Teoria genului epic

1. Focalizarea

Funcția de interpretare a naratorului este vizibilă în primul rând pentru că în actul

povestirii se operează un decupaj particular al „faptelor povestite”. Aceasta se realizează nu
numai prin selecție și ordonare, ci și prin concentrarea „privirii narative” asupra unor anumite
elemente ale „universului narativ”. Un element important în conturarea perspectivei sau a
punctului de vedere îl are poziția perceptivă din care sunt redate evenimentele narate. Această
perspectivă sau relație este denumită de naratologie focalizare.

G. Genette consideră că există trei tipuri de focalizare:

- focalizarea zero: naratorul știe mai mult decât personajele; este focalizarea specifică a
celui tip de narator omniscient tradițional etichetat „la persoana a treia” (romanele lui Balzac)

- focalizarea internă: perspectiva e plasată la nivelul personajului . Aceasta poate fi fixă,

variabilă sau multiplă. (Camil Petrescu –Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război)

- focalizarea externă: personajele evoluează fără ca naratorul să ne spună ceva despre

interioritatea acestuia. Narațiunea e concentrată pe faptele brute mecanice ale personajului.
(Ioan Slavici – Moara cu noroc)

2. Personajul

Personajul (fr. personnage, lat. persona - „mască de teatru, rol”). Personajul este un
individ sau un obiect implicat în raporturi intratextuale, pe care le determină şi pe fundaţia
cărora se determină. Este specific genurilor epic şi dramatic. De-a lungul veacurilor,
termenului i s-au dat multiple şi variate accepţiuni. Prima apariţie a personajului se atestă în
tragedia antică, unde avea alura eroului rezultat din unirea unei divinităţi cu omul.
Clasicismul ilustra prin personaj o idee sau o calitate umană: avarul, mizantropul, cinicul ş. a.
Personajele romantice sunt pur negative sau pur pozitive, ele sînt în conflict cu lumea, cu
sine, evadează în vis, în trecut, în istorie, în himeră etc.

În lucrările de specialitate, alături de termenul personaj literar, se operează şi cu alte

categorii corelative: arhetip (tipar vechi al unui lucru sau fiinţe ca Prometeu, Icar, Mioriţa
etc.), prototip (modelul exemplar), tipul (personajul reprezentativ pentru o tagmă: avarul, fiul
risipitor, arivistul, snobul, ratatul etc.), eroul (un model eroic, religios sau etic din tragedia
antică, epopeea medievală sau basmul popular), noneroul (antipod al eroului, o replică dată
tuturor tipologiilor anterioare).
Clasificări:
- După locul pe care-l ocupă în acţiune: principale (Victor Petrini, Cel mai iubit dintre
pămînteni de Marin Preda), secundare (Elvira Olteanu, Pactizînd cu diavolul de Aureliu
Busuioc), episodice (sublocotenentul ceh Svoboda, Pădurea spînzuraţilor de Liviu
Rebreanu). uror tipologiilor anterioare).

- După complexitate: simplu (Emilia Răchitaru, Patul lui Procust de Camil Petrescu),
complex (Apostol Bologa, Pădurea spînzuraţilor de Liviu Rebreanu)
- După relaţia realitate-ficţiune: realist (Mara, Mara de Ioan Slavici), alegoric (Serafim
Ponoară, Povestea cu cocoşul roşu de Vasile Vasilache).
- După gradul de implicare în acţiune: implicat (Ştefan Gheorghidiu, Ultima noapte de
dragoste, întîia noapte de război de Camil Petrescu), observator (Gheorghiţă, fiul Vitoriei
Lipan, Baltagul de Mihail Sadoveanu).

- După modul de prezenţă în operă: individual (Darie, Desculţ de Zaharia Stancu), colectiv
(ţăranii, proştii, Răscoala, Proştii de Liviu Rebreanu).

3. Naratorul

Naratorul este instanţa aleasă de autor pentru a-şi expune simbolic sau aluziv, direct sau
indirect viziunile, atitudinea faţă de o problemă.
Element specific fundamental al genului epic, naratorul poate, uneori, coincide cu autorul
sau poate fi investit cu acest rol un personaj.
De obicei, naratorul este o voce care narează la persoana I evenimente, întîmplări,
făcîndu-se evidente aici atitudinea lui subiectivă, unele note de lirism etc.
Relaţiile naratorului cu faptele povestite sînt de două feluri:
- naratorul nu ia parte la întîmplări, evenimente;
- naratorul participă la întîmplări, evenimente.
Tradiţional, în literatura de specialitate se discută despre trei funcţii principale ale
naratorului în discurs:

- funcţia narativă (fundamentală, de reprezentare);

- funcţia de control sau regizare (inserează discursul personajelor în interiorul propriului
discurs, marcîndu-l prin ghilimele);
- funcţia de interpretare (de comentariu, de analiză a discursului personajelor).

