Cauzele care exclud caracterul penal al faptei. În: Drept penal : Partea generală / Maria Zolyeak.

- Iaşi,
1993, pp. 260-305;

CAPITOLUL VI CAUZELE CARE EXCLUD CARACTERUL PENAL AL FAPTEI

SECŢIUNEA I Generalităţi

317. Natura juridică a cauzelor prevăzute în art.44-51 C.pen.

Cauzele care exclud caracterul penal al faptei sînt prevăzute în titlul II, Cap.V, art.44-51 C.pen. şi constau
în anumite stări, situaţii sau împrejurări a căror existenţă în timpul săvîrşirii faptei fac imposibilă realizarea
uneia din trăsăturile esenţiale ale infracţiunii şi anume vinovăţia ducînd la excluderea caracterului penal al
faptei. Aceste cauze sînt: legitima apărare, starea de necesitate, constrîngerea fizică şi morală, cazul
fortuit, iresponsabilitatea, beţia, minoritatea făptuitorului şi eroarea de fapt. Prin intervenţia acestor cauze
se exclude vinovăţia întrucît fapta este săvîrşită sub imperiul unei stări speciale de constrîngere, ca în
cazul legitimei apărări, a stării de necesitate, a constrîngcrii fizice sau morale, cînd se înlătură libertatea
de hotărîre şi acţiune, premise ale vinovăţiei; ori este săvîrşită sub influenţa eroririi adică a necunoaşterii
împrejurărilor de care depinde caracterul penal al faptei - eroarea de fapt -, ceea ce înseamnă că
făptuitorul nu a acţionat cu vinovăţie, lipsind elementul intelectiv şi volitiv. Aceste elemente lipsesc şi în
cazul iresponsabilităţii, fapta săvîrşită sub imperiul acestei stări fiind doar prevăzută de legea penală şi nu
o infracţiune135.
În literatură unii autori includ aceste cauze în titlul privitor la “Infractor şi responsabilitatea penală”.
Astfel, legitima apărare şi starea de necesitate sînt incluse în paragraful privitor la responsabilitatea
penală şi cauzele obiective ale lipsei de responsabilitate (fapte justificative). Celelalte cauze ca:
iresponsabilitatea, constrîngerea fizică şi morală, eroarea sînt cuprinse în paragraful privitor la
responsabilitatea penală şi cauzele subiective ale lipsei de responsabilitate (cauze de
neimputabilitate)1136.
Într-un alt punct de vedere aceste cauze se împart în “cauze de neimputabilitate explicită” în sfera
cărora se includ eroarea, cazul fortuit, constrîngerea fizică şi “cauze de neimputabilitate implicită” din
categoria cărora fac parte constrîngerea morală, starea de necesitate şi legitima apărare 137.
318. Deosebirea de cauzele care înlătură răspunderea penală.
Acestea sînt prevăzute în titlul VII, art. 119 şi urm. C.pen. dintre care se pot aminti: amnistia, lipsa
plîngerii prealabile, prescripţia şi altele. În cazul acestora infracţiunea, ca temei al răspunderii penale
există, cu toate trăsăturile prevăzute de art. 17 C.pen. însă răspunderea penală este înlăturată de lege

135
C. Bulai, op.cit., p.236; C. Mitrache, op.cit., p.100, 101; M. Basarab, op.cit., voi.II, p.372.
136
G. Ştefani, G. Levasseur, B. Bouloc, op.cit., p.268 şi urm; N. Giurgiu, op.cit., vol.I, p.333; Rodica-Mihaela Stănoiu, Ioan Griga,
Tiberiu Dianu, Drept penal, Partea generală, Ed. Hyperion, Bucureşti, 1992, p.137 şi urm.
137
V. Dongoroz, op.cit., p.419 şi urm.
prin intervenţia lor, în timp ce în situaţia cauzelor care exclud caracterul penal al faptei infracţiunea nu se
realizează.

SECŢIUNEA a II-a Legitima apărare

§ 1. Definiţia şi condiţiile legitimei apărări

319. Definiţia legitimei apărări. Legitima apărare este prevăzută în art.44 C.pen. în aliniatul 2 se
prevede că “Este în legitimă apărare acela care săvîrşeşte fapta pentru a înlătura un atac material direct,
imediat şi injust, îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes obştesc, şi care pune în pericol
grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul obştesc”. Alineatul următor stabileşte că “Este, de
asemenea, în legitimă apărare şi acela care din cauza tulburării sau temerii a depăşit limitele unei apărări
proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul”.
În baza textului citat, această cauză care înlătură caracterul penal al faptei constă în apărarea
determinată de nevoia de înlătura un atac material, direct, imediat şi injust, îndreptat împotriva unei
persoane, a drepturilor sale, ori împotriva unui interes public, care pune în pericol grav valorile indicate,
apărare care se realizează prin săvîrşirea unei fapte prevăzute de legea penală, proporţională cu
gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul (de exemplu o persoană este atacată în
timpul nopţii de o alta cu un corp tăios, iar ea se apără săvîrşind o vătămare corporală).

320. Condiţiile legitimei apărări. Din reglementarea legitimei apărări rezultă că această instituţie
presupune două laturi şi anume, atacul şi apărarea. Legea instituie anumite condiţii atît pentru atac, cît şi
pentru apărare, în lipsa cărora legitima apărare devine inexistentă138.

321. Atacul şi condiţiile sale. Legitima apărare presupune în primul rînd un atac, o acţiune
agresivă care justifică apărarea prin mijlocirea căreia se înlătură atacul.
Prin atac se înţelege o acţiune săvîrşită cu intenţia de a vătăma valorile sociale prevăzute la art.44
alin.2 C.pen. adică persoana, drepturile acesteia ori interesul public 139. Există atac în sensul legii penale
cînd o persoană se îndreaptă asupra alteia cu intenţia de a o vătăma sau ucide, acţionînd cu un corp
tăios, dur, cu armă sau prin alte mijloace apte a produce rezultatul urmărit.
Potrivit legii - art.44 alin.2 - atacul trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
a) să fie material, direct, imediat şi injust;
b) să fie îndreptat împotriva unei persoane, a drepturilor acesteia ori împotriva unui interes public;
c) să pună în pericol grav valorile arătate (persoane şi drepturile ei, interesul public).

138
V. lonescu, Legitima apărare şi starea de necesitate, Editura ştiinţifică. Bucureşti. 1972. p.50 şi urm.
139
V. Dongoroz, Explicații teoretice ..., vol.I, op.cit., n.350.
 322. a. Atacul să fie un material, direct, imediat şi injust.
a1). Atac material. O primă caracteristică a atacului este aceea de a fi material. Atacul este material
cînd se realizează prin fapte de natură să provoace modificări materiale, fizice asupra valorilor împotriva
carora se îndreaptă (de exemplu ridicarea armei pentru a ucide). De regulă atacul se produce prin
folosirea forţei fizice sau a acesteia asociată cu anumite obiecte contondente, tăioase, substanţe
inflamabile ori 2 altor mijloace apte a produce urmarea dorită de făptuitor Atacul trebuie să constea într- o
manifestare concretă din partea agresorului. Atacul săvîrşit prin violenţe verbale (insulta, calomnia) sau
prin ameninţări nu constituie un atac material în sensul art.44 C.pen. împotriva lui se poate invoca în
apărare circumstanţa atenuantă a provocării, dacă sînt îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţia legală
care o consacră (art.73 litera b). Nu constituie atac în sensul legii penale acţiunea agresivă săvîrşită de un
iresponsabil sau un minor care nu răspunde penal; fapta comisă pentru a înlătura o asemenea acţiune
poate beneficia de starea de necesitate (art.45 C.pen.).
a2). Atac direct. Atacul este direct cînd prin el se creează un pericol ce ameninţă direct valorile ce
pot forma obiectul legitimei apărări. Atacul este direct în primul rînd cînd între acţiunea agresorului şi
victimă există un contact fizic nemijlocit, de exemplu cînd agresorul se îndreaptă împotriva victimei cu un
corp tăios pe care îl poate aplica direct asupra corpului acestuia. Dar, atacul este direct, în sensul legii
penale, şi în cazul în care, sub aspect fizic, nu există un contact nemijlocit cu valoarea pusă în pericol,
însă în felul în care se acţionează, aceasta este direct ameninţată. O astfel de situaţie există atunci cînd o
persoană voind să ucidă pe alta, ce se află într-o cabină suspendată ia o anumită înălţime, încearcă să
taie cablul care susţine cabina. În ambele situaţii atacul este direct întrucît s-a creat un pericol care
ameninţă viaţa victimei.
a3). Atac imediat. Caracterul imediat al atacului fixează în timp desfăşurarea acestuia, încadrîndu-1
într-un anumit interval, în care poate interveni o apărare legitimă. Prin atac imediat se înţelege atît atacul
iminent cît şi atacul actual.
Atacul iminent constă în actul de agresiune care este pe punctul de a se produce, care ameninţă cu
realizarea lui, existînd certitudinea înfăptuirii sale140. Se poate vorbi de un atac iminent în cazul în care
agresorul îndreaptă mîna spre buzunar pentru a scoate arma sau cuţitul şi a lovi. Atacul iminent nu trebuie
confundat cu atacul eventual, adică cu actul de agresiune posibil a se produce în viitor. Împotriva unui
astfel de

140
G.Antoniu, C. Bulai, op.cit., p.216, 219.
atac nu se poate invoca legitima apărare întrucît nu s-a creat starea de iminenţă a atacului. Atacul
eventual poate fi preîntâmpinat prin luarea unor măsuri de precauţie care să nu constea în fapte
prevăzute de legea penală141.
Atacul este actual cînd se află în curs de desfăşurare, în evoluţia sa, pînă în momentul consumării.
Deci, atacul actual se încadrează din momentul începerii sale, înaintea căruia poate fi iminent, şi pînă în
momentul consumării. În tot acest interval apărarea poate interveni pentru a respinge atacul 142. Dacă
atacul s-a consumat nu se mai poate invoca legitima apărare, întrucît nu sînt întrunite condiţiile legii în ce
priveşte desfăşurarea în timp a atacului, cînd valoarea este supusă pericolului de a fi lezată.
Dacă agresorul a fost dezarmat şi trîntic la pămînt dar continuă să atace victima, se poate
considera că atacul este în plină desfăşurare, că este un atac imediat care justifică apărarea din partea
celui atacat.
Aşa cum s-a precizat mai sus un atac consumat nu mai justifică un act de apărare. În acest sens
s-a decis în practica judiciară că nu există legitimă apărare dacă agresorul, după ce a lovit victima, s-a
retras din faţa acesteia, după care victima i-a aplicat o lovitură, sau cînd agresorul a fost dezarmat şi a
încercat să se salveze prin fugă, iar cel ce fusese atacat l-a urmărit şi i-a aplicat o lovitură mortală.
Acţiunea care se produce după consumarea atacului are la rîndul său caracterul unui act de agresiune şi
nu a unei apărări legitime.
a4). Atac injust. Prin atac injust se înţelege acea comportare, acea acţiune care nu are un temei
legal care nu se îndeplineşte pe baza unui drept şi în condiţiile legii.
Un anumit act care poate fi considerat sub aspectul caracteristicilor sale exterioare ca un atac, este
just cînd legea permite efectuarea sa, cum ar fi în cazul unor anumite competiţii sportive (box, lupte), sau
a îndeplinirii unor anumite activităţi de către organele judiciare dintre care se poate aminti executarea
mandatului de arestare etc.
În literatura juridică s-a pus problema dacă se poate invoca legitima apărare în respingerea unui
atac injust ce provine din partea unui organ oficial care îşi exercită în mod abuziv atribuţiile de serviciu.
Răspunsul este afirmativ întrucît conduita funcţionarului în aceste condiţii poate avea aspectul unui atac
în sensul legii penale care să justifice acţiunea de apărare a celui atacat.
În unele cazuri apărarea unei persoane aflate în stare de legitimă apărare, prin caracterul ei
excesiv, disproporţionat poate să se transforme faţă de agresorul iniţial într-un atac injust care să
genereze faţă de acesta o stare de legitimă apărare, sub imperiul căreia să reacţioneze în vederea
apărării sale prin săvîrşirea unei fapte prevăzute de legea penală.

323. b. Atacul să fie îndreptat împotriva unei persoane, a drepturilor sale ori împotriva

141
Trib. Suprem, s.p.dec.nr.354/1981, R.R.D., nr.12, 1981, p.108
142
D. Clocotici, Unele probleme privind legitima apărare, R.R.D., nr.3/1978, p.36, 37; C. Mitrache, op.cit., p.178.
interesului obştesc. Atacul, ca primă latură a legitimei apărări, trebuie să fie îndreptat împotriva valorilor
prevăzute de lege. Astfel, se poate îndrepta împotriva persoanei, fiind de natură a-i vătăma viaţa,
integritatea corporală, sănătatea, libertatea şi alte valori cărora legea le conferă protecţie Toate realiza
apărarea atît persoana împotriva căreia s-a îndreptat atacul cît şi o altă persoană prezentă la locul
săvîrşirii atacului care efectuează acte de apărare în favoarea celui atacat. Obiect al atacului îl pot
constitui şi drepturile persoanei, altele decît cele referitoare la existenţa sa fizică şi morală, adică acele
drepturi recunoscute şi apărate de lege (ca dreptul de proprietate, dreptul la inviolabilitatea domiciliului,
dreptul de posesie etc.; este în legitimă apărare persoana care cauzează o suferinţă lovire - celui ce a
încercat să sustragă un bun de valoare).
Reglementarea în vigoare prevede expres că obiect al atacului poate fi şi interesul public,
înţelegindu se prin aceasta nu numai avutul public, ci orice interese ale colectivităţii care ar putea să fie
lezate printr-o acţiune agresivă, în sfera cărora se includ siguranţa statului, capacitatea de apărare a ţării,
bunul mers al organizaţiilor de stat, a regiilor autonome, a societăţilor cu capital de stat sau privat etc.
Împotriva unui atac de natură a vătăma interesul public poate interveni orice persoană, indiferent
dacă are sau nu o obligaţie de serviciu în legătură cu interesul pus în pericol.

