Codreanu Alexandra Bianca

AMG 1 - ANATOMIE

REFRAT
Sistemul Osos
Sistemul osos este alcătuit din totalitatea oaselor organismului uman şi a
articulaţiilor dintre ele. Articulaţiile leagă oasele, integrându-se într-un sistem numit
schelet. Numărul total al oaselor care alcătuiesc scheletul omului este de 223, din care
95 sunt oase perechi, iar 33 oase neperechi.

Sistemul osos are cinci mari funcţii principale: de susţinere, de locomoţie, de

protecţie, de hematopoieză şi de depozit de săruri minerale. El reprezintă
componenta principală a aparatului de susţinere a ţesuturilor moi existente în
organismul nostru. Împreună cu sistemul muscular, sistemul osos imprimă corpului
omenesc forma lui specifică. Deşi rolul oaselor în locomoţie este pasiv, servind ca
pârghii pe care acţionează muşchii, ele sunt totuşi indispensabile mişcărilor pe care le
efectuează corpul. Totodată sistemul osos asigură protecţia tuturor organelor vitale
ale organismului (creier, inimă, plămâni etc.). Una dintre funcţiile fundamentale ale
sistemului osos este hematopoieza, respectiv formarea elementelor figurate din
sângele circulant, care are loc în măduva osoasă roşie.În sfârşit, oasele reprezintă
pentru organism o rezervă de săruri minerale.

CARACTERISTICILE OASELOR

1. FORMA OASELOR

Oasele corpului au forme diferite, caracteristice. Luându-se însă în

consideraţie raporturile care există între cele trei dimensiuni ale lor (lungime, lăţime,
grosime), oasele pot fi împărţite în trei grupe, şi anume: oase lungi, oase late, oase
scurte.

Oasele lungi se caracterizează prin predominanţa lungimii faţă de lungime şi

lăţime. Fiecare os lung este alcătuit dintr-un corp sau diafiză şi din două extremităţi
numite epifize.În perioada de creştere, între diafiză şi epifize se găseşte cartilajul de
creştere, care poartă numele de metafiză. Majoritatea oaselor din organismul nostru
intră în această categorie (de exemplu femurul, tibia, peroneul…).

Oasele late se caracterizează prin proeminenţa lungimii şi a lărgimii faţă de

grosime.
1
Codreanu Alexandra Bianca
AMG 1 - ANATOMIE

Ele prezintă două feţe şi mai multe margini variabile ca număr de la un os la

altul. Exemple de oase late sunt: oasele craniului, omoplatul, sternul, coxalul.

Oasele scurte se caracterizează prin faptul că lungimea lăţimea şi grosimea lor

sunt aproape egale.În această categorie intră oasele tarsiene, oasele carpiene şi
vertebrele.

Atât oasele lungi, cât şi oasele late şi scurte pot prezenta suprafeţe sau faţete
articulare, apofize,

Spâne, tubercule, creste, fose şi incizuri.

Suprafeţele sau faţetele articulare sunt porţiuni de pe suprafaţa oaselor care

servesc pentru articularea cu alte oase. Când feţele articulare se prezintă ca o
scobitură sferică, ea se numeşte cavitate glenoidă, când are forma de scripete poartă
numele de trohlee, iar când apare ca o formaţiune proeminentă, se numeşte cap sau
condil. Apofizele, proeminenţe care se găsesc la suprafaţa oaselor, au formă conică
sau cilindrică. Spinele sunt proeminenţe lamelare sau margini mai lăţite ale unui os.
Tuberculele reprezintă şi ele proeminenţe neregulate situate pe suprafaţa unor oase,
iar crestele reprezintă marginea ascuţită a unui os sau proeminenţe ascuţite liniare de
pe suprafaţa unor oase.În sfârşit fosele sunt scobituri de formă ovală, incizurile
scobituri cu formă cilindrică, iar şanţurile, scobituri de formă alungită ce se găsesc pe
suprafaţa oaselor.

