Particularităţile de construcţie a unui personaj dintr-o nuvelă studiată

Ghiţă – Moara cu noroc de Ioan Slavici

Scrie un eseu de 2 - 3 pagini (600 – 900 de cuvinte) despre particularităţile de construcţie a unui personaj dintr-
o nuvelă studiată. În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:
- prezentarea a patru elemente ale textului narativ, semnificative pentru realizarea personajului ales (de exemplu: acţiune,
conflict, relaţii temporale şi spaţiale, construcţia subiectului, perspectivă narativă, modalităţi de caracterizare, limbaj etc.);
- prezentarea statutului social, psihologic, moral etc. al personajului ales, prin raportare la conflictul/ conflictele nuvelei studiate;
- relevarea principalei trăsături a personajului ales, ilustrată prin două episoade/ secvenţe narative şi/ sau prin citate
comentate;
- exprimarea unui punct de vedere argumentat, despre modul în care se reflectă o idee sau tema nuvelei în construcţia
personajului pentru care ai optat.

Personajul (actantul, „actorul”) constituie principalul centru de interes al literaturii de ficţiune. El se

construieşte în conformitate cu viziunea estetică a autorului, dar şi în funcţie de caracteristicile speciei. În ceea ce
priveşte personajul nuvelistic, el se află în prim-planul naraţiunii, este mai complex decât cel din povestire sau schiţă,
dar mai puţin elaborat decât cel din roman, urmare a dimensiunilor mai reduse ale speciei.
Ţinând cont de aceste precizări, voi prezenta particularităţile de construcţie a personajului principal din nuvela
psihologică a lui Ioan Slavici, Moara cu noroc, publicată la 1881, în volumul de debut Novele din popor.
Ghiţă este un personaj rotund, complex şi dinamic, fiind conceput în spiritul unei viziuni realiste cu
note clasice. Din perspectivă realist-psihologică, el este urmărit obiectiv, ca tip uman în evoluţie exterioară şi
transformare interioară. Din unghi clasic, poartă însemnele eroului tragic, iar destinul său ilustrează o teză
morală: patima după avere dezumanizează.
Imaginea personajului se compune în legătură cu subiectul şi cu temele nuvelei. Acţiunea este plasată în
Ardeal, în zona Ineului, un ţinut cu păduri şi mlaştini dominat de păstorii de porci. Chiar dacă lipseşte datarea exactă a
faptelor, din unele amănunte deducem că ele se petrec în contemporaneitatea autorului. Acesta corelează trei teme
(dezrădăcinarea, dezumanizarea prin arghirofilie şi confruntarea omului cu destinul) într-un subiect epic amplu,
apropiat de proporţiile unui mic roman. În desfăşurarea lui liniară, naratorul heterodiegetic urmăreşte, alternând
scenele cu rezumatul narativ, etapele declinului moral trăit de protagonist.
Subiectul îl prezintă pe Ghiţă, cizmar într-un sat cu oameni săraci, care decide, strămutându-se la hanul
„Moara cu noroc”, să devină cârciumar, pentru a-şi face alt rost şi a aduce îndestulare familei sale. Harnic,
priceput şi cinstit în negustorie, hangiul câştigă repede atât respectul oamenilor, cât şi banii care să-l ridice
deasupra nevoilor. Cu agoniseala dobândită ar fi urmat să-şi facă un atelier de cizmărie, cu calfe şi ucenici. În
calea planurilor şi liniştii lui Ghiţă se iveşte, însă, Lică sămădăul, mai-marele păstorilor de porci din zona
Ineului şi stăpânul recunoscut tacit al locurilor. Aservirea pe care i-o pretinde Lică, refuzată la început, se
realizează progresiv, pe măsură ce sămădăul îi zdruncină încrederea în sine, îl înstrăinează de familie şi îl
compromite în ochii obştei. Judecat împreună cu Lică şi cu oamenii lui pentru jefuirea arendaşului, Ghiţă este
achitat din lipsă de probe suficiente, dar imaginea lui publică şi imaginea de sine sunt definitiv alterate. Intenţia
de a se răzbuna pe sămădău dându-l pe mâna jandarmului Pintea e amânată fiindcă tovărăşia cu el îi aduce un
câştig bun. În fine, când se hotărăşte, în prima zi de Paşti, e constrâns de împrejurări să-şi lase nevasta drept
momeală şi, sosind prea târziu cu jandarmii la han, îl pierde pe Lică şi intuieşte păcatul Anei. Gestul final pe
care-l face Ghiţă, uciderea soţiei, reflectă întreaga nenorocire la care a fost împins cu tenacitate diabolică de
către sămădău, din a cărui poruncă şi este, de altfel, împuşcat de Răuţ.