324. c. Atacul să pună în pericol grav persoana, drepturile sale ori interesul obştesc.
Atacul caracterizat în felul de mai sus pentru a da naştere stării de legitimă apărare ar abuie să creeze un
pericol grav pentru o persoană atacată, pentru drepturile sale ori pentru interesul public. Instituind această
condiţie legea a pornit de la ideea că numai un pericol grav creează celui ce se apără o stare pecială de
constrângere sub imperiul căreia reacţionează. Acţionînd în aceste condiţii cel ce se apără este lipsit de
posibilitatea de a-şi determina în mod liber voinţa, ceea ce exclude vinovăţia faţă de fapta săvîrşită 143 .
Caracterul grav al pericolului rezultă din urmările grave pe care le- ar putea produce dacă nu s-ar
interveni, urmări care ar putea consta în pierderea vieţii, vătămarea corporală 3144, distrugerea unui bun,
sustragerea unui document. Gravitatea pericolului trebuie apreciată în raport de situaţiile concrete, în
anumite cazuri gravitatea acestuia fiind dată nu numai de valoarea atacată ci şi de condiţiile de loc şi de
timp în care s-a produs atacul şi de toate circumstanţele cauzei prin a căror intervenţie se poate spori
(intensitatea) gravitatea sa.

325. B. Apărarea şi condiţiile sale. Legitima apărare aşa cum rezultă şi din denumirea sa,
presupune o reacţiune, un act de apărare împotriva agresiunii injuste. Prin apărare se înţelege, deci, actul
prin cel atacat sau persoana care îi vine în ajutor încearcă să înlăture atacul cu caracteristicile prevăzute
de lege. Apărarea, la rîndul ei, trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
a. să se realizeze prin săvîrşirea unei fapte prevăzute de legea penală şi să fie necesară pentru a

143
v. Dongoroz, Explicaţii teoretice..., vol.I, op.cit., p.354; Gh. Dărîngă, Codul penal comentat... Partea generala, op. cit., p.333.
144
Tribunalul Suprem, S. P., dec.nr.91/1989, R.R.D., nr.9-12, 1989, p.145.
înlătura atacul;
b. fapta să fie proporţională cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul;

326. a. Să se realizeze prin săvîrşirea unei fapte prevăzute de legea penală şi să fie necesară
pentru a înlătura atacul. Pentru a se pune problema legitimei apărări, se cere, deci, ca apărarea prin
care se înlătură atacul să se realizeze prin săvîrşirea unei fapte prevăzute de legea penală 145 (faptă de
vătămare a integrităţii corporale, omor etc.). Această faptă poate fi consumată sau rămasă în faza
tentativei pedepsibile. Fapta prin care se înlătură atacul poate fi săvîrşită atît de persoana împotriva
căreia s-a îndreptat atacul cît şi de altă persoană care a venit în ajutorul celui atacat, dacă sînt realizate
condiţiile legii. Nu se cere din partea intervenientului, a celui venit în ajutorul celui atacat, să aibă anumite
legături de rudenie sau afecţiune cu acesta. Pentru ca fapta să fie considerată în stare de legitimă apărare
trebuie să intervină în anumite limite de timp şi anume, din momentul în care atacul este iminent şi pînă în
momentul consumării sale, să fie deci necesară146. O acţiune de apărare în afara acestor limite nu poate
fi justificată şi nu i se poate înlătura caracterul penal al faptei prin invocarea legitimei apărări, întrucît cel
care a efectuat apărarea nu s-a aflat în stare de legitimă apărare, stare descrisă şi limitată de lege în
art.44 alin.2. O acţiune înfăptuită după consumarea atacului poate beneficia de atenuanta provocării dacă
sînt realizate condiţiile prevăzute în art.73 lit.b C.pen.

327. b) Fapta să fie proporţional cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs
atacul. Pentru ca apărarea să fie legitimă trebuie să existe un raport de proporţionalitate între fapta
săvîrşită în apărare şi atacul care a determinat-o, deci să existe o oarecare echivalenţă între cele două
laturi147 . Un atac manifestat sub forma unei vătămări nu justifică o reacţie energică care ar duce la
uciderea agresorului de asemenea, nu există proporţionahlate cînd pentru a respinge un atac îndreptat
împotriva unui bun material se suprimă viaţa celui ce a atacat148. Proporţionalitilea dintre atac şi apărare
nu înseamnă o echivalenţă matematică între laturile legitimei apărări. Chiar dispoziţiile legii art.44 alin.3
cer ca fapta să fie proporţională cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul. În
stabilirea proporţiei dintre atac şi apărare trebuie să se ia în considerare şi împrejurările în care s-a produs
atacul şi nu numai evaluarea raportului dintre atac şi apărare în sine, deoarece unele dintre acestea pot
să sporească gravitatea pericolului, ceea ce justifică o apărare mai intensă, cu mijloace mai energice din
partea celui atacat (de exemplu atacul s-a produs în timpul nopţii, într-un loc izolat, asupra unei persoane
bolnave, ai unei femei gravide etc.).

145
V. Dongoroz, Explicaţii teoretice..., vol.I, p.354. 355; C. Mitrache, op.cit., p.105, 106.
146
Trib. Suprem. s. p.dec., nr.1056/1981, R.R.D., nr.2, 1981, p.68; Trib. Suprem, s.p.dec.nr 474/1981, R.R.D., nr. 12, 1981. p. 108.
147
Trib. Suprem, s.p.dec.nr. 1234/1984, R.R.D., nr.7, 1985, p.75: Trib. Suprem, s.p.dec.nr.880/1981 R.R.D , nr. 1. 1982, p.64;
Tribunalul Suprem, s.p.dec.nr. 156.1/1988, R.R.D., 1989, p.77.
148
Tribunalul jud. Dolj. dec.pen.nr.947/1980, R.R.D., nr.8, 1981, p.53, cu Note; I Sever Ciocoiu, II V. Pătulea.
 Nu se pot stabili criterii apriorice în raport de care să se aprecieze proporţionalitatea dintre atac şi
apărare. Numai după săvîrşirea faptei - ex. post în funcţie de toate împrejurările cauzei, se poate constata
dacă apărarea a fost proporţională cu atacul. La aprecierea proporţionalităţii organele judiciare vor lua în
considerare toate împrejurările obiective şi subiective a săvîrşirii faptelor, intensitatea atacului, obiectul
spre care s-a îndreptat, mijloacele folosite de agresor şi modul lor de folosire, forţa şi posibilităţile
agresorului şi ale celui ce se apără (vîrsta, starea sănătăţii, sexul), numărul agresorilor şi a celor ce se
apără (se poate ca alături de cel ce se apără să intervină o altă persoană), timpul şi locul în care s-a
desfăşurat atacul şi actul defensiv149.
Apărarea este legitimă şi atunci cînd cel atacat s-ar fi putut salva prin fugă, prin implorarea milei
agresorului, alarmă sau alte posibilităţi precum şi atunci cînd s-ar fi putut aştepta la atacul înfăptuit.

§ 2. Excesul de apărare

328. Excesul justificat. Sînt situaţii cînd cel atacat sau persoana care a intervenit în ajutorul
acestuia reacţionează mai puternic, apărarea fiind disproporţionată faţă de gravitatea pericolului şi de
împrejurările în care a avut loc atacul. Dacă acest exces de apărare se datoreşte tulburării sau temerii
creata de starea de legitimă apărare, în aceste condiţii el este asimilat cu legitima apărare, producînd
toate consecinţele pe care legea le leagă de această cauză. Excesul de apărare în condiţiile arătate este
denumit în literatură exces justificat, fiind consacrat. în art.44 alin.3 C.pen. Potrivit textului citat “Este de
asemenea în legitimă apărare şi acela care din cauza tulburării sau temerii a depăşit limitele unei apărări
proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul”.
Excesul justificat presupune existenţa următoarelor condiţii:
a) Să existe o stare de legitimă apărare adică înfăptuirea unui atac cu toate condiţiile prevăzute de
lege şi a unei apărări determinate de actul de agresiune. Nu se poate admite excesul de apărare în
situaţia în care actul de apărare a început înainte să devină iminent sau cînd s-a continuat şi după
consumarea atacului cînd nu mai era necesară înlăturării acestuia 150. Nefiind întrunite condiţiile stării de
legitimă apărare nu se poate vorbi nici de depăşirea limitelor legitimei apărări, adică de depăşirea unei
apărări proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produc atacul.
b) Excesul justificat mai presupune, o apărare mai intensă, excesivă în raport cu gravitatea
pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul. Apărarea este excesivă cînd cel împotriva căruia
s-a îndreptat atacul acţionează cu mijloace mai energice decît agresorul.
c) În sfîrşit, legea mai impune condiţia ca apărarea disproporţionată să se datoreze tulburării sau
temerii în care s-a aflat cel atacat sau cel ce a intervenit în apărare, stare determinată de agresiunea
declanşată. De multe ori cel ce săvîrşeşte fapta poate depăşi limitele unei apărări proporţionale datorită

149
Tribunalul Suprem, s.p.dec.nr. 1536/1986, nr.4, 1989, p.78; Trib. Suprem, s.p.dec.nr.2791/1983, R.R.D., nr.9, 1984, p.78; Tri b.
Suprem, s.p.dec.nr. 111/1984, în Repertoriu... pe anii 1981-1985, op.cit., p. 178.
150
Trib. Suprem, s.p.dec.nr. 1234/1984, R.R.D., nr.7, 1983, p.75; Trib. Suprem, s.p.dec.nr.281/1989, Dreptul, nr 3, 1990, p.72.
împrejurării că nu poate să-şi dea seama, datorită emoţiei şi tulburării în care se afla, de limitele
acceptabile ale apărării sale. Pentru a stabili dacă, într-adevăr, făptuitorul s-a aflat într-o stare specială
psihică - tulburare sau temere - instanţa va trebui să examineze împrejurările în care s-a produs atacul
precum şi condiţia psiho-fizică a celui atacat151.
Excesul justificat fiind asimilat cu legitima apărare, înlătură caracterul penal al faptei prin lipsa
vinovăţiei. Cînd depăşirea limitelor legitimei apărări nu se datoreşte tulburării sau temerii, excesul de
apărare este denumit scuzabil şi constituie circumstanţă atenuantă obligatorie, prevăzută în art.73 iit.a
C.pen.

329. Excesul scuzabil. Există atunci cînd apărarea disproporţionată nu a fost determinată de
starea de tulburare sau temere ci de un sentiment de revoltă, indignare sau mînie. Excesul acuzabil
constituie o circumstanţă atenuantă obligatorie fiind denumită de lege art.73 lit.a - depăşirea limitelor
legitimei apărări, (a se vedea circumstanţele atenuante)152.

§ 3. Efectele legitimei apărări

Legitima apărare are ca efect înlăturarea caracterului penal al faptei săvîrşite în vederea înlăturării
atacului. O astfel de faptă deşi este prevăzută de legea penală nu constituie infracţiune în condiţiile date,
întrucît îi lipseşte o trăsătură esenţială a acesteia şi anume vinovăţia. Făptuitorul acţionînd sub imperiul
nevoii de a se apăra, efectuînd apărarea sub presiunea constrîngerii exercitată de atac este lipsit de
posibilitatea de a-şi determina în mod liber voinţa. Lipsind libertatea de voinţă lipseşte şi vinovăţia ca
trăsătură ce caracterizează infracţiunea.
Legitima apărare înlăturînd vinovăţia produce efecte în personam, adică numai în privinţa
persoanei care a comis fapta în stare de legitimă apărare, care se afla sub imperiul stări speciale create
de atac. Dacă la înlăturarea atacului au participat şi alte persoane, va trebui să se verifice condiţiile cerute
de lege în raport cu fiecare intervenient şi numai în măsura în care acestea se realizează să se dea
efectul prevăzut de lege.

§ 4. Conexiunea legitimei apărări cu alte cauze care exclud caracterul penal al faptei

Legitima apărare poate să se afle în concurs cu starea de necesitate, spre exemplu atunci cînd
pentru a se apăra, persoana împotriva careia s-a îndreptat aracul, a tras un foc de armă care a vătămat
grav integritatea corporală a altei persoane sau a pătruns cu forţa în locuinţa altuia; va exista legitimă
apărare în raport cu riposta dată agresorului şi stare de necesitate faţă de vătămarea corporală produsă
persoanei nevinovate sau cu violarea de domiciliu sau distrugerea realizată prin forţarea uşii în vederea
pătrundem în locuinţa străină. Legitima apărare poate veni în concurs şi cu eroarea de fapt cînd cel atacat

151
L. Biro, Consideraţii referitoare la depăşirea limitelor legitimei apărări, în R.R D., nr.3/1970, p. 110 şi urm.
152
M. Basarab, op.cit., p.381, 382.
respinge atacui vătâmînd din eroare o altă persoană decît pe agresor sau cînd înfăptuieşte o apărare
excesivă fiind în eroare asupra intensităţii atacului 153 .