2. STRUCTURA OASELOR

Indiferent de forma lor, oasele sunt alcătuite în principal de ţesut osos compact
şi ţesut osos spongios, la care se mai adaugă şi alte varietăţi de ţesut conjunctiv.
Întrucât felul în care este alcătuit osul diferă în raport cu forma acestuia, vom descrie
pe rând structura oaselor lungi, scurte şi late.

2.1. Structura oaselor lungiStructura diafizei oaselor lungi se deosebeşte de structura

epifizei, de aceea le vom prezenta separat.

A) Structura diafizei

Pe o secţiune transversală sau longitudinală prin diafiza femurului se observă

la examenul cu ochiul liber că în axul diafizei se află un canal, numit canalul medular,

2
Codreanu Alexandra Bianca
AMG 1 - ANATOMIE

în care se găseşte o substanţă de culoare galbenă, roşie sau cenuşie, denumită

măduva osoasă. Canalul medular este circumscris pe peretele diafizei, în constituţia
căruia intră, de la exterior către interior următoarele componente: periostul,
Masa osoasă şi endostul.

Periostul este o membrană vasculo-conjunctivă care înveleşte, la periferie

întregul os, cu excepţia capetelor articulare, care sunt acoperite de cartilaje.
Examenul microscopic al periostului arată că această membrană este formată la adult
din două straturi, unul extern sau superficial, numit periostul fibros, şi altul intern
sau profund, care vine în raport cu masa osoasă, numit periostul osteogen. Periostul
fibros este format din ţesut conjunctiv fibros în care predomină fibrele colagene şi
elastice, celulele conjunctive fiind rare, iar substanţa fundamentală aflându-se în
cantitate mică.În periostul fibros se găsesc vase sanguine care pătrund în periostul
osteogen şi apoi mai departe în masa osoasă. Periostul osteogen este format din ţesut
conjunctiv în care predomină celulele conjunctive, şi din fibre elastice şi colagene care
provin din periostul fibros şi care pătrund în masa osoasă. Periostul osteogen are un
rol important în formarea ţesutului osos (de unde şi denumirea de osteogen).La adult
periostul osteogen se află în stare de repaos.În caz de fractură însă, el îşi recapătă
capacitatea de a da naştere ţesutului osos.

Masa osoasă din structura diafizei are forma unui tub cilindric axat pe canalul
medular şi este delimitată în partea externă, care vine în contact cu periostul, şi în
partea internă, care vine în raport cu endostul, de câteva straturi de lamele osoase
dispuse concentric, formând sistemul lamelar fundamental extern (subperiostic) şi
intern (perimedular). Între cele două sisteme, masa osoasă este alcătuită din ţesut
osos compact haversian şi interhaversian. Tubul cilindric este învelit de periost şi
căptuşit de endost. Canalele haversiene se deschid în canalul medular şi în periost.În
masa osoasa se găsesc terminaţii nervoase fine, vase sanguine şi limfatice, care sunt
găzduite în canalele Havers şi Volcmann. Endostul este o membrană conjunctivă care
căptuşeşte la interior masa osoasa atât a diafizei, cât şi a epifizelor.Ca structură
microscopică, endostul este asemănător cu periostul, el fiind format din fibre
conjunctive, în special de reticulină, dintr-un număr restrâns de celule conjunctive,
din puţină substanţă fundamentală şi din rare vase sanguine.În perioada
intrauterină, endostul are funcţie osteogenetică, iar la adult, el este inactiv din acest
punct de vedere. Măduva osoasă este o formaţiune complexă în structura căreia intră
diferite varietăţi de ţesut conjunctiv, vase sanguine şi terminaţii nervoase. Ea este

3
Codreanu Alexandra Bianca
AMG 1 - ANATOMIE

prezentă atât în canalul medular cât şi în canalele Havers de calibru mai mare.Se
deosebesc trei varietăţi de măduvă osoasă: roşie, galbenă şi cenuşie. Măduva roşie
este de două feluri: osteogenă şi hematogenă. Măduva roşie osteogenă se găseşte în
diafiza oaselor în perioada intrauterină şi de creştere şi are ca rol principal formarea
ţesutului osos. Măduva roşie hematogenă se găseşte numai în diafiza oaselor fătului şi
are ca rol primordial formarea elementelor figurate ale sângelui.La adult, ea dispare
din diafiza oaselor lungi rânând cantonată numai în ţesutul osos spongios din
epifizele unor oase lungi, din oasele late şi din corpurile vertebrelor. Măduva galbenă
se găseşte în diafiza oaselor lungi ale adultului şi este alcătuită. Dintr-o reţea fină de
reticulină şi din celule grase. Ea se formează din măduva roşie prin transformarea
anumitor tipuri de celule conjunctive în celule grase.

