Concursul de ştiinţe socio - umaniste Nicolae Vaschide

Rolul paradoxului în cunoaştere

Autor: Ichim Marius, clasa a XI-a J

Profesor îndrumător: Ţepeluş Laurenţiu

Secţiunea: Logică

1
 Considerăm, parafrazându-l pe B. Pascal că cele două limite ale cunoaşterii umane, cele care ne
împing permanent spre depăşire sunt infinitul mare – Absolutul – şi infinitul mic – limitele propriei
noastre gândiri. Avem pretenţia, în calitate de fiinţe raţionale, să ne raportăm la lume cu speranţa
descifrării tainelor acesteia, taine pe care le surprindem în sistemul logic şi lingvistic al propriei noastre
gândiri. Metafizicienii şi urmaşii acestora – oamenii de ştiinţă – împing permanent limitele infinitului
mare. Logicienii, pe de altă parte caută să întemeieze cunoaşterea prin stabilirea adevărului cunoştinţelor
noastre, întemeiere care ne relevă problema limitelor propriei noastre gândiri, limite care îmbracă forma
paradoxului sau a paralogismului.

În toate punctele nodale ale progresului cunoaşterii umane găsim problema soluţionării
paradoxurilor. Logica aristotelică, scolastică, gândirea filosofică modernă a lui Descartes, Immanuel
Kant, gândirea matematico-filosofică a secolului al XIX-lea precum şi gândirea ştiinţifică actuală din
domenii foarte diverse: biologie, chimie, economie etc.

Mai trebuie menţionată şi actualitatea paradoxurilor, acestea, deşi au cunoscut în timp soluţii,
lasă libertatea gânditorilor de a le redescoperi şi de a oferi alte perspective teoretice, ca expresie a
progresului cunoaşterii umane.

Ne vom opri asupra importanţei paradoxului pentru progresul cunoaşterii, perspectiva urmată
fiind mai degrabă istorică decât valorică.

Putem considera logica aristotelică drept reacţie la gândirea clasică greacă, preocupată de
problema justificării Absolutului prin argumente care s-au dovedit pentru contemporani inacceptabile.
Sunt celebre aporiile lui Zenon Eleatul construite în sprijinul afirmaţiilor învăţătorului său Parmenides.
Acesta susţinuse că potrivit conceptului pe care ni-l facem despre ea, Fiinţa e una, chiar dacă potrivit
evidenţei sensibile este multiplă. Zenon dovedeşte cu 40 de argumente că Fiinţa e una 1, gândind că e
frumos lucru să dea ajutor învăţătorului său. Aristotel abordează în Physica2 argumentele lui Zenon în
legătură cu mişcarea, argumente celebre cunoscute sub numele de “Achille”, al “săgeţii”, al “maselor”3.

Logica scolastică, cea care premerge şi face posibilă revolta cunoaşterii ştiinţifice care debutează
în zorii Renaşterii, abordează în aceeaşi notă problema sofismelor şi, în strânsă legătură cu ea, problema
pe care o numim astăzi “problema paradoxurilor“, sau a “antinomiilor logice“. Anton Dumitriu
reprezintă în ceea ce priveşte logica scolastică o referinţă bibliografică de neegalat în spaţiul cultural
românesc prin diversitatea şi completitudinea surselor. Logicianul, matematicianul şi eseistul român
constată un aspect dogmatic din punct de vedere metodologic cu privire la tratatele scolastice de logică,
acestea urmând, în general, o împărțire pe cărți după o tradiție bine stabilită şi, bineînțeles, faptul că
toate conțin o carte despre sofisme.

1
Diogenes Laertios în Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, p.292
2
Aristotel Physica, A 3. 187 a 1, Z 9. 239 b 9, Z 9. 239 b 14, Z 9. 239 b 30
3
Fragmentele eleaţilor, traducere prefaţă şi note de D.M.Pippidi,. Editura Teora, Bucureşti, 1998, p.149 şi următoarele
2
 În directă legătură cu problema generală a sofismelor, în Evul Mediu, logicianul român constată
apariţia a două probleme noi4:

1) Problema particulelor logico-gramaticale numite “syncategoremata”.

2) Problema unor paradoxuri numite “insolubilia”.

Pentru Anton Dumitriu logicienii medievali au realizat performanţa de a soluţiona în mod

satisfăcător majoritatea paradoxurilor, mai puţin paradoxul celebru al „mincinosului”.

Problema insolubilelor, adică aceea dacă două propoziţii contradictorii pot fi simultan adevărate,
este una serioasă şi nu una ce ţine de amuzamentul logicienilor deoarece punea sub semnul întrebării
„principiile logice şi prin aceasta posibilitatea filosofiei de a se constitui ancilla theologiae”5.

