Tema Soluţionarea litigiilor prin arbitraj

1. Soluţionarea litigiilor pe cale amiabila.

2. Arbitrajul comercial internaţional - organ specializat de soluţionare a litigiilor.
3. Procedura soluţionării litigiilor prin arbitrajul comercial internaţional.
4. Recunoaşterea şi executarea Hotărîrilor arbitrale străine
5. Arbitrajul comercial internaţional de pe lîngă Camere de Industrie si Comerţ a
R.Moldova.
1
Oricît de bine nu ar fi întocmite contractele, în procesul derulării operaţiunilor de comerţ
internaţional inevitabil apar neînţelegeri si conflicte între parteneri. Aceste neînţelegeri pot
apărea atît referitor la interpretarea clauzelor contractuale, cit si in privinţa executării
obligatiunilor asumate prin contract.
În esenţă, orice litigiu de natură comercială apare din motivul neonorării anumitor
obligaţii contractuale sau cauzării de daune materiale. Adică, la apariţia litigiului economic,
scopul oricărui comerciant este să-şi primească bunurile sau valorile materiale pretinse.
În practica comerţului internaţional, sunt cunoscute două modalităţi principale de
soluţionare a litigiilor:
a) pe calea amiabilă a negocierilor între partenerii aflaţi în litigiu (uneori,
negocierile pot fi mediate de un terţ)
b) pe cale jurisdicţională, care presupune:
- tradiţionala soluţionare prin intermediul judecătoriilor statale competente (judecătorii
economice, judecătorii de drept comun etc), sau
- apelarea la un organ jurisdicţional de natură nestatală, cum ar fi arbitrajul comercial
internaţional .

Soluţionarea pe cale amiabila a litigiilor , ca de altfel si pe cale jurisdicţionala, trebuie sa

fie prevăzute de contract sau se stabileşte printr-o înţelegere suplimentara.
Este evident faptul, ca cea mai convenabila din toate este calea amiabila. Ea presupune
întîlnirea si ducerea negocierilor directe intre reprezentanţii partenerilor aflaţi în litigiu cu scopul
de a soluţiona litigiul apărut. Soluţionarea pe aceasta cale este mai puţin costisitoare si tot odată
da posibilitate partenerilor sa-si păstreze bunele relaţii necesare pentru colaborare ulterioara. La
fel aceasta cale păstrează imaginea si prestigiul firmelor intre comercianţii din lume. Este
binevenit uneori in procesul de soluţionare pe cale amiabila chiar cedarea anumitor poziţii din
partea unei pîrti, intr-u păstrare relaţiilor amicale. Aceasta forma de soluţionare a litigiilor la fel
este prevăzuta si legislaţia de procedură civilă şi de regulamentele unor Arbitraje comerciale
internaţionale, acestea servind in acest caz ca intermediar in negocieri.
2.
Cînd pîrtile nu ajung la un numitor comun in cadrul soluţionării amiabile, ele pot recurge
la rezolvarea acestui litigiu la Arbitrajul comercial Internaţional.
Arbitrajul Comerţului Internaţional este o instanţa jurisdicţionala nestatala, de natura
contractuala, adică este aleasa de părţi prin contract, si este destinata sa soluţioneze litigiile
apărute intre acestea. Referitor la arbitrajul care va soluţiona litigiul, pîrtile încheie o convenţie
arbitrala separată de contract -„clauza de compromis”, sau îşi aleg arbitrajul indicînd acest lucru
nemijlocit în contract - „clauza compromisorie”.
Convenţia arbitrara trebuie sa cuprindă:
* denumirea arbitrajului;
* locul de examinare;

* numărul si procedura de alegere a arbitrilor;

