Un roman sadovenian / un roman interbelic

Baltagul

Publicată la 1930, capodopera sadoveniană Baltagul este un roman de factură tradiţională (doric, în
clasificarea lui N. Manolescu). Romanul tradiţional respectă convenţiile speciei, fără nicio inovaţie majoră. El
tratează temele obişnuite ale literaturii (viaţa socială, iubirea, istoria, călătoria, familia, natura, destinul etc.), într-
o naraţiune la persoana a III-a realizată de un narator demiurgic. În prim-plan se află subiectul şi personajele,
care sunt bine definite din punct de vedere moral şi comportamental.
Regăsim aceste trăsături în romanul Baltagul. Aici, instanţele narative (autorul abstract, naratorul şi
personajele) au rolurile convenţionale din textul epic. Naratorul povesteşte la persoana a III-a, perspectiva fiind
heterodiegetică auctorială. Personajele principale sunt Vitoria Lipan (actantul de prim-plan), Nechifor Lipan (erou
non-actanţial, construit din amintirile celorlalţi) şi Gheorghiţă (eroul unui parcurs formativ, iniţiatic, prin prisma căruia
Baltagul poate fi receptat şi ca Bildungsroman). Acestea sunt bine definite caracterologic, iar conduita lor este
urmărită în relaţie cu morala colectivităţii. Secundare sunt personajele Minodora, Calistrat Bogza şi Ilie Cuţui
(ucigaşii lui Nechifor), părintele Daniil Milieş, cârciumarii Toma şi Vasiliu. De asemenea, există un mare număr de
personaje episodice reprezentate de cei pe care munteanca îi întâlneşte pe parcursul călătoriei de la Măgura la Suha.
Ca în orice roman doric, subiectul este organizat logic şi cronologic.
Din punct de vedere compoziţional, „Baltagul” este o naraţiune liniară, desfăşurată pe un singur plan,
compusă din 16 capitole. Subiectul cuprinde trei secvenţe epice, inegale ca întindere şi dispuse prin înlănţuire:
capitolele I – VII (aşteptarea lui Lipan, neliniştile Vitoriei şi pregătirile pentru drum); capitolele VIII – XIII
(călătoria); capitolele XIV – XVI (descoperirea rămăşiţelor lui Nechifor, înmormântarea, demascarea şi
pedepsirea ucigaşilor).
Cronotopul este incomplet (lipseşte datarea evenimentelor), încât acţiunea pare că se desfăşoară în
secole îndepărtate. Singurele repere temporale sunt cele din calendarul creştin: Sf. Dumitru, Sf. Andrei,
Crăciunul, Boboteaza, Sfinţii Mucenici, postul Paştelui. Totuşi, apar unele indicii contemporane cu scrierea
cărţii: introducerea noului calendar creştin (1924) sau călătoria lui Gheorghiţă cu trenul de la Cristeşti până la
Piatra-Neamţ,. Aşadar, acţiunea e plasată la începutul secolului al XX-lea. Spaţiul întâmplărilor cuprinde zona
Tarcăului, valea Bicazului, Depresiunea Dornelor şi Muntele Stânişoara. Numele satului Lipanilor (Măgura) este
fictiv, dar celelalte toponime corespund geografiei reale.
Tema centrală a operei fiind viaţa socială din mediul pastoral, Baltagul poate fi considerat o
monografie artistică a lumii pastorale. Mediul pastoral este oglindit în contextul unui moment dramatic din
existenţa unei familii tipice de oieri, familia Lipan. Nechifor Lipan, păstor din părţile Tarcăului, este ucis de
către alţi doi păstori, Calistrat Bogza şi Ilie Cuţui, pentru a i se fura turmele pe care tocmai le cumpărase de la
Vatra-Dornei. Urmărind consecinţele acestui conflict consumat, scriitorul realizează un tablou al lumii
arhaice, care cuprinde ocupaţiile, organizarea socială, mentalităţile, psihologia, morala, credinţele şi eresurile,
ritualurile, obiceiurile, solidaritatea oamenilor cu natura.
