Protectiajuridicaadrepturiloromului AniteiNadia Cerasela

See discussions, stats, and author profiles for this publication at: https://www.researchgate.
net/publication/340435855
Universitatea "Dunărea de Jos" Departamentul pentru Învațământ la Distanță

și cu Frecvență Redusă PROTECȚIA JURIDICĂ A DREPTURILOR OMULUI Nadia-
Cerasela Aniței Facultatea: Științe...
Book · April 2020
CITATIONS READS
0 142
1 author:
Nadia Cerasela Anitei

Universitatea Dunarea de Jos Galati
58 PUBLICATIONS 11 CITATIONS
SEE PROFILE
Some of the authors of this publication are also working on these related projects:
La famille au XXIe siècle View project
Family Insitution View project
All content following this page was uploaded by Nadia Cerasela Anitei on 04 April 2020.
The user has requested enhancement of the downloaded file.

Universitatea ”Dunărea de Jos”
Departamentul pentru Învațământ la Distanță
și cu Frecvență Redusă
PROTECȚIA JURIDICĂ A
DREPTURILOR OMULUI
Nadia-Cerasela Aniței
Facultatea: Științe Juridice, Sociale și Politice

Specializarea: Drept
Anul IV
PROTECȚIA JURIDICĂ A
DREPTURILOR OMULUI
Prof. univ. dr. Nadia-Cerasela Aniței
IFR
2020
Cuprins
CUPRINS
Capitolul 1..................................................................................................... 5
SCURT ISTORIC PRIVIND CONTURAREA NOȚIUNII DE ,,DREPTURILE
OMULUI” ....................................................................................................... 5
CONŢINUT......................................................................................................................................5
OBIECTIVE.....................................................................................................................................5
1.1.Planul filosofiei politico-juridice .......................................................................................6
1.2. Planul juridic .........................................................................................................................9
1.3. Planul cooperării între state ............................................................................................10
TEME DE AUTOEVALUARE ....................................................................................................13
Capitolul 2................................................................................................... 15
DREPTURILE OMULUI SI PROTECȚIA DREPTURILOR OMULUI.
NOȚIUNE, TRĂSĂTURI ȘI CATEGORII ..................................................... 15
CONŢINUT....................................................................................................................................15
OBIECTIVE...................................................................................................................................15
2.1. Noțiunile de: ”drepturile omului si de protecția internațională a drepturilor
omului” .........................................................................................................................................16
2.2. Izvoarele ”de protecție a drepturilor omului” .............................................................16
2.3. Trăsăturile caracteristice ale ”protecției internaționale a drepturilor omului” 17
2.4. Categorii de ”drepturi ale omului” ................................................................................19
Capitolul 3................................................................................................... 23
SISTEMUL JURIDIC DE PROTECȚIE AL DREPTURILOR OMULUI PE
PLAN INTERNAȚIONAL ............................................................................. 23
CONŢINUT....................................................................................................................................23
OBIECTIVE...................................................................................................................................23
3.1. Sistemul Societăţii Naţiunilor (Liga Națiunilor) .........................................................24
3.2. Sistemul Organizației Națiunilor Unite .........................................................................25
3.3. Mecanisme speciale ale Naţiunilor Unite pentru supravegherea respectării
drepturilor omului ......................................................................................................................28
3.4. Instrumente juridice de protecție a drepturilor omului............................................29
Capitolul 4................................................................................................... 33
SISTEMUL JURIDIC DE PROTECȚIE AL DREPTURILOR OMULUI LA
NIVEL EUROPEAN ..................................................................................... 33
CONŢINUT....................................................................................................................................33
OBIECTIVE...................................................................................................................................33
4.1. Noțiuni introductive despre Uniunea Europeană ......................................................34
4.2. Instituții europene de protecție a drepturilor omului ..............................................42
Protecția juridică a drepturilor omului 3

Cuprins
4.3. Noțiuni generale despre cetăţenia Uniunii Europene .............................................. 47
4.4. Instrumente juridice europene de protecție a drepturilor omului ale Consiliului
Europei ......................................................................................................................................... 51
APLICAȚII ................................................................................................... 69
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ....................................................................... 73
4 Protecția juridică a drepturilor omului

Scurt istoric privind conturarea noțiunii de ,,drepturile omului”
Capitolul 1.
SCURT ISTORIC PRIVIND CONTURAREA NOȚIUNII DE
,,DREPTURILE OMULUI”
CONŢINUT
1.1.Planul filosofiei politico-juridice

1.2. Planul juridic
1.3.Planul cooperării între state
OBIECTIVE
Studiul acestei teme va ajuta la abordarea sub aspect evolutiv-istoric a problematicii

drepturilor omului şi a libertăţilor sale fundamentale, în ansamblul ei, se poate face pe trei
planuri:
1. planul filosofiei politico-juridice;

2. planul juridic;
3. planul cooperării dintre state.1
1
https://www.ujmag.ro/drept/drept-international-public-si-privat/drept-european-si-international-al-drepturilor-
omului/rasfoire/ Apud: R. Miga-Beşteliu, C. Brumar, Protecţia internaţională a drepturilor omului. Note de
curs, ed. a 5-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 5-22, O. Predescu, Protecţia internaţională a
drepturilor omului, Ed. Omnia Uni S.A.S.T., Braşov, 2010, p. 7-12; I. Moroianu Zlătescu, R. Demetrescu, Din
istoria drepturilor omului, Institutul Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 2003, p. 5, apud R. Miga-
Beşteliu, C. Brumar, op. cit., p. 5 (nota de subsol 1); Platon, Opere complete, vol. I, Criton, Ed. Humanitas,
Bucureşti, 2001, p. 57; Aristotel, Politica, Ed. IRI, Bucureşti, 2001, p. 41;  N. Purdă, N. Diaconu, Protecţia
juridică a drepturilor omului, ed. a 2-a, revăzută şi adăugită, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 65.

1.1.Planul filosofiei politico-juridice2

3
Codul lui Hammurabi” (1770 î.e.n.) conține referiri la ”raporturile sociale şi
promovează reguli de dreptate socială şi spirit umanitar.”
”Biblia (Vechiul Testament)”4 consacră prerogative fundamentale ”ale fiinţei umane
dar şi o nouă concepţie despre legătura dintre drepturi şi îndatoriri.”
Gândirea budistă5 susține ideea că: ”toate fiinţele sunt egale în demnitate şi valoare,
toţi au dreptul la respect şi nimic nu poate justifica o atingere adusă vieţii lor, exploatarea
şi umilirea lor.”
Grecia antică6 susținea ”un anumit drept al cetăţii, constând în participarea
cetăţenilor la elaborarea legilor şi la conducerea societăţii prin ocuparea unor funcţii
publice. Deopotrivă, drepturile individuale reprezentau un instrument care garanta
libertăţile civile, dar nu era o garanţie individuală contra statului.” În decursul timpului,
gânditorii greci au apreciat drepturile omului ca drepturi fundamentale, eterne şi imuabile,
inerente naturii umane. Aristotel, Platon, Hesiod, Solon, Protagoras, Confucius, Ulpian şi
Pericle în lucrările lor suțin ideea de ”drepturile omului”. Ei susțineau că oamenii se nasc
egali si au drepturi egale să cultive virtutea, înțelepciunea, ca și expresii ale unui drept
natural și universal iar legea umana are valoare doar dacă corespunde legii universal.
Spre exempu: Aristotel în lucrarea ”Politica” preciza că: ”numai prin lege devine cineva
sclav ori liber, după natură oamenii nu se deosebesc însă cu nimic”; cetatea este ”o
realitate naturală” , iar omul, fiind prin natura sa destinat să trăiască în cetate, este „un
vieţuitor politic”. Platon susținea că: ”ideea de justiţie se regăseşte atât în fiecare individ,
cât şi în organizarea cetăţii, iar omul nu trebuie să răspundă „la o nedreptate cu alta, nici la
rău cu rău”, orice i-ar face un alt om”;   distinge între natura oamenilor (phúsis) şi convenţia
dintre aceştia (nomos), în sensul că prin natura lor fiinţele umane se aseamănă, dar prin
convenţie, adică prin lege, ele se diferenţiază.  cetatea este o realitate naturală, iar omul,
fiind prin natura sa destinat să trăiască în cetate, este „un vieţuitor politic””.
 Literatura de specialitate identifică în textele prezentate „primul germene al ideii de
drept natural.”7
În Roma antică,8 Marcus Tullius Cicero şi Seneca pun bazele noțiunilor de:
„libertatea individuală” şi „egalitatea între oameni” Pornind de la ideiile susținute de autorii
2
ibidem
3
ibidem
4
ibidem
5
ibidem
6
ibidem
7
omului/rasfoire/ Apud: N. Purdă, N. Diaconu, Protecţia juridică a drepturilor omului, ed. a 2-a, revăzută şi
adăugită, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 65.

greci, juriştii romani au pus bazele teoriei ”drepturilor naturale (ius naturale),” distingând
că:
 dreptul natural este aplicabil tuturor oamenilor
 dreptul civil se aplică doar membrilor cu drepturi egale ai cetăţii.
Filosofii stoici: Epictet, Seneca au propogat ideiile că: ”oamenii se nasc egali şi au
drepturi egale de a cultiva înţelepciunea şi virtutea ca expresii ale unui drept natural şi
universal; legea umană nu are valoare decât atunci când corespunde legii universale .”9
Creştinismul formulează idei ce le regăsim si in prezent și anume: ”egalitatea
oamenilor în faţa lui Dumnezeu, demnitatea fiinţei umane decurgând dintr-o concepţie
asupra originii divine a omului; referitor la drepturile fundamentale, creştinismul proclamă o
lipsă de diferenţieri între stăpân şi sclav, concepţia limitării puterii politice, adică a puterii
statului în raport cu individul.”10
Literatura de specialitate precieaza că ”nici ideile filosofice din Antichitate, nici cele
creştine despre om şi drepturile sale nu vedeau în fiinţa umană o valoare socială în sine,
iar recunoaşterea demnităţii umane nu era considerată un principiu de organizare socială,
ele având mai mult un caracter abstract, întrucât nu şi-au putut găsi transpunerea pe plan
economic, social, politic sau cultural (de pildă, în sclavagism nu puteau exista drepturi
opozabile puterii, deoarece societatea funcţiona pe baza unei ordini naturale ierarhizate,
inegalitare.”11
În Evul Mediu12 (în secolul al XVIII-lea)   a fost formulat pentru prima oară
conceptul de ”drepturile omului” în filosofia „dreptului naturii şi ginţilor”. La sfârşitul Evului
Mediu se conturează următoarele două doctrine privind statutul celor guvernaţi în
raporturile lor cu autorităţile:
I doctirnă – al cărei autor este Jean Bodin – promovează protecţia drepturilor omului
prin negarea lor, adică suveranitatea regelui nu poate să fie pusă la îndoială de nimeni, el
fiind obligat să respecte doar poruncile divine, dreptul natural şi principiile generale de
8
R. Miga-Beşteliu, C. Brumar, Protecţia internaţională a drepturilor omului. Note de curs, ed. a 5-a, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 6.
9
omului/rasfoire/ Apud: I. Cloşcă, I. Suceavă, Tratat de drepturile omului, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1995,
p. 26.
10
omului/rasfoire/ Apud: I. Cloşcă, I. Suceavă, Tratat de drepturile omului, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1995,
pp. 6-7.
11
omului/rasfoire/ Apud: C. Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole. Vol. I.
Drepturi şi libertăţi, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 20; O. Predescu, Convenţia europeană a drepturilor
omului şi dreptul penal român, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2006, p. 26.
12
curs, ed. a 5-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 5-7.

drept. Printre partizanii acestei doctrine s-a numărat şi Thomas Hobbes (1588-1679), care
considera că, lăsat singur, în anarhie, individul şi-ar ataca vecinii (homo homini lupus).
a II-a doctrină – contractul social –, oamenii consimt liber să iasă din starea naturală
pentru a găsi în stat securitatea juridică şi prosperitatea. De exemplu, John Locke (Eseu
asupra guvernării civile – 1690) afirmă că omul are drepturi imprescriptibile (de pildă,
dreptul de proprietate, dreptul la libertate personală, dreptul la legitimă apărare), pe care
societatea nu le creează, ci le apără, cetăţenii cedând statului numai dreptul de a pedepsi,
ce derivă din dreptul la legitimă apărare.
Literatura de specialitate13 precizează că ”Iluminismul francez (secolele al XVIII-lea
şi al XIX-lea) pune bazele celor mai importante teorii asupra drepturilor omului, care au
inspirat idealurile celor două mari revoluţii: franceză şi americană. Spre exemplu: Voltaire
este primul filosof care foloseşte noţiunea de „drepturile omului” și sustine ideea că prin
”contractul social se creează societatea politică şi omul este transformat în cetăţean,
beneficiar al unei egalităţi şi al unei libertăţi superioare libertăţii şi egalităţii naturale”. Jean-
Jacques Rousseau, în lucrarea ”Contractul social” (1762), arată că” „omul este născut
liber, dar pretutindeni este în lanţuri”, ceea ce înseamnă eliminarea oricăror structuri sau
mecanisme politice care ar fi de natură să afecteze demnitatea omului. Prin contractul
conceput de Rousseau, ”fiecare pune în comun persoana şi toată puterea lui, sub
conducerea supremă a voinţei generale. Cea mai importantă valoare este libertatea, ce nu
se poate garanta decât prin legi capabile să împiedice ca oamenii drepţi să fie oprimaţi de
cei răi. Astfel, prin contract, oamenii conferă statului drepturile lor naturale, pentru a le
primi înapoi sub forma drepturilor civile, care sunt drepturile naturale originare însoţite de
garanţii ale exercitării drepturilor.” Juristul şi filosoful Montesquieu, în lucrarea ”Despre
spiritul legilor,” susține că libertatea este „dreptul de a face tot ceea ce îngăduie legile”,
prin urmare, dacă un cetăţean ar putea să facă ceea ce legile interzic, el nu ar mai avea
libertatea, pentru că şi ceilalţi ar putea să facă la fel.   Potrivit lui Montesquieu, „separaţia
puterilor reprezintă singurul mijloc prin care se poate asigura respectul legilor într-un stat
în care este posibilă existenţa unui guvern legal”, aceasta fiind, în opinia sa, „cea mai
bună, dacă nu singura garanţie a respectării libertăţii indivizilor de către autorităţile
statale”.
13
curs, ed. a 5-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 7 -8; C. Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor
omului. Comentariu pe articole. Vol. I. Drepturi şi libertăţi, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 21; O. Predescu,
Convenţia europeană a drepturilor omului şi dreptul penal român, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2006, p. 26;
V. Luncan, V. Duculescu, Drepturile omului. Partea I, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1993, p. 13; I. Cloşcă,
I. Suceavă, Tratat de drepturile omului, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1995, pp. 26-27.

1.2. Planul juridic14
Lupta diverselor categorii sociale împotriva absolutismului feudal au dus la pariția

actelor engleze ca prime reglementări juridice care consacră drepturile omului ca drepturi
şi libertăţi individuale.
Magna Carta Libertatum, semnată la data de 15 iunie 1215 de regele Ioan Fără de
Ţară, la presiunea nobilimii şi a bisericii engleze este în opinia mai multor autori, primul
document european, dar şi din istorie, în care se schiţează elemente ale unei protecţii
juridice a persoanei umane. Elaborarea acesteia a avut ca scop reglementarea raporturilor
dintre rege şi nobilime. Ea consacră dreptul la judecată conform pct. 39: „Niciun om liber
nu va fi închis sau nimicit în vreun fel fără a fi judecat în mod legal de egalii săi potrivit
legilor ţării”. Din acest document reies primele dispozitii referitoare la: dreptul la viaţă şi la
libertate, dreptul la un proces echitabil, aspectele privind liberul acces la justiţie,
legalitatea şi echitatea procedurii, dar şi o primă referire la principiul legalităţii infracţiunilor
şi pedepselor. Literatura de specialitate concluzioneaza că: ” acest document îmbracă în
principal forma unui contract între rege, pe de o parte, şi baronii, negustorii şi episcopii
englezi, pe de altă parte, recunoscând acestora din urmă o serie de privilegii ce puteau fi
opuse casei regale. Totodată, este considerată prima Constituţie engleză.”15
The Petition of Rights (Petiţia Drepturilor), adresată regelui de către Parlamentul
englez, prevede următoarele: omul liber nu poate fi obligat să plătească impozit fără
consimţământul Parlamentului; un om liber nu poate fi citat împotriva legii; soldaţii şi
marinarii nu pot pătrunde în case particulare; în timp de pace, soldaţii şi marinarii nu pot fi
pedepsiţi. Astfel sunt consacrate inviolabilitatea domiciliului şi principiul legalităţii obligaţiei
de a contribui la cheltuielile publice.16
În Marea Britanie, în timpul revoluţiei burgheze, Habeas Corpus Act – lege adoptată
de Parlament în anul 1679 – garantează inviolabilitatea persoanei, precum şi respectul
drepturilor persoanei inculpate sau deţinute, în sensul obligaţiei statului de a prezenta o
14
omului/rasfoire/ Apud: C. Călinoiu, V. Duculescu, Drept constituţional şi instituţii politice, ediţie revăzută şi
completată, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2005, p. 116; O. Predescu, Convenţia europeană a drepturilor omului
şi dreptul penal român, cit. supra, p. 28; R. Miga-Beşteliu, C. Brumar, Protecţia internaţională a drepturilor
omului. Note de curs, ed. a 5-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 9; C. Bîrsan, Convenţia europeană
a drepturilor omului. Comentariu pe articole. Vol. I. Drepturi şi libertăţi, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 21;
O. Predescu, Protecţia internaţională a drepturilor omului, Ed. Omnia Uni S.A.S.T., Braşov, 2010, p. 30.
15
16

persoană deţinută în faţa unui judecător, care să decidă cu privire la legalitatea deţinerii
17
sale. Este considerată a doua Constituţie engleză.
Legea proclamând drepturile şi libertăţile supuşilor şi reglementând
succesiunea la tron, (Bill of Rights), adoptată la 13 februarie 1689, recunoaşte, printre
alte drepturi, libertatea cuvântului, dreptul la alegeri libere, eliberarea sub cauţiune,
interdicţia pedepselor ilegale şi crude, obligaţia comunicării imediate către deţinut a
motivelor arestării ş.a.18
Declaraţia de independenţă a coloniilor engleze din America, adoptată la 4 iulie
1776 la Philadelphia, şi Declaraţia Revoluţiei franceze privind drepturile omului şi
cetăţeanului, din 26 august 1789, cuprind prevederi referitoare la: egalitatea în faţa legii a
tuturor persoanelor, dreptul de a participa direct la elaborarea legilor, garanţii cu privire la
reţinere, arestare şi acuzare, libertatea cuvântului şi a presei etc. Aceste declaraţii au dat
expresie concepţiei dreptului natural, enunţând drepturi şi libertăţi dintr-o perspectivă
individualistă şi liberalistă, drepturile omului fiind înfăţişate ca drepturi subiective, pe care
fiecare persoană le poate valorifica împotriva statului. Aşa fiind, statul trebuie să se abţină
de la orice acţiune contrară drepturilor omului şi să nu intervină decât pentru a împiedica o
conduită dăunătoare altor persoane.19
Tot în plan juridic trebuie remarcată adoptarea de constituţii scrise – S.U.A., Franţa,
Olanda (1798), Suedia (1809), Spania (1812), Belgia (1831) ş.a.20
1.3. Planul cooperării între state21
Doctrina22 ne precizează că: ”Până în anul 1945, procesul de protecţie prin

instrumente juridice a drepturilor omului pe plan internaţional a avut un caracter
17
Fr. Sudre. Drept european si international al drepturilor omului, Editura Polirom, Iasi, 2006, pp.3-37.
18
O., Predescu.N.,M:, Vladoiu. Drept european si international al drepturilor omului, Editura Hamangiu,
Bucuresti, 2014, pp.4-27.
19
20
omului/rasfoire/
21
omului/rasfoire/ apud: R. Miga-Beşteliu, C. Brumar, Protecţia internaţională a drepturilor omului. Note de
curs, ed. a 5-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, pp. 13-14; Fr. Sudre. Drept european si international
al drepturilor omului, Editura Polirom, iasi, 2006, pp.3-40. O., Predescu.N.,M:, Vladoiu. Drept european si
international al drepturilor omului, Editura Hamangiu, Bucuresti, 2014, pp.7-30. O. Predescu, Convenţia
europeană a drepturilor omului şi dreptul penal român, cit. supra, p. 32; B. Selejan-Guţan, Protecţia
europeană a drepturilor omului, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004, p. 5-50; D.J. Harris, Cases and Materials on
International Law, 4th ed., Ed. Sweet & Maxwell, Londra, 1991, p. 136; O. Predescu, Protecţia internaţională
a drepturilor omului, Ed. Omnia Uni S.A.S.T., Braşov, 2010, pp. 4-30.
22
al drepturilor omului, Editura Polirom, iasi, 2006, pp.35; O., Predescu.N.,M:, Vladoiu. Drept european si
international al drepturilor omului, Editura Hamangiu, Bucuresti, 2014, pp.7-30.

fragmentar, limitat la anumite categorii sociale şi la anumite drepturi deoarece dreptul

internaţional clasic era conceput ca drept al societăţii statelor care reflecta interesele
acestora. Din art. 15 din Pactul Societăţii Naţiunilor constatăm că existau probleme pe
care dreptul internaţional le lăsa în competenţa exclusivă a statelor inclusivi problematica
drepturilor omului, ce ţinea de competenţa exclusivă a statelor, individul lăsând în seama
suveranului grija de a fi protejat. Ca atare, conexiunea dintre individ şi stat exprimată prin
cetăţenie, precum şi tipul relaţiilor dintre state reprezentau factorii de care depindea gradul
de respectare a drepturilor omului. ”
Literatura de specialitate susține că: ”O primă punere în practică a legăturii dintre
individ şi stat exprimate prin cetăţenie este protecţia pe care statul trebuie să o acorde pe
plan extern propriilor cetăţeni (prin punerea în mişcare a acţiunii diplomatice sau a celei
judiciare internaţionale), cu precizarea că exercitarea protecţiei diplomatice este un drept
discreţionar al statului. O altă aplicaţie a principiului legăturii exprimate prin cetăţenie dintre
individ şi stat o reprezintă intervenţiile de umanitate constând în folosirea forţei armate în
mod unilateral de către un stat, pentru a apăra viaţa şi bunurile naţionalilor săi, a căror
siguranţă este ameninţată într-un alt stat.”23
Doctrina24 prezintă, cu titlu de exemplu, o serie de tratate şi convenţii care au
legătură cu drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, în succesiunea adoptării lor,
începând cu perioada de dinaintea izbucnirii Primului Război Mondial şi până la momentul
adoptării Declaraţiei universale a drepturilor omului. Spre exemplu:
I. Actul final al Congresului de la Viena (1815) s-au garantat libertatea religioasă şi
unele drepturi civile şi politice pentru anumite comunităţi;25
II. Tratatele de la Paris (1856) şi Berlin (1878) au inclus prevederi referitoare la
protecţia religiei creştine.
III. Convenţii internaţionale bilaterale şi multilaterale privind limitarea şi interzicerea
traficului cu sclavi:26
1. Actul general al Conferinţei de la Berlin din 1885 şi Actul Conferinţei
antisclavagiste de la Bruxelles din 1889-1890, care prevedeau suprimarea
23
Universul Juridic, Bucureşti, 2010, pp. 13-14; O., Predescu.N.,M:, Vladoiu. Drept european si international al
drepturilor omului, Editura Hamangiu, Bucuresti, 2014, pp.7-30.
24
omului/rasfoire/
25
omului/rasfoire/ apud: C.A. Colliard, A. Manin, Droit international et histoire diplomatique. Documents choisis,
vol. II, Ed. Montchrestien, Paris, 1970, p. 1815, apud O. Predescu, Convenţia europeană a drepturilor omului
şi dreptul penal român, cit. supra, p. 31.
26
omului/rasfoire/ apud: O. Predescu, Convenţia europeană a drepturilor omului şi dreptul penal român, cit.
supra, p. 32.