* procedura de soluţionare utilizata;
* legea aplicabila la soluţionare litigiului precum şi legea procesuală dacă părţile convin;
* limba de soluţionare.
Arbitrajul ca organ de soluţionare a litigiilor în comerţul Internaţional are anumite
avantaje fata de soluţionarea litigiilor din cadrul judecătoriilor din drept comun si anume:
* se utilizează o procedura simplificata aleasă de părţi;
* termeni de soluţionare reduşi;
* secretul dezbaterilor judiciare la dorinţa părţilor;
* este relativ mai ieftin (cheltuielile si taxele sunt mai mici);
* specializarea judecătorilor.
Prin încheierea convenţiilor de arbitraj pîrtile se obliga sa respecte hotărîrea emisa
de acest organ si sa o execute binevol.
In calitate de izvoare ce reglementează activitatea. arbitrajului de comerţ internaţional
sint:
 Convenţia Europeana privind arbitrajul comerţului Internaţional, Geneva l961;
 Regulamentul Arbitral al UNCITRAL din 1976 modificat in 1982;
 Legea model a UNCITRAL cu privire la arbitrajul comerţului Internaţional,
21.06.1985;
 Convenţia de la New York "Cu privire la recunoaşterea sentinţelor arbitrajelor
straine' 1958;
 Conventia de la Haga "Cu privire la recunoasterea si aplicarea sentintelor arbitrale
straine in materie civila si comerciala" 1971
 Legea RM cu privire la arbitraj Nr. 23 din 22.02.2008, publicat 20.05.2008 în
Monitorul Oficial Nr. 88-89.
 LEGE Nr. 24 din 22.02.2008 cu privire la arbitrajul comercial internaţional Monitorul
Oficial Nr. 88-89 din 20.05.2008

În practică se cunosc mai multe categorii de arbitraje:

- În dependenta de normele utilizate se imaparte in 2 tipuri:
• arbitraje de jure care la solutionare respecta normele materiale si procedurale de drept
strict;
• arbitraj de echitate care solutioneaza in baza principiilor de echitare , si nu utilizeaza
normelejuridice de drept strict.
-In dependenta de competenta materiala arbitrajele se impart in:
• arbitrajele de competenta generale - care solutioneaza toate tipurile de cazuri (Curtea
permanenta de arbitraj de la Haga; Curtea de arbitraj de pe linga Camera Internaţionala de
comerţ de la Paris);
• arbitraje specializate (Curtea Arbitrala de la Bremen -solutioneaza litigii aparute din
contractele de livrari de bumbac);
- In functie de competenta teritoriala se deosebesc:
• arbitraje regionale (Comisia Arbitrala Scandinava examineaza litigii dintre taril
scandinave);
• arbitraje bilaterale ( Camera arbitrala franco-germana).
• arbitraje universale - solutioneaza litijii intre comercianti din intrega lume
- In dependenta de structura organizatorica arbitrajele pot fi;
• permanente (institutionalizate);
• add-hock (institutii pentru solutionarea unui caz concret ,ocazional).

3.
 Procedura solutionarii litigiilor in Arbitrajul comertului Internaţional este stabilita in
contract la intelegerea partilor sau de regulamentul de functionare a arbitrajului concret, sau de
conventia incheiata intre parti:
• I etapa.
Astfel partea care are pretentie fata de debitor se adreseaza in prealabil cu o reclamatie fata de
acesta, instiintindu-1 ca daca nu-si va onora obligatiunile, atunci va fi predat spre solutionare
arbitrajului.
• II etapa.
Creditorul in baza conventiei arbitrale se adreseaza cu o cerere (actiune) arbitrajului in care
trebuie sa indice toate motivele si cerintele sale, anexind probele corespunzatoare. Totodata el isi
alege arbitrul din partea sa.
• III etapa.
Primind cererea secretariatul arbitrajului expediaza o copie a cererii si documentelor anexate
piritului (reclamatului) cu lista arbitrilor. In termenul indicat (30 zile) piritul trebuie sa sa dea
raspuns la cerere si sa aleaga arbitrul din partea sa. Daca in termenul dat acesta nu-si alege
arbitrul, el este numit de presedintele arbitrajului.
• lYetapa.
2 arbitri numiti de parti trebuie sa-1 aleaga pe al treilea care va fi presedinte. Daca acestea nu au
posibilitatea, atunci el este numit de presdintele arbitrajului.
• Y etapa.
Completul de arbitri imputemicit examineaza cauza si fixeaza o data pentru sedinta. Daca este
cazul, se prezinta si partile. La data indicata are loc sedinta in plan si i se examineaza cauza.
Fiecare din parti au posibilitatea sa-si aduca dovezile sale. După examinare se emite hotarirea cu
care se anunta in scris partilor. Hotarirea este definitiva.

