UNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA” – SIBIU

FACULTATEA DE DREPT
SPECIALIZAREA: DREPT
CENTRUL TUTORIAL MIERCUREA CIUC

TEMĂ LA DISCIPLINA:
DREPT PROCESUAL CIVIL

Titlul temei:
Efectele Apelului

Profesor de disciplină:
CONF. DR. SPINEI SEBASTIAN CONSTANTIN

Student:
Bădilă George
Anul: 4

Anul universitar 2019-2020

Semestrul II
 Efectele apelului

Cererea de apel produce anumite efecte, dintre care unele sunt specifice:

1.1. Învestirea instanţei de apel

- învestirea instanţei superioare cu exercitarea controlului judiciar în limitele cererii

de apel;
- instanţa dobândeşte dreptul şi obligaţia de a proceda la soluţionarea cauzei,
conferind instanţei de control posibilitatea de a realiza o nouă judecată în fond în limitele
învestirii sale.
- Prelungeşte efectul suspensiv şi după expirarea termenului în care poate fi exercitat
apelul, până la momentul pronunţării deciziei de către instanţa de apel;
- Ca urmare a cererii de apel, prima instanţă nu va mai avea posibilitatea de a îndrepta
eventualele erori materiale strecurate în cuprinsul hotărârii apelate sau de a interpreta
dispozitivul acesteia, deoarece apelul fiind o cale devolutivă de atac, presupune o rejudecare
atât în fapt cât şi în drept, ceea ce înseamnă că hotărârea primei instanţe va fi înlocuită de
hotărârea instanţei de apel, chiar şi în ipoteza în care instanţa de apel ajunge la aceeaşi
concluzie ca şi prima instanţă.

1.2. Efectul suspensiv de executare

Potrivit art. 370 C.proc.pen., apelul declarat în termen este suspensiv de executare, atât
în ceea ce priveşte latura penală cât şi latura civilă, afară de cazul când legea dispune
altfel.
Efectul suspensiv presupune deci că hotărârea judecătorească atacată nu poate deveni
definitivă şi implicit ea nu poate fi pusă în executare pe toată durata judecării
apelului.Caracteristic efectului suspensiv este faptul că operează ope legis.
Efectul suspensiv poate fi total, atunci când declaraţia de apel vizează sentinţa
primei instanţe în întregime sau parţial, atunci când apelul se referă numai la latura
penală sau numai la latura civilă a procesului sau anumite dispoziţii din sentinţă.
Efectul suspensiv are un caracter absolut, pentru că operează ori de câte ori se declară
apel, chiar şi în cazul în care se constată ulterior că acesta este neîntemeiat sau
neregulat introdus. Astfel, hotărârea primei instanţe nu va deveni executorie până când
instanţa superioară nu va respinge apelul. Efectul suspensiv este constant, dat fiind că
se menţine până la soluţionarea apelului. Pentru a opera efectul suspensiv, este necesar
ca apelul să fi fost declarat în termen.
De la regula efectului suspensiv există şi derogări. Astfel, art.350 alin.2 şi 3
C.proc.pen. prevede că inculpatul arestat preventiv este pus de îndată în libertate, în
caz de achitare sau de încetare a procesului penal ori, în caz de condamnare, dacă
pedeapsa închisorii este cel mult egală cu durata reţinerii şi arestării preventive, ori
dacă s-a dispus suspendarea executării pedepsei sau executarea ei la locul de muncă
sau în cazul când s-a aplicat amendă.

