Cum Sa Fii Fericit in Romania PDF

volum coordonat de
Oana Bârna
Coperta: Angela Rotaru
Tehnoredactor: Manuela Măxineanu
Corectori: Cristian Negoiţă, Andreea Niţă
DTP: Iuliana Constantinescu, Dan Dulgheru
© HUMANITAS, 2017
ISBN xxxx (pdf)
EDITURA HUMANITAS
Piaţa Presei Libere 1, 013701 Bucureşti, România
tel. 021/408 83 50, fax 021/408 83 51
www.humanitas.ro
Comenzi online: www.libhumanitas.ro

Comenzi prin e-mail: vanzari@libhumanitas.ro
Comenzi telefonice: 021.311.23.30
Argument
Ideea unui volum cu mai mulţi autori pe tema Cum să fii fericit în

România a apărut într-o şedinţă de redacţie a Editurii Humanitas, pe
la sfârşitul primăverii. În ce mă priveşte, eram convinsă că în atmo-
sfera României de atunci – care de fapt nu s-a schimbat între timp, cel
mult ne-am deprins cu ea şi ne-am resemnat – o asemenea carte era
foarte necesară.
Dragi prieteni – le spuneam într-un e-mail colectiv scriitorilor
pe care-i invitasem, din partea editurii, să participe la volum –, România
arată tot mai rău în ultima vreme şi asta ne deprimă şi ne demotivea-
ză pe toţi. Dacă nu vrem să ne expatriem, cum am putea fi mulţumiţi
în această ţară? Avem şi motive de fericire (orice ar însemna asta) în
România? Putem să ne găsim un echilibru, putem descoperi insule de
seninătate cu toate că trăim aici? Avem soluţii individuale? Probabil că
da. Sigur că da – dacă ne gândim la cei care au ales de bunăvoie Româ-
nia, părăsindu-şi ţara de origine.
Le dădeam şi „indicaţii preţioase“ viitorilor autori: În ciuda
titlului de carte how to americană, nu am vrea de la dumneavoastră
texte-reţetă. Nici texte-eseu, adică texte teoretice, nu am vrea, sau doar
prin excepţie. Am vrea poveşti: texte care să ilustreze tema printr-un
moment sau printr-o întâmplare (fie şi fictivă, se admite şi literatura!),
Argument 5
nu s-o „rezolve“ direct. Poveştile momentelor de bucurie intensă, po-
veşti din prezentul simplu, cotidian (micile bucurii) sau poveşti nos-
talgice, din alte vremuri.
Cineva mi-a replicat că e o temă imposibilă, dat fiind că poţi să
eşuezi cu uşurinţă în clişee. Din fericire, n-a fost aşa. S-au strâns în
cele din urmă, în toamnă, 17 texte: poveşti de viaţă adevărată, literatură
(inclusiv o fabulă), eseuri. Toate sincere şi lipsite de orice clişeu ori re-
ţetă. Mi s-a părut că formează împreună un poliedru neregulat: fiecare
faţetă reflecta un fel de a trăi fericirea în mijlocul nefericirii. Ca şi pe
vremea când era doar un proiect, cred că această carte poate aduce in-
spiraţie şi speranţă celor care o citesc.
Le mulţumesc Lidiei Bodea şi Ioanei Pârvulescu pentru ideile
lor excelente privind alcătuirea volumului. Antologia Cioran cu care
se deschide i se datorează Lidiei, iar colecţia de răspunsuri la punc-
tul 7 din chestionarul lui Proust, cu care se încheie, a fost ideea Ioanei
(doar una dintre ele!); tot Ioana m-a sfătuit cu pricepere şi m-a încurajat
de multe ori. Îi sunt, de asemenea, recunoscătoare Angelei Rotaru, rea-
lizatoarea copertei, care a avut o misiune într-adevăr imposibilă – să
ilustreze un titlu trimiţând la simboluri „grele“ – şi a reuşit să găsească
o soluţie grafică minunată.
Oana Bârna
Octombrie 2017
În loc de introducere
Cioran despre (ne)fericire
Nu aş putea să fiu fericit decât într-o lume unde simţul timpului n-ar