SECŢIUNEA a III-a Starea de necesitate

§ 1. Definiţia şi condiţiile stării de necesitate

330. Definiţia stării de necesitate. Viaţa a demonstrat că pot exista situaţii cînd anumite valori
sociale, pe care legea le ocroteşte, sînt puse în pericol, iar salvarea acestora este posibilă numai prin
săvîrşirea unei fapte prevăzute de legea penală. Următoarele exemple pot ilustra astfel de situații:
izbucnind un incendiu în locuinţa unei persoane în care se află un copil, tatăl acestuia sau o persoană
străină, care avea cunoştinţă de existenţii copilului în încăperea incendiată, distruge intrarea
apartamentului vecin sau un perete al acestuia pentru a pătrunde în locuinţă şi a salva viaţa copilului; o
persoană găsind o alta accidentată grav în timpul nopţii pe o stradă mai puţin circulată se foloseşte de un
autovehicul parcat în faţa unui imobil pentru a o transporta la spital în vederea salvării sale. Atît
distrugerea cît şi luarea autovehiculului sînt fapte prevăzute de legea penală (art.217 şi 208 C.pen.), care
au fost săvîrşite în vederea salvării valorilor umane pe care legea le proteguieşte. Deşi prevăzute de
legea penală, faptele comise nu constituie infracţiuni întrucît au fost săvîrşite în stare de necesitate,
înlăturîndu-se prin săvîrşirea lor pericolul ce ameninţa viaţa celor două persoane.
Potrivit art.45 C.pen.: “Este în stare de necesitate acela care săvîrşeşte fapta pentru a salva de la
un pericol iminent şi care nu putea fi înlăturat altfel, viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altuia
sau un bun important al său ori al altuia sau un interes public”. În baza prevederii legale se poate defini
starea de necesitate ca fiind situaţia în care se află o persoană care, pentru a salva de la un pericol
iminent viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa, ori a altei persoane, un bun important al său ori al
altuia, ori un interes public săvîrşeşte o faptă prevăzută de legea penală neavînd alt mijloc de înlăturare a
pericolului. O asemenea cauză figurează şi în alte legislaţii străine 154.

§ 2. Condiţiile stării de necesitate

Starea de necesitate implică, la rindul său, două laturi:

1. pericolul şi
2. salvarea de la pericol.
Aceste laturi trebuie să realizeze, fiecare, în parte, anumite condiţii prevăzute în art.45 C.pen.

153
V. Dongoroz în Explicaţii teoretice ..., vol.I, op.cit, p.359; C. Bulai, op.cit., p.247.
154
A se vedea C.pen. rus, art.14; C.pen. cehoslovac, art.14; C.pen. ungar, art.26; C.pen bulgar, art.13; C.pen. italian, art.54; C.pen.
spaniol, art.57; C.pen. francez, nu cuprinde o reglementare similară, însă doctrina şi jurisprudenţa admit efectul justificativ al stării de
necesitate. A se vedea G. Stefani, G. Levasseur, op.cit., p.356 şi urm.
 331. A. Pericolul şi condiţiile sale. Starea de necesitate presupune mai întîi ivirea pericolului
care determină actul de salvare. Prin pericol se înţelege o primejdie pentru valorile prevăzute şi apărate
de lege. Pericolul poate proveni de la un fenomen al naturii cum ar fi un cutremur, inundaţie, surpare ori
alunecare de teren, sau se poate datora unei energii umane - o comportare imprudentă care provoacă un
incendiu -, ori apariţiei unei fiinţe periculoase, sau unor energii animate inumane (animale periculoase),
sursa pericolului putînd consta şi în altă împrejurare.
Pericolul oricare ar fi sursa sa, trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
a) să fie iminent şi
b) să ameninţe valorile indicate limitativ în art.45 alin.2 C.pen.

332. a. Pericolul să fie iminent. O primă condiţie pe care trebuie să o realizeze pericolul, este
aceea de a fi iminent, adică să ameninţe cu producerea sa, să fie în imediata apropiere a înfăptuirii sale,
fără a mai fi posibil a se lua măsuri de preîntîmpinare a lui. Dacă legea impune condiţia ca pericolul să fie
iminent, cu atît mai mult acesta se realizează cînd pericolul a devenit actual, cînd a început desfăşurarea
sa, cînd s-a produs efectiv, cu condiţia sâ nu fi adus încă atingere valorilor ocrotite de lege, întrucît actul
de salvare nu ar mai avea obiect, nu ar mai fi necesar. Dacă pericolul a trecut nu mai poate exista stare de
necesitate care să justifice actul de salvare. De asemenea un pericol care se va produce în viitor nu
conferă caracter de necesitate unei fapte care s-ar comite în vederea prevenirii sale. Împotriva acestuia
se pot lua măsuri de prevenire prin mijloace licite.
Pericolul trebuie să fie real şi vădit. O simplă bănuială sau impresie a declanşării unui pericol nu
poate justifica actul de salvare.

333. b. Pericolul să ameninţe anumite valori pe care legea le indică limitativ în art.45 alin.2
C.pen. În ordinea prevăzută de lege, pericolul trebuie să ameninţe viaţa, integritate corporală ori
sănătatea unei persoane - a persoanei proprii sau a alteia. Cînd se apără aceste valori aparţinînd altei
persoane, legea nu cere ca cel ce salvează valorile să fie rudă cu cel ameninţat de pericol sau să se afle
în anumite raporturi cu acesta (de afecţiune, de prietenie etc.).
- Legea mai prevede printre valorile ce pot fi salvate de la pericol şi “un bun important” al
făptuitorului sau al altuia. Prin bun important se înţelege un bun în sensul cel mai larg al cuvîntului, care
prin natura, destinaţia, valoarea sa artistică, ştiinţifică sau istorică impune şi justifică acţiunea de salvare
de la pericol (spre exemplu salvarea locuinţei proprii de la un incendiu, a unei clădiri publice, uzine, a unor
instalaţii de valoare în procesul economic, a unei opere de artă, piese rare de muzeu, documente istorice
etc.).
- Obiect al actului de salvare poate fi şi interesui public avînd acelaşi sens ca şi în cazul legitimei
apărări.
c) Pericolul să fi fost inevitabil. Prin această condiţie se înţelege că pericolul nu a putut fi
înlăturat decît prin săvîrşirea faptei prevăzute de legea penală. Această condiţie trebuie examinată în
contextul stării de necesitate, a săvîrşirii faptei şi a posibilităţilor de apreciere a persoanei ameninţate de
pericol, aflată într-o stare specială de constrîngere psihică.155

334. B. Actul de salvare şi condiţiile sale. A doua latură a stării de necesitate o constituie actul
de salvare a valorilor ameninţate prin pericolul caracterizat mai sus, care la rîndul său trebuie să
îndeplinească mai multe condiţii:
a) să se realizeze prin săvîrşirea unei fapte prevăzute de legea penală;
b) să fi constituit singurul mijloc de înlăturare a pericolului şi să fi fost necesară pentru înlăturarea
lui;
c) prin săvîrşirea faptei să nu se cauzeze urmări vădit mai grave decît acelea care s-ar fi produs
dacă pericolul nu era înlăturat.

335. a) Să se realizeze prin săvîrşirea unei fapte prevăzute de legea penală. Starea de
necesitate presupune ca salvarea de la pericol a valorilor menţionate să se realizeze prin săvîrşirea unei
fapte prevăzută de legea penală. Faptele prevăzute de legea penală, necesare pentru salvarea valorilor
de la pericol, nu sînt limitate numai la anumite categorii cum ar fi distrugerea, însuşirea unui bun,
vătămarea corporală etc..., ci acela care se află supus pericolului sau o altă persoană care a venit în
ajutorul celeilalte poate săvîrşi orice faptă, natura sa fiind determinată de valoarea salvată şi de
împrejurările în care a avut loc operaţiunea de salvare. De asemenea, este irelevant dacă fapta prevăzută
de legea penală a fost săvârşită de cel ce se afla în pericol sau de o persoană care a intervenit în ajutorul
alteia aflată în pericol.

336. b). Săvîrşirea faptei să fi constituit singurul mijloc de înlăturare a pericolului, să fi fost
necesară pentru înlăturarea lui.
Această condiţie rezultă expres din art.45 alin.2 C pen. care prevede că pericolul iminent ”nu putea fi
înlăturat altfel” decît prin săvîrşirea acelei fapte. Numai în cazul în care săvîrşirea faptei prevăzută de
legea penală a constitui unica posibilitate de salvare de la pericol, se poate spune că fapta a fost
necesară, că a existat o stare de necesitate. Cerinţa legii la care ne referim trebuie examinată în raport cu
condiţia psihică a făptuitorului existentă în momentul săvîrsirii faptei, în sensul că trebuie sc constate că
aceasta a considerat, în condiţiile date, că pericolul nu putea fi înlăturat prin alte mijloace, chiar dacă în
fapt existau şi alte posibilităţi de înlăturare a lui, pe care, datorită tulburării sale psihice, creată de starea
specială în care s-a aflat, nu le-a prevăzut. Dacă făptuitorul şi-a dat seama că pericolul putea fi înlăturat
prin alte mijloace şi nu le-a folosit, ci a ales calea săvârşirii faptei prevăzute de legea penală, nu va putea
invoca starea de necesitate.

155
C.Mitrache, op.cit., p. 108.
 337. c). Prin săvîrşirea faptei să nu se cauzeze urmări vădit mai grave decît acelea care
s-ar fi produ dacă pericolul nu era înlăturat. Dacă se produc astfel de urmări - mai grave - iar făptuitorul
nu şi-a dat seama datorită stării psihice în care s-a aflat, înseamnă că a acţionat fără vinovăţie, operînd
cauza legală a stării de necesitate. În cazul în care şi-a dat seama că pricinuieşte urmări vădit mai grave
decît acelea care s-ar fi putut produce, aşa cum prevede art.45 alin.3 C.pen., persoana nu mai este în
stare de necesitate, în acest caz beneficiază de circumstanţa atenuantă obligatorie prevăzută în art.73
litera a) C.pen., denumită depăşirea limitelor stării de necesitate.

§ 3. Efectele stării de necesitate

Starea de necesitate înlătură caracterul penal al faptei deoarece fapta comisă în condiţiile
cunoscute nu apare ca fiind săvîrşită cu vinovăţie. Lipsa vinovăţiei rezultă din împrejurarea că a comis-o
sub imperiul constrîngerii speciale în care s-a aflat datorită ameninţării pericolului grav ce ameninţa
valorile prevăzute de lege. Dacă acţiunea de salvare a fost realizată de mai multe persoane condiţiile
stării de necesitate vor trebui examinate în raport cu fiecare în parte 156.

§ 4. Conexiunea stării de necesitate cu alte cauze care exclud caracterul penal al faptei.

Starea de necesitate poate fi corelată cu legitima apărare cînd o persoană aflată în stare de
legitimă apărare reacţionează împotriva agresorului lezîndu-l, iar apoi atacul continuînd să fie iminent sau
actual se salvează pătrunzînd cu forţa în locuinţa altei persoane (violare de domiciliu) sau luînd un
autovehicul parcat în apropiere pentru a scăpa de urmărirea agresorului (furt de folosinţă a
autovehiculului). Starea de necesitate poate veni în concurs şi cu eroarea de fapt, de exemplu în situaţia
cînd cei ce vrea să se salveze săvîrşeşte o faptă prevăzută de legea penală deşi existau şi alte posibilităţi
de salvare a valorii, asupra cărora a fost în eroare.

SECŢIUNEA a IV-a Constrângerea fizică şi constrângerea morală.

§ 1. Constrîngerea fizică

338. Definiţia constrângerii fizice. Codul penal în vigoare a consacrat constrîngerea fizică în
art.46 alin. l, potrivit căruia “Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, săvîrşită din cauza
unei constrângeri fizice căreia făptuitorul nu i-a putut rezista”.
În baza acestei prevederi legale se poate defini constrîngerea fizică ca fiind situaţia în care o
persoană săvîrşeşte o faptă prevăzută de legea penală sub imperiul unei energii străine exercitate asupra

156 V. Dongoroz, Explicaţii teoretice ..., vol.I, op.cit., p.371.

sa (a fizicului său), căreia nu i-a putut rezista. Spre exemplu, falsul în acte publice este săvîrşit sub
imperiul constrângerii fizice cînd mîna celui care a comis falsul a fost condusă de mîna altei persoane mai
puternice căreia făptuitorul nu i-a putut rezista.

339. Condiţiile constrângerii fizice.

A. Să existe o acţiune de constrângere exercitată asupra fizicului persoanei;
B. Persoana constrânsă să nu fi avut posibilitatea de a rezista acţiunii de constrângere;
C. Să săvîrşească o faptă prevăzută de legea penală.

340. A. Să existe o acţiune de constrângere exercitată asupra fizicului persoanei. O primă

condiţie impune intervenţia unei energii străine care acţionează direct asupra celui constrâns, însă asupra
fizicului său, nu a voinţei sale, întrucît pentru situaţia din urmă se poate invoca constrângerea morală.
Energia trebuie să acţioneze în momentul săvîrşirii faptei. Sub puterea energiei de care este stăpînit
trebuie să înfăptuiască o acţiune, deşi legea o interzice, sau să nu îndeplinească un act, la efectuarea
căruia este obligat prin lege. Energia care îl determină să acţioneze poate fi neanimată (o forţă a naturii)
sau animată, caz în care poate fi de natură umană (privarea de libertate a unei persoane pusă în
imposibilitatea de a denunţa o infracţiune din cele prevăzute, în art.262 C. pen., la care este obligat prin
lege) sau inumană.
Se află în stare de constrîngere fizică funcţionarul ce asigură circulaţia pe căile ferate, care fiind
imobilizat nu poate lăsa bariera la pasaj în timpul trecerii trenului, iar prin circulaţia liberă a vehiculelor se
produce un accident soldat cu pagube materiale şi victime omeneşti. De asemenea, se află în aceeaşi
situaţie gardianul imobilizat de un grup de condamnaţi care evadează.
Pentru faptele produse nu poate răspunde nici funcţionarul de la căile ferate, nici gardianul, care
deşi au avut reprezentarea consecinţelor ce se pot produce, au fost lipsite de libertatea de a acţiona în
vederea zădărnicirii lor, datorită imobilizării în care s-au aflat.