Potrivit teoriei lui Gérard Genette referitoare la raporturile naratorului cu faptele

povestite şi nivelele narative, se operează în analiza naraţiunii cu următoarele situaţii narative
în care:
- Naratorul coincide cu autorul şi povesteşte întîmplări la care nu a
participat (extradiegetic-heterodiegetic): Neamul Şoimăreştilor de Mihail Sadoveanu,
Pădurea spînzuraţilor de Liviu Rebreanu.
- Naratorul coincide cu autorul şi povesteşte întîmplări la care a participat (extradiegetic-
homodiegetic): Cafeneaua Pas-Parol de Matei Vişniec.
- Naratorul coincide cu un personaj şi povesteşte întîmplări la care nu a participat
(intradiegetic-heterodiegetic): Hanu Ancuţei de Mihai Sadoveanu
- Naratorul – personaj povesteşte propriile întîmplări (intradiegetic-homodiegetic):
Însinguratul de Eugène Ionesco, Orbitor de Mircea Cărtărescu.

4. Inserția

Povestirea în ramă aparține genului epic și este procedeul stilistic prin care una sau mai

multe narațiuni de sine stătătoare se încadrează într-o altă narațiune mai amplă numită

„narațiune-cadru”, care să le cuprindă în aceeași atmosferă epică, iar interesul se conturează

asupra situației neobișnuite povestite și nu în jurul personajelor. (M. Sadoveanu – Hanu

Ancuței)

5. Flashback

Un flashback (sau analepsă) este o scenă intercalată într-o operă literară sau artistică care

duce narațiunea într-un moment din trecut. Este o secvenţă retrospectivă, o scenă care rezumă
evenimente petrecute anterior monentului povestirii
 Flashback-urile sunt adesea folosite pentru a povesti evenimente care au avut loc înaintea
secvenței principale de evenimente pentru a completa povestea. Un termen opus este
flashforward (sau prolepsă) care dezvăluie evenimente care vor avea loc în viitor. Atât
flashback-ul, cât și flashforward-ul sunt folosite pentru a completa o poveste, pentru a
dezvolta un personaj sau pentru a adăuga structură narațiunii. În literatură, analepsa
internă este un flashback într-un timp imediat anterior momentului actual al narațiunii, dar
care nu este anterior momentului în care începe narațiunea; analepsa externă este un
flashback într-un timp anterior celui în care începe narațiunea.

6. Cronotop

Cronotopul este un concept introdus în critica literară în anii ’20 de M. Bahtin care
utilizează în sens metaforic termenul împrumutat din fizică şi matematică. Cronotopul sau
„timpul - spaţiu” este o categorie de formă şi conţinut bazată pe relaţia de
interdependenţă dintre planul spaţial şi planul temporal atât în universul referenţial cât şi în
ficţiunea romanescă. Concept fundamental al teoriei bahtiniene asupra evoluţiei formelor
romaneşti (de la „romanul”(v. ROMAN) antic până la romanul rus modern), cronotopul
ilustrează în optica materialismului istoric, mişcarea unei istorii în progres. Cronotopul
ar fi centrul organizator al principalelor evenimente conţinute în fabula romanului (ex.
drumul, ca modalitate de spaţializare a timpului, este un cronotop în romanul
picaresc(v.), în Don Quijote, în romanele lui W. Scott

7. Diegeză

Termen naratologic desemnând, la nivelul textului narativ literar, „acţiunea” evocată de

discursul naratorului (v.) şi de discursurile personajelor (actorilor) (v.). Diegeza sau
istoria înglobează lumea narată şi lumea citată. În concepţia dată de Aristotel
(Poetica), diegesis desemnează unul din cele două moduri ale imitaţiei poetice –
povestirea - , celălat fiind reprezentarea directă a evenimentelor de către actori vorbind
şi acţionând în faţa publicului. La Platon, diegesis reprezintă unul din modurile spunerii
(lexic) – domeniu definit prin opoziţie cu logos (ceea ce este spus)- , celălalt fiind
imitaţia popriu-zisă.