Pe fundalul conflictului exterior cu Lică, naratorul îşi urmăreşte personajul din unghiul emoţiilor,
gândurilor şi reacţiilor lui psihologice, reliefând conflictul interior al acestuia. Portretul fizic şi percepţia
interiorităţii fiind, în proza lui Slavici, în distribuţie complementară, Ghiţă nu e portretizat fizic, ci ca
subiectivitate mobilă, fluidă şi difuză.
Prima lui ipostază apare în prologul nuvelei, în dialogul cu bătrâna. Eroul, încă neindividualizat, e
înfăţişat ca eu social care decide în numele familiei, dovedind curaj, autoritate şi spirit întreprinzător. Ghiţă nu
este un om slab, ci, dimpotrivă, e un tip energic, având gustul riscului şi al aventurii, dovadă că îşi părăseşte
locul de baştină şi meşteşugul pentru a se muta într-un loc străin şi a se apuca de o meserie nouă. Nu e cu totul
neajutorat nici în plan material. Ca să poată arvuni cârciuma, a trebuit să plătească ceva bani, să ofere garanţii
că e solvabil. Eroul este un om de acţiune, mobil, cu iniţiativă şi, până la a-l întâlni pe sămădău, cu succes.
Unitară în secvenţă iniţială, interioritatea lui Ghiţă se va prăbuşi, însă, ulterior, pe măsură ce tăria morală e
măcinată de lăcomie.

1
 Naratorul iluminează, punct cu punct, cauzele şi formele acestei destrămări. Expoziţiunea (descrierea locurilor
în care se află Moara cu noroc) angajează şi perspectiva eroului, care, iluzionându-se, înregistrează detaliile sumbre ca
semne de bun augur. Că „locurile sunt rele”, ostile şi primejdioase o va recunoaşte în sine curând, tulburat de
pustietatea lor, mai ales când noaptea „vântul zgâţia moara părăsită”.
Odată cu apariţia lui Lică la han, neliniştii îi iau locul frământarea şi frica. Lică vrea ca hangiul să fie „omul
lui”, informator şi părtaş la tâlhărie şi crimă. Confruntarea cu sămădăul îl transformă într-un individ dilematic, cu
porniri contradictorii, pentru că declanşează în el un conflict de motivaţii. Ghiţă e prins între tentaţii şi mobiluri opuse.
Îşi iubeşte familia, dar tocmai asta îl face să-şi ascundă îngrijorarea, îndepărtându-se de ea. Ţine la libertatea lui, dar,
înţelegând că la cârciumă „nu putea să stea nimeni fără voia lui Lică”, e tentat să să-i devină complice. Vrea ca lumea
să-l ştie om cinstit, dar se gândeşte „la câştigul pe care l-ar putea face în tovărăşie cu Lică” şi, „de dragul acestui
câştig ar fi fost gata să-şi pună pe un an, doi capul în primejdie.” Tensiunile sufleteşti care compun conflictul
interior au, aşadar, trei surse: obligaţia faţă de familie, oglindirea în opinia obştei, câştigul. Treptat, tentaţia cea
mai recentă va deveni şi cea mai puternică. Familia şi „gura lumii” încep să fie percepute ca factori
constrângători: „Ghiţă întâia oară în viaţa lui ar fi voit să n-aibă nevastă şi copii, pentru ca să poată zice
„Prea puţin îmi pasă!” [...] Avea însă nevastă şi copii şi nu putea să facă ce-i plăcea.” Prin urmare,
inconştient, eroul se întoarce împotriva acelor valori în care crezuse, cu izbucniri pe care şi el le simte ca
nedrepte. Ceartă slugile, e mohorât şi violent, îi plac jocurile crude şi primejdioase, are gesturi de brutalitate
inexplicabilă faţă de Ana. Transformarea personajului e sesizabilă prin reluarea unor scene cotidiene care
exprimau la început solidaritatea familială – jocurile, somnul, numărarea banilor la sfârşitul săptămânii – şi care
sunt încărcate acum de tensiune.