sclaviei şi a comerţului cu sclavi în Africa Centrală şi în zona maritimă a

Oceanului Indian;
2. Convenţia de la Geneva din 1925, încheiată în cadrul Societăţii Naţiunilor, care
extindea suprimarea sclaviei la toate regiunile lumii; 
3. Convenţia suplimentară cu privire la abolirea sclaviei, a traficului cu sclavi şi a
instituţiilor şi practicilor analoge sclaviei, semnată la 7 septembrie 1956, intrată
în vigoare la 30 aprilie 1957;
4. Pactul internaţional asupra drepturilor civile şi politice;
IV. Dintre instrumentele juridice privind protecţia victimelor războiului menţionăm:27
1. Convenţia de la Geneva din 1864 privind respectarea imunităţii spitalelor şi
îngrijirea soldaţilor răniţi şi bolnavi;
2. Convenţia de la Haga din 1899 asupra legilor şi obiceiurilor războiului pe uscat;
3. Convenţia din 1907 privind războiul maritim şi soarta răniţilor în război;
4. Convenţia de la Geneva din 1929 referitoare la soarta răniţilor şi soldaţilor din
armatele în campanie şi tratamentul prizonierilor de război.
Încheierea tratatelor de pace ca urmare a Primului Război Mondial a constituit o
etapă semnificativă în dreptul internaţional public. În cadrul lor se precizează mai bine
protecţia drepturilor omului, mai ales cu privire la drepturile minorităţilor naţionale de pe
teritoriile noilor state naţionale apărute după prăbuşirea Imperiului Austro-Ungar. 28
Literatura de specialitate precizează că: ”A doua jumătate a secolului al XX-lea
marchează apariţia a ceea ce se numeşte „dreptul internaţional al drepturilor
omului”. Oamenii au drepturi garantate pe plan internaţional, dar ca persoane individuale,
şi nu ca cetăţeni ai unui anumit stat, ceea ce îl deosebeşte fundamental de dreptul
internaţional tradiţional, la care ne-am referit mai sus. Acest lucru a favorizat adoptarea
unor instrumente juridice internaţionale de protecţie a drepturilor individuale, precum şi
crearea unor instituţii internaţionale competente a proteja indivizii contra încălcării
drepturilor lor de către state. Totodată, problema protecţiei drepturilor omului trece din
sfera exclusivă a dreptului intern al statelor în cea a dreptului internaţional. Tot astfel, în
conformitate cu aceste reglementări, individul dobândeşte şi capacitate procedurală
internaţională, el putând sesiza direct instanţe internaţionale, cum ar fi: Comitetul
Drepturilor Omului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Curtea de Justiţie a Uniunii
Europene ş.a. Trebuie însă subliniat că, aşa cum se arată în doctrină, individul devine
beneficiarul acestor drepturi şi capacităţi doar în baza acordului statelor, având deci o
27
R. Miga-Beşteliu, C. Brumar, op. cit., p. 15 (nota de subsol 1)
28
O. Predescu, Convenţia europeană a drepturilor omului şi dreptul penal român, cit. supra, p. 32.

personalitate juridică internaţională „derivată” din acesta, prin intermediul tratatelor

internaţionale”. 29
Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite, adoptată la San Francisco în anul 1945, a avut
un rol deosebit în pătrunderea drepturilor omului în ordinea juridică internaţională, trecând
dincolo de bariera statală care separa dreptul intern de cel internaţional. Nu a prevăzut
însă un catalog al drepturilor şi libertăţilor.30
Declaraţia universală a drepturilor omului, din 10 decembrie 1948, avea să confere
substanţă formulării „drepturile omului” şi un conţinut minimal clar.31
TEME DE AUTOEVALUARE
1. Conturarea ”drepturilor omului” in Antichitate
2. Conturarea ”drepturilor omului” in Crestinism.
3. Conturarea ”drepturilor omului” in gandiriea filosofilor stoici.
4. Conturarea ”drepturilor omului” in Iluminismul francez.
5. Conturarea ”drepturilor omului” in Evul Mediu.
29
al drepturilor omului, Editura Polirom, iasi, 2006, pp.35; O., Predescu.N.,M:, Vladoiu. Drept european si
international al drepturilor omului, Editura Hamangiu, Bucuresti, 2014, pp.7-30. O. Predescu, Convenţia
europeană a drepturilor omului şi dreptul penal român, cit. supra, p. 32; B. Selejan-Guţan, Protecţia
europeană a drepturilor omului, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004, p. 5-7.; D.J. Harris, Cases and Materials on
International Law, 4th ed., Ed. Sweet & Maxwell, Londra, 1991, p. 136.
30
omului/rasfoire/
31
omului/rasfoire/


Drepturile omului și protecția drepturilor omului. Noțiune, trăsături și categorii
Capitolul 2.
DREPTURILE OMULUI SI PROTECȚIA DREPTURILOR
OMULUI. NOȚIUNE, TRĂSĂTURI ȘI CATEGORII32
CONŢINUT
2.1. Noțiunea de ”drepturile omului si de protecția internațională a drepturilor

omului”
2.2. Izvoarele ”de protecție a drepturilor omului”
2.3. Trăsăturile caracteristice ale ”protecției internaționale a drepturilor omului”
2.4. Categorii de ”drepturi ale omului”
OBIECTIVE
Studiul acestei teme va ajuta la înţelegerea noțiunilor de: ”drepturile omului și

protecția internațională a drepturilor omului”, care sunt izvoarele protecței drepturilor
omului, care sunt trăsăturile protecției internaționale a drepturilor omului si care sunt
categoriile de drepturi ale omului.
32
Universul Juridic, Bucureşti, 2010, pp. 23-38; C. Cehan. A. Harută. Protecția internațională a drepturilor
omului. Note de curs., Chisinau, 2013, pp.1-15; R., Petraru. Protecția juridică a drepturilor omului.Suport de
curs , Universitatea ”Petre Andrei”, Iasi, 2018, pp 4-5; O. Predescu, Protecţia internaţională a drepturilor
omului, Ed. Omnia Uni S.A.S.T., Braşov, 2010, p. 30; L. Lenkin. The Age of Rights, New York, Columbia,
University Press, p.38; O., Predescu.N.,M:, Vladoiu. Drept european si international al drepturilor omului,
Editura Hamangiu, Bucuresti, 2014, pp.7-30.

2.1. Noțiunile de: ”drepturile omului si de protecția internațională a

drepturilor omului”
În literatura de specialitate33 în privința denumirii sunt doua curente:

 Curentul englez care foloseşte expresia „huinan rights" care pune accentul pe
drepturi, calificate ca fiind umane;
 curentul francez care le denumeşte ,.droits de l'Homme" care pune accentul
este pus pe om, ca titular al drepturilor ocrotite, ca esenţă a tot ceea ce
înseamnă demnitatea fiinţei umane, indiferent că este vorba despre femeie sau
bărbat.
Literatura de specialitate34 definește drepturile omului ca fiind drepturile subiective
individuale, esenţiale pentru existenţa, demnitatea, libertatea, egalitatea, fericirea şi libera
dezvoltare a fiinţei umane, consacrate şi garantate prin normele dreptului internaţional
public.
Literatura de specialitate străină definește drepturile omului ca fiind acele libertăți,
imunități și beneficii stabilite în conformitate cu valorile contemporane, pe care orice ființă
umană este îndreptățită sa le pretindă de la societatea în care trăiește.35
Protecţia internaţională a drepturilor omului este definita de doctrină ca fiind
”acea parte a dreptului internaţional public ale cărei norme reglementează drepturile
subiective esenţiale pentru persoana umană, conţinutul acestora şi garanţiile existente
pentru respectarea şi exercitarea lor în plan internaţional”36.
Drepturile omului nu sunt conferite de dreptul internaţional, ele decurg din
identitatea universală a persoanei umane, ţin de simpla calitate de fiinţă umană 37.
2.2. Izvoarele ”de protecție a drepturilor omului”38
Literatura de specialitate39 clasifică sursele internaţionale de protecţie şi consacrare a

drepturilor omului se clasifică în:
a) surse convenţionale sunt date de tratatele internaţionale în materia drepturilor
omului;
33
C. Cehan. A. Harută. Protecția internațională a drepturilor omului. Note de curs., Chisinau, 2013, pp.1-15
34
R., Petraru. Protecția juridică a drepturilor omului.Suport de curs , Universitatea ”Petre Andrei”, Iasi, 2018,
p.4.
35
L. Lenkin. The Age of Rights, New York, Columbia, University Press, p.38.
36
37
38
R., Petraru. Protecția juridică a drepturilor omului. Suport de curs , Universitatea ”Petre Andrei”, Iasi, 2018,
p.5.
39
ibidem

b) surse cutumiare constau într-o practică îndelungată, constantă şi repetată,

considerată ca fiind obligatorie din punct de vedere juridic de subiectele dreptului
internaţional public. În domeniul drepturilor omului, anumite norme juridice au intrat în
domeniul cutumiar, precum: interzicerea scalviei, interzicerea genocidului, interzicerea
discriminării rasiale, interzicerea muncii forţate, a torturii, egalitatea între sexe;
c) surse jurisprudenţialereprezintă una din cele mai bogate surse în materia protecţiei
drepturilor omului, întrucât de cele mai multe ori interpretarea şi aplicarea corectă a
normelor convenţionale nu este posibilă decât în baza jurisprudenţei dezvoltate pe baza
acestora, căpătând astfel un rol din ce în ce mai important;
d) alte surse internaţionale de consacrare şi protecţie a drepturilor omului. Astfel de
surse sunt de trei feluri: acte internaţionale adoptate de organe ale unor organizaţii
internaţionale, cu forţă juridică propriu-zisă (hard law), adică acele acte prin care se
creează organe subsidiare ale unor organizaţii internaţionale, se atribuie competenţe unor
organe sau se stabilesc proceduri de protecţie a drepturilor omului în faţa unor organe ale
organizaţiilor internaţionale; acte interne adoptate de organe ale unor organizaţii
internaţionale, cu caracter declarator sau programator (soft law). Cel mai important şi mai
cunoscut act de soft law este Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, în preambulul a
numeroase tratate internaţionale făcându-se referire la aceasta, dar şi în planul dreptului
intern, unde se face referire în unele constituţii; acte cu caracter politic şi juridic (soft law),
adoptate în cursul unor conferinţe sau alte reuniuni internaţionale, desfăşurate sau nu în
cadrul unor organizaţii internaţionale. Acestea nu prezintă forţă juridică deosebită, dar nici
aceasta nu trebuie negată. Un exemplu de astfel de act de soft law este Declaraţia şi
Programul de acţiune, adoptate la Viena în cadrul Conferinţei mondiale asupra drepturilor
omului in 1993.
2.3. Trăsăturile caracteristice ale ”protecției internaționale a
drepturilor omului”40
Potrivit doctrinei protecţia internaţională a drepturilor omului prezintă următoarele
trăsături:41
1. ”excluderea competenţei naţionale exclusive în materia drepturilor omului – statul
parte la o convenţie internaţională care proclamă protecţia drepturilor omului este
40
Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 24-28.
41
Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 24-28; O., Predescu.N.,M:, Vladoiu. Drept european si international al
drepturilor omului, Editura Hamangiu, Bucuresti, 2014, pp.7-30.

obligat să garanteze atât drepturile protejate pentru propriii lui cetăţeni, cât şi pe
cele ale tuturor indivizilor care se află pe teritoriul său, indiferent de cetăţenie;
2. existenţa unor mecanisme internaţionale jurisdicţionale sau nonjurisdicţionale de
monitorizare a modului în care statele respectă drepturile omului, care au drept
scop protecţia drepturilor omului şi care pot fi declanşate direct de către individ;
3. excluderea regulii reciprocităţii şi crearea unui regim internaţional de ordine
publică – problematica drepturilor omului nu este o chestiune contractuală, ci una
obiectivă, ce face parte din ordinea publică internaţională. Cele mai importante
drepturi (de exemplu, dreptul la viaţă, reprimarea genocidului) au valoare de ius
cogens, fiind obligatorii pentru toate statele;
4. subsidiaritatea consacrării şi garantării internaţionale a drepturilor omului faţă de
consacrarea şi garantarea lor în plan intern – nivelul internaţional de protecţie
reprezintă un standard minim, adică statele nu pot, în plan intern, să deroge în jos
de la acesta; ele pot însă asigura o protecţie sporită a drepturilor omului la nivel
naţional. Structura internaţională intervine numai în ultimă instanţă, faţă de violări
ale drepturilor omului, în situaţia în care mecanismele statale sunt
nesatisfăcătoare. De aici rezultă regula obligativităţii parcurgerii în prealabil a căilor
interne de recurs înainte de sesizarea unui organism internaţional;
5. aplicarea directă a normelor internaţionale în materia drepturilor omului –
aptitudinea unei norme internaţionale de a crea în mod direct drepturi şi obligaţii în
beneficiul/sarcina particularilor reprezintă efectul direct al acelei norme. Trebuie
reţinut că nu toate normele din materia protecţiei internaţionale au efect
direct. Aplicarea directă se face doar în sistemele interne care au adoptat
concepţia monistă, iar norma internaţională, pentru a fi aplicată direct, este
necesar să aibă un conţinut precis şi complet, să nu aibă nevoie de acte ulterioare
de transpunere, de punere în aplicare;
6. poziţia particularului se referă la capacitatea individului de a fi titular de drepturi şi
obligaţii şi de a fi parte la o serie de proceduri jurisdicţionale şi non-jurisdicţionale
în materia dreptului internaţional. În principiu, individul nu este subiect de drept
internaţional. Norma internaţională îl afectează numai dacă, la momentul adoptării
ei, statele şi-au exprimat intenţia de a conferi particularilor drepturi şi obligaţii în
ordinea juridică internaţională, condiţie ce este îndeplinită şi de normele
internaţionale în materia drepturilor omului. Acestea din urmă creează direct
drepturi pentru indivizi, care devin astfel titulari de drepturi în baza normelor
juridice internaţionale şi le pot invoca în faţa organelor interne şi

internaţionale. Totodată, particularii sunt parte la proceduri internaţionale de

garantare a drepturilor omului, inclusiv la proceduri cu caracter jurisdicţional,
având uneori chiar dreptul de a sesiza aceste organe internaţionale.”
2.4. Categorii de ”drepturi ale omului”42
Drepturile omului sunt împărțite în următoarele categorii:

a. Drepturi civile şi politice denumite şi drepturi din “prima generaţie”;
b. Drepturile economice, sociale şi culturale denumite şi drepturi din “a doua
generaţie”.
c. Drepturile omului din “a treia generaţie”denumite și „drepturi de
solidaritate”.
a. Drepturi civile şi politice denumite si drepturi din “prima generaţie” cuprind
în sfera drepturilor si libertăților negative menite să protejeze persoana de ingerința
excesivă a statului si au autorităților publice.43 Această categorie de drepturi includ:44
dreptul la viaţă; interzicerea torturii, a aplicării unor pedepse sau tratamente crude,
inumane ori degradante; interzicerea sclaviei; interzicerea muncii forţate; dreptul fiecăruia
la libertatea şi securitatea persoanei sale; dreptul persoanelor arestate sau deţinute de a fi
tratate cu umanitate; dreptul la egalitate în faţa legii; dreptul la prezumţia de nevinovăţie;
dreptul persoanei de a i se recunoaşte pretutindeni personalitatea umană; respectul vieţii
personale şi de familie; libertatea conştiinţei, gândirii şi religiei; dreptul la asociere; dreptul
la întrunire paşnică; dreptul de a întemeia o familie; libertatea de circulaţie, inclusiv de a
părăsi propria tară şi de a reveni în aceasta; dreptul de a lua parte la conducerea treburilor
publice; dreptul de a alege şi de a fi ales; dreptul de a fi ales în condiţii de egalitate în
funcţii publice etc. Categoria aceasta de drepturi din “prima generaţie” este cea mai uşor
de asigurat sub aspectul implementării, presupunând numai măsuri de ordin legislativ, ce
pot fi adoptate de fiecare stat. Aceste drepturi au constituit primele categorii de drepturi
proclamate prin actele normative ale statelor. Totuşi, întinderea lor, după cum o dovedeşte
realitatea, variază în funcţie de sistemul politic pe care societatea respectivă îl are şi de
importanţa pe care acesta o acordă drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. Drepturile care
aparțin acestei generații sunt reglementate de Pactul Internațional cu privire la Drepturile
42
Universul Juridic, Bucureşti, 2010, pp. 39-325; R., Petraru. Protecția juridică a drepturilor omului.Suport de
curs , Universitatea ”Petre Andrei”, Iasi, 2018, pp.7-10.
43
D., Balahur. Protecția europeană a drepturilor omului. Suport de curs, Univ ”Al I Cuza, Iași, p 19.
44

Civile si Politice.
b. Drepturile economice, sociale şi culturale denumite si drepturi din “a doua
generaţie” vizează obligații pozitive ale statului de a interveni (de a face) pentru a
asigura valorificarea drepturilor pozitive45. Această categorie de drepturi cuprind:
dreptul la muncă liber aleasă sau acceptată, care să asigure, îndeosebi, un salariu
echitabil şi o recunoaştere egală pentru o muncă de valoare egală; dreptul oricărei
persoane de a se bucura de condiţii de muncă juste şi prielnice; dreptul egal pe care îl au
bărbatul şi femeia de a beneficia de drepturi economice, sociale şi culturale; dreptul
persoanei, în vederea favorizării şi ocrotirii intereselor sale economice, de a forma cu alte
persoane sindicate; dreptul la grevă, exercitat în conformitate cu legile fiecărei ţări; dreptul
persoanei la securitate socială, inclusiv la asigurări sociale; dreptul la acordarea unei
asistenţe cât mai largi familiei; ocrotirea mamelor, copiilor şi adolescenţilor; dreptul oricărei
persoane la un nivel de trai suficient pentru ea însăşi şi familia sa; dreptul Ia sănătate
fizică şi mentală; dreptul la educaţie; dreptul fiecărei persoane de a participa la viaţa
culturală; dreptul de a beneficia de progresul ştiinţific şi de aplicaţiile sale, etc. Realităţile
vieţii contemporane demonstrează că din punct de vedere economic şi social statele se
află la nivele de dezvoltare diferite. Decalajele care se înregistrează între state, în aceste
domenii - şi care de multe ori sunt destul de mari -‚ determină la rândul lor, ca realizarea
drepturilor omului să fie condiţionată de evoluţia factorilor economici şi sociali, multe dintre
acestea rămânând ca obiective de atins în viitor. Realizarea efectivă a unor astfel de
drepturi implică adoptarea unor măsuri economice, politice şi sociale, în cadrul unei politici
mai largi şi de lungă durată care presupune, de multe ori, nu numai efortul propriu al
statelor respective, ci şi un sprijin internațional.46 Drepturile care aparțin acestei generații
sunt reglementate de Pactul Internațional cu privire la Drepturile Economice, Sociale si
Culturale.
c. Drepturile de ”solidaritate” denumite si drepturi din “a treia generaţie”
vizează o serie de drpeturi noi (drepturi colective)47 ca expresie a unei concepţii mai
largi asupra problematicii şi drepturilor omului favorizând în asamblu o serie de interese
comune ale popoarelor şi comunităţii internaţionale. Spre exemplu fac parte din această
categorie: dreptul la dezvoltare (prin asigurarea accesului tuturor naţiunilor la resursele de
bază, la repartizarea echitabilă a dezvoltării); dreptul la mediu înconjurător sănătos (în
condiţiile agravării poluării, ca urmare a dezvoltării industriale şi altor fenomene poluante);
45
46
47

dreptul la mediu social corespunzător (de combatere a terorismului, criminalităţii, folosirii

de droguri); dreptul la pace şi securitate (de combatere a conflictelor şi ameninţării
stabilităţii şi securităţii). Această categorie de drepturi nu este prevăzută într-un tratat
48
anume ci sunt considerate a fi un raspuns la creșterea interdependențelor si globalizării,
la nevoia de a asigura o alinață între persoane, societate civilă- stat- corporații, etc., în
scopul unei mai bune gestionări a problemelor la nivel regional si global.49
Între cele trei generaţii de drepturi ale omului există o strânsă şi permanentă
legătură, iar nu relaţii de opoziţie. Ele constituie drepturi unitare şi necesită ca statul şi
societatea în ansamblu să acţioneze pentru asigurarea exercitării tuturor categoriilor de
drepturi individuale, astfel încât acestea să poată fi realizate în favoarea cetăţenilor în mod
egal.50
Trebuie, de asemenea, subliniat că drepturile omului se impun a fi puse în aplicare
de fiecare individ în strânsă interdependenţă cu îndatoririle faţă de semenii săi, faţă de
societate. Aceste drepturi, cu excepţiile de rigoare, nu constituie drepturi absolute ale
indivizilor, existând obligaţia fiecăruia de a nu încălca drepturile celorlalte fiinţe umane,
numai în acest mod exercitarea drepturilor omului putându-se realiza în condiţii de deplină
egalitate pentru toţi.51
1. Explicati ce intelegem prin drepturi din “prima generaţie”.
2. Explicati ce intelegem prin drepturi din “a doua generaţie”.
3. Explicati ce intelegem prin drepturi din “a treia generaţie”denumite si „drepturi de
solidaritate”.
48
Declarația asupra dreptului la dezvoltare adoptată de Adunarea generala a ONU prin Rezoluția nr41/128
din 4 decembrie 1986.
49
50
51
ibidem


Sistemul juridic de protecție al drepturilor omului pe plan internațional
Capitolul 3.
SISTEMUL JURIDIC DE PROTECȚIE AL DREPTURILOR
OMULUI PE PLAN INTERNAȚIONAL
CONŢINUT
3.1. Sistemul Societăţii Naţiunilor (Liga Națiunilor)

3.2. Sistemul Organizației Națiunilor Unite
3.3. Mecanisme speciale ale Naţiunilor Unite pentru supravegherea respectării
drepturilor omului
3.4.Instrumente juridice de protecție a drepturilor omului
OBIECTIVE
Studiul acestui capitol ne va ajuta să înțelegem sistemul juridic de protecție al

drepturilor omului pe plan internațional.
Ne propunem sa prezentam notiuni referitoare la:
1.Sistemul Societăţii Naţiunilor (Liga Națiunilor);
2. Sistemul Organizației Națiunilor Unite ;
3. Mecanisme speciale ale Naţiunilor Unite pentru supravegherea respectării
drepturilor omului;
4.Instrumente juridice de protecție a drepturilor omului.

