Ştii… A fost o vreme în care am încercat să fiu pe placul celor din jur, am vrut să fiu un om iubit de

toţi ceilalţi, am vrut să fiu o femeie apreciată pentru ce avea în suflet, dar nu am reuşit să îi
mulţumesc pe toţi. Niciodată nu voi putea. Cred că nimeni nu poate. Apoi mi-am dat seama că
trebuie să mă mulţumesc pe mine însămi şi atât.
Nu ai cum să ştii ce e în sufletul meu şi nu ai cum să mă cunoşti. Aşa că nu ai nici dreptul să
vorbeşti despre mine. Doar eu ştiu ce lupte grele se dau în interiorul meu, doar eu ştiu ce răni mă dor, ce
m-a făcut să iubesc, ce m-a determinat să plec şi care au fost motivele reale pentru fiecare acţiune a mea. Doar
eu. De asta nu are nimeni dreptul să mă judece în vreun fel.
Nu mă cunoşti decât atât cât te-am lăsat eu să mă cunoşti şi habar nu ai ce e în sufletul meu, aşa că nu ai niciun
drept să vorbeşti despre mine. Dar oamenii sunt răi şi nu se pun niciodată în locul celuilalt, aleg să se
mândrească cu gândurile şi judecăţile lor. Aleg să facă rău şi să îi rănească pe cei cărora oricum le e greu şi au
sufletele în genunchi. Puţini sunt cei care îţi întind o mână de ajutor şi îţi pun pasnamente pe suflet… Iar din
cauza celorlalţi, de multe ori, le refuzăm ajutorul, preferăm să ne vindecăm singuri pentru a nu risca să fim
răniţi din nou având încredere în alţii.
Preferăm să ne închidem în noi înşine… Nu devenim reci din senin. Niciodată! Devenim reci pentru că asta ne-
au oferit cei din jur, pentru că ei au refuzat să ne încălzească sufletele atunci când ne era frig