341. B. Persoana constrînsă să nu fi avut posibilitatea de a rezista acţiunii de

constrîngere. Pentru existenţa constrîngerii fizice nu este suficient să se execute o acţiune de
constrîngere asupra fizicului unei persoane, ci se mai cere că aceasta să fi fost în situaţia de a nu fi putut
rezista energiei străine exercitate asupra sa. Făptuitorul nu se poate opune forţei străine care acţionează
asupra sa, cînd aceasta este evident superioară forţei proprii şi posibilităţilor ce le are la îndemînă pentru
a o contracara, astfel că i se anulează total posibilitatea de a acţiona. Pentru a se constata că persoana a
avut posibilitatea de a se opune şi rezista forţei străine va trebui să se ia în considerare intensitatea
acesteia, persoana făptuitorului, condiţia sa fizică precum şi toate împrejurările concrete ale situaţiei date.

342. C. Să săvîrşească o faptă prevăzută de legea penală.

Numai în cazul săvîrşirii unei fapte prevăzute de legea penală se pune problema înlăturării caracterului
său penal, operaţiune care are loc în baza cauzei legale ce se examinează. Nu interesează încadrarea
juridică a faptei, natura şi gravitatea acesteia fiind dterminată de condiţiile concrete în care a avut loc
acţiunea de constrîngere.
Faptele care se comit sub imperiul constrîngerii fizice sînt, în general, fapte de inacţiune întrucît
persoana constrînsă avea obligaţia legală de a face ceva, obligaţie ce nu poate fi îndeplinită datorită
constrîngerii fizice (de exemplu, nedenunţarea unei fapte datorită privării de libertate). Se poate comite
însă şi o faptă de acţiune în cazul săvîrşirii unui fals în acte oficiale sau a unei fapte de omucidere la care
cel ce le-a comis a fost constrîns fizic.
Constrîngerea fizică se deosebeşte de cazul fortuit, prin aceea că în prima situaţie făptuitorul
prevede intervenţia energiei străine şi urmările ce se pot produce prin acţiunea sa, pe cînd în situaţia
cazului fortuit persoana nu prevede împrejurarea care intervine şi care conduce la producerea unei urmări
păgubitoare157.

343. Efectele constrângerii fizice. O faptă comisă sub imperiul constrîgerii fizice nu este
infracţiune întrucît îi lipseşte trăsătura esenţială a vinovăţiei. Fapta comisă nu poate fi imputată
făptuitorului întrucît ea nu reprezintă expresia voinţei sale libere. Această cauză legală produce efecte in
personam, numai asupra persoanelor efectiv constrînse. În situaţia în care constrîngerea s-a realizat de o
persoană care a acţionat cu vinovăţie, aceasta va răspunde pentru fapta comisă.

3431. Conexiunea constrîngerii fizice cu alte cauze care exclud caracterul penal al faptei.
Constrîngerea fizică goate veni în concurs cu eroarea de fapt, de exemplu în cazul în care o persoană
fiind supusă unei constrîngerii fizice săvîrşeşte o faptă prevăzută de legea penală considerînd, datorită
erorii în care se află, că energia fizică îndreptată asupra sa este irezistibilă (avînd în vedere condiţiile de
loc, de timp etc.)158. Poate veni în concurs şi cu constrîngerea morală cînd pe lîngă determinarea fizică
exercitată asupra persoanei se înfăptuieşte şi o ameninţare cu producerea unui rău, a unui pericol grav,
care nu putea fi înlăturat decît prin sâvîrşirea faptei prevăzută de legea penală. Constrîngerea fizică poate
fi un concurs şi cu legitima apărare sau starea de necesitate dacă într-un moment de discontinuitate a
presiunii fizice persoana realizează o vătămare asupra celui care a exercitat constrîngerea sau săvîrşeşte
o acţiune de salvare în condiţiile stării de necesitate. Constrîngerea fizică poate veni în concurs şi cu alte
cauze de aceiaşi natură, ca iresponsabilitatea sau minoritatea.

157
V. Dongoroz, Explicaţii teoretice ..., vol.I, op.cit., p.376; Gh. Dârîngâ. Codul penal comentat, Partea generală, op.cit., p.351.
158
C. Bulai, op.cit., vol.I, p.254
 TITLUL III. Infracţiunea

§ 2. Constrîngerea morală

344. Definiţia constrîngerii morale. Această cauză este consacrată în art.46 alin2 C.pen. care
prevede că “Nu constituie fapta prevăzută de legea penală, săvîrşite din cauza unei constrîngeri morale,
exercitată prin ameninţarea cu un pericol grav pentru persoana făptuitorului ori a altuia, şi care nu poate fi
înlăturat în alt mod”.
Potrivit acestei dispoziţii se poate defini constrîngerea morală ca fiind situaţia în care o persoană
săvîrşeşte o faptă prevăzută de legea penală sub imperiul unei ameninţări cu un pericol grav pentru ea
sau pentru o altă persoană, care nu poate fi înlăturat în alt mod.
Se află în situaţia constrîngerii morale, spre exemplu, gardianul care ameninţat cu un pistol permite
evadarea unui condamnat; gestionarul care fiind ameninţat cu uciderea ar pune la dispoziţia celui ce
ameninţă sume de bani sau alte bunuri pe care le gestionează în acest caz constrîngerea nu este
exercitată, ca în cazul constrîngerii fizice, asupra energiei fizice a persoanei ci a psihicului său, prin acte
de ameninţare cu un pericol grav - uciderea - care-i anulează voinţa. Ameninţarea nu trebuie să ducă la
alterarea facultăţilor psihice, întrucît într-un astfel de caz se poate invoca iresponsabilitatea. Pentru a
înlătura pericolul de care este ameninţată, persoana săvîrşeşte fapta ce i se impune - înlesnirea evadării,
delapidarea - întrucît acesta nu poate fi înlăturată în alt mod. Voinţa persoanei, în comiterea faptei, nu
este liberă, ci determinată, dirijată de cel ce exercită ameninţarea. Fapta comisă este lipsită de vinovăţie,
deoarece persoana nu a avut posibilitatea de a-şi determina şi dirija liber voinţa.

345. Condiţiile constrîngerii morale. Pentru existenţa constrîngerii morale se cer întrunite
următoarele condiţii:
A. Să existe o acţiune de constrîngere prin ameninţare exercitată asupra unei persoane;
B. Persoana ameninţată - făptuitorul sau altă persoană să fie expusă unui pericol grav;
C. Pericolul să nu poată fi înlăturat decît prin săvîrşirea faptei prevăzute de legea penală.
346. A. Să existe o acţiune de constrângere prin ameninţare exercitată asupra unei
297
persoane. Această condiţie se realizează atunci cînd o persoană ameninţă pe alta cu producerea unui
pericol grav, ameninţare care crează în psihicul acesteia o temere puternică sub imperiul căreia
săvîrşeşte fapta prevăzută de legea penală. Într-o atare situaţie persoana nu are posibilitatea de a-şi
determina liber voinţa, ci aceasta se formează sub puterea constrîngerii exercitate asupra sa.
Ameninţarea provine de la o persoană care urmăreşte realizarea faptei prin intermediul celui ameninţat.
Acesta are de ales între alternativa săvârşirii faptei sau producerea răului cu care este ameninţat, el sau
altă persoană159.

159
V. Dongoroz, op.cit., p.377.
 Ameninţarea trebuie să fie serioasă, în sensul că îi formează celui ameninţat convingerea că, dacă
nu săvîrşeşte fapta, răul cu care este ameninţat, el sau o altă persoană, se va produce.

347. B. Persoana ameninţată - făptuitorul - sau altă persoană să fie expusă unui pericol
grav. Legea impune condiţia ca persoana să fie expusă unui pericol grav, întrucît numai în această
situaţie poate fi vorba de constrîngere psihică şi de anihilarea libertăţii de voinţă a celui ameninţat.
Pericolul poate privi atît pe făptuitor, cît şi pe oricare altă persoană, fără să intereseze legăturile acesteia
cu făptuitorul. Viaţa demontreazâ că cel ce exercită constrîngerea, ameninţă direct pe făptuitor sau o rudă
a acestuia - copil, părinte etc, - întrucît în asemenea condiţii tulburarea creată este deosebit de intensă,
ceea ce dă certitudinea că cel ameninţat va săvârşi fapta prevăzută de legea penală. O asemenea
tulburare se poate produce şi cînd ameninţarea cu producerea unui rău priveşte o persoană străină.
Pericolul trebuie să vizeze viaţa persoanelor, integritatea corporală, sănătatea şi alte valori aparţinînd
persoanei, cărora legea penală le asigură protecţia sa. Pericolul trebuie să fie actual sau iminent, pe cale
de a se înfăptui, existind certitudinea producerii sale. În cazul în care se ameninţă cu un pericol posibil a
se produce în viitor, iar persoana avea şi alte posibilităţi de a-1 înlătura nu va putea invoca constrîngerea
morală pentru a se înlătura caracterul penal al fapteI săvîrşite (spre exemplu o scrisoare primită ce
cuprinde ameninţarea cu pericol grav, sau un telefon în acelaşi sens nu justifică sâvîrşirea faptei
prevăzute de legea penală).

348. C. Pericolul să nu poată fi înlăturat decît prin săvîrşirea faptei prevăzute de legea
penală. Cel ameninţat trebuie să săvîrşească o faptă prevăzută de legea penală, iar săvîrşirea faptei să fi
constituit singura cale posibilă de a se înlătura pericolul. Legea este severă prin condiţia impusă,
severitate explicabilă prin aceea că în urma ameninţării se săvîrşeşte o faptă prevăzută de legea penală,
care produce o lezare a anumitor valori sociale, împrejurare care impune condiţia ca săvîrşirea faptei să fi
constituit unica posibilitate de înlăturare a pericolului 160.
Fapta săvîrşită de cel ameninţat constituie infracţiune dacă se dovedeşte că a avut şi alte mijloace
de înlăturare a pericolului, de existenţa cărora a fost conştient, pe care însă nu le-a folosit (a avut
posibilitatea să fugă, să dea alarmă, să încunoştiinţeze autorităţile etc.).

349. Efectele constrîngerii morale. Constrîngerea morală înlătură caracterul penal al faptei
căreia îi lipseşte trăsătura esenţială a vinovăţiei. Fapta nu este imputabilă făptuitorului. Va răspunde în
calitate de instigator, cel ce a exercitat constrîngerea, în baza art.31, alin.2, care consacră participaţia
improprie. Se realizează ipoteza a doua a participaţiei improprii cînd instigatorul acţionează cu intenţie
(cel ce a ameninţat apare ca instigator în raport cu fapta săvîrşită), iar autorul fără vinovăţie.

160
Trib. Suprem, s.p.dec.nr.3834/1971, R.R.D., nr.10, 1972, p.1978; Judec. Tg. Mureş, st.p.nr.2427/1970, R.R.D., nr.9, 1978, p. 14 ,
cu note, I I. Mureşan, II V. Papadopol; Trib. Suprem, s.p.dec.nr.2052/1976, Repertoriu... pe anii 1976-1980, op.cit., p.78.
 Constrîngerea morală produce efecte in personam.

3491. Conexiunea constrîngerii morale cu alte cauze care exclud caracterul penal al faptei.
Constrîngerea morală poate exista în concurs cu legitima apărare sau starea de necesitate cînd, în
prima situaţie, făptuitorul săvîrşeşte o faptă prevăzută de legea penală (vătămare) împotriva celui ce a
realizat ameninţarea şi în a doua - starea de necesitate - se sustrage de la ameninţarea cu pericolul grav,
săvîrşind o faptă împotriva altei persoane decît a celui care exercită constrîngerea (se refugiază prin forţă
în locuinţa altei persoane - violare de domiciliu şi eventual - distrugere)161. Contrîngerea morală poate fi în
concurs şi cu eroarea de fapt cînd persoana ameninţată săvîrşeşte o faptă prevăzută de legea penală, dar
pericolul putea fi înlăturat şi în alt mod decît prin săvîrşirea faptei, împrejurare asupra căreia făptuitorul a
fost în eroare datorită tulburării psihice în care s-a aflat.

SECŢIUNEA a V-a Cazul fortuit

§ 1. Definiţia şi condiţiile cazului fortuit

350. A. Definiţia cazului fortuit. Reglementarea privitoare la cazul fortuit consacrată în art.47
C.pen. stabileşte că “Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, al cărei rezultat este
consecinţa unei împrejurări care nu putea fi prevăzută”.
Aşa cum rezultă din dispoziţiile în vigoare, există caz fortuit cînd acţiunea unei persoane a produs
un rezultat pe care persoana nu l-a conceput şi urmărit, rezultat care este consecinţa unei împrejurări ce
nu putea fi prevăzută şi care s-a suprapus peste acţiunea făptuitorului. Întrucît persoana nu a putut
prevedea intervenţia energiei străine suprapuse peste activitatea sa, care a produs urmarea, rezultă că
acesteia i-a lipsit prevederea, factorul intelectiv şi, pe cale de consecinţă, vinovăţia. Imposibilitatea de a
prevedea apariţia împrejurării care a determinat producerea rezultatului are un caracter obiectiv, în sensul
că apariţia acesteia nu ar fi putut să fie prevăzută de nici o persoană, oricît de diligentă ar fi fost.
Dacă intervenţia împrejurării care a produs rezultatul nu a fost prevăzută datorită unor cauze
299
subiective, neprevederea este imputabilă făptuitorului, caz în care nu se înlătură răspunderea penală.
Răspunderea se va rezolva în lumina prevederilor art.19 C.pen., care reglementează formele vinovăţiei.
Astfel, dacă făptuitorul nu a prevăzut rezultatul acţiunii sale dar trebuia şi putea să-l prevadă, răspunde pe
baza culpei, forma cuplă fără prevedere.
Literatura juridică ilustrează cazul fortuit prin următoarele exemple devenite clasice: o femeie îşi
lasă copilul la umbra unei construcţii, a unui zid în timpul desfăşurării muncilor agricole, care datorită unui
cutremur se dărîmă şi ucide copilul (forţe ale naturii); o persoană pe un timp absolut calm şi liniştit dă foc

161
C. Bulai, op.cit., p.254.
unor uscături, care din cauza unei furtuni neprevăzute produce un incendiu ce duce la distrugerea unor
case şi produse agricole (Dacă cel ce a dat foc uscăturilor avea posibilitatea să prevadă apariţia furtunii -
în funcţie de condiţiile de timp în care a acţionat - va răspunde pentru distrugerea din culpă) 162; un
tractorist, în timpul aratului, atinge un obuz aflat în pămînt din timpul războiului care produce o explozie ce
se soldează cu vătămarea gravă a unui muncitor agricol163.
Împrejurările fortuite îşi pot avea izvorul în fenomene ale naturii - alunecări de teren, cutremure, furtuni -
care deşi cunoscute, în general, nu pot fi prevăzute sub aspectul datei producerii lor. Sursa lor poate
constitui şi tehnicizarea activităţilor umane, ca, producerea unui scurt circuit, blocarea unui motor,
defectarea unui mecanism etc.164. În anumite cazuri şi conduita imprudentă a unei persoane se poate
transforma într-o împrejurare neprevăzută pentru cel ce invocă cazul fortuit, cum ar fi apariţia neaşteptată,
pe un drum public, a unei persoane în faţa unui autovehicul, datorită căreia persoana virează la stînga,
blocînd circulaţia vehicolului care venea în sens contrar ceea ce duce la accidentarea unor călători.
Între împrejurarea fortuită şi rezultatul acţiunii făptuitorului trebuie să existe o legătură de
cauzalitate, în lipsa căreia împrejurarea fortuită este lipsită de relevanţă, în ce priveşte stabilirea
caracterului penal al faptei.

