grupului de lucru apeleaza la un antrenament cu cei care participa la cercetare, pentru a
fi sigur ca scopurile fixate sunt întelese. În acest antrenament sunt explicate caracteristicile populatiei, se descriu
posibilele evenimente colaterale care pot aparea, caracteristicile unitatilor de observare, se ofera solutii la
posibilele conflicte care pot aparea, se enumera posibilele situatii care genereaza distorsiunea comportamentelor
urmarite (a unitatilor de observare), se fac exercitii de atentie distributiva si, în masura în care se poate, exercitii
pentru cresterea capacitatii de adaptare si a flexibilitatii observatorilor.

III. Colectarea datelor presupune stabilirea unei grile sau fise de observatie. În functie de tipul de
grila, exista mai multe modalitati de colectare a datelor:

- înregistrarea narativa presupune reproducerea cît mai completa a evenimentelor urmarite; pentru
aceasta se utilizeaza videocamera, reportofonul sau, în lipsa lor, un grup de observatori în locul unui singur
observator.

- scalele de evaluare pot fi:

- nominale - ne vom raporta la anumite categorii ale stimulului care trebuie masurate;

- scale de tip check-list;

- scale ordinale, în care se acorda valori diferitelor evenimente care apar în cazul unitatilor
de observatie si se marcheaza valorile care difera fata de cea stabilita drept reper;

- scale de interval, în care se precizeaza si diferentele dintre doua evenimente.

IV. Analiza datelor si redactarea raportului de cercetare

Analiza datelor este de tip statistic. Raportul respecta anumite standarde ale comunitatii stiintifice;
exista posibilitatea de a nu respecta aceste standarde, daca studiul este comandat si platit de cineva care doreste o
alta modalitate de prezentare a datelor.

Krüger (1987) enumera o serie de avantaje ale observatiei:

- este o procedura putin complicata si ieftina;

- permite obtinerea de informatii atunci cînd respondentii nu sunt capabili sa le ofere (cazul copiilor,
al persoanelor care nu vorbesc etc.);
 - studiaza evenimentele asa cum sunt ele în realitate;

- ofera informatii directe, neprelucrate, neinterpretate, în sensul ca datele obtinute nu pot fi banuite de
a avea un indice de dezirabilitate sociala, cum sunt cele obtinute prin chestionar, interviu etc.

- permite colectarea de informatii multiple, chiar daca uneori ele sunt greu de prelucrat.

Limite ale observatiei:

- nu poate fi utilizata atunci cînd scopul este studiul comportamentelor grupurilor mari;

- nu poate oferi informatii despre trecut, viitor sau evenimente neasteptate;

- este inadecvata pentru determinarea unor fenomene concrete cum ar fi violenta în familie;

- datele obtinute pot fi influentate de subiectivitatea observatorului;

- un observator nepregatit poate oferi informatii neconsistente, neimportante sau poate sa induca
comportamente celor observati.

Prevenirea acestor neajunsuri se poate face printr-un design bine stabilit, prin selectia observatorilor si
a asistentilor pe criterii bine stabilite si prin antrenament.

Observatia participativa (de tip calitativ)

Este folosita atunci cînd dorim informatii multiple si complete asupra unei comunitati. Este frecvent
utilizata în studiile de antropologie si etnografie.

Observatia participativa presupune o serie de tehnici cu ajutorul carora se stabileste între cercetatori si
grupul de cercetat o relatie stiintifica în care se conjuga principiile unei anchete intensive cu principiile unei
activitati de observatie.

Aceasta forma de observatie presupune o relatie directa si de durata cu subiectii cercetarii si, spre
deosebire de observatia neparticipativa, presupune comunicarea directa dintre observatori si observati, ceea ce
înseamna eforturi pentru a învata sistemul de comunicare al grupului de cercetat. Respectînd aceasta conditie se
evita o serie de capcane si de informatii superficiale. Un aspect important este faptul ca participînd direct la
activitatea grupului, implicarea cercetatorului poate fi foarte mare, astfel încît informatiile culese sa nu mai fie
obiective.

Obiectivitatea este unul din telurile constant prezente în gîndul unui cercetator care apeleaza la aceasta
metoda. Ea este necesara si atunci cînd se alcatuieste raportul de cercetare; pentru aceasta este necesar ca, în
perioada culegerii de date, sa se faca apel la o serie de tehnici de înregistrare a informatiilor (prin jurnal de teren,
fise descriptive, inventare), care trebuie sa îndeplineasca conditia obiectivitatii, iar la întocmirea raportului datele
trebuie preluate exact cum apar ele în aceste jurnale sau fise.

Scurt istoric

Observatia participativa a fost utilizata pentru prima data de catre R. Malinovski într-un studiu asupra
caracteristicilor populatiei din coloniile franceze. Apoi a fost preluata si dezvoltata de scoala de sociologie de la
Chicago. Aportul acestei scoli consta, între altele, din clasificarea tipurilor de observatori dintr-o cercetare de tip
participativ (comprehensiv):

- observatorul periferic, care se pozitioneaza marginal fata de grup, deoarece considera ca o implicare
prea puternica în activitatea comunitatii ar duce la distorsionarea informatiilor obtinute;
 - observatorul participant activ, care considera ca, pentru a obtine informatii pertinente, este necesar
sa se implice puternic, astfel încît sa se situeze pe o pozitie importanta în acea comunitate;

- observatorul complet, care preia valorile comunitatii de observat, astfel ca ajunge sa poata practica
auto-observatia ca sursa de informatii asupra comportamentului grupului respectiv.

Tipuri si metode de cercetare

În cercetarile socio-umane, termenul metoda are diferite acceptiuni. Uneori are un înteles mai larg
(metoda statistica, dialectica etc.), alteori are un sens mai restrîns (observatie, ancheta etc). Clasificarea
metodelor de cercetare se face în functie de diverse criterii: (1) criteriul temporal, (2) criteriul de reactivitate, (3)
caracteristicile intrinseci ale metodei, (4) locul si rolul ocupat în procesul cercetarii, (5) scopurile cercetarii.

(1) În functie de criteriul temporal, se disting:

- Cercetari transversale, care determina relatiile dintre laturile sau aspectele unui fenomen psihic la un
moment dat. (Exemplu: responsabilitatea la studentii din anul I psihologie.) Metode utilizate: observatia,
ancheta, testul.

- Cercetari orizontale pe esantioane succesive independente, în care se masoara aceeasi caracteristica

psihica în cîtiva ani succesivi. (Exemplu: responsabilitatea la studentii din anul I psihologie, în anii scolari 1995-
1996, 1997-1998, 1999-2000, 2001-2002.) Metode utilizate: observatia, ancheta, testul.

- Studiile longitudinale, care presupun masurarea evolutiei fenomenelor în timp, de obicei pe termen
de 10 ani sau, mai rar, cu pas de 10 ani; subiectii sunt aceiasi si asupra lor se fac evaluari comparative.
(Exemplu: responsabilitatea acelorasi studenti la psihologie masurata succesiv în anul I, anul II, anul III, anul
IV.) Metode utilizate: testul, studiul de caz, biografia etc.

(2) Criteriul de reactivitate priveste gradul de interventie al cercetatorului asupra subiectului. În

functie de acest criteriu se disting:

- Cercetarile experimentale, în care cercetatorul intervine si determina anumite reactii ale subiectului;

- Cercetarile cvasi-experimentale, în care cercetatorul este prezent, dar nu intervine activ în generarea
unor reactii (exemplu: sondajul de opinie).

- Cercetarile observationale, în care cercetatorul nu intervine deloc (observatia, studiul documentelor

oficiale, al biografiilor etc.)

(3) În functie de caracteristicile intrinseci ale metodei, se disting:

- Metode si cercetari cantitative, si

- Metode si cercetari calitative.

(4) În functie de locul si rolul ocupat în procesul cercetarii, se disting:

- Metode de culegere a informatiilor (observatie, experiment, test);

- Metode de prelucrare a informatiilor, si

- Metode de interpretare a informatiilor.

(5) În functie de scopul cercetarii, se disting:

 - Metode si cercetari descriptive;

- Metode si cercetari predictive (studiul corelational);

- Metode si cercetari explicative.

Reguli specifice:

1. Implicarea. A Piette preciza ca "observatia participativa, ca modalitate de acces la informatiile care

structureaza valorile unei societati poate fi considerata mai degraba o forma de socializare decît o forma de
participare de tip afectiv si psihologic".

Diferenta dintre participare si socializare vizeaza gradul de implicare. Participarea presupune

preluarea de valori si integrarea lor fara discernamînt, în timp ce socializarea presupune comunicarea cu cei cu
care lucrezi si efortul de a-i întelege.

În raport cu observatia participativa, se pune întrebarea legata de distanta, de gradul optim de integrare
într-un grup, care sa permita obtinerea de informatii corecte, valide. Fie ca se situeaza la periferia grupului, fie ca
se pozitioneaza central în grup, observatorul are sanse sa ajunga la informatii corecte, atunci cînd nu uita scopul
cercetarii si dispune de o serie de informatii generale privitoare la populatia respectiva. (Daca apelam la
observatia neparticipativa clasica, aceste doua cerinte nu sunt neaparat obligatorii, deoarece exista o grila care
obliga la obiectivitate.)

În aceste conditii, persoanelor care sa participe la o cercetare cu observatie participativa trebuie sa fie
alese dintre persoanele care se pot integra în comunitatea de observat, pentru a putea obtine un maximum de
informatie. De asemenea, este necesara comunicarea directa între observator si cei observati, ceea ce presupune
cunoasterea limbajului folosit de populatia cercetata.

2. Completitudinea. Scopul unor cercetari bazate pe observatia participativa este descrierea cît mai
completa a situatiei / situatiilor si a caracteristicilor grupului observat. Completitudinea informatiilor înseamna
ca accentul cade pe detalii, care reprezinta argumente în favoarea unei afirmatii generale.

3. Neutralitatea. Deriva din presupunerea conform careia orice interpretare facuta de un om asupra
unei structuri umane este o deformare. Pornind de la aceasta presupunere, într-o observatie participativa
cercetatorul trebuie sa încerce sa aiba o atitudine complet neutra, sa noteze si sa reproduca informatiile asa cum
le primeste, fara nici un fel de interpretare. Daca în etapa de teren (culegerea datelor) se apeleaza la jurnale,
reportofon etc., mijloace care asigura un grad ridicat de obiectivitate, riscul de a nu mai fi obiectiv apare în faza
de redactare a raportului, faza care presupune interpretari si rearanjari ale informatiilor.

4. Validitatea. Pentru a obtine informatii valide, este necesar sa se verifice informatiile pe masura
culegerii lor. Degajarea unui principiu sau a unei legitati de baza se obtine pe masura ce înaintam în cercetare.
Oricarei informatii i se acorda valoare pe parcursul cercetarii, si nu în final.

Validitatea rezultatelor se mai raporteaza si la esantionul cercetat. Daca în studiile cantitative numarul
participantilor este foarte important, în cazul cercetarilor calitative nu conteaza atît numarul de participanti, cît
densitatea informatiilor obtinute. Ca urmare, în observatia participativa se apeleaza la asa-numitii "informatori",
persoane avizate, bune cunoscatoare ale caracteristicilor grupului de cercetat si care dispun de o capacitate
crescuta de întelegere si interpretare, astfel încît sa poata oferi informatii corecte despre grupul respectiv.
Corectitudinea informatiilor mai depinde si de nivelul de cultura a informatorilor, cît si de capacitatile lor
intuitive. Rolul informatorilor este de a orienta cercetatorul spre aspecte pe care o persoana din exteriorul
grupului nu le poate percepe. De asemenea, tot ei pot oferi o serie de explicatii datelor de observatie si pot valida
informatiile culese de persoana exterioara grupului.

Etapele observatiei participative

 I. Alegerea locului de observatie în conformitate cu obiectivele fixate. Pentru a asigura un demers lin
al cercetarii, este necesar sa se asigure colaborarea cu cei care vor fi observati; aceasta nu înseamna ca trebuie sa
le precizam obiectivele cercetarii, ci doar sa le oferim o descriere generala a acestora.

Observatia participativa, spre deosebire de cea neparticipativa, nu presupune o faza de documentare

atît de profunda, pentru ca datele care se obtin ar putea fi influentate de descrierile existente în materialele
documentare.

Important este ca, o data ajuns pe teren, cercetatorul sa obtina o imagine de ansamblu a fenomenului
de cercetat, care sa asigure fixarea unor puncte importante de observatie.

II. Culegerea informatiilor presupune înregistrarea tuturor informatiilor, ceea ce impune apelul la o
serie de informatori; de asemenea, o serie de informatii se preiau direct de catre cel care face cercetarea.
Coroborarea celor doua siruri de date va conduce la structurarea unor seturi de informatii, care pot sa aiba
statutul de ipoteze, ipoteze care se verifica imediat. În acest caz, testarea ipotezelor presupune un proces flexibil
de tatonari, completat de informatii, eventuale modificari ale ipotezelor, etc.

III. Precizarea ipotezelor

IV. Redactarea raportului de cercetare, în care informatiile se ordoneaza, se delimiteaza si se

definitiveaza, astfel încît se pot emite explicatii teoretice, abstracte raportate la fenomenul studiat.

Dificultati ale observatiei participative:

- fidelitatea si validitatea informatiilor; în acest caz credibilitatea nu este legata de numarul de cazuri,
ci de acuratetea studierii lor. Pentru validitatea datelor se poate utiliza un numar mai mare de observatori; pe de
alta parte, un numar mare de informatori poate duce si la o distorsionare a informatiilor.

- are durata lunga de derulare si este costisitoare.

Metoda testelor

Standarde tehnice utilizate în adaptarea testelor educationale si psihologice

Ideea unor standarde tehnice a pornit de la dovezile tot mai frecvente ca interesul pentru studii
comparative interculturale este în crestere. Devine astfel necesara adaptarea testelor, pentru a putea fi folosite în
mai multe culturi si în mai multe limbi. O adaptare corecta a probelor pentru populatia cu care lucram asigura
validitatea informatiilor pe care le obtinem.

Metodele de echivalare structurala par a fi utile în stabilirea zonala a echivalarii scorurilor obtinute la
teste, dar atît nu este suficient, trebuie respectate si alte criterii.

Se utilizeaza termenul de adaptare atunci cînd preluam un test, el reflectînd mult mai bine procesul de
pregatire a unui test pentru a fi utilizat în alta cultura sau alta limba. Termenul de "traducere" este partial corect
prin raportare la activitatea depusa în preluarea unui test.

Problema adaptarii testelor este una internationala si, ca urmare, în 1997 a aparut asociatia numita
"Comisia Internationala de Teste", care a elaborat standardele tehnice de adaptare a testelor (Ronald Hambledon,
Th. Oakland, B. Byrne, B. Braken, N. Tonzer si altii).

Standardele reprezinta repere importante pentru conducerea si evaluarea adaptarii si a dezvoltarii

paralele de instrumente psihologice si educationale. Aceste standarde conditioneaza preluarea si utilizarea
testelor pentru diferite populatii. Exista patru tipuri de standarde:

A) Standardele privind caracteristicile populatiei se refera la echivalentele de construct.

 1. Efectele diferitelor culturi care nu sunt relevante sau importante fata de scopurile principale ale
studiului trebuie reduse la minim. Exista o serie de factori care influenteaza componentele transculturale. Adesea
este necesar ca unii factori sa nu fie luati în calcul, dar trebuie ca efectele lor sa fie reduse la minim, astfel încît
rezultatele cercetarii sa nu fie influentate. Explicatiile anterioare aplicarii testului trebuie sa tina cont de
specificul populatiei cu care se lucreaza.

2. În privinta evaluarii masurii constructului, trebuie sa se determine în ce masura constructul vizat cu

instrumentul dat este identic în populatia de baza si în cea pe care se aplica. Diferentele între diferite grupuri
culturale deriva din sistemul de valori si traditii, dar si din interpretarile care li se dau acestora (spre exemplu,
într-o cultura inteligenta este considerata a fi rezolvarea rapida de probleme, iar în alta cultura, rezolvarea
corecta de probleme).

B. Standardele privind caracteristicile testului si adaptarii lui se refera la modalitatile de adaptare, de

alegere a traducatorilor si a metodelor statistice care vor fi utilizate în analiza datelor empirice. O adaptare
corecta presupune cel putin trei traducatori: primul traduce din limba initiala în limba data, al doilea face
retroversiunea, iar al treilea verifica daca cele doua traduceri au fost corecte.

Este necesar sa se faca apel la minimum trei traducatori deoarece versiunea din limba sursa poate fi
complicata si dificila; de asemenea, se poate ca o serie de concepte, notiuni folosite în versiunea initiala sa nu
aiba echivalent în limba din care se face traducerea.

C. Standardele privind modalitatile de administrare se refera la faptul ca orice manual complet al unui
test trebuie sa descrie în amanunt tehnicile de testare si conditiile de testare (aplicare colectiva sau individuala,
cît de mare poate fi grupul în cazul testarii colective, vîrsta careia i se adreseaza etc).

D. Standardele privind modalitatile de interpretare a scorurilor. Cei care scriu manualele testelor
asigura prea putina documentatie referitoare la modalitatile de interpretare a scorurilor. Cînd adaptam un test,
trebuie justificate modalitatile de interpretare si trebuie precizate echivalentele si diferentele de interpretare.
Comparatiile între diferite populatii pot fi facute doar pe baza nivelului de variabilitate stabilit pe scala
respectiva. Este necesar sa se precizeze modul în care contextul socio-cultural al populatiei poate afecta
performanta instrumentului si trebuie sugerate proceduri de pre-testare care trebuie aplicate pentru a evita
distorsiuni ale scorurilor.

V. Studii corelationale

Scopul studiilor corelationale este acela de a masura si a determina modul de asociere, de covariatie a
unor însusiri psihice. În cadrul acestor studii putem determina si identifica relatiile predictive prin masurari sau
evaluari ale covariantei între variabile, asa cum evolueaza ea în mod natural. Exemplu de formulare a scopului
unei cercetari corelationale: "Care este relatia dintre emotivitate si performanta scolara?", sau: "Care este rolul
disfunctiilor sexuale în ruptura cuplului?" Informatiile de acest tip se pot obtine fie prin aplicarea unor teste, fie
prin utilizarea metodei anchetei, care presupune doua tehnici principale: chestionarul si interviul. Atît testul, cît
si chestionarul presupun selectia subiectilor si stabilirea validitatii si fidelitatii datelor.

Ancheta

Daca metoda observatiei permite deductii privitoare la comportamentele sau modalitatile de a

reactiona a indivizilor umani în anumite contexte, studiile corelationale permit accesul la informatii de tipul "ce
se ascunde în spatele unui comportament, în mintea individului". Am putea spune, metaforic, ca motto-ul
anchetei este "Daca vrei sa afli ceva despre oameni, întreaba", spre deosebire de cel al observatiei, care ar putea
fi formulat "Daca vrei sa stii ceva despre oameni, uita-te la ei".

Sa presupunem, spre exemplu, ca se efectueaza un studiu asupra tipurilor de ciocolata preferate de

copii. Se face o ancheta pe un esantion de 50 de elevi din ciclul gimnazial; dintre acestia, 25 prefera ciocolata
Excelenta, 15 ciocolata Poiana si 10 ciocolata Cadbury.

Într-un raport de cercetare bazata pe ancheta, trebuie sa se specifice:

 - descrierea grupului sau a esantionului pe care s-a facut testarea: vîrsta, sex, tipul scolii (în cazul
exemplului dat), locul scolii (mediul urban sau rural) si criteriile de selectie a elevilor.

- cum a decurs ancheta: daca chestionarul s-a aplicat individual sau în grup, daca s-a folosit interviul,
ce tip de interviu anume; metodele folosite se descriu  obligatoriu în anexa.

- daca pe parcursul individului au fost prezente si alte persoane, neimplicate direct în cercetare.