3.1. Sistemul Societăţii Naţiunilor (Liga Națiunilor)
Societatea Naţiunilor a luat fiinţă în luna iunie, anul 1919 în urma Tratatului de Pace
din 1919 de la Versailles52 care prevedea crearea Ligii Națiunilor53, un țel important
pentru președintele american Woodrow Wilson. Liga Națiunilor avea să arbitreze
conflictele dintre națiuni înainte ca ele să fi ajuns la război. La o săptămână după
deschiderea Conferinţei de Pace de la Paris s-a constituit o comisie condusă de cel care a
consacrat, în 1918, dreptul de autodeterminare naţională (principiul naţionalităţilor),
preşedintele SUA Woodrow Wilson54, cu sarcina elaborării actului constitutiv ca parte a
Tratatului de pace. Proiectul final, denumit Pactul Societăţii Naţiunilor, a fost aprobat în
unanimitate. Cele mai importante ţeluri ale Societăţii Naţiunilor au fost cele legate de
promovarea păcii şi prevenirea războiului, dar şi chestiunea protecţiei drepturilor
52
https://ro.wikipedia.org/wiki/Tratatul_de_la_Versailles :”Tratatul de la Versailles din 1919 este un tratat
de pace creat ca rezultat al negocierilor de 6 luni purtate la Conferința de Pace de la Paris din 1919, ce a
dus la încheierea oficială a Primului Război Mondial între forțele Aliaților (Franța, Anglia, SUA, Italia,
Japonia, Polonia, România, Serbia, Cehoslovacia) și cele ale Puterilor Centrale (Germania, Austro-Ungaria,
Imperiul Otoman, Bulgaria). Tratatul este urmarea armistițiului semnat la 11 noiembrie 1918, în pădurea
din Compiègne, ce a pus punct luptelor. Tratatul stipula ca Germania să-și asume completa responsabilitate
pentru declanșarea războiului și să plătească mari compensații (reparații de război) trupelor
aliate. Germania pierdea, de asemenea, teritorii în favoarea țărilor vecine, suferea o severă limitare a forțelor
militare și a fost deposedată de coloniile sale africane și cele de dincolo de ocean. Reprezentanții
noului Guvern german (Republica de la Weimar) au fost obligați de către învingători să semneze acest tratat,
altfel luptele aveau să înceapă iarăși. Ministrul de Externe al Germaniei, Hermann Müller, a
semnat Tratatul la 28 iunie 1919. Tratatul a fost ratificat de către Liga Națiunilor la 10 ianuarie 1920.
În Germania, tratatul a cauzat un șoc, resimțit, deseori, ca o traumă sau un complex anti-Versailles, care, în
cele din urmă, a contribuit la colapsul Republicii de la Weimar, în 1933, și la accederea lui Adolf Hitler la
putere.”
53
https://ro.wikipedia.org/wiki/Societatea_Na%C8%9Biunilor : ”Societatea Națiunilor sau Liga Națiunilor a
fost o organizație interguvernamentală înființată în urma Conferinței de Pace de la Paris care a pus
capăt Primului Război Mondial și precursoarea Organizației Națiunilor Unite. Societatea a fost prima
organizație internațională de securitate având obiectivul principal să mențină pacea mondială. În perioada de
maximă dezvoltare, între 28 septembrie 1934 și 23 februarie 1935, a avut 58 membri. Stabilite în Pactul
Societății Națiunilor, scopurile principale ale Societății erau prevenirea războiului prin securitate colectivă,
dezarmarea, și rezolvarea disputelor internaționale prin negociere și arbitraj. Printre altele erau tratate și
probleme precum condițiile de muncă, tratamentul corect a locuitorilor indigeni, traficul de persoane și a
drogurilor, comercializarea armelor, sănătatea mondială, prizonierii de război, și protejarea minorităților din
Europa.Filozofia diplomatică a Ligii Națiunilor a reprezentat o schimbare radicală a gândirii politice față de
ultimele sute de ani precedenți. Societatea nu dispunea de forțe armate proprii, ci depindea de Marile
Puteri pentru a-și pune în aplicare rezoluțiile, menținerea sancțiunilor economice pe care Societatea le
impunea sau să i se ofere o armată pe care Societatea să o poată folosi când va fi necesar. Cu toate
acestea, ezitau adesea să o folosească. Sancțiunile puteau, de asemenea, să nemulțumească membrii
Societății, prin urmare nu se puteau conforma cu acestea. Când Societatea i-a acuzat pe soldații italieni că
ținteau corturile medicale ale Crucii Roșii în timpul celui de-al Doilea Război Italo-Etiopian, Benito
Mussolini a răspuns că „Societatea Națiunilor este extrem de eficientă atunci când ciripesc păsărelele, dar își
pierde complet utilitatea atunci când atacă uliii”.După o serie de succese și unele eșecuri din anii 1920, Liga
s-a dovedit neputincioasă în fața agresiunii Puterilor Axei din anii 1930. Germania a părăsit Societatea
Națiunilor, urmată apoi de Japonia, Italia, Spania și alții. Declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial a
însemnat eșecul scopului principal al Societății, acela de a împiedica o nouă conflagrație
mondială. Organizația Națiunilor Unite a înlocuit-o după sfârșitul războiului și a moștenit un număr de agenții
și organizații fondate de Societate.”
54
Vezi şi Pentassuglia, Gaetano, State Sovereignty, Minorities and Self-Determination: A Comprehensive
Legal View, în International Journal of Minority and Group Rights 9/2002, Kluwer Law International, p. 303

minorităţilor a ocupat un loc aparte, la început nu din cauze umanitare, ci din dorinţa de a
preveni izbucnirea unui nou război mondial.55
Tratatele de pace şi tratatele minorităţilor, elaborate de Conferinţa de Pace de la
Paris (1919-1920), au abordat amplu şi profund fenomenul protecţiei drepturilor
minorităţilor naţioanale şi au instaurat sistemul protecţiei selective 56. Acestea, împreună cu
dispoziţiile Societăţii Naţiunilor în materie, formează aşa-numitul sistem de protecţie a
minorităţilor de limbă, rasă şi religie, aflat sub egida Societăţii Naţiunilor (1920-1938)57.
3.2. Sistemul Organizației Națiunilor Unite
În anul 1943 în cadrul Conferinței la Nivel Inalt de la Teheran unde au participat șefii
de stat din SUA, Anglia si URSS s-a adoptat hotărârea ca minștrii de externe ai celor trei
state să pregateasca proiectul statutului noii organizații.
În data de 26 iunie 1945 la Conferința Națiunilor Unite privind Organizația
Internațională de la San Francisco, California, SUA ,la care au participat 50 de state din
cele 51 de state membre originale a fost semnată Carta Organizației Națiunilor Unite, un
tratat prin care se înființează Organizația Națiunilor Unite.
Carta a intrat în vigoare la data de 24 octombrie 1945, după ce a fost ratificată de
către cei cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate: Republica China (mai târziu
înlocuită cu Republica Populară Chineză), Franța, Uniunea Republicilor Socialiste
Sovietice (mai târziu înlocuită de Federația Rusă), Regatul Unit al Marii Britanii, și Statele
Unite ale Americii și ulterior si de majoritatea celorlalte state semnatare.
Carta ONU nu face decât vagi trimiteri spre drepturile omului.
Crearea ONU a permis redefinirea preocupărilor în domeniul drepturilor omului,
preluând mare parte din ceea ce se dovedise a fi valoros în perioada anterioară, mai ales
în acţiunile Societăţii Naţiunilor, chiar dacă aceasta s-a dovedit a fi falimentară prin
propria ei neputinţă de a împiedica un nou război mondial, dar şi prin crearea unui veritabil
55
pp.7-10.
56
Primul proiect de pact al Societăţii Naţiunilor cuprinde principiul soluţionării situaţiei juridice minorităţilor
entice ca o „obligaţie generală, egală pentru toate statele..." (art. 12) Delegaţia engleză s-a opus, iar
urmarea a fost impunereaTratatelor Minorităţilor doar anumitor state, conform propunerii iniţiale a delegaţiei
britanice.
57
Iancu, Gheorge, Problema minorităţilor etnice din România în documente ale Societăţii Naţiunilor (1923-
1932), Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2002, p. 3;
https://books.google.de/books?id=BEGTDwAAQBAJ&pg=PT45&lpg=PT45&dq=fenomenul+protec%C5%A3i
ei+drepturilor+minorit%C4%83%C5%A3ilor+na%C5%A3ionale+%C5%9Fi+au+instaurat+sistemul+protec%
C5%A3iei+selective&source=bl&ots=lDoIn5fCD7&sig=ACfU3U2B4_PRLWZL6nO0aubHDIUHJv7efg&hl=ro&
sa=X&ved=2ahUKEwikpIf91u_nAhVJiqQKHan7AbkQ6AEwAHoECAsQAQ#v=onepage&q=fenomenul%20pr
otec%C5%A3iei%20drepturilor%20minorit%C4%83%C5%A3ilor%20na%C5%A3ionale%20%C5%9Fi%20au
%20instaurat%20sistemul%20protec%C5%A3iei%20selective&f=false

sistem juridic cu vocaţie universală - Sistemul Naţiunilor Unite de protecţie a drepturilor

omului. 58
Organizaţia Naţiunilor Unite este o organizaţie internaţională cu vocaţie universală,
scopul său principal fiind menţinerea păcii şi securităţii internaţionale 59.
Într-o descriere succintă, sistemul instituţional O.N.U. cuprinde organe şi instituţii cu
rol important în protecţia drepturilor omului.60
Din dispozițiile art. 7 alin.(1) din Cartă, O.N.U. observăm că ONU este alcătuită din:
1. Adunarea Generală este organul principal cel mai reprezentativ al organizaţiei, cu
cele mai importante funcţii şi puteri în domeniul promovării şi respectării drepturilor omului.
Tratatele privind drepturile omului adoptate în sistemul Naţiunilor Unite au fost promovate
prin rezoluţii ale Adunării Generale şi au fost precedate de declaraţii ale acesteia, cum ar
fi Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. De asemenea, iniţiază studii şi face
recomandări care nu toate sunt, însă, obligatorii din punct de vedere juridic;
2. Consiliul de Securitate este organul principal al ONU fiind însărcinat cu
menţinerea pacii şi securităţii internaţionale. Totuși, poate avea atribuții și în domeniul
apărării drepturilor omului dacă există situaţii în care sunt violări grave şi masive ale
drepturilor omului care pun în pericol pacea şi securitatea internaţională. Spre exemplu,
implicarea Consiliului de Securitate în Namibia, începând cu anul 1969, în Somalia sau
în ex-Iugoslavia în anii '90;
3. Consiliul Economic şi Social. (ECOSOC) înfiinţat prin Carta ONU, ca organ
principal al organizaţiei având rolul de a îndeplini funcţiile ONU, sub autoritatea Adunării
Generale, in domeniul cooperării internaţionale, inclusiv pentru respectarea universală şi
efectivă a drepturilor omului;
4. Consiliul de Tutelă are ca obiectiv fundamental încurajarea respectării
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi dezvoltarea sentimentului de
interdependenţă a popoarelor lumii;
5. Curtea Internaţională de Justiţie (CU) este organul judiciar al ONU. Intră în
competenţa sa contencioasă toate cauzele susținute de state în calitate de părţi şi toate
chestiunile prevăzute în mod special în Carta ONU sau în tratatele şi convenţiile
internaționale;
6. Secretariatul. Secretarul General este cel mai înalt funcţionar al ONU, numit de
Adunarea Generală la recomandarea Consiliului de Securitate. In domeniul drepturilor
omului el se poate folosi confidenţial de bunele sale oficii între statele membre, cu
58
C. Cehan. A. Harută. Protecția internațională a drepturilor omului. Note de curs., Chisinau, 2013, pp.15-53.
59
Beşteliu-Miga, Raluca, op.cit., p. 156
60

privire la diferite chestiuni cum ar fi: comutarea unor pedepse capitale, eliberarea de
prizonieri, etc. De asemenea, i se pot încredinţa mandate pe diferite teme ce aparțin de
drepturile omului, fie la nivelul Comisiei Drepturilor Omului, fie la nivelul subcomisiei
acesteia, cum ar fi: drepturile omului şi terorismul, drepturile omului şi exodurile masive,
etc. în anul 1987, Secretarul General a creat „Fondul de contribuţii voluntare pentru
61
serviciile consultative şi asistenţă tehnică in domeniul drepturilor omului.”
Adunarea Generală a creat funcţia de înalt Comisar pentru drepturile omului, ca
adjunct al Secretarului General, sub coordonarea căruia funcţionează Centrul Naţiunilor
Unite pentru Drepturile Omului şi Divizia de asistenţă electorală, care oferă servicii
consultative şi asistenţă tehnică în următoarele domenii:
- reforma legislaţiilor naţionale prin încorporarea normelor internaţionale, ca ele
ment cheie al protecţiei drepturilor omului;
- democratizarea şi consilierea proceselor electorale;
- ajutor în redactarea legilor şi a rapoartelor naţionale;
- întărirea instituţiilor naţionale şi religioase pentru apărarea şi promovarea
drepturilor omului;
- formarea personalului pentru justiţie, avocatură şi poliţie judiciară, prin organizarea
de seminarii, strategii de pregătire sau acordarea de burse şi furnizarea de informaţii.
În afară de aceste şase organe principale menţionate O.N.U. a creat organe
susbidiare care de cele mai multe ori se numesc Comisii, Subcomisii sau Comitete. În
1946 conform art 68 coroborat cu art 69 din Carta Naţiunilor Unite a fost înfiinţată
Comisia pentru drepturile omului organ subsidiar al Consiliului Economic şi Social.
Această Comisie a avut o activitate deosebită care s-a concretizat prin adoptarea mai
multor documente internaţionale importante pentru domeniul protecţiei drepturilor omului.
Structura instituţională O.N.U. mai cuprinde: Comitetul special pentru studierea
situaţiei cu privire la aplicarea Declaraţiei asupra acordării independenţei ţărilor şi
popoarelor coloniale3, creat în anul 1961; Comitetul Naţiunilor Unite pentru Namibia, creat
în anul 1967; Comitetul special asupra apartheidului; înaltul Comisariat pentru Drepturile
Omului, înfiinţat în anul 1997; înaltul Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi, etc.62
61
C. Cehan. A. Harută. Protecția internațională a drepturilor omului. Note de curs., Chisinau, 2013, pp.15-53;
NC Anitei. RE Lazar. Instituții financiare internatioanle si insitutii financare ale Uniunii Europene, Editura
Universul Juriidc, Bucuresti, 2017, pp 9-86;.
62

3.3. Mecanisme speciale ale Naţiunilor Unite pentru supravegherea

respectării drepturilor omului63
Sistemul de supraveghere a respectării drepturilor omului al Naţiunilor Unite este

format din două tipuri de mecanisme:
1. mecanisme convenţionale formate din comitetele create prin tratatele
internaționale în materia drepturilor omului având ca scop supravegherea aplicarii
respectivelor tratate. Acestea sunt: Comitetul drepturilor omului; Comitetul
drepturilor economice, sociale şi culturale; Comitetul pentru eliminarea tuturor
formelor de discriminare rasială; Comitetul pentru eliminarea discriminării cu
privire la femei; Comitetul contra torturii; Comitetul drepturilor copilului.
2. mecanisme extraconvenţionale (proceduri speciale) reprezintă un sistem mai
suplu, independent şi special de anchete în afara cadrului stabilit de tratate, cu
caracter ad-hoc, anchete realizate de experţi care întocmesc rapoarte cu titlu
individual, în calitate de raportori speciali reprezentaţi speciali, experţi
independenţi sau grup de lucru, dacă mandatul este colectiv. Mandatele pot fi pe
ţări sau pe teme. Mandatele pe ţări, peste 20 până în prezent, supraveghează
respectarea drepturilor omului în aceste ţări care se confruntă cu mari şi grave
probleme în acest domeniu. Mandatele pe teme sunt stabilite, fie de: Adunarea
Generală, fie de: Comisia Drepturilor Omului sau Subcomisia acesteia, fie sunt
încredinţate Secretarului General. Spre exemplu:, Adunarea Generală a stabilit
un post de Reprezentant special al Secretarului General în situaţiile de conflict
armat; Comisia Drepturilor Omului a stabilit un post de reprezentant special pentru
persoane deplasate şi a creat mai multe mandate pe diferite teme; Subcomisia
pentru lupta contra măsurilor discriminatorii şi pentru protecţia minorităţilor a
stabilit mai multe mandate pe teme şi a numit raportori speciali şi experţi
independenţi pentru efectuarea de studii pe diverse teme.
În cadrul instituţiilor specializate ale Naţiunilor Unite cum ar fi: OIM, UNESCO, OMS
şi FAO s-au creat mai multe mecanisme pentru supravegherea aplicării dispoziţiilor
cuprinse în actele lor constitutive sau în tratatele adoptate sub egida lor în domeniul
drepturilor omului.
63

3.4. Instrumente juridice de protecție a drepturilor omului
Adunarea Generală a ONU a adoptat, la data de 10 decembrie 1948, Declaraţia

Universală a Drepturilor Omului64, document ce va sta la baza Cartei Internaţionale a
Drepturilor Omului ( International Bill of Human Rights) alcătuită dintr-un ansamblu de
documente si anume:
 Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată de către Adunarea Generală a
Națiunilor Unite prin Rezoluția 217 A (III) din 10 decembrie 1948 la Paris;
 Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice⁠ (PIDCP), adoptat
de Adunarea Generală a Națiunilor Unite prin Rezoluția 2200A (XXI) din 16
decembrie 1966, intrat în vigoare la 23 martie 1976.
 Pactul Internațional privind Drepturile Economice, Sociale și Culturale ⁠ (PIDESC),
adoptat de catre Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite în Rezoluția
2200A (XXI) din 16 decembrie 1966 și intrarea în vigoare la 3 ianuarie 1976.
 Protocoalele facultative (Protocolul Facultativ al Pactului Internațional privind
Drepturile Civile și Politice; Secundul Protocol Facultativ al Pactului Internațional
privind Drepturile Civile și Politice, destinat abolirii pedepsei cu moartea ⁠
și Protocolul Facultativ al Pactului Internațional privind Drepturile Economice,
Sociale și Culturale)
Pornind de la aceste instrumente de bază, sistemul ONU s-a dezvoltat progresiv,
înregistrând astăzi peste 100 de tratate internaţionale şi un număr aproape egal de alte
documente internaţionale, sistem care enunţă şi garantează aproximativ 60 de drepturi şi
65
libertăţi fundamentale ale omului, dar şi unele îndatoriri ale acestuia.
La o analiză mai atentă, constatăm că tratatele cele mai importante din domeniul
drepturilor omului nu au fost ratificate de toate statele membre ale ONU. Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului, deşi larg recunoscută de comunitatea internaţională, nu
are caracter juridic, deci nu este opozabilă membrilor Naţiunilor Unite. Doar tratatele -
pacte, convenţii, protocoale etc. - au forţă juridică şi leagă statele părţi de obligaţiile pe
care le stipulează.66
Documentele adoptate de Naţiunile Unite constituie veritabile surse de drept în
domeniul protecţiei drepturilor omului şi a protecţiei drepturilor minorităţilor naţionale în
mod special si anume:
64
Rezoluţia Adunării Generale ONU, 21 7/A1II.
65
C. Cehan. A. Harută. Protecția internațională a drepturilor omului. Note de curs., Chisinau, 2013, pp.15-53;
pp.7-10.
66

1. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului67 (1948);

2. Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid68 (1948);
3. Convenţia U.N.E.S.C.O. privind lupta împotriva discriminării în domeniul
învăţământului69 (1960);
4. Convenţia asupra eliminării tuturor formelor de discriminare rasială70 (1965);
5. Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice71 (1966);
6. Pactul internaţional privind drepturile economice şi sociale72 (1966);
7. Convenţia asupra eliminării şi reprimării crimei de apartheid73 (1973);
8. Declaraţia asupra drepturilor persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale sau
etnice, religioase sau lingvistice74 (1992);
9. Convenţia pentru eliminarea oricărei forme de discriminare rasială(1965);75
10. Convenţia asupra eliminării oricărei forme de discriminare faţă de femei(1979);76
67
adoptată de către Adunarea Generală a Națiunilor Unite prin Rezoluția 217 A (III) din 10
decembrie 1948 la Paris publicată Brosura din 10 decembrie 1948 La 10 decembrie 1948, Adunarea
Generala a O.N.U. a adoptat si proclamat Declaratia universala a drepturilor omului. Dupa acest act istoric,
Adunarea Generala a recomandat statelor membre sa nu precupeteasca nici unul din mijloacele care le stau
la dispozitie pentru a publica in mod solemn textul Declaratiei si "pentru a face astfel ca el sa fie distribuit,
afisat, citit si comentat, in principal in scoli si in alte institutii de invatamint, indiferent de statutul politic al
tarilor sau teritoriilor".
68
Adoptată şi deschisă spre semnare de Adunarea generală a Naţiunilor Unite prin Rezoluţia 260A (III) din 9
decembrie 1948. Intrată în vigoare la 12 ianuarie 1951, conform dispoziţiilor art. XIII. România a aderat la
Convenţie la 2 noiembrie 1950 prin Decretul nr. 236, publicat în „Buletinul Oficial al României“, partea I, nr.
110 din 2 decembrie 1950.
69
Adoptată de Conferinţa generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru educaţie, ştiinţă şi cultură, la 14
decembrie 1960. Intrată în vigoare la 22 mai 1962, conform dispoziţiilor art. 14. România a ratificat
Convenţia la 20 aprilie 1964 prin Decretul nr. 149, publicat în „Buletinul Oficial al României“, partea I, nr. 5
din 20 aprilie 1964
70
Adoptată şi deschisă spre semnare de Adunarea generală a Naţiunilor Unite prin Rezoluţia 2106 (XX) din
21 decembrie 1965. Intrată în vigoare la 4 ianuarie 1969, conform dispoziţiilor art. 19. România a aderat la
Convenţie la 14 iulie 1970 prin Decretul nr. 345, publicat în „Buletinul Oficial al României“, partea I, nr. 92 din
28 iulie 1970. Prin Legea nr. 144/1998, publicată în „Monitorul Oficial al României“, partea I, nr. 261 din 13
iulie 1998, România şi-a retras rezerva formulată la art. 22.
71
Adoptat şi deschis spre semnare de Adunarea generală a Naţiunilor Unite la 16 decembrie 1966. Intrat în
vigoare la 23 martie 1976, cf. art. 49, pentru toate dispoziţiile cu excepţia celor de la art. 41; la 28 martie
pentru dispoziţiile de la art. 41. România a ratificat Pactul la 31 octombrie 1974 prin Decretul nr. 212,
publicat în „Buletinul Oficial al României“, partea I, nr. 146 din 20 noiembrie 1974.
72
Adoptat şi deschis spre semnare de Adunarea generală a Naţiunilor Unite la 16 decembrie 1966 prin
Rezoluţia 2200 A (XXI). Intrat în vigoare la 3 ianuarie 1976, cf. dispoziţiilor art. 27. România a ratificat Pactul
la 31 octombrie 1974 prin Decretul nr. 212, publicat în „Buletinul Oficial al României“, partea I, nr. 146 din 20
noiembrie 1974.
73
Adoptată şi deschisă spre semnare de Adunarea generală a Naţiunilor Unite prin Rezoluţia 3068 (XXVIII)
din 30 noiembrie 1973. Intrată în vigoare la 18 iulie 1976, conform dispoziţiilor art. XV. România a ratificat
Convenţia la 10 iulie 1978 prin Decretul nr. 254, publicat în „Buletinul Oficial al României“, Partea I, nr. 64 din
17 iulie 1970.
74
Adoptată la 18 decembrie 1992 prin Rezoluţie a Adunării Generale a ONU. Text publicat în M.Of. al
României.În vigoare de la 18 decembrie 1992
75
Adoptată şi deschisă spre semnare de Adunarea generală a Naţiunilor Unite prin Rezoluţia 2106 (XX) din
21 decembrie 1965. Intrată în vigoare la 4 ianuarie 1969, conform dispoziţiilor art. 19. România a aderat la
Convenţie la 14 iulie 1970 prin Decretul nr. 345, publicat în „Buletinul Oficial al României“, partea I, nr. 92 din
28 iulie 1970. Prin Legea nr. 144/1998, publicată în „Monitorul Oficial al României“, partea I, nr. 261 din 13
iulie 1998, România şi-a retras rezerva formulată la art. 22.

11. Convenţia împotriva torturii şi altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau
degradante (1984)77;
12. Convenţia cu privire la drepturile copilului (1989)78;
13. Convenţia pentru protecţia muncitorilor migranţi şi ai membrilor de familie ai
acestora(1990)79;
14. Etc.
După cel de-al doilea război mondial, prevederi generale referitoare la protecţia
drepturilor omului şi la protecţia drepturilor minorităţilor naţionale (în special principiul
interzicerii discriminării) au fost înscrise în tratatele încheiate cu Bulgaria, Finlanda, Italia,
România, Ungaria şi Austria. Alte acorduri au fost încheiate între India şi Pakistan (1950),
Anglia şi Singapore (1957), Franţa şi Madagascar (1960).
Prezentati din diferite declarații, tratate sau conventii internationale pe

categorii de:
1.1. Drepturi civile şi politice denumite şi drepturi din “prima generaţie”;
2.1. Drepturile economice, sociale şi culturale denumite şi drepturi din “a doua
generaţie”;
3.1. Drepturile omului din “a treia generaţie”denumite si „drepturi de
solidaritate”.
76
Adoptata si deschisa spre semnare de Adunarea Generala a NatiuniIor Unite prin Rezolutia 34/180 din 18
decembrie 1979. lntrata in vigoare la 3 septembrie 1981, conform dispozitiiior art. 27(1.). Romania a ratificat
Conventia la 7 ianuarie 1982.
77
Adoptată şi deschisă spre semnare de Adunarea generală a Naţiunilor Unite prin Rezoluţia 39/46 din 10
decembrie 1984. Intrată în vigoare la 26 iunie 1987 conform dispoziţiilor art. 27(1). România a aderat la
Convenţie la 9 octombrie 1990 prin Legea nr. 19, publicată în „Buletinul Oficial al României“, partea I, nr. 112
din 10 octombrie 1990.
78
Adoptată de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite la 20 noiembrie 1989.
Textul actului publicat în M.Of. nr. 109/28 sep. 1990.
79
https://migrantsrights.org/documents/SCRatificationGuideROJune2012_000.pdf consultat pe 13 martie
2020.