351. B. Condiţiile cazului fortuit. Pentru existenţa cazului fortuit trebuie să se constate
îndeplinirea următoarelor condiţii:
a). rezultatul acţiunii (sau inacţiunii) săvîrşite de o persoană să fie consecinţa unei împrejurări
străine de conştiinţa şi voinţa făptuitorului;
b). făptuitorul să fî fost în imposibilitatea de a prevedea survenirea împrejurării care a dus la
producerea rezultatului;
c). acţiunea (inacţiunea) care a determinat rezultatul neaşteptat să fie o faptă prevăzută de legea
penală.
a). Rezultatul acţiunii săvîrşite de o persoană să fie consecinţa unei împrejurări străine de
conştiinţa şi voinţa făptuitorului. Prin rezultatul faptei - acţiune, inacţiune - săvîrşite de o persoană se
înţelege urmarea fizică provocată de aceasta. Acest rezultat trebuie să fie consecinţa unei împrejurări
străine de conştiinţa şi voinţa făptuitorului, neprevăzută de acesta. Între rezultat şi împrejurarea
neprevăzută să existe o legătură de cauzalitate.
b). Făptuitorul să fi fost în imposibilitate de a prevedea survenirea împrejurării care a dus la
producerea rezultatului. Pentru existenţa cazului fortuit este necesar ca împrejurarea ce a dus la
producerea rezultatului neaşteptat să nu fî putut fi prevăzută de făptuitor, acesta să fi fost în
imposibilitatea de a o prevedea. Imposibilitatea de prevedere trebuie să aibă un caracter obiectiv, în

162
Gh. Dârîngă, Codul penal comentat..., Partea generala, op. cit., p.357.
163
V. Dongoroz, Explicaţii teoretice..., vol.I, op.cit., p.387.
164
V. Dongoroz, Explicaţii teoretice..., vol.I, op.cit., p.387.
 sensul că intervenţia ei să nu fi putut fî prevăzută, în aceleaşi condiţii de nici o altă persoană165.
c). Acţiunea ce a determinat rezultatul neaşteptat să constituie o faptă prevăzută de legea penală, întrucît
numai în această situaţie se pune problema înlăturării caracterului penal al faptei.

§ 2. Efectele juridice

Fapta săvîrşită în condiţiile cazului fortuit nu constituie infracţiune întrucît îi lipseşte vinovăţia,
făptuitorul fiind în imposibilitatea de a prevedea survenirea împrejurării care suprapusă peste acţiunea sa
a condus la apariţia urmării periculoase.
Cazul fortuit produce efecte in rem, faţă de toţi cei care au desfăşurat activitatea ce a condus la
apariţia rezultatului, deoarece, aşa cum s-a menţionat, împrejurarea care a survenit nu putea fi prevăzută
de nici o persoană care ar fi acţionat în acele condiţii, neprevederea avînd caracter obiectiv.

§ 3. Conexiunea cazului fortuit cu alte cauze care exclud caracterul penal al faptei

Cazul fortuit se poate corela cu starea de necesitate determinată de o împrejurare fortuită -

cutremur, inundaţie - care impune celui ameninţat de pericol necesitatea de a se salva prin săvîrşirea unei
fapte prevăzută de legea penală (distrugere, furt de autovehicul etc.). De asemenea, poate intra în
concurs şi cu starea de iresponsabilitate atunci cînd datorită împrejurării neprevăzute - cutremur -
persoana îşi pierde raţiunea, întrînd într-o stare de şoc datorită căreia nu mai are corecta reprezentare a
acţiunilor sale, nici puterea de a le dirija şi comite o faptă prevăzută de legea penală 166.

SECŢIUNEA a Vl-a Iresponsabilitatea

§ 1. Definiţia şi condiţiile iresponsabilităţii

352. A. Definiţia iresponsabilităţii. Articolul 48 C.pen. care consacră această cauză ce înlătură
caracterul penal al faptei stabileşte că ”Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penala dacă
301 făptuitorul, în momentul săvîrşirii faptei, fie din cauza alienaţiei mintale, fie din alte cauze, nu putea să-şi
dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale, ori nu putea fi stăpîn pe ele” 167.
Iresponsabilitatea este o stare de incapacitate psihică datorită căreia persoana sub aspect
intelectiv nu îşi poate da seama de sensul şi valoarea acţiunilor pe care le săvîrşeşte, ori sub aspect volitiv
nu poate să- şi dirijeze voinţa în raport cu acţiunile pe care le înfăptuieşte.

165
Trib. Suprem, s.p.dec.nr. 1023/1980, R.R.D., nr.4, 1981, p. 116; Trib. Suprem, s.p.dec.nr. 140/1981, Repertoriu ... pe anii
1980-1985, op.cit., p.71; G. Amoniu, C. Bulal, op.cit., p.220, 221.
166
Dongoroz, Explicaţii teoretice..., vol.I, op.cit., p.388.
167
Iresponsabilitatea este consacrată şi în alte legislaţii penale. A se vedea C pen. rus, art.ll; C.pen. cehoslovac, art.12 (prevede şi
iresponsabilitatea redusă); C.pen ungar, art.21 (prevede şi alienaţia mintală redusă care atrage atenuarea pedepsei).
 Cauzele incapacităţii psihice pot fi numeroase: anomalii ce nu permit dezvoltarea facultăţilor
psihice (idioţenie, cretinism), maladii ale sistemului nervos (dezechilibru mintal), fenomene fiziologice
(somn hipnotic, natural), tulburări provocate prin intoxicare (alcool, stupefiante, narcotice etc.)168.
Incapacitatea psihică poate fi congenitală sau survenită; poate fi permanentă, de durată sau trecătoare,
intermitenta (cu pauze de luciditate).
Iresponsabilitatea psiho-fizică pentru a fi constatată reclamă intervenţia persoanelor de
specialitate169, care vor stabili dacă în momentul săvîrşirii faptei făptuitorul avea capacitatea de a înţelege
şi a voi, dacă avea aptitudinea de a -şi da seama de valoarea acţiunii sale, de urmările acesteia şi de a o
putea stâpini. Medicii psihiatri se pronunţă numai asupra problemei. responsabilitaţii, nu a răspunderii
juridice penale care este de competenţa organelor judiciare

353. B. Condiţiile iresponsabilităţii. Pentru ca iresponsabilitatea să înlăture caracterul penal al

faptei se cer întrunite următoarele condiţii:
a). să existe starea de incapacitate psihică datorită căreia făptuitorul să nu-şi poată da seama de
acţiunile (inacţiunile) sale sau să nu le poată stăpîni;
b). incapacitatea să fi existat în momentul săvârşirii faptei;
c). starea de incapacitate să se datorească alienaţiei mintale sau altor cauze;
d). făptuitorul să fi săvîrşit o faptă prevăzută de legea penală;
- a). Prima condiţie cere să se constate starea de incapacitate psihică, adică acea stare datorită
căreia persoana nu poate să-şi dea seama de semnificaţia faptei sale, de caracterul ei antisocial, ori nu
poate să-şi stăpînească acţiunile sale. În căzul iresponsabilităţii, persoanei îi lipseşte fie factorul intelectiv
de reprezentare, fie factorul volitiv, de voinţă sau amîndouă aceste facultăţi psihice (în caz de alienaţie
mintală). Persoanei îi lipseşte factorul intelectiv cînd nu şi poate da seama de acţiunile sale, nu înţelege
sensul lor antisocial şi apritudinea lor cauzală. Persoanei îi lipseşte factorul volitiv, cînd nu poate stăpîni şi
dirija acţiunile sale.
b). Incapacitatea psihică trebuie să existe în momentul sâvîrşirii faptei, în timpul cînd se efectuează
acţiunea prevăzută de legea penală. Deci condiţia psihică a făptuitorului trebuie examinată în raport cu
momentul săvârşirii acţiuni; şi nu al producerii rezultatului (în cazul faptelor progresive în raport cu fapta
iniţială), ori cu momentul descoperirii făptuitorului. Dacă la începutul efectuării acţiunii persoana se află în
stare de inconştienţă, dar îşi recapătă capacitatea psihică pe parcursul înfăptuirii acesteia (cînd maladia
este intermitentă cu momente de invazie şi retragere) şi în această nouă stare înţelege să continue
săvîrşirea faptei, nu se înlătură răspunderea penală. De asemenea, făptuitorul răspunde dacă se
constată că şi-a provocat o astfel de stare pentru a beneficia de cauza care înlătură caracterul penal al

168
v. Dongoroz, op cit., p.393; G. Dănescu, E. Tomorung, Probleme juridice în psihiatre, Editura medicală, Bucureşti, 1973, p.194;
Tribunalul Suprem, s.p.dec.nr 1813/1983, C D., 1983, p.203.
169
Trib. Munic. Bucureşti, s.II-a, p.dec.nr.673/1985, Repertoriu... pe anii 1981-1985, op.cit., p.250.
 faptei170.
Din condiţia potrivit căreia incapacitatea trebuie să existe în momentul săvîrşirii faptei, rezultă că
persoana nu va răspunde penal chiar dacă ulterior îşi redobîndeşte capacitatea, dacă încetează starea de
iresponsabilitate.
- c). Starea de incapacitate psihică să provină, aşa cum prevede legea, din alienaţie mintală sau
din altă cauză. Legea foloseşte această exprimare cuprinzătoare întrucît incapacitatea poate să provină
dintr-o maladie psihică - situaţie frecventă - sau din alte cauze, care ca şi alienaţia mintală creează stări
anormale, de incapacitate psihică datorită cărora făptuitorul este pus în imposibilitatea de a-şi da seama
de acţiunile sale, ori de a le putea stăpîni (somn hipnotic, somnambulism, criză de epilepsie etc.). Dacă
făptuitorul nu are reprezentarea acţiunilor sale din cauza insuficientei dezvoltări psihice iegate de virstă,
caracterul penal al faptei se va înlătura pe baza reglementării cuprinse în art.50 C.pen. privitoare la
minoritatea făptuitorului.
- d). Făptuitorul să fi săvîrşit sub imperiul acestei stări o faptă prevăzută de legea penală, în lipsa
căreia nu se mai pune problema înlăturării caracterului penal al faptei.

§ 2. Efectele iresponsabilităţii

Responsabilitatea constituie o premisă a vinovăţiei ca trăsătură esenţială a infracţiunii. Lipsind

responsabilitatea fapta săvîrşită nu întruneşte trăsătura vinovăţiei, ceea ce duce la înlăturarea
caracterului penal al faptei, iresponsabilitatea este o stare personală. Dacă iresponsabilul care a săvîrşit
fapta a fost determinat de altă persoană cu intenţie, se realizează participaţia improprie, ipoteza a 2-a,
consacrată în art.31 C.pen.
Împotriva unui iresponsabil care a săvîrşit o faptă prevăzută de legea penală se poate lua măsura
de siguranţă a internării medicale sau a obligării la tratament medical (art.113, 114 C.pen.) 171.
Dacă în momentul săvîrşirii faptei persoana era responsabilă, starea de iresponsabilitate apărînd
ulterior, va răspunde penal, însă urmărirea penală si judecata este condiţionată de redobîndirea
responsabilităţii.
303
În cazul în care iresponsabilitatea nu este totală, ci parţială - discenămînt redus - (debili mintali,
intoxicaţie cronică cu alcool) şi se săvîrşesc fapte penale «furturi, violuri), făptuitorii vor răspunde pentru
infracţiunile comise, aceste stări fiinsd reţinute ca circumstanţe atenuante antrenînd reducerea pedepsei.

§ 3. Conexiunea cu alte cauze care exclud caracterul penal al faptei

Starea de iresponsabilitate poate veni în concurs cu legitima apărare, cu starea de necesitate, cu

170
Gh. Dărîngă, Codul penal comentat... Partea generala, op.cit., p.362.
171
Trib.Suprem, s.pen.dec.nr.224/1973, R.R.D., nr,6, 1973. p.164.
constrîngerea fizică şi morală cînd datorită actului de agresiune, a pericolului, a constrângerii fizice, a
ameninţări din cadrul constrângerii morale persoana, normală din punct de vedere psihic, intră într-o stare
de şoc datorită căreia se produc grave modificări psihice ce echivalează cu starea de iresponsabilitate
sub imperiul căreia persoana săvîrşeşte o faptă prevăzută de legea penală.