4.
Cu toate că soluţionarea litigiilor în arbitrajul comercial internaţional presupune anumite
avantaje, a obţine o Hotărîre de arbitraj înseamnă uneori a face numai primii paşi în rezolvarea
litigiului, ceea ce presupune numai un avantaj pentru creditor, dar nu şi atingerea scopului
preconizat – executarea, adică satisfacerea pe deplin a cerinţelor acestuia.
Acest scop se poate obţine numai prin executarea Hotărîrii arbitrale străine.
Deiarece sentinţa arbitrală este de natură contractuală şi are un caracter obligatoriu, care
rezultă din principiul forţei obligatorii a contractului de arbitraj, se presupune că partea
nesatisfăcută de sentinţă trebuie să o execute benevol.
Aceasta este situaţia cea mai dorită şi ideală pentru partea cîştigătoare. Un astfel de
comportament anume şi reiese din esenţa clauzei arbitrale, prin care părţile au convenit benevol
să transmită cauza lor spre soluţionare unei instanţe judecătoreşti alternative celei de stat, şi în
acelaşi timp, recunosc autoritatea acestei instanţe şi sentinţele primite de ea, inclusiv se obligă
să execute această Sentinţă arbitrală. Executarea benevolă este, de asemenea o cale binevenită
de a ajunge la finalul litigiului atît pentru partea cîştigătoare cît şi pentru pîrît.
Dacă reclamantul nu poate obţine executarea benevolă a hotărîrii, el este nevoit să apeleze la
executarea silită, care în privinţa hotărîrilor pronunţate în străinătate, devine mai complexă, cu
proceduri şi cerinţe specifice.
Pentru a executa, în mod silit, o hotărîre arbitrală străină trebuie, în prealabil, să i se
recunoască efectele specifice. Recunoaşterea unei sentinţe înseamnă recunoaşterea efectelor
acesteia, cu excepţia puterii executorii .
La prima vedere am putea spune că executarea silită a hotărîrilor arbitrale străne este
identică cu cea a hotărîrilor judecătoreşti, însă, dacă analizăm legislaţia în vigoare, evidenţiem
o procedură specifică de eliberare a titlurilor de executare silită a hotărîrilor arbitrale, care este
prevăzută în Capitolul XLIV al Codului de Procedură Civilă al RM.
În prezent în calitate de bază legală pe plan naţional în domeniul recunoaşterii,
executării hotărîrilor arbitrale străine ne servesc:
  Legea cu privire la arbitraj Nr. 23 din 22.02.2008, publicat 20.05.2008 în Monitorul
Oficial Nr. 88-89;
 Codul de Procedură Civilă al Republicii Moldova nr. 225-XV din 30.05.2003, în vigoare
din 12.06.2003;
 Codul de executare al Republicii Moldova nr. 443-XV din 24.12.2004;
 Convenţia pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine de la New-York
din 1958;