În ceea ce priveşte particulele syncategoremata, acestea având un rol secundar în propoziţia logică
pot crea dificultăţi, după opinia medievalilor, atunci când pot căpăta ambele sensuri şi categoremata şi
syncategoremata, iar confuzia acestor două sensuri provoacă o eroare de raţionament. Pentru Anton
Dumitriu, soluţia medievală cu privire la syncategoremata este cea mai simplă soluţie cu privire la
„problema de mare importanţă şi subtilitate, apărută în zilele noastre, aceea a paradoxelor logico-
matematice”6.

Identificarea paralogismelor determină, la rândul ei evoluţia gândirii filosofice moderne, de la

Descartes la Kant şi Hegel.

Gândirea de sfârşit de secol XIX şi de început al secolului XX este dominată de Paradoxul lui Russell
sau paradoxul mulţimii tuturor mulţimilor, care a condus la modificarea perspective asupra cunoaşterii
umane. În opinia lui Wittgenstein “este cel mai mare paradox al logicii si matematicii contemporane ”.
Acest paradox a preocupat si chiar a tulburat - timp de mai bine de un secol - lumea matematicienilor si
logicienilor deoarece a instaurat o mare îngrijorare, o anumită “tensiune dramatică” în lumea
matematicienilor şi logicienilor - privind consistenţa şi corectitudinea unei bune părţi din știința
contemporană. Russell l-a formulat şi într-o manieră simplă cunoscută drept „Paradoxul bărbierului”. Este
foarte interesant cum această situaţie paradoxală, survenită la o problemă punctuală, a generat apoi progrese
în ramuri ale matematicii, unele destul de îndepărtate de zona de criză. Astfel, pe un lanţ cauzal pornind de la
paradox, s-a pus problema dacă sisteme axiomatice (precum cel al lui Zermelo-Fraenkel sau teoria tipurilor)
sunt libere de contradicţii. Şi dacă sunt suficient de puternice: capabile să demonstreze toate propoziţiile
adevărate si să infirme toate propoziţiile false. Din păcate, si aceste noi sisteme au avut parte de critici din
partea specialiștilor, pentru faptul că nu au reușit să evite si alte paradoxuri, poate la la fel de nocive.

Este de observat că aceste probleme nu sunt de natură matematică, ci mai degrabă de limbaj şi de
structură a matematicii, de sintaxa matematicii. Aceasta nouă disciplină logico-matematică, care este
îndeobște cunoscută sub numele de metamatematică - este poate cel mai important câ știg epistemologic
provocat de paradox. Ar putea fi considerată şi ca o medicină a matematicii: pornind de la simptome,
stabilește anumite afecţiuni, găsește şi prescrie remedii care vindeca total sau parţial, definitiv sau temporar -

Anton Dumitriu , Paradoxele în Evul Mediu, în Eseuri, Editura Eminescu, Bucureşti, 1986, p 22
4

Idem,, p 32
5

Idem,, p 50
6

3
anumite stări de boală. Este suficient să amintim aici doar trei din corifeii metamatematicii si aportul lor la
noua disciplină: David Hilbert (prin programul lui Hilbert ,1920-1922) , Kurt Gödel (prin teorema de
incompletitudine,1931), Willard van Orman Quine (prin teoria stratificării, 1937) .

Voi prezenta în cele ce urmează, câteva paradoxuri şi importanţa lor pentru cunoaşterea umană

Paradoxul mincinosului si explicarea lui, aşa cum apare în gândirea lui Anton Dumitriu

Prima enunţare a acestuia este atribuită lui Eubulide din Milet, referinţele la acesta fiind prezente la
mai mulţi filosofi antici. Am putea rezuma formularea originară a paradoxului astfel: Epimenide
cretanul spune că toţi cretanii sunt mincinoşi. Dacă ne întrebăm ce valoare de adevăr are spusa lui
Epimenide, nu putem evita paradoxul. Pe de o parte, dacă Epimenide spune adevărul, înseamnă că toţi
cretanii sunt mincinoşi, inclusiv el însuşi. Aşadar, minte. Pe de altă parte, dacă Epimenide minte, fiind
un cretan, înseamnă că spune adevărul despre cretani că sunt mincinoşi.