În sfârşit, măduva cenuşie este prezentă în canalul medular al diafizei oaselor

lungi la bătrâni. Ea se formează din măduva galbenă, prin transformarea celulelor
grase în alte tipuri de celule conjunctive. B) Structura epifizei Pe o secţiune
longitudinală sau transversală prin epifize se observă la examenul cu ochiul liber că
substanţa osoasă are un aspect de burete, cu cămăruţe de diferite mărimi (areole)
limitate de pereţi osoşi subţiri, cuprinse într-o capsulă de os compact.În aceste
cămăruţe se găseşte măduva osoasă. Aşadar, masa osoasă din structura epifizei este
formată îndeosebi din ţesut osos spongios, ţesutul osos compact formând doar un
strat foarte subţire pe suprafaţa epifizei.În ceea ce priveşte periostul şi endostul,
acestea sunt prezente şi în structura epifizelor, dar cu următoarele particularităţi:
periostul lipseşte de pe suprafeţele articulare ale epifizelor fiind înlocuit cu cartilaj
hialin, iar endostul căptuşeşte trabeculele care delimitează areolele. Este important să
reţinem şi faptul că trabeculele osoase au orientare caracteristică pentru fiecare
epifiză, orientare determinată de direcţia forţelor mecanice care se exercită asupra
epifizei.

2.2. Structura oaselor scurte În structura oaselor scurte intră periostul şi masa
osoasă, formată îndeosebi din ţesut osos spongios aşezat în partea internă, şi dintr-un
strat subţire de ţesut osos compact aşezat la periferie. Endostul cătuşeşte toate
areolele ţesutului osos spongios.În areale se găseşte măduva osoasă.Ca şi la oasele
lungi, periostul este înlocuit la nivelul suprafeţelor articulare cu cartilaj hialin.

2.3. Structura oaselor late Ca şi în structura oaselor scurte şi lungi, în structura

oaselor late intră: periostul, masa osoasă,

4
Codreanu Alexandra Bianca
AMG 1 - ANATOMIE

Endostul şi măduva osoasă. Masa osoasă este formată atât din ţesut osos compact, cât
şi din ţesut osos spongios. Caracteristica structurală a acestor oase constă în aceea că
ţesutul osos spongios este situat între două straturi de ţesut osos compact învelit de
periost. Aceste straturi de ţesut osos haversian poartă numele de table (tabla internă
şi tabla externă). Areolele ţesutului spongios sunt căptuşite de emdost şi găzduiesc
măduva osoasă hematogenă.

3. DEZVOLTAREA OASELOR În perioada embrionară şi fetală scheletul este format

din membrane conjunctive (scheletul craniului) şi din cartilaj hialin (membrele,
coastele, scheletul axial).În a treia sau a patra săptămână de dezvoltare a embrionului
apar primele procese de osificare la nivelul claviculei. Începând de la naştere şi până
în jurul vârstei de 25 de ani, scheletul continuă să se dezvolte prin creşterea oaselor în
lăţime şi în lungime. Procesul de transformare a membranelor conjunctive în os şi
înlocuirea cartilajului hialin prin os alcătuiesc osificarea sau osteogeneza. Acest
proces asigură totodată creşterea în grosime şi în lungime a osului în viaţa intra – şi
extrauterină. Punctele în care începe şi se extinde osteogeneza poartă numele de
puncte de osificare. Osteogeneza este un proces atât de distrugere cât şi de
construcţie. Faza în care predomină fenomenele de construcţie, de transformare a
membranelor conjunctive şi a cartilajului hialin în ţesut osos se numeşte osificare
primară, în urma căreia ia naştere osul brut, incomplet diferenţiat, numit os primar.
Faza în care sunt prezente fenomenele de distrugere şi de remaniere se numeşte
osificare secundară. Aceasta dă naştere chiar din primii ani ai vieţii unui os modelat
cu structurile definitive caracteristice osului adult numit os secundar.