Toate acestea trebuiesc precizate în raportul de cercetare, iar raspunsul la aceste probleme trebuie sa-l
avem înainte de a demara ancheta. Aceste conditii alcatuiesc o grila de evaluare a corectitudinii cercetarii.

Clasificare

Anchetele se clasifica în functie de doua criterii: scopul si metodele. Din punctul de vedere al
scopului, anchetele pot fi psihologice, sociologice si politice. Din punctul de vedere al metodei, anchetele pot fi
pe baza de chestionar si pe baza de interviu.

Orice tip de ancheta trebuie sa îndeplineasca o serie de caracteristici:

- sa respecte o serie de criterii de selectie a populatiei care alcatuieste grupul-tinta (esantionarea);

- sa utilizeze un set de întrebari predeterminate care se aplica tuturor subiectilor. Raspunsurile obtinute
reprezinta rezultatele acestui tip de cercetare.

Limitele acestei metode: continutul, structura si ordinea întrebarilor fiind stabilite în orb, în baza unor
studii documentare, este posibil ca parte din întrebari sa nu fie adecvate populatiei pe care o cercetam. În aceste
conditii folosim chestionare mai putin structurate si apelam la un studiu pilot, cu rol de cercetare explanatorie în
care întrebarile se pot rafina, iar optiunea pentru o varianta finala va fi sustinuta de datele de teren concrete.

Tehnici de esantionare

Presupunînd ca am ales tipul de populatie pe care facem studiul, întrebarea la care trebuie sa
raspundem este: cui anume, din cadrul populatiei, îi adresam întrebarile noastre? Raspunsurile la aceasta
întrebare presupune selectia unui esantion de respondenti care sa fie reprezentativ pentru întreaga populatie din
care esantionul face parte. Procedurile de selectie a unui esantion sunt identice, indiferent daca populatia tinta
este alcatuita din toti membrii unei comunitati, a unei tari sau a unei scoli.

Concepte specifice: populatie, cadru de esantionare, esantion, elemente.

Populatie: conceptul cu sfera cea mai larga si, denumind toate persoanele care prezinta calitatea care
ne intereseaza în studiu. Daca facem un recensamînt, va trebui sa obtinem informatii de la fiecare persoana care
are calitatea respectiva. Într-o ancheta, din motive de eficienta, vom selecta un sub-set (grup) de populatie care
sa fie reprezentativ pentru grupul mare.

Cadru de esantionare: o lista cu membrii populatiei, care prezinta calitatea ce urmeaza a fi evaluata.
Asadar, cadrul de esantionare este o modalitate de restrîngere a numarului de subiecti, în functie de criteriul dat.

Esantion: sub-setul de populatie limitat de un anumit cadru de esantionare.

Element: fiecare membru al esantionului.

Spre exemplu, daca vrem sa masuram atitudinea studentilor de la UTM fata de serviciile oferite de
biblioteca, populatia este reprezentata de studentii universitatii. Cadrul de esantionare este reprezentat de lista
studentilor care frecventeaza biblioteca (lista reprezentînd cadrul care delimiteaza un esantion din populatia
universitatii). Pentru a obtine informatii cît mai corecte, ar mai fi necesare o serie de operatii suplimentare, cum
ar fi excluderea din esantion a studentilor înscrisi la biblioteca foarte recent (cu doar o zi sau doua înainte).
 Puterea, în sensul de realism sau validitate, a datelor obtinute prin analiza rezultatelor obtinute pe un
esantion este data de masura în care aceste date sunt valabile pentru întreaga populatie, deoarece scopul
cercetarii este descrierea caracteristicilor unei populatii, nu a esantionului.

Posibilitatea de a generaliza la nivelul populatiei rezultatele obtinute pe esantion depinde de gradul de

reprezentativitate al esantionului. Caracteristicile elementelor care alcatuiesc populatia sunt distribuite în mod
diferit. Frecventa cu care aceste caracteristici sunt prezente la nivelul populatiei este relativa si variabila. Un
esantion este reprezentativ  atunci cînd repartitia caracteristicilor lui corespund repartitiei caracteristicilor
populatiei. Spre exemplu, daca la nivelul unei populatii de studiat exista 70% femei si 30% barbati, aceste
procente trebuie respectate si la nivelul esantionului.

Principalul pericol al reprezentativitatii este eroarea de esantionare, care apare atunci cînd distribuirea
caracteristicilor populatiei este sistematic diferita fata de populatia tinta. Se cunosc doua tipuri de eroare: erori de
selectie si erori generate de raspuns. Erorile de selectie apar atunci cînd procedurile utilizate pentru a obtine un
esantion permit sau conduc la o reprezentare disproportionat de mare sau de mica a unui segment de populatie.

Tipuri de esantionare

Se cunosc doua tipuri principale: esantionarea neprobabilistica si esantionarea probabilistica.

A. Esantionarea neprobabilistica

În acest tip de selectie nu exista o cale de estimare a probabilitatii pe care o are un element de a fi
inclus în esantion si, de asemenea, nu exista nici garantia ca orice element are sanse sa fie inclus în esantionul
respectiv. (De exemplu, se administreaza chestionarul primilor zece studenti iesiti în cale. Daca cercetatorul
alege în mod aleator sau randomizat zece studenti din registrul bibliotecii, el va utiliza o metoda de esantionare
probabilistica, deoarece toti studentii au sansa de a fi înscrisi în acest esantion.) Principalele avantaje ale
esantionarii neprobabilistice constau în comoditatea si economicitatea lor.

Tipuri de esantionare neprobabilistica: esantionare întîmplatoare si esantionare jurizata. Esantionarea

neprobabilistica întîmplatoare se realizeaza atunci cînd subiectii corespund criteriilor de disponibilitate si
voluntariat. Se pune problema gradului de reprezentativitate, context în care este necesar sa se obtina o serie de
informatii suplimentare despre populatia respectiva, pentru a vedea daca datele obtinute sunt corecte. Ca o regula
generala, se considera ca datele obtinute pe un esantion selectat întîmplator sunt false atîta timp cît nu avem
informatii aditionale certe care sa confirme datele.

O esantionare jurizata asigura o mai mare reprezentativitate a datelor. Ea presupune selectarea

elementelor esantionului de catre un grup de experti, care indica subiectii cei mai potriviti scopului cercetarii.
Subiectii selectate astfel întrunesc o serie de calitati care-i fac apti sa faca parte din esantion.

B. Esantionarea probabilistica

Pentru a obtine un esantion reprezentativ apelam la metode probabiliste de esantionare. Caracteristica

distinctiva a acestor metode este aceea ca cercetatorul poate sa precizeze pentru fiecare element al populatiei
probabilitatea de a fi inclus în esantion. Exista trei tipuri de esantionare probabilistica:

- simplu randomizata;

- stratificat randomizata;

- cluster sau randomizata multistadial (vezi articolul "Factori de personalitate", revista Institutului de
Psihologie, 1998, H. Pitariu, M. Albu, M. Dinca)

I. Radu (1993) considera ca exista si o esantionare randomizata multifazica.

 Esantionarea simplu randomizata se efectueaza prin tragere la sorti, este o tehnica de baza a
esantionarii probabilistice si se preia în celelalte tipuri de esantionari probabilistice. Prin aceasta metoda, orice
element are sanse egale sa fie inclus în esantion.

Raportat la esantioanele selectate prin acest procedeu, se pune întrebarea cît de mare trebuie sa fie
esantionul. Îndeplinirea criteriului de reprezentativitate al unui esantion este dependenta de gradul de
omogenitate sau heterogenitate al populatiei respective. Daca populatia este complet omogena, un singur subiect
este suficient. Daca populatia este complet heterogena, atunci populatia se suprapune esantionului. Aceste doua
situatii extreme sunt doar teoretice si nu pot fi întîlnite în practica; în mod uzual, ne situam între extreme.

O a doua problema se refera la gradul de corespondenta al rezultatelor obtinute pe esantion cu cele

care s-ar obtine pentru întreaga populatie. Se calculeaza marja de eroare, data de dimensiunea esantionului: cu cît
esantionul este mai mare, cu atît eroarea este mai mica. Asadar, marja de eroare se reduce pe masura ce numarul
subiectilor din esantion creste. Ea depinde si de precizia instrumentelor folosite. Utilizarea notiunii de "marja de
eroare" ilustreaza un principiu general, care postuleaza ca diferentele absolute ale procentajelor obtinute nu sunt
direct interpretabile ca atare; ele trebuie interpretate în functie de valoarea marjei de eroare.

Esantionarea randomizata stratificat consta în aceea ca populatia este împartita în straturi, dupa
unul sau mai multe criterii, si pentru fiecare strat se realizeaza o esantionare simplu randomizata. Pentru a selecta
un esantion conform acestei proceduri, totalul populatiei este divizat în doua sau mai multe subpopulatii,
denumite straturi, si se aplica procedura esantionarii simplu randomizate pentru fiecare strat. Exista doua reguli
care trebuie respectate în acest tip de esantionare:

- sa se selecteze cîte un esantion pentru fiecare strat în parte;

- dimensiunea esantionului sa fie direct proportionala cu dimensiunea populatiei incluse în stratul

respectiv.

Numarul de subiecti inclusi într-un esantion obtinut prin procedura randomizarii stratificate nu este
necesar sa fie mult mai mare decît cel al subiectilor dintr-un esantion obtinut prin randomizare simpla.

Esantionarea randomizata multistadial (cluster). Selectia elementelor se face indirect, prin

intermediul selectiei grupurilor de care apartin acestea. (Spre exemplu, vrînd sa alegem un esantion din populatia
unui camin studentesc, facem selectia nu pe indivizi, ci pe camere, camera reprezentînd elementul constitutiv al
esantionului). Utilizînd aceasta modalitate de selectie, esantionul obtinut nu este alcatuit din elemente
individuale, ci din agregate, clusteri, grupari de elemente în conformitate cu un cadru de esantionare
corespunzator.

Esantionarea randomizata multifazica presupune alegerea initiala a unui esantion de dimensiuni

mai mari, pe care se realizeaza diferite faze ale cercetarii, iar apoi, din acest esantion initial se selecteaza o serie
de grupuri cu care se lucreaza în fazele urmatoare, de obicei atunci cînd se urmareste obtinerea unor informatii
de profunzime. (vezi I. Radu - Metodologia cercetarii stiintifice, p. 31)

VI. Metodele anchetei

Ancheta contine întrebari privind subiectii, criteriile de selectionare, esantionul, modul ei de

desfasurare (direct sau prin posta, aplicata individual sau în grup). Clasificarea tipurilor de ancheta se face dupa
mai multe criterii:

- în functie de metoda, avem ancheta pe baza de chestionar si ancheta pe baza de interviu. La rîndul
lui, interviul poate fi de tip cantitativ (pozitivist) sau de tip calitativ (comprehensiv).

- în functie de scop, avem anchete sociologice, psihologice, antropologice, politice.

Indiferent de tipul de metoda, selectia populatiei care alcatuieste grupul tinta se face conform unor
criterii bine stabilite si, de asemenea, ea va utiliza un set de întrebari mai mult sau mai putin structurate, care
trebuie adresate tuturor subiectilor participanti la cercetare. Raspunsurile primite reprezinta rezultatul unui astfel
de studiu.

Exista o limita generala a tuturor tehnicilor anchetei: continutul si structura întrebarilor fiind stabilite
în orb (în baza unor informatii documentare), exista posibilitatea ca ele sa nu corespunda populatiei careia ne
adresam

Chestionarul
Este o metoda frecvent utilizata în stiintele sociale, fie ca instrument unic, fie împreuna cu altele. Se
poate aplica:

- direct, prin utilizarea unui operator, care poate fi atît cel care conduce cercetarea si a produs
chestionarul, cît si o persoana straina de obiectivele cercetarii si de felul cum a fost construit chestionarul.

- indirect, putînd fi trimis prin posta clasica, electronica etc; nu se stabileste o relatie "fata în fata"
între operator si subiect.

Calitatile chestionarului sunt:

- obiectivitatea rezultatelor;

- se poate aplica unui numar mare de subiecti;

- se poate aplica în cercetari care presupun chestionarea unor subiecti din zone geografice diferite;

- pastreaza anonimatul respondentilor (una dintre conditiile care garanteaza obiectivitatea

raspunsurilor);

- se pot obtine multe informatii într-un timp relativ scurt.

Limitele chestionarului:

- informatiile care se obtin sunt doar cele anticipate de cel care a construit chestionarul si nu se pot
obtine informatii suplimentare fata de acestea;

- nu se pot cunoaste cauzele care au condus la anumite raspunsuri;

- în cazul chestionarului aplicat indirect, anonimatul respondentului poate conduce la situatia ca

persoana care raspunde sa nu fie cea pe care o cautam (în locul tînarului de douazeci de ani poate raspunde
bunicul, care are mai mult timp liber);

- este posibil ca unii subiecti sa nu raspunda la toate întrebarile.

Structura chestionarului trebuie sa cuprinda trei secvente: o scrisoare introductiva, instructiunile de

aplicare si chestionarul propriu-zis.

Scrisoarea introductiva cuprinde o serie de observatii privitoare la scopul si semnificatia studiului.

Fara a fi obligatoriu, se pot trece informatii referitoare la sponsori sau la institutul care l-a comandat, de aici
rezultînd motivele pentru care se cer raspunsurile la întrebari si importanta lor. Se precizeaza garantarea
anonimatului si confidentialitatii si se explica, în linii mari, cum trebuie sa se raspunda.

Instructiunile de aplicare au ca scop principal explicarea modului în care trebuie raspuns la întrebarile
respective. Tot aici se precizeaza ca raspunsurile trebuie sa reflecte opiniile si experientele personale, ca nu
exista raspunsuri corecte sau gresite si ca chestionarul trebuie completat în totalitate si returnat la o anume data
(daca este trimis prin posta).

Chestionarul propriu-zis cuprinde totalitatea întrebarilor; pentru a fi eficient, trebuie sa respecte

regulile privitoare la continut si forma. Modul de prezentare a întrebarilor este de la cele simple la cele
complexe, într-o ordine logica. Exista si posibilitatea de a începe cu întrebari neutre, ajungîndu-se ulterior la cele
personale. Forma de prezentare a întrebarilor de la simplu la complex se numeste "chestionar pîlnie". Exista si
chestionare "pîlnie întoarsa", dar se utilizeaza foarte rar.

În ce priveste numarul de întrebari, regula de aur este: un numar cît mai mic de întrebari, dar suficient
de mare pentru a cuprinde problema cercetata". Dimensiunea chestionarului difera în functie de scop, dar si de
structura generala a metodologiei aplicate în cercetarea respectiva. Daca folosim o baterie de probe, atunci
chestionarul poate sa nu fie foarte vast, pentru ca primim informatii si prin alte canale sau instrumente.

În functie de tipul întrebarilor si tema studiului, se delimiteaza întrebari primare, întrebari secundare
si întrebari tertiare. Întrebarile primare sunt cele direct corelate cu tema de cercetare. Fiecare întrebare se
adreseaza unui aspect al problemei. Ele pot fi independente sau se pot completa unele pe altele. Întrebarile
secundare nu sunt direct corelate cu tema, dar sunt folosite pentru a verifica validitatea si coerenta lor. Pentru
chestionarele de personalitate, întrebarile secundare sunt cele cuprinse în scalele de disimulare pozitiva sau
negativa (de validitate). Întrebarile tertiare au rolul de a crea momente de relaxare pe parcursul completarii
chestionarului. Ele apar fie înaintea unei întrebari dificile, fie imediat dupa.

Din punctul de vedere al adresabilitatii întrebarii, se delimiteaza întrebari directe si întrebari indirecte.
Întrebarile directe se refera la opiniile celui care raspunde (de exemplu, "De cîte ori pe saptamîna folositi
samponul X?"). Întrebarile indirecte sunt întrebari cu caracter proiectiv, la care se cer raspunsuri de tip
presupunere ("De cîte ori pe saptamîna credeti ca persoana P foloseste samponul X?") Întrebarile indirecte se
folosesc în general atunci cînd presupunem ca subiectii vor avea retineri sa raspunda direct la unele întrebari.
Exista si întrebari sugestive, la care raspunsul este sugerat chiar din continutul lor; ele se folosesc foarte rar, si
numai atunci cînd controlul este suficient de puternic astfel încît rezultatul obtinut sa nu fie fals.

În functie de tipul de raspuns, se pot descrie chestionare cu raspunsuri fixe (prestabilite) si chestionare
cu raspunsuri deschise. În cazul celor cu raspunsuri deschise, numarul de raspunsuri obtinute este mai mare, dar
exista si dificultati: se obtin foarte multe raspunsuri diferite, ceea ce presupune un efort de prelucrare si
sistematizare considerabil,  si, de asemenea, se pot obtine si multe raspunsuri nerelevante.

Din punctul de vedere al variantelor de raspuns, se respecta o serie de reguli legate de exhaustivitatea,
exclusivitatea si unidimensionalitatea lor. Exhaustivitatea se refera la faptul ca variantele propuse trebuie sa
acopere toate variantele de raspuns posibile. La sfîrsit introducem si un raspuns semi-liber, ca masura de
precautie, acesta avînd forma "Altele...", pentru a acoperi posibila noastra nestiinta. Exclusivitatea se refera la
faptul ca variantele trebuie alese astfel încît sa raspunda si sa defineasca toate acelasi concept.
Unidimensionalitatea cere ca itemii formulati sa fie independenti si reciproc exclusivi si sa nu creeze dificultati
de optiune datorita suprapunerii lor.

În ceea ce priveste variantele de raspuns, acestea pot lua urmatoarele forme:

- scale cu raspunsuri numerice;

- scale cu raspunsuri verbale;

- scale de discriminare crescatoare (nesatisfacator - satisfacator - bine - foarte bine);

- scale cu raspunsuri grafice (pot fi si numerice);

- scale-termometru;

- raspunsuri figurale, etc.

 Etapele constructiei chestionarului

1. Pregatirea chestionarului presupune nu numai documentarea, în sensul în care vrem sa vedem daca
s-au construit alte chestionare care sa evalueze aceiasi factori pe care i-am ales si noi, dar se decide si asupra
tipului de chestionar, continutul si tipul raspunsurilor. Regula: este de dorit sa preluam un chestionar pe tema
data, daca exista, si sa încercam sa-l facem mai complex, sa-l îmbunatatim.

2. Constructia primei variante. Se construiesc o serie de itemi, de obicei mai multi decît ar fi nevoie la
o prima vedere. Întrebarile trebuie sa vizeze atît aspectele principale ale cercetarii, cît si aspectele secundare si
tertiare. Trebuie sa ne gîndim si la forma raspunsurilor, urmînd ca atît aceasta serie de întrebari, cît si
raspunsurile sa treaca de analiza critica a chestionarului, facuta de regula de catre specialisti (un juriu de experti).
Colectînd informatiile oferite de juriul de experti se re-examineaza chestionarul si se fac modificarile necesare.
Urmeaza testarea pilot, cu un grup restrîns de subiecti din esantionul selectat. Se analizeaza raspunsurile obtinute
si este de dorit sa se ceara subiectilor sa scrie si nelamuririle sau problemele legate de întelegerea itemilor si a
variantelor de raspuns alese (continutul itemilor trebuie sa fie înteles de subiectii de nivel mediu).

Chestionarul este apoi revizuit înca o data si apoi definitivat. În construirea unui chestionar ne bazam
pe operationalizarea conceptelor, adica determinarea notelor concrete si situationale ale unor concepte cu un grad
mare de abstractizare.

Interviul

Este varianta orala a chestionarului. Se descriu doua etape: (1) etapa pregatitoare, în care se fixeaza
scopurile interviului si se stabilesc persoanele care vor fi intervievate; (2) etapa interviului propriu-zis, care este
o discutie sistematica si ordonata, coordonata de intervievator cu scopul de a evita distorsiunile de informatie.

Interviul se foloseste atît în studiile calitative, cît si în cele cantitative.

Metodele au o serie de caracteristici:

- în studiile cantitative se utilizeaza interviul structurat (ex: o grila de întrebari);

- în studiile calitative, interviurile sunt preponderent nestructurate (de tip intensiv sau de tip focalizat
pe o anumita tema).