Pentru soluţionarea paradoxului au fost propuse mai multe abordări. Alfred Tarski, în teoria
semantică a adevărului pe care o dezvoltă, menţionează distincţia dintre limbaj obiect şi metalimbaj.
Dacă formulăm propoziţiile într-un limbaj, problema adevărului lor trebuie discutată într-un metalimbaj.
La fel, problema adevărului în metalimbaj va fi discutată într-un metalimbaj de ordin superior. În acest
fel, valoarea de adevăr a unor propoziţii autoreferenţiale se stabileşte dintr-un punct distinct de ele.
Soluţia lui Tarski se bazează pe ideea unei ierarhii de metalimbaje care prezintă, însă, mai multe
dezavantaje. Printre acestea pot fi menţionate alte paradoxuri care rezistă acestei abordări sau absenţa
ierarhiei din limbajul comun, care implică mai departe caracterul ad-hoc al acestei soluţii. O alternativă
la soluţia lui Tarski este acceptarea unei ierarhii implicite. Aceasta din urmă, al cărei principal
propunător este Saul Kripke, respinge ierarhia infinită de metalimbaje luând în considerare un limbaj
obiect şi o ierarhie infinită de interpretări parţiale ale conceptului de adevăr din cadrul acestuia.

Dincolo de soluţiile divergente, trebuie menţionată importanţa Paradoxului Mincinosului atât în

formularea teoriilor adevărului, cât şi în cercetarea statutului logicii clasice. Rămâne în continuare o
problemă deschisă dacă logica trebuie sau nu revizuită numai pentru a scăpa de o serie de paradoxuri,
printre care şi cel în cauză.

Vom adăuga la textul lui Aristotel unele observații pentru a sublinia de ce logicianul grec nu putea
sa ajungă la vreo alta concluzie. Într-adevăr , principiul principiilor , principiul contradicției, așa cum
este enunțat de însuși Aristotel, e un principiu de ordin formal. Dacă un paradox se prezintă sub forma
unei contradicții, atunci el înfrânge însuși principiul contradicției, adică principiul formal şi logic al
întregii realități .

Dacă examinam într-o privire de ansamblu soluțiile scolastice si cele ale logicienilor
contemporani ,putem spune ca nici unii nici alții n-au găsit soluția logică şi simplă, capabilă să clarifice
toate punctele problemei, așa cum sunt diversele soluții date sofismelor de Aristotel în “De sophisticis
elenchis “ .

I. Paradoxul Jevons

4
 William Stanley Jevons spunea în 1865 ca progresul tehnologic care măreşte eficienţa utilizării unei
resurse, paradoxal, nu scade consumul de resurse ci-l măreşte.

Paradoxul lui Jevons a fost folosit pentru a argumenta că conservarea energiei este inutilă, că
eficienţa crescută poate creşte consumul de combustibil. Cu toate acestea, creşterea eficienţei poate
îmbunătăți condiţiile materiale de trai. Mai mult, utilizarea de combustibil scade în cazul în care
creşterea eficienţei este cuplat cu o taxa verde sau alte politici de conservare, care ţine costul de utilizat
acelaşi (sau mai mare). În ceea ce paradoxul lui Jevons se aplică numai la îmbunătăţiri tehnologice care
eficienţa consumului de combustibil creştere, politicile care impună standarde de conservare şi de
costurile de creştere nu se afişează paradox.

II. Paradoxul bărbierului

Paradoxul bărbierului este atribuit filozofului englez Bertrand Russell. El evidențiază o problemă
fundamentală în matematică, expunând o incoerenţă în principiile de baza pe care matematica este
fondată. Paradoxul bărbierului ne cere să luăm în considerare următoarea situație: „Intr-un sat, bărbierul
îi bărbierește pe toți cei care nu se bărbieresc singuri şi numai pe ei. ”Întrebarea care declanșează
paradoxul este: „Cine îl bărbierește pe bărbier?”Indiferent cum am răspunde, avem probleme. Dacă
spunem că bărbierul se bărbierește singur, intrăm în contradicție cu enunțul, care spune că bărbierul îi
bărbierește doar pe cei care nu se bărbieresc singuri. Dacă spunem că bărbierul nu se bărbierește pe el
însuși, iarăși avem probleme. El îi bărbierește pe toți care nu se bărbieresc singuri, așa că dacă nu se
bărbierește pe el însuși, atunci, el se bărbierește singur, ceea ce este din nou absurd.
Scopul paradoxului este de a te păcăli în a-ţi limita procesul gândirii printr-un set de reguli limitate
logic. Pentru a găsi rezolvarea trebuie să gândești în perspectivă. Din regula din enunț înțelegem că
sătenii aceștia se bărbieresc doar pe ei înșiși, şi aici este capcana paradoxului. Regula
bărbierit/nebărbierit se aplică numai bărbierului. Nu există nici-o regulă care să interzică sătenilor să-i
bărbiereasca pe alții, inclusiv pe bărbier. De fapt, si cei care nu se bărbieresc singuri, îi pot bărbieri pe
alții, inclusiv pe bărbier.