Sistemul juridic de protecție al drepturilor omului la nivel european
Capitolul 4.
SISTEMUL JURIDIC DE PROTECȚIE AL DREPTURILOR
OMULUI LA NIVEL EUROPEAN
CONŢINUT
4.1. Noțiuni introductive despre Uniunea Europeană

4.2. Instituții europene de protecție a drepturilor omului
4.3. Noțiuni generale despre cetăţenia Uniunii Europene
4.4. Instrumente juridice europene de protecție a drepturilor omului ale
Consiliului Europei
OBIECTIVE
Prima secțiune a acestui capitol este dedicata noțiunilor introductive despre Uniunea
Europeană.
Secțiunea doi prezinta următoarele instituții europene de protecție a drepturilor
omului: Comisarul Drepturilor Omului al Consiliului Europei, Organizaţia pentru Securitate
şi Cooperare în Europa si Curtea Europeana a drepturilor Omului.
Secțiunea trei explcă noțiunea de cetățenie europeană.
Secțiunea patru prezintă instrumente juridice europene de protecție a drepturilor
omului ale Consiliului Europei (Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor sale fundamentale, adoptată la Roma, la 4 noiembrie 1950 si protocoalele ei
aditionale (actualizata); Carta socială europeană, adoptată Ia 18 octombrie 1961 şi
revizuită în anul 1996 (revizuita); alte tratate, convenții, protocoale, regulamente in
materia protecției juridice a drepturilor omului adoptate de Consiliul Europei)

4.1. Noțiuni introductive despre Uniunea Europeană80
Literatura de specialitate81 precizează că ”Unificarea Europei este o operă în primul

rând politică, care are la bază îndelungate tradiţii intelectuale, morale, spirituale, rezultat al
mai multor secole de pregătire ideologică în spiritul ideii europene. „Construcţia Europei,
sau reconstrucţia sa, a fost pregătită de istorie şi de idei”.82 Cu origini antice şi medievale,
ideea de unitate a Europei ca soluţie pentru evitarea conflictelor dintre statele continentului
a fost pregătită de generaţii întregi de scriitori, poeţi, filosofi, oameni politici 83 . Unii dintre ei
s-au limitat la a formula idei generale despre necesitatea unităţii europene, în timp ce alţii
au elaborat veritabile proiecte, susceptibile de aplicare directă. Două au fost modalităţile
preconizate de-a lungul timpului pentru realizarea unităţii europene: pe de o parte,
unificarea forţată, în jurul unei puteri imperialiste, hegemonice, iar, pe de altă parte,
asocierea voluntară a statelor europene, pe baza unui proiect convenit de comun acord,
sub forma unei federaţii sau confederaţii. Ideea europeană a fost însă multă vreme
apanajul elitelor, a unor gânditori izolaţi, prea puţin numeroşi şi prea puţin influenţi, iar
concretizarea sa nu a fost posibilă într-o Europă dominată de idei hegemonice,
naţionaliste şi totalitariste. Dacă ideea europeană este veche, ea luând de-a lungul
timpului forma a numeroase iniţiative şi proiecte84 , construcţia europeană ca formă de
concretizare a ideilor de unitate europeană, de realizare a unei unităţi economice, politice
şi instituţionale a statelor continentului european este un proces relativ recent. Abia după
cel de-al Doilea Război Mondial se poate vorbi de trecerea de la proiectele de uniune
80
C., Mătușescu.Drept instituțional al Uniunii Europene, Editura Pro Universitaria, Bucuresti, 2013, Pp 13-
89; C., Mătușescu Drept instituțional al Uniunii Europene, Suport de curs, Universitatea ”Valahia,”
Targoviste, pp. 6-44.
81
C Mătușescu Drept instituțional al Uniunii Europene, Editura Pro Universitaria, Bucuresti, 2013, Pp.14-17;
C., Mătușescu Drept instituțional al Uniunii Europene, Suport de curs, Universitatea ”Valahia,” Targoviste,
pp., 6-7.
82
C., Mătușescu. Drept instituțional al Uniunii Europene, Editura Pro Universitaria, Bucuresti, 2013, Pp14-17
Apud L. Cartou, L’Union européenne, 4-e edition, Dalloz, Paris, 2002, p. 1; C., Mătușescu Drept instituțional
al Uniunii Europene, Suport de curs, Universitatea ”Valahia,” Targoviste, pp
83
C. Mătuşescu, Construcţia europeană. Evoluţia ideii de unitate europeană, Ed. Bibliotheca, Târgovişte,
2007, pp 3-55; C., Mătușescu Drept instituțional al Uniunii Europene, Suport de curs, Universitatea ”Valahia,”
84
Ibidem ”Între acestea, un rol important în conturarea principiilor ce vor sta la baza construcţiei europene
de mai târziu l-au avut proiectele promovate în perioada interbelică de către Richard Coudenhove - Kalergi
(care propunea, în Proiectul de Pact Pan-european prezentat în cadrul Congresului de la Viena din 1926,
crearea unei federaţii a statelor europene fondată pe abandonul de suveranitate consimţit de statele
membre) sau Aristide Briand (care, în Memorandumul prezentat Societăţii Naţiunilor la 1 mai 1930, avea în
vedere crearea unei legături federale între statele europene, a unei federaţii fondate pe ideea de uniune şi
nu de unitate, în care să nu se aducă atingere suveranităţii nici uneia dintre naţiunile care ar putea face parte
din această asociaţie). Elementul comun al tuturor acestor proiecte, cel pe care se va fonda viitoarea
construcţie europeană, va fi ideea de solidaritate a statelor europene. A se vedea, D. Hamon, I. S. Keller,
Fondaments et etapes de la construction europeenne, PUF, Paris, 1997, p. 83 şi urm.”

europeană la realizări efective în acest domeniu. Va trebui să vină acest conflict

devastator pentru ca Europa să devină conştientă de divizarea şi de neputinţa ei, pentru a
se convinge de necesitatea organizării sale.”85
În continuare autoarea86 precizează că ”Imperativul legat de redresarea Europei
post-conflict determină, aşadar, şi relansarea ideii unităţii europene şi, în acest context, se
pun bazele unor organizaţii europene de cooperare în domeniile economic, militar şi
politic.”
Integrarea europeană a fost gândită încă de la început ca un proces evolutiv, adaptat
continuu la nevoile ce vor apărea pe parcurs şi la dorinţele exprimate de statele membre
de a avansa într-o direcţie sau alta. Fiecare evoluţie în sensul integrării urma să antreneze
alte evoluţii (efectul de „angrenaj” sau „spill over”).87
În 18 aprilie 1951 se închie la Paris între Franța, Germania, Italia, Belgia, Olanda şi
Luxemburg Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO).
Tratatul intră în vigoare la 25 iulie 1952, fiind încheiat pentru o perioadă de 50 de ani 88
Prin Tratatul instituind CECO se pun bazele unei pieţe comune a cărbunelui şi
oţelului, care presupune înlăturarea taxelor vamale şi a restricţiilor cantitative de la libera
circulaţie a acestor produse, interdicţia măsurilor discriminatorii şi a subvenţiilor sau
ajutoarelor acordate de către state, o piaţă dominată de principiul liberei concurenţe.
CECO va controla procesul de aprovizionare şi va fixa preţurile.89
Caracterul supranaţional al Comunităţii este dat de structura sa instituţională.
Organul dotat cu principalele puteri de decizie şi gestiune este Înalta Autoritate 90 ,
beneficiind de autonomie faţă de guvernele statelor membre.
Alături de Înalta Autoritate, Tratatul creează alte trei instituţii: 91
85
C., Mătușescu. Drept instituțional al Uniunii Europene, Editura Pro Universitaria, Bucuresti, 2013 pp14-17
Apud Ch. Zorgbibe, Histoire de la construction européenne, 2e ed., Ed. PUF, Paris, 1997, p. 7; C.,
Mătușescu Drept instituțional al Uniunii Europene, Suport de curs, Universitatea ”Valahia,” Targoviste,
pp.13-19.
86
C., Mătușescu. Drept instituțional al Uniunii Europene, Editura Pro Universitaria, Bucuresti, 2013Pp 17-20;
C., Mătușescu Drept instituțional al Uniunii Europene, Suport de curs, Universitatea ”Valahia,” Targoviste, pp
87
C., Mătușescu. Drept instituțional al Uniunii Europene, Editura Pro Universitaria, Bucuresti, 2013 Pp 23;
pp.13-19
88
În 2002, Tratatul CECO a expirat. Printr-un protocol anexă la Tratatul de la Nisa din 26 februarie 2001 se
prevede că toate elementele de patrimoniu activ şi pasiv al CECO, care vor exista la 23 iulie 2002, sunt
transferate Comunităţii Europene începând cu 24 iulie 2002, cărbunele şi oţelul pierzându-şi astfel regimul
lor particular.
89
C. Mătușescu. Drept instituțional al Uniunii Europene, Editura Pro Universitaria, Bucuresti, 2013, p.24; C.,
Mătușescu Drept instituțional al Uniunii Europene, Suport de curs, Universitatea ”Valahia,” Targoviste,
pp.13-19
90
Sediu acesteia a fost stabilit iniţial la Luxemburg. Jean Monnet a fost primul preşedinte al Înaltei Autorităţi.

- Consiliul de Miniştri;
- Adunarea Comună;
- Curtea de Justiție.
În continuare în literatura de specialitate92 se precizează că în urma ”evenimentelor
istorice ce au avut loc în anii 1989-1991 – căderea comunismului şi reunificarea
Germaniei, a fost întrunit la Dublin, în aprilie 1990, Consiliul European special pentru a
discuta problema reunificării germane şi a relaţiilor ce vor fi stabilite cu statele est-
europene. Se pune problema definitivării proiectului de stabilire a unei uniuni politice între
statele membre, la insistenţele guvernelor francez şi german luându-se hotărârea
convocării în paralel a două Conferinţe interguvernamentale, una dedicată uniunii
economice şi monetare, iar a doua dedicată realizării uniunii politice. Ulterior, cele două
conferinţe interguvernamentale, au fost deschise la 15 decembrie 1990 la Roma, au avut
ca rezultat redactarea unui proiect de modificare a tratatelor institutive, proiect ce a fost
dezbătut la Consiliul European reunit la Maastricht, la 9-10 decembrie 1991. După
definitivarea tratatului la nivel de experţi, acesta a fost semnat de miniştri de externe şi
miniştri de finanţe ai celor douăsprezece state membre, la 7 februarie 1992, tot la
Maastricht, urmând să între în vigoare, dacă ratificările naţionale erau realizate, la 1
ianuarie 1993, în acelaşi timp cu Piaţa Unică93 . Tratatul, ce a reprezentat a doua revizuire
fundamentală a tratatelor constitutive94 , înscrie alături de obiectivul economic iniţial al
Comunităţii (realizarea unei pieţe comune) şi obiectivul realizării unei uniuni politice între
statele membre. În scopul intensificării integrării europene, statele membre au luat decizia
instituirii unei Uniuni Europene fondată pe cele trei Comunităţi Europene, completată cu
noi forme de cooperare, în domenii unde integrarea completă este încă dificil de realizat
datorită sensibilităţilor naţionale. Uniunea Europeană marchează, după cum precizează
tratatul, chiar în primul său articol, „o nouă etapă în procesul de creare a unei uniuni
91
C., Mătușescu Drept instituțional al Uniunii Europene, Editura Pro Universitaria, Bucuresti, 2013, pp.24-26;
pp.20-23.
92
C., Mătușescu Drept instituțional al Uniunii Europene, Editura Pro Universitaria, Bucuresti, 2013, pp. 52-
Targoviste, pp. 23.
93
Tratatul de la Maastricht a intrat în vigoare abia la 1 noiembrie 1993. Procesul de ratificare s-a complicat
datorită necesităţii revizuirii, în prealabil, a constituţiilor naţionale în unele state (Franţa, Spania, Portugalia,
Germania), dar şi ca urmare a respingerii legii de ratificare a Tratatului la referendumul organizat la 2 iunie
1992 în Danemarca. Pe lângă derogarea de la participarea la moneda unică, Danemarca obţine o serie de
derogări şi de la aplicarea politicii comune de apărare. În aceste condiţii, tratatul este supus unui nou
referendum, la 18 mai 1993, şi este aprobat cu o majoritate de 56,8%. Cu privire la dificultăţile legate de
ratificarea tratatului, a se vedea Constanţa Mătuşescu, op. cit., pp. 199-202.
94
După Actul Unic European.

mereu mai strânsă între popoarele Europei, în care hotărârile sunt luate cât mai posibil de
către cetăţeni”.95
Uniunea Europeana96 apare astfel ca o construcţie politico-juridică originală, în care
elementele federale şi confederale coexista, un sistem nou care nu intră în categoriile
juridice şi politice cunoscute până în prezent şi care continua să fie „mai mult decât o
organizaţie internaţională, dar mai puţin decât un stat”97
Conferinţa interguvernamentală a fost deschisă la Torino pe 26 martie 1996 şi s-a
încheiat la Amsterdam pe data de 17 iunie 1997 printr-un acord politic la nivel înalt cu
privire la un nou Tratat, semnat pe 2 octombrie 1997, care a intrat în vigoare la 1 mai
1999.
În decembrie 2000 a fost convocată Conferinţa interguvernamentală de la Nisa, ale
cărei lucrări au fost încheiate de Consiliul European, ”care a subliniat importanţa istorică a
extinderii, aplicarea principiului integrării diferenţiate, în raport de rezultatele fiecărei ţări,
dar şi posibilitatea pe care o au statele candidate de a recupera terenul pierdut în procesul
integrării.” Astfel, la data de 26 februarie 2001 a fost adoptat Tratatului de la Nisa de
modificare a Tratatului asupra UE şi a Tratatelor de instituire a Comunităţilor europene
care a intrat în vigoare la 1 februarie 2003.
Consiliul European de la Laeken din decembrie 2001 a adoptat „Declaraţia asupra
viitorului Uniunii Europene” .
În iulie 2003 la Salonic a fost prezentat Proiectul de Tratat instituind o Constituţie
pentru Europa Consiliului European, întrunit pentru semnarea tratatelor de aderare ale
celor 10 state care au devenit membre în 2004.
Pe data de 29 octombrie 2004, la Roma, în clădirea Campologlio, sala Degli Orazi e
Curiazi - aceeaşi sală în care cele 6 state fondatoare au semnat în 1957 Tratatul de
instituire a C E - este semnat de către şefii de stat şi de guvern şi miniştrii afacerilor
externe ai statelor membre ale UE, Tratatul şi Actul Final de instituire a unei Constituţii
pentru Europa care ”instituie o Constituţie pentru Europa nu a intrat însă în vigoare pentru
că, după ce un număr important de state au realizat ratificările necesare, Franţa şi Olanda
l-au respins prin referendum la 29 mai, respectiv 1 iunie 2005, declanşând o criză de o
95
C., Mătușescu Drept instituțional al Uniunii Europene, Editura Pro Universitaria, Bucuresti, 2013 pp. 52-57;
pp. 33-44.
96
pp. 33-44.
97
pp. 33-44.

amploare fără precedent în istoria construcţiei europene. Votul negativ al cetăţenilor

francezi şi olandezi a determinat o serie de incertitudini, frământări, interogaţii cu privire la
oportunitatea unei Constituţii şi mai ales cu privire la conţinutul acesteia. Chiar dacă
motivele reale ale acestei respingeri ţin mai degrabă de factori de politică internă, decât de
cei de politică europeană, situaţia creată a deschis calea unor mari dezbateri cu privire la
viitorul proiectului european.”98
La cererea Consiliului European din iunie 2007, Conferinţa Interguvernamentală
(CIG) a primit misiunea de a elabora un nou tratat (denumit Tratatul de Reformă).
Discuțiile s-au prelungit si la 1 decembrie 2009 intră în vigoare Tratatul de la Lisabona de
amendare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi Tratatul instituind Comunitatea
Europeană.
Tratatul de la Lisabona promovează la rangul de instituţii ale Uniunii Europene
un ”cadru instituţional” format din şapte instituţii:
1. Parlamentul European. Din dispozițiile art. 14 alin (2) TUE) se constată că
această instituţie este compusă din „reprezentanţi ai cetăţenilor Uniunii”. Din art. 13 TUE
se observă că Parlamentul Europeaneste inscris pe primul loc în lista instituţiilor Uniunii
Europene rezultând semnificaţia acestei ordini ţinând de funcţia democratică pe care o
îndeplineşte această instituţie, singura aleasă direct de către cetăţenii europeni. Potrivit
art 14 alin (1) TUE, ”Parlamentul European exercită, împreună cu Consiliul, funcţiile
legislativă şi bugetară. Acesta exercită funcţii de control politic şiconsultative, în
conformitate cu condiţiile prevăzute în tratate. Parlamentul European alege preşedintele
Comisiei”. În esenţă, Parlamentului European îi sunt conferite atribuţii în domeniul
legislativ, în domeniul bugetar şi atribuţii de control politic asupra instituţiilor europene.99
2. Consiliul European. Consiliul European reprezintă forma de instituţionalizare a
întâlnirilor periodice ale şefilor de stat sau de guvern ai statelor membre, întâlniri care au
început să se desfăşoare din 1961, instituţionalizarea producându-se cu ocazia Întâlnirii la
nivel înalt de la Paris, din 1974. Art. 15 alin (1) TUE, prevede ca acesta este dotat formal
cu o putere decizională, deşi el ”nu exercită funcţii legislative”.100
98
99
C., Mătușescu Drept instituțional al Uniunii Europene, Editura Pro Universitaria, Bucuresti, 2013, pp 179-
100

3. Consiliul. Consiliul este instituţia prin intermediul căreia statele membre intervin
în funcţionarea Uniunii, dispunând de un important rol legislativ, în materie bugetară şi de
anumite competenţe executive.101
4. Comisia. Comisia Europeană ”reprezenta interesul general, este independentă în
acţiunea sa de statele membre ale Uniunii şi are un important drept de iniţiativă legislativă,
constituind esenţa administraţiei Uniunii şi un ”barometru fidel al tuturor încercărilor de
reformă instituţională”. Comisia îndeplineşte funcţia de „gardian” al tratatelor, veghind la
aplicarea dispoziţiilor tratatelor şi a deciziilor luate în cadrul acestora.”102
5. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene
este instituţa Uniunii cu rol jurisdicţional ce ”asigură respectarea dreptului în interpretarea
şi aplicarea tratatelor” (art. 19 alin (1) TUE). Sediul Curţii este la Luxemburg. Deşi este o
instituţie unică, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este compusă din trei instanţe.
Astfel, potrivit art. 19 alin (1) TUE, aceasta cuprinde Curtea de Justiţie, Tribunalul şi
tribunale specializate (respectiv Tribunalul Funcţiei Publice, ca unică instanţă specializată
înfiinţată până în acest moment), cele trei instanţe formând un veritabil sistem jurisdicţional
al Uniunii Europene. CJUE este o instituţie comună a Uniunii Europene şi a Comunităţii
Europene a Energiei Atomice (CEEA).103
6. Banca Centrală Europeană. Înființarea unei Bănci Centrale Europene a fost
prevăzută prin Tratatul de la Maastricht în contextul trecerii la cea de-a treia etapă a
Uniunii Economice și Monetare (UEM), respectiv introducerea și gestionarea monedei
unice europene. Banca Centrală Europeană (BCE), cu sediul la Frankfurt (Germania) a
fost înfiinţată la 1 iunie 1998, și a devenit operațională la 1 ianuarie 1999, luând locul
Institutului Monetar European creat în 1994 pentru a pregăti și definitiva UEM. Odată cu
înființarea acestei instituții, pentru gestionarea politicilor aferente UEM tratatele au pus în
aplicare un sistem complex de colaborare între instituția nou înființată și băncile naționale
ale statelor membre, sub forma a două organisme: Sistemului European al Băncilor
Centrale (SEBC), format din BCE și băncile naționale ale celor 27 de state membre, și
101
102
103
Targoviste, pp.131-139.

Eurosistemul, format din BCE şi băncile centrale ale ţărilor din zona euro (în număr de
17)2. BCE a fost concepută ca nucleu al Eurosistemului şi al SEBC. 104
7. Curtea de Conturi. Curtea de Conturi a Uniunii Europene, cu sediul la
Luxemburg, a fost creată prin Tratatul de la Bruxelles din 22 iulie 1975 şi este funcţională
din octombrie 1977, fiind specializată în controlul financiar. Curtea are două categorii de
funcții - de control și de avizare, prima fiind prediminantă. În conformitate cu art. 263 par.
3 TFUE, Curtea de conturi are posibilitatea de a-și apăra propriile prerogative prin
promovarea în fața Curții de Justiție a unei acțiuni în anularea actelor astfel adoptate.105
Statutul de ”organe” (consultative), având rol complementar, este rezervat:
1. Comitetului Economic şi Social. Misiunea esențială a Comitetului este de a
asista instituțiile Uniunii cu rol decizional în pregătirea propunerilor de acte normative.
Potrivit art. 304 par. 1 TFUE, ”Comitetul este consultat de Parlamentul European, de
Consiliu sau de Comisie în cazurile prevăzute de tratate. Comitetul poate fi consultat de
aceste instituții în toate cazurile în care acestea consideră oportun. Acesta poate emite un
aviz și din proprie inițiativă, în toate cazurile în care consideră oportun”. Reiese, așadar, că
activitatea Comitetului se concretizează în emiterea a trei tipuri de avize: obligatorii,
facultative și din proprie inițiativă.106
2. Comitetului Regiunilor. Funcția esențială a Comitetului Regiunilor este aceea de
a asista instituțiile cu rol decizional ale Uniunii Europene - Consiliul, Parlamentul European
și Comisia. Rolul său este unul în principal consultativ, consultarea sa fiind obligatorie în
cazul unor domenii specificate în tratat (coeziunea economică, socială și teritorială,
fondurile structurale, rețelele transeuropene, sănătatea, educația și cultura, ocuparea forței
de muncă, politica socială, mediul, formarea profesională, transporturile, protecția civilă,
schimbările climatice, energia, serviciile economice de interes regional), însă această
consultare poate avea loc ori de câte ori instituțiile apreciază că este necesară. De
104
Universul Juriidc, Bucuresti, 2017, pp 86-214; C., Mătușescu Drept instituțional al Uniunii Europene, Editura
Pro Universitaria, Bucuresti, 2013, pp. 257-260; C., Mătușescu Drept instituțional al Uniunii Europene,
Suport de curs, Universitatea ”Valahia,” Targoviste, pp.142-143.
105
Universul Juriidc, Bucuresti, 2017, pp 86-214; C., Mătușescu Drept instituțional al Uniunii Europene, Editura
Pro Universitaria, Bucuresti, 2013, pp. 257-260-262; C., Mătușescu Drept instituțional al Uniunii Europene,
Suport de curs, Universitatea ”Valahia,” Targoviste, pp. 139-141.
106

asemenea, el are competența de a se autosesiza, putând emite avize din proprie inițiativă
ori de câte ori consideră oportun. 107
Statutul de ”organism” (consultativ) cu rol subsidiar:
1. Băncii Europene de Investiţii (BEI). Banca Europeană de Investiții (BEI), cu
sediul la Luxemburg, a fost înfiinţată la 1 ianuarie 1959, în conformitate cu Tratatul de la
Roma care o prevedea ca instrument de sprijin al Pieței Comune, prin finanţarea unor
proiecte de reducere a decalajelor economice între regiunile din spaţiul comunitar. Statutul
acesteia era stabilit printr-un protocol anexă. Atribuțiile BEI au fost extinse pe măsura
dezvoltării de parteneriate strategice cu state din afara spațiului Uniunii și prin anumite
acorduri de asociere. BEI a devenit după 1990 principalul mijloc de sprijinire a economiilor
statelor candidate la aderare pentru a face faţă dificultăţilor tranziţiei spre o economie
competitivă. Tratatul de la Lisabona îi consacră art. 308 - 309 TFUE, completate prin
108
Protocolul (nr. 5) asupra statutului Băncii, care îi este anexat.
Statutul de ”organe” (consultative) în sens larg, includ şi celelalte structuri cu
caracter administrativ (comitete, agenţii, oficii specializate) create prin acte de drept
derivat.109
În schema instituţională complexă a Ununii Europene se remarcă, pe de o parte,
existenţa unor instituţii politice, care reprezintă aparatul decizional al Uniunii (Parlamentul,
Consiliul, căruia i se adaugă Consiliul European, şi Comisia), şi a unor instituţii cu rol de
control (Curtea de Justiţie şi Curtea de Conturi). Pe de altă parte, dacă marile priorităţi ale
Uniunii sunt stabilite de Consiliul European, în cadrul aparatului decizional propriu-zis
există un executiv bicefal, format din Consiliu şi Comisie, în timp ce funcţia legislativă este
exercitată prin colaborarea a trei instituţii - Comisia (cu rol de iniţitivă), Consiliul şi
Parlamentul European (în calitate de co-legislatori).110
107
Targoviste, pp.147-149.
108
NC Anitei. RE Lazar Instituții financiare internatioanle si insitutii financare ale Uniunii Europene, Editura
Universul Juriidc, Bucuresti, 2017, pp 86-214 C., Mătușescu Drept instituțional al Uniunii Europene, Editura
Pro Universitaria, Bucuresti, 2013, pp 274-276; C., Mătușescu Drept instituțional al Uniunii Europene, Suport
de curs, Universitatea ”Valahia,” Targoviste, pp. 144-145.
109
110
C., Mătușescu Drept instituțional al Uniunii Europene, Editura Pro Universitaria, Bucuresti, 2013, pp.174-