În ceea ce priveste diferentele dintre interviul cantitativ si cel calitativ, un prim criteriu este nivelul de
structurare:

- interviul structurat se caracterizeaza printr-o procedura stricta; presupune construirea si respectarea

unui ghid asemanator unui chestionar (este, de fapt, un chestionar citit, construit de un cercetator si aplicat de un
operator). Aplicarea acestui tip de interviu permite obtinerea unor informatii care au fost presupuse de cercetator,
dar nu si a unor informatii suplimentare. Operatorul nu se implica personal cu nimic în aplicarea interviului, ci
este un fel de robot.

- interviul nestructurat nu presupune o procedura stricta de derulare, nu exista restrictii în formularea

raspunsurilor sau a întrebarilor si nu este absolut necesara respectarea ordinii întrebarilor. Pe de alta parte,
întrebarile pe care le pune operatorul-cercetator au la baza un model, o structura si tintesc spre un anumit scop
(seamana cu interviul clinic).

- exista si interviul semistructurat, o varianta intermediara între celelalte doua prezentate. Operatorul
are libertatea ca, atunci cînd sesizeaza un raspuns incomplet, sa puna si întrebari care nu sunt cuprinse în grila
initiala.

Un alt criteriu de clasificare a interviurilor este nivelul de standardizare al raspunsurilor. În interviul

cantitativ, fiecare întrebare are o serie de raspunsuri prestabilite, dintre care respondentul îl alege pe cel care i se
potriveste cel mai bine. În interviul nestandardizat, respondentul raspunde cum vrea (raspunsuri deschise).
 În functie de numarul de persoane intervievate, se delimiteaza:

- interviul individual (un operator - un respondent);

- interviul în grup (un operator - maximum cinci respondenti). Acest tip de interviu se aplica atunci
cînd ne intereseaza sa aflam punctul de vedere al mai multor subiecti asupra unei probleme (de pilda, atunci cînd
studiem relatiile dintr-o familie).

Acest tip de interviu nu trebuie confundat cu focus-grupul, care este o metoda de determinare a
caracteristicilor unei situatii sau a opiniilor despre o situatie în cadrul unei discutii de grup, cînd se propune tema
si în jurul ei se desfasoara discutiile liber, fara interventii.

Din punctul de vedere al frecventei aplicarilor, se delimiteaza interviurile unice si interviurile panel.
Interviurile unice sunt cele în care se discuta o singura data cu o persoana si sunt specifice cercetarilor calitative.
Interviurile panel sunt cele în care acelasi set de întrebari sau aceeasi tematica este pusa în discutie de mai multe
ori cu acelasi set de subiecti; sunt specifice cercetarilor longitudinale si cantitative. Spre exemplu, pentru a studia
opinia fata de democratie, se alcatuieste un interviu care se aplica unor subiecti adolescenti, apoi acelasi interviu
se aplica acelorasi subiecti dupa cinci ani etc.

Exista si alte tipuri de interviuri, diferentiate în functie de continut:

- interviul analitic, care se bazeaza pe o teorie si are ca scop analiza conceptelor specifice acesteia, a
relatiilor sociale si a evenimentelor, totul analizat prin prisma teoriei respective;

- interviul diagnostic (anamneza), care urmareste sa determine evenimentele majore de pe parcursul

vietii unui individ. El permite sa se obtina un diagnostic corect asupra unui individ în masura în care este
completat de alte instrumente diagnostice.

- interviul etnografic (dezvoltat la început de etnografie si preluat si folosit de psihologia sociala si

sociologie) permite studiul structurii culturale si arhetipale, ceea ce presupune determinarea comportamentelor, a
simbolurilor utilizate, a relatiilor între simboluri si comportamente etc. Delphi este o varianta de interviu
etnografic, aplicat multifazic. Se lucreaza doar cu experti, ei fiind atît respondenti, cît si juriu al informatiei
obtinute.

VII. Masuratori alternative (indirecte) ale comportamentului uman

Masuratorile alternative sunt masuratori care completeaza informatiile ce se pot obtine prin
observatie, ancheta etc. Ele sunt importante, dar nu pot fi utilizate ca unice mijloace de cercetare. Cel mai
adesea, sunt utilizate pentru a valida masuratorile obtinute cu alte metode. Masuratorile indirecte sunt
caracteristice metodelor si cercetarilor de tip descriptiv si sunt considerate metode alternative.

Tipuri de masuratori alternative:

- analiza si interpretarea urmelor si documentelor materiale;

- analiza arhivelor (de continut);

- analiza de caz.

Analiza si interpretarea urmelor si documentelor materiale îsi are justificarea în faptul ca detectivii
au demonstrat ca analiza urmelor (pe strada, pe pervazul ferestrei etc.) poate oferi informatii despre persoanele
care au trecut prin locul respectiv. Urma pasilor pe nisip, spre exemplu, poate oferi informatii despre înaltimea,
vîrsta si greutatea persoanei. Distanta dintre pasi poate furniza informatii despre ritmul mersului (fuga, mers
agale), si asa mai departe. Prin urmare, examinarea urmelor si documentelor materiale este importanta în
cercetarile psihologice pentru ca ele ofera informatii despre neinfluentate de reactiile de dezirabilitate. Orice alt
tip de cercetare poate sa genereze raspunsuri dezirabile si astfel, reactiile înregistrate sa fie, într-o oarecare
masura, false.
 Urmele materiale reprezinta dovezi ale activitatii oamenilor, documente neprovocate existente sub
forma unor resturi sau fragmente de obiecte ori sub forma unor dovezi integrale, intacte. Documentele materiale
sunt:

- fragmente de obiecte sau obiecte nefunctionale, care atesta prezenta unei persoane si vor fi numite
urme;

- creatii, constructii, obiecte care pot fi utilizate si pe care le numim produse.

Urmele pot rezulta fie prin acumulare, fie prin erodare. Din prima categorie fac parte praful de pe
cartile neutilizate, desenele grafitti etc.; din a doua categorie pot face parte treptele de la cladiri, cartile,
covoarele etc.

Indiferent de modalitatea lor de aparitie, urmelor rezultate prin acumulare li se pot asocia o serie de
semnificatii psihologice. Sticlele de bautura din pubele pot fi un indicator al cantitatii de alcool consumat în casa
respectiva (în 1973, americanii au efectuat un studiu asupra gunoaielor pentru a obtine indicii despre obiceiurile
alimentare si stilul de viata al cetatenilor). Urmele de degete si nasuri de pe ferestre indica faptul ca în locuinta
respectiva au fost în vizita copii. Un indiciu de trafic îl reprezinta zonele tocite de pe podele sau covoare;
alimentele lipsa din galantare informeaza asupra obiceiurilor alimentare. Statuile distruse pot fi indiciu al unei
atitudini politice; cele din biserici dau indicii asupra atitudinilor religioase. Uzura încaltamintei la copii este un
semn de activism; la orice vîrsta, ea da informatii despre eventuale deficiente fizice.

Produsele sunt obiecte sau constructii pastrate intacte, care ne permit sa aflam comportamentul unor
persoane sau grupuri sociale într-un anumit moment de timp. Produsele, fiind intacte, permit masurarea stilului
de personalitate, comportament, patternuri comportamentale. În zoopsihologie, masuratorile de acest tip sunt
esentiale. Stilul arhitectural al unui oras poate indica influentele culturale, nivelul de civilizatie, relatiile sociale.

Urmele si produsele ofera informatii teoretic valide asupra comportamentului uman, dar aceste
informatii trebuie verificate prin alte metode. Erorile de evaluare se pot datora unor factori care conduc la
deteriorarea unor obiecte si transformarea lor în urme. Exista urme si produse care nu sunt reflexul unor
obiceiuri ale comunitatii respective, ci impuneri ale unui alt grup social.

Analiza arhivelor sau analiza de documente, de text.

Arhivele reprezinta înregistrari sau documente care dau socoteala despre activitatea umana sau a
institutiilor, guvernelor, altor grupuri sociale. Consideram ca date de arhiva analizabile si datele de presa, datele
oficiale de la primarii, emisiunile TV sau radio, asadar nu numai textele scrise.

Arhivele au o serie de avantaje: sunt nereactive, sunt stabile, ofera o alternativa colectarii de date prin
ancheta si observatie. Datele de arhiva pot fi utilizate pentru a sustine, confirma sau infirma alte procedee ale
evaluarii comportamentului uman. si în cazul analizei arhivelor, reactia de dezirabilitate este nula.

Tipuri de arhive

Marea diversitate a informatiilor face dificila clasificarea lor. Totusi, ele pot fi împartite în functie de
criteriul temporal în: arhive curente (sau continue), care privesc înregistrari zilnice sau la intervale relativ egale
de timp si care nu au întreruperi (raportarile circumscriptiilor financiare, agentiile guvernamentale etc.); arhive
periodice (sau discontinue), cum ar fi cele ale agentiilor imobiliare sau documentele personale.

La rîndul lor, atît arhivele curente cît si cele periodice pot fi împartite în functie de permeabilitate sau
transparenta la public (masura în care atît persoanele publice, cît si cele particulare au acces la ele).

Datorita faptului ca reflecta o continuitate a activitatii unor oameni, arhivele curente sunt folosite în
studiile longitudinale sau în cele cu esantioane independente succesive.

P. Ilut (1997) considera ca importante în clasificarea arhivelor criteriile de: vechime, destinatar, grad
de încredere si accesibilitatea. S. Chelcea (1993) identifica patru criterii: natura documentelor (scrise, imagistice
sau audio), continutul informational (documente cifrice sau necifrice), destinatarul (documente personale sau
publice) si emitentul (documente oficiale si neoficiale).

În categoria arhivelor intra actele care însotesc cresterea si dezvoltarea umana: actul de nastere
(orasul, momentul nasterii, numele parintilor); diplomele scolare, cataloagele scolare, condicile spitalelor, fisele
de personal de la departamentul Relatii Umane, certificatul de casatorie sau cel de divort, în fine, actul de deces
(vîrsta, cauzele decesului etc.) Aceste informatii nu reprezinta doar referinte individuale. Daca cercetatorul
actioneaza asupra unui întreg grup, poate afla informatii despre activitatea comunitatii respective.

Din ziare putem obtine informatii, de pilda, din lista de oferte pentru locuri de munca. Mai putem
obtine informatii din recensaminte, din cartea de telefon (pentru etnicitate) etc.

În 1958, Frank si Gilovich au facut un studiu asupra legaturii dintre culoarea neagra si ideea de rau. Ei
au aratat ca, în mod obisnuit, culorii negre îi sunt asociate ideile de rau, nenorocire, neajuns etc. Toate aceste
situatii de viata negative sunt denumite, în limba engleza, prin termeni care cuprind si cuvîntul black, negru. În
general, negrul este asociat cu moartea, iar albul cu viata. Aceste asociatii influenteaza modul de a gîndi si de a
se comporta al oamenilor. Cei doi cercetatori au facut un studiu asupra a doua echipe de fotbal: echipa îmbracata
în negru este mai agresiva decît o echipa îmbracata în orice alta culoare. Cercetatorii au contorizat numarul de
penalizari acordate în teren si numarul de minute de eliminare dictate pentru jucatorii fiecarei echipe. Echipele
cu "scoruri" înalte erau cele îmbracate în negru, cu exceptia unei echipe în bleumarin închis. Explicatia pentru
aceasta constatare este legata atît de perceptia individuala, dar si de perceptia sociala. Cei care apreciaza jocul au
tendinta de a-i aprecia pe jucatorii în negru ca fiind mai agresivi; la rîndul lor, jucatorii dezvolta un
comportament mai agresiv.

Pentru a dovedi acest lucru, cercetatorii au apelat la doua studii de laborator. În primul, arbitrii au fost
pusi sa urmareasca jocul în care una dintre echipe era îmbracata în negru, iar aceasta a fost notata ca fiind mai
agresiva. În al doilea studiu, la doua echipe de studenti li s-a cerut sa aleaga între echipament sportiv negru si de
alte culori. Cei care au ales echipamentul negru au ales apoi, din listele care li s-au prezentat tuturor subiectilor,
nume de sporturi mai agresive. Cercetatorii au concluzionat ca exista o implicatie a culorii în comportamentul
lor.

Metoda utilizata în analiza arhivelor este analiza de continut. Aceasta este o tehnica ce permite crearea
inferentelor prin identificarea caracteristicilor specifice ale unui mesaj. Ea poate fi folosita si pentru mesaje
video sau audio. Analiza de continut poate fi cantitativa sau calitativa.

Analiza de continut cantitativa are ca scop definirea tendintelor, atitudinilor, modelelor prezente în
anumite documente. Este specifica documentelor care contin informatii complexe, cum sunt cele din mass-
media, literatura, legislatura, corespondenta, jurnale personale. Analiza cantitativa de continut presupune mai
multe etape:

- stabilirea tipului de documente pe care se lucreaza, în conformitate cu scopul si ipoteza cercetarii;

- stabilirea de categorii sau clase si de indicatori direct numarabili în text (asemanator cu

operationalizarea conceptelor). În general, o categorie corespunde unei anumite ipoteze.

Existenta grilei si a sistemului de indicatori permite definirea unitatii de analiza, care poate fi de
context (lungimea minima a textului care trebuie citit pentru a desemna modul favorabil sau defavorabil în care
este prezentata tema) si de reperaj (lungimea textului în care este recunoscuta tema). Unitatea de reperaj poate fi
aceeasi sau mai mare decît unitatea de context. În cazul unui articol, putem considera paragraful ca unitate de
context si articolul în totalitatea sa ca unitate de reperaj.

Avantajele:

- permite o interpretare riguroasa a documentelor, astfel ca afirmatiile fara acoperire pot fi depasite;

- permite determinarea tendintelor prezente într-un document sau mai multe si caracterizarea unei
perioade sau epoci;
 - efectul dezirabilitatii este nul;

- presupune costuri reduse.

Limitele:

- o grila de categorii si indicatori trebuie sa fie exhaustiva (sa se refere la toate problemele cercetate),
exclusiva (un indicator care apare într-o categorie sa nu apara si în altele), sa fie obiectiva si pertinenta;

- are validitate si fidelitate inferioara (din punctul de vedere al validitatii, informatiile obtinute nu pot
fi supuse decît analizei validitatii de construct sau de continut).

Info: pentru seminar sau cursul de saptamîna viitoare, de facut o analiza de continut pe un text din S.
Chelcea, Metodologia cercetarii sociologice.

VIII. Studiul de caz

Studiul de caz (diferit de analiza de caz) presupune o analiza si o descriere completa a caracteristicilor
de evolutie (a evolutiei) unei persoane. Unii autori (ex. P. Ilut) considera studiul de caz drept o metoda prin
excelenta calitativa. Altii (I. Radu) considera ca este o metoda descriptiva cu valente calitative sau cantitative,
metoda absolut necesara pentru completarea informatiilor care se obtin prin utilizarea celorlalte metode
descriptive.

Departajarea cantitativ-calitativ este greu de stabilit. Studiul de caz este o metoda cantitativa în masura
în care, într-o cercetare în care se apeleaza la culegerea de date pe aceasta cale, metoda permite formularea unor
presupozitii, spre deosebire de metodele calitative, unde se porneste de la un obiectiv. Studiul de caz este o
procedura de integrare a modalitatilor de cercetare cantitativa si calitativa, care permit abordarea, analiza unei
entitati sociale, a unei persoane, cu scopul de a ajunge la o imagine cît mai completa a evolutiei sale.

Datele pentru studiul de caz se obtin pe diferite cai: prin observatie si interviu (daca obiectul studiului
este o persoana prezenta), cu ajutorul documentelor personale, al datelor de arhiva etc. Studiul de caz este o
metoda doar în sensul larg al cuvîntului, pentru ca nu ajunge la stabilirea unei baze de date cifrice, numerice, asa
cum se întîmpla atunci cînd folosim celelalte metode, în variantele lor cantitative.

Studiu de caz - analiza de caz; metoda biografica - experimentul mono-subiect

Studiul de caz este o metoda care are ca scop descrierea unei persoane; ca atare, este o metoda de tip
descriptiv-exploratorie. Analiza de caz (sau studiul de caz multiplu) (Radu, 1994) este o metoda de culegere a
informatiilor, de ordonare si interpretare a lor, care are ca scop explicarea caracterului evolutiv si complex al
unor fenomene sociale, specifice unui sistem în evolutie. Analiza de caz presupune un grup si se ocupa cu
definirea relatiilor existente la nivelul acelui grup.

Experimentul mono-subiect masoara caracteristicile de baza ale unui subiect în conditii experimentale.
Din punctul de vedere al designului, în acest experiment se masoara o valoare initiala, apoi se intervine cu o
variabila si se masoara reactia post-interventie. Acest tip de experiment a fost utilizat de Fisher, Pavlov, Piaget;
însa cel care l-a consacrat a fost Skinner, care, în anii '30, a procedat la analiza experimentala a
comportamentului. Apelul la experimentul mono-subiect este binevenit atunci cînd exista posibilitatea unui
studiu în timp asupra comportamentului. Studierea pe o perioada mai îndelungata a unui singur subiect duce la
obtinerea unor informatii de profunzime; asadar, metoda experimentului mono-subiect este la fel de riguroasa
din punct de vedere stiintific ca si cea care utilizeaza esantioane si inferente statistice.

Experimentele mono-subiect pot fi considerate mai putin expuse erorilor decît designurile cu multi
subiecti. Generalizarea rezultatelor, în experimentul de acest tip, se realizeaza fie la nivel intra-subiect, cînd se
compara în timp acelasi subiect, fie la nivel inter-subiect, atunci cînd este necesar sa desfasuram mai multe
experimente (identice) mono-subiect. Datele obtinute în finalul unei astfel de validari nu se prezinta sub forma
de medii statistice.
 Studiul de caz este tipic psihologiei clinice. El permite compararea sistematica a cazurilor, comparatia
realizîndu-se între cazuri particulare, între evolutii individuale. Se pot compara cazurile la fel ca în experimentul
mono-subiect, dar în studiul de caz cercetatorul nu intervine pentru a genera o reactie.

Avantaje

- Poate fi sursa de idei pentru ipoteze si obiective de cercetare.

- Permite "testarea" unor tehnici noi de psihoterapie.

- Este o metoda de studiu a fenomenelor rare.

- Permite verificarea si modificarea unor teorii general acceptate (exceptia care confirma sau infirma
regula).

- Rezolva conflictul între abordarile nomotetice si cele idiografice. În abordarile nomotetice se descriu
performantele medii ale populatiei; studiul de caz poate fi folosit ca o exemplificare, astfel ajungîndu-se în
planul cercetarii idiografice.

Dezavantaje

- Se poate concluziona asupra unei relatii cauza-efect doar la nivel individual, dar nu se poate
generaliza.

- O serie din modificarile comportamentale care apar în timpul unei psihoterapii se pot datora unor
variabile pe care nu le putem controla.

- Metoda este supusa erorilor, deoarece cercetatorul este implicat în relatia respectiva si, ca atare, este
implicit un grad de subiectivitate.

Analiza de caz

Este o metoda speciala de culegere a informatiilor, de ordonare a acestora si de interpretare a lor, avînd
ca scop explicarea caracterului evolutiv si complex al unor fenomene sociale specifice unui sistem în evolutie.
Spre deosebire de studiul de caz, care vizeaza un singur element dintr-o structura sociala, analiza de caz se ocupa
de întreaga structura, de întregul sistem. Se foloseste mult în Franta, cu precadere în psihologia organizationala.
Analiza de caz este diferita de studiul de caz prin aceea ca este orientata pe studiul relatiilor care apar într-un
grup, pe cînd studiul de caz presupune descrierea evolutiei unui individ, a caracteristicilor sale.