Dar psihologia personajului se reflectă mai ales în scenele-cheie ai căror eroi sunt Ghiţă şi Lică, uneori
şi Ana. Impunându-i lui Ghiţă o aşteptare încordată care-i macină rezistenţa, Lică îşi regizează apariţiile la
cârciumă sau îşi trimite din când în când emisarii, pentru a-şi sublinia „omniprezenţa”. Într-o astfel de scenă, pe
la han trec zecile de turme şi de boitari ai sămădăului, iar primul porcar impune plata hranei ca pe o dispoziţie a
lui Lică, „cinci grăsuni”, „după plac”. În Ghiţă se ciocnesc porniri contradictorii; dacă acceptă, se recunoaşte
omul lui Lică, dacă refuză, rămâne păgubit. Atracţia e spre câştig, însă împrejurările îl fac să ţină cont de
comentariilor insinuante ale drumeţilor („Bine plăteşte Lică!”, „Are de unde!”), de opinia obştei. Voinţei de
putere şi autoritate a sămădăului i se opune încă voinţa de autonomie şi de prestigiu a lui Ghiţă.
Înfruntarea decisivă se produce în scena în care, venind la han pe cărări ferite, într-o duminică, Lică
îi ia banii adunaţi, dar nu tâlhărindu-l („n-am să te prad”), ci „împrumutându-se”. Sămădăul mizează pe şocul
gestului neaşteptat, iar pentru cârciumar situaţia e dilematică, numai cu ieşiri nefavorabile. Dacă-l denunţă, nu-
şi va recăpăta banii (căci îşi dă sama de influenţa lui Lică asupra autorităţilor), dacă nu-l denunţă, e obligat să
accepte subordonarea. Întreaga tactică de domesticire aplicată de Lică va da roade. Ghiţă îi şi cere acum nu să-
l lase în pace, ci să-l accepte ca tovarăş şi nu ca slugă: „Lică – zise cârciumarul – nu crede că poţi să mă ţii de
frică. Dacă eşti om cuminte, caută să te pui la bună înţelegere cu mine.” Luându-i câştigul acumulat, sămădăul
îl face însă dependent în totalitate de el.
Începe astfel, pentru erou, sinuosul drum al obişnuirii cu răul. Conflictul interior se radicalizează:
între omenie şi arghirofilie, între virtute şi păcat, între vanitate şi vasalitate. Sămădăul înscenează implicarea lui
în tâlhărirea arendaşului şi, antrenat în tribulaţiile penale care urmează, Ghiţă se prăbuşeşte moral. În plină criză
de identitate, după procesul de la Oradea, el îşi cere iertare ca într-un bocet: „ Iartă-mă, Ano! Îi zise el. Iartă-mă
cel puţin tu, căci eu n-am să mă iert cât voi trăi pe faţa pământului. Ai avut tată om de frunte, ai neamuri
oameni de treabă şi ai ajuns să-ţi vezi bărbatul înaintea judecătorilor.”, „Sărmanilor mei copii – zise el – voi
nu mai aveţi, cum avuseseră părinţii voştri, un tată om cinstit.”
Pierzând totul fără nicio vinovăţie înfăptuită, Ghiţă nu mai poate fi altceva decât ceea ce îi oferă
sămădăul să fie: „Atât se simţea de ticăloşit şi de slab în el însuşi, încât nu-şi mai dădea seamă ce poate şi ce
nu poate să facă, şi aşa, încetul cu încetul, se lăsa în voia întâmplării”. Dedublându-se, simulează
devotamentul faţă de sămădău şi loialitatea faţă de Pintea. Primeşte de la Lică bani furaţi, ca un complice, îi dă
banii jandarmului Pintea ca dovezi împotriva sămădăului, după înţelegere, dar îşi opreşte partea.
În punctul culminant al nuvelei, eroul încearcă o tragică redresare morală: îi întinde o capcană
sămădăului, lăsându-i ca momeală femeia. Nimic nu pare acum mai important pentru el ca răscumpărarea vinei,
indiferent de sacrificiu. Dar dubla ratare a intenţiilor lui (îl pierde pe sămădău, ajungând cu Pintea prea târziu la
han, şi înţelege că nevasta l-a trădat) îl aruncă într-o situaţie cu o singură ieşire: moartea, a Anei şi a sa. Scena
uciderii Anei are tragismul dostoievskian al solidarităţii în nenorocire: ucigaşul îşi iubeşte victima şi o omoară
tocmai pentru că o iubeşte.