1.3. Efectul devolutiv al apelului ( şi art.295alin.1)

 Efectul devolutiv este cel mai semnificativ şi caracteristic efect al apelului, constând într-o
veritabilă reânnoire, reeditare a judecăţii.
În dreptul modern se admite că apelul are caracter deplin, adică poartă asupra tuturor
împrejurărilor de fapt şi de drept ale judecăţii. Aceasta înseamnă că prin intermediul apelului se
devoluează în faţa judecătorului superior întreaga cauză, cu întreg complexul de chestiuni de
fapt şi de drept ce-i aparţin.
Regula nu are însă un caracter absolut, ci implică limitări semnificative. Această limitare este
exprimată prin două adagii elocvente în această privinţă:
1.Tantum devolutum quantum apellantum – exigenţă a principiului disponibilităţii procesuale;
instanţa este limitată să cerceteze cauza numai cu privire la motivele indicate în cererea de apel.
Hotărârea primei instanţe poate fi atacată integral sau numai cu privire la soluţiile date unor
caprete de cerere, ori numai referitor la anumite părţi din proces. Dacă hotărârea a fost atacată
numai parţial ceea ce nu a fost supus apelului trece în puterea lucrului judecat, iar instanţa nu
poate modofoca acele aspecte sau afecta părţile care nu au făcut apel.Regula însă nu-şi găseşte
aplicarea:
- când prin cererea de apel se tinde la anularea în întregime a hotărârii sau atunci când
obiectul litigiului este indivizibil;
- când apelul nu se limitează la anumite capete de cerere
Este de reţinut că, potrivit art.292 apelantul se poate folosi şi de motivele invocate în faţa
primei instanţe (explică). Având în vedere principiul potrivit căruia devoluţiunea este integrală,
trebuie admis totuşi că acesta este incident ori de căte ori nu rezultă o limitare expresă.
2.Tantum devolutum quantum iudicatum – efectele apelului nu se pot răsfrânge decât numai
asupra a ceea ce s-a judecat de către prima instanţă. Prin intermediul apelului nu se poate, deci,
lărgi cadrul procesual.
Astfel, potrivit art.294 alin.1şi2:”…”.
a. inadmisibilitatea schimbării în apel a calităţii părţilor: noţiunea de calitate nu este folosită
aici în sens procesual, ci, mai degrabă, în sens material civil; de pildă, reclamantul care a
revendicat imobilul în calitate de moştenitor nu-şi va putea modifica această calitate susţinând
că a dobândit bunul în calitate de cumpărător (ex.2 – la procesul de ieşire din indiviziune partea
care a figurat ca moştenitoare nu poate apărea acum ca străină de succesiune ca urmare a
renunţării la moştenire; garantul la prima instanţă nu poate apărea în apel ca debitor direct etc.).
b. obiectul cererii evocă pretenţia dedusă în justiţie; legea nu îngăduie în nici un mod
schimbarea pretenţiilor formulate în faţa primei instanţe (termene clare chiar la judecata în fond
– art132).
c. este inadmisibilă schimbarea cauzei debendi în apel, temeiul juridic al acţiunii (exemplu).
Ar fi vorba, per a contrario, de o judecată nouă, părţile fiind private de principiul dublului grad
de jurisdicţie (când s-a cerut anularea unui act ca simuzlat în apel nu se poate cere anulareas lui
pentru ingeratitudine; nulitatea actului pentru vicii de formă nu poate fin înlocuită în apel cu
nulitatea pentru vicii de consimţământ- acestea sunt noi temeiuri juridice).
d. inadmisibilitatea cererilor noi în instanţa de apel – Trebuie precizat mai întâi conceptul de
cerere, ţinând cont că termenul sugerează orice petiţie prin care se formulează o pretenţie,
rezolvarea unui incident procedural, amânarea, suspendarea judecăţii, protejarea unui interes
etc. Interpretarea pe care trebuie să o dăm textului art.294 este însă una restrictivă – acele cereri
prin care se urmăreşte valorificarea unor pretenţii direct în faţa instanţei de apel, cu excluderea
primului grad de jurisdicţie (toate actele de procedură care au natura unor cereri de chemare în
judecată, în sens larg - explică).(Observaţii: micşorarea obiectului cererii în apel nu reprezintă o
schimbare a acestuia, ; n-ar fi compatibilă cu judecata în apel mărirea câtimii obiectului cererii)
 Cu acest înţeles constituie cereri noi: intervenţia principală, cererea reconvenţională, cererea
de chemare în garanţie, cererea de chemare în judecată a altei persoane etc (excepţii: art.50
alin3 – intervenţia principală cu acordul părţilor se poate face direct în apel; nu sunt însă
considerate cereri noi nici: cererea pentru a se obţine contravaloarea unui obiect determinat
atunci când obiectul nu mai poarte fi dat în natură, retractul litigios întrucât el este doar un
mijloc de apărare, cererea făcută în apel pentru prima dată de a se aduce un bun la masa
succesorală,datorită obiectului specific al partajului – explică,
Art.294 alin2: “ excepţiile de procedură şi alte asemenea mijloace nu sunt considerate cereri
noi”:
- deşi nu se distinge, excepţiile de procedură pot fi valorificate în apel ţinându-se cont
de regimul lor juridic (numai cele absolute sau cele relative, dar numai dacă au fost invocate in
limine litis în faţa instanţei de fond, iar aceasta le-a respins; mai pot fi invocate excepţiile
relative care vizează însăşi hotărârea atacată, întrucât asemenea neregularităţi procedurale nu
puteau fi invocate în faţa instanţei de fond).
- nici mijloacele de apărare nu sunt considerate cereri noi, fie că sunt apărări de fond
sau de procedură (vezi curs IV – exemle de apărări de fond: acordarea unui termen de graţie,
beneficiul de discuţiune, dreptul de retenţie, dreptul de servitute de trecere, compensaţia legală).
Cu toate acestea, trebuie analizată cu stricteţe natura juridică a mijlocului de aparare; prin
intermediul său nu se poate tinde la valorificarea unor pretenţii faţă de partea adversă sau faţă
de un terţ.
Tot în legătură cu efectul devolutiv al apelului trebuie menţionate şi excepţiile conţinute în
art.294 alin2. Potrivt acestui text:”…”.
Observaţii: numai compensaţia legală este admisibilă nu şi cea judiciară
Derogări speciale: art.50 alin.2 şi 51 – intervenţia principală şi intervwenţia acdesorie; art.609
– cererea reconvenţională a pârâtului la divorţ, când motivele despărţeniei s-au ivit după
începerea dezbaterilor la prima instanţă.
1.4 Efectul extensiv