Analiza de caz este o ancheta empirica, avînd ca obiect de studiu un fenomen în contextul real de
evolutie si care permite delimitarea fenomenului de contextul în care are el loc. În aceasta metoda se utilizeaza
surse de informatie multiple, care sa permita descrierea atît a unor situatii, cît si a unor fenomene evolutive care
caracterizeaza cazul respectiv. Cazul, asadar, furnizeaza un context de observatie care permite identificarea si
determinarea unor procese particulare. Cazul trebuie tratat ca un sistem integrat în care componentele
functioneaza rational, dar si creativ. Analiza acestor componente prin prisma structurii permite o mai buna
întelegere a lor; cazul joaca un rol secundar, fiind un suport care faciliteaza întelegerea unor elemente
particulare.

Avantaje

- Furnizeaza o situatie în care sa poata fi analizata evolutia unui numar mare de procese.

- Permite descrierea relatiilor de interactiune între aceste procese si, mai în profunzime, între diferite
evolutii, ceea ce permite descrierea diversitatii situatiilor sociale.

Analiza de caz se foloseste atunci cînd:

 - se doreste a se determina cum si de ce apar si se dezvolta anumite evenimente într-o situatie;

- exista imposibilitatea de a "controla" o situatie sociala;

- se doreste obtinerea de informatii despre un eveniment care se deruleaza într-un cadru natural.

Asadar, analiza de caz este un fel de experiment cu n variabile, în care cercetatorul nu intervine în nici
un fel.

Metoda permite analiza legaturilor operationale existente între evenimente, fenomene, chiar daca
frecventa aparitiei acestora nu face obiectul analizei de caz. Ea permite, de asemenea, definirea caracteristicilor
globale si semnificative ale unor evenimente reale de viata:

- evolutia individului în context social;

- proceduri organizatorice si de gestiune umana;

- schimbarile aparute într-un context social;

- procesul de evolutie si involutie industriala.

Analiza de caz permite explicarea acestor relatii complexe, care nu pot fi surprinse prin anchete si prin
strategii experimentale. Nu se poate judeca analiza de caz apelînd la aceleasi criterii ca într-un studiu
experimental. Rezultatele pot fi generalizate analitic, dar nu si statistic. Analiza de caz poate reprezenta o cale de
îmbogatire a unei teorii, dar poate fi si o modalitate de validare a unor teorii existente. Ea mai are doua functii:
cea de cadru într-o abordare inductiva si cea de cadru într-o abordare deductiva (sau confirmativa).

Analiza de caz serveste drept cadru pentru abordarea inductiva atunci cînd situatiile ne permit sa
analizam o serie de cazuri particulare si sa degajam procese care se repeta si se pot grupa evoluînd, structurînd o
teorie. Ea se foloseste în acest caz la debutul unei teorii si asigura obtinerea unei baze de date.

Analiza de caz serveste drept cadru pentru abordare deductiva atunci cînd teoria este cunoscuta si se
doreste verificarea ei. Aceasta are loc într-o etapa mai avansata de cercetare, atunci cînd se doreste îmbunatatirea
unui model deja stabilit.

În 1984, Roger Steake definea trei tipuri de analiza de caz: intrinseca, instrumentala si multipla.

Analiza de caz intrinseca se utilizeaza atunci cînd ne ocupam de o situatie care are caracteristici de
unicitate sau este foarte rara. Ea presupune o interpretare de profunzime a diferitelor aspecte, pentru a determina
elementele semnificative si legaturile care reunesc aceste elemente în obtinerea unei dinamici sau evolutii
specifice.

Analiza de caz instrumentala se ocupa de o situatie care prezinta o serie de trasaturi specifice, tipice,
prin raportarea la un model teoretic existent. Se foloseste atunci cînd cercetatorul doreste sa ilustreze fenomene
sociale definite anterior într-un model teoretic. Cadrul serveste drept situatie-tip în care se verifica în ce masura o
teorie este capabila sa explice fenomenul la care se raporteaza.

Analiza de caz multipla presupune identificarea sau precizarea unor evenimente sau fenomene
asemanatoare într-un numar oarecare de situatii. Se face o analiza individuala a fiecarei situatii, apoi se extrag
elementele asemanatoare. Se foloseste în abordari de tip inductiv.

Etape

1. Fixarea cadrului epistemologic general si stabilirea limitelor analizei.

 2. Culegerea si ordonarea informatiilor. Informatiile se pot obtine si utilizînd interviul, chestionarul si
observatia, dar mai ales datele de arhiva, analiza de urme si de produse. Scopul este cel de a încerca sa delimitam
informatiile importante în functie de scopul urmarit. Ordonarea informatiilor se poate face pe doua nivele:

- nivelul descriptiv: pastram informatii care permit o descriere a evolutiei fenomenului respectiv.

- nivelul abstract: ne obliga la analiza si explicatia relatiilor dintre evenimentele comune, utilizînd cel
mai frecvent analiza de continut prin teoretizare.

În aceasta etapa exista riscul interventiei subiectivismului cercetatorului, care poate deforma datele si
invalida rezultatele. Pentru a evita aceasta, se foloseste o metoda calitativa de verificare, triangulatia, care se
poate aplica si datelor, si cercetarii. Triangulatia datelor presupune apelul la cît mai multe surse de informatii si
inserarea lor într-un fisier comun. Triangulatia cercetarii presupune ca acest fisier sa fie analizat si de alti
cercetatori.

Obiectivarea datelor se face si prin supunerea lor judecatii unor "judecatori sociali", persoane implicate
în analiza de caz si care pot analiza din interior obiectivitatea datelor obtinute.

3. Analiza propriu-zisa a datelor se poate face deductiv, prin raportarea la o teorie deja existenta, sau
inductiv, construindu-se teoria pe baza datelor existente, a asemanarilor si deosebirilor prezente la evenimentele
studiate.

IX. Designul de cercetare descriptiva si experimentala

Cercetarea descriptiva presupune utilizarea metodelor descriptive (observatia, ancheta). (Important:

în cercetarile descriptive, pentru caracteristicile masurate folosim denumirea de variabile; este gresita folosirea
denumirii de variabile dependente si independente, deoarece studiile descriptive nu permit explicatii cauzale, ci
numai de tip corelativ.) Alegerea tipului de design este o optiune necesara, la care se ajunge dupa ce am stabilit
obiectivele, ipotezele, mijloacele de esantionare. Optiunea pentru un tip de design înseamna optarea pentru un
plan sau modalitate de gestionare a datelor. Se cunosc urmatoarele tipuri de design: transversal, al esantioanelor
succesive independente si longitudinal (sau panel).

Designul transversal se utilizeaza cel mai frecvent si presupune obtinerea datelor printr-o unica
aplicare a chestionarului (sau interviului, observatiei etc). Se mai numeste si "one shot". Apelul la acest design
nu înseamna o perioada scurta de lucru, dupa cum un timp scurt de lucru nu înseamna folosirea unui esantion.
Din necesitatea de validitate a datelor, este de dorit sa se lucreze cu mai multe esantioane. Datele obtinute pentru
fiecare esantion se vor compara între ele, asigurîndu-se astfel fidelitatea rezultatelor.

Utilizarea anchetei permite descrierea caracteristicilor unei populatii sau a diferentelor existente între
doua sau mai multe esantioane ale aceleiasi populatii. Ea permite si masurarea relatiei care se stabileste între
diferite caracteristici ale acelei populatii.

Jessar (1980) a determinat relatia dintre caracteristicile de personalitate si consumul de droguri. El a

ajuns la concluzia ca persoanele consumatoare de droguri tind sa aiba expectatii profesionale scazute, toleranta
crescuta la devianta, incompatibilitate între grupul familial si cel de prieteni. Alti factori care conduceau spre
comportamentul studiat de el au fost identificati dupa cum urmeaza: preluarea modelului parental, preluarea
modelului din grupul de prieteni, implicarea într-un grup de aceeasi vîrsta cu comportament deviant.

Aceste concluzii au presupus nu numai determinarea caracteristicilor de personalitate ale celor care se
drogau si selectarea lor, ci si informatii amanuntite despre grupul social de provenienta si cel din care faceau
parte în momentul respectiv subiectii, si, de asemenea, informatii asupra evolutiei fiecarui membru al cercetarii
în parte. Concluzia studiului a fost aceea ca consumul de droguri trebuie înteles ca fiind generat de un pattern de
factori, si nu de un factor singular.

Designul transversal este potrivit atunci cînd scopurile privesc descrieri de tipul celei sus-mentionate.
Daca dorim sa evaluam modificari comportamentale de atitudine, evolutive sau involutive, vom apela la designul
esantioanelor succesive independente sau la designul longitudinal. Designul transversal permite evaluarea unui
comportament sau caracteristica psihica într-un moment oarecare de timp.
 Designul esantioanelor succesive independente este o serie de studii transversale în care aceasta
metoda se aplica pe esantioane succesive de respondenti. Acest tip de design este cel mai potrivit daca ne fixam
ca scop descrierea manifestarilor comportamentale, a atitudinilor etc.

Limite:

- Cercetarea se face pe esantioane diferite de populatie si, ca atare, modificarea unei atitudini sau a
unui comportament se poate datora unor factori exteriori studiului. De aceea, în concluziile studiului, informatia
se reduce la constatarea modificarilor, neputîndu-se face inferente asupra cauzelor, chiar daca aceasta tentatie
exista.

- Caracteristicile urmarite ale esantioanelor, schimbarile comportamentale sau de atitudine de la

nivelul unei populatii pot fi descrise corect pe o perioada de timp doar daca caracteristicile populatiilor ramîn
identice. Se poate apela la analiza de regresie sau la analiza factoriala pentru a corecta neajunsul modificarii
esantioanelor, dar este recomandabil ca, daca utilizam aceste metode, sa verificam caracteristicile subiectilor
participanti în fiecare an.

- Daca studiem modificarile comportamentale determinate de evenimente care apar în mod natural
(ex., votul), este posibil ca rezultatele sa fie influentate de o serie de legi care se asociaza cu comportamentul
studiat.

În designul longitudinal se apeleaza la acelasi esantion de populatie pe parcursul mai multor ani, de
mai multe ori. Avantaje:

- Permite evaluarea modificarilor particulare, individuale ale respondentilor si astfel se pot preciza
cauzele unor modificari (ceea ce designul transversal si cel al esantioanelor succesive independente nu permite).

- Permite cea mai corecta evaluare a efectelor unui eveniment natural.

Limite:

- Esantionul trebuie pastrat stabil în timp, ceea ce este mai greu de realizat.

- Posibilitatea de comparare la intervale mari de timp este redusa, întrucît pe parcursul studiului o
parte din respondenti pot sa nu mai vrea sau sa nu mai poata sa raspunda (se muta, mor etc.) Acest dezavantaj se
poate reduce daca initial demaram studiul cu un esantion dublu fata de cît ar fi necesar în mod normal.

- Învatarea probelor poate duce la rezultate nevalide.

- Aparitia reactiei de dezirabilitate, datorata întîlnirii de mai multe ori, de-a lungul anilor, cu acelasi
psiholog.

Cercetarea experimentala

În psihologie se utilizeaza metoda experimentala pentru a izola sau delimita un proces ori o
caracteristica psihica, pentru a stabili trasaturile sale specifice prin constructia unei situatii artificiale.

Spre exemplu, este dificil de evaluat daca un cititor apeleaza la un limbaj interiorizat sau la unul semi-
interiorizat în parcurgerea unui text. Huber si Huber (1982) au stabilit, folosind un experiment, diferentele dintre
cele doua tipuri de cititori. Ei au ales doua tipuri de texte, unul care presupunea dificultati de pronuntie si un altul
mai usor de citit. Ipoteza cercetarii era aceea ca, în conditiile unui text dificil, daca limbajul subiectului este
interiorizat, timpul de citire este evident mai lung. Ipoteza s-a confirmat.

Diferentele dintre o cercetare descriptiva (sau exploratorie) si una experimentala nu este de neglijat.
Cercetarea descriptiva utilizeaza ca metode observatia, ancheta si testul, evalueaza caracteristici existente la
nivelul unei populatii, asa cum sunt ele, si apeleaza la designuri specifice metodelor folosite. Cercetarea
experimentala utilizeaza metoda experimentului, masoara caracteristicile unui proces izolîndu-l din structura
generala a personalitatii, provocînd evolutia lui într-o situatie artificiala si apeleaza la designuri specifice:
multigrup sau monogrup.

Este evident ca rezultatele unei cercetari sunt cu atît mai valide si mai fidele, cu cît metodele de
cercetare ale caracteristicilor psihice pe care se focalizeaza cercetarea combina abordarea descriptiva cu cea
experimentala. Ca atare, o abordare multipla din punct de vedere metodologic permite cresterea validitatii
informatiilor, care, în acest caz, se numeste validitate convergenta.

Un experiment corect permite evidentierea unei cauzalitati, psihologul încercînd sa afle, prin
experiment, ce se afla în spatele unui comportament sau ce anume determina acel comportament. Un experiment
presupune manipularea unuia sau mai multor factori si masurarea efectelor acestei manipulari asupra
comportamentului. Factorii pe care cercetatorul îi controleaza se numesc variabile independente.
Comportamentele sau functiile care sunt utilizate pentru a masura efectul variabilelor independente se numesc
variabile dependente.

Experimentul are patru caracteristici: validitatea interna, fidelitatea, sensibilitatea si validitatea

externa. Un experiment dispune de validitate interna atunci cînd oricare factor necontrolat care ar putea influenta
rezultatele este îndepartat. Asadar, un experiment are validitate interna ridicata atunci cînd cauza si variabila
dependenta sunt bine delimitate.

Fidelitatea se refera la aceea ca scopul unui experiment este sa determine un comportament specific.
Daca, prin repetarea experimentului, se obtin aceleasi rezultate, atunci datele obtinute în cadrul primului
experiment au un grad înalt de fidelitate. Fidelitatea se verifica în cadrul experimentului-replica.

Un experiment dispune de sensibilitate atunci cînd permite masurarea oricarei variabile independente,
indiferent cît de mic este efectul ei.

Validitatea externa este data de generalizarea rezultatelor unui experiment asupra unei întregi
populatii, adica atunci cînd datele sunt corecte pentru întreaga populatie din care a fost extras esantionul.

Controlul situatiei experimentale presupune: modalitatea de manipulare a variabilelor, modul în care

evolueaza conditiile experimentale si grupul de control. Aceste trei aspecte urmaresc un obiectiv comun:
stabilirea conditiilor necesare obtinerii unor inferente cauzale si, de asemenea, asigurarea validitatii interne a
experimentului.

Modalitatea de manipulare a variabilelor se refera la respectarea conditiilor de covarianta si de

ordonare temporala. Conditia de covarianta presupune obtinerea unei relatii directe între variabila dependenta si
cea independenta; doua variabile sunt covariante atunci cînd cea independenta determina în acel moment o
modificare a celei dependente. Daca variabila dependenta se modifica înaintea variabilei independente, conditia
de covarianta nu este relevanta. Conditia de ordonare temporala se realizeaza implicit prin respectarea conditiei
de covarianta.

Modul de evolutie a conditiilor experimentale se refera la mentinerea conditiilor experimentale

constante, ceea ce presupune ca orice alt factor care ar putea influenta performanta subiectilor sa fie controlat si
eliminat, pentru a putea decide asupra influentei reale a variabilei independente. Este important sa stim si sa
recunoastem ca noi controlam doar acei factori despre care presupunem ca influenteaza comportamentul uman în
momentul experimentului, dar mai exista si altii, externi, care îl pot influenta.

Grupul de control este optional în cadrul cercetarii experimentale, dar daca optam pentru el trebuie sa
avem grija sa îndeplineasca toate conditiile grupului de cercetare.

X. Designuri experimentale multigrup

1. Designul grupurilor independente (randomizate)

 Este cel mai simplu design de cercetare si presupune aplicarea variabilei independente de doua ori pe
acelasi grup de subiecti, intensitatea variabilei independente fiind diferita prima oara fata de a doua oara.
Diferenta de reactie (a variabilei dependente) care se obtine reprezinta masura efectului variabilei independente.

În designul grupurilor independente, fiecare varianta sau nivel de intensitate a variabilei independente
se aplica pe grupuri diferite de subiecti. Loftus si Bunos au testat capacitatea de memorare a detaliilor unui film.
Daca cele doua grupuri de subiecti sunt comparabile din toate punctele de vedere la începutul experimentului, iar
pe parcurs sunt testate la fel cu exceptia tipului de film vizionat (violent sau siropos), atunci diferenta între reactii
se datoreaza variabilei independente (tipul de film).

Asadar, în designul grupurilor independente, grupurile se formeaza dupa caracteristicile variabilei

independente si, ca atare, trebuie sa se asigure aceleasi conditii fiecarui subiect din populatia aleasa sa faca parte
din cele doua grupuri.

Exista doua cai de selectie a grupurilor: esantionarea aleatorie si esantionarea stadiala. Esantionarea
aleatorie presupune selectia unuia sau mai multor subiecti din aceeasi populatie. Tehnica esantionarii ne ofera
certitudinea ca, la nivel mediu, cele doua grupuri sunt reprezentative la nivelul populatiei la începutul
experimentului. Esantionarea aleatorie asigura validitatea interna a experimentului, deoarece echilibreaza
diferentele dintre subiecti si creste validitatea externa a rezultatelor. Validitatea externa se datoreaza faptului ca
ele devin esantioane reprezentative pentru populatia din care fac parte. Dar acest tip de esantionare se foloseste
rar în psihologia experimentala, si mai des în cea descriptiva, unde este important ca grupurile cu care se
lucreaza sa fie reprezentative pentru populatia cu care se lucreaza.

Esantionarea stadiala presupune o selectie secundara, indirecta a indivizilor care formeaza esantionul
prin selectia grupurilor la care au apartinut ei initial. Repartitia echilibrata a subiectilor în grupurile
experimentale reprezinta beneficiul esantionarii stadiale.

Esantionarea stadiala duce la obtinerea unui grad ridicat de validitate interna, dar pentru generalizarea
rezultatelor nu este suficient doar atît. Se pot generaliza doar rezultatele care au fost obiectul experimentului, nu
si eventualele rezultate deduse logic. Validitatea interna se stabileste prin repetarea experimentului. Putem
considera rezultatele unui experiment generalizabile atunci cînd grupurile de cercetare au fost corect selectate si
daca exista presupozitia comportamentului si posibilitatea de reproducere a experimentului. Presupozitia
comportamentului se bazeaza pe faptul ca, în timp, comportamentul ramîne relativ stabil si reprezentativ pentru
persoane similare cu cele testate. Posibilitatea de reproducere a experimentului presupune ca, în conditii de
replicare a experimentului, rezultatele obtinute în al doilea experiment sa fie identice sau macar comparabile cu
cele obtinute în primul experiment.

Pentru a asigura validitatea interna trebuie respectate doua conditii, una privitoare la evitarea factorilor
nerelevanti si a doua privitoare la caracteristicile grupului experimental.

Evitarea factorilor nerelevanti  se face prin respectarea conditiilor unei esantionari corecte. Trebuie
evitate asa-numitele variabile contopite, sau variabile confundate, numite astfel deoarece ramîn mascate si
manifestarile lor sunt sistematic legate de manifestarile altei variabile care face obiectul experimentului. Spre
exemplu, Kandel (1962) a efectuat o cercetare pe trei grupe omogene de elevi, dorind sa masoare eficienta unei
metode de învatare a unei limbi straine. La sfîrsitul anului scolar a masurat performantele si a descoperit trei
tipuri de performante. Aceste diferente se puteau datora metodei de învatare, dar se puteau datora în egala
masura abilitatilor, aptitudinilor profesorilor care au utilizat cele trei metode. Asadar, daca presupunem ca, pe
parcursul cercetarii, poate sa apara o variabila contopita, putem apela la designuri experimentale de tip
multifactorial.

