EU SUNT SPARTACUS – poezia unei generații

Momentul 16 decembrie 1989 de la Timișoara a

generat un val de evenimente decorate cu cele mai vii și mai sumbre
culori: cele vii animau încrederea societății românești în forțele care
s-au manifestat spre atingerea libertății de cuget, de formare și
propășire materială și spirituală, deci, totală; culorile sumbre, de
altfel nici ele puține, au marcat opoziția violentă a sistemului
împotriva libertății și emancipării. Prin urmare, ideea de revoluție a
societății românești din acele vremuri a întâmpinat grave opreliști
materializate prin diversiuni din cele mai oculte, prin atacuri armate
asupra participanților la mișcarea de eliberare de sub „strălucitoarea
și amăgitoarea epocă de aur” a comunismului. Nu puțini au plătit
tributul suprem, prețul cu viața, doar pentru că vâltoarea derutantă
de atunci le-a oferit prilejul de a-și striga oprobriul întemeiat la
adresa unui sistem opresiv care a ridicat cenzura și obediența la rang
de standarde mărețe prin demagogii patriotarde, sistematice și
inoculate societății încă de pe băncile școlii. Dar moartea
revoluționarilor din perioada 16-22 decembrie 1989 nu a pus capăt
definitiv acestui simulacru al stării de bine, căci, iată, au mai urmat
încă doi ani de manifestări publice, de proteste spontane care au
primit același răspuns din partea statului: „Gura mică!”
Printre cele mai ample astfel de proteste se
numără cele din Piața Universității, dintre care două mai cunoscute
nouă au primit nume precum Mineriada și Golaniada. Unii credeau
că își apără drepturi, așa cum credeau și ceilalți. Minerii au fost
victimele manipulării politice inițiate de Komminternul bucureștean
postdecembrist, în vreme ce liderul păpușar al acestui aparat de
sacrilegii i-a numit pe ceilalți golani, astfel punându-se în conflict
două dintre forțele de bază ale românilor: muncitorimea și
intelectualitatea, conflict ambiguu care nici astăzi nu a încetat. Ei
bine, golanii aceștia erau în cea mai mare parte artiști, oameni de
presă și litere, studenți și proaspeți absolvenți de studii superioare,
aceia care protestau împotriva măștii democratice pe care o purtau
foștii comuniști continuând un șir de practici ce prejudiciau statul,
drepturile omului și puneau în mare încurcătură conștiința de
revoluție. Astfel se năștea o generație, cea a Golanilor, cea menită a
simboliza îndoiala, dezamăgirea, frustrarea și dezgustul la adresa
politicii românești care debutase prin a simula că redă libertatea
spirituală, însă continuase în a oprima dreptul de emancipare și
propășire a individului și societății. Din această generație fac parte
Petru Creția, Valeriu Sterian și... poeta Melania Briciu Atanasiu.
Volumul de debut al poetei Melania Briciu
Atanasiu, „Eu sunt Spartacus”, este un omagiu adus acestei generații
și idealurilor pe care Golanii de la 22 aprilie 1990 și de mai târziu nu
au încetat să le reprezinte. Aproape toate poeziile din acest volum
păstrează spiritul veșnic viu al revoluționarului devenit un simplu
golan în fața celor răspunzători de schimbările nefaste din inima
societății. Însăși poezia „Eu sunt Spartacus” prezintă ecouri ale
dezamăgirilor golanului-erou: mă asfixiază sclavia propriului
sânge/ sunt tracul căruia i-ați biciuit cu pasiune/ speranțele rând pe
rând (...) ce degete străvezii are libertatea (...) ele nu mă mai pot
alina. Nota de final a poeziei, această concluzie pesimistă trasată la
o vârstă de iarnă irepetabilă, aduce eroul la clipa de conștientizare a
viitorului fiilor săi: au ostenit săgețile din cuvintele mele/ a slăbit
brațul care putea să cresteze răni/ și pe cerul inimii/ fiecare revoltă
este sublimă/ până la un punct.
Poezia „Libertatea a murit” continuă șirul de
introspecții până în cele mai tenebroase colțuri ale firii umane,
construită într-un limbaj, pe cât de relaxat în aparență, pe atât de
sugestiv în tensiuni, transmițând fără cenzură angoasa
cvasimolipsitoare ce macină un spirit sărăcit în idealuri vitalizante.