8. Fabulă

Termenul are două accepţii: 1. Scurtă povestire, în versuri sau în proză, care apelează cel
mai adesea la alegoria(v.) animalieră pentru a evidenţia o învăţătură morală. Apropiată de
bestiariile medievale (unde universul animalelor maschează tipologii şi relaţii umane) şi
de alte specii narative antice sau medievale cu care împărtăşeşte formula alegorică şi
funcţia epistemologică şi educativă (apologurile şi parabolele(v) biblice , alegoriile
mitologice, exempla, etc.), fabula europeană îşi are originile în Antichitate. Modelul
reprezentat de culegerea în sanscrită Panciatantra (sec. II a. Ch.), cunoscut graţie unei
versiuni arabe din secolul VIII a lui Pilpay şi unei adaptări în latină din secolul XII, i
se adaugă tradiţia greco-latină deschisă de Esop (Grecia, sec. VI. a. Ch.) şi, pe urmele
acestuia, de Fedru (sec I, p. Ch). Evul Mediu valorifică modelul Esop prin Marie de
France, al cărei Isopet scris în secolul XII în limba vulgară ajunge să dea titlul oricărei
culegeri anonime de fabule. Supravieţuind în Renaştere, tradiţia fabulistică atinge apogeul
în perioada clasicismului francez (sec. XVII) prin Fabulele lui La Fontaine, constituind şi
modelul pentru secolul următor, când fabula înregistrează o revigorare demnă de
expansiunea spiritului filosofic(Houdar de La Motte, Florian). În secolul XX, interesul
pentru fabulă scade în ciuda unor încercări semnificative (ex. J. Anouilh). În literatura
română, secolul XIX a dat mari fabulişti (Gr. Alexandrescu, A. Pann, Al. Donici, etc.), iar
în secolul XX demne de interes sunt transpunerile lui T. Arghezi după La Fontaine şi Krîlov.
2. Într-o altă accepţie , termenul desemnează fie materialul epic stând la baza unor
opere dramatice sau narative, fie schema generală a naraţiunii, suita de fapte (aflate într-o
relaţie cauzal-temporală) care constituie structura narativă, intriga.

9. Flux al conştiinţei

Termenul, utilizat pentru prima oară de W. James, desemnează în egală măsură o

realitate psihologică şi o strategie narativă. În accepţia dată de W. James, fluxul
conştiinţei desemnează procesualitatea gândurilor, senzaţiilor şi asociaţiilor mentale, iar
ca tehnică literară, este o modalitate (introspectivă) de reprezentare a vieţii interioare a
personajelor, care mimează spontaneitatea gândirii, în absenţa oricăror reguli logice şi
sintactice. Teoreticienii insistă asupra deosebirilor dintre fluxul conştiinţei şi monologul
interior(v.), primul abolind logica naraţiunii printr-un discurs de-gramaticalizat în care
„vocile” – a personajului „focal” şi a naratorului – se amestecă până la confuzie.

10. Introspecție

Introspectia / autoobservarea este o metodă psihologică bazată pe observarea propriilor

trăiri psihice și constă în observarea vieții interioare a personajului-narator, în analiza
psihologica a conștiinței sale. Reprezintă modalitatea de realizare a introspectiei este
monologul interior (vorbire adresata siesi, traire vorbita, discurs pentru sine). (Ștefan
Gheorghidiu din romanul lui Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de
război)
 11. Metalepsă

În retorică se referă la substituirea metonimică a unui cuvânt printr-un alt cuvânt care este
el însuși figurat. Într-un sens mai larg reprezintă o inversare a cauzei și efectului. Ricoeur a
arătat În 1990 că exploatarea metalexei este un instrument esențial în atacurile lui Nietzsche
împotriva convenției care spune că „eul” este cauza mai curând decât efectul efectelor sale.

12. Naratar

Instanță fictivă a discursului narativ literar, reprezintă cel căruia i se adresează naratorul.

Pentru cititorul inocent, naratarul nu există, pentru că are capacitatea de a se identifica cu

el, de a păși în interiorul poveștii prin el. Cu cât cititorul este mai inocent, cu atât instanța
naratarului este mai estompată, pentru că cititorul naiv consideră că el este cel interpelat de
vocea narativă. Lectorul competent devine conștient de mecanismul de producere – receptare
a discursului și distanța sa față de diegeză e dată de perceperea acestui spațiu reprezentat de
naratar. Pentru lectorul competent distanțarea de mecanismul facerii textului și identificarea
strategiei discursive duce la realizarea sensului. Așadar, naratarul este instanța care reglează
receptarea adecvată a operei, în funcție de fiecare cititor: pentru cel inocent, naratarul asigură
integrarea în istorie, participarea din interior la evenimentele narate, iar pentru cititorul
competent, naratarul asigură înțelegerea sensului.