Pentru ca într-un experiment sa se obtina rezultate cu validitate interna, este necesar ca grupul de
subiecti sa ramîna constant pe parcursul experimentului. Exista pierderi de subiecti numite mecanice, care tin de
contextul concret (mediul fizic) de desfasurare a experimentului (fie experimentatorul nu poate fi prezent în
spatiul în care urmeaza a se desfasura experimentul, fie conditiile de mediu fac imposibila desfasurarea). Exista
si pierderi selective de subiecti, care apar atunci cînd subiectii accepta initial sa participe, dar apoi se retrag.
Aceste situatii se evita prin selectarea initiala a unui grup de subiecti mai mare decît este nevoie.

2. Designul grupurilor corespondente

 Daca designul grupurilor independente este cel mai folosit în psihologia experimentala pentru ca
rezultatele îndeplinesc conditiile de fidelitate si validitate, apelul la designul grupurilor corespondente asigura un
grad mai crescut de fidelitate si validitate.

Alcatuirea grupurilor experimentale în designul grupurilor corespondente se poate face fara a se apela
la tehnici de selectie specifice si la calcule statistice sofisticate care sa asigure validitatea rezultatelor. Numarul
de subiecti care sa garanteze validitatea rezultatelor nu poate fi precizat în mod absolut (poate fi 30, sau 50, sau
60), dar putem determina eterogenitatea unui grup prin calculul raportului dintre media aritmetica a
performantelor grupului si abaterea standard. Regula de aur este ca media aritmetica sa fie mai mare decît
abaterea standard.

Designul grupurilor corespondente este mult mai simplu, deoarece utilizeaza criteriul corespondentei
sau asemanarii perechilor de subiecti în selectia grupurilor experimentale. Spre exemplu, în zoopsihologie putem
considera comparabile doua loturi de pisici birmaneze. Criteriul de selectie în cazul de mai sus este unui genetic
si în baza lui se vor obtine rezultate comparabile.

Selectia grupurilor presupune utilizarea tehnicii similitudinii subiectilor. Se poate utiliza si tehnica
pre-testarii, prin care se selecteaza grupul în functie de dimensiunea (caracteristica psihica) urmarita în
experiment. Aceasta presupune utilizarea tehnicii de pre-testare:

1. Cu proba care va fi utilizata în experiment. Daca una din variabilele independente experimentale
este tensiunea arteriala, testarea se va face pe acest criteriu în perechi (sau tripleti etc.) de subiecti care au aceeasi
valoare a variabilei.

2. Cu probe echivalente. În studiul capacitatii de rezolvare a problemelor la diferite vîrste în care

variabila independenta este un puzzle; nu putem alege subiecti de vîrste diferite, dar daca în pre-testare utilizam
puzzle-uri de grade de dificultate diferite, dar echivalente cu cele care vor fi utilizate în experiment, rezultatele
vor fi valide.

3. Cu probe diferite. În pre-testare se utilizeaza probe care sa difere esential de proba experimentala
propriu-zisa, dar care masoara aceeasi caracteristica; pentru exemplul de mai sus, în pre-testare se poate utiliza
un test de inteligenta.

Designul grupurilor corespondente presupune testarea subiectilor de doua ori, ceea ce este dificil.
Daca se gasesc subiecti similari din punctul de vedere al caracteristicii psihice vizate, de cele mai multe ori ei
sunt foarte putini, astfel ca lotul experimental va fi foarte mic, ceea ce nu va permite generalizarea rezultatelor pe
întreaga populatie. Este de dorit ca grupurile de subiecti sa fie comparabile nu doar din punctul de vedere al
caracteristicii pe care o testam, ci din toate punctele de vedere, pentru ca prezenta variabilelor independente
necontrolate poate influenta mult rezultatele.

Designul grupurilor corespondente este superior celui al grupurilor independente cînd numarul de
subiecti necesari este mic. El mai poate fi utilizat si atunci cînd proba din experiment este replicabila (exista
probe paralele).

3. Designul grupurilor naturale

În psihologia sociala, psihologia personalitatii sau psihopatologie, diferentele individuale sunt mai
mult decît o eroare de variatie si o sursa de eroare. Aici intervin puternic variabilele subiect (caracteristicile de
gen, gradul de introversie-extroversie etc.).

Designul grupurilor naturale utilizeaza variabile subiect pe care le considera variabile independente.
De exemplu, cercetam trauma psihica generata de o interventie chirurgicala si selectam ca atare grupul de
subiecti dintr-o sectie de chirurgie. Apelînd la designul grupurilor naturale vom putea compara persoane si
grupuri de subiecti care au experimentat o situatie ale caror urmari dorim sa le masuram. Acest tip de cercetare
se numeste si design de cercetare corelationala, pentru ca presupune în principal cercetarea relatiilor
(corelatiilor) dintre caracteristicile subiectului si performantele sale.
 Designul grupurilor naturale este eficient în realizarea descrierii si predictiei, dar rezultatele nu permit
rationamente de inferenta cauzala. Covarianta a doua variabile nu înseamna ca prezenta uneia implica si prezenta
celeilalte. În cercetarile corelationale nu trebuie folosite cuvintele "determina, "conditioneaza". Pentru o
inferenta cauzala este necesar sa eliminam cauzele variabilelor alternative.

Masuri necesare de control:

Rezultatele pot fi influentate de expectatiile subiectilor sau experimentatorului; efectele expectatiei

pot fi diminuate prin:

- procedurile tip (sablon) de aplicare a probelor si evaluare a rezultatelor;

- utilizarea computerului;

- apelul la un grup de specialisti care sa fie folositi ca executanti, adica sa interpreteze rezultatele
obtinute fara sa cunoasca exact designul.

XI. Designul monogrup

Într-o cercetare de tip experimental, uzual se administreaza minimum doua nivele de intensitate a unei
variabile, aceasta fiind conditia pentru a determina o influenta diferentiata la nivel comportamental. Conditia
unei unice variabile cu doua nivele de intensitate este specific designurilor experimentale în care se utilizeaza
mai mult de doua grupuri de subiecti. Exista însa situatii în care utilizarea a n grupuri experimentale este inutila,
pentru ca se pot obtine aceleasi rezultate valide lucrînd cu un singur grup; acesta este designul monogrup.

Avantajele designului monogrup sunt numarul mic de subiecti si posibilitatea de a lucra cu mai multe
variabile independente pe acelasi grup. Spre exemplu, Postner (1973) a evidentiat procesele cognitive implicate
în identificarea literelor în procesul de citire, masurînd timpul necesar pentru a descifra majusculele si
minusculele. La sfîrsit, diferenta de timp evidentiata de el a fost de 80 milisecunde. Designul monogrup se
foloseste în functie de domeniul de cercetare si, cu precadere, în studiile longitudinale.

În conditiile repetarii succesive ale conditiilor experimentale cu design monogrup survin unele
dezavantaje:

1. Posibilitatea învatarii probelor sau instalarea fenomenului de oboseala. Aparitia erorilor ca urmare a
învatarii sau oboselii sunt rezultatul influentei directe ale variabilei independente; erorile sunt absolut subiective
si se numesc efecte ale practicii sau efecte ale etapelor de practica. Daca ne referim doar la faptul ca
performantele cresc în ciuda faptului ca variabila ramîne aceeasi (adica se datoreaza învatarii si nu capacitatilor
individului), erorile se numesc erori progresive (de exemplu, erorile tot mai reduse, în timp, ale unui copil
netalentat care învata sa cînte la un instrument nu reflecta abilitatile lui, ci doar exercitiul). Erorile progresive pot
fi evitate daca, în proiectarea designului experimental, respectam regulile de asigurare a validitatii interne, adica
daca experimentul dispune de validitate interna buna.

2. Designul monogrup nu poate fi utilizat cînd se studiaza variabilele subiect, tipic în designul
grupurilor naturale. Existenta unei variabile subiect (de exemplu, trauma fizica reprezentata de o interventie
chirurgicala) induce o evolutie specifica a variabilei dependente, care poate fi evidentiata doar prin comparatie
cu rezultatele obtinute de un al doilea grup.

Designul monogrup poate fi de doua tipuri: complet si incomplet.

În designul monogrup complet se anuleaza erorile progresive prin aplicarea variabilei independente cu
diferite nivele de intensitate într-o ordine aleatoare tuturor subiectilor. Aceasta aplicare aleatoare reduce
posibilitatea învatarii si aparitia oboselii. Rezultatele nu vor fi viciate, ci vor fi valide.

În designul monogrup incomplet, erorile progresive se anuleaza prin aplicarea diferitelor nivele de
intensitate ale variabilelor la diferiti subiecti: valoarea 1 se aplica subiectului 1, valoarea 2 se aplica subiectului 2
etc.
 Designul monogrup complet presupune un grup experimental si o variabila independenta cu mai multe
nivele de intensitate. fiecare nivel de intensitate al variabilei independente se aplica fiecarui subiect. În functie de
modalitatea de aplicare a variabilei independente se definesc doua tipuri de design monogrup complet:

- de tip ABBA, în care se aplica cele doua variante ale variabilei independente fiecarui subiect în
ordinea AB si apoi BA;

- de tip block randomisation, în care se alcatuiesc subgrupe (block) de subiecti si se aplica toate
nivelele variabilei independente, într-o ordine aleatoare, fiecarui subgrup.

Designul monogrup de tip ABBA se utilizeaza atunci cînd fiecare nivel al variabilei independente se
poate aplica de minim doua ori fiecarui subiect. Se mai numeste si "contrabalansare ABBA", deoarece apelul la
acest tip de design permite sa se evite erorile progresive. Din punctul de vedere al experimentului,
contrabalansarea ABBA presupune aplicarea celor doua nivele ale variabilei independente succesiv, întîi îi
ordinea AB si apoi în ordinea BA. Poate aparea însa problema anticiparii efectelor, în conditiile în care se aplica
de mai multe ori aceeasi succesiune de variabile. Teoretic, începînd de la a treia aplicare ne putem astepta la
aparitia unor efecte anticipate.

Designul monogrup de tip "block randomisation" (sau cu repartitie aleatoare) presupune ca fiecare
nivel al variabilei independente se aplica pe subgrupe de subiecti. De obicei, numarul subgrupelor este egal cu
nivelul aplicarilor diferitelor nivele ale variabilei independente. Numarul subiectilor din subgrupe este egal cu
numarul nivelelor variabilei independente. Spre exemplu, pentru doua nivele ale variabilei independente, fiecare
aplicat de 5 ori, avem nevoie de cinci subgrupe a cîte doi subiecti. Utilizînd acest model admitem existenta unei
erori medii pentru fiecare subgrupa de subiecti, care se va echilibra la nivelul întregului grup.

Designul monogrup incomplet presupune un grup experimental si o variabila independenta cu mai

multe nivele de intensitate. Nu se aplica fiecarui subiect toate nivelele de intensitate ale variabilei independente,
ci se face media performantelor individuale si astfel se asigura si anularea erorilor progresive. Acest design poate
fi:

- cu ordonare aleatoare;

- cu ordonare de n luate cîte n;

- cu ordonare de tip patrat latin.

Limitele designului monogrup:

- Nu poate fi utilizat atunci cînd vrem sa cercetam efectele variabilelor subiect.

- Transferul diferential apare în mica masura atunci cînd se utilizeaza tehnici de contrabalansare, dar
apare oricum.

În cercetarea experimentala se utilizeaza designuri complexe, cu doua sau mai multe variabile, care
modeleaza mai bine viata. Johnson, spre exemplu, a vrut sa cerceteze relatia între memorie, depresie si tipul de
activitate (finalizata sau nefinalizata). Ipoteza lui era ca persoanele depresive îsi vor aminti cu mai mare usurinta
o activitate finalizata, iar cele non-depresive îsi vor aminti mai degraba activitatile finalizate. Proba
experimentala a constat din zece activitati, dintre care subiectii au fost lasati sa duca pîna la capat doar doua.
Ipoteza a fost confirmata.

Cel mai simplu design complex este cel de tip 2x2, descris mai sus, dar se pot modela si designuri de
tip 3x3, 4x4 etc. Avantajele designurilor complexe:

1. Modeleaza mai aproape de realitate viata psihica.

2. Rezolva problema variabilelor necontrolabile, introducîndu-le ca variabile de cercetare.

 3. Permit testarea sau verificarea practica a unor enunturi teoretice.

XII. Standardele APA pentru redactarea unui raport

Daca raportul de cercetare urmeaza sa fie publicat, atunci primul capitol este un rezumat, nu mai mult
de 250 cuvinte. Daca raportul de cercetare nu va fi publicat, atunci primul capitol este unul teoretic:

- se definesc conceptele;

- se expun teoriile existente în domeniul respectiv, corelativ cu cele folosite în cercetare;

- se precizeaza sumar caracteristicile populatiei pe care se aplica testul;

- pentru populatiile de cercetare speciale (aceasta nu înseamna studenti, medici etc., ci persoane cu
comportament deviant etc.) se face de asemenea o caracterizare sumara.

Partea teoretica nu trebuie sa depaseasca o treime din volumul lucrarii.

În capitolul II:

- Se prezinta obiectivul, ipotezele, designul de cercetare, metodele, participantii (a se evita termenul

de "subiecti"). Se precizeaza tipul de design, daca aplicarea testului s-a facut în grup sau individual, de catre
cercetator sau de catre operatori.

- La expunerea metodelor nu se precizeaza doar ce metode au fost folosite, ci si o succinta prezentare.

Descriere exhaustiva se face doar daca este o metoda noua.

- Jumatate din lucrare trebuie sa contina rezultatele cercetarii.

- La capitolul "Rezultate" trebuie sa fie precizata ipoteza pe care lucram. Daca sunt mai multe ipoteze,
fiecareia i se rezerva un sub-capitol.

- Tabelele cu date trebuie urmate de comentarii.

- Se mentioneaza pragurile de semnificatie, deoarece în functie de ele se stabileste cît de semnificative

sunt rezultatele obtinute.

În capitolul de concluzii se discuta doar obiectivele; daca unui dintre obiective nu a fost atins se
precizeaza acest lucru, iar daca un obiectiv a fost verificat partial, se explica de ce.

Bibliografia trebuie prezentata pe larg.

Ca anexe se insereaza metodele folosite daca sunt noi, datele primare (brute) etc.

Cerinte de stil:

- În general, prima propozitie este de dorit sa fie independenta.

- A se evita formele contrase (nu-i) folosite în locul formelor întregi (nu îi).

- Se recomanda folosirea persoanei întîi plural, dar fara a se folosi cuvîntul "noi".

- La "Metode", "Rezumat", partea teoretica se foloseste timpul trecut; la redactarea rezultatelor si

concluziilor se poate folosi si timpul prezent.
 - Abrevieri: se scrie întîi denumirea completa, apoi în paranteza abrevierea, care se va folosi ca atare
pe tot parcursul raportului. Nu se folosesc prescurtari, nici pentru unitatile de masura.

- În text, numerele de la 1 la 10 se scriu în litere.

- Pentru citate se folosesc ghilimelele. Daca preluam ideile unui autor, dar nu textual, nu folosim
ghilimele, ci precizam: Autorul X afirma ca...

- Referintele în text: se scrie în mod obisnuit numai numele autorului si anul aparitiei lucrarii din care
se preiau ideile, eventual pagina.

- Titlul nu trebuie sa aiba mai mult de 10-12 cuvinte.

- Pentru bibliografie se începe pagina noua; orice lucrare sau autor citat în raportul de cercetare trebuie
sa se regaseasca în bibliografie; se trece: numele de familie al autorului, initiala prenumelui, anul aparitiei
lucrarii, titlul lucrarii, localitatea unde a fost publicata si editura.

XIII. Metode calitative de cercetare

Trasaturile caracteristice ale metodologiei calitative

- Se ocupa de cercetarea situatiilor reale, si nu de experimente de laborator.

- Se supune analizei comprehensive; demersul de cercetare este inductiv, ceea ce presupune selectarea
datelor esentiale dintr-un numar mare de informatii.

- Se ocupa de cercetari holistice; fenomenul social în totalitatea lui înseamna mai mult decît o suma de
componente.

- Este specifica participarea personala a cercetatorului, care se foloseste de rationamente intuitive de

tip insight si trebuie sa poata apela la empatie.

- Presupune o abordare dinamica; aceasta se refera la capacitatea de adaptare în fata schimbarilor din
evolutia sistemului social. În ciuda existentei unui plan de cercetare, etapele nu sunt fixate imuabil.

- Este orientata spre unicitate; presupunem înca din debutul cercetarii ca fiecare situatie cercetata este
unica, evolutiva si trebuie cercetata ca atare. Utilizeaza analiza contextuala (cadrul istoric si temporal).

- Empatia nu se refera în acest caz la rezonarea afectiva, ci are un sens obiectiv, acela de neutralitate
empatetica, adica acea capacitate de a ramîne neutru (obiectiv) si, în acelasi timp, de a percepe empatic trairile
participantilor la cercetare.

Domenii de aplicare:

- ecologia umana (studiul patternurilor de comportament); ecologia sociala ca stiinta se bazeaza pe

principiul inter-relationarii între contextul social si individ sau grup si investigheaza relatiile dintre persoane si
mediul social cu scopul adaptarii.

- etnografia (descrie modul în care cultura influenteaza dezvoltarea umana);

- antropologia cognitiva (cerceteaza psihicul uman din punctul de vedere al schemelor si categoriilor
mintale de inter-relationare; include studii asupra comunicarii).
 Principiile metodologiei calitative

1. Deschiderea: cercetarea calitativa nu are o structura predeterminata prin ipoteze si proceduri care
sa-i influenteze evolutia. Ipotezele reprezinta un scop, nu o conditie a cercetarii; exista totusi precizat un
obiectiv, un scop de cercetare.

2. Comunicarea: cercetarea calitativa presupune directa relatie între cercetator si participanti; aceasta
relatie directa este un travaliu comun care permite obtinerea unui maximum de informatie. Participantii definesc,
explica si interpreteaza realitatea, iar cercetatorul selecteaza si pastreaza ceea ce este esential, comun si
definitoriu din informatiile primite.

3. Realitatea sociala ca proces: scopul cercetarii calitative este identificarea modului de construire a
patternurilor comportamentale si definirea sensului actiunilor umane.

4. Reflexivitatea si analiza: fiecare sens este considerat reflexul contextului din care a luat nastere.
Analiza acestuia presupune o metoda flexibila care sa surprinda schimbarile contextuale.

5. Explicatia: într-o cercetare calitativa, cel care o efectueaza este obligat sa explice scopul cercetarii
în amanunt, onest si fara sa induca anumite raspunsuri. Analiza datelor urmeaza descrierii si teoretizarii unui
context social, si nu semnalarii unor relatii de tipul "un sunet puternic determina scaderea atentiei).

6. Flexibilitatea: atît din punctul de vedere al alegerii metodelor si procedeelor, cît si al designului;
designul se poate schimba pe parcurs, în functie de realitatea din teren. Etapele pot sa nu se deruleze în ordinea
fixata.

Comparatie între metodele de tip cantitativ si cele de tip calitativ

Metodele cantitative Metodele calitative

Realitatea sociala este considerata simpla, obiectiva, Realitatea sociala este considerata subiectiva,
unica, masurabila problematica, holistica, un construct social
Se stabilesc relatii cauzale si corelatii si se utilizeaza Lucreaza cu rationamente non-deterministe; nu considera
rationamente nomologice relatia cauza-efect ca fiind un principiu de baza al
explicatiei, ci se intereseaza de o cauzalitate circulara si
holistica
Au la baza teorii pozitiviste; neaga complexitatea Încearca o descriere cît mai completa a realitatii umane
fenomenelor investigate
Demersul logic este deductiv, nomotetic, bazat pe Demersul logic este inductiv, idiografic, interpretativ,
reguli strict verificabile, ceea ce face posibila bazat pe logica descoperirii
replicabilitatea
Conduc la obtinerea de rezultate cifrice, prelucrabile Sunt mai putin interesate de cifre; ca proceduri de
statistic validare folosesc validarea de semnificatie
Cercetatorul are rol dual: colecteaza si interpreteaza Cercetatorul are rolul de a reproduce cît mai fidel si mai
datele corect informatiile obtinute

Metodele calitative trebuie considerate ca un supliment, o completare a metodelor cantitative si este

de dorit ca, într-o cercetare, sa se utilizeze ambele.