Potrivit art.373 C.proc.pen. instanţa de apel examinează cauza prin extindere şi cu

privire la părţile care nu au declarat apel sau la care acesta nu se referă, putând hotărî şi
în privinţa lor, fără să poată crea acestor părţi o situaţie mai grea.
Legiuitorul a instituit efectul extensiv în scopul rezolvării cauzei în concordanţă cu
interesele părţilor care aparţin aceluiaşi grup procesual (consortium litis). Între părţile
fiecărui grup procesual există o indivizibilitate a situaţiei lor care determină
solidaritatea procesuală a acestora.
În temeiul efectului extensiv, orice act procesual îndeplinit de unul din membrii
grupului se răsfrânge asupra celorlalţi, atunci când priveşte un aspect obiectiv.Art. 373
C.proc.pen. prevede şi o limitare a efectului extensiv.
Astfel, instanţa de apel, judecând apelul şi cu privire la părţile care nu l-au
declarat sau la care acesta nu se referă şi modifică soluţia pronunţată în primă instanţă
în privinţa acestora, nu le poate crea o situaţie mai grea. Întrucât situaţia apelantului nu
poate fi agravată, nici situaţia celorlalte părţi din grupul procesual, asupra cărora se
extinde apelul nu poate fi înrăutăţită.
Pentru ca efectul extensiv să poată funcţiona, se cer a fi îndeplinite
următoarele condiţii:
 -existenţa unui apel valabil declarat.Un apel inadmisibil ori un apel tardiv nu vor
antrena examinarea cauzei prin extindere şi cu privire la părţile care nu au atacat
hotărârea, întrucât nu determină soluţionarea pe fond a cauzei de către instanţa de apel.
- existenţa unor subiecţi procesuali care au aceeaşi calitate sau un interes comun,
adică trebuie să existe mai multe părţi care aparţin aceluiaşi grup procesual
(consortium litis) şi între care operează solidaritatea procesuală;
-existenţa unei unităţi procesuale, ceea ce presupune ca toate părţile respective
să fie judecate deodată, să figureze ca subiecţi procesuali în aceeaşi cauză;
-existenţa utilităţii funcţionale, adică apelul să profite şi părţilor care nu au
exercitat calea de atac sau la care aceasta nu se referă.

2. Procedura de soluţionare a apelului

Depunerea cererii de apel

Codul de procedură civilă cuprinde dispoziţii particulare în ceea ce priveşte judecata apelului;
cu toate acestea , în faţa instanţei de apel se aplică şi regulile de drept comun în diferite materii:
administrarea probelor, soluţionarea excepţiilor, pronunţarea hotărârii etc. De altfel, soluţia este
expres prevăzută în art.298: “ dispoziţiile de procedură privind judecata în primă instanţă se
aplică şi în instanţa de apel în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezentul
titlu”.

Potrivit art.288 alin2: “ Apelul se depune la instanţa a cărei hotărâre se atacă, sub sancţiunea
nulităţii” – trimitrea rapidă a dosarului la instanţa competentă; necesitatea soluţionării împreună
a apelurilor în situaţia în care apelurile ar fi ecercitate de părţi la intervale diferite de timp;
- sancţiunea – nulitatea expresă – art.105 alin.2
- după depunerea cererii, preşedintele instanţei de fond va înainta dosarul instanţei
competente, împreună cu apelurile făcute numai după împlinirea termenului de apel pentru
toate părţile;
- dacă s-a făcut cerere pentru suspendarea hotărârii primei instanţe (în situaţiile în
care apelul nu este suspensiv de executare), apelul va fi trimis de îndată instanţei competente.

Măsuri prealabile la instanţa de apel

Art.289 dispune că, de îndată ce primeşte dosarul de la prima instanţă, preşedintele instanţei
de apel va lua următoarele măsuri:
- fixează termenul de înfăţişare şi dispune citarea părţilor (dispoziţiile art.114¹ sunt
aplicabile în mod corespunzător şi ale art.113);
- potrivit alin.ultim, apelurile făcute împotriva aceloraşi hotărâri vot fi repartizate la o
singură secţie a instanţei de apel; dacă apelurile din diferite motive au fost repartizate la secţii
diferite, preşedintele ultimei secţii învestite va dispune trimiterea apelului la secţia cea dintâi
învestită (art.290).