În cazul în care o parte refuză să execute hotărîrea, partea interesată are dreptul să
depună o cerere, prin care să solicite eliberarea titlului de executare silită a hotărîrii arbitrale.
Deşi judecata arbitrală este o instanţă independentă faţă de instanţele judecătoreşti, totuşi,
cererea de eliberare a titlului de executare silită se depune în instanţa de judecată.
Hotărîrea arbitrală străină poate fi pusă spre recunoaştere şi executare atît în ţara unde îşi
are sediul principal agentul economic, cît şi în alte ţări unde acesta îşi are careva bunuri ce pot
servi ca obiect al executării silite.
Cererea de eliberare a titlului de executare silită a hotărîrii arbitrale se depune în scris de
către partea în favoarea căreia a fost adoptată hotărîrea arbitrală străină sau de către
reprezentantul ei. În cerere, se indică numele, sediul şi alte date de identificare a creditorului şi
ale debitorului, precum şi cerinţa de a recunoaşte hotărîrea şi a încuviinţa eliberarea titlului
executor .
În mod obligatoriu, la cerere se anexează:
• Hotărîrea arbitrală în original sau o copie legalizată;
• Convenţia arbitrală în original sau o copie legalizată
Dacă aceste documente sunt emise într-o limbă străină, ele se traduc şi se legalizează
corespunzător. Codul şi Convenţia nu prevăd prezentarea anumitor acte suplimentare.