În procesul de osteogeneză, osteoblastele şi osteoclastele care se diferenţiază

din celulele mezenchimale sau din fibroblaste au un rol determinant, ele sintetizând
componentele de bază ale substanţei fundamentale a ţesutului osos, precum şi fibrele
colagene.În matricea elaborată de aceste celule se depun săruri de calciu, în special
sub formă de cristale de fosfat tricalcic.Pe măsură ce osul se formează, osteoclastele
intervin prin procese de distrucţie şi rezorbţie locală în determinarea structurii
definitive a osului nou format. Osteogeneza care se petrece în membranele
conjunctive poartă numele de osificare de membrană intramembranoasă sau
desmală, iar cea care are loc în cartilajul hialin se numeşte osificare de cartilaj,
intracartilaginoasă sau encondrală.

5
Codreanu Alexandra Bianca
AMG 1 - ANATOMIE

4. CREŞTEREA OASELOR Creşterea în grosime şi în lungime a osului are la bază

aceleaşi procese ca şi osificarea primară şi secundară, adică activitatea osteogenetică
a periostului şi a cartilajului de conjugare. 4.1. Creşterea oaselor în lungime Creşterea
în lungime a osului se face îndeosebi prin intermediul diafizei şi are la bază un proces
de osificare ce se desfăşoară în cartilajul de conjugare.La început acest proces se
petrece atât spre epifize, cât şi spre diafiză. Ulterior procesul de creştere spre epifize
se opreşte, formându-se la marginea epifizară a cartilajului de conjugare o lamelă
osoasă ce opreşte procesul de osteogeneză. Creşterea osului continuă însă, dar numai
spre marginea diafizară a cartilajului de conjugare.La om, oprirea creşterii în lungime
are loc în jurul vârstei de 25 de ani, datorită dispariţiei cartilajului de conjugare. În
timpul creşterii osului, cartilajul de conjugare este supus în permanenţă unui proces
de neoformaţie şi în acelaşi timp de distrugere. Acest cartilaj creşte atât prin
multiplicarea celulelor, cât şi prin mărirea volumului substanţei fundamentale.
Celulele cartilaginoase se aşează în serii serii longitudinale axiale, închise în capsule
cartilaginoase, luând aspectul unor fişicuri de monede. Procesul dublu de formare şi
distrugere a cartilajului, cât şi pătrunderea ţesutului conjunctiv mezenchimal în
cartilajul de creştere remaniat determină la acest nivel următoarele 5 zone: zona
cartilajului hialin sau zona de rezervă; zona cartilajului seriat sau zona de creştere;
zona cartilajului hipertrofiat, degenerat şi calcificat; zona de eroziune şi zona de
osificare sau osteoidă.4.2. Creşterea oaselor în grosime

Creşterea oaselor în grosime se face proporţional cu cea în lungime prin

activitatea osteogenetică a periostului.La adult, după încetarea creşterii oaselor,
periostul devine inactiv din punct de vedere osteogenetic, dar nu-şi pierde capacitatea
de osteogeneză pe care o poate recăpăta în cazuri de fracturi, când periostul are un rol
deosebit în formarea calusului care sudează fragmentele osului fracturat. Creşterea şi
dezvoltarea oaselor se află sub dependenţa hormonilor şi a vitaminelor.
Astfel, hormonul somatotrop influenţează creşterea oaselor în lungime, iar hormonul
paratiroidian reglează circulaţia calciului în ţesutul osos. Hormonii gonadotropi
masculini şi feminini influenţează gradul de măturare a osului. Vitaminele dingrupa
D, vitamina A, ca şi vitamina C intervin direct în procesele de osteogeneză, lipsa lor
producând tulburări în creşterea şi dezvoltarea oaselor.

6
Codreanu Alexandra Bianca
AMG 1 - ANATOMIE