Aici, ne este revelată moartea absolută, imbatabilă, pentru că a
început cu moartea libertății și a blocat spiritul în handicapul
intranzității: s-a născut prematur/ noi n-am înfășat-o/ n-am alăptat-
o/ nu i-am șoptit cântec de leagăn/ am lăsat-o să crească așa de
izbeliște/ apoi am dat-o de suflet firavă nevolnică/ bolnavă de
oftică/ scuipându-și ultimul sânge/ bolnavă s-a dus. Cu luciditate
necruțătoare, dostoievskiană dacă vreți, ni se construiește decorul
„libertății moarte”, păstrând proporțiile de basm în scopul de a
sugera „măreția” terifiantă a morții celei ce avem mai de preț: șapte
preoți de șapte religii/ i-au bolborosit mai întâi/ la căpătâi șapte
guvernatori din șapte țări/ i-au ținut cu îngâmfări/ discursuri goale
și sterpe/ eu fără respirație (...) am lăsat-o în cavou de granit/ șapte
ani mai apoi/ la un popas de parastas/ buldozerul vanului l-a strivit.
Sentimentul de muțenie este pedeapsa și infernul spiritului, fără
trecere prin purgatoriu, fără putința de a uita propriile erori și
eșecuri: de-atunci m-au părăsit cuvintele/ nu le-am găsit osemintele/
când sub tămâieri grele/ de întrebări de mustrări/ învălmășit am
simțit/ libertatea a murit.
„L și V” se înscrie, de asemenea, în suita poeziilor
cu notă idealist-ironică, dinamismul versurilor oferind, de data
aceasta, prilej de meditare prin întoarcere către locul în care spiritul
s-a născut, pe sub balcoane cu feți frumoși și cosânzene, în piață/
Agora sufletului meu/ spre viață/ unde eram mulți și frumoși/ în
priviri în speranță/ îngenuncheam și cântam/ ne rugam (...) iubeam
oameni din adâncuri/ erau ai mei erau zei (...) pentru mine mlădiță
de mineri. Îndepărtarea de aceste locuri de o tulburătoare și sălbatică
frumusețe se face cu pași ușori/ să nu trezesc eroi/ și blesteme de
sânge, modelând o fată bine crescută (...) tributară unor lanțuri
impuse, înaripată de năzuință/ de credință/ c-am devenit mai
conștienți/ nu patetici/ dar mai puternici.
Poezia „Tempori sancti” (Vremuri sfinte) oferă
posibilitatea cunoașterii unui decor steril, în care se fac tranzacții
macabre cu suflete, unde se licitează utopii de dragul utopiilor, fiind
un manifest adresat generației de poeți postmoderni: răul – hidră
nemuritoare – mă pietrifică/ în țara mea unde fiecare aberație/
înmugurește fecund precum în livezi primăvara/ de atâtea
teribilisme și genii ivite peste noapte/ va sucomba poezia de
inaniție.
Plecată de mulți ani în străinătate, poeta nutrește
neostenite doruri de țară, în care vine să-și ia o doză de viață pentru
suflet, găsind în aceste repetate întoarceri prilej de a afla cât de
îmbâcsit este aici aerul social, așa cum vedem în poezii precum
„Terorismul neexprimării”, „Alb hoinar, libertatea”, „Aplauze și
bis”, „Obezitatea suficienței de sine”, „Viața ca o târfă” etc. De
altfel, românitatea contemporană este percepută prin ochi speriați ca
de copil rămas undeva în Piața Universității și care, acum, la început
de mileniu al III-lea știe că nu a fost lăsat să crească mai mult.
Prin poezia „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără
de moarte”, poeta Melania Briciu Atanasiu își dă verbul de o tăioasă
luciditate satirică: nu mă veți prinde niciodată „in flagranti”/ nu mă
voi folosi de școala capitalei și nu/ vă voi răspunde pe limba
voastră aflată în metastază/ atâtea am de dăruit din românismul
viselor mele (...) veți spune ce viață am irosit ce tinerețe am
prăpădit/ pentru lucruri atât de sărate după care nu-ți poți ostoi
setea vreodată/ dar rana libertății mele se redeschide/ de câte ori
trec pe lângă voi, desigur, cu aceleași aluzii la mitul „românii e
deștepți”.