În art. 33 din Legea cu privire la judecătoria arbitrală, se indică faptul că atunci cînd
o parte refuză să execute benevol hotărîrea, partea interesata are dreptul să depună, o cerere
pentru executarea forţată a hotărîrii. Această normă se referă, de fapt, la hotărîrile arbitrale
interne. Însă, în contradicţie cu această prevedere, este al.(3) art. 467 din CPC care prevede că o
hotărîre judecătorească străină poate fi înaintată spre executare silită în termen de 3 ani de la data
rămînerii în vigoare. Adică, nici una din aceste norme nu se referă la hotărîrile arbitrale străine.
În unele ţări, de asemenea termenele de prezentare a hotărîrilor arbitrale spre
recunoaştere sunt diferite. În SUA hotărîrile arbitrale străine se prezintă spre recunoaştere în
termen de trei ani, iar cele interne în termen de un an.
Cererea de recunoaştere a hotărîrii arbitrale străine se examinează cu citarea legală a
debitorului, însă neprezentarea lui nu împiedică examinarea cererii.
Instanţa este obligată să recunoască sentinţa arbitrală străină cu încuviinţarea eliberării
titlului executoriu în toate cazurile cînd nu vor exista temeiurile de refuz prevăzute de CPC art.
476 sau art. V din Convenţia de la New York din 1958.
Ambele acte normative prevăd două categorii de temeiuri de refuz al recunoaşterii hotărîrilor
arbitrale străine.
La prima categorie se referă temeiurile pe care le poate invoca şi dovedi numai debitorul
- partea interesată în neexecutare. Acesta trebuie să prezinte instanţei împuternicite cu
recunoaşterea, dovadă că hotărîrea are măcar unul din următoarele neajunsuri :
• una din părţile convenţiei arbitrale era incapabilă la momentul încheierii convenţiei
arbitrale sau
• convenţia arbitrală este nulă conform legii aplicabile acesteia sau,
• convenţia este ilegală conform legislaţiei ţării (lex fori) unde a fost pronunţată hotărîrea
sau,
• debitorul hotărîrii nu a fost legal înştiinţată despre alegerea (numirea)
arbitrilor sau,
• debitorul nu a fost legal citat despre locul, data şi ora şedinţei arbitrajului sau
• din alte motive întemeiate, pîrîtul nu a putut să prezinte explicaţii arbitrajului în apărarea
sa sau,
• hotărîrea arbitrală este emisă asupra unui litigiu care nu este prevăzut de convenţia
arbitrală, adică arbitrajul a soluţionat un diferend care nu este cuprins în clauza compromisorie
sau compromis ori hotărîrea nu se înscrie în condiţiile convenţiei,
• hotărîrea conţine dispoziţii în probleme neprevăzute de convenţia arbitrală, ceea ce
presupune că în hotărîre se conţin soluţii care depăşesc competenţa acordată prin convenţie.
Dacă dispoziţiile care decurg din convenţia arbitrală pot fi separate de dispoziţia care nu
rezultă din această convenţie, judecata eliberează titlu executoriu numai în acea parte a
hotărîrii arbitrale care conţine dispoziţii privitor la problemele care se înscriu în convenţia
arbitrală;
• arbitrajul a fost ales nu în conformitate cu convenţia dintre părţi, iar în lipsa înţelegerii nu
s-au respectat normele locului unde a avut loc arbitrajul sau,
• procedura dezbaterilor arbitrale nu s-a conformat convenţiei arbitrale sau legii din ţara
unde s-a pronunţat hotărîrea;
• Hotărîrea nu a devenit obligatorie sau a fost anulată sau a fost suspendată.
Din oficiu, instanţa nu este în drept să solicite părţii reclamante proba contrarie acestor
temeiuri sau să respingă cererea de recunoaştere, dacă le depistează singură.
A doua categorie de temeiuri de respingere a cererii de recunoaştere a hotărîrii sunt cele
care pot fi invocate nemijlocit de instanţa împuternicită cu recunoaşterea chiar fără implicarea
persoanei împotriva căreia se cere încuviinţarea hotărîrii arbitrale străine. Aceste motive de
respingere a hotărîrii arbitrale sunt nemijlocit indicate atît în al. 2 art. 476 din CPC, cît şi în al
(2) art. 5 din Convenţia de la New York din 1958 şi ţin de protejarea principiilor şi intereselor
general recunoscute ale statului.
Astfel, în baza acestor temeiuri, hotărîrea arbitrală străină nu va fi recunoscută dacă:
 se va constata că litigiul examinat de arbitraj nu poate fi obiectul dezbaterii
arbitrale potrivit imperativului legii;
 prin această recunoaştere se încalcă principiile de ordine publică din legislaţia
Republicii Moldova sau bunele moravuri.
În cazul în care împotriva aceleiaşi hotărîri arbitrale a fost depusă în instanţa de
judecată o cerere de desfiinţare sau suspendare a hotărîrii, instanţa de judecată care examinează
cererea de eliberare a titlului de executare silită are dreptul, în baza propriei convingeri, să
amîne examinarea cererii de eliberare a titlului de executare silită, însă, totodată, la solicitarea
părţii care a depus cererea de eliberare a titlului de executare silită, poate obliga cealaltă
parte să asigure repararea eventualelor pagube, în conformitate cu Codul de Procedură Civilă.
Ca rezultat al examinării cererii de recunoaştere a hotărîrilor arbitrale străine, se emite de
către instanţă o încheiere motivată în baza căreia se eliberează titlul executor. Această încheiere
poate fi atacată în ordine de recurs la Curtea Supremă de Justiţie în termen de 15 zile.
Din momentul în care hotărîre arbitrală străină a fost recunoscută şi s-a obţinut titlu
executor, ea este asimilată hotărîrilor judecătoreşti naţionale şi produce aceleaşi efecte juridice
ca şi hotărîrile de judecată ale Republicii Moldova.
Chiar dacă judecata va respinge cererea de recunoaştere a hotărîrii arbitrale străine,
persoana interesată nu pierde posibilitatea de a-şi apăra interesele încălcate. În acest caz,
creditorul poate să solicite recunoaşterea şi executarea hotărîrii arbitrale în instanţa altui stat,
unde pîrîtul îşi are bunuri sau să depună o nouă acţiune în arbitraj, cu repararea tuturor lacunelor
anterioare ori să se adreseze în instanţa judecătorească statală cînd litigiul este de competenţa
acesteia.
În ceea ce priveşte mecanismul de executare, aceasta se reglementează de noul Cod de
Executare a Hotărîrilor Judecătoreşti intrat în vigoare la 10.07.2005, care se aplica evident şi
faţă de hotărîrile arbitrale străine în aceeaşi măsură ca şi la executarea hotărîrilor judecătoreşti
autohtone.