SECŢIUNEA a VII-a Beţia

§ 1. Definiţia şi condiţiile beţiei accidentale complete

354. A. Definiţia beţiei accidentale complete. Codul penal în vigoare prevede printre cauzele
care înlătură caracterul penal al faptei şi beţia sub formă accidentală şi completă. Astfel art.49 alin.l
prevede că “Nu constituie infracţiune prevăzută de legea penală, dacă făptuitorul, în momentul săvîrşirii
faptei, se găsea, datorită unor împrejurări independente de voinţa sa, în stare de beţie completă produsă
de alcool sau de alte substanţe”.

Beţia este o stare anormala în care se găseşte o persoană datorită intoxicaţiei cu alcool sau alte
substanţe ebriante sau narcotice, stupefiante, ducând pînă la cvasiparalizarea energiei sale fizice şi
tulburarea facultăţilor psihice. Forma de beţie frecvent întîlnită este cea produsă cu alcool, numită “beţie
caldă”. Se mai cunoaşte aşa-numita ”beţie rece” care se produce prin consumarea substanţelor
stupefiante, ca morfina, cocaina, heroina, opiu, haşiş sau alte droguri (L.S.D.).
Beţia poate fi de mai multe feluri: după gradul de intoxicare este incompletă şi completă; după
poziţia persoanei faţă de consumarea substanţei ebriante poate involuntară (fortuită) şi voluntară.
- Beţia incompletă există atunci cînd datorită intoxicării cu alcool sau alte substanţe ebriante
persoana se află într-o stare de excitabilitate care este în afara normalului, manifestată prin diminuarea
capacităţii psibofizice sau prin sporirea agresivităţii. Această formă de beţie deşi antrenează unele
modificări ale stării psihofizice normale a persoanei nu alterează capacitatea de înţelegere, de
reprezentare a acţiunilor sale şi nici voinţa sa. Totuşi, ea poate avea o influenţă asupra comportamentului
persoanei, cu efecte negative în planul relaţiilor sociale sau a exercitării unor profesiuni, cum ar fi aceea
de conducere a autovehicolelor pe drumurile publice. De aceea legiuitorul a constituit o circumstanţă
agravantă în cazul uciderii din culpă de către conducătorul de autovehicul care se află în stare de
ebrietate sau care are o îmbibaţie alcoolică ce depăşeşte limita legală (l% alcool în sînge, art.178 alin.3
C.pen., pedeapsa de la 5 la 15 ani).
- Beţia completă se caracterizează prin cvasiparalizarea energiei fizice şi întunecarea facultăţilor
psihice, cînd persoanei îi lipseşte capacitatea de a înţelege şi a voi.
- Beţia involuntară, accidentală sau fortuită există atunci cînd persoana a ajuns în această stare
datorită unor împrejurări neprevăzute, independent de voinţa sa (de exemplu persoanei i s-a administrat,
 fără voinţa sa, o substanţă toxică prin injectare, ori pe cale bucată, sau a inhalat vapori de alcool aflat în
preajma unei instalaţii de distilare a alcoolului etc.).
Beţia este voluntară cînd persoana a voit să consume o cantitate de alcool sau altă substanţă
ebriantă, indiferent dacă a vrut sau nu să se îmbete. Actul de voinţă are în vedere consumul substanţei
ebriante (dar implicit şi urmările posibile ale stării de intoxicare cu asemenea substanţă) Beţia voluntară,
potrivit Codului penal, constituie o circumstanţă atenuantă sau agravantă, după caz (art.49 alin.2);
constituie o circumstanţă atenuantă generală - art.74 alin. ultim o circumstanţă agravantă generală legală
- art.75 lit.e) - beţia preordinată; o circumstanţă specială prevăzută în conţinutul calificat al unor fapte -
uciderea din culpă, art.178 alin.3, părăsirea postului şi prezenţa la serviciu în stare de ebritate, art.275
C.pen.
În sfera cauzelor care exclud caracterul penal al faptei interesează beţia accidentală completă,
cînd făptuitorul a ajuns în această stare independent de voinţa sa, iar ingerarea alcoolului sau a altor
substanţe ebriante a dus la paralizarea energiei fizice a celui intoxicat şi la întunecarea facultăţilor
mintale. Persoana aflată în acest stadiu de ebrietate nu mai este stăpînă pe mişcările sale şi nu mai are
reprezentarea acţiunilor săvîrşite. Neavînd capacitatea de a înţelege şi a voi, persoana acţionează fără
vinovăţie, iar fapta nu-i mai este imputabilă.

355. B. Condiţiile beţiei accidentale. Pentru aplicarea reglementării din art.49 alin.l C.pen. cu
efectele cunoscute, se cer întrunite următoarele condiţii:
- a) făptuitorul să se afle în timpul săvîrşirii faptei sub puterea beţiei;
- b) starea de beţie să fi fost accidentală şi completă;
- c) fapta comisă să fie prevăzută de legea penală.
- a). Făptuitorul să se afle în stare de beţie în momentul săvîrşirii faptei. Starea de beţie poate fi
provocată de alcool sau orice alt ebriant. Starea de beţie trebuie să existe în momentul comiterii faptei,
întrucît în acel moment făptuitorul trebuie să aibă reprezentarea acţiunilor sale şi puterea de a le dirija. Din
condiţia impusă rezultă că nu interesează dacă făptuitorul s-a aflat în stare de beţie anterior comiterii
305 faptei, stare care a dispărut în momentul săvîrşirii acesteia. Dacă săvîrşirea faptei durează un oarecare
interval de timp, starea de beţie trebuie să se menţină în întreaga perioadă de săvîrşire. În cazul în care
făptuitorul îşi revine pe parcursul desfăşurării activităţii şi continuă săvîrşirea ei în noua stare,
răspunderea penală nu este înlăturată.
- b). Starea de beţie să fi fost accidentală şi completă. Beţia este accidentală cînd făptuitorul a
ajuns în această stare independent de voinţa sa, fără să fi prevăzut o asemenea situaţie (i s-a administrat
o băutură în care s-a introdus o substanţă toxică etc.) Pentru a înlătura caracterul penal al faptei beţia
trebuie să fie completă, întrucît numai în această formă se întunecă facultăţile mintale ale persoanei şi se
paralizează energia sa fizică. Datorită tulburărilor psihice produse, persoana este lipsită de capacitatea
de înţelegere şi de dirijare a voinţei, ceea ce face ca fapta comisă să fie lipsită de vinovăţie. Persoana în
această stare poate comite unele fapte prevăzute de legea penală manifestate sub formă de acţiune
(ultraj contra bunelor moravuri art.321 C. pen.) sau de inacţiune (neîndeplinirea unei obligaţii impuse de
lege care a dus la degradarea unor instalaţii, mijloace de transport, pierdere de vieţi omeneşti etc.).
- c). O ultimă condiţie cerută pentru toate cauzele care înlătură caracterul penal al faptei este aceea
ca fapta să fie prevăzută de legea penală, cu aceiaşi motivare expusă în analiza cauzelor de mai sus.

§ 2. Efectele beţiei accidentale complete

Aşa cum s-a menţionat mai sus această formă de beţie înlătură caracterul penal al faptei săvîrşite
sub imperiul ei, prin absenţa trăsăturii esenţiale a vinovăţiei. în situaţia în care persoana aflată în stare de
beţie a săvîrşit fapta fiind dirijată de o alta care intenţiona să comită acea faptă, vor avea aplicaţie
dispoziţiile din art.31 C.pen. ipoteza a Il-a privitoare la instigarea sau complicitatea improprie, cînd
instigatorul sau complicele acţionează cu intenţie, iar autorul fără vinovăţie.

§ 3. Conexiunea beţiei accidentale complete cu alte cauze care exclud caracterul penal al faptei

Starea de beţie în forma analizată poate veni în concurs cu eroarea de fapt, de exemplu, în situaţia
în care făptuitorul a consumat o băutură fără să ştie că duce la starea de beţie completă, sub imperiul
căreia a săvîrşit o faptă prevăzută de legea penală: poate intra în concurs cu constringerea fizică atunci
cînd persoana a fost constrînsă să ingereze substanţa ebriantă172.

SECŢIUNEA a VIII-a Minoritatea făptuitorului

§ 1. Caracterizarea şi condiţiile minorităţii

356. A. Caracterizarea minorităţii. Starea de minoritate a făptuitorului constituie o cauză de

înlăturare a caracterului penal al faptei dacă sfat realizate condiţiile prevăzute în art.50 C.pen. Potrivit
acestei reglementări "Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală săvîrşită de un minor care
la data comiterii acesteia nu îndeplinea condiţiile legale pentru a răspunde penal”.
Vîrsta de la care începe răspunderea penală a minorului şi limitele acesteia este reglementată în
titlul V “Minoritatea”, art.99 şi urm., C.pen. Legea, în art.99, prevede că minorul care nu a împlinit vîrsta de
14 ani nu răspunde penal. Cel care are vîrsta între 14 şi 16 ani răspunde penal, numai daca se dovedeşte
că a săvîrşit fapta cu discernămînt. În continuare legea stabileşte că minorul care a împlinit vîrsta de 16
ani răspunde penal.
Determinarea limitelor de la care începe răspunderea penală a minorilor s-a făcut ţinîndu-se seama

172
V. Dongoroz, Explicații teoretice .., vol.l, op.cit., p.404; C Bulai, op.cit., p.262.
 de dezvoltarea capacității psiho- fizice a acestora, de aptitudinea de a înţelege semnificaţia socială a
faptelor, care este strîns legată de împlinirea unor anumite limite de vîrstă.
În concepţia legii s-a considerat că minorii pînă la vîrsta de 14 ani datorită insuficientei dezvoltări a
capacităţii psiho-fizice nu pot fi supuşi răspunderii penale; legea instituie o prezumţie absolută de
neresponsabilitate. După împlinirea vîrstei de 14 ani, odată cu dezvoltarea capacităţii psihice a minorului,
se instituie o răspundere penală condiţionată de dovedirea disceraămîntului, prin discemămînt
înţelegîndu-se capacitatea minorului de a înţelege şi de a-şi manifesta voinţa în raport cu fapta concretă
săvîrşită. După împlinirea vîrstei de 16 ani legea îl consideră pe minor responsabil în sensul unei
capacități depline generale de a-şi da seama de faptele comise şi de a le putea stăpîni.
Minoritatea în condiţiile prevăzute de art.50 C.pen. constituie o cauză care înlătură caracterul penal
al faptei, întucît minorul pînă la vîrsta de 14 ani sau între limitele de la 14 la 16 ani care a lucrat fără
discernămînt, fiind lipsit de aptitudinea de a înţelege şi a voi nu putea acţiona cu vinovăţie, şi deci fapta
deşi este prevăzută de legea penală nu constituie infracţiune.

357. B. Condiţiile minorităţii. Pentru a opera cauza legală consacrată în art.50 C.pen. se cer
întrunite următoarele condiţii:
a) Să se săvîrşească o faptă prevăzută de legea penală (furt, vătămare corporală, loviri
cauzatoare de moarte etc.);
b) Făptuitorul să fie un minor, care în momentul săvîrşirii faptei nu îndeplinea condiţiile legale
pentru a răspunde penal. Se au în vedere minorii sub limita de 14 ani şi cei aflaţi între 14 şi 16 ani care au
săvîrşit fapta fără discemămînt. Pentru această categorie intermediară de minori trebuie să se
dovedească de către organele competente că în momentul săvîrşirii faptei au fost lipsiţi de discemămînt,
adică nu şi-au dat seama de consecinţele periculoase ale faptei săvîrşite.
Faţă de minorii care au săvîrşit faptele prevăzute de legea penală dar nu îndeplinesc condiţiile
legale pentru a răspunde penal, se pot lua, în vederea reeducării lor, măsuri pe cale administrativă de
către comisiile instituite prin lege cu această competenţă.
307
§ 2. Efectele juridice

Minoritatea în condiţiile prevăzute de art.50 C.pen. constituie, aşa cum s-a menţionat, o cauză care
înlătură caracterul penal al faptei prin lipsa vinovăţiei.
Minoritatea fiind o stare personală va produce efectele prevăzute de lege numai faţă de minorul
sau minorii aflaţi în această stare, fără a influenţa răspunderea celorlalţi participanţi. Cînd minorul care nu
răspunde penal a fost determinat la săvîrşirea unei fapte prevăzute de legea penală, de către o persoană
care răspunde penal se realizează condiţiile participaţiei improprii - ipoteza a II-a (art.31 C.pen.) urmînd a
răspunde pentru fapta săvîrşită cel ce a instigat la comiterea ei. Cooperarea majorului cu minorul care nu
răspunde penal la săvîrşirea unei fapte prevăzute de legea penală, constituie o circumstanţă generală de
agravare a răspunderii penale pentru major (art.75 lit.c C.pen.).
Întrucît aprecierea condiţiei responsabilităţii minorului se face în raport cu momentul săvîrşirii
acţiunii, trebuie să se sublinieze că în cazul infracţiunilor progresive (loviri cauzatoare de moarte art.183
C.pen.) dacă fapta iniţială a fost săvîrşită în perioada cînd minorul nu răspundea penal iar urmarea mai
gravă s-a produs după împlinirea vîrstei de la care începe răspunderea penală, acesta nu va răspunde
pentru fapta progresivă, deoarece urmarea mai gravă este efectul acţiunii anterioare care a fost săvîrşită
în condiţiile unei stări caracterizată prin lipsă de responsabilitate 173. În cazul infracţiunilor continuate,
continui şi de obicei dacă acestea au început în etapa în care minorul nu răspunde penal, dar săvîrşirea
lor a continuat şi după atingerea limitei de vîrstă de la care minorul răspunde, aceasta va fi supus
sancţiunii avîndu-se în vedere numai activitatea realizată după împlinirea limitei de vîrstă de la care
începe răspunderea penală.

§ 3. Conexiunea stării de minoritate cu alte cauze care exclud caracterul penal al faptei.