13. Narațiune

Naraţiunea (lat. narratio = povestire) este un mod de expunere literară specific genului
epic, prin care se relatează fapte şi întămplări, în succesiune logică şi temporală. Poate fi
identificată într-un text pe baza următoarelor caracteristici:
- existenţa naratorului care povesteşte la persoana I sau a III-a;
- existenţa acţiunii (totalitatea faptelor şi evenimentelor narate);
- prezenţa unui conflict;
- încadrarea acţiunii într-un anumit timp şi spaţiu;
- prezenţa personajelor implicate în acţiune.
14. Acronia

Acronia (gr. a+kronos = fără timp) este un procedeu narativ ce constă în neconcordanţa
dintre timpul întâmplărilor şi cel al povestirii. Nerespectarea ordinii temporale determină
neconcordanţa dintre istorie şi discurs, dintre momentul în care s-au petrecut întâmplările şi
momentul în care sunt relatate

15. Conflictul

Conflictul este elementul esenţial care determină desfăşurarea acţiunii; constă în opoziţia,
dezacordul dintre două sau mai multe personaje sau dintre sentimentele, atitudinile, tendinţele
contradictorii ale aceluiaşi individ. Este declanşat prin intrigă şi soluţionat prin deznodământ.
După importanţa în cadrul acţiunii pot fi principale şi secundare; după locul unde se
desfăşoară, pot fi exterioare şi interioare.

Conflictul exterior are loc între două sau mai multe personaje cu interese şi atitudini
opuse, între individ şi societate, între individ şi destin.

Conflictul interior are loc în conştiinţa aceluiaşi personaj, între diverse stări, sentimente,
idei, gânduri contradictorii.

16. Incipitul

Incipitul este formula de început a unui text, care are consecinţe în desfăşurarea
acţiunii. Are următoarele funcţii şi caracteristici:

- estompează graniţa dintre realitate şi ficţiune, creând impresia de verosimiliate;

- descrie mediul, surprinde în detaliu cadrul unei lumi;
- fixează atmosfera specifică, prin notaţii semnificative;
- include elemente cu valoare simbolică şi anticipativă.

17. Nuvela

Nuvela este o specie a genului epic în proză cu acţiune mai amplă decât a schiţei şi a
povestirii, cu un singur fir epic, dar cu o structură mai complexă, cu intrigă riguroasă, cu
acţiune concentrată în jurul personajului principal.
Alte caracteristici ale nuvelei:
- subiectul este bine conturat;
- conflictul care determină acţiunea este puternic şi antrenează mai multe personaje;
- cuprinde fapte verosimile;
- personajele sunt caractere complexe;
- accentul cade asupra evoluţiei personajelor şi nu asupra întâmplărilor;
- naratorul nu se implică şi tinde către obiectivitate;
- modul de expunere dominant este naraţiunea, îmbinată cu descrierea şi cu dialogul.
Nuvela istorică este inspirată de un personaj sau un fapt istoric. Cronologia este
lineară, faptele evocate sunt semnificative, scriitorul redă culoarea locală, atmosfera epocii.
Între datele istorice ş i opera literară care le prezintă pot exista diferenţe, deoarece, pornind de
la realitatea istorică, autorul transfigurează personajele şi evenimentele, adaptându-le,
interpretându-le conform viziunii sale.
Nuvela psihologică prezintă un conflict interior puternic, de factură psihologică.
Conflictul poate fi de natură etică (între bine şi rău), morală (cinste şi necinste), afectivă
(între raţiune şi sentiment). Temele predilecte ale literaturii psihologice sunt: obsesia,
frica, alienarea, erosul, dezumanizarea, inadaptabilitatea. Personajele sunt complexe şi
urmărite în evoluţie, fiind caracterizate, de obicei, prin analiză psihologică.
Nuvela fantastică este o specie epică în proză, cu o construcţie riguroasă, angrenând
două planuri narative (al realităţii, respectiv al evenimentului misterios), în care
evoluează personajul aflat în imposibilitatea de a da o explicaţie întâmplărilor. Proza
fantastică se caracterizează prin apariţia subită a unui element misterios, care perturbă
ordinea firească a realităţii. Această intruziune a unei „alte realităţi” enigmatice în lumea
obişnuită stârneşte neliniştea sau spaima personajelor, care se străduiesc să înţeleagă ce se
întâmplă de fapt, să găsească o justificare a evenimentelor insolite în care sunt angrenate. De
regulă, nici o explicaţie nu se dovedeşte până la urmă pe deplin satisfăcătoare.
Alte caracteristici ale nuvelei fantastice:
- plasarea acţiunii între natural şi supranatural;
- prezentarea unor fapte insolite, stranii;
- desfiinţarea graniţelor dintre real – ireal;
- anularea reperelor spaţio-temporale;
- ieşirea din timp, migrarea în alte spaţii;
- prezenţa elementelor mistice, filozofice, mitice;
- transmite un mesaj filozofic;
- finalul deschis, ambiguu;
- teme şi motive: călătoria în timp, dublul, pactul cu diavolul, blestemul, magia, visul,
identitatea incertă.