În opinia mea, complexitatea personajului e dată şi de evoluţia sa într-o partitură tragică. Sugerată
chiar de titlu („morişca norocului/ soartei”), tema confruntării cu destinul apare în prolog prin vocea oraculară
a bătrânei, care comunică o interdicţie şi un avertisment ignorate de Ghiţă. Acesta îşi sfidează inconştient
2
destinul, act numit de antici hamartia, şi se încarcă de o vină tragică (hybris), fiind stăpânit de orbire în toate
actele sale. Peripeţia se declanşează odată cu apariţia la han a lui Lică sămădăul, mesagerul destinului şi
întrupare a limitei (peras), care „schimbă norocul” cârciumarului în nenoroc şi în ruină morală. Anagnorisis,
momentul de iluminare interioară a eroului, survine în punctul culminant, când ajunge „să-şi dea seama” de
fatalitatea care-l apasă şi să-i spună Anei „acu văd c-am făcut rău”. Catastrofa se consumă în momentele
imediat următoare, într-o succesiune agent-pacient de factură tragică: Ghiţă, care a determinat destinul Anei,
după cum o şi recunoaşte, hotărăşte moartea ei; Lică, personificare a destinului lui Ghiţă, porunceşte uciderea
acestuia, pentru ca el însuşi (ca peras ori ca furie personificată) să se autoanihileze odată ce şi-a îndeplinit rolul.
Condiţia finală a eroului tragic e ambiguă: de învins (victimă a limitei), dar şi de învingător, pentru că îşi
înţelege vina, hybris-ul, iar prin suferinţă şi moarte se purifică. Ideea de catharsis (purificare morală) e subliniată şi
de imaginea focului care mistuie scena nenorocirii de la Moara cu noroc, curăţind locul.
Portretul personajului se constituie mai ales prin mijloace narative indirecte: acţiunile întreprinse, opiniile
exprimate în dialoguri, limbaj, comentariul naratorial şi monologul interior. Există şi forme de caracterizare directă.
Autocaracterizarea apare în unele replici date lui Lică („noi suntem totdeauna puţini şi slabi”, „mi-ai luat liniştea
sufletului şi mi-ai stricat viaţa [...] m-ai făcut să nu mai am multe de pierdut...”) sau în monologul interior: „Aşa m-a
lăsat Dumnezeu! Ce să-mi fac dacă e în mine ceva mai tare decât voinţa mea!? Nici cocoşatul nu e însuşi vinovat că
are cocoaşă în spinare: nimeni mai mult decât dânsul n-ar dori să n-o aibă.”
O altă modalitate directă este portretul realizat de celelalte personaje. Bătrâna îl prezintă ca pe „un om
harnic şi sârguitor”, care „se gândeşte mereu ca să adune ceva pentru casa lui. Are şi el, ca tot omul, o
slăbiciune: îi râde inima când îşi vede sporul”. Lică îl descrie cu cinism: „Tu eşti om cinstit, Ghiţă, şi am făcut
din tine om vinovat” sau sincer: „Tu eşti om, Ghiţă, om cu multă ură în sufletul tău, şi eşti om cu minte; dacă
te-aş avea tovarăş pe tine, aş râde şi de dracul şi de mumă-sa. Mă simt chiar eu mai vrednic când mă ştiu
alăturea cu un om ca tine.” Ana, decepţionată de schimbarea produsă în bărbatul ei, îi spune: „Eşti un om
netrebnic şi grozav trebuie să te fi ticăloşit tu în tine...” sau îl descrie în faţa lui Lică: Ghiţă nu e decât o
muiere îmbrăcată în haine bărbăteşti, ba chiar mai rău decât aşa.”
În concluzie, personajul creat de Slavici ilustrează eşecul existenţial la care omul ajunge prin depăşirea
măsurii, a noimei (ordinii). Memorabil, de o mare varietate a trăsăturilor moral – psihologice, Ghiţă rămâne cel
mai izbutit erou din întreaga nuvelistică a scriitorului ardelean.