4.2. Instituții europene de protecție a drepturilor omului111
Uniunea Europeană acoperă în prezent o arie mult mai largă de preocupări decât
cea a comunităţilor iniţiale, inclusiv în domeniul drepturilor omului.
Acţiunile Uniunii Europene în acest domeniu s-au accentuat foarte mult în ultimii ani
şi rezultatele sunt remarcabile.
Consiliul Europei nu este singura organizaţie europeană care are printre marile sale
preocupări promovarea şi protecţia drepturilor omului.
În continuare vom prezenta organisme cu preocupări în materia protecției
drepturilor omului.
1. Comisarul Drepturilor Omului al Consiliului Europei112
Problema înfiinţării funcţiei de Comisar al Drepturilor Omului al Consiliului Europei

şi a biroului corespunzător s-au pus pentru prima dată la reuniunea şefilor de state şi de
guverne de la Strasbourg, din octombrie 1997. Această idee a fost materializată aproape
doi ani mai târziu, în urma dezbaterilor din Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei,
printr-o rezoluţie a Consiliului de Miniştri al Consiliului Europei.
Biroul Comisarului Drepturilor Omului al Consiliului Europei este o instituţie
independentă, care are ca scop promovarea conştiinţei şi a respectului pentru drepturile
omului în statele membre ale Consiliului Europei.
Comisarul Drepturilor Omului este ales de Adunarea Parlamentară cu majoritatea de
voturi, de pe o listă cu trei candidaţi propuşi de Comitetul de Miniştri, pentru un mandat de
6 ani. Candidaţii pentru această funcţie trebuie să fie cetăţeni ai statelor membre ale
Consiliului Europei şi experţi recunoscuţi în materia drepturilor omului.
Comisarul Drepturilor Omului are ca obiective fundamentale ale activităţii sale: 113
- să promoveze în statele membre ale Consiliului Europei educaţia şi sensibilizarea
în spiritul respectării drepturilor omului;
- să identifice eventualele insuficienţe, în dreptul şi practica statelor membre ale
Consiliului Europei, în ceea ce priveşte respectarea drepturilor omului;
- să contribuie la promovarea respectivului efectiv şi a exerciţiului deplin al
drepturilor omului în statele membre, în conformitate cu angajamentele asumate prin
instrumentele juridice ale Consiliului Europei.
111
R. Petraru. Protecția juridică a drepturilor omului.Suport de curs , Universitatea ”Petre Andrei”, Iasi, 2018,
pp..16-23
112
R Petraru. Protecția juridică a drepturilor omului.Suport de curs , Universitatea ”Petre Andrei”, Iasi, 2018,
pp.16-23.
113
R. Petraru. . Protecția juridică a drepturilor omului.Suport de curs , Universitatea ”Petre Andrei”, Iasi,
2018, pp.7-10.

Comisarul Drepturilor Omului nu este o instituţie judiciară şi, prin urmare, nu este
învestit cu competenţa de a primi şi examina plângeri individuale şi nici să formuleze
concluzii sau să ia iniţiative bazate pe astfel de cereri.
Comisarul Drepturilor Omului este însărcinat să încurajeze autorităţile naţionale cu
atribuţii în domeniul drepturilor omului. El poate să intre direct în legătură cu guvernele
statelor, acestea fiind obligate să faciliteze exercitarea independentă şi eficace a
funcţiilor încredinţate.
Principalele activităţi ale Comisarului Drepturilor Omului sunt:114
- vizitele în fiecare stat pentru a-şi face o idee generală asupra situaţiei drepturilor
omului sau pentru a studia o anumită chestiune particulară. Aceste vizite pot fi făcute la
iniţiativa statului în cauză sau la iniţiativa Comisarului şi cuprind întâlniri cu înalţi
funcţionari şi cu reprezentanţi ai societăţii civile şi inspecţii la locurile unde drepturile
omului sunt violate. Comisarul poate să facă recomandări pentru ameliorarea respectului
pentru drepturile omului. în urma vizitei, comisarul pregăteşte un raport care conţine
concluziile şi recomandările sale, pe care-1 transmite Comitetului de Miniştri al
Consiliului Europei şi, apoi, îl pune la dispoziţia marelui public;
- organizarea de seminarii şi conferinţe cu un scop dublu: promovarea educaţiei şi
menţinerea relaţiilor cu alte structuri şi organizaţii care se ocupă de drepturile omului.
Aceste seminarii şi conferinţe se pot solda cu recomandări adresate tuturor statelor cu
privire Ia problemele discutate.
2. Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa115
Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa a fost la origine o formă de

cooperare instituţionalizată nepermanentă - Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în
Europa - convocată în urma tratativelor de consolidare a securităţii şi a dezvoltării
europene, începută în anul 1972 între statele europene, Canada şi SUA.
Desfăşurarea CSCE a cunoscut trei momente de început:116
- la nivelul miniştrilor de externe, în anul 1973, la care au participat reprezentanţi a
33 de state europene, precum şi cei ai SUA şi ai Canadei;
- la nivelul experţilor, în perioada 1973-1975, care au pregătit documentele finale ale
conferinţei;
114
pp.7-10.
115
R. Petraru.Protecția juridică a drepturilor omului.Suport de curs , Universitatea ”Petre Andrei”, Iasi, 2018,
pp.24-26.
116
R. Petraru Protecția juridică a drepturilor omului.Suport de curs , Universitatea ”Petre Andrei”, Iasi, 2018,
pp.24-26.

- la nivelul şefilor de state şi de guverne, în perioada 27 iulie - august 1975, la

Helsinki, ocazie cu care s-a semnat Actul final, prin care s-au stabiiit principiile care
guvernează relaţiile dintre statele participante, măsurile de edificare a încrederii şi cu
privire la securitate şi dezarmare, măsuri privind cooperarea în domeniile economic,
ştiinţific, protecţia mediului; securitatea şi cooperarea în Mediterana, drepturile omului,
informaţii, schimburile culturale, educaţie, precum şi continuarea procesului de consolidare
şi cooperare prin noi reuniuni.
Procesul de transformare a CSCE in Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în
Europa - s-a declanşat Ia reuniunea de Ia Paris, în anul 1990, când s-a adoptat Carta de
la Paris pentru o nouă Europă, pornind de la schimbările majore care au avut loc în
Europa prin dispariţia lagărului comunist şi nevoia de instaurare a democraţiei în toate
statele europene, la baza căreia să se aşeze respectarea fiinţei umane şi a statului de
drept.
La reuniunea de la Helsinki din anul 1992, în Declaraţia la nivel înalt adoptată cu
acest prilej se stabilea ca obiectiv al CSCE realizarea unei comunităţi a statelor libere şi
democratice de la Vancouver la Vladivostok, iar CSCE a fost definită ca un forum de
dialog, negocieri şi cooperare pentru modelarea noii Europe.
Reuniunea la nivel înalt de la Budapesta, din anul 1994, a încheiat procesul de
transformare a CSCE într-o organizaţie, schimbându-se şi denumirea în Organizaţia
pentru Securitate şi Cooperare în Europa.
Actul Final al CSCE, adoptat la Helsinki în anul 1975, este un act complex, alcătuit
din mai multe documente, în două dintre acestea (Coşul I şi Coşul III) fiind cuprinse şi
aspecte referitoare la drepturile omului. Deşi Actul Final nu este un tratat, ci un document
politic, el reprezintă un moment important în Europa, având în vedere că la acea
conferinţă au participat 33 de state europene, precum şi SUA şi Canada.
Dintre cele 10 principii directoare privind relaţiile dintre statele participante (decalogu
de la Helsinki, Coşul I), două fac trimitere la drepturile omului:117
- respectul pentru drepturile omului şi libertăţile fundamentale. Potrivit acestuia,
statele participante s-au angajat să respecte drepturile omului, să promoveze şi să
încurajeze exercitarea deplină a drepturilor civile, politice, economice, sociale şi culturale.
Mai mult, el se referă la libertatea de religie şi la drepturile persoanelor aparţinând
minorităţilor naţionale;
117
pp.24-26.

- egalitatea în drepturi şi autodeterminarea popoarelor. Potrivit acestui principiu,

statele se angajează să respecte egalitatea în drepturi a popoarelor şi a dreptului lor la
autodeterminare, recunoscând că popoarele au dreptul de a hotărî, în deplină libertate,
statutul lor politic, fără amestec din afară.
Cel de al doilea document (Coşul III) face trimitere la unele aspecte ale drepturilor
omului, precum reunificarea familiilor sau contactele umane, ceea ce prezenta importanţă
pentru perioada în care a fost adoptat Actul Final.
Ulterior, reuniunile periodice care au avut loc sub semnul CSCE (Madrid - 1983,
Viena- 1989, Copenhaga - 1990, Paris - 1990, Moscova - 1991, Helsinki - 1992,
Budapesta - 1994) s-au soldat cu documente care lărgesc într-o bună măsură catalogul
drepturilor omului, abordând, printre altele, drepturi ale minorităţilor, preeminenţa dreptului,
valorile democraţiei, alegeri libere, dreptul umanitar, dreptul refugiaţilor, drepturile
lucrătorilor migranţi.
O problemă asupra căreia OSCE s-a aplecat cu mai multă atenţie, mai ales după
anul 1990, a fost aceea a drepturilor persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale. 118
Aceste preocupări s-au soldat cu o serie de angajamente pe care OSCE le-a luat în urma
Conferinţei de la Copenhaga, din anul 1990, extinse prin Raportul Reuniunii la nivel de
experţi de la Geneva din anul 1991, care a fost inclus în Documentul final al Conferinţei
de la Moscova din 1991.
Principalul rezultat al acestor demersuri a fost crearea, în anul 1992, a instituţiei
înaltului Comisar pentru Minorităţi Naţionale, într-un moment în care, în cadrul Naţiunilor
Unite, încă nu se adoptase Declaraţia asupra drepturilor persoanelor aparţinând
minorităţilor naţionale sau etnice, religioase sau lingvistice ((decembrie 1992) şi nici nu
se adoptase de către Consiliul Europei Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor
naţionale (1995) .119
Inaltul Comisar pentru Minorităţile Naţionale este învestit cu principala funcţie de
avertizare din timp şi de a acţiona din vreme în legătură cu tensiunile privitoare la
problemele minorităţilor naţionale.
118
pp.24-26.
119
pp.24-26.

3. Curtea Europeană a Drepturilor Omului120

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a început să funcţioneze la 1 noiembrie
1998, data intrării în vigoare a protocolului 11. După această dată, numărul cazurilor Curţii
a crescut foarte mult şi se pune, din nou, problema unei reforme.
CEDO a fost ratificată prin Legea nr. 30/1994, publicată în Monitorul Oficial nr. 135
din 31 mai 1994. Textul Convenţiei, modificat prin Protocolul 11 la CEDO, încheiat la
Strasbourg la 11 mai 1994, a fost ratificat de România prin Legea nr. 79/1995, publicată în
Monitorul Oficial nr. 147 din 13 iulie 1995.
Curtea este compusă dintr-un număr de judecători egal cu numărul statelor care au
ratificat Convenţia europeană, fiind aleşi pe un mandat de şase ani de Adunarea
Parlamentară a Consiliului Europei pe baza unei liste propuse de statele membre.
În activitatea Curţii europene judecătorii intervin în nume propriu şi nu reprezintă nici
un stat. În prezent, judecătorii Curţii europene sunt în număr de 4669.
CEDO are cinci secţii.
Sesizarea Curţii Europene a Drepturilor Omului cu o cerere individuală poate fi
făcută de orice persoană fizică, organizaţie neguvernamentală sau grup de particulari care
pretind a fi victima unei încălcări a Convenţiei Europene. Aceștia pot depune direct la
Curtea de la Strasbourg o cerere prin care invocă o încălcare de către un stat contractant
a unuia dintre drepturile garantate prin Convenţie.
Procedura în faţa Curţii europene este contradictorie, publică şi, în principiu scrisă.
Audierile, care, de regulă, nu se ţin decât într-un număr redus de cazuri, sunt publice,
cu excepţia situaţiilor în care Camera sau Marea Cameră iau o altă decizie.
Memoriile şi alte documente înaintate Grefei Curţii de către părţi sunt, în principiu,
accesibile publicului. Reclamanţii individuali pot înainta ei înşişi cererile prin poştă, fax sau
curier electronic. Dacă cererea se depune prin fax sau curier electronic, retrimiterea prin
poştă este totuşi obligatorie.
În prima fază a procedurii, reclamanţii se pot adresa singuri Curţii Europene. În
situația în care cererea este declarată admisibilă reprezentarea devine obligatorie pentru
audieri.
În situația în care reclamanții nu au resurse finanicare Consiliul Europei a elaborat un
sistem de acordare a asistenţei juridice pentru aceștia.
Reclamantul nu datorează nicio taxă pentru cererea sa, procedura fiind gratuită.
120
Manualul Drepturilor Omului, Bucuresti, 2008, pp 42-49 consultat la data de 13 martie 2020 de pe
adresa: file:///C:/Users/nadia/Downloads/manual-DO-proof.pdf

Limbile oficiale ale Curţii sunt franceza şi engleza, dar cererile pot fi scrise în oricare
din limbile oficiale ale statelor contractante, deci inclusiv în limba română.
O dată ce cererea a fost declarată admisibilă, este obligatorie utilizarea uneia dintre
limbile oficiale ale Curţii, cu excepţia cazurilor când preşedintele Camerei sau Marii
Camere autorizează utilizarea în continuare a limbii în care s-a făcut cererea.
Curtea Europeană ia decizii în comitete de trei judecători, în Camere de şapte
judecători sau în Marea Cameră care este compusă din şaptesprezece judecători.
Toate hotărârile definitive ale Curţii sunt obligatorii pentru statele pârâte în cauză.
Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei este responsabil de supervizarea
executării hotărârilor.
4.3. Noțiuni generale despre cetăţenia Uniunii Europene121
În 1990, statele membre ]n cadrul Conferinţei Interguvernamentale asupra uniunii

politice, în 1990, şi-au exprimat dorinţa de a legitima procesul de integrare europeană sub
forma unui obiectiv ce a devenit şi slogan: apropierea Uniunii de cetăţeni.
Prin Tratatul de la Maastricht cetăţenia europena a apărut, pe de o parte, ca un
instrument ce permite această apropiere, chiar şi simbolică, şi, pe de altă parte, ca
fundament al apariţiei unei legitimităţi sociale a edificiului european. 122
Potrivit art. 17 din TCE (după Maastricht), cetăţenia europena este recunoscută
tuturor cetăţenilor unui stat membru al Uniunii Europene şi considerată, odată cu
adoptarea Tratatului de la Amsterdam, complementară celei naţionale. Aceasta permite
cetăţenilor europeni să participe de o manieră mai importantă la procesul de construcţie
comunitară.123
Potrivit art. 9 din TUE, ”În toate activităţile sale, Uniunea respectă principiul egalităţii
cetăţenilor săi, care beneficiază de o atenţie egală din partea instituţiilor, organelor, oficiilor
şi agenţiilor sale. Este cetăţean al Uniunii orice persoană care are cetăţenia unui stat
membru. Cetăţenia Uniunii nu înlocuieşte cetăţenia naţională, ci se adaugă acesteia”.
Art. 20 TFUE stabilește: ”(1) Se instituie cetăţenia Uniunii. Este cetăţean al Uniunii
orice persoană care are cetăţenia unui stat membru. Cetăţenia Uniunii nu înlocuieşte
121
122
123

cetăţenia naţională, ci se adaugă acesteia. (2) Cetăţenii Uniunii au drepturile şi obligaţiile

prevăzute în tratate. Aceştia se bucură, printre altele, de: (a) dreptul de liberă circulaţie şi
de şedere pe teritoriul statelor membre; (b) dreptul de a alege şi de a fi aleşi în
Parlamentul European, precum şi la alegerile locale în statul membru unde îşi au
reşedinţa, în aceleaşi condiţii ca şi resortisanţii acestui stat; (c) dreptul de a se bucura, pe
teritoriul unei ţări terţe în care statul membru ai cărui resortisanţi sunt nu este reprezentat,
de protecţie din partea autorităţilor diplomatice şi consulare ale oricărui stat membru, în
aceleaşi condiţii ca şi resortisanţii acestui stat; (d) dreptul de a adresa petiţii Parlamentului
European, de a se adresa Ombudsmanului European, precum şi dreptul de a se adresa
instituţiilor şi organelor consultative ale Uniunii în oricare dintre limbile tratatelor şi de a
primi răspuns în aceeaşi limbă. Aceste drepturi se exercită în condiţiile şi limitele definite
prin tratate şi prin măsurile adoptate pentru punerea în aplicare a acestora”.
Literatura de specialitate precizează că noțiunea de cetăţenie europenă ”a dat
naştere la o serie de interpretări jurisprudenţiale care au permis extinderea tratamentului
juridic decurgând din cetăţenia europeană dincolo de condiţia naţionalităţii unui stat
membru. In acest context, Curtea de Justiţie a afirmat că ”În fapt, statutul de cetăţean al
Uniunii este destinat să fie statutul fundamental al resortisanţilor statelor membre care
permite celor aflaţi printre aceştia din urmă care se află în aceeaşi situaţie să obţină,
indiferent de cetăţenia lor şi fără a aduce atingere excepţiilor prevăzute expres în această
privinţă, acelaşi tratament juridic” (Hotărârea din 20 septembrie 2001, Grzelczyk, Cauza
C-184/99) ”124
Din definiţia, dată de tratatele europene cetăţeniei europene reies două atribute:
dependenţa cetăţeniei europene de cetăţenia naţională şi caracterul distinct al acestora,
cetăţenia europeană neînlocuind cetăţenia naţională, ci ”se adaugă acesteia”.125
Titlul 5 ”Drepturile cetăţenilor” (art. 39 - 46) din Carta drepturilor fundamentale,
anexată Tratatului de la Lisabona, consacră, de asemenea, o serie de drepturi ataşate
cetăţeniei si anume:
 dreptul de a alege şi de a fi ales în Parlamentul European;
 dreptul de a alege şi de a fi ales în cadrul alegerilor locale;
 dreptul la bună administrare;
 dreptul de acces la documente;
124
125

 dreptul la petiţionare;
 libertatea de circulaţie şi de şedere;
 protecţia diplomatică şi consulară;
 etc.
Principalele drepturi decurgând din cetăţenia europeană.
În conformitate cu alin (2) al art. 20 TFUE, ”Cetăţenii Uniunii au drepturile şi
obligaţiile prevăzute în tratate ”.
Conform art 25 TFUE drepturile cetăţeneşti sunt însă susceptibile de a evolua, astfel
pe baza unei evaluării a Comisiei Europene realizată o dată la trei ani asupra aplicării
dispoziţiilor privind drepturile cetăţenilor Uniunii, ”fără a aduce atingere celorlalte dispoziţii
ale tratatelor”, Consiliul, hotărând în unanimitate în conformitate cu o procedură legislativă
specială şi cu aprobarea Parlamentului European, poate adopta dispoziţii care urmăresc
să completeze drepturile enumerate la articolul 20 alineatul (2), sub rezerva ratificării
acestora de către statele membre126.
Exista doua categorii de drepturi:

1. Drepturi rezervate cetăţenilor Uniunii:127
a. ”Dreptul de a alege şi de a fi aleşi la alegerile locale din statul membru în care îşi
au reşedinţa şi la alegerile europene În conformitate cu art. 22 alin (1) TFUE, ”Orice
cetăţean al Uniunii care îşi are reşedinţa într-un stat membru şi care nu este resortisant al
acestuia are dreptul de a alege şi de a fi ales la alegerile locale din statul membru în care
îşi are reşedinţa în aceleaşi condiţii ca şi resortisanţii acelui stat”.
b. Dreptul la protecţie diplomatică şi consulară Art. 23 alin (1) TFUE stabileşte că
”Orice cetăţean al Uniunii beneficiază, pe teritoriul unei ţări terţe în care nu este
reprezentat statul membru al cărui resortisant este, de protecţie din partea autorităţilor
diplomatice şi consulare ale oricărui stat membru, în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii acelui
stat. Statele membre adoptă dispoziţiile necesare şi angajează negocierile internaţionale
necesare în vederea asigurării acestei protecţii”.
c. Dreptul la iniţiativă cetăţenească Inovaţie importantă a Tratatului de la Lisabona,
preluată din Tratatul constituţional, iniţiativa cetăţenească reprezintă atât un element al
democraţiei la nivelul Uniunii Europene, înscris ca atare în art. 11 alin (4) TUE, cât şi un
126
127

drept al cetăţenilor Uniunii, ce a justificat înscrierea sa, deopotrivă, în ansamblul

dispoziţiilor referitoare la cetăţenia europeană (art. 24 alin (1)TFUE). Potrivit art. 11 alin (4)
TUE, ”La iniţiativa a cel puţin un milion de cetăţeni ai Uniunii, resortisanţi ai unui număr
semnificativ de state membre, Comisia Europeană poate fi invitată să prezinte, în limitele
atribuţiilor sale, o propunere corespunzătoare în materii în care aceşti cetăţeni consideră
că este necesar un act juridic al Uniunii, în vederea aplicării tratatelor”. ”
2. Drepturi care nu sunt rezervate doar cetăţenilor Uniunii:128
a. ”Dreptul de liberă circulaţie şi sejur .Conform articolului 21 TFUE (ex-articolul 18
TCE) orice cetăţean al Uniunii are dreptul de liberă circulaţie şi de şedere pe teritoriul
statelor membre, sub rezerva limitărilor şi condiţiilor prevăzute de tratate şi de dispoziţiile
adoptate în vederea aplicării acestora. Acest drept nu este recunoscut doar cetăţenilor
Uniunii, art. 45 alin (2) din Carta drepturilor fundamentale stabilind că ”Libertatea de
circulaţie şi de şedere poate fi acordată, în conformitate cu tratatele, resortisanţilor ţărilor
terţe stabiliţi legal pe teritoriul unui stat membru”. Membrii de familie ai unui cetăţean al
Uniunii care călătoresc împreună acesta, membri care nu au cetăţenia unui stat ;
b. Dreptul de petiţionare . Înscris în art 24 paragraful 2 TFUE ca drept al cetăţenilor
Uniunii Europene, dreptul de petiţionare este extins, prin art. 227 TFUE la şi la alte
categorii de persoane. Astfel, ”Orice cetăţean al Uniunii, precum şi orice persoană fizică
sau juridică având reşedinţa sau sediul social într-un stat membru are dreptul de a adresa
Parlamentului European, cu titlu individual sau în asociere cu alţi cetăţeni sau cu alte
persoane, o petiţie privind un subiect care ţine de domeniile de activitate ale Uniunii şi care
îl priveşte în mod direct;
c. Dreptul de a adresa o plângere. Ombudsmanului European. Drept al ”oricărui
cetăţean al Uniunii” (art. 24 par. 3 TFUE), dar şi al ”oricărei persoane fizice sau juridice cu
reşedinţa sau sediul social într-un stat membru” (art. 227 TFUE; art. 43 din Carta
drepturilor fundamentale), posibilitatea adresării unei plângeri care priveşte cazuri de
administrare defectuoasă în activitatea instituţiilor, organelor, oficiilor sau agenţiilor Uniunii
(cu excepţia Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în exercitarea funcţiilor jurisdicţionale ale
acesteia) a fost prevăzută prin Tratatul de la Maastricht, fiind preluată şi în Tratatul de la
Lisabona.Introducerea acestei forme de recurs fără caracter jurisdicţional a fost însoţită de
crearea instituţiei Mediatorului (Ombudsmanului) European în faţa căruia se introduc
aceste plângeri. Ombudsmanul nu are calitatea de a sesiza Curtea de Justiţie şi nu
dispune de nici o putere de a lua decizii constrângătoare;
128

d. Dreptul de comunicare cu instituţiile şi organele Uniunii şi dreptul de acces la

documente.. Acest drept (înscris în art. 20 alin (2) lit. d şi art. 24 TFUE) este extins prin
Carta drepturilor fundamentale (art. 41 alin (4)) la ”orice persoană”. Corelativ acestui drept,
prin art. 15 alin (3) TFUE şi art. 42 din Carta drepturilor fundamentale se consacră un
drept de acces la documentele ”instituţiilor, organelor, oficiilor şi agenţiilor Uniunii,
indiferent de suportul pe care se află aceste documente”.”
4.4. Instrumente juridice europene de protecție a
drepturilor omului ale Consiliului Europei129
Crearea unui sistem de protecţie a drepturilor omului a fost o preocupare a