Tehnica grupului nominal

Este specifica abordarii calitative si este suficient de puternica încît sa înlocuiasca o documentare
clasica. Se bazeaza pe ideea ca reunirea unui grup de experti pentru discutarea unei problematici anume ofera la
fel de multe informatii ca si studiul lucrarilor publicate anterior pe acea tema.

Tehnica grupului nominal reprezinta o tehnica de identificare si fixare a problemei si a temei de

cercetare, ca si a implicatiilor acestora. Presupune un demers inductiv si poate înlocui cu succes documentarea
clasica. A fost pusa la punct de catre cercetatorii olandezi Delbecq si Van de Ven (1968). Presupune o conduita
speciala a grupului de lucru si o serie de pasi de urmat. Grupul de lucru presupune reunirea unui numar de
persoane (maxim 10) care discuta foarte putin între ele; comunicarea se face în scris, prin intermediul celui care
coordoneaza activitatea (mediatorul). Acesta preia orice informatie si are grija ca fiecare participant sa-si expuna
opinia. De obicei, participantii sunt persoane avizate.

Etapele functionarii grupului nominal

1. Enuntarea temei de discutat, sub forma unei întrebari.

2. Generarea de solutii: fiecare participant raspunde întrebarii puse în discutie; raspunsurile se dau în
scris, cu cerinta de a fi cît mai scurte si mai numeroase; fiecare enunt contine o solutie si numai una.

3. Colectarea solutiilor de catre mediator; rezulta o banca de date pe care mediatorul le returneaza
grupului, în scopul de a elimina duplicatele.

4. Reformularea si gruparea solutiilor, în scopul de a elimina redundantele si duplicatele. Mediatorul

pastreaza doar solutiile clare, diferentiate, unice, mai mult sau mai putin bune.

5. Selectarea solutiilor bune: fiecare membru al grupului selecteaza cele mai bune 5-8 solutii; si acest
demers, ca si cele anterioare, este confidential. Mediatorul dispune astfel de o lista a solutiilor, ordonate în
functie de rangul de prioritate. Acum are loc prima comunicare orala: mediatorul prezinta grupului cele 5-8
solutii si se analizeaza coerenta raspunsurilor, pentru evitarea contradictiilor. Se supune la vot lista de solutii care
reprezinta posibilele obiective de urmarit în cercetare.

Avantaje:

- timpul scurt (se poate realiza în cîteva ore echivalentul unei documentari de doua luni de zile);

- permite analiza unei game mari de tematici, daca nu se introduc restrictii cu privire la vîrsta si
ocupatia membrilor, singura conditie fiind aceea ca membrii sa cunoasca realitatea care se doreste a fi cercetata.

Limite:

- Se poate ca solutiile oferite, transformate în obiective de cercetare, sa nu fie recunoscute social;

- Se poate ca solutiile colectate sa fie superficiale;

- Se poate sa apara frustrari la unii membri ai grupului (cei mai putin vorbareti, care nu apuca sa-si
expuna ideile).

În general, limitarile pot fi reduse prin experienta mediatorului.

Etapele cercetarii calitative

I. Analiza problematicii de cercetare. Obiectivul general al unui studiu calitativ este de a stabili
modalitatea de desfasurare a unui fenomen sau eveniment. Analiza problematicii de cercetare presupune
utilizarea de tehnici cum ar fi: interviuri cu experti, discutii de grup cu persoane competente în domeniu, tehnica
grupului nominal, analiza rapoartelor stiintifice (din punct de vedere calitativ) pe tema data.

Prin intuitie întelegem o operatie intelectuala nerationala si emergenta. Ea se declanseaza corelativ

rationamentelor deductive si dezvaluie semnificatii nesesizabile printr-un rationament clasic.

II. Formularea problemei de cercetat. În functie de rezultatele etapei de analiza a problematicii de

cercetare, cercetatorul face o prima analiza a posibilitatilor de abordare a acestora, ceea ce presupune atît
stabilirea importantei problemei de cercetat, dar si analiza propriilor competente.
 III. Studiile pregatitoare presupun cinci pasi de urmat; ordinea lor nu este neaparat obligatorie; se
poate reveni sau sari de la un pas la altul.

1. Documentarea preliminara (studierea cercetarilor deja efectuate) presupune analiza globala a

documentelor, discutii în grupul de lucru asupra temelor, stabilirea expertilor în domeniu.

2. Interviuri cu expertii; se desfasoara în doua faze: prima, non-directiva, pe domeniul larg din care
face parte tema, iar a doua se focalizeaza pe tema aleasa.

3. Analiza de continut a informatiilor si evaluarea dificultatilor care se pot ivi; se precizeaza

tehnicile si metodele de cercetare.

4. Pre-ancheta; reprezinta primul contact cu participantii la cercetare si are drept scop verificarea
instrumentelor si precizarea posibilelor dificultati.

5. Precizarea metodologiei; presupune fixarea definitiva a tehnicilor de culegere si analiza a datelor,

stabilirea modelului de cercetare, a echipei de lucru etc.

IV. Reformularea problemei de cercetat. Este oarecum similara cu pasul cinci al studiilor pregatitoare;
se fixeaza clar tema de cercetare, obiectivele cercetarii si metodele.

V. Esantionarea apriori si pregatirea anchetei. Se fixeaza caracteristicile grupului cu care se lucreaza;

grupul trebuie sa fie suficient de mare, în functie de problema de studiu, astfel încît datele obtinute sa permita
atingerea scopului fixat. Daca în cercetarile de tip cantitativ, numarul minim de participanti este de 30-50, în cele
de tip calitativ el poate fi mult mai mic; însa rezultatele obtinute nu se pot generaliza asupra altei populatii decît
cea din care provin participantii, chiar daca aceasta îndeplineste toate conditiile primei populatii, pentru ca
intervin efectele de timp.

VI. Ancheta. Presupune deplasarea efectiva în teren si culegerea informatiilor. Deosebit de important
în aceasta etapa este jurnalul de bord, ca instrument obligatoriu. Jurnalul de bord reprezinta un document
important prin faptul ca ofera informatii de "memorie vie" a cercetarii. Cercetatorul va nota tot ce se întîmpla pe
parcursul studiului, inclusiv propriile sale reflectii. Informatiile pot fi structurare pe patru directii: note de
context, note personale, note metodologice si note teoretice.

Notele de context descriu ceea ce se întîmpla în teren, caracteristicile generale ale locului. Notele
personale fixeaza intuitiile, constientizarile de pe parcursul efectuarii studiului. Notele metodologice retin
modificarile de metodologie care intervin pe parcurs si motivele pentru care au fost facute. Notele teoretice
contin explicatii, interpretari teoretice partiale ale rezultatelor obtinute.

VII. Analiza rezultatelor. Se impune o distinctie între analiza datelor calitative (care presupune
prelucrari statistice de tip calitativ, de cele mai multe ori procentaje sau diferente de procentaje) si analiza
calitativa a datelor (un demers discursiv de reformulare, explicitare si teoretizare a unor evenimente sociale).
Analiza calitativa a datelor încearca sa construiasca sensul logic al unui set de informatii care surprind un
eveniment social.

VIII. Validarea interna consta în validarea rationamentelor obtinute în etapa anterioara, de analiza a
rezultatelor. Presupune întrebari de tipul: "Cît am surprins din realitatea sociala si cît a ramas nedescoperit?".
Validitatea reprezinta exactitatea unui rezultat sau adecvarea unei categorii de informatii formulate teoretic la
fenomenul psihic sau social descris.

IX. Redactarea raportului presupune si sugestii pentru cercetari viitoare.

X. Validarea externa presupune verificarea informatiilor obtinute cu informatiile existente din alte
cercetari pe aceeasi tema. Presupune strategii ca: utilizarea unitatilor de observatie, verificarea critica a
rezultatelor de catre o persoana din afara studiului. Se mai numeste si "confirmare interna" si se bazeaza pe
prezumtia ca un cercetator este inapt sa fie suta la suta obiectiv.
 XIV. Validitatea cercetarii calitative

Exista mai multe tipuri de validitate, relativa la construct, la continut si la criteriu. Aceste tipuri de
validitate sunt utile atunci cînd apelam la test ca instrument de evaluare (diagnostic) si prognostic. APA face o
alta clasificare a tipurilor de validitate: de continut, conceptuala, predictiva si descriptiva.

Validitatea unei probe se defineste ca fiind masura în care o anumita inferenta facuta plecînd de la un
test sau proba are înteles si este potrivita. Validarea este procesul sau operatia prin care se investigheaza gradul
de validitate sau de realism a interpretarii propuse de un instrument.

Un test este valid în masura în care el masoara ceea ce îsi propune sa masoare si în masura în care prin
itemii lui se surprinde fenomenul care trebuie masurat, si nu altceva.

Cele trei tipuri de validitate (identificate de M. Albu si H. Pitariu, sau patru stabilite de APA) nu sunt
categorii disjuncte si nu se poate spune ca un anumit tip de validitate este mai bun sau mai potrivit decît celalalt.
Se opteaza pentru unul din ele, care este mai potrivit pentru proba sau instrumentul respectiv.

Validitatea de construct (reprezentata de validitatea de continut si de cea conceptuala) este utila pentru
a verifica daca un test masoara bine un anumit construct. În acest scop, este necesar sa se realizeze o descriere a
constructelor, în termeni comportamentali concreti. Validarea de construct are trei pasi:

1. Identificarea comportamentelor care au legatura cu cel masurat prin test (exemplu, în Murphy si
Hofer, 1991: se intentioneaza masurarea agresivitatii la elevi; comportamente care au legatura cu aceasta: ataca
sau bate alti copii; incita la bataie, încearca sa-si impuna punctul de vedere, sa domine în joc, etc.);

2. Identificarea altor constructe care au legatura cu cel masurat prin test (constructe sinonime; în
acelasi exemplu: trebuinta de putere);

3. Construirea unei liste de comportamente prin care acest construct sau concept psihologic se
manifesta (în acelasi exemplu: ataca, este capul rautatilor, domina în joc; în opozitie, comportamentele care
caracterizeaza pasivitatea: supunere, conformism, necertaret).

Validitatea de continut  implica, dupa cum considera A. Anastasi, examinarea sistematica a

continutului probei pentru a determina daca el acopera un esantion reprezentativ din domeniul de comportament
pe care testul îl masoara. Dupa M. Albu, pasii în realizarea validitatii de continut sunt:

1. Definirea si descrierea domeniului de continut al testului .

2. Analiza itemilor testului, care presupune eliminarea acelor itemi care nu corespund
comportamentelor cuprinse în domeniul de continut; pentru itemii ramasi se identifica zonele domeniului de
continut pe care le masoara.

3. Stabilirea relatiei dintre item si domeniul de continut, ceea ce presupune un numar de experti, care
au sarcina de a identifica daca prin itemul respectiv se masoara ceea ce a intentionat constructorul itemilor.

Validitatea de criteriu se refera la cadrul în care deductiile facute pornind de la scorurile unei probe
concorda cu cele bazate pe alte masurari, numite criteriu. Masura-criteriu trebuie sa evalueze un construct
similar celui pe care dorim sa-l validam. Spre exemplu, pentru un test de creativitate, criteriul va fi tot o proba
care masoara creativitatea.

Pentru validitatea de criteriu se apeleaza la calcule statistice: calcule de corelatie liniara, de ranguri,
analiza factoriala sau analiza de regresie. Rezultatul obtinut se numeste coeficient de validitate al probei, a carui
valoare este cuprinsa între 0 si 0,6.

Validarea calitativa: validitatea calitativa a unui instrument este influentata de cultura; ea poate fi: a)
ideologica, b) de gender, c) de limbaj sau discurs si d) de aparator social.
 a) Calitativistii sunt influentati de validitatea ideologica, în sensul ca rezultatele unui studiu psihologic
sunt influentate de caracteristicile politice ale mediului respectiv.

b) Din aceasta perspectiva, calitativistii spun ca interpretarile care se dau unei realitati psihice depind
de sexul cercetatorului.

c) Modul de expunere si de redare a rezultatelor cercetarii aceleiasi realitati sunt diferite de la individ
la individ, de la grup la grup.

d) Aceasta perspectiva se înscrie în stiinta teoriilor critice aparute dupa 1994, teorii care pornesc de la
existenta unor minoritati care dispun de o serie de caracteristici particulare care, în mod obisnuit, nu sunt luate în
considerare într-un studiu psihologic.

Validitatea înseamna încredere în cunostintele noastre, dar nu certitudine. Ceea ce rezulta dintr-o
cercetare psihologica este adevarat pentru realitatea pe care ne focalizam, informatia fiind dependenta de
caracteristicile cercetatorului (cultura generala, sex, experienta etc). Putem apela la metode de validare tipic
calitative, cum sunt: metoda triangulatiei si metoda juriului.

Metoda triangulatiei este o strategie prin care se suprapun si se combina mai multe tehnici de
culegere a datelor, pentru a compensa pierderile de informatie inerente într-o cercetare. Denumirea este preluata
din topografie. Apelul la triangulatie este necesar pentru ca fenomenele psihice sunt în evolutie, si nu constante,
motiv pentru care poate avea loc adesea pierderea de informatii. Metoda permite ca interpretarea sa fie mai
obiectiva, prin apelul la mai multe tipuri de verificare. Tipuri de triangulatie:

A. Triangulatia datelor permite cresterea numarului de probe si, prin urmare, sunt masurate mai
multe fatete ale fenomenului studiat. Se face în trei directii: spatiala, temporala si a subiectilor.

Triangulatia spatiala presupune evaluarea psihologica în contexte diferite (spre exemplu: agresivitatea
acasa, în autobuz, la serviciu, în vacanta etc). În ce priveste triangulatia temporala, cercetatorul ia în considerare
dimensiunea evolutiva a fenomenului studiat si face o masurare longitudinala, în momente de timp diferite. În
triangulatia subiectilor, cercetatorul analizeaza fenomenul tinta la diverse niveluri (spre exemplu, agresivitatea
individuala, în raport cu ceilalti sau în grup).

B. Triangulatia cercetatorului presupune participarea la cercetare a unui grup de minimum doi

cercetatori. Observatiile si interpretarile facute de fiecare membru al echipei separat se compara, se analizeaza,
obtinîndu-se o validare de semnificatie.

C. Triangulatia teoretica presupune interpretarea informatiilor obtinute prin încadrarea succesiva în

diferite teorii (spre exemplu, agresivitatea poate fi privita ca fiind determinata genetic sau ca fiind comportament
învatat).

D. Triangulatia metodologica obliga la utilizarea unor tehnici diferite de culegere a datelor; se

apeleaza la o baterie de probe: observatie, interviu, analiza de continut, desen, focus grup etc. Utilizarea unor
tehnici diferite permite obtinerea unor informatii relativ diferite si reduce riscul retinerii unor informatii
incorecte.

E. Triangulatia nedefinita desemneaza actiunea cercetatorului de a supune participantii la studiul

unor testari preliminare si de a analiza rezultatele obtinute pentru a putea determina categoriile comportamentale.
Aceasta verificare îi permite cercetatorului sa faca corectiile necesare, în functie de situatia reala din teren.

Metoda juriului este impusa de metoda triangulatiei.

XV. Interviul comprehensiv

Ca metoda de cercetare, apare o data cu primele anchete sociale în secolul XIX. Astazi este utilizat în
studiile asupra motivatiei, în psihologia organizationala si în studiile culturale. Între interviul clasic, cantitativ
(chestionar expus oral) si cel calitativ, comprehensiv (non-directiv) care presupune discutii cvasi-libere pe o
tema stabilita, utilizînd conversatia, exista o lupta strînsa.

Rolul acordat interviului comprehensiv variaza, de la cel de metoda centrala într-un design de
cercetare, pîna la cel de instrument auxiliar si complementar de obtinere a informatiilor. Exista interviu de
explorare si interviu de ilustrare (în faza finala, cu scopul de a verifica rezultatele obtinute, ceea ce înseamna o
discutie cu persoane avizate pe marginea rezultatelor cercetarii.

Interviul comprehensiv presupune doua personaje: intervievatorul si intervievatul sau actorul.

Termenul de "actor" este frecvent utilizat în psihologia calitativa, referindu-se atît la o persoana, cît si la un grup
cu anumite caracteristici identice. Specific interviului comprehensiv este atitudinea non-directiva a
intervievatorului, care asigura libertatea de exprimare a intervievatului, prin raportare la tema discutiei. Aceasta
presupune apelul la o serie de tehnici care au ca scop mentinerea unei atmosfere relaxate, absolut necesara pentru
a obtine informatii cît mai complete si cît mai putin influentate de fenomenul de dezirabilitate sociala. Atitudinea
non-directiva presupune:

- o atitudine mimica si pantomimica de sustinere a celui intervievat;

- obligatia intervievatorului de a nu-si exprima propriile opinii prin raportare la tema data;

- obligatia intervievatorului de a nu interveni direct în discutie, pentru a nu modifica discursul celui

intervievat (fara a accepta însa divagatii pe teme paralele cu cea discutata);

Tehnica reformularilor

Rogers si Kingers (1966) au demonstrat efectul inductiei pozitive a reformularilor în cadrul unui
interviu. Reformularile sunt întrebari emise de intervievator, care ofera intervievatului certitudinea ca a fost
înteles si îi confera si intervievatorului certitudinea ca a înteles corect ceea ce i s-a spus. Exista mai multe tipuri
de reformulare:

- reflexa: o preluare a frazei, cu accentuarea elementelor importante;

- sinteza: presupune o serie de informatii noi, care sintetizeaza si grupeaza informatiile primite de la
intervievat;

- prin inversarea raportului figura-fond: presupune decentrarea de continutul imediat al discursului si

asigura constientizarea unor amanunte (tipica anumitor modalitati de psihoterapie);

- de clarificare: presupun o formulare mai clara a replicii intervievatului, care îl ajuta pe acesta sa
sesizeze mai limpede logica propriului discurs;

- prin abstractizare: se folosesc numai atunci cînd suntem siguri ca investigatul întelege aceste
abstractizari.

În evolutia interviului comprehensiv exista doua directii: tendinta de a acorda atentie intervievatului
(informatorului) si diversitatea metodelor: pentru fiecare ancheta si tip de ancheta, interviul capata note
specifice, astfel ca informatiile sa fie cît mai reale.

Multitudinea formelor de interviu rezulta din rolul acestuia în cadrul setului de probe. În psihologie,
interviul este un instrument complementar. El poate fi folosit ca metoda principala predominant în sociologie. În
acest context, rolul sau este de a întelege, a descrie si a masura fenomenele psihologice. Ca metoda secundara,
interviul are rol de suport pentru cercetare; ca metoda principala are rolul de tehnica de culegere a informatiilor,
în cadrul anchetei.

În metodologia interviului comprehensiv sunt importante doua caracteristici: conduita de interviu si

analiza continutului; ambele presupun specializari. Conduita de interviu se refera la faptul ca intervievatorul nu
trebuie sa fie dominat de grila de întrebari cu care a pornit la lucru, dar nici sa uite aceasta grila si sa se lase
"furat" de informatiile primite de la intervievat. Interviul presupune focalizarea pe intervievat, intervievatorul
încercînd sa fie cît mai discret si sa nu îi influenteze nicicum discursul.

Personalizarea conduitei de interviu duce la anularea informatiilor, fie din cauza unei reactii foarte
puternice a intervievatorului, care are aerul ca stie dinainte raspunsurile pe care le va da cel intervievat, acesta
blocîndu-se în consecinta, fie printr-o minimalizare a prezentei intervievatorului pîna la a parea ca acesta nici nu
exista. Pe parcursul interviului, atitudinea intervievatorului trebuie sa asigure o relatie coerenta. Este importanta,
de asemenea, adecvarea vestimentatiei cu locul de desfasurare a interviului si cu categoria de persoane
intervievate.