Tema se prefigurează încă din incipit printr-o sociogonie mitică despre felul în care Dumnezeu „a pus
rânduială şi semn fiecărui neam…”. În acest context, păstorii sunt înfăţişaţi ca un neam cu trăsături unice şi cu
un mod de viaţă străvechi. Ei au de înfruntat potecile abrupte și prăpăstiile munților, vremea aspră și izolarea.
Dumnezeu le-a dat, în compensaţie, o „inimă uşoară” (sinceră), ca să se poată bucura de mult-puţinul vieţii, şi
„muieri frumoase şi iubeţe”. Întâmplările narate în continuare sunt, astfel, plasate într-o lumină mitică.
Viaţa muntenilor se desfăşoară după ciclurile transhumanţei şi ritmurile naturii. Legaţi organic de
spaţiul în care trăiesc („munteanul are rădăcini la locul lui, ca şi bradul”), ei sunt fie tăietori de lemne, fie
păstori cu stâni în munte, de unde coboară numai toamna şi-şi duc turmele la iernat în bălţi. La începutul
capitolului al X-lea, naratorul le creează un portret de grup: „locuitorii aceştia de sub brad sunt nişte făpturi de
mirare. Iuţi şi nestatornici ca apele, ca vremea; răbdători în suferinţi ca şi în ierni cumplite, fără griji în
bucurii”, „plăcându-le dragostea şi petrecerile”, cu o fire deschisă şi prietenoasă („mai cu samă stau ei în faţa
soarelui cu o inimă ca din el ruptă”).
Datinile sunt păstrate cu străşnicie din generaţie în generaţie, iar abaterile, rare, sunt sancţionate cu severitate.
Când Minodora devine prea interesată de îmbrăcămintea cea nouă, „nemţească”, adică orăşenească, de „valţ” şi „coc” şi
când primeşte scrisori „necuviincioase” de la admiratorul Ghiţă C. Topor, mama o admonestează în numele tradiţiei:
„Nici eu, nici bunică-ta, nici bunică-mea n-am ştiut de acestea şi-n legea noastră trebuie să trăieşti şi tu.” În roman apar
obiceiuri şi sărbători religioase, precum petrecerile de iarnă, cu urăturile şi colindele de Crăciun şi de Anul Nou, sau
ceremonialurile care însoţesc naşterea, nunta, moartea. În căutările lor, ajunşi la Borca, Vitoria şi Gheoghiţă dau peste o
cumetrie, iar la Cruci întâlnesc un alai de nuntă. Ritualul înmormântării lui Lipan cuprinde momente riguros respectate:
cel mort e privegheat trei nopţi, condus spre cimitir cu preoţi, buciumaşi, bocitoare, făcându-se popasuri la răscruci, unde
se împart daruri şi bani. Alte tradiţii sunt legate de dimensiunea ecumenică a existenţei. Când se hotărăşte să pornească în
1
căutarea bărbatului ei, Vitoria ţine post aspru douăsprezece vineri, spre purificarea interioară şi limpezirea gândurilor.
Face apoi drum la Mânăstirea Bistriţa, unde se roagă la icoana făcătoare de minuni a Sfintei Ana, pentru a primi „semne”
şi tărie morală. De Sfinţii Mucenici, face darurile tradiționale (colaci, colivă, untdelemn şi vin) la biserica din sat şi
aprinde lumânări.
De mentalitatea tradiţională ţine şi credinţa în predestinare. Nechifor este evocat în gândurile eroinei printr-o
zicală: „Nimene nu poate sări peste umbra lui.”, ceea ce înseamnă că nimeni nu se poate sustrage destinului dat. Lumea
e plină de semnele sorții, iar Vitoria ştie să le citească şi să le interpreteze. Ea porneşte în căutarea bărbatului „ urmând
semne şi porunci” şi având în vis revelaţia morţii lui: „Se făcea că vede pe Nechifor Lipan călare, cu spatele întors cătră
ea, trecând spre asfinţit în revărsare de ape…”. Aşteaptase, la început, un semn favorabil, dar cocoşul care se aşază în
prag dă „semn de plecare” în necunoscut. Refăcând împreună cu fiul ei itinerarul lui Nechifor Lipan, „urme se găseau
din semn în semn” ca nişte aluzii ale destinului. Aceste mesaje o conving pe Vitoria că „soarta lui Nechifor Lipan, scrisă
dintru început…nimic n-o poate înlătura”. Eroina face o lectură semiotică a realităţii. Trăirile ei religioase au un fond
creştin, dar şi precreştin, cu elemente care datează în conştiinţa muntenilor de „pe vremea lui Boerebista, craiul nostru cel
de demult”.