18. Pauza descriptivă

 Pauza descriptivă reprezintă o întrerupere a cronologiei evenimentelor dintr-o
naraţiune pentru a pregăti cadrul întâmplării, contextul, dar şi pentru a aduce o notă de farmec
discursului. Pauza descriptivă poate prelungi tensiunea dinaintea momentului culminant al
acţiunii, prin înlocuirea naraţiunii cu descrierea.

19. Prolepsa
Prolepsa este un procedeu narativ ce constă în ruperea de ritm în relatarea
întâmplărilor. Marchează o neconcordanţă între timpul real a desfăşurării evenimentelor şi
timpul povestirii. Analepsa reprezintă o retrospectivă, o întoarcere, prolepsa presupune o
anticipare.
20. Secvența narativă
Secvenţa narativă se constituie dintr-o serie de evenimente ordonate într-un
anumit mod şi care alcătuiesc un tot unitar.
Între secvenţe sunt posibile trei tipuri fundamentale de relaţii:
- logice (cauză-efect);
- temporale (succesiunea în timp):
- spaţiale (plasarea în spaţiu a acţiunii).
Acţiunea operei literare poate fi unică, liniară sau pot exista mai multe planuri
narative paralele.
Secvenţele se pot combina după trei modele:
- înlănţuire – reprezintă prezentarea secvenţelor narative în suită, în succesiune; succesiune
de secvenţe care urmează una după alta.;
- alternanţă – presupune trecerea de la un plan al naraţiunii la altul; prezentarea în paralel a
două intrigi;
- intercalare – noua secvenţă începe înainte ca prima să se fi terminat.
 Teoria genului liric

1. Lirismul obiectiv

Lirismul obiectiv apare în poeziile dramatice, care se construiesc pe mai multe voci,
prezentând două sau mai multe viziuni existenţiale, de unde şi denumirea de lirică a
,,rolurilor” (Luceafărul, de Mihai Eminescu, poezia de dragoste a lui George Coşbuc). Un
alt caz de lirism obiectiv îl constituie poezia pur descriptivă, în care eul liric este detaşat,
prezentând din exterior peisajul (Pastelurile lui Alecsandri). Se foloseşte în special persoana a
III-a, producându-se o estompare a eului liric.

2. Lirica subiectivă
Lirica subiectivă este cunoscută şi sub numele de lirică personală, confesivă. Este tipul
de discurs liric în care primim oarecum mărturisirea directă a poetului. Aşadar, subiectivitatea
presupune încărcătură emoţională, implicare, imagini interiorizate, individualizate. De obicei,
discursul este redat la persoana I singular. (Mihai Eminescu – Mai am un singur dor)
3. Vocea lirică/Eu liric
Eul liric este o individualitate creatoare care nu trebuie confundată cu persoana reală/
biografică a cresatorului, instanță pur și simplu neidentificabilă, prin intermediul căreia se
face auzită vocea poetului. În acest sens poetul francez Rimbaud afirma „Eu e altul”.
Măștile eului liric diferă în funcție de curentul literar căruia i se asociază. De exemplu
ipostazele eului romantic sunt titanul, geniul și tribunul. Pezia simbolistă aduce în prim-plan
neadaptatul, iar poezia modernistă , omul obișnuit, măscăriciul.
Într-unul dintre studiile sale, Tudor Vianu realizează o distincţie pertinentă între un eu
liric şi un eu empiric: „Poetul nu vorbeşte niciodată în numele său individual, empiric, ci în
numele unui eu tipic cu care oricine poate intra în relaţii de simpatie”. Şi Liviu Rusu, în
Estetica poeziei lirice, afirma existenţa mai multor euri: un eu original sau artistic (autentic)
şi un eu derivat sau empiric (cel care scrie textul poetic).

4. Figură de stil

În cadrul textului literar, efectele stilistice ţin atât de valorificarea sintaxei poetice, cât şi
de utilizarea valorilor figurate ale cuvântului. Încă din antichitate, studiile de poetică fac
distincţia între figuri de sintaxă fonetică şi tropi. Folosirea unor forme de afirmaţie şi de
negaţie, preferinţa pentru anumite structuri sintactice, eliminarea intenţionată a unor elemente
de predicaţie, prezenţa unui număr de verbe, aglomerarea de adjective sau substantive,
utilizarea, cu precădere, a unor timpuri verbale, paralelismele sintactice, interferenţele,
repetiţiile, simetriile sintactice pot avea efecte stilistice.
Cuvintele au, îndeobşte, în vorbirea obişnuită un sens de bază. În decursul evoluţiei
limbii, pe lângă sensul fundamental, pot apărea şi alte semnificaţii, ceea ce duce la crearea
polisemiei. Cuvântul gură, pe lângă sensul său de bază, apare în sintagme, cum ar fi gura
cămăşii, gura văii, gura râului etc. Alteori, vorbitorul, intenţionat adaugă cuvântului o
conotaţie, în intenţia de a fi mai expresiv.
În textul literar, “procedeele de modificare a sensului fundamental al cuvântului se
numesc tropi. Într-o creaţie literară, prin adăugarea unei noi valori conotative, sensul
fundamental trece într-un plan secund sau dispare. Există mai multe clasificări ale tropilor: a)
figuri ale cuvintelor: epenteza, metateza, apocopa; b) figuri de construcţie: anacolutul,
elipsa, silepsa; c) figuri care modifică sensul iniţial al cuvintelor: metafora, metonimia,
sinecdoca”.