Consiliului Europei încă de la înfiinţare.
Principalele izvoare ale acestui sistem sunt:130
1. Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor sale
fundamentale, adoptată la Roma, la 4 noiembrie 1950 si protocoalele ei
aditionale (actualizata);131
2. Carta socială europeană, adoptată Ia 18 octombrie 1961 şi revizuită în anul
1996 (revizuita);132
3. Alte tratate, convenții, protocoale, regulamente in materia protecției juridice
a drepturilor omului adoptate de Consiliul Europei
Pe baza acestor tratate, ulterior au fost adoptate numeroase instrumente juridice
care acoperă o largă paletă de preocupări în domeniul protecţiei drepturilor omului.
1. Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor

fundamentale şi protocoalele ei adiţionale (acutalizata)133
La 4 noiembrie 1950, statele membre ale Consiliului Europei adoptau Convenţia
europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi
129
pp.7-10.
130
pp.63-66.
131
CONVENŢIE din 4 noiembrie 1950(*actualizată*)pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, amendată prin Protocoalele nr. 3, 5 şi 8 şi completată prin Protocolul nr. 2*)(actualizată până
la data de 8 decembrie 2014*) de pe site : http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocumentAfis/175187
consultat pe 15 martie 2020.
132
Adoptata la Strasbourg la 3 mai 1996. A intrat în vigoare la 1 iulie. 1999. România a semnat Carta la 15
mai 1997 i a ratificat-o la 7 mai 1999 prin Legea nr. 74 din 4 mai 1999, publicat în “Monitorul Oficial” nr. 193
din 4 mai 1999. de pe site : http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocumentAfis/35364 consultat pe 15 martie
2020.
133
pp.63-66.

protocoalele ei adiţionale în baza Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului proclamată

de Adunarea Generală a ONU şi „considerând că această declaraţie urmăreşte să asigure
recunoaşterea şi aplicarea universală şi efectivă a drepturilor pe care le enunţă" .
Convenţia stabileşte că scopul Consiliului Europei este „să realizeze o uniune mai
strânsă între membrii săi şi unul din mijloacele de atingere a acestui scop este protecţia
şi dezvoltarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale~>
Convenţia a fost adoptată prin afirmarea de către statele participante a
„ataşamentului lor profund la aceste libertăţi fundamentale care constituie fundamentul
justiţiei şi al păcii în lume şi a cărui respectare se întemeiază pe un regim politic cu
adevărat democratic, pe de o parte, şi, pe de altă parte, pe o concepţie comună şi un
respect comun al drepturilor omului pe care le recunosc.”
Pevederile Convenţiei şi ale protocoalelor sale adiţionale nu pot fi interpretate şi
aplicate corect decât prin raportare la jurisprudenţa Curţii.
În prezent, Convenţia este parte integrantă a sistemului juridic intern al Statelor
membre.
Art. 1 al Convenţiei consacră obligaţia de a respecta drepturile omului de către
părţilor contractante.
Convenţia se aplică, cetăţenilor statelor contractante, dar nu este necesar de a
stabili o legătura juridică stabilă precum: “cetăţenie”, “reşedinţa” sau “domiciliul” ci este
îndeajuns ca statul să poată exercita o anumită putere asupra celui interesat.
Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de Convenţie134 trebuie să fie
asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie,
opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţa la o
minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.
În caz de război sau de alt pericol public ce ameninţă viaţa naţiunii, orice înaltă
parte contractantă poate lua măsuri care derogă135 de la obligaţiile prevăzute de
Convenţie, în masura strictă în care situaţia o cere şi cu condiţia ca aceste măsuri să nu
fie în contradicţie cu alte obligaţii care decurg din dreptul internaţional 136. Orice înaltă parte
contractantă ce exercită acest drept de derogare îl informează pe deplin pe secretarul
134
Articolul 14 al Convenţiei. Vezi şi Principiul egalităţii, consacrat în art. 16 alin. (1) Constituţia României:
„Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări”, se înfăţisează ca
o regulă esenţială pentru toate societăţile moderne şi democratice şi art. 10 al Declaraţiei Universale a
Drepturilor Omului precizează că: „orice persoană are dreptul în deplină egalitate, ca litigiul său să fie
examinat în mod echitabil şi în mod public de un tribunal independent şi imparţial.
135
Dispoziţia nu îngăduie nicio derogare de la articolul 2, cu excepţia cazului de deces rezultând din acte
licite de război, şi nici de la articolul 3, articolul 4 paragraful 1 si articolul 7.
136
Articolul 15 al Convenţiei

general al Consiliului Europei cu privire la măsurile luate şi la motivele care le-au

determinat. Aceasta trebuie, de asemenea, să informeze pe secretarul general al
Consiliului Europei şi asupra datei la care aceste măsuri au încetat a fi în vigoare şi de la
care dispoziţiile convenţiei devin din nou aplicabile.137
Drepturile şi libertăţile definite de Convenţie şi de protocoalele sale determină
competenţa materială.
Titlul I al Convenţiei, denumit „Drepturi şi libertăţi", consacră şi garantează o sumă
de drepturi şi libertăţi civile şi politice . Acestea sunt:
- dreptul la viaţă (art. 2);
- dreptul de a nu fi supus torturii şi nici la pedepse sau tratamente inumane sau
degradante (art. 3);
- dreptul de a nu fi ţinut în sclavie sau robie şi de a nu fi constrâns de muncă forţată
(art. 4);
- dreptul la libertate şi siguranţă (art. 5);
- dreptul la examinarea cauzei în mod echitabil, într-un termen rezonabil, de către un
tribunal independent şi imparţial (art. 6);
- dreptul de a nu fi condamnat pentru o acţiune sau omisiune care, în momentul
comiterii, nu constituia o infracţiune şi de a nu se aplica o pedeapsă mai severă decât cea
aplicabilă în acel moment - neretroactivitatea legii penale şi mitior lex (art. 7);
- dreptul la respectarea vieţii private, de familie, a domiciliului şi a corespondenţei
(art. 8);
- dreptul la libertatea de gândire, conştiinţă şi religie (art. 9);
- dreptul la libertatea de expresie (art. 10);
- dreptul la libertatea de reuniune paşnică şi la libertatea de asociere (art. 11);
- dreptul de a se căsători şi de a întemeia o familie (art. 12);
- dreptul la un recurs efectiv (art. 13).
Convenţia nu consacră drepturi economice, sociale şi culturale, acestea fiind
recunoscute prin Carta socială europeană revizuită şi alte tratate adoptate sub egida
Consiliului Europei.
Statele părţi la Convenţie sunt obligate să asigure exercitarea drepturilor şi a
libertăţilor recunoscute, fără nici o deosebire fundată în specia! pe sex, rasă, culoare,
137
pp.63-66.

limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, aparenenţa
la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.138
Convenţia stabileşte şi o clauză de derogare, potrivit căreia, în caz de război sau în
cazul unui alt pericol public, care ameninţă viaţa naţiunii, orice stat poate lua măsuri
derogatorii de la dispoziţiile Convenţiei, dar numai să nu fie în contradicţie cu alte obligaţii
ce decurg din dreptul internaţional. De asemenea, Convenţia permite restrângerea
activităţii politice a străinilor cu privire la libertatea de reuniune paşnică şi libertatea de
asociere.
Totuşi, există câteva drepturi şi libertăţi fundamentale de la care Convenţia nu
admite nici o derogare ("nucleul dur" al sistemului)". Este vorba despre:
- dreptul oricărei persoane la viaţă, cu excepţia cazului de deces rezultat din acte
licite de război;
- dreptul de a nu fi supus torturii şi nici la pedepse sau tratamente inumane sau
degradante;
- dreptul de a nu fi ţinut în sclavie sau robie;
- dreptul la aplicarea principiilor neretroactivităţii şi mitior lex cu privire la legea
penală.
Titlul II al Convenţiei a stabilit un mecanism de aplicare a ei, care a constat iniţial în
crearea unei Comisii europene a drepturilor omului şi a unei Curţi europene a drepturilor
omului. Prin adoptarea Protocolului nr. 11, la 11 mai 19943, s-a creat un mecanism mai
suplu, respectiv o curte unică - Curtea Europeană a Drepturilor Omului - care
reprezintă astăzi cea mai performantă instituţie internaţională pentru apărarea drepturilor
omului/prin competenţa ei de a emite decizii obligatorii pentru statele părţi, în cazul violării
drepturilor garantate de Convenţie.
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale a
cunoscut ulterior mai multe dezvoltări, prin cele 16 protocoale adiţionale adoptate până
în prezent, unele dintre acestea consacrând şi garantând şi alte drepturi şi libertăţi
fundamentale.
Protocolul nr. 1, a fost adoptat în 1952 şi aduce în plus la catalogul drepturilor
şi libertăţilor fundamentale:
- dreptul la respectarea proprietăţii (art. 1);
138
pp.63-66.

- dreptul la educaţie şi dreptul părinţilor de a asigura educaţia şi învăţătura copiilor

conform convingerilor lor religioase şi filozofice (art. 2);
Protocolul nr. 2, adoptat în anul 1963, completează Convenţia atribuind Curţii
Europene a Drepturilor Omului competenţa de a da avize consultative asupra
unorchestiuni juridice privind interpretarea Convenţiei şi a protocoalelor ei.
Protocolul nr. 3, adoptat în anul 1963 a modificat unele articole cu privire la
Comisia drepturilor omului. în prezent este inaplicabil ca urmare a desfiinţării Comisiei.
Protocolul nr. 4, adoptat în anul 1963", recunoaşte anumite drepturi şi libertăţi,
altele decât cele care sunt consacrate de Convenţie şi în Primuf Protocol. Este vorba
despre:
- dreptul persoanei de a nu fi privată de libertate pentru singurul motiv că nu este în
măsură să execute o obligaţie contractuală;
- dreptul la liberă circulaţie, de a alege în mod liber reşedinţa şi de a părăsi orice ţară,
inclusiv pe a sa;
- dreptul de a nu fi expulzat printr-o măsură individuală sau colectivă din teritoriul
statului al cărui resortisant este;
- dreptul de a intra pe teritoriul statului al cărui resortisant este;
- interzicerea expulzării colective a străinilor.
Protocolul nr. 5, adoptat în anul 1966, a modificat 2 articole ale Convenţiei cu
privire la componenţa Comisiei şi a Curţii, dar aceste prevederi au fost abrogate implicit
prin adoptarea Protocolului nr. 11.
Protocolul nr. 6, adoptat în anul 1983, a abolit pedeapsa cu moartea, cu
posibilitatea statelor părţi de a prevedea în legislaţia lor pedeapsa cu moartea pentru acte
comise în timp de război sau de pericol iminent de război. De remarcat că abolirea
pedepsei cu moartea în sistemul european s-a decis mai devreme cu 6 ani decât în
sistemul Naţiunilor Unite.
Protocolul nr. 7, adoptat în anul 1984 , completează Convenţia prin recunoaşterea
unor noi drepturi:
- dreptul la garanţii procedurale pentru străinii care urmează a fi expulzaţi;
- dreptul la recurs în procesele penale;
- dreptul de a nu fi urmărit sau pedepsit pentru o infracţiune pentru care a fost deja
achitat sau condamnat printr-o judecată definitivă (non bis in idem);
- dreptul la despăgubiri în cazul erorilor judiciare;
- egalitatea soţilor în drepturi şi responsabilităţi cu caracter civil, între ei, în relaţiile
cu copiii lor, cu privire la căsătorie.

Protocolul nr. 8, adoptat în anul 1985, a modificat unele dispoziţii ale Convenţiei cu
privire la procedura Comisiei drepturilor omului, dar prevederile lui nu mai sunt aplicabile
ca urmare a desfiinţării Comisiei.
Protocolul nr. 9, adoptat în anul 1990, de asemenea a modificat unele dispoziţii ale
Convenţiei cu privire la procedurile Comisiei şi ale Curţii, dar care rămân fără obiect ca
urmare a adoptării Protocolului nr. 11.
Protocolul nr. 10 adoptat în anul I992, a modificat procedura Comitetului Miniştrilor
cu privire la competenţa acestuia de a constata dacă există sau nu o violare a Convenţiei.
Dispoziţiile sale au fost abrogate implicit prin adoptarea Protocolului nr. 11.
Protocolul nr. 11, adoptat în anul 1994, reformează practic mecanismul de control
instituit de Convenţie, prin înlocuirea Comisiei şi Curţii cu o nouă curte permanentă -
Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Protocolul nr. 12, adoptat în anul 2000 interzice discriminarea în general, indiferent
pe ce criterii sau motive s-ar putea face.
Protocolul nr. 13, a fost adoptat în anul 2002, şi consacra abolirea pedepsei cu
moartea în orice circumstanţă.
Protocolul nr. 14, din 13 mai 2004 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului
şi a libertăţilor fundamentale, adoptată la Roma la 4 noiembrie 1950, vizeaza modificarea
sistemului de control al convenţiei.139
Protocolul nr. 15, din 24 iunie 2013 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului
şi a libertăţilor fundamentale încheiată la Roma la 4 noiembrie 1950, încheiat la
Strasbourg la 24 iunie 2013 are ca obiect principal modificarea si introducerea unor
aliniate noi ]n cadrul conventiei.
Protocolul nr. 16, a fost adoptat, de Comitetul Miniştrilor în anul 2013 si a fost
semnat de Romania în octombrie 2014 intrand in vigoare la 1 august 2018, întrucât a fost
ratificat de 10 state părţi la CEDO, avand obiect principal extinderea competenţei Curţii
Europene a Drepturilor Omului de a formula avize consultative. Scopul acestui protocol
este unificarea jurisprudenței statelor părți în chestiunile privind drepturile prevăzute în
CEDO și, prin aceasta, reducerea semnificativă a numărului de cereri (cauze) adresate
Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Exemple:140
”Dreptul la un proces echitabil (art. 6)
139
Publicat în Monitorul Oficial nr. 238 din 22 martie 2005.
140
pp.66-93

Art. 6 “1. Orice persoană are dreptul la o judecată echitabilă şi publică, într-un
termen rezonabil cauzei sale, de către un tribunal independent şi imparţial, instituit
prin lege, care va hotărî fie asupra încălcării privind drepturile şi obligaţiile sale cu
caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate
împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul presei
şi publicului poate fi interzis în sala de şedinţe în interesul moralităţii, ordinii publice
sau al securităţii naţionale într-o societate democratică, când o cer interesul
minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces sau în măsura considerată
strict necesară de către tribunal, când în virtutea unor împrejurări speciale
publicitatea ar fi de natură să aducă prejudiciu intereselor justiţiei.
2. Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată atât timp
cât vinovăţia sa n-a fost în mod legal stabilită”.
Garanţii procedurale. Orice acuzat are, în special, dreptul:
a. să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege şi în mod
amănunţit, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa;
b. să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale;
În cauza Chichlian şi Ekindjian c. Franţei (1989) reclamanţii au susţinut că le-au
fost încălcate drepturile prevăzute de litera a şi de litera b. În momentul procesului,
judecătorul a calificat faptele ca două infracţiuni distincte, spre deosebire de actul iniţial al
acuzării care se referea la o infracţiune unică. Reclamantul a fost deci pedepsit pentru
ambele infracţiuni. Acesta a cerut să se observe că nu a fost informat cu privire la cealaltă
faptă şi că nu a avut nici timpul, nici înlesnirile necesare pentru a-şi pregăti apărarea şi că
nu s-a bucurat nici de prezumpţia de nevinovăţie.
c. să se apere el însuşi sau sa fie asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu
dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în
mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer141.
Conform opiniei Curţii, dreptul la asistenţă judiciară gratuită, atunci când interesele
justiţiei o cer, nu constituie o alternativă la dreptul de a se apăra singur , ci un
drept independent.
d. să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi
audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării.
e. să fie asistat în mod gratuit de un interpret, daca nu înţelege sau nu vorbeşte
limba folosită la audiere. În cauza Luedicke, Belkacem şi Koc c. Germaniei
141
Potrivit art. 24 alin. (1) Constituţia României: „dreptul la apărare este garantat”, iar alin. (2) prevede că: „în
tot cursul procesului părţile au dreptul să fie asistate de un avocat ales sau numit din oficiu”. Principiul îşi
găseşte consacrarea şi în art. 15 Lg. 304/2004(r).

(1978), Curtea a declarat că această dispoziţie se aplică tuturor actelor de

procedură pornite împotriva persoanei deferite justiţiei care trebuie să fie înţelese
pentru asigurarea unui process echitabil.
Principiul egalităţii armelor. Dreptul la un process echitabil implică posibilitatea
oricăreia dintre părţi de a-şi expune cauza în faţa tribunalului, în condiţii care să nu o
dezavantajeze în faţa părţii adverse. Acest principiu presupune şi respectarea dreptului la
apărare şi a contradictorialităţii, impunând un echilibru între acuzator şi persoana în cauză,
inclusiv în privinţa comunicării pieselor aflate la dosar. Cu privire la expertize, în special în
materie penală dar şi în materie civilă, Curtea impune statelor obligaţia ca acuzatul să
poată solicita judecătorului dezbaterea contradictorie a raportului de expertiză, inclusiv prin
posibilitatea de a obţine audierea ca martor a unei persoane susceptibilă să combată
evaluarea expertului142. De exemplu, în cauza Bonisch c. Austria, Curtea a constatat o
încălcare a art. 6 în situaţia în care expertul citat de apărare nu a beneficiat de aceleaşi
prerogative ca şi expertul desemnat de acuzare. În cazul Foucher c. Franţa, CEDO
afirma că atunci când un petiţionar, care a dorit să-şi asigure personal apărarea, se plânge
de un atentat la drepturile de apărare, din cauza că nu a avut acces la dosarul său penal şi
nici nu a putut obţine o copie de pe piesele din el şi datorită acestui fapt a devenit
incapabil să-şi pregătească o apărare adecvată, are loc o încălcare a principiului egalităţii
armelor. CEDO a stabilit legătura dintre principiul egalităţii armelor şi legalitatea dreptului
procesual penal care este un principiu general de drept ce corespunde principiului
legalităţii din dreptul penal- nullum crimen sine lege -şi este consacrat de adagiul nullum
judicium sine lege. ,,Reglementările procedurale urmăresc, în primul rând, să protejeze
persoana acuzată de săvârşirea unei fapte penale de riscurile abuzului de putere din
partea organelor de urmărire, astfel că apărarea apare ca cea mai susceptibilă să sufere
de lacunele şi impreciziile acestor reglementări,principiul egalităţii armelor aplicîndu-se
oricărei proceduri”
Motivarea hotărârilor judecătoreşti. Obligaţia de motivare a hotărârilor
judecătoreşti îşi are izvorul în dreptul oricărei părţi în cadrul unei proceduri să prezinte
judecătorului observaţiile şi argumentele sale143, combinat cu dreptul părţilor, recunoscut
de Curte, ca aceste observaţii şi argumente să fie examinate în mod efectiv144, iar obligaţia
142
CEDO, hot. Bönisch din 6 mai 1985, § 32; hot. Olsson din 24 martie 1988, § 89. A se vedea şi CEDO,
hot. Barberà, Messegué şi Jabardo din 6 decembrie 1988, § 78.
143
CEDO, hot. Werner din 24 noiembrie 1997, § 63; hot. Foucher din 18 martie 1997, § 34; hot. Bulut din 22
februarie 1996, § 47.
144
CEDO, hot. Van der Hurk din 19 aprilie 1994, § 59; hot. Kruska din 19 aprilie 1993, § 30.

de motivare a hotărârilor este singurul mijloc prin care se poate verifica respectarea
drepturilor menţionate anterior, piloni de bază ai dreptului la un proces echitabil.
Dreptul la executarea hotărârilor judecătoreşti. Potrivit interpretării pe care o dă
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, dreptul la un proces echitabil consacrat de art. 6
din CEDO implică nu numai ca hotărârea judecătorească să fie pronunţată într-un termen
rezonabil, ci şi ca ea să poată face obiectul unei executări efective în avantajul părţii
câştigătoare, când acest lucru este adecvat. Într-adevăr, Convenţia nu instaurează o
protecţie teoretică a drepturilor omului, din contra, încearcă să permită o realizare concretă
a protecţiei pe care o instaurează în favoarea cetăţenilor Europei.
Art. 4 “1. Nimeni nu poate fi ţinut în sclavie sau servitute145.