exista. Ţara mea oferea acest avantaj. În biserici nu erau pendule şi pro-
babil că nu sunt nici acum. În fine, nu se ştia cât e ora – la ţară cel puţin.
Să măsori timpul reprezintă un atentat nu numai împotriva timpului,
dar şi a omului, e sigur. De îndată ce analizezi un lucru, îl profanezi.
Spiritul e profanator prin excelenţă; nu lasă nimic aşa cum e, nici timpul
şi nici sufletul. Să priveşti fără să gândeşti, iată singura fericire.
*
Să fac mişcare, să merg – pentru mine fericirea constă în oboseala
fizică, în imposibilitatea de a gândi, în abolirea conştiinţei. De îndată
ce încetez să mă mişc, urâtul mă copleşeşte din nou şi totul redevine
insuportabil.
*
Ori de câte ori îmi stăpânesc o criză de furie sunt fericit, triumf
literalmente, dar furia înăbuşită se răzbună şi mă chinuie în ascuns.
*
Nu sunt fericit decât când mă apropii de gradul zero de luciditate.
Cioran despre (ne)fericire 7

Când evoc anii tinereţii mele din Carpaţi, trebuie să fac un efort ca să
nu plâng. Explicaţia e foarte simplă: nu cred că există un om a cărui
copilărie s-ar putea compara cu a mea. Cerul şi pământul erau, cu
adevărat, ale mele. Până şi spaimele mele erau fericite. Mă trezeam şi
mă culcam – ca Stăpân al Creaţiunii. Eram conştient de fericirea mea
şi presimţeam că o voi pierde. O teamă secretă îmi măcina zilele. Nu
eram chiar atât de fericit pe cât pretind acum.
*
Dacă nu mă înţeleg cu francezii e pentru că mă înfurii la fel de iute şi
de des ca ei. Nu pot să fiu fericit decât printre danezi, printre nemţi,
printre cei care par „tăntălăi“.
*
Toate aceste popoare fericite, ghiftuite: francezi, englezi… O, eu nu
sunt de aici, am în spate veacuri de nefericire. M-am născut într-un
popor fără noroc. Fericirea se sfârşeşte la Viena; mai departe, Blestemul!
*
Francezii ar fi poporul cel mai fericit de pe pământ dacă fericirea nu
le-ar fi tulburată de vanitate. Vanitatea e modul în care ispăşim fericirea
(vanitatea e pedeapsa fericirii).
*
Dacă vrei să fii fericit, nu trebuie să scormoni în memorie.
*
Fiinţa care te-a făcut fericit – tot ea îţi va aduce nefericirea. Binecuvântat
de zei e omul care nu se ataşează de nimeni.
8 În loc de introducere
*
Există un „pesimism românesc“, sau mai degrabă o „teamă de a trăi“
naţională pe care am moştenit-o, neîndoielnic.
*
8 aprilie 1965
Ziua mea de naştere. Am aşadar cincizeci şi patru de ani. Mi-a trebuit
o întreagă viaţă ca să mă obişnuiesc cu gândul că sunt român.
*
Nu ne amintim decât de clipele în care am suferit, moral sau fizic. Tot
restul, „fericirea“ deci, pare să nu fi existat niciodată.
*
Să nu gândeşti este o fericire; să ştii că nu gândeşti e-o fericire şi mai
mare. De fericirea asta am avut parte în zilele acelea minunate în care,
de dimineaţa până seara, am dat cu sapa. Mântuirea prin activitatea
braţelor. Există ceva izbăvitor în munca manuală.
*
Singurul lucru care îmi face bine în chip absolut este munca manuală.
Nimic altceva nu mă poate face fericit, căci nimic altceva nu suspendă
în chip agreabil vârtejul întrebărilor fără răspuns.
*
Fericirea, aşa cum o înţeleg eu: să umblu la ţară şi să privesc, atât, să
mă istovesc în percepţia pură.
*