În antiteză cu spaţiul arhaic, se prefigurează o realitate nouă ale cărei forme sunt înregistrate de Vitoria
cu suspiciune şi chiar cu ostilitate. Schimbarea calendarului ortodox e privită ca o tulburare a datinei, trenul i se
pare „ceva nedesluşit”, iar telefonul o născocire „diavolească”, încât cel care „vorbeşte pe sârmă” săvârşeşte un
mare „păcat”. Rânduielile moderne ale statului sunt acceptate doar formal. O schimbare de mentalitate pare a se
petrece chiar în sânul familiei Lipan. Băiatul muntencei e un oier care ştie carte, ţine în scris evidenţa turmelor şi
se miră că mama sa nu lasă în grija autorităţilor sarcina de a-l căuta pe Lipan. Minodora, după cum am arătat mai
sus, consonează şi ea cu ecourile lumii moderne care ajung până în Măgura Tarcăului.
În structura de adâncime a operei se regăsesc teme şi motive mitice cu originea în balada Mioriţa și în
mitul osirian. Astfel se conturează cea de-a doua temă, inițierea. Apropierea dintre Baltagul şi balada
ciobanului mioritic e subliniată chiar de motto-ul romanului („Stăpâne, stăpâne, / Mai cheamă ş-un câne …”) şi
susţinută prin intrigă (un păstor este ucis pentru a i se fura turmele), prin momentul comiterii omorului (în timpul
transhumanţei de toamnă) şi prin numărul de trei al celor implicaţi în conflict. Motivul „măicuţei bătrâne” se
regăseşte în căutările şi vorbele Vitoriei Lipan: „Să-mi spuneţi […] cine-aţi văzut un om de la noi călare pe un
cal negru ţintat în frunte şi-n cap cu căciulă brumărie !?”. Motivul animalului adjuvant (mioara năzdrăvană) e
reprezentat aici de câinele Lupu, cu ajutorul căruia Vitoria descoperă osemintele bărbatului ei. În Mioriţa,
ciobanul moldovean îşi imaginează moartea ca pe o reintegrare în marele ciclu cosmic, iar în Baltagul natura
devine un mormânt, căci, până să fie găsit, trupul lui Nechifor Lipan îşi află odihna în râpa de la Crucea
Talienilor. Toate aceste coincidenţe justifică aprecierea critică potrivit căreia Baltagul este o continuare, în forme
culte, a schemei epice din Mioriţa.
Un al doilea filon este mitul osirian. Personajele, scenariul, obiectele din Baltagul sunt concordante cu
povestea osiriană. Isis-Vitoria este însoţită în căutarea lui Osiris-Nechifor de fiul ei, Gheorghiţă, recte Horus,
căruia i se alătură pentru găsirea şi răzbunarea celui căutat, câinele Lupu, recte Anubis. Ca şi în mitul egiptean,
câinele este asociat simbolic funcţiei de ghid şi păzitor al sufletului după moarte, fiind un animal psihopomp. O
aluzie osiriană se găseşte şi la sfârşitul capitolului al XI-lea, când Vitoria „trebuia să afle dacă Lipan s-a
înălţat în soare ori a curs pe o apă…” Osiris, ca divinitate, reprezintă soarele, iar cadavrul lui a fost aruncat de
Seth, fratele şi ucigaşul său, în valea Nilului, adică „pe o apă”. Punctul central osirian în Baltagul este găsirea şi
reasamblarea trupului dezmembrat al lui Nechifor Lipan. Coborârea Vitoriei în râpă este, simbolic, o coborâre
în Infern.