Minoritatea poate veni în concurs cu legitima apărare, starea de necesitate, constrîngerea fizică
sau morală etc. cînd făptuitorul aflat în stare de minoritate, în accepţiunea examinată mai sus s-a aflat sub
imperiul vreuneia din cauzele enunţate şi a săvîrşit o faptă prevăzută de legea penală.

SECŢIUNEA a IX-a Eroarea

§ 1. Eroarea de fapt; definiţie; condiţii

358. Preliminarii. În dreptul penal prin eroare se înţelege necunoaşterea sau cunoaşterea greşită
a unei împrejurări în care acţionează făptuitorul, sau a unor dispoziţii ale legii penale.
În funcţie de aspectul material, de fapt sau juridic, asupra căruia persoana este în eroare, aceasta
poate fi eroare de fapt şi eroare de drept.
Prin eroare de fapt se înţelege necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a împrejurărilor în care se
săvîrşeşte o faptă prevăzută de legea penală. În desfăşurarea unei anumite activităţi făptuitorul îşi
reprezintă greşit anumite situaţii, împrejurări în funcţie de care se formează atitudinea sa psihică,
reprezentarea şi voinţa de a acţiona - existînd o neconcordanţă între realitatea obiectivă şi imaginea
persoanei asupra acelei realităţi174. Dacă persoana ar fi avut reprezentarea exactă a realităţii nu ar fi
acţionat în acel sens. Voinţa lui de a acţiona s-a format avînd o imagine greşită a împrejurărilor în care şi-a

173
A se vedea doc. de îndrumare a Plen. T.S. nr.9/16.121972, în C.D. 1972, p.58.
174 Gh. Darîngă, Codul penal comentat... Partea generală, op.cit., p.371.
 desfăşurat activitatea. Acţionînd în aceste condiţii din punct de vedere obiectiv făptuitorul săvîrşeşte o
faptă prevăzută de legea penală, însă sub aspect subiectiv, datorită necunoaşterii împrejurărilor reale de
săvîrşire a faptei, nu comite fapta cu vinovăţie lipsindu-i elementul intelectiv şi pe cale de consecinţă şi cel
volitiv care s-a format pe o reprezentare greşită a realităţii.
Eroarea de drept constă în necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a legii penale.

359. A. Caracterizarea erorii de fapt. În codul penal eroarea de fapt constituie o cauză de
înlăturare al caracterului penal al faptei, consacrată în art.51 C.pen. Legea stabileşte în textul citat că “Nu
constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, cînd făptuitorul, în momentul săvîrşirii acesteia nu
cunoştea existenţa unei stări, situaţii sau împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei”.
În alin.2 se prevede că “nu constituie circumstanţă agravantă împrejurarea pe care infractorul nu a
cunoscut-o în momentul săvîrşirii infracţiunii”.
Din dispoziţiile art.51, alin.l şi 2 C.pen. rezultă că eroarea de fapt poate să se refere:
- la o împrejurare, stare sau situaţie de fapt de care depinde caracterul penal al faptei, caz în care
fapta nu constituie infracţiune, sau
- la o circumstanţă agravantă a infracţiunii, situaţie în care fapta constituie infracţiune însă forma
simplă şi nu agravată. 360. B. Condiţiile erorii de fapt. Pentru ca eroarea de fapt să înlăture caracterul
penal al faptei, trebuie să se îndeplinească următoarele condiţii:
a. Să se săvîrşească o faptă prevăzută de legea penală
b. Făptuitorul în momentul săvîrşirii ei să nu fi cunoscut anumite stări, situaţii sau împrjurări.
c. Stările, situaţiile sau împrejurările, care nu au fost cunoscute, să fie dintre acelea care
condiţionează caracterul penal al faptei.
a. În ce priveşte prima condiţie, se cere săvîrşirea unei fapte prvăzute de legea penala, întrucît
eroarea de fapt este o cauză care înlătură caracterul penal al faptei.
b. Făptuitorul să nu fi cunoscut în timpul săvîrşirii faptei anumite stări, situaţii sau împrejurări
relevante penal, de existenţa cărora depinde caracterul penal al faptei.
Legea enumerînd în art.51 alin.l aspectele asupra cărora persoana este în eroare, în ignoranţă şi
309
anume - stare, situaţie, împrejurare înseamnă că a atribuit fiecărui aspect un anumit sens pe care
literatura a încercat să-l contureze175.
Prin stare s-a subliniat că se înţelege situaţia în care se află o persoană, un bun, sau orice altă
entitate, felul în care aceasta se prezintă (starea unui bun, valoarea de întrebuinţare, aptitudinea unei
substanţe sau arme sau alt obiect de a produce o urmare periculoasă, starea civilă a unei persoane).

175
V. Dongoroz, Explicaţii teoretice ..., voi I, op.cit., p.418 419; Gh. Daringă, Codul penal comentat, Partea generala şi op.cit., p.375.
 În cazul infracţiunii de seducţie prevăzută de art.199 C.pen., persoana de sex feminin căruia
făptuitorul îi face promisiuni de căsătorie, în scopul de a avea cu ea raport sexual, trebuie să fie mai mică
de 18 ani. În cazul în care făptuitorul a fost în eroare cu privire la această stare, crezînd după aparenta
persoanei că aceasta a depăşit vîrsta de 18 ani, nu va răspunde penal pentru infracţiunea de seducţie. De
asemenea, dacă o persoană este în eroare cu privire la calitatea unei bancnote crezînd că este valabilă,
însă în realitate era falsă şi o pune în circulaţie nu va răspunde pentru infracţiunea de punere în circulaţie
a monedei falsificate (falsificarea de monede, art.282 alin.2 C.pen.). În acelaşi sens, dacă o persoană
deţine o substanţă stupefiantă, fără să cunoască calitatea sa, nu va răspunde pentru traficul de
stupefiante prevăzut în art..312 C.pen. Prin situaţie se înţelege poziţia pe care o are un bun, o persoana
sau o altă valoare în realitatea vieţii (de exemplu bun ce aparţine avutului public, bun ce provine dintr-o
infracţiune, persoană căsătorită, rudă în linie directă etc.). Astfel datorită identităţii a două obiecte
persoana ia un lucru din posesia alteia crezînd că este al său, fiind în eroare cu privire la situaţia bunului,
la apartenenţa sa, fapta săvîrşită nu constituie infracţiune de furt; în acelaşi sens, în cazul în care o
persoană primeşte un bun neştiind că provine din săvîrşirea unui furt sau delapidări nu se face vinovată
de infracţiunea de tăinuire de bunuri (art.221 C.pen.) întrucît a fost în eroare asupra provenienţei bunului,
a situaţiei sale. Dacă o persoană încheie o căsătorie cu o alta căsătorită, situaţie pe care nu a cunoscut-o
în momentul încheierii căsătoriei, nu răspunde pentru infracţiunea de bigamie (art.303 C.pen.) fiind în
eroare asupra acestei situaţii de care depinde caracterul penal al faptei.
În sfîrşit, prin împrejurare se înţelege o circumstanţă în care se poate săvîrşi o faptă care este
relevantă penal, în sensul că atribuie caracter infracţional acelei fapte (spre exemplu fapta săvîrşită în
public sau în condiţii de publicitate). Calomnia există cînd o persoană afirmă în public o faptă determinată
privitoare la o persoană, care dacă ar fi adevărată, ar expune acea persoană la o sancţiune penală ... etc.
În cazul cînd o persoană a făcut afirmaţia, iar datorită locului unde s-a pronunţat (un laborator) a crezut că
nu este auzită de nimeni, fiind în eroare cu privire la condiţia publicităţii nu va răspunde pentru infracţiunea
de calomnie prevăzută în art.206 C.pen.
c) . Starea, situaţia sau împrejurarea a cărei existenţă nu a fost cunoscută de făptuitor să
condiţioneze caracterul penal al faptei”. Aceste aspecte condiţionează caracterul infracţional al faptei cînd
constituie o trăsătură ce face parte din conţinutul său. Pentru existenţa infracţiunii de furt se cere ca lucrul
să fie luat din posesia sau detenţia altuia, pentru infracţiunea de tăinuire de bunuri legea impune cerinţa
ca bunul tăinuit să provină din săvîrşirea unei fapte prevăzute de legea penală; pentru infracţiunea de
punere în circulaţie a monedei falsificate se cere ca aceasta să fie falsă. De asemenea, infracţiunea de
înşelăciune la măsurătoare - art.269 C.pen. cuprinde condiţia ca instrumentul de măsurat să fie inexact;
infracţiunea de calomnie impune cerinţa ca afirmaţia sau imputarea să aibă loc în public. Toate aceste
stări şi situaţii fac parte din conţinutul infracţiunilor amintite. În vedererea înlăturării caracterului penal al
faptei trebuie să se constate că persoana a fost în
 TULUL III. Infracţiuni 2

eroare cu privire la apartenenţa bunului (nu a ştiut că este al altuia), că nu a cunoscut că provine din
săvîrşirea unei fapte prevăzute de legea penală, că a fost în eroare cu privire la caracterul fals al monedei
sau al instrumentului de măsurat, că nu ştia că persoana cu care a contractat căsătoria era căsătorită, că
înscrisul de care s-a folosit este fals (în cazul uzului de fals art.291 C.pen.) etc.
Eroarea în care se află o persoană pentru a înlătura caracterul penal al faptei trebuie să subziste pe
tot parcursul desfăşurării acţiunii176. Dacă persoana a fost în eroare la începutul realizării acesteia, dar pe
parcurs capătă reprezentarea exactă a realităţii şi totuşi continuă să înfăptuiască acţiunea, va răspunde
penal întrucît fapta sa realizează trăsăturile esenţiale ale infracţiunii.
Eroarea nu trebuie confundată cu îndoiala. În cazul îndoielii făptuitorul este conştient că nu poate
să-şi reprezinte exact realitatea şi trebuie să se abţină de la săvîrşirea oricărei acţiuni, în caz contrar fiind
obligat a suporta consecinţele ce decurg din săvîrşirea faptei. În situaţia în care se îndoieşte asupra
apartenenţei bunului sau a provenienţei acestuia ori a situaţiei civile a unei persoane, înseamnă că în
reprezentarea sa intră şi posibilitatea ca bunul să aparţină altuia, sau să provină din săvîrşirea unei fapte
prevăzute de legea penală, după cum în cazul bigamiei intră în reprezentarea sa şi adevărata stare civilă
a persoanei. Fiind în îndoială asupra acestor stări şi situaţii cu posibilitatea reprezentării adevăratei
realităţi, dacă săvîrşeşte acţiunea în aceste condiţii va răspunde pentru infracţiunea de furt, de tăinuire de
bunuri ori de bigamie, după caz 177.

361. C. Eroarea privitoare la circumstanţele agravante.

Aliniatul II al art 51 C.pen. prevede că “nu constituie circumstanţă agravantă împrejurarea pe care
infractorui nu a cunoscut-o în momentul săvîrşirii infracţiunii”.
Eroarea de fapt poate purta, deci şi asupra unei circumstanţe agravante. Dacă în momentul
săvîrşirii faptei persoana a fos în eroare asupra circumstanţei agravante, eroarea înlătură răspunderea
penală pentru forma calificată a faptei, urmînd ca aceasta să răspundă pentru infracţiunea în formă
simplă. În cazul erorii asupra unei circumstanţe agravante fapta îşi păstrează caracterul penal, constituind
infracţiune, influenţa erorii constînd în aceea că se încadrează în conţinutul de bază şi nu în conţinutul
agravat. Aşa fiind, făptuitorul nu va răspunde pentru fapta efectiv comisă în împrejurările care o
circumstanţiază (califică), ci pentru forma simplă a infracţiunii. Astfel, dacă făptuitorul a intenţionat să
ucidă o persoană şi în momentul săvîrşirii faptei, datorită condiţiilor de timp sau loc, a ucis o rudă
apropiată, nu va răspunde pentru omorul calificat (art.175 lit.c C.pen.) deoarece persoana nu a cunoscut
această împrejurare. Fapta rămîne infracţiune, însă în forma simplă, întrucît în prevederea sa a intrat
acţiunea de ucidere cu consecinţele acesteia, unită cu dorinţa producerii urmărilor periculoase. Întrucît
eroarea înlătură circumstanţa agravantă făptuitorul urmează să răspundă pentru infracţiunea în forma

176
Tribunalul Suprem, s.p.dec.nr.311/1975, c.d., 1975, p.397.
177
Tribunalul Suprem, c.7, dec.nr.31/1975, R.R.D., nr.7, 1976, p.48.
 simplă (art.174 C.pen.)178.
Pentru identitate de raţiune trebuie să se menţioneze că eroarea înlătură nu numai circumstanţele
agravante speciale, ci şi pe cele generale dacă nu au fost cunoscute de făptuitor în momentul săvîrşirii
faptei (art.75 C.pen.: săvîrşirea infracţiunii de către un infractor major dacă a fost comisă cu un minor
(lit.c); săvîrşirea infracţiunii de către o persoană care a profitat de situaţia prilejuită de o calamitate (lit.f)
etc.).
În cele de mai sus s-a analizat situaţia cînd eroarea înlătură caracterul penal al faptelor (sau
agravantele), săvîrşite cu intenţie.