Cu cât îmbătrânesc, cu atât înţeleg că nu isterici ca Nietzsche îmi pot
fi de oarece ajutor, ci minţi aşezate, care au cucerit seninătatea cu trudă,
ca Marc Aureliu. „Chiar din această clipă, pământul va acoperi toate
ale noastre; după aceea el însuşi se va transforma, apoi şi acestea se
vor transforma până-n veşnicie, apoi altele, iarăşi şi iarăşi până la infinit.
Cine cugetă la această frământată învolburare de transformări succesive
şi alternări şi la iuţeala cu care se petrec va simţi un dispreţ adânc
pentru tot ce este muritor.“ (Marc Aureliu)
Cât de sensibil sunt la dulceaţa acestor banalităţi! Ce bine îmi
fac! Când le citesc sau meditez la ele sunt cu adevărat fericit. Orice co-
mentariu despre nimicnicia noastră, tot ce are legătură cu ea mă umple
de satisfacţie şi încurajează tot ce am mai bun şi mai rău în mine.
*
Eşti de-o mie de ori mai fericit în „societatea“ unui fanfaron decât în
cea a unui văicăreţ. Mi-e groază de cei care se vaită mereu, cu sau fără
motiv. În schimb, ce plăcere să petreci o oră cu un gascon! Iată, în fine,
un ins ce trebuie să facă un efort pentru a fi dezamăgit. Cunosc pe
unul care, dat afară din slujbă din cauza tuberculozei, mi-a anunţat
vestea ca pe un triumf.
*
Sunt capabil de groază sau de extaz, dar nu de fericire. Am sărit peste
treapta intermediară dintre cele două extreme.
*
Nu ne amintim decât orele, zilele sau lunile în care-am suferit. „Feri-
cirea“ nu are memorie: dacă a trăi înseamnă a-ţi aminti, atunci a fi fost
fericit e ca şi cum n-ai fi trăit.
*
Îmi spune că e mulţumit, că are o nevastă drăguţă, că America îi place,
că e bine plătit – contrariul a ceea ce povestesc intelectualii americani
de origine europeană, mai toţi nişte înăcriţi. Căci o fire optimistă poate
face minuni: el, care avea motive să fie disperat, nu e defel. Te naşti
fericit sau nefericit.
*
Șase ore de mers în regiunea Dourdan sub un soare suportabil şi pen-
tru mine. Tot timpul, senzaţia că sunt fericit, că nu doresc nimic altceva,
că nu mai aştept nimic de la lucruri sau de la oameni, de vreme ce totul
îmi e dat. Ce contrast între această delicioasă oboseală fizică şi ursuza
trudă intelectuală! Numai atunci când sunt la acelaşi nivel cu natura
sunt fericit.
*
Pentru mine, fericirea e să fiu afară, să umblu. Dacă mă aşez, mă apucă
o nervozitate irepresibilă.
*
Pentru mine, fericirea e să umblu pe un drum pustiu.
*
Pentru mine, fericirea înseamnă un lucru foarte simplu: să nu mă
gândesc la viitor.
*
Miezul nopţii. Pentru mine, fericirea e inseparabilă de anxietate.
Ce fericiţi trebuie să fi fost oamenii de dinaintea erei industriale!
Ba nu. Îşi ignorau total fericirea, cum şi noi o ignorăm pe a noastră.
Ar fi destul să ne imaginăm în detaliu anul 2000 ca să avem, prin
contrast, senzaţia că încă suntem în Paradis.