În poezia „Omul, sâmbure de taină” găsim o
copioasă bogăție filosofică în teme ce tratează condiția umană, cu
diferența că, de data aceasta, în loc să idealizeze conduita aspirantă a
omului prin autodepășire, poeta îndrăznește să inverseze direcția de
mișcare, adică de la superior, sau cel puțin ce este deja, către inferior
și abject. Desigur, această involuție se derulează pe aceeași
traiectorie a spectaculozității prin depășirea de către om a propriilor
limite, căci, unde societatea doar privește extatică evoluția unui
singur om, nu înseamnă că și ea a evoluat lar rându-i. Totodată,
vedem aceeași răsturnare a valorilor, dar la scară restrânsă, aproape
intimă, în poezii precum „Ubi lex” (Unde legea...), „Ecce homo”
(Iată omul), „Prin Viena lui Eminescu”, „Patologii insuportabile”,
unde, după o contabilizare riguroasă a caracterelor umane cu
devenirile și tarele lor bine păstrate „la rece”, Melania Briciu
Atanasiu nu scapă ocazia de a reflecta asupra condiției poetului.
De pildă, în poezia „Cap de acuzare”, întâlnim
fecunditatea, sub diversele ei aspecte, lăsată de izbeliște la porți de
mănăstiri fără maici/ lâgă ziduri oarbe sub streșini surde/ în canale
amuțite în tunele bântuite/ de insomnii, unde rimele ascunse în
aliterații străbat din adâncul firii pentru a sublinia caracterul gregar,
ca un ecou de la individ la societate și viceversa. Împrumutând
licențe specifice vocabularului judecătoresc, poeta își construiește
depoziția autoculpabilizatoare pe fondul „vinei de a fi”: eu cea
interzisă din drepturi/ inculpatul cer șansa ultimului cuvânt/ cer să
ispășesc să mă izbăvesc/ prin reîntoarcere umilită răstignită/ pe
crucea în formă de X/ cu susul în jos să-mi vuiască/ zvâcnetul din
sângele adormit în creierul moleșit (...) jertfe să aduc cuvântului
(...) cuvânt abandonat/ până în clipa cea de pe urmă/ cu un întreg
spectru.
Secțiunea de poezii intitulată „Peregrinaj în alb”
este un tribut adus dorului de țară, de anii copilăriei într-un decor
bucolic, pitoresc, creând un pastel în nuanțe de alb din cele mai
sugestiv alese. Sigur, aici totul se conturează pe fondul amintirilor,
unde vagi siluete prind contur prin evoluție și altele, dimpotrivă, se
subțiază până la estompare în negura insignifianțelor. Aceasta este
lumea „ultimilor daci”, a momârlanilor și gugulanilor care visează a
nemurire/ sub crucea de brad sub cireșul bătrân (...) sub ochiul
surâzător al lui Zamolxe.
Cea din urmă secțiune a volumului, „Simfonia
destinului”, urmând celebrele titluri ale lui Ludwig von Beethoven,
Richard Wagner, Richard Strauss și Adolphe Adam, se construiește
pe tușele delicateții feminine, ca un periplu molcom-alert către
atingerea armoniei, așa cum vom vedea chiar din motto-ul acesteia:
mâinile mamei m-au cules din spic de lună/ mi-au frământat aluatul
fraged din plămădeală/ dacică macedoneană și hună/ dospită cu
drojdia dorului/ m-a copt într-un rotund mare sub soare. Acest
periplu debutează „pe-un picior de plai pe-o gură de rai”/ sub
plânset de nai și, prin lirismul elegiac tulburător, de o atât de tristă și
sfâșietoare frumusețe, se dovedește a fi o aventură în universul
sufletului și al naturii feminine.
Acest volum de debut al poetei Melania Briciu
Atanasiu face, totuși, dovada forței și maturității lirice într-o vreme
în care poezia românească parcurge o etapă de profund zbucium și
reconsolidare a propriei identități. Acolo unde persistă artificialul de
gloată, infatuarea datorată imitării prost înțelese a valorilor
occidentale, poezia Melaniei Briciu Atanasiu ne oferă o gură de aer
proaspăt, un energizant și chiar „un narcotic în doză mică” prin
diversitatea de trăiri de care dispune. Prin urmare, volumul „Eu sunt
Spartacus”, pe lângă a simboliza glasul unei generații specifice din
societatea românească postdecembristă, poate desemna o nouă cale
pe care se vor orienta tinerii autori, o cale sigură și niciodată
amăgitoare.

Paul Rotaru,
17 august 2015, Tulcea