Obiectivul vizat prin conduita de interviu, mai ales daca avem mai multe interviuri pe aceeasi tema,
este de a ne comporta astfel încît sa obtinem de fiecare data informatii din acelasi domeniu, sa reducem la minim
variatiile de la un interviu la altul. Metoda interviului clasic (structurat) duce la obtinerea de informatii de
suprafata, deoarece întrebarile sunt prestabilite de catre intervievator si ca atare limitate la sfera sa de cunostinte.
Interviul comprehensiv permite obtinerea de informatii de profunzime, pentru ca permite depasirea întrebarilor
prestabilite daca discursul intervievatului ne ofera informatii pe care le putem dezvolta. Pe de alta parte,
interviurile calitative pot disimula esentialul prin prezenta unor exprimari neclare; pot sa apara digresiuni sau
tagaduieli echivoce.

În ceea ce priveste analiza continutului, interviul cantitativ nu retine decît aspectele cele mai vizibile,
opiniile flotante cu functia de a mentine comunicarea verbala ori formele lexicale si sintactice, desprinse de
continutul profund. În cazul interviului comprehensiv se propune o rasturnare a modului de analiza a realitatii:
informatia care se obtine se construieste pe masura ce înaintam în discutie. Interviul comprehensiv se defineste
ca modalitate specifica de culegere a informatiilor, o trecere permanenta între întelegerea informatiei primite,
prelucrarea ei si ascultare. Obiectivitatea informatiilor se construieste treptat, conceptele se pun reciproc în
valoare si se reorganizeaza, ajungînd ca tema discutiei sa fie îndepartata de punctul de plecare prin profunzimea
informatiei culese. Demersul comprehensiv se bazeaza pe convingerea ca oamenii nu sunt simpli agenti purtatori
de structuri, ci constructori ai socialului, detinînd cunostinte care trebuiesc obtinute doar printr-o discutie de
profunzime, aparent nestructurata.

Aparent, interviul comprehensiv nu are etape, dar, retinînd faptul ca demersul nu este liniar, putînd sa
apara întreruperi pentru documentare, putem delimita:

1. Documentarea, etapa exploratorie (prin modalitatea clasica sau prin tehnica grupului nominal); se
pune la punct grila de întrebari, care trebuie verificata. Instrumentele sunt suple si evolutive, ele se pot modifica
daca situatia de teren o cere. Modificarea se face doar dupa un bilant, o analiza a informatiilor primite si numai
dupa ce ne putem da un raspuns clar la întrebarea daca modificarea este sau nu necesara.

În aceasta etapa se face si o schita de plan al cercetarii. Esantionul nu urmeaza regulile de

reprezentativitate si selectivitate; este important sa evitam dezechilibrul evident al categoriilor din esantion si sa
nu uitam vreo categorie importanta. Informatiile obtinute nu se pot generaliza asupra altor tipuri de populatie.

2. Activitatea de intervievare propriu-zisa. Se face apel la reformulari. Ca instrumente de lucru

specifice interviului calitativ se folosesc notitele descriptive, reportofonul, camera video etc. Notitele descriptive
dubleaza informatiile obtinute cu mijloace tehnice, asigurînd o descriere cît mai bogata a activitatii de
intervievare. Notitele descriptive se definesc ca activitate de consemnare a tuturor comportamentelor si reactiilor
observabile ale celui intervievat, precum si a ideilor proprii intervievatorului si a discutiilor paralele cu tema.

Schatzmann si Strauss (1973) descriu, în functie de continut, trei tipuri de notite descriptive:
metodologice, teoretice si descriptive. Notitele metodologice alcatuiesc un jurnal de bord descriptiv si critic. Se
precizeaza metodele care s-au folosit, de ce au fost alese tocmai acestea si nu altele, ce probleme au aparut pe
parcurs si cum au fost corectate, si metodele de evitare a unor probleme similare pe viitor. Notitele teoretice se
alcatuiesc pe parcurs, dar si dupa ce perioada de interviu s-a încheiat; ele cuprind date de observatie, intentii si
ipoteze teoretice generate de cercetare. Notitele descriptive sau de observatie au forma de diagrame sau citari
care redau pe viu situatiile de cercetare.

3. Redactarea raportului de cercetare se face dupa regulile clasice pentru cercetarea cantitativa.
 Validitatea rezultatelor

În evaluarea lucrarilor de cercetare trebuie sa se înteleaga ca metodele calitative au un potential mai

mare de detectare a comportamentelor si proceselor sociale. De asemenea, utilizarea acestor metode permite
descrierea evolutiei acestora, ceea ce asigura obtinerea unei teorii. În modelul cantitativ se porneste de la o
ipoteza, testata printr-un protocol de ancheta foarte riguros. În cadrul metodelor calitative se produce o teorie
pornind de la fapte sau informatii.

Interviul comprehensiv nu poate tinde spre o demonstrare a validitatii rezultatelor identica cu cea a
metodelor cantitative. El se înscrie într-un model de construire a obiectului care porneste de la date de
observatie, în concordanta cu care se aduna o serie de informatii pentru a le verifica. Probele de validare depind
de coerenta demersului de cercetare si de adecvarea modelului explicativ la faptele reale.

Cronologic vorbind, exista doua tipuri de validare: imediata si pe termen lung. În general este dificil
de obtinut o validare imediata a rezultatelor cercetarii, caci rezultatele se pot verifica în timp, prin fiabilitatea lor.
Criteriile de validare sunt, pe de o parte, publicarea cercetarii si reactiile pe care le stîrneste ea, iar pe de alta
parte preluarea informatiilor din acel raport de cercetare în cadrul altora si analizele critice în care apare
cercetarea respectiva.

Ca instrumente complementare de validare exista instantele oficiale de evaluare (jurii etc), si

transformarea datelor calitative în date cantitative însotita de verificarea lor prin mijloace cantitative, dar acest
procedeu nu este foarte recomandat.

Validitatea unui model obtinut prin metode calitative tine mai mult de coerenta logica a discursului, de
sustinerea cu exemple clare, concrete, de inserarea corecta într-o realitate sociala. Se recomanda unele
instrumente de control obiectiv, cum ar fi identificarea persoanelor intervievate, care permite reluarea cercetarii
pe un esantion mai mare si validarea sa.

XVI. Focus grupul

Metoda numita focus grup este o metoda calitativa ce presupune ca tehnica interviul cu un grup de lucru
si un moderator. Între focus grup si alte tipuri de interviuri (tehnica grupului nominal, tehnica Delphi, tehnica
brainstorming si sinectica, si grupul de discutii) exista o serie de deosebiri.

Tehnica grupului nominal: utilizeaza interviul ca instrument principal de investigatie, dar grupul este
constituit din persoane care nu comunica între ele (este un grup abstract). Moderatorul are rolul de a chestiona pe
rînd membrii, de a colectiona raspunsurile si de a lansa noi întrebari. Se utilizeaza si atunci cînd se doreste
evitarea efectului de halou.

Tehnica Delphi are ca scop obtinerea de indormatii de la experti, selectati pentru a constitui un grup
omogen, informatii care sa permita elaborarea unor previziuni de evolutie sociala. Ea presupune mai multe runde
de interviuri în sistem panel. În prima runda, fiecare specialist trebuie sa faca propriile previziuni asupra unui
eveniment social si sa le ierarhizeze. Moderatorul culege informatiile, le analizeaza si elaboreaza un chestionar
în care sunt expuse atît rezultatele obtinute, cît si punctele problematice. Astfel, cei din grup re-constientizeaza
opiniile tuturor si divergentele dintre ele. A doua runda are scopul de a solutiona problemele din prima runda; se
continua interviurile succesive pîna cînd solutiile sunt calificate si validate de catre toti participantii.

Tehnica brainstorming presupune un grup format din persoane cu specializari în diferite domenii, un
grup eterogen. Pe parcursul discutiilor se interzice cu desavîrsire emiterea de critici la adresa vreunui anunt
formulat de unul dintre participanti. Scopul acestei tehnici este obtinerea unui numar cît mai mare de idei asupra
unei probleme date, indiferent de corectitudinea acestor idei. Interdictia de a critica ideile este caracteristica
acestei tehnici si o diferentiaza de focus grup.

Grupul de discutii se utilizeaza în analiza relatiilor si modelelor de interactiune între membrii unui grup
nestructurat.

Focus grupul
 Permite obtinerea de informatii de profunzime, care tin de infrastructura atitudinilor si opiniilor si care
permit identificarea mecanismelor de formare si de exprimare a atitudinilor si opiniilor. Drehen si Andersen
(1991) ofera doua posibilitati de utilizare a focus-grupului: în studii preliminare si în studii de validare.
Utilizarea în cadrul studiului pilot ajuta la obtinerea de informatii clare despre cercetarea în cauza si, de
asemenea, se pot elimina o serie de erori.

Ca orice metoda calitativa, focus grupul presupune o serie de competente din partea cercetatorului:
informatii aprofundate din domeniul de cercetare, informatii despre dinamica grupurilor mici si abilitati de
comunicare.

Limite ale metodei:

- în ceea ce priveste continutul, acesta poate fi influentat de efectele de grup; raspunsurile date sunt
raspunsuri ale acelei structuri grupale.

- din punctul de vedere al formei, informatiile obtinute pot fi de tip emic si etic. Datele obtinute în focus
grup se asociaza cu caracteristica de emic, adica sunt adunate într-o forma naturala si nu suntdirijate de
moderatori; informatiile de tip etic sunt cele dirijate de catre moderatori.

Avantajele metodei

- focus-grupul permite obtinerea de informatii, descrieri de opinii, atitudini, credinte etc;

- construieste o comunicare naturala, mai reala decît în cazul interviului comprehensiv;

- face posibila evidentierea mecanismelor prin care se conditioneaza evolutia sociala;

- permite întelegerea mecanismelor care produc, sustin sau anihileaza anumite atitudini;

- informatiile au un grad crescut de fidelitate si validitate; pentru cresterea validitatii, se apeleaza la

focus grupuri pereche sau paralele.

Numarul optim de persoane din cadrul unui focus grup este de 8 – 10.

Limite ale utilizarii focus grupului

- rezultatele au o validitate relativa în raport cu populatia generala, neputînd fi generalizate la acest

nivel;

- rezultatele depind în foarte mare masura de competentele moderatorului;

- efectele de grup influenteaza negativ rezultatele: efectul de polarizare, constînd în exagerarea opiniilor
exprimate de subiecti sub influenta presiunii grupului; efectul gregar, care consta în preluarea si conformarea
opiniilor grupului; efectul group-think, care apare tot datorita presiunilor normative si presupune deteriorarea
opiniilor emise de membrii grupului. Se poate întîmpla ca toti membrii grupului sa emita opinii identice înca de
la început. Efectele de grup survin fie datorita coeziunii ridicate a grupului, fie atunci cînd membrii grupului se
cunosc înter ei foarte bine.

Reguli de alcatuire a focus grupului

Selectia membrilor se poate numi si esantionare teoretica; esantionul se alege în functie de scopul
cercetarii si de ceea ce se considera relevant. Exista mai multe tipuri de esantionare, în functie de criteriul de
selectie.

Un prim criteriu este eterogenitatea grupului; astfel se disting esantioane omogene si eterogene. Cele
omogene se utilizeaza în evidentierea diferentelor minime, deoarece opiniile exprimate sunt foarte asemanatoare,
fara a fi însa identice. Cele eterogene favorizeaza producerea efectelor de polarizare, obtinîndu-se opinii ce nu
pot fi obtinute într-un esantion omogen. De asemenea, în esantioanele eterogene se evidentiaza blocajele si
barierele din comunicare existente între diferite categorii sociale, precum si incompatibilitatile valorice si de
opinie.

În functie de relatia existenta între membrii grupului, exista esantioane conflictuale, cu participanti
care-si exprima opiniile într-un mod critic, si esantioane consensuale, care presupun respectarea spatiului intim.
Un numar de persoane mai mare de 8 – 10 presupune aparitia spatiului public, astfel aparînd inhibitii.

Moderarea discutiei de focus grup

Pregatirea pentru focus grup a moderatorului presupune stabilirea tematicii de discutie, care se bazeaza
pe ghidul de interviu. Moderatorul stabileste grupurile, hotaraste momentul optim de desfasurare a sedintei (a
carei durata este cuprinsa între o ora sio ora si jumatate), alege locul desfasurarii sedintei (se prefera locuri
neutre). Modalitatile de înregistrare a rezultatelor sunt audio (reportofon) sau audio-video.

Tehnici de discutie:

- interviul comprehensiv: moderatorul construieste o grila de întrebari (deschise, de tipul „de ce?” sau
ipotetice „daca ar fi... ce s-ar întîmpla...”);

- discutia cu co-moderator;

- testele proiective cu jocuri de rol, situatii dilematice.

Stiluri si strategii de moderare

Informatiile se pot obtine în mod diferit, atît în functie de moderator, cît si în functie de caracteristicile
grupului, corelate cu tipul de informatii care se doresc a se obtine. Important: trebuie antrenati în discutie toti
participantii. Se face prezentarea fiecarui participant; se apeleaza la protocol (cafea, ceai, racoritoare etc); se pot
forta primele raspunsuri prin întrebari tintite pentru fiecare participant la grup.

Procedee de moderare:

- provocarea conflictelor si stimularea polemizarii;

- reformularea raspunsurilor;

- atenuarea nuantelor si conflictelor;

- evitarea efectelor de moralitate.

Stiluri de moderare:

- „avocatul diavolului”: un stil agresiv, în care moderatorul renunta la moralitate si argumenteaza

diametral opus fata de opiniile grupului;

- empatic: presupune reformularea raspunsurilor în termeni afectivi, preluînd cuvinte care sunt utilizate
de catre participanti pentru a-si descrie propriile stari afective;

- neutru: presupune tratarea echidistanta a problematicii discutate; moderatorul este cel mai putin
integrat în grup, fara a se situa însa pe pozitie opusa fata de membrii grupului.

Moderatorul, cu ajutorul co-moderatorului sau al înregistrarilor video, urmareste caracteristicile

participantilor la discutie:
 - stabileste care sunt atitudinile generale fata de problematica discutata;

- observa gradul de interes pentru tema pusa în discutie;

- determina în ce masura raspunsurile sunt influentate de dezirabilitatea sociala;

- precizeaza continutul latent al raspunsurilor si daca acesta nu contrazice cumva continutul manifest;

- este mereu constient de relatiile care se stabilesc în cadrul grupului.

Clasificarea focus grupurilor:

Dupa tema cercetata, acestea pot fi: politice, economice, mass-media, de marketing si publicitate.

Prelucrara datelor:

Se apeleaza la decupaje ale discutiilor sau pe categorii de participanti. Se face o analiza de continut
cantitativa, sau calitativa atunci cînd se apeleaza la focus-grupuri succesive cu acelasi grup de participanti si pe
aceeasi tema.

XVII. Analiza de continut

Definitie: Analiza de continut este o tehnica sau metoda care asigura crearea inferentelor privind
edificarea obiectiva a caracteristicilor unui mesaj (Holstein, 1969). Cartwright (1954) definea analiza de continut
ca fiind descrierea obiectiva, sistematica si cantitativa a oricarui comportament simbolic. Singleton considera ca
ideea de baza în aceasta metoda este aceea de a reduce întregul continut al comunicarii la un set de categorii care
reprezinta anumite caracteristici de interes pentru cercetare (1988).

S. Chelcea (2001) considera ca analiza de continut reprezinta un set de tehnici de cercetare cantitativ-
calitativa a comunicarii verbale si non-verbale, în scopul identificarii si descrierii obiective si sistematice a
continutului manifest sau latent, pentru a ajunge la unele concluzii privind individul si societatea, sau privind
comunicarea însasi, ca proces de interactiune sociala.

Desi analiza de continut se asociaza de obicei cu mesajul scris, ea este utilizata si în analiza imaginilor,
a mesajelor orale etc. Analiza de continut este o metoda alternativa, complementara de studiu al
comportamentului uman, care ofera informatii foarte obiective, deoarece reactiile de dezirabilitate sociala sunt
absente.

Criterii de clasificare a documentelor

Ilut (1997) clasifica documentele în functie de urmatoarele criterii: vechime, destinatar, accesibilitate si
grad de încredere. Chelcea (1993) indica patru criterii de clasificare a documentelor: natura (scrise, imagistice,
audio), continutul informational (limbaj natural, limbaj cifric etc.), destinatarul (documente publice, documente
personale) si emitentul (oficial sau neoficial).

Documentele fac obiectul mai multor tipuri de analiza: analiza de continut cantitativa si analiza de
continut calitativa.

Analiza de continut cantitativa are ca scop stabilirea temelor, tendintelor, atitudinilor, valorilor si
modelelor prezente în diferite documente. Se utilizeaza atunci cînd se doreste selectarea unor date din documente
care contin informatii complexe, cum sunt cele din mass-media, literatura, legislatie, corespondenta, jurnale etc.
Nu orice tema de cercetare permite utilizarea acestei metode. Ca urmare, se face distinctie între analiza de
continut calitativa în plan orizontal (intereseaza strict documentul în sine) si cea în plan vertical (intereseaza de
asemenea cauzele acelui document si consecintele lui).

În functie de problema cercetata, de posibilitatile tehnice, de cantitatea de documente supuse analizei,

analiza va fi mai mult sau mai putin extinsa.
 Etapele analizei de continut calitativa

1. Se stabileste tipul de documente cu care se va lucra, în conformitate cu tema si obiectivele studiului.

De exemplu, pentru tema „Atitudinea fata de procesul de privatizare în industria româneasca în anii ’90”,
materialele folosite vor fi articolele de ziar, emisiunile TV sau radio pe aceasta tema, din aceasta perioada.

2. Se parcurg materialele selectate si se formuleaza unele ipoteze (ca solutii temporare la problema de
cercetat). De asemenea, se transpune ipoteza în unitati de analiza (categorii si indicatori), procedura
asemanatoare cu operationalizarea conceptelor. Aceasta presupune construirea unei grile prin care se vor filtra
materialele brute.

3. Se efectueaza definirea unitatilor de analiza. Acestea sunt: unitatea de reperaj, reprezentata de

lungimea textului în care este regarita tema de studiu, si unitatea de context, data de lungimea minima a textului
care trebuie citita pentru a descoperi daca tema de studiu este prezenta în mod favorabil, nefavorabil sau neutru.
De exemplu, pentru un articol de ziar unitatea de reperaj este paragraful, iar unitatea de context este întregul
articol. Unitatea de context trebuie sa fie mai mare decît unitatea de reperaj, pentru a putea permite identificarea
atitudinii pozitive, negative sau neutre. Prin numararea unitatilor pozitive, negative sau neutre putem obtine o
interpretare statistica a documentului.

S. Chelcea stabileste trei tipuri de unitati de analiza: unitatea de înregistrare (acea parte din comunicare
ce urmeaza a fi cercetata), unitatea de context (acel segment al comunicarii care permite a se determina tipul de
atitudine prezentata în document fata de tema studiata) si unitatea de numarare, care este în functie de
cuantificare. Ea poate fi coincidenta cu unitatea de înregistrare. De cele mai multe ori, se prefera ca unitatile de
numarare sa fie caracteristici fizice evidente ale mesajului (lungime, durata etc). În analiza unor documente
scrise mai putem stabili unitati de numarare tipografice: centimetrul, coloana, pagina etc.

Cele mai cunoscute procedee de analiza statistica a continutului:

- analiza frecventelor; este procedeul clasic si consta în determinarea numarului de aparitii ale unitatilor
de reperaj si de context în materialul analizat.

- analiza tendintei are la baza analiza frecventelor si permite surpinderea atitudinii fata de o persoana
sau institutie. Se determina numarul de aparitii ale unitatilor de reperaj si de context în materialul studiat, dupa
care se stabileste caracteristica unitatilor, care pot fi pozitive, negative sau neutre. Se calculeaza astfel indicele de
analiza a tendintei (AT), dupa formula: AT = (F – D) / L, unde F reprezinta referirile favorabile, D referirile
defavorabile, iar L numarul unitatilor de analiza legate de tema. Indicele de analiza a tendintei permite sa se
compare atitudinea exprimata de o sursa cu atitudinea exprimata de o alta sursa.