III. Paradoxul Giffen

Paradoxul Giffen apare în cazul unei grupe de bunuri numite bunuri inferioare. Acestea sunt
ieftine, inferioare altor bunuri care există. Cel mai bun exemplu este pâinea de secară, care este un
substituent ieftin şi inferior al pâinii albe din făină de grâu. Dacă o astfel de marfă reprezintă o mare
parte din cumpărăturile unui consumator, spre exemplu un ţăran sărac, scăderea preţului ei poate să
însemne că o cantitate mai mică va fi cumpărată. Ea este acum atât de ieftină încât ţăranul de bucură de
un venit mai mare în termeni reali, el putând să-şi diversifice paleta cumpărăturilor, astfel încât va
cumpăra şi pâine albă, superioară. Primul economist care a descris această comportare a fost Robert
Giffen fost nedumerit de creşterea simultană a cererii şi a preţului cartofilor, constatată în timpul
foametei care a bântuit Irlanda către mijlocul secolului al XIX-lea ca urmare a unei recolte de grâu
foarte proaste. Explicaţia este simplă: creşterea preţului cartofilor (bun inferior) îi face pe consumatorii
deja sărăciţi să devină şi mai săraci, ceea ce îi constrânge să cumpere pentru a supravieţui mai mult din
singurul bun pe care îl pot cumpăra cu resursele lor puține .

IV. Paradoxul Veblen

5
 Paradoxul lui Veblen (de la numele economistului american Thorstein Veblen). Acesta a observat că
în cazul unor mărfuri specifice - unele bunuri simbolice sau mărfuri de lux - mărimea cererii sporește o
dată cu prețul lor. Dacă aceste bunuri de lux (bijuterii, parfumuri) sunt scoase la vânzare la preturi mici,
ele își pierd valoarea, prestigiul pentru cumpărători şi, în consecință, ar scădea cererea pentru asemenea
bunuri.

Din punct de vedere economic prezintă importanţă şi raportul dintre cerere şi venitul consumatorilor.
Cererea pentru un bun normal este o funcție crescătoare de venitul consumatorului.

V. Paradoxul apa – diamant

Paradoxul apa-diamant, formulat de Adam Smith: "...se referă la faptul că apa, un bun atât de
important vieții are o valoare monetară atât de mică în comparație cu diamantele a căror existenta nu
este decisivă pentru viața umană.

Alegerile oamenilor nu sunt ghidate de judecăți asupra utilității totale a acestor doua bunuri.
Oamenii nu aleg între întreaga cantitate de apă şi întreaga cantitate de diamant. Puși în fata unei astfel de
alegeri ei ar alege apa ca bun vital si ar sacrifica diamantul. În realitate alegerile pe care oamenii le fac
sunt intre o anumita cantitate de apă şi o anumită cantitate de diamant, într-un anumit loc şi moment.
Individul nu măsoară valorile, el alege între alternative ce conțin cantități specifice din cele doua bunuri,
iar cum apa se prezintă în natura într-o disponibilitate mult superioară celei a diamantelor aceasta
explică de ce raportul preturilor celor două bunuri este unul în favoarea diamantelor.
Rezolvarea paradoxului valorii are la baza teoria utilității marginale, prin care un bun care se găsește din
abundenţă, va avea un preț scăzut. Acest bun va fi consumat pana la punctul în care consumatorii vor
plasa o valoare mică ultimei unități consumate, indiferent dacă acordă sau nu o valoare mare consumului
total al produsului. Pe de alta parte, un produs frecvent solicitat, dar care se dovedește a fi rar va avea un
preț de piață mai ridicat". Într-o epocă în care teoria eronată a valorii obiective elaborată de economiștii
clasici alimenta ideologia alienată a socialismului, trei gînditori, C. Menger, L.M.Walras și S. Jevons,
folosind metode diferite, au rezolvat paradoxul valorii (paradoxul apa-diamant), nu prin ameliorarea
teoriei clasice, ci prin descoperirea unui element nou, utilitatea marginală. Momentul care a marcat
această schimbare fundamentală de paradigmă este cunoscut în istoria gândirii ca Revoluția
Marginalistă.

Bibliografie:

1. Diogenes Laertios în Despre vieţile şi doctrinele filosofilor,

2. Fragmentele eleaţilor, traducere prefaţă şi note de D.M.Pippidi,. Editura Teora, Bucureşti, 1998
3. Anton Dumitriu , Paradoxele în Evul Mediu, în Eseuri, Editura Eminescu, Bucureşti, 1986

4. Philip Hardwick, Bahadur Khan, John Langmead, Introducere în economia modernă, Ed.
Polirom, Iaşi, 2002

5. Gilbert Abraham Frois, Economia politică, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994

6
7