5. Metafora

Metafora este o figură semantică, un trop care prezintă ca identici doi termeni distincți, în
urma unui transfer semantic între aceștia.

„O metaforă presupune alternarea în conştiinţă a două serii de reprezentări: 1) o serie a

asemănărilor între realitatea desemnată în chip propriu prin cuvîntul respectiv şi realitatea
desemnată prin el în chip metaforic; 2) o serie a deosebirilor între cele două realităţi.
Metafora este susţinută psihologic de percepţia unei unităţi a lucrurilor prin vălul de
osebirilor dintre ele. Din punct de vedere logic, metafora presupune un grad relativ înaintat al
puterii de abstracţie, întrucît, pentru a se produce mintea trebuie să execute o dublă operaţie
de eliminare: mai întîi ea trebuie să elimine din termenii apropiaţi prin transferul metaforic tot
ceea ce fiind prea deosebit între ei ar putea împiedica unificarea, apoi, din caracterele
asemănătoare, ea trebuie să reţină numai atît cît este necesar, pentru a nu stînjeni impresia
deosebirii, restul trebuind să fie, de asemenea, eliminat. O unificare totală între doi termeni
nu dă o metaforă. Metafora nu se produce decît atunci cînd conştiinţa unităţii termenilor între
care s-a operat transferul coexistă cu conştiinţa deosebirii lor. (…) Numai alternarea
conştiinţei diferenţelor cu aceea a apropierilor, întemeiată pe operaţia logică a unei duble
abstractizări, realizează metafora în înţelesul ei deplin”, p. 308-309) - Tudor Vianu,
„Problemele metaforei” (Studii de stilistică, pp. 301-363)
 Lucian Blaga dezvoltă o teorie originală asupra metaforei. El distinge, în studiul
Geneza metaforei și sensul culturii, două tipuri de metafore: metafore plasticizante și
metafore revelatorii. În viziunea sa, metaforele plasticizante asociază două fapte care fac
referire la lumea reală sau imaginară. Între termenii care numesc aceste fapte se produce un
transfer de sens menit să evidențieze pe unul dintre aceștia. Metaforele plasticizante nu
îmbogățesc conținutul textului în care apar. Metaforele revelatorii, însă, au rolul de a scoate
la suprafață ceva ascuns, contribuind la revelarea unui mister.

6. Comparația

Comparația (lat. comparatio = „asemănare“; „împerechere“) este o figură de stil constând

în punerea în paralel a doi termeni, în temeiul unor asemănări, pentru a scoate în evidență
caracteristicile unuia dintre ei.

Exemple:

„În pâlnia muntelui iezerul netulburat / ca un ochi al lumii, ascuns, s-a deschis“. -L. Blaga

„Ostenit, din aripi bate / Ca un vis pribeag, un graur“(O. Goga)

„Degetele ca viermușii / Pielea: pielea corcodușii“ (T. Arghezi)

„Se înalță oboseala din mine / Ca norul de pe munte, sau ceața.” (M. Sorescu)

„Pãmântul e de drumuri plin ca un nebun de zdrențe.“ (Ion Vinea)

„Nevinovați ca ciucurii de pernã, / Se lasă zorii peste geana zării.“ (Marin Sorescu)

„Luna zace-n omăt ca o beretă / și brazii toți o străjuiesc într-un picior.“ (Ion Vinea)