Întâmpinarea
 - potrivit art.298, se aplică regulile de drept comun – art.115-117
- art.291 reglementează însă o situaţie particulară, aceea a necomunicării motivelor de
apel: dacă reclamantul nu a primit în termenul prevăzut la art. 114¹alin3 motivele de apel şi
dovezile invocate el va putea cere un termen pentru a depune întâmpinare (ca la art.118 alin3);
- potrivit art. 291 alin.2 însă “ dacă intimatul lipseşte la prima zi de înfăţişare şi
instanţa constată că motivele de apel nu au fost communicate, va dispune amânarea cauzei şi
efectuarea comunicării, iar dacă motivele nu au fost comunicate în termen instanţa va dispune,
de asemenea, amânarea cauzei;(diferit de I instanţă, dacă pârâtul nu se prezintă, I zi de
înfăţişare este împlinită, dacă pârâtul a fost legal citat – explică)
- nedepunerea întâmpinării- ca la fond (decăderea, cu limitele sale în privinţa
apărărilor –art.170).
Probele în apel

Art.295 alin2: “ instanţa va putea încuviinţa refacerea sau completarea probelor administrate la
prima instanţă, precum şi administrarea probelor noi propuse în condiţiile art.292, dacă
consideră că sunt necesare pentru soluţioarea cauzei”;
Potrivit art.292 alin1 : “ Părţile nu se vor putea folosi în instanţa de apel de alte motive,
mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea
apelului ori întâmpinare.
Înstanţa de apel poate încuviinţa şi administrarea probelor a căror necesitate rezultă din
dezbateri”.
După cum se poate observa, principiul devoluţiunii este mărginit şi prin aceste dispoziţii din
materia probelor.
Din economia reglementărilor în materie rezultă următoarele categorii de probe în apel:
- probele care au fost invocate la prima instanţă, indiferent dacă au fost administrate
sau nu, fără să intereseze motivul pentru care nu au fost administrate; (bineânţeles că instanţa
de apel verifică, la rândul său condiţiile de admisibilitate a probelor –art.167); pe de altă parte
însă “probele administrate la prima instanţă rămân dobândite cauzei şi chiar simpla lor enunţare
este inutilă; probele propuse la prima instanţă şi rămase neadministrate vor putea fi cerute
instanţei de apel prin cererea de apel sau întâmpinare (legea trece aşadar peste rigorile
decăderii – ex- decăzut în primă instanţă, soliciţi proba prin cererea de apel); probele noi şi
orice mijloc nou de apărare trebuie formulate în scris”(critică – nu încurajează diligenţa părţilor
la judecata în primă instanţă care, deşi ar fi avut posibilitatea să solicite şi să administreze
anumite probe, nu au făcut-o);
- refacerea sau completarea probelor, deşi legea nu o impune, este de dorit să fie
folosită în mod excepţional, doar atunci când instanţa superioară consideră că este absolut
necesar.

Desfăşurarea judecăţii în faţa instanţei de apel

- art.298 deja amintit;

- poliţia şedinţei de judecată va fi exercitată de preşedintele completului în condiţiile
analizate deja; probele se vor administra după regulile folosite în faţa instanţei de fond; tot
astfel se vor administra şi excepţiile de procedură şi orice alte incidente survenite în cursul
judecăţii(incidentul de procedură – orice fel de contestaţie care se grefează pe cererea principală
şi care este de natură să suspende, să întrerupă sau să stingă cursul judecăţii sau să modifice
soluţia): suspendarea, întreruperea, perimarea, actele de dispoziţie etc.
 Soluţiile ce se pronunţă de către instanţa de apel

- art.255 – decizie;
- art. art.296-297:
1. soluţiile pe fondul cererii de apel: admitere. Respingere, admitere în parte: “ instanţa
de apel poate păstra ori schimba în tot sau în parte hotărârea atacată”:
a. respingerea- motivele invocate de apelant au fost găsite neîntemeiate; soluţia
determină definitivarea sentinţei date de prima instanţă( Ex:admite…menţine);
b. admiterea sau admiterea în parte- conduce la modificarea sau desfiinţarrea hotărârii
atacate – art.297alin.1: “…”; art.297 alin2 – discută fiecare situaţie în parte;
- regula: rejudecarea după anulare; excepţia: trimitere – necompetenţă (implicaţii);
- caracterul hotărârii date în apel: definitivă; rejudecarea după trimitere – nedefinitivă;
când instanţa de apel se consideră ea însăşi competentă, decizia de admitere a apelului este
definitivă; dar hotărârea dată în rejudecare este nedefinitivă(explică pe larg);

Bibliografie:
Codul de procedura civila;
Ghe.Mateuţ,op. cit.,p.31;
N.volonciu,op. cit.,p258.