Suportul mitic dă valoare iniţiatică experienţelor trăite de Vitoria şi de Gheorghiţă. Călătoria eroinei nu e
doar fizică, ci mai ales spirituală. Ea trece spre Celălalt Tărâm printr-o legătură ocultă cu defunctul Lipan, care-
i slujeşte drept călăuză. Romanul prezintă, aşadar, o iniţiere în marele mister al morţii, semnificaţie susţinută
prin simboluri ca labirintul, securea dublă şi creanga de aur. Traseul Vitoriei compune un labirint deoarece are
forma unei spirale, iar spirala este forma elementară a labirintului. Cu drumurile sale şerpuite, intersectate, cu
întoarceri şi reluări, muntele Stânişoara este tot un labirint.
Pe de altă parte, iniţierea în „lumea de dincolo” presupune o „coborâre în Infern” căreia i se asociază
simbolul securei duble (tesla sau labrys-ul, termen etimologic înrudit cu labirintul), reprezentat aici prin baltag.
Şi Isis coborâse în Infern, spre a-l găsi pe Osiris, având asupra ei labrys-ul ca obiect protector. Toporişca
purtată de Gheorghiţă, făurită anume în vederea expediţiei justiţiare, binecuvântată de preot, nu are decât o
funcţie simbolică şi magică, rămânând nepătată de sânge. Lovitura răzbunătoare va fi dată de Gheorghiţă cu
baltagul ucigaşului Calistrat Bogza. Titlul „Baltagul” evocă, aşadar, un simbol iniţiatic de renaştere, de ridicare
din Infern şi de reintegrare.
Pe de altă parte, labirintul este şi casa Minotaurului, a monstrului care trebuie ucis. Ajunși în centrul
labirintului, adică în zona muntelui Stânişoara, Vitoria și fiul ei îl descoperă şi îl pedepsesc, într-adevăr, pe
asasinul monstruos, cu chip însemnat (cu buză de iepure), al lui Nechifor.

2
 Iniţierea îl priveşte, de asemenea, şi pe Gheorghiţă. Fiul Lipanilor se află într-o răscruce existenţială,
aşa cum îl şi avertizează Vitoria: „Înţelege că jucăriile au stat. De-acu trebuie să te-arăţi bărbat.”. În acest
sens, criticul Paul Georgescu face observaţia că rolul fiului în pedepsirea ucigaşului „ constituie un exerciţiu
iniţiatic de virilitate”. Călăuză îi este mama, precum Isis fusese pentru fiul ei, Horus. Astfel, Isis patrona magia
şi divinaţia, iar despre mama sa flăcăul îşi zice: Mama asta trebuie să fie fărmăcătoare; cunoaşte gândul
omului. Gheorghiţă trece nu doar printr-un proces de maturizare, ci printr-un riguros act iniţiatic, ce presupune
o moarte simbolică şi o coborâre în Infern.
Semnificație simbolică are şi onomastica: Vitoria, formă popular-arhaică a latinescului Victoria, înseamnă
„cea care învinge”, iar Nechifor provine din Nike şi phoros, semnificând „purtătorul de biruinţă”. Gheorghiţă,
numele adevărat al tatălui, ca şi cel al feciorului, îl evocă pe Sfântul Gheorghe, învingătorul balaurului, iar
„lipanul” este un peşte foarte agil, trăitor în apele repezi de munte.
În concluzie, Baltagul este un roman reprezentativ pentru viziunea artistică sadoveniană, dată de
îmbinarea aspectelor realiste cu mitul şi legenda. Discursul narativ, şi el specific artei sadoveniene, se
caracterizează prin plasticitate, putere de simbolizare şi aspect ceremonial. Având unele proprietăţi ale limbajului
poetic (ambiguitate, expresivitate, sugestivitate), el contribuie la crearea atmosferei. Toate elementele
constitutive ale operei atestă astfel fascinaţia scriitorului pentru „tiparele originare” (Constantin Ciopraga).