7. Epitetul

Epitetul (lat. epithetum din gr. epitheton = „adãugat“) este un cuvânt adăugat pe lângă un
substantiv, verb etc. pentru a-l califica, în intenții estetice.
Exemple:
„Și clopote de alarmă răsună răgușit.“ (Eminescu)
„Din aspra contopire a gerului polar / Cu verzi și stătătoare pustietăți lichide, / Sinteze
transparente, de străluciri avide, / Zbucnesc din somnorosul noian originar.“ (Ion Barbu)
8. Prozodia
 Prin prozodie se înţelege tot ceea ce ţine de convenţiile versificaţiei: rimă, ritm, măsură,
vers, strofe. Este disciplina care studiază unităţile ritmice ale versurilor. Unitatea de bază a
prozodiei este versul (lat. versus = rând, şir). Versul poate fi tradiţional (cu rimă şi ritm), alb
(cu ritm, dar fără rimă) sau liber (fără ritm şi rimă, cu măsură inegală). Măsura desemnează
numărul de silabe dintr-un vers. Strofa este o succesiune de versuri ce exprimă o idee poetică
unitară. Cel mai frecvent tip de strofă este catrenul (strofa de patru versuri). Rima este
identitatea sonoră a ultimelor silabe din vers. Poate fi împerecheată (aabb), încrucişată (abab),
îmbrăţişată (abba), monorimă (aaa…), variată (versurile rimează fără nicio regulă).

9. Exclamația retorică

Exclamația (retorică) (fr. exclamation) reprezintă un enunț brusc, în prozã sau vers,
exprimând un sentiment puternic, dezlănțuit.
Exemple:
„Ah, Dumnezeu nedrept stăpân / M-a dușmănit trăind mereu / Și-a pizmuit norocul meu!“
(G. Coșbuc)
„Ah, puntea suplă peste repezi ape, / Ah, pâlpâitul lacrimei sub pleoape.“ (M. Sorescu)
„Lumina ce largă e! / Albastrul ce crud!“ (L. Blaga)
„Oh, plânsul tălăngii când plouă!“ (G. Bacovia)

10. Anafora

Este o figură de stil care constă în repetarea aceluiaşi cuvânt sau a unor sintagme la în
ceputul a două, trei versuri.

Fluieraş de os . . .

Fluieraş de fag . . .

Fluieras de soc . . .

11. Alegoria

Este o figură de stil alcătuită dintr-o înşiruire de metafore, comparaţii, personificări,

formând o imagine unitară în care poetul sugerează noţiuni abstracte prin intermediul
concretului.

Intr-o gradină,
 Lâng-o tulpină,

Zării o floare

Ca o lumină.

S-o tai, să strică!

S-o las, mi-e frică

Că vine altul şi mi-o rădică.

(I.Văcărescu)

12. Hiperbola

Este o figură de stil care exagerează, mărind sau micşorând, trăsăturile unei fiinţe ale unui
lucri, fenomen sau eveniment, pentru a-I impresiona pe cititori.
Sălbatecul vodă e-n zale şi-n fier,

Şi zalele-I zuruie crunte,

Gigantică poartă-o cupolă pe frunte,

Si vorba-I e tunet, răsufletul ger,

Iar barda din stânga-I ajunge la cer,

Şi vodă-I un munte.

(G. Coşbuc)

13. Pastelul și idila

Alături de bucolică şi eglogă pastelul şi idila alcătuiesc idila peisagistă în care sunt
înfăţişate scenele ale vieţii câmpeneşti sau păstoreşti. În literatura antică lirica peisagistă este
reprezentată de Theocrit şi Virgiliu. Pastelul este o denumire impusă în literatura română de
către Vasile Alecsandri, care îşi intitulează unul dintre cele mai cunoscute volume Pasteluri.
Poezia peisagistă are o bogată tradiţie în întreaga literatură universală. Printre cei mai faimoşi
scriitori cităm pe: Petrarca, Victor Hugo, Goethe, Puşkin, Lermontov, Rilke, Mihai
Eminescu, George Coşbuc, Lucian Blaga, Ion Pillat. Diferenţa dintre pastel şi idilă constă în
aceea că în primul caz se pune accentul pe natură, iar, în al doilea caz natura este numai un
cadru pentru o scenă plină de optimism.

14. Sonetul

Sonetul (fr. sounet, it. sonetto ,,ton mic, sunet”, lat. sonare ,,a suna”) este o poezie cu
formă fixă, alcătuită din 14 versuri cu aceeaşi măsură metrică, cel mai adesea grupate în două
catrene, care au rima îmbrăţişată, abab, şi două terţine, cu rimă liberă variată. Există mai
multe variante de sonet: varianta shakespeariană, în care organizarea strofică a celor 14
versuri este în trei catrene şi un distih sau sonetul cu coadă, în care numărul de terţine finale
nu este limitat numai la două. Există şi varietăţi metrice de sonete: endecasilabul iambic,
regăsit în literatura română sau italiană, (11 silabe ritmate iambic), sonetul alexandrin (12
silabe), specific literaturii franceze sau sonetul lui Shakespeare, cu măsură metrică de 10
silabe. În literatura universală au scris sonete: Dante, Petrarca, Leonardo da Vinci, Tasso,
Musset, Gautier, Keats, Leconte de Lisle, Baudelaire, Lope de Vega, iar în literatura română:
Eminescu, Bacovia, Voiculescu, Pillat.