- tehnica analizei evaluative a textului; presupune transformarea informatiilor din text în constructii
echivalente semantic, astfel încît sa se precizeze foarte clar obiectul atitudinii. Analiza evaluativa presupune
identificarea tuturor informatiilor din text referitoare la obiectul atitudinii, precum si stabilirea si acordarea de
ponderi informatiilor (cuprinse între +3 si -3). Ponderile permit stabilirea directiei si intensitati atitudinilor.

- analiza contingentei permite evidentierea structurilor de asociere a conceptelor. Frecventa de aparitie

asociata cuvintelor cheie în textul analizat (frecventa relativa) se compara cu pribabilitatea teoretica de asociere a
lor (valoarea de asteptare). Daca diferenta este semnificativa, se concluzioneaza ca asocierea nu este
întîmplatoare, ci ea se datoreaza unei particularitati de stil sau intentiei.

Avantajele analizei de continut cantitative

- Aduce rigoare în interpretarea documentelor, permitînd depasirea afirmatiilor fara acoperire.

- Permite determinarea tendintelor prezente în document si caracterizarea unei perioade, epoci, structuri
sociale, comunitati, si compararea a doua perioade, epoci etc.

- Întrucît documentele cu care se lucreaza nu sunt provocate, efectul de dezirabilitate este nul.
 Dificultati si limite

1. Stabilirea grilei de categorii si indicatori. Rotariu (1991) apreciaza ca o grila trebuie sa fie:
exhaustiva (sa cuprinda toate categoriile ce caracterizeaza tema de studiu), exclusiva (sa nu existe intersectii sau
suprapuneri între categorii), obiectiva (categoriile stabilite sa caracterizeze tema de studiu) si pertinenta
(adecvata scopului urmarit).

2. Stabilirea validitatii si fidelitatii datelor obtinute. Ca metode de validare se folosesc validarea de

continut si cea de construct. Fidelitatea se poate estima doar cu ajutorul unui juriu de experti. Analiza
comparativa a rezultatelor la care ajung expertii permite stabilirea indicatorului de fidelitate.

3. Volumul materialelor utilizate. Se procedeaza la o esantionare a materialelor, ceea ce implica un risc

mai mare de a pierde informatii.

4. Interpretarea atitudinilor transmise prin text. Ca modalitate de analiza, se apeleaza la inferente:

directe, atunci cînd consideram ca informatia ca atare reprezinta atitudinea emitentului, si indirecte (opuse)
atunci cînd consideram ca informatia directa nu este adevarata, ci adevîrat este opusul afirmatiilor facute în text.

Analiza de continut calitativa

Este cunoscuta si sub numele de: analiza calitativa prin teoretizare, sau analiza prin teoretizare ancorata,
sau analiza de continut iterativa.

Analiza de continut calitativa este o metoda care permite generaea inductiva a unei teorii asupra unui
fenomen cultural, social sau psihologic, prin conceptualizarea si relationarea progresiva si valida a datelor
empirice (Muchielli, 1996). Se aseamana cu metoda descrisa de Glasser si Strauss (1967) sub denumirea de
grounded theory.

Cea mai importanta caracteristica a analizei de continut calitative este relativa independenta. Aceasta
metoda poate fi utilizata ca strategie generala de cercetare, care permite mentineea unui grad de autonomie
teoretica – nu trebuie sa se raporteze la regulile unei anume teorii. Permite si o autonomie tehnica, în sensul ca
permite urmarirea în acelasi timp a mai multor scopuri.

Ca orice alta metoda, analiza de continut are o serie de etape, începînd cu o codificare a informatiilor si
finalizîndu-se printr-o teorie. Între aceste extreme, analiza de continut calitativa presupune determinarea si
definirea unor categorii sau concepte în care se încadreaza informatia analizata, stabilirea relatiilor dintre
categorii sau concepte si definirea unui algoritm prin care se poate construi un edificiu conceptual.

Analiza de continut calitativa se bazeaza pe un examen sistematic al datelor. Ea presupune nu numai o

activitate metodica, ci si o lecturare teoretica nuantata a fenomenului studiat. Prin lecturarea teoretica nuantata
putem întelege informatiile transmise de material; rezultatele obtinute pe aceasta cale depind de
profesionalismul, nivelul de cultura si experienta cercetatorului.

Teoretizarea înseamna si o modalitate de a întelege faptele si evenimentele. Aceasta întelegere

presupune inserarea evenimentelor concrete într-un context explicativ si integrarea lor într-o alta schema de
analiza, care permite reevaluarea informatiilor bazale sau relevarea unor noi aspecte. Ceea ce se obtine este
perfect ancorat în datele empirice. Materialul este atît punctul de plecare al teoretizarii, cît si locul de verificare a
ipotezelor de validare a constructelor teoretice. Analiza de continut calitativa este o activitate iterativa, care se
dezvolta progresiv, conceptele definindu-se prin aproximari succesive. Nu exista o ordine stricta de parcurgere a
etapelor, fiind posibila omiterea sau revenirea.

Etapele analizei de continut calitative

1. Fixarea scopurilor si a materialelor de analiza (se lucreaza cu foi pe care se lasa un spatiu liber în
marginea stînga, pentru a putea fi notate diferitele observatii pe parcurs).
 2. Codificarea. Aceasta etapa are ca scop eliminarea informatiilor nesemnificative si pastrarea celor
importante. Presupune examinarea atenta si reformularea informatiilor prezente în materialul de baza. Se
pastreaza sub forma de coduri doar informatiile esentiale. Cuvintele folosite pentru codificare trebuie sa fie
relativ apropiate ca nivel de abstractizare si generalizare cu cele din textul analizat. Pentru a codifica un material
se pun întrebari de genul: despre ce este vorba? ce este? ce se întîmpla aici? etc.

3. Categorizarea. Conceptul sau categoria desemneaza un nivel superior de abstractizare.

Categorizearea reprezinta punctul de plecare din care conceptele se vor rafina si vor fi tot mai adecvate realitatii
empirice. Orice categorie trebuie sa îndeplineasca urmatoarele conditii:

- o definire concisa si adecvata;

- sa se precizeze elementele distinctive;

- sa se identifice elementele necesare ale continutului sau;

- sa se identifice formele de manifestare.

Întrebarea tipica pentru a stabili o categorie este: „Ce fenomen are loc aici?”

4. Relationarea. Presupune determinarea relatiilor existente între informatiile prezente la nivelul

categoriilor fixate în etapa anterioara. Relationarea presupune o activitate de sistematizare. Se lucreaza simultan
la doua niveluri: un nivel mai concret, care presupune analiza datelor de baza pentru a vedea daca exista o
legatura între acea categorie si fenomenele pe care le desemneaza, si un nivel mai abstract, prin care se urmareste
sa se determine daca exista legaturi între conceptele sau categoriile deja delimitate.

5. Integrarea. Permite definirea obiectului principal pe care se va axa raportul de cercetare. Este o faza
de sinteza, care trebuie parcursa deoarece într-o analiza de continut calitativa exista riscul ca, avînd multe
concepte si relatii între ele, explicatiile sa fie prea complicate. Nu trebuie pierduta din vedere, în aceasta etapa,
întrebarea: care este problema principala, care este scopul studiului.

6. Modelarea. Activitatea principala de este cea de reproducere cît mai fidela a relatiilor structurale si
functionale dintre elementele care definesc fenomenul studiat. În aceasta etapa, întrebarea de baza este: care sunt
proprietatile fenomenului, antecedentele si consecintele sale.

7. Teoretizarea. Înseamna concret scrierea raportului de cercetare si obliga la trei activitati:

- esantionarea teoretica, presupunînd retinerea categoriilor care s-au repetat pe parcursul analizei de
continut ca fiind caracteristice fenomenului studiat;

- inductia analitica, presupunînd cautarea cazului negativ (adica daca, pornind de la aceleasi elemente,
ajungem la o alta categorie, atunci demersul este nul);

- verificarea implicatiilor teoretice; aceasta este tot o strategie de evaluare, si consta în determinarea, la
nivelul unui fenomen, a validitatii teoriei concepute. Se verifica teoria prin aplicarea ei asupra unei alte baze de
date.

XVIII. Metoda incidentului critic

Metoda incidentului critic presupune selectarea comportamentelor care sunt adaptative si eficiente în
rezolvarea unor situatii critice. Ca tehnici utilizate pentru culegerea datelor se folosesc: observatia, chestionarul
si, eventual, interviul.

H. Pitariu (1983) definea incidentul critic ca fiind actiunea umana observabila care este suficient de
completa pentru a permite efectuarea de inferente si predictii; un comportament poate fi considerat incident critic
în urmatoarele conditii:
 - actiunea umana trebuie sa fie o situatie distincta, cu limite bine definite;

- cauzele, ca si urmarile sale, trebuie sa fie evidente, astfel încît sa poata fi descrise semnificatiile sale
prin raportare la persoana;

- descrierea situatiei si a comportamentelor umane prezente în situatie trebuie sa fie clara;

- comportamentele pozitive sau negative care se dezvolta în situatia respectiva trebuie sa fie cazuri
extreme, pentru a putea fi considerate incidente.

Din perspectiva psihologiei sociale, metoda incidentului critic este o varianta a studiului de caz si
presupune culegerea, cu ajutorul anchetei, a unor comportamente, situati sau factori care au determinat un salt în
bine sau în rau, o modificare de traiectorie în dezvoltarea unei persoane sau chiar a unei societati. Exemplu:
întîlnirea dintre Gauguin si Van Gogh; prostitutia ca element de debut pentru consumul de droguri.

Analizata din perspectiva studiului de caz, metoda incidentului critic poate apela la: analogia formala,
analiza structurala si fenomenologica; analiza jocurilor. Toate acestea sunt în în acest context tehnici, dar, la fel
ca si observatia si chestionarul, se poate folosi si ca metoda de sine statatoare.

Analiza formala este operatia de generalizare a descrierilor fenomenologice a unor situatii, descriere
care presupune reperarea elementelor esentiale ale unor situatii din punctul de vedere al mai multor actori sociali
(participanti, subiecti, elemente ale populatiei considerate), elemente care pot fi sintetizate si care reprezinta
teoriile comune tuturor membrilor grupului. Analiza formala este o metoda semi-calitativa. Descrierea unor
evenimente în mod identic de catre mai multe persoane se bazeaza pe mecanisme de schematizare, asa cum sunt
ele descrise de analiza statistica.

Levy Lelois (1991) a demonstrat ca exista trei profesii relativ similare: cea de agricultor, cea de pescar
si cea de miner. Pentru aceasta a folosit analiza formala. El a demonstrat ca profesiile mentionate se raporteaza la
aceeasi forma si au cel putin trei elemente comune: contactul direct cu natura si efortul fizic crescut pentru
îndeplinirea unei sarcini; perceperea sau vizualizarea directa a rezultatelor muncii (grîu, peste, minereu); riscul
crescut de interventie a unor catastrofe naturale, care pot distruge tot ce au realizat prin munca o perioada de
timp. Situatiile de munca sunt analoge din punctul de vedere al acestor caracteristici. Ca urmare, aceste profesii
au o forma comuna, definita prin ansamblul elementelor descrise mai sus. Se pot descrie o serie de elemente
diferentiatoare, dar ele nu sunt considerate esentiale deoarece tratarea afectiva specifica fiecareia în parte este
comuna tuturor.

Analiza formala presupune utilizarea chestionarului ca tehnica de culegere a datelor; întrebarile

urmaresc obtinerea elementelor componente ale formei, relatiile dintre ele si care sunt evenimentele care pot
distruge o evolutie.

Analiza structurala si fenomenologica este un ansamblu de cazuri distincte, care descriu actiuni si
situatii si care permit explicarea sensului altor actiuni care au loc în situatii asemanatoare structural din punctul
de vedere al trairilor subiective ale actorilor. Concret, se alcatuieste o colectie de actiuni ale unor actori umani,
urmata de o interpretare globala a sensului actiunii. Aceasta presupune parcurgerea mai multor etape:

- alcatuirea unei colectii de cazuri (anamneze cu mai multe persoane);

- alcatuirea cazurilor pe categori apriori analoge;

- descompunerea fiecarui caz în microsituatii analoge în fiecare dintre cazurile descrise;

- alcatuirea unui tabel, astfel încît sa poata fi descrise si comparate situatiile si elementele componente
(situatiile pe coloane si elementele componente ale cazurilor pe linii);

- analiza informatiior care se regasesc pe coloane si concluzionarea asupra sensului de evolutie a

situatiei;
 - analiza globala a bazei de date (coloane plus linii) si concluzionarea asupra conduitelor actorilor.

Un autor a studiat cu ajutorul acestei metode cauzele suicidului. El a facut interviuri în spitalele de
urgenta. Iata datele pe care le-a obtinut:

Microsituatia
Cazul Evolutia Efectele Momentul de conflict
I Mama si-a dorit un baiat; în - Esec scolar; O discutie mai apriga cu mama, care
copilarie, fata a fost crescuta de - Opozitie puternica fata de tatal o pedepseste interzicîndu-i sa mai
bunicii materni; tatal moare cîndvitreg. iasa din camera. Mama pleaca din
fata avea 10 ani. camera si închide usa, iar fata
încearca sa se sinucida, avînd
certitudinea ca mama o paraseste si
nu o va mai iubi.
II Dupa moartea tatalui, fata este- Reactie de rebeliune; Mama si sora mai mare o ameninta ca
data spre crestere unei familii de o vor interna într-o institutie sociala.
la tara. Dupa vacanta revine la - Violenta fata de mama si de
mama ei, dar are dificultati desurori (mai ales fata de sora mai
reinsertie. mare);

- Enuresis nocturn.
III Mama este al treilea copil din opt- Certuri repetate; Soacra o ameninta ca o da afara.
frati, fiecare cu alt tata. Pîna la
14 ani este copil de suflet într-o- Conflicte cu persoanele avînd
casa unde lucreaza ca servitoare;acelasi statut;
la 14 ani ajunge într-o institutie
sociala, de unde pleaca la 16 ani- Abandon al propriului copil.
si se casatoreste.
IV Ultimul dintre 14 frati; parintii - Alcoolism înca din pubertate; Sotia îi reproseaza ca nu lucreaza, iar
batrîni îl cresc pîna la 7 ani, dupa Crize frecvente de deliriumdeclara ca a simtit ca va fi aruncat în
care intra în grija unuia dintre tremens dupa adolescenta drum (sentimentul lipsei de protectie.
fratii mai mari. Se casatoreste.

În primul caz este vorba despre un debut în viata marcat de abandon, lipsa de protectie, de siguranta,
lipsa unui sentiment de apartenenta. În al doilea caz survine o evolutie negativa: opozitia, globala si constanta, la
regula, ca modalitate de a atrage atentia. În al treilea caz este vorba despre lipsa afectivitatii si a protectiei,
nesiguranta; conflict cu o persoana apropiata; teama de abandon. Sinuciderea poate fi o cale de razbunare, de
santaj sau de evadare.

Analiza jocurilor presupune fixarea si formalizarea ciclurilor repetitive de interactiune dintre actorii
sociali. Formalizarea explicitarea regulilor implicite care par a guverna schimburi sistematice între actori si care
se finalizeaza prin obtinerea de avantaje si beneficii de catre fiecare dintre cei implicati în situatia respectiva.

Psihologia sociala si clinica au demonstrat ca între indivizi exista interactiuni care se conformeaza unor
scheme susceptibile de a fi clasificate si reproductibile la nivelul altei situatii. Aceste scheme se numesc
tranzactii; ca urmare, putem analiza jocurile prin prisma analizei tranzactionale.

Prin repetitivitate, aceste reactii aduc beneficii care au lipsit în copilaria mica. Persoanele cauta un
anumit tip de relatii si cauta sa impuna anumite comportamente care le permit sa suporte socialul si sa se
integreze în social. Aceste reactii repetitive se numesc joc nu prin prisma aspectului ludic al actiunii, ci pentru ca
reprezinta un sistem de interactiuni în care schemele succesive par a fi determinate de reguli. Sistemul descris
astfel poate fi considerat un joc.

La o analiza a mai multor familii se observa regula jocului conjugal „fara tine”, a carei cauza este teama
de a înfrunta o situatie. Jocul intelectiv între doua persoane este un joc repetitiv care se dezvolta pentru a asigura
fiecarui participant sentimentul de securitate, dar si de a nu se confrunta cu o serie de evenimente pe care le
considera periculoase. Anamneza poate determina care evenimente din viata persoanelor au determinat
dezvoltarea unor asemenea comportamente, si aceste evenimente se numesc situatii critice.
 Aplicatii ale metodei incidentului critic:

1. Scala de evaluare cu ancore comportamentale (cu expectante comportamentale), dezvoltata de

Smiths si Candell (1963); acest tip de scala difera de cele clasice atît sub aspect constructiv, cît si pentru ca nu
mai apeleaza la cifre, ci apeleaza la descrieri de comportamente ca modalitati de evaluare. Criterii:

- factorul de performanta trebuie sa fie definit cu acuratete;

- ancorele trebuie sa descrie cu multa precizie categoriile de performanta;

- raspunsul evaluatorului trebuie sa fie dirijat prin urmarirea unor instrumente precise cu scala.

Pentru informatii suplimentare: H. Pitariu – „Managementul resurselor umane”; M. Dinca – „Teste de

creativitate”.

2. Metoda grupului critic (1957) permite stabilirea unor pasi eficienti în desfasurarea unei activitati la
care participa un numar mare de persoane, aparent dezorganizate si cu risc mare de haos. Se utilizeaza în
activitatea organizatiilor mari si în special în organizarile uzinale. Ca urmare, timpul de lucru se poate reduce la
jumatate. Aceasta metoda de utilizare eficienta a timpului de lucru porneste de la premisa ca o actiune, oricît de
complexa, poate fi descompusa în actiuni simple si evidente, care sa marcheze începutul si sfîrsitul etapelor.
Actiunile pot fi simultane asu succesive; ordinea lor tehnologica sau logica poate fi redata prin arce si noduri.
Vezi S. Chelcea – „Chestionare de investigatie sociologica”, pag. 135 – 136.

Cross-culturalitatea

Din punctul de vedere al psihologiei, aparitia cross-culturalitatii se datoreaza largirii domeniului

functional al acestei discipline. Ratiunea de a fi a psihologiei cross-culturale este aceea de a sustine o
interactiune cît mai eficienta între culturi, în baza explorarii fiecarei culturi în parte.

În 1992, psihologia cross-culturala a fost definita ca fiind studiul similitudinilor si diferentelor la nivel
individual, în grupuri si culturi etnice diferite, studiul comparativ între variabilele psihologice si cele socio-
culturale, ecologice, biologice, precum si evolutia intrinseca a acestor variabile.

Un protocol metodologic standard în psihologia cross-culturala trebuie sa cuprinda în mod obligatoriu:

- procedura, modalitatea de descoperire;

- caracteristicile transferului de informatii;

- testul ca instrument de evaluare.

Testul este foarte important, pentru ca trebuie gasite acele teste care pot functiona similar în culturi
diferite; ca urmare, testele trebuie verificate pentru a se vedea daca ele functioneaza si în alte culturi.

Emic si etic în psihologia cross-culturala

Termenul de emic reda imaginea constelatiei comune referitoare la multitudinea componentelor dintr-
un mediu socio-cultural; el se refera la reprezentarea asupra realitatii imediate a persoanelor care fac parte dintr-
o anume comunitate.

Termenul de etic se refera la o imagine din exterior asupra realitatii unei comunitati, culturi, imagine
care rezulta în urma unor cercetari sistematice.

Domenii, directii de aplicare:

- studii asupra motivatiei si valorilor;

- studii privind raportul individualism-colectivism;

- studii asupra stereotipurilor asociate caracteristicilor de gender (de rol sexual);

- studii asupra caracteristicilor inteligentei în diferite societati (inteligenta rationala, emotionala etc).