362. D. Eroarea şi faptele de culpă. Art.51 alin.3 C.pen. reglementează şi situaţia în care eroarea
înlătură caracterul penal al faptei săvîrşite din culpă. Legea prevede că se înlătură caracterul penal
“numai dacă necunoaşterea stării, situaţiei sau împrejurării respective nu este ea însăşi rezultatul culpei”.
Pentru a opera eroarea în cazul faptelor din culpă, trebuie îndeplinite următoarele condiţii:
a) . Fapta săvîrşită din culpă să fie incriminată de legea penală. Dintre faptele de culpă prevăzute
în codul penal se pot aminti: vătămarea corporală din culpă (art.184 C.pen.), distrugerea din culpă
(art.219 C.pen.), uciderea din culpă (art.178 C.pen) ş.a.
b) . Eroarea asupra stării, situaţiei sau împrejurării de care depinde caracterul penal al faptei să nu
se datorească culpei făptuitorului. În general, în cazul faptelor din culpă persoana se află în eroare asupra
unor împrejurări în care îşi desfăşoară activitatea, însă aceasta este imputabilă făptuitorului datorîndu-se
culpei sale. Astfel, spre exemplu, în cazul în care un conducător auto porneşte în cursă fără a verifica
starea tehnică a maşinii, iar la coborirea unei pante autovehiculul nu poate fi frînat datorită unei defecţiuni
la sistemul de frînare, ceea ce duce la provocarea unui accident, făptuitorul a fost în eroare
(necunoaştere) cu privire la o anumită stare, însă aceasta se datoreşte culpei sale, întrucît avea obligaţia
elementară de verificare a maşinii înainte de a pomi la drum. În această situaţie dacă se produce moartea
unei persoane el va răspunde pentru uciderea din culpă, eroarea în care s-a aflat neavînd ca efect
înlăturarea caracterului penal al faptei, întrucît s-a datorat culpei sale.
Eroarea înlătură caracterul penal al faptei cînd nu poate fi imputată făptuitorului, cînd nu i se
312 datoreşte culpei proprii. Astfel, dacă un conducător auto după ce a scos autovehiculul de la revizie, fiind
asigurat că s-a efectuat controlul tehnic la care era obligat, porneşte în cursă, iar în timpul mersului se
rupe bara de direcţie, ceea ce are ca urmare producerea unui accident soldat cu moartea unei persoane,
nu răspunde pentru uciderea din culpă produsă. Răspunderea sa este înlăturată deoarece nu i se poate
imputa vreo culpă în producerea morţii victimei; el a preluat maşina avînd siguranţa că s-a efectuat
controlul, care în realitate nu se făcuse în mod corespunzător.

178
Tribunalul Suprem, s.p.dec.nr.471/1988, R.R.D., nr.11, 1988, p. 178.
 TULUL III. Infracţiuni 2

363. E. Situaţii cînd eroarea nu înlătură caracterul penal al faptei. Practica relevă o serie de
cazuri cînd persoana se află în eroare, însă aceasta priveşte anumite stări, situaţii, sau împrejurări de
care nu depinde caracteul penal al faptei, celelalte de a căror existenţă se condiţionează infracţiunea, fiind
cunoscute făptuitorului. Acestea sînt împrejurări neesenţiale, nerelevante penal, astfel că, deşi persoana
se află în eroare asupra lor, nu înlătură caracterul penal al faptei comise, urmînd a răspunde pentru fapta
săvîrşită.
În acest sens menţionăm că nu înlătură caracterul penal al faptei eroarea care poartă asupra
identităţii persoanei - error in persona - sau al obiectului material al infracţiunii. Dacă o persoană a vrut să
ucidă pe x, dar, dat fund condiţiile de comitere a faptei a ucis pe v, va răspunde pentru infracţiunea de
omor, întrucit a avut reprezentarea tuturor condiţiilor necesare pentru existenţa infracţiunii; de asemenea
va răspunde pentru infracţiunea de furt în cazul în care a vrut să sustragă lucrul unei persoane, dat fiind în
eroare asupra identităţii obiectului material a sustras lucrul alteia. O astfel de eroare este neesenţială, ea
nu cade asupra unor împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei, ci a unor împrejurări
nesemnificative, ceea ce face să nu se înlăture răspunderea penală. Legea ocroteşte în egală măsură
viaţa lui x sau a lui y, obiectul material ai unei persoane sau al alteia 179.

§ 2. Efectele juridice ale erorii de fapt

După cum eroarea poartă asupra unei împrejurări constitutive a infracţiunii sau a unei circumstanţe
agravante, produce următoarele efecte:
- dacă priveşte o împrejurare, situaţie ori stare de care depinde caracterul penal al faptei, fapta nu
constituie infracţiune, şi deci se înlătură total răspunderea penală;
- dacă priveşte o circumstanţă agravantă, fapta rămîne infracţiune, înlăturîndu-se răspunderea
pentru forma agravată a infracţiunii, cu reţinerea răspunderii pentru forma simplă a faptei penale.

§ 3. Conexiunea erorii de fapt cu alte cauze care exclud caracterul penal al faptei

Eroarea de fapt poate intra în concurs cu legitima apărare în situaţia în care atacul a fost iminent şi
actual, iar persoana a realizat apărarea în aceste limite de timp, după care s-a consumat însă cel ce s-a
apărat a continuat apărarea ulterior consumării fiind în eroare asupra caracterului consumat al atacului;
poate intra în concurs cu starea de necesitate cînd cel ce se salvează a fost în eroare asupra urmărilor
care s- au produs prin atacul de salvare, urmări, mai grave decît acelea care ar fi apărut dacă nu s-ar fi
înfăptuit actul de salvare sau a fost în eroare crezînd că nu există alte mijloace de salvare a bunurilor de la
pericol etc.; poate fi în concurs şi cu alte cauze care au aceeaşi natură juridică.

179
Trib. Suprem, s.p.dec.nr. 1721/1981, R.R.D. nr.4/1982, pag.70.
§ 4. Eroarea de drept

364. Noţiune şi efecte juridice. Prin eroare de drept se înţelege necunoaşterea sau cunoaşterea
greşită a legii penale. Dacă în cazul erorii de fapt persoana nu cunoaşte o împrejurare de fapt în care îşi
desfăşoară activitatea, în situaţia erorii de drept persoana are reprezentarea tuturor împrejurărilor faptei
sale, fiind însă în ignoranţă cu privire la aspectul său juridic-penal, neştiind că este incriminată de legea
penală.
Codul penal în art.51 alin.4 consacră că “necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a legii penale nu
înlătură caracterul penal al faptei” (nemo censetur legem ignorrare).
Dacă necunoaşterea legii penale nu înlătură caracterul penal al faptei, necunoaşterea unei legi
extra-penale (civile, administrative) se converteşte într-o eroare de fapt producînd toate consecinţele
acesteia. De altfel, legea prevede expres că necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a “legii penale” nu
înlătură caracterul penal al faptei. Pe cale de consecinţă cunoaşterea greşită sau necunoaşterea unei legi
ce nu are caracter penal este asimilată cu eroarea de fapt producînd aceleaşi efecte juridice.

SECŢIUNEA a X-a Fapta prevăzută de legea penală care nu prezintă

pericolul social al unei infracţiuni

§ 1. Instituţia juridică a “faptei prevăzute de legea penală care nu prezintă pericolul social al unei
infracţiuni ”

365. Concept, caracterizare, natură juridică, sancţionare. Prin Legea nr.6/1973 s-a introdus
art.181 C.pen., cu nota marginală “Faptă care nu prezintă pericol social al unei infracţiuni”. Textul prevede
că “Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă prin atingerea minimă adusă uneia din
valorile apărate de lege şi prin conţinutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanţă, nu prezintă
gradul de pericol social al unei infracţiuni”. Este posibil ca o faptă incriminată de legea penală (spre
exemplu, furtul, art.208 C.pen.) analizată în concret, datorită împrejurărilor obiective şi subiective care o
caracterizează, a conţinutului concret, să nu prezinte gradul de pericol social, avut în vedere de legiuitor la
incriminarea acestui tip de infracţiune, să nu corespundă conceptului de infracţiune prevăzut în art.17 şi
18 C.pen. şi, pe cale de consecinţă, să nu fie necesară aplicarea unei pedepse. Prin textul introdus, -
art.181 C.pen. - legiuitorul a creat un instrument legal în temeiul căruia fapta deşi prevăzută de legea
penală nu constituie infracţiune şi nu atrage consecinţele legale ale acesteia, urmînd ca organele de
judecată să aplice o sancţiune cu caracter administrativ, aşa cum prevede art.181 alin.3 C.pen. Odată cu
 TULUL III. Infracţiuni 2

introducerea acestei dispoziţii în Codul penal, s-a pus problema naturii juridice a instituţiei nou apărute 180.
a) Astfel, s-a ridicat întrebarea dacă această reglementare nu prezintă o dezincriminare pe cale
judiciară. Această calificare a fost respinsă, cu motivarea că organele judiciare nu au competenţa de a
dezincrimina unele fapte, această putere avînd-o numai legiuitorul. Prin incriminare legiuitorul introduce
un text de lege, care prevede condiţiile generale pentru ca o anumită faptă să fie infracţiune, iar prin
dezincriminare, competenţă de asemenea exclusivă a legiuitorului, se înlătură din lege textul care a
prevăzut o infracţiune, care a înserat conceptul unei infracţiuni.
b) S-a mai pus problema dacă reglementarea în discuţie nu creează o categorie specială de
contravenţii. Răspunsul a fost negativ şi cu privire la această alternativă, întrucît contravenţiile sînt
prevăzute în acte normative emise de organele competente şi care au de regulă un conţinut diferit de al
infracţiunilor, în timp ce faptele care pot cădea sub incidenţa art.181 C.pen., sînt prevăzute de legea
penală, dar nu realizează trăsătura esenţială a infracţiunii privitoare la pericolul social de o anumită
intensitate.
c) O altă opinie formulată este aceea potrivit căreia art. 181
C.pen., ar fi o cauză care înlătură caracterul penal al faptei, ca acelea prevăzute în art.44-51 C.pen., cu
rezerva că legea a creat pentru asemenea cauze un capitol distinct - V - (art.44-51 C.pen.) unde ar fi
trebuit să se insereze şi acest text însă el a fost introdus în cap.I “Dispoziţii generale”. Tot un argument
care face să se deosebească situaţiile din art.44-51 C.pen. de cea inserată în art.181 C.pen., este şi acela
că în cazul art.181 C.pen., organele judiciare aplică o sancţiune extrapenală, faptei vădit lipsită de
importanţă, în timp ce în cazul recunoaşterii vreuneia din cauzele prevăzute în art.44 şi următoarele
(legitimă apărare, constrîngerea fizică şi morală etc.) nu se aplică făptuitorului nici o sancţiune penală
d) S-a mai considerat că instituţia prevăzută în art.18 1 C.pen., ar fi asemănătoare cu instituţia
înlocuirii răspunderii penale consacrată în titlul IV. art.90, 91, 98 C.pen. S-a obiectat şi împotriva acestei
opinii că în cazul înlocuirii răspunderii penale faptele au caracter penal, dar se înlocuieşte răspunderea
penală cu o sancţiune cu caracter administrativ, ce sînt determinate de art.91 C.pen., în timp ce art.181
C.pen. se referă la orice fapte prevăzute dc legea penală, cu pericol social sub limita minimă avută în
vedere de legiuitor cu prilejul incriminării lor, fapte care nu sînt infracţiuni, tocmai datorită pericolului social
inexistent, pericol definit în art.18 C.pen.
e) Opinia dominantă în literatura penală este aceea că art.181 C.pen. consacră o instituţie juridică
nouă, cu caracteristici proprii, care se deosebeşte de celelalte instituţii, deşi se poate asemăna în anumite
aspecte, instituţie prin care se înlătură trăsătura esenţială a pericolului social al faptei; textul cere ca fapta
să fie vădit lipsită de importanţă, ceea ce o situează sub limita inferioară a pericolului social al faptei
incriminate.

180
D.Pavel, Codul penal comentat..., vol.II, op.cit., p.561 şi urm., C. Mitrache, op.cit., p.126, 127.
 Legea prevăzînd că fapta nu constituie infracţiune datorită lipsei gradului de pericol social, a văditei
lipse de importanţă şi a minimei atingeri aduse valorilor sociale apărate de normele penale, a indicat o
serie de criterii, în baza cărora se poate evalua, dacă fapta supusă aprecierii de către organele judiciare,
are o periculozitate socială sub limita legală. Astfel, art.18 1 C.pen. a prevăzut că la stabilirea în concret a
gradului de pericol social se ţine seama de:
- modul şi mijloacele de săvîrşire a faptei;
- de scopul urmărit de făptuitor;
- de împrejurările în care a fost comisă fapta;
- de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce;
- de persoana şi conduita făptuitorului.
Dacă în baza acestor elemente de evaluare, organele judiciare - procurorul sau instanţa de
judecată - constată că fapta este vădit lipsită de importanţă şi nu prezintă pericolul social necesar
existenţei infracţiunii, aplică o sancţiune cu caracter administrativ prevăzută în art.91 C.pen. şi anume: a)
mustrarea; b) mustrarea cu avertisment; c) amenda de la 100.000 la 1.000.000 lei. Sancţiunea se poate
aplica de procuror în cursul urmăririi penale sau de către instanţa de judecată în cursul judecăţii.
Reglementarea prevăzută de art.181 C.pen. nu a fost ferită de unele critici. Astfel, pe drept cuvînt
s-a subliniat în literatură181 că prin această dispoziţie se aduce atingere principiului separaţiei puterilor în
stat, deoarece dacă legiuitorul a considerat că o faptă constituie infracţiune şi incriminarea este un atribut
exclusiv al său nu se poate lăsa la latitudinea organelor judiciare să aprecieze dacă o faptă constituie sau
nu infracţiune. Pe de altă parte, subiectivismul organelor judiciare în aprecierea pe care o fac, poate duce
la soluţii inechitabile, în situaţii similare, în sensul că, în optica unor organe judiciare fapta poate fi
considerată că nu constituie infracţiune, în timp ce în aprecierea altora se poate constata că realizează
toate condiţiile cerute de lege pentru a avea caracter penal. Instituţia aduce atingere şi principiului
legalităţii incriminării prin restrîngerea aplicării legii de către organele judiciare, care se pronunţă că
anumite fapte, deşi incriminate de lege, nu constituie infracţiuni, fiind astfel înlăturate din sfera coerciţiei
legii penale.

181
C. Bulai, op.cit., vol.I, p.274; G. Antoniu, op.cit., R.D.P., nr.2, 1996, p. 13