15. Glosa
Glosa (fr. glose, it. glossa, lat. glossa, ,,cuvînt care necesită explicaţie˜, preluat din gr.
glossa, care însemna ,,limbă, idiotism) este o poezie cu formă fixă, cu caracter gnomic,
compusă dintr-o strofă de 4, 6 sau 8 versuri şi un număr de strofe ulterioare egal cu numărul
de versuri din prima strofă. Textul glosei este încheiat de o strofă care este compusă din
aceleaşi versuri ca strofa iniţial, dar scrise în ordine inversă. Fiecare din strofele începând cu
cea de-a doua şi culminând cu penultima se deschid cu câte un vers din prima strofă pe care îl
explică. Acest tip de poezie este originar în Spania secolului al XV-lea, iar în literatura
română este utilizat de Eminescu.

16. Rondelul

Rondelul (fr. rondel, it. rondello) este o poezie cu formă fixă, alcătuită din 13 versuri cu
două posibilităţi de dispunere strofică: trei catrene şi un vers izolat sau un catren, o terţină şi
un cvintet. Versurile 1 şi 2 sunt identice cu versurile 7 şi 8, iar versul 13 cu primul. Primele
rondeluri datează din perioada medievală când erau compuse din opt versuri, dar există şi
rondelul, după modelul franţuzesc, de 14 versuri. În literatura universală au scris rondeluri
Charles d’Orleans sau Francois Villon în secolul XIV, iar rondelul a cunoscut un reviriment
în epoca parnasiană la Theodore de Banville. În literatura română, au scris rondeluri puţini
scriitori, cel mai semnificativ fiind Macedonski.

17. Gazelul

Gazelul (fr. ghazel, preluat din arabă, unde înseamnă ,,a face curte” sau ,,poezie erotică,
lirică”) este o poezie cu formă fixă, de origine orientală, cu temă filosofică sau erotică,
alcătuită din distihuri, fără un număr limitat, caracterizate de un tipar de rimă după cum
urmează: aa, ba, ca, da, …Specia este cultivată de poeţi persani precum Rudaki, Saadi,
Hafiz, iar în literatura română de Eminescu şi Coşbuc, prin intermediul literaturii germane.

18. Satira
Termenul provine din latinescul satira care însemna mustrare. În satiră sunt ironizate
idei, comportamente, caractere. Această specie a fost cultivată în antichitate, în special, de
către poeţi latini, Horaţiu fiind cel mai reprezentativ. Datorită caracterului ei moralizator
satira a fost specia preferată a clasicilor francezi (Boileau). În literatura română scriu satire: I.
H. Rădulescu, Gr. Alexandrescu, Mihai Eminescu, Tudor Arghezi. Sentimente satirice apar şi
în scrisoare şi în epistolă. Înrudit cu satira este pamfletul, în care critica atinge o violenţă
extremă. Pamfletul poate fi în versuri şi în proză. Cel mai cunoscut autor de pamflete în
literatura română este Tudor Arghezi.

19. Meditația
Specia aparţine liricii filozofice, în care sentimentul se îmbină cu reflecţia. Înrudit cu
meditaţia este poemul filozofic. Momentul de înflorire a meditaţiei a fost în romantism, cei
mai cunoscuţi autori de meditaţii fiind: Leopardi, Lamartine, Hőlderlin, Eminescu, Grigore
Alecsandrescu, Petőfi, Njegoš. În secolul al XX-lea au scris meditaţii: Lucian Blaga, Tudor
Arghezi, Vasko Popa, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Lalić, Ştefan Augustin Doinaş.

20. Oda
Este o specie lirică în versuri în care autorul elogiază un eveniment, o persoană, un erou,
patria, locuri natale, o colectivitate. O specie înrudită cu oda este imnul. Cuvântul odă este
de origine greacă, locul de naştere al acestei specii. Cei mai cunoscuţi autori de odă în
antichitate au fost: Pindar, la greci şi Horaţiu, în literatura latină. În literatura universală au
scris ode: A. Ronsard, V. Hugo, Fr. Schiller, Puşkin etc. Tot în aceeaşi categorie cu oda intră
şi Psalmii, poezie a sentimentului religios. Psalmii lui David sunt ode închinate lui
Dumnezeu. În literatura română au scris ode I. H. Rădulescu, Vasile Alecsandri, Grigore
Alexandrescu, George Coşbuc, Victor Eftimiu, Lucian Blaga. Primul traducător al Psalmilor
în limba română a fost mitropolitul Dosoftei. După modelul salmilor Tudor Arghezi scrie o
serie de poezii cu acest nume. Mulţi dintre Psalmii acestuia sunt meditaţii pe seama
existenţei, a credinţei, a trecerii timpului.