2. Nimeni nu poate fi supus muncii forţate şi obligatorii”.
Articolul 4 din Convenţie tratează separat sclavia şi aservirea pe de o parte, şi

munca forţată sau obligatorie pe de altă parte. Primii doi termeni acoperă formele de
sechestru asupra individului şi caracterizează condiţiile de opresiune pe care interesatul
nu le poate modifi ca şi de la care nu se poate eschiva. Cele din urmă expresii pun
accentul pe caracterul involuntar al muncii în care serviciile în cauză care trebuie
îndeplinite temporar sau trebuie adăugate la alte obligaţiuni sau circumstanţe civile 146. În
cazul sclaviei sau al robirii, o persoană apare ca aservită în totalitate faţă de altă
persoană. În cazul muncii forţate sau obligatorii, aservirea ţine de condiţiile în care se
prestează activitatea. Robia este o formă particulară a sclaviei distingându-se de aceasta
din urmă nu numai prin natura ei, cât prin nivelul aservirii. În acest sens, fosta Comisie a
statuat că “în plus faţă de obligaţia de a furniza anumite servicii, noţiunea de robie
cuprinde şi pe aceea de a trăi pe proprietatea altuia şi impobibilitatea de a-ţi schimba
condiţia”, iar Curtea Europeană a precizat că “robia reprezintă o formă deosebit de gravă a
negării libertărţii”. În cauza Siliadin c. Franţei, Curtea europeană a analizat situaţia unei
minore care fusese adusă în Franţa de către rude pentru a avea grijă de locuinţa şi copiii
unei familii de cetăţeni francezi. Minora a prestat această muncă timp de mai mulţi ani fără
remuneraţie, fără a avea un statut legal pe teritoriul francez. În acest timp, nu a putut
merge la şcoală şi nici nu a avut perioade de vacanţă. Datorită unor lacune ale legii penale
franceze, persoanele vinovate de această situaţie au fost achitate. Curtea europeană a
145
Vezi şi art. 39 din Constituţia României
146
Gomien, Donna, Ghid al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, Biroul de informare al Consiliului
Europei în Republica Moldova, 2006 la
http://www.bice.md/UserFiles/File/publicatii/Ghid.pdf

apreciat că reclamanta fusese ţinută în sclavie şi a sancţionat faptul că dreptul penal

francez nu incrimina în mod precis şi eficace asemenea fapte147.
Fosta Comisie a decis că obligarea deţinuţilor de a presta muncă pentru societăţi
private, în executarea unui contract pe care acestea l-au încheiat cu administraţia
penintenciarelor, nu constituie formă de sclavie sau robie, la fel ca şi cazul angajării
voluntare, cu consimţământul părinţilor, a unui copil de 15 ani în armata britanică, fără
posibilitatea de a se libera înainte de împlinirea vârstei de 27 de ani.
Nu se consideră “muncă forţată sau obligatorie”148:
a. orice muncă impusă în mod normal unei persoane supuse detenţiei sau în timpul
în care se află în libertate condiţionată. În cauza Van Droogenbroek c. Belgiei
Curtea a menţionat că este autorizată munca solicitată persoanelor aflate în
detenţie, dacă acest lucru nu exceed limitele normale şi scopul reintegrării sociale
a celui privat de libertate.
b. orice serviciu cu caracter militar sau, în cazul celor care refuză să satisfacă
serviciul militar din motive de conştiinţă, în ţările în care acest lucru este
recunoscut ca legitim, un alt serviciu în locul serviciului militar obligatoriu;
c. orice serviciu impus în situatii de criză sau de calamităţi care ameninţă viaţa sau
bunăstarea comunităţii. În cauza Iversen c. Norvegiei (1963), Curtea nu a
considerat muncă forţată obligarea unor stomatologi de a lucra timp de un an în
serviciul de sănătate publică din nordul Norvegiei. În acea perioada, exista o lipsă
accentuată a medicilor voluntar, iar această situaţie a relevant reale ameninţări
pentru viaţa oamenilor din acea regiune.
d. orice muncă sau serviciu care face parte din obligaţiile civice normale. În cauza
Zarb Adami c. Maltei (2006), de exemplu, Curtea a considerat că serviciul
obligatoriu- juriul aşa cum există în Malta este unul dintre "obligaţiile civice
normale", prevăzute la articolul 4.3 (d) din convenţie. La fel, în cauza Van der
Mussele c. Belgiei (1983), Curtea a considerat că munca unui avocat numit din
oficiu şi remunerat rezonabil nu constituie muncă forţată sau obligatorie.
147
APADAOR-CH, Manualul drepturilor omului, Bucureşti, 2008, la http://www.drepturicivile.ro/manual-DO-
proof.pdf
148
Vezi şi art. 4 din Codul Muncii [interzicerea muncii forţate]

2. Carta socială europeană (revizuită)149
Carta socială europeană reprezintă al doilea izvor al sistemului Consiliului Europei

privind protecţia drepturilor omului. Ea a fost adoptată în anul 1961, cu scopul de a
consacra un catalog al drepturilor economice şi sociale, fundamentat pe un sistem de
opţiuni ale statelor, astfel încât acestea să nu fie obligate să accepte toate drepturile
prevăzute de Cartă, asigurând astfel o punere în aplicare progresivă a prevederile ei, în
funcţie de posibilităţile şi situaţia concretă din fiecare stat.150
Carta a fost ulterior completată cu un Protocol adiţional, adoptat în anul 1988, care
iărgeşte catalogul drepturilor economice şi sociale. Apoi, în 1991, s-a semnat un nou
Protocol de amendare care aduce unele schimbări în mecanismul de aplicare, pentru ca
în anul 1996 Carta să facă obiectul unei noi revizuiri.
Carta socială europeană revizuită a intrat în vigoare în anul 1999, înlocuind
progresiv tratatul iniţial adoptat în 19618, în prezent fiind părţi la aceasta 14 state membre
ale Consiliului Europei.
Carta socială europeană revizuită recunoaşte următoarele drepturi economice şi
sociale:
- dreptul la muncă (art. 1);
- dreptul la condiţii echitabile de muncă (art. 2);
- dreptul la securitate şi la igiena muncii (art. 3);
- dreptul la salarizare echitabilă (art. 4);
- dreptul sindical (art. 5);
- dreptul la negociere colectivă (art. 6);
- dreptul copiilor şi al tinerilor la protecţie (art. 7);
- dreptul lucrătorilor la protecţia maternităţii (art. 8);
- dreptul la orientare profesională (art. 9);
- dreptul la formare profesională (art. 10);
- dreptul la protecţia sănătăţii (art. 11);
- dreptul la securitate socială (ait. 12);
- dreptul la asistenţă socială şi medicală (art. 13);
- dreptul de a beneficia de servicii sociale (art. 14);
- dreptul persoanelor handicapate la autonomie, la integrare socială şi la participare
la viaţa comunităţii (art. 15);
149
pp.13-17.
150
R., Petraru. Protecția juridică a drepturilor omului.Suport de curs , Universitatea ”Petre Andrei”, Iasi,
2018, pp.13-17.

- dreptul familiei la protecţie socială, juridică şi economică (art. 16);

- dreptul copiilor şi adolescenţilor la protecţie socială, juridică şi economică (art. 17);
- dreptul la exercitarea unei activităţi lucrative pe teritoriul celorlalte părţi
contractante (art. 18);
- dreptul lucrătorilor imigranţi şi al familiilor lor la protecţie şi asistenţă (art. 19);
- dreptul la egalitate de şanse şi de tratament în materie de angajare şi profesie, fără
discriminare în funcţie de sex (art. 20);
- dreptul la informare şi consultare (art. 21);
- dreptul de a lua parte la determinarea şi ameliorarea condiţiilor de muncă şi a
mediului de muncă (art. 22);
- dreptul persoanelor vârstnice la protecţie socială (art. 23)
- dreptul la protecţie în caz de concediere (art. 24);
- dreptul lucrătorilor la protecţia propriilor creanţe în caz de insolvabilitate a
patronului acestora (art. 25);
- dreptul la demnitate în muncă (art. 26);
- dreptul lucrătorilor cu responsabilităţi familiale la egalitate de şanse şi de tratament
(art. 27);
- dreptul reprezentanţilor lucrătorilor la protecţie în întreprindere şi la facilităţile
acordate acestora (art. 27);
- dreptul la informare şi consultare în procedurile de concediere colectivă (art. 29);
- dreptul la protecţie împotriva sărăciei şi excluderii sociale (art. 30);
- dreptul la locuinţă (art. 31);
România, ratificând Carta potrivit dispoziţiilor acesteia de aplicare progresivă, nu s-a
angajat deocamdată să fie legată de prevederile art. 10, 14, 22, 23, 26, 30 şi 31. În
acelaşi timp, s-a angajat să fie legată doar parţial de prevederile art. 2, 3, 13, 15, 18, 19 şi
27 şi în întregime de prevederile celorlalte articole .
Pentru ca statele să respecte angajamentele asumate prin ratificarea Cartei, s-a
creat un mecanism de control specific, concretizat prin înfiinţarea Comitetului European al
Drepturilor Sociale, în baza Protocolului de amendare a Cartei din anul 1991. Potrivit
acestuia, Comitetul este alcătuit din 12 membri independenţi şi imparţiali, aleşi de
Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei, cu un mandat de 6 ani. El are competenţa de
a constata dacă situaţiile din statele părţi sunt sau nu conforme cu angajamentele
asumate potrivit Cartei.
Sunt instituite două proceduri de control: procedura rapoartelor naţionale şi
procedura reclamaţiilor colective.

Procedura controlului bazat pe rapoarte constă în obligaţia statelor părţi de a

prezenta anual un raport cu privire la o parte din dispoziţiile acceptate din Cartă. Comitetul
European al Drepturilor Sociale examinează aceste rapoarte şi prezintă anual concluziile
sale cu privire la conformitatea situaţiilor naţionale cu dispoziţiile Cartei. Dacă decizia
Comitetului este una de neconformitate şi statul în cauză nu o respectă, Comitetul de
Miniştri va adresa o recomandare prin care va cere statului modificarea în drept şi în fapt
a situaţiei constatate.151
Procedura reclamaţiilor colective a fost introdusă prin Protocolul de amendare a
Cartei din 1995, care a intrat în vigoare în 19982. în virtutea acestei proceduri, Comitetul
European al Drepturilor Sociale poate fi sesizat cu reclamaţii colective prin care se pretind
violări ale drepturilor prevăzute de Cartă. Reclamaţiile pot fi făcute de organizaţii
neguvernamentale care au un statut consultativ pe lângă Consiliul Europei, de
organizaţiile patronale şi sindicale ale statului respectiv şi chiar de către organizaţii
neguvernamentale naţionale, dacă statul acceptă această posibilitate3. Reclamaţia este
examinată de Comitet şi, dacă sunt îndeplinite condiţiile de formă , ea este acceptată.
Urmează o procedură scrisă prin schimb de memorii între părţile implicate şi, dacă este
necesară, o audiţie publică în faţa Comitetului. în final, Comitetul adoptă o decizie pe care
o transmite părţilor şi Comitetului de Miniştri şi care va fi făcută publică în termen de cel
mult patru luni de la data transmiterii. Comitetul de Miniştri adoptă o rezoluţie şi poate
recomanda statului în cauză să ia măsuri în conformitate cu Carta.152
3. Alte tratate, convenții, protocoale, regulamente in materia protecției juridice

a drepturilor omului adoptate de Consiliul Europei 153
Activitatea Consiliului Europei de consolidare a propriului sistem de protecţie a

drepturilor omului s-a materializat în adoptarea mai multor instrumente juridice pe diferite
domenii, care dezvoltă drepturi ale omului consacrate în izvoarele de bază.
Printre cele mai importante amintim:
- Convenţia culturală europeană, adoptată la 19 decembrie 1954154, prin care părţile
se angajează să ia măsuri proprii pentru salvarea patrimoniului comun al Europei şi pentru
151
R.Petraru. Protecția juridică a drepturilor omului.Suport de curs , Universitatea ”Petre Andrei”, Iasi, 2018,
pp.13-17.
152
R., Petraru. Protecția juridică a drepturilor omului.Suport de curs , Universitatea ”Petre Andrei”, Iasi,
2018, pp.13-17.
153
pp.13-17.
154
CONVENŢIA CULTURALĂ EUROPEANĂ din 19 decembrie 1954 privind patrimoniul cultural comun al
Europei, consultata pe site-ul: http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocumentAfis/23813 la data de 20 martie
2020, Publicat în MONITORUL OFICIAL nr. 258 din 20 decembrie 1991

încurajarea dezvoltării. Statele vor încuraja cetăţenii proprii să studieze limbile, istoria şi
civilizaţia altor state părţi şi vor facilita pe teritoriul lor dezvoltarea unor asemenea studii,
ceea ce presupune inclusiv facilitarea circulaţiei şi a schimbului de persoane în acest
scop;
- Convenţia europeană privind imprescriptibilitatea crimelor împotriva umanităţii şi a
155
crimelor de război, adoptată la 25 ianuarie 1974. Considerând că aceste crime sunt
grave infracţiuni împotriva demnităţii umane, convenţia declară ca imprescriptibile crimele
contra umanităţii prevăzute de Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de
genocid, din 1948, infracţiunile prevăzute de Convenţiile de. la Geneva din 1949 şi orice
alte violări asemănătoare ale legilor şi obiceiurilor războiului;
- Convenţia europeană asupra statutului juridic al copiilor născuţi în afara
căsătoriei156, adoptată la 15 octombrie 1975, care are ca scop acordarea acelui statut
juridic copiilor din afara căsătoriei, ca ce! al copiilor din căsătorie, cu privire la filiaţia
maternă şi paternă, obligaţiile de întreţinere, supraveghere, dreptul de vizită, dreptul la
succesiune;
- Convenţia europeană cu privire la statutul juridic al muncitorului migrant,157
adoptată la 24 noiembrie 1977, care reglementează situaţia juridică a muncitorilor
migranţi, cetăţeni ai statelor membre ale Consiliului Europei, în scopul de a le asigura, în
măsura posibilităţilor, un tratament care să nu fie mai puţin favorabil decât cel de care
beneficiază muncitorii care au naţionalitatea statului respectiv, referitor la tot ceea ce este
legat de condiţiile de viaţă şi de muncă;
- Convenţia pentru protejarea persoanelor faţă de prelucrarea automatizată a datelor
cu caracter personal158, adoptată la 28 ianuarie 1981, care are ca scop protecţia dreptului
la respectarea vieţii particulare faţă de intensificarea circulaţiei peste frontiere a datelor cu
caracter personal care fac obiectul prelucrării automatizate. O precizare importantă a
Convenţiei este aceea potrivit căreia datele cu caracter personal care privesc originea
rasială, opiniile politice, convingerile religioase sau de altă natură, cele care privesc
sănătatea, viaţa sexuală sau condamnările penale nu vor putea fi prelucrate automatizat
dacă dreptul intern nu prevede garanţii adecvate. Mai mult, persoanele au dreptul să
155
Site: http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act?ida=22266 consultat pe 15 martie 2020,
publicat M.Of. nr. 425/31 aug. 1999,
156
Adoptată la Strasbourg la 15 octombrie 1975. A intrat în vigoare la 11 august 1978. România a aderat la
Convenţie prin Legea nr. 101 din 16 septembrie 1992, publicată în „Monitorul Oficial al României“, Partea I,
nr. 243 din 30 septembrie 1992. Site: http://irdo.ro/irdo/pdf/047_ro.pdf, consultat pe 15 martie 2020.
157
https://migrantsrights.org/documents/SCRatificationGuideROJune2012_000.pdf consultat pe 15 martie
2020.
158
Textul actului publicat în M.Of. nr. 830/21 dec. 2001, site:
http://igi.mai.gov.ro/sites/all/themes/multipurpose_zymphonies_theme/images/Utile/Conventie_Strasbourg.p
df consultat la data de 15 martie 2020.

cunoască existenţa acestor prelucrări şi chiar să aibă acces la ele, inclusiv să ceară
modificarea lor dacă nu mai corespund realităţii;
- Carta europeană a autonomiei locale,159 adoptată la 15 octombrie 1985, consideră
colectivităţile locale ca unul din principiile fundamentale ale oricărui regim democratic şi
că cetăţenii au dreptul să participe la gestionarea treburilor publice, la nivel local acest
drept putând fi exercitat cel mai direct. Carta stabileşte că principiul autonomiei locale
trebuie să fie recunoscut în legislaţia internă şi, pe cât posibil, în constituţiile statelor părţi.
Prin autonomie locală, Carta înţelege dreptul şi capacitatea efectivă pentru colectivităţile
locale de a reglementa şi gestiona, în cadrul legii, sub propria lor responsabilitate şi în
profitul populaţiei lor, o parte importantă a treburilor publice;
- Convenţia europeană pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor
inumane sau degradante160, adoptată la 26 noiembrie 1987, instituie un Comitet european
pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante, cu
scopul de a examina tratamentul peroanelor private de libertate,
- Convenţia europeană cu privire la participarea străinilor ia viaţa publică la nivelul
local, adoptată la 5 februarie 1992. Considerând că prezenţa rezidenţilor străini pe
teritoriul naţional a devenit o caracteristică permanentă a societăţii europene şi că aceştia,
la nivel local, sunt supuşi aceloraşi îndatoriri ca şi cetăţenii proprii, Convenţia garantează
străinilor dreptul de a alege şi de a fi aleşi la nivel local, în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii
proprii;
- Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale161, adoptată la 1 februarie
1995. Considerând că o societate pluralistă, cu adevărat democratică, trebuie nunumai să
respecte identitatea etnică, culturală, lingvistică şi religioasă a fiecărei persoane
aparţinând unei minorităţi naţionale, dar şi să creeze condiţii care să permităexprimarea,
păstrarea şi dezvoltarea acestei identităţi, Convenţia stabileşte obligaţiile statelor pentru
protecţia minorităţilor naţionale şi a drepturilor persoanelor aparţinând acestora, în cadrul
statului de drept, cu respectarea regulilor, a integrităţii teritoriale şi a suveranităţii
naţionale;
159
Text publicat în M.Of. al României, in vigoare de la 26 noiembrie 1997. Site:
https://lege5.ro/Gratuit/g44tcnbq/carta-europeana-a-autonomiei-locale-din-15101985 consultat pe 14 martie
2020.
159
Seria Tratatelor Europene - Nr. 126. Text amendat în conformitate cu prevederile Protocolului Nr. 1 (STE
Nr. 151) şi Nr. 2 (STE Nr. 152) care au intrat în vigoare la 1 martie 2002, site: https://rm.coe.int/16806dbac4
14 martie 2020.
161
Document al Consiliului Europei adoptat în 1995, intrat în vigoare în 1998. Ratificat de România prin
Legea nr. 33 din 29 aprilie 1995. Site: http://www.dri.gov.ro/conventia-cadru-pentru-protectia-minoritatilor-
nationale/ consultat pe data de 14 marie 2020

- Convenţia europeană pentru echivalarea studiilor universitare,162 1956;

- Convenţia europeană cu privire la extrădar(actualizata) e,163 1957;
- Convenţia europeană cu privire la reducerea cazurilor de pluricetăţenie şi cu
privire la obligaţiile militare în caz de pluricetăţenie,1641963;
- Convenţia europeană în materia adopţiei de copii,( revizuita),165 1967;
- Convenţia europeană pentru reprimarea terorismului,166 1977;
- Convenţia europeană privind exercitarea drepturilor copilului167, 1996;
- Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi a demnităţii fiinţei umane cu privire
la aplicaţiile biologiei şi medicinii, vizând interzicerea donării fiinţelor umane 168, 1998;
- Convenţia pentru protecţia copiilor împotriva exploatării sexuale şi a abuzurilor
sexuale169, Lanzarote, 25 octombrie 2007
- etc.
162 Text publicat în M.Of. al României, in vigoare de la 21 ianuarie 1998. Site

https://lege5.ro/Gratuit/gy4dknzw/conventia-europeana-cu-privire-la-echivalarea-generala-a-perioadelor-de-
studii-universitare-din-06111990 consultat pe 15 martie 2020.
163
textul iniţial a fost publicat în MONITORUL OFICIAL nr. 89 din 14 mai 1997. Aceasta este forma
actualizată de S.C. "Centrul Teritorial de Calcul Electronic" S.A. până la data de 24 iunie 2006, cu
modificările şi completările aduse de: LEGEA nr. 74 din 7 aprilie 2005; LEGEA nr. 224 din 1 iunie 2006,site:
http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocumentAfis/84566, consultat pe data de 15 martie 2020
164
MONITORUL OFICIAL nr. 490 din 9 iulie 2002, site: http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/37145
consultat pe data de 15 martie 2020
165
ratificată de Parlamentul României prin Legea 138/2011 Site
http://www.avp.ro/consiliul%20europei/3_adoptie.pdf , consultat la data de 14 martie 2020.
166
Text publicat în M.Of. al României in vigoare de la 04 martie 1997. Site:.
https://lege5.ro/Gratuit/he2tmnzy/conventia-europeana-pentru-reprimarea-terorismului-din-
27011977.consultat pe 14 martie 2020.
167
Site: consultat pe 14 martie 2020.
https://drive.google.com/file/d/0B_hBtkRCmC_lT05RTGl4THlrM1E/viewconsultat
169
Adoptată la Lanzarote, astăzi 25 octombrie 2007, site: https://rm.coe.int/168046e1d9, 15 martie 2020.

Prezentati din diferite declarații, tratate sau conventii europene pe categorii de:
1. Drepturi civile şi politice denumite şi drepturi din “prima generaţie”;
2. Drepturile economice, sociale şi culturale denumite şi drepturi din “a doua
generaţie”;
3. Drepturile omului din “a treia generaţie”denumite si „drepturi de
solidaritate”.


Aplicații
APLICAȚII
Prezentați spete pe diferite articole din Convenția Europeana a drepturilor

omului.
Dreptul la viaţă (art. 2) „Dreptul la viaţă al fiecărei persoane este protejat de lege.
Moartea nu poate fi aplicată în mod intenţionat, decât prin executarea unei sentinţe
capitale pronunţate de un tribunal în cazul când infracţiunea este sancţionată de lege
cu această pedeapsă.”
Jurisprudenţă relevantă:170
1. Vo c. Franţei (GC) (2004),

2. Evans c. Regatului Unit (GC) (2007),
3. Pretty c. Regatului Unit (2002),
4. Öneryildiz c. Turciei (GC) (2004)
5. Kilinc ş.a. împotriva Turciei
6. Gagiu c. României,
7. Nachova şi alţii c. Bulgariei
8. Agache şi alţii c. Romania (2009)
9. Kaya împotriva Turciei,
10. Ursu c. România.
”Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie.” (art.8)
1. Johnston şi alţii c. Irlandei (1986),
2. Rees c. Regatului Unit (1986),
3. Cossey c. Regatului Unit (1990),
4. Sheffield şi Horshan c. Regatului Unit (1998),
5. Christine Goodwin c. Regatului Unit (2002)
6. Niemetz c. Germaniei (1992),
7. Stubbings ş.a. c. Regatului Unit (1996),
170
pp.13-17.
171
pp.13-17.

Aplicații
8. Mousraquim c. Belgiei (1991),

9. Cipru c. Turciei (2001),
10. Evans c. Regatului Unit (GC) (2007),
11. Ciorap c. Moldovei (2007),
12. Malone c. Regatului Unit (1984),
13. Monori c. României şi Ungariei (2005),
14. B. şi L. c. Regatului Unit (2005)
Libertatea de gândire, conştiinţă şi religie (art. 9)
Art. 9. “1. Orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de

religie; acest drept include libertatea de a-şi schimba religia sau convingerea, precum şi
libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerea în mod individual sau în colectiv, în
public sau în particular, prin cult, învăţământ, practici şi îndeplinirea ritualurilor.
2. Libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerile nu poate face obiectul altor
restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o
societate democratică, pentru siguranţa publică, protecţia ordinii, a sănătăţii sau a moralei
publice ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora”.
1. Kokkinakis c. Greciei (1993),

2. Van Schijndel, Van der Heyden şi Leenman c. Olandei (1998),
3. Van der Dungen c. Olandei (1995),
4. Leyla Şahin c. Turciei (2005), Manoussakis şi alţii c. Greciei (1996),
5. Cipru c. Turciei (2001),
6. Shalom Ve Tsedek c. Franţei (2000),
7. Larissis şi alţii c. Greciei (1998),
8. Buscarini şi alţii c. San Marino (1999),
9. Poltoratskiy c. Ucrainei (2003),
10. Kuznetsov c. Ucrainei (2003)
Protecţia proprietăţii (Protocolul nr. 1, art 1)
“Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni
nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile
prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
172
pp.13-17.

Aplicații
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului Statelor de a adopta legile pe care

le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general
sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuţii sau amenzi”.
1. Sporrong şi Lonnroth c. Suediei (1982),

2. Marckx c. Belgiei (1979),
3. Loizidou c. Turciei (1996),
4. Gustafsson c. Suediei (1996),
5. Erkner şi Hofauer c. Austriei (1987),
6. Beyeler c. Italiei (2000),
7. Sfintele Mănăstiri c. Greciei (1994),
8. Gazgusuz c. Austriei (1996),
9. Stran Greek Refineries c. Greciei (1994),
10. Pressos Compania Naviera SA ş.a. c. Belgiei (1995),
11. Van der Musele c. Belgiei (1983),
12. Maurice c. Franţei (2005),
13. Burden şi Burden c. Regatului Unit (2006),
14. Velikovi ş.a. c. Bulgariei (2007),
15. Broniowski c. Poloniei (GC) (2004),
16. Jahn ş.a. c. Germaniei (2005),
17. Jelicic c. Bosniei şi Herţegovinei (2006),
18. Papamichalopoulos ş.a. c. Greciei (1993)
Puteți prezenta jurisprudenta si din alte convenții, tartate, protocoale, regulamente în

materia protecției juridice a drepturilor omului.
173
pp.13-17.