Fie că te răzbuni, fie că nu, eşti tot nefericit. Poate că e mai bine să alegi
nefericirea de a nu te răzbuna. „Omul, orice ar face, va regreta întot-
deauna“, mi-a scris mama cu câtva timp înainte să moară. Era testa-
mentul ei. Recunosc aici filozofia neamului nostru.
*
Fericirea şi nefericirea fiind un rău aproape la fel de mare, singurul
mod de a le evita este să fii detaşat de toate.
*
Paradoxul poporului român este că e deopotrivă nefericit şi uşuratic.
*
Nimic nu este mai plin de primejdii decât o lungă fericire. Nici un
individ, nici o societate nu-i rezistă.
*
Nimeni nu strigă în gura mare că-i sănătos şi că e liber: şi totuşi asta
ar trebui să facă toţi cei care posedă această dublă şansă. Nimic nu este
mai caracteristic soartei ce ne-a fost hărăzită decât imposibilitatea de
a fi conştienţi de fericirea noastră.
*
Ce fericit sunt în clipele când reuşesc să mă ridic deasupra îndoielilor
mele! Niciodată, îmi pare, nu sunt mai mult eu însumi decât în clipele
acelea! Poate fiindcă îmi sunt atât de neobişnuite.
De ce sunt un ratat? Fiindcă am aspirat la fericire, la o fericire supra-
omenească, şi fiindcă, neputând s-ajung la ea, m-am înfundat în
contrariul ei, într-o tristeţe sub-umană, animală, mai rău chiar, într-o
tristeţe de insectă. Am dorit fericirea gustată în apropierea zeilor şi
n-am obţinut decât această apatie de termită. Nu ştiu ce a putut să mă
oprească pe această cale a fericirii. Fără îndoială, nu eram făcut pentru
ea. Ca întotdeauna în cazul meu, predestinarea explică totul.
*
Să mergi de-a lungul râurilor şi să spargi nuci ca vagabonzii şi copiii –
asta e fericirea.
*
Adevărata fericire este starea de conştiinţă fără referire la nimic, fără
obiect, în care conştiinţa se bucură de imensa absenţă care-o umple.
*
O după-amiază întreagă am scris felicitări în franceză şi mai ales în
româneşte. Nu revin la limba mea maternă, ci recad, mă-nec în ea. Nau-
fragiul natal. – I-am răspuns unei prietene din Sibiu care într-o scrisoare
îmi evoca farmecul grădinii ei de la Gura-Râului – că, venind în Occi-
dent, am făcut poate o greşeală, că fiecare ar trebui să trăiască şi să
moară în peisajul în care s-a născut. În fond, ţăranii au dreptate, iar
felul lor de viaţă este – sau mai curând era – singurul înţelept, singurul
„uman“ (dacă acest cuvânt mai are vreun sens).
*
Nu sunt fericit decât atunci când ambiţiile mele dispar, aţipesc. Când
se trezesc, neliniştea revine.
*

Orice om a avut în viaţa lui o experienţă extraordinară (fericită sau
nefericită) care va fi pentru el, din cauza amintirii pe care i-o păstrează,
obstacolul major în calea metamorfozei lăuntrice.
*
La ce serveşte averea, gloria, dacă eşti mai nefericit decât cel mai ne-
ştiut şi mai mizer dintre oameni? Voltaire, la sfârşitul vieţii, între-
bându-se ce e fericirea, răspunde: „Să trăieşti şi să mori necunoscut.“
Am observat că, de când sufăr mai puţin că sunt neglijat, uitat, „necu-
noscut“, sunt mult mai fericit decât înainte. În tinereţe voiam scandal,
voiam să se vorbească despre mine, să fiu influent, puternic, invidiat,
îmi plăcea să fiu agresiv, să umilesc oamenii etc. etc., ei bine, atunci
eram mai nefericit decât acum. De când admit că pot foarte bine să
nu exist pentru nimeni, mă simt uşurat, dar nu împlinit – ceea ce
dovedeşte că omul vechi e departe de a fi adormit.
La începutul căsătoriei sale, Tolstoi scria: „Am în permanenţă
impresia că am furat o fericire nemeritată, nelegitimă şi care nu-mi
era destinată.“
*
Adineaori, o româncă, Dna K., m-a întrebat ce cred despre „fericire“
şi dacă sunt fericit.
Acest gen de întrebări nu comportă răspuns; totuşi i-am dat unul
întortocheat, confuz, deşi mai simplu mi-ar fi fost să-i spun că nici dacă
aş fi fericit n-aş fi fericit, primordială la mine fiind superstiţia neferi-
cirii. Nu sunt în drept să mă plâng de compatrioţii mei şi de întrebările
lor indiscrete, căci au şi ele avantajele lor: te provoacă, te irită, te pun
în mişcare, te… Au acelaşi efect ca anumite procedee brutale folosite în
Zen pentru a provoca aşa-numitul „satori“. Chiar şi o tâmpenie, de ce
n-ar putea declanşa iluminarea? Face cât un pumn în plină figură.
Ceea ce mă cufundă într-o stare de fericire specială este lumina ce pre-
cedă răsăritul soarelui – acea lumină neprihănită, acea primă lumină.
*
Ora 2 noaptea. Timp de patru ore m-am plimbat în Paris cu J.F. Am vor-
bit despre situaţia din România şi despre nenorocirile ei dintotdeauna.
Mi-a spus: „În viitoarea mea reincarnare, n-aş vrea să fiu român.“
*
Mircea Zapraţan, un prieten adorabil, un geniu care şi-a irosit viaţa şi
care a spus mii de vorbe de care nimeni nu-şi va aminti niciodată. Pe
vremea când mă întâlneam cu el la Sibiu, bea zdravăn. Îl certam aproape
zilnic, dar uneori mă îmbătam împreună cu el. Într-o noapte, era vara,
pe la ora 3 noaptea, cum era beat criţă, iar eu îi spuneam că trebuie să-şi
schimbe viaţa, a deschis fereastra şi, cu vocea lui răguşită, profundă şi
sonoră, a strigat către cer: „Iartă-mă, Doamne, căci sunt român!“
*
Ideea bizară de a nu mă putea imagina fericit decât dacă aş fi trăit
înainte de apariţia omului sau după dispariţia lui.
*
Zăpadă şi ceaţă, aşadar fericire, fericire aproape deplină.
*
Mă gândesc la cazul prietenului meu Dinu Noica, care, ieşind din puş-
cărie, aproape că le mulţumeşte călăilor săi pentru favorurile cu care
l-au gratificat. La moarte să fi fost condamnat şi tot ar fi scris un eseu
despre fericire. E poate aici un gust pentru paradox, admirabil deghizat.

*
Azi după-amiază, mi-am amintit de experienţa, de senzaţia cea mai
fantastică a vieţii mele. Era la Berlin (în 1934?), într-o dimineaţă, era
11 fără câteva minute, voiam să iau metroul în staţia Belvedere, când
deodată am simţit un fior „supranatural“, certitudinea că tot timpul
dintotdeauna se concentrase în mine, culmina în mine, şi că eu eram
cel care-l face să înainteze, că eram în acelaşi timp creatorul şi purtă-
torul timpului. Această senzaţie n-a durat mult: o străfulgerare, dar
de o strălucire şi de o intensitate abia suportabile, deşi era asociată cu
o impresie de fericire nemaipomenită. (Cu anii, acest gen de experienţă
a devenit foarte rar…)
*
Ar trebui să aflu motivul pentru care munca manuală e singurul lucru
care încă îmi face plăcere. Mi se pare că am revenit la punctul de ple-
care al omului, că sunt pe cale să regăsesc timpul preafericit de dina-
intea creierului.
*
Fericirea stă în percepţia pură. Nici o judecată nu trebuie să intre în ea,
nici o reflecţie, de nici un fel. Fericirea este pasivă prin excelenţă.
*
Să fii ignorat, neînţeles, solitar – nu văd ce-ţi trebuie mai mult ca să
fii fericit.
*
Sunt chinuit de compatrioţii mei, de indiscreţia lor, de proasta lor creş-
tere, de lipsa de delicateţe. O femeie pe care abia o cunosc mă întreabă
tam-nisam, când îi spun că nu merg mâine, duminică, la biserica româ-
nească: „Eşti ateu?“ Schimbasem cu ea doar câteva cuvinte într-o seară
petrecută la familia I.
Sunt apatrid în toate sensurile, şi din proprie voinţă. Am consacrat
neamului meu prea multe gânduri – şi prea multe mâhniri! dacă se
poate spune aşa – ca să-i mai pot purta vreun interes. Stirpea asta ne-
fericită m-a desfiinţat. Iar descendenţii ei sunt vampirii timpului meu.
Mi-l consumă minut cu minut.
*