Aplicații

Bibliografie
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
Tratate, cursuri, monografii
Anitei.N.,C. Lazar, R.,E. Instituții financiare internațioanle si instituții financiarevale

Uniunii Europene, Editura Universul Juriidc, Bucuresti, 2017 .
Aristotel, Politica, Ed. IRI, Bucureşti, 2001.
D., Balahur. Protecția europeană a drepturilor omului. Suport de curs, Univ ”Al I
Cuza, Iași.
 Bîrsan, C. Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole. Vol. I.

Drepturi şi libertăţi, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005.
Cassese, A. Gaeta, P. International Criminal Law. Third Edition, Oxford University

Press, 2013 .
Ciuca, A. Protectia internationala a drepturilor omului, editia a 2-a revazuta si

adaugita, Editura Fundatiei Axis, Iaşi, 2004 .
Corlatean, T. Protecţia europeană şi internationala a drepturilor omului, Editura

Universul Juridic, Bucureşti, 2015 .
Cloşcă, I. Suceavă, I. Tratat de drepturile omului, Editura Europa Nova, Bucureşti. 
Colliard, C.A.  Manin, A. Droit international et histoire diplomatique. Documents

choisis, vol. II, Editura Montchrestien, Paris, 1970.
Chirita, R. CEDO. Comentarii si explicatii, editia a 2-a, Editura CH Beck, Bucuresti,

2007 .
Cehan. C. Harută. A. Protecția internațională a drepturilor omului. Note de curs.,

Chisinau, 2013.
Crăciunean, L.,M. Drept internațional umanitar, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2014 .
Duculescu, V. Protecţia juridică a drepturilor omului – mijloace interne şi

internaţionale, ediţie nouă revizută şi adăugită, Editura Lumina Lex, Bucureşti,2008 .
Grigore-Radulescu, M:I. Popescu, C: F: Protecţia juridică a drepturilor omului, Editura

Universul juridic, Bucureşti, 2014

Bibliografie
Harris, D.J.  Cases and Materials on International Law, 4th ed., Ed. Sweet & Maxwell,
Londra, 1991.
L. Lenkin. The Age of Rights, New York, Columbia, University Press, 2008.
Mătușescu, C. Drept instituțional al Uniunii Europene, Editura Pro Universitaria,

Bucuresti, 2013.
Mătușescu C:, Drept instituțional al Uniunii Europene, Suport de curs, Universitatea

”Valahia,” Targoviste.
Miga-Beşteliu, R.. Brumar, C. Protecţia internaţională a drepturilor omului. Note de

curs, editia a 5-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2010.
Moroianu Zlătescu I.  Demetrescu, R. Din istoria drepturilor omului, Institutul Român

pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 2003.
Platon, Opere complete, vol. I, Criton, Editura Humanitas, Bucureşti, 2001.
 Purdă,N. Diaconu, N. Protecţia juridică a drepturilor omului, ed. a 2-a, revăzută şi

adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011.
 Predescu, O. Convenţia europeană a drepturilor omului şi dreptul penal român,

Editura Lumina Lex, Bucuresti, 1998 .
Predescu. O. Vladoiu.N.M. Drept european si international al drepturilor omului,

Editura Hamangiu, Bucuresti, 2014.
Predescu,O. Protecţia internaţională a drepturilor omului, Ed. Omnia Uni S.A.S.T.,

Braşov, 2010.
Petraru.R.A. Protecția juridică a drepturilor omului.Suport de curs , Universitatea

”Petre Andrei”, Iasi, 2018.
Renucci, J., F. Tratat de drept european al drepturilor omului, Editura Hamangiu,

Bucuresti, 2009 .
Sudre. FR. Drept european si international al drepturilor omului, Editura Polirom, Iasi,
2006.
 Selejan-Guţan, B. Protecţia europeană a drepturilor omului, Editura All Beck,

Bucureşti, 2004.
Spătaru-Negură, L.C. Protectia internationala a drepturilor omului. Note de curs,

Editura Hamangiu, Bucuresti, 2019 .

Bibliografie
Tomescu, M. Drepturile omului. Tendinte si orientari contemporane. Editia a III-a

revazuta si adaugita., Editura Pro Universitaria, București, 2017 .
Udroiu, M. Predescu, O. Protectia europeana a drepturilor omului si procesul penal

roman, Editura CH Beck, București, 2008.
Voiculescu, N. Protectia internationala a drepturilor omului. Note de curs, Ed.

Hamangiu, București, 2017 .
Legislație
Consituția Romaniei.
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor sale fundamentale, adoptată

la Roma, la 4 noiembrie 1950 si protocoalele ei aditionale (actualizata) CONVENŢIE din 4
noiembrie 1950(*actualizată*)pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, amendată prin Protocoalele nr. 3, 5 şi 8 şi completată prin Protocolul nr. 2*)
(actualizată până la data de 8 decembrie 2014*) de pe site:
http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocumentAfis/175187 consultat pe 15 martie 2020.
Carta socială europeană, adoptată Ia 18 octombrie 1961 şi revizuită în anul 1996

(revizuita); Adoptata la Strasbourg la 3 mai 1996. A intrat în vigoare la 1 iulie. 1999.
România a semnat Carta la 15 mai 1997 i a ratificat-o la 7 mai 1999 prin Legea nr. 74 din
4 mai 1999, publicat în “Monitorul Oficial” nr. 193 din 4 mai 1999Pactul Internațional cu
privire la Drepturile Civile și Politice⁠ (PIDCP), adoptat de Adunarea Generală a Națiunilor
Unite prin Rezoluția 2200A (XXI) din 16 decembrie 1966, intrat în vigoare la 23
martie 1976.
Pactul Internațional privind Drepturile Economice, Sociale și Culturale ⁠ (PIDESC), adoptat

de catre Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite în Rezoluția 2200A (XXI) din
16 decembrie 1966 și intrarea în vigoare la 3 ianuarie 1976 de pe site :
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (1948) adoptată de către Adunarea Generală a

Națiunilor Unite prin Rezoluția 217 A (III) din 10 decembrie 1948 la Paris publicată Brosura
din 10 decembrie 1948 La 10 decembrie 1948
Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid (1948) Adoptată şi deschisă

spre semnare de Adunarea generală a Naţiunilor Unite prin Rezoluţia 260A (III) din 9
decembrie 1948. Intrată în vigoare la 12 ianuarie 1951, conform dispoziţiilor art. XIII.

Bibliografie
România a aderat la Convenţie la 2 noiembrie 1950 prin Decretul nr. 236, publicat în
„Buletinul Oficial al României“, partea I, nr. 110 din 2 decembrie 1950.
Convenţia U.N.E.S.C.O. privind lupta împotriva discriminării în domeniul învăţământului

(1960) Adoptată de Conferinţa generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru educaţie,
ştiinţă şi cultură, la 14 decembrie 1960. Intrată în vigoare la 22 mai 1962, conform
dispoziţiilor art. 14. România a ratificat Convenţia la 20 aprilie 1964 prin Decretul nr. 149,
publicat în „Buletinul Oficial al României“, partea I, nr. 5 din 20 aprilie 1964
Convenţia asupra eliminării tuturor formelor de discriminare rasială (1965) Adoptată şi

deschisă spre semnare de Adunarea generală a Naţiunilor Unite prin Rezoluţia 2106 (XX)
din 21 decembrie 1965. Intrată în vigoare la 4 ianuarie 1969, conform dispoziţiilor art. 19.
România a aderat la Convenţie la 14 iulie 1970 prin Decretul nr. 345, publicat în „Buletinul
Oficial al României“, partea I, nr. 92 din 28 iulie 1970. Prin Legea nr. 144/1998, publicată
în „Monitorul Oficial al României“, partea I, nr. 261 din 13 iulie 1998, România şi-a retras
rezerva formulată la art. 22;
Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice (1966) Adoptat şi deschis spre
semnare de Adunarea generală a Naţiunilor Unite la 16 decembrie 1966. Intrat în vigoare
la 23 martie 1976, cf. art. 49, pentru toate dispoziţiile cu excepţia celor de la art. 41; la 28
martie pentru dispoziţiile de la art. 41. România a ratificat Pactul la 31 octombrie 1974 prin
Decretul nr. 212, publicat în „Buletinul Oficial al României“, partea I, nr. 146 din 20
noiembrie 1974.
Pactul internaţional privind drepturile economice şi sociale (1966) Adoptat şi deschis spre
semnare de Adunarea generală a Naţiunilor Unite la 16 decembrie 1966 prin Rezoluţia
2200 A (XXI). Intrat în vigoare la 3 ianuarie 1976, cf. dispoziţiilor art. 27. România a
ratificat Pactul la 31 octombrie 1974 prin Decretul nr. 212, publicat în „Buletinul Oficial al
României“, partea I, nr. 146 din 20 noiembrie 1974.
Convenţia asupra eliminării şi reprimării crimei de apartheid (1973) Adoptată şi deschisă

spre semnare de Adunarea generală a Naţiunilor Unite prin Rezoluţia 3068 (XXVIII) din 30
noiembrie 1973. Intrată în vigoare la 18 iulie 1976, conform dispoziţiilor art. XV. România a
ratificat Convenţia la 10 iulie 1978 prin Decretul nr. 254, publicat în „Buletinul Oficial al
României“, Partea I, nr. 64 din 17 iulie 1970. Declaraţia asupra drepturilor persoanelor
aparţinând minorităţilor naţionale sau etnice, religioase sau lingvistice (1992)
Convenţia pentru eliminarea oricărei forme de discriminare rasială(1965 Adoptată şi

Bibliografie
rezerva formulată la art. 22.
Convenţia asupra eliminării oricărei forme de discriminare faţă de femei(1979) Adoptată şi

rezerva formulată la art. 22.
Convenţia împotriva torturii şi altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau
degradante (1984) Adoptată şi deschisă spre semnare de Adunarea generală a Naţiunilor
Unite prin Rezoluţia 39/46 din 10 decembrie 1984. Intrată în vigoare la 26 iunie 1987
conform dispoziţiilor art. 27(1). România a aderat la Convenţie la 9 octombrie 1990 prin
Legea nr. 19, publicată în „Buletinul Oficial al României“, partea I, nr. 112 din 10 octombrie
1990.
Convenţia cu privire la drepturile copilului (1989) adoptată de Adunarea Generală a

Organizaţiei Naţiunilor Unite la 20 noiembrie 1989. Textul actului publicat în M.Of. nr.
109/28 sep. 1990.
Convenţia europeană asupra statutului juridic al copiilor născuţi în afara căsătoriei

adoptată la 15 octombrie 1975 Adoptată la Strasbourg la 15 octombrie 1975. A intrat în
vigoare la 11 august 1978. România a aderat la Convenţie prin Legea nr. 101 din 16
septembrie 1992, publicată în „Monitorul Oficial al României“, Partea I, nr. 243 din 30
septembrie 1992. Site: http://irdo.ro/irdo/pdf/047_ro.pdf, consultat pe 15 martie 2020.
Convenţia europeană cu privire la statutul juridic al muncitorului migrant, adoptată la 24

noiembrie 1977
https://migrantsrights.org/documents/SCRatificationGuideROJune2012_000.pdf consultat
pe 15 martie 2020.
Convenţia pentru protejarea persoanelor faţă de prelucrarea automatizată a datelor cu

caracter personal, adoptată la 28 ianuarie 1981 Textul actului publicat în M.Of. nr. 830/21
dec. 2001, site:
http://igi.mai.gov.ro/sites/all/themes/multipurpose_zymphonies_theme/images/Utile/Conve
ntie_Strasbourg.pdf consultat la data de 15 martie 2020.
Bibliografie
Carta europeană a autonomiei locale, adoptată la 15 octombrie 1985 Text publicat

în M.Of. al României, in vigoare de la 26 noiembrie 1997. Site:
https://lege5.ro/Gratuit/g44tcnbq/carta-europeana-a-autonomiei-locale-din-15101985
Convenţia europeană pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor

inumane sau degradante, adoptată la 26 noiembrie 1987 Document al Consiliului Europei
adoptat în 1995, intrat în vigoare în 1998. Ratificat de România prin Legea nr. 33 din 29
aprilie 1995. Site: http://www.dri.gov.ro/conventia-cadru-pentru-protectia-minoritatilor-
nationale/ consultat pe data de 14 marie 2020
Convenţia europeană pentru echivalarea studiilor universitare 1956 Text publicat în

M.Of. al României, in vigoare de la 21 ianuarie 1998. Site
https://lege5.ro/Gratuit/gy4dknzw/conventia-europeana-cu-privire-la-echivalarea-generala-
a-perioadelor-de-studii-universitare-din-06111990 consultat pe 15 martie 2020.;
- Convenţia europeană cu privire la extrădar(actualizata) 1957 textul iniţial a fost
publicat în MONITORUL OFICIAL nr. 89 din 14 mai 1997. Aceasta este forma actualizată
de S.C. "Centrul Teritorial de Calcul Electronic" S.A. până la data de 24 iunie 2006, cu
modificările şi completările aduse de: LEGEA nr. 74 din 7 aprilie 2005; LEGEA nr. 224 din
1 iunie 2006,site: http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocumentAfis/84566, consultat pe
data de 15 martie 2020;
- Convenţia europeană cu privire la reducerea cazurilor de pluricetăţenie şi cu
privire la obligaţiile militare în caz de pluricetăţenie, 1963 MONITORUL OFICIAL nr. 490
din 9 iulie 2002, site: http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/37145 consultat pe
data de 15 martie 2020
- Convenţia europeană în materia adopţiei de copii,( revizuita), 1967 ratificată de
Parlamentul României prin Legea 138/2011 Site
Text publicat în M.Of. al României in vigoare de la 04 martie
- Convenţia europeană pentru reprimarea terorismului, 1977 Text publicat în M.Of. al
României in vigoare de la 04 martie 1997. Site:.
- Convenţia europeană privind exercitarea drepturilor copilului, 1996 Site: consultat
pe 14 martie2020.
https://drive.google.com/file/d/0B_hBtkRCmC_lT05RTGl4THlrM1E/viewconsultat

Bibliografie
- Convenţia pentru protecţia copiilor împotriva exploatării sexuale şi a abuzurilor

sexuale, Lanzarote, 25 octombrie 2007 Adoptată la Lanzarote, astăzi 25 octombrie 2007,
site: https://rm.coe.int/168046e1d9, 15 martie 2020.
Convenţia pentru protecţia muncitorilor migranţi şi ai membrilor de familie ai
acestora(1990)
pe 13 martie 2020.
Pagini web
Convenţia europeană privind imprescriptibilitatea crimelor împotriva umanităţii şi a

crimelor de război, adoptată la 25 ianuarie 1974 Site:
http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act?ida=22266 consultat pe 15 martie 2020,
publicat M.Of. nr. 425/31 aug. 1999,
Gomien, Donna, Ghid al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, Biroul de informare al
Consiliului Europei https://www.ujmag.ro/drept/drept-international-public-si-privat/drept-
european-si-international-al-drepturilor-omului/rasfoire/ consultat la data de 12 martie
2020.
https://www.ujmag.ro/drept/drept-international-public-si-privat/drept-european-si-
international-al-drepturilor-omului/rasfoire/ consultat pe 12 martie 2020.
https://ro.wikipedia.org/wiki/Tratatul_de_la_Versailles : consultat pe 12 martie 2020.
https://ro.wikipedia.org/wiki/Societatea_Na%C8%9Biunilor consultat pe 12 martie 2020.
Iancu, Gheorge, Problema minorităţilor etnice din România în documente ale Societăţii
Naţiunilor (1923-1932), Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2002, p. 3;
https://books.google.de/books?id=BEGTDwAAQBAJ&pg=PT45&lpg=PT45&dq=fenomenul
+protec%C5%A3iei+drepturilor+minorit%C4%83%C5%A3ilor+na%C5%A3ionale+%C5%9
Fi+au+instaurat+sistemul+protec%C5%A3iei+selective&source=bl&ots=lDoIn5fCD7&sig=
ACfU3U2B4_PRLWZL6nO0aubHDIUHJv7efg&hl=ro&sa=X&ved=2ahUKEwikpIf91u_nAhV
JiqQKHan7AbkQ6AEwAHoECAsQAQ#v=onepage&q=fenomenul%20protec%C5%A3iei%
20drepturilor%20minorit%C4%83%C5%A3ilor%20na%C5%A3ionale%20%C5%9Fi%20au
%20instaurat%20sistemul%20protec%C5%A3iei%20selective&f=false consultat 12 martie
2020.
Manualul Drepturilor Omului, Bucuresti, 2008, pp 42-49 consultat la data de 13 martie

2020 de pe adresa: file:///C:/Users/nadia/Downloads/manual-DO-proof.pdf consultat 14
martie 2020.

Bibliografie
CONVENŢIE din 4 noiembrie 1950(*actualizată*)pentru apărarea drepturilor omului şi a

libertăţilor fundamentale, amendată prin Protocoalele nr. 3, 5 şi 8 şi completată prin
Protocolul nr. 2 ( actualizată până la data de 8 decembrie 2014*) de pe site :
Adoptata la Strasbourg la 3 mai 1996. A intrat în vigoare la 1 iulie. 1999. România a

semnat Carta la 15 mai 1997 i a ratificat-o la 7 mai 1999 prin Legea nr. 74 din 4 mai 1999,
publicat în “Monitorul Oficial” nr. 193 din 4 mai 1999. de pe site:
Site: http://www.bice.md/UserFiles/File/publicatii/Ghid.pdf consultat pe 14 martie 2020.
APADAOR-CH, Manualul drepturilor omului, Bucureşti, 2008, la

http://www.drepturicivile.ro/manual-DO-proof.pdf, consultat pe 15 martie 2020.
site-ul: http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocumentAfis/23813 la data de 20.03.2020
site: http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act?ida=22266 consultat pe 15 martie
2020.
Adoptată la Strasbourg la 15 octombrie 1975. A intrat în vigoare la 11 august 1978.

România a aderat la Convenţie prin Legea nr. 101 din 16 septembrie 1992, publicată în
„Monitorul Oficial al României“, Partea I, nr. 243 din 30 septembrie 1992. Site:
http://irdo.ro/irdo/pdf/047_ro.pdf, consultat pe 15 martie 2020.
pe 15 martie 2020.
Textul actului publicat în M.Of. nr. 830/21 dec. 2001, site:

http://igi.mai.gov.ro/sites/all/themes/multipurpose_zymphonies_theme/images/Utile/Conve
ntie_Strasbourg.pdf consultat la data de 15 martie 2020.
ext publicat în M.Of. al României, in vigoare de la 26 noiembrie 1997. Site:
https://lege5.ro/Gratuit/g44tcnbq/carta-europeana-a-autonomiei-locale-din-15101985
Seria Tratatelor Europene - Nr. 126. Text amendat în conformitate cu prevederile

Protocolului Nr. 1 (STE Nr. 151) şi Nr. 2 (STE Nr. 152) care au intrat în vigoare la 1 martie
2002, site: https://rm.coe.int/16806dbac4 14 martie 2020.
Document al Consiliului Europei adoptat în 1995, intrat în vigoare în 1998. Ratificat de

România prin Legea nr. 33 din 29 aprilie 1995. Site: http://www.dri.gov.ro/conventia-
cadru-pentru-protectia-minoritatilor-nationale/ consultat pe data de 14 marie 2020

Bibliografie
Text publicat în M.Of. al României, in vigoare de la 21 ianuarie 1998. Site

https://lege5.ro/Gratuit/gy4dknzw/conventia-europeana-cu-privire-la-echivalarea-generala-
a-perioadelor-de-studii-universitare-din-06111990 consultat pe 15 martie 2020.
textul iniţial a fost publicat în MONITORUL OFICIAL nr. 89 din 14 mai 1997. Aceasta este
forma actualizată de S.C. "Centrul Teritorial de Calcul Electronic" S.A. până la data de 24
iunie 2006, cu modificările şi completările aduse de: LEGEA nr. 74 din 7 aprilie
2005; LEGEA nr. 224 din 1 iunie 2006,site:
http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocumentAfis/84566, consultat pe data de 15 martie
2020
MONITORUL OFICIAL nr. 490 din 9 iulie 2002, site:

http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/37145 consultat pe data de 15 martie 2020
ratificată de Parlamentul României prin Legea 138/2011 Site
Text publicat în M.Of. al României in vigoare de la 04 martie 1997. Site:.

View publication stats

Protectiajuridicaadrepturiloromului AniteiNadia Cerasela

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Protectiajuridicaadrepturiloromului AniteiNadia Cerasela

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

See discussions, stats, and author profiles for this publication at: https://www.researchgate.

Universitatea "Dunărea de Jos" Departamentul pentru Învațământ la Distanță

Book · April 2020

Nadia Cerasela Anitei

La famille au XXIe siècle View project

Family Insitution View project

The user has requested enhancement of the downloaded file.

Facultatea: Științe Juridice, Sociale și Politice

Prof. univ. dr. Nadia-Cerasela Aniței

Protecția juridică a drepturilor omului 3

4 Protecția juridică a drepturilor omului

1.1.Planul filosofiei politico-juridice

Studiul acestei teme va ajuta la abordarea sub aspect evolutiv-istoric a problematicii

1. planul filosofiei politico-juridice;

Protecția juridică a drepturilor omului 5

1.1.Planul filosofiei politico-juridice2

6 Protecția juridică a drepturilor omului

Protecția juridică a drepturilor omului 7

8 Protecția juridică a drepturilor omului

1.2. Planul juridic14

Lupta diverselor categorii sociale împotriva absolutismului feudal au dus la pariția

Protecția juridică a drepturilor omului 9

1.3. Planul cooperării între state21

Doctrina22 ne precizează că: ”Până în anul 1945, procesul de protecţie prin

10 Protecția juridică a drepturilor omului

fragmentar, limitat la anumite categorii sociale şi la anumite drepturi deoarece dreptul

Protecția juridică a drepturilor omului 11

sclaviei şi a comerţului cu sclavi în Africa Centrală şi în zona maritimă a

12 Protecția juridică a drepturilor omului

personalitate juridică internaţională „derivată” din acesta, prin intermediul tratatelor

Protecția juridică a drepturilor omului 13

14 Protecția juridică a drepturilor omului

2.1. Noțiunea de ”drepturile omului si de protecția internațională a drepturilor

Studiul acestei teme va ajuta la înţelegerea noțiunilor de: ”drepturile omului și

Protecția juridică a drepturilor omului 15

2.1. Noțiunile de: ”drepturile omului si de protecția internațională a

În literatura de specialitate33 în privința denumirii sunt doua curente:

2.2. Izvoarele ”de protecție a drepturilor omului”38

Literatura de specialitate39 clasifică sursele internaţionale de protecţie şi consacrare a

16 Protecția juridică a drepturilor omului

b) surse cutumiare constau într-o practică îndelungată, constantă şi repetată,

Protecția juridică a drepturilor omului 17

18 Protecția juridică a drepturilor omului

internaţionale. Totodată, particularii sunt parte la proceduri internaţionale de

2.4. Categorii de ”drepturi ale omului”42

Drepturile omului sunt împărțite în următoarele categorii:

Protecția juridică a drepturilor omului 19

20 Protecția juridică a drepturilor omului

dreptul la mediu social corespunzător (de combatere a terorismului, criminalităţii, folosirii

Protecția juridică a drepturilor omului 21

22 Protecția juridică a drepturilor omului

3.1. Sistemul Societăţii Naţiunilor (Liga Națiunilor)

Studiul acestui capitol ne va ajuta să înțelegem sistemul juridic de protecție al

Protecția juridică a drepturilor omului 23

3.1. Sistemul Societăţii Naţiunilor (Liga Națiunilor)

24 Protecția juridică a drepturilor omului

3.2. Sistemul Organizației Națiunilor Unite

Protecția juridică a drepturilor omului 25

sistem juridic cu vocaţie universală - Sistemul Naţiunilor Unite de protecţie a drepturilor

26 Protecția juridică a drepturilor omului

Protecția juridică a drepturilor omului 27

3.3. Mecanisme speciale ale Naţiunilor Unite pentru supravegherea

Sistemul de supraveghere a respectării drepturilor omului al Naţiunilor Unite este

1. planul filosofiei politico-juridice;

internaţionale. Totodată, particularii sunt parte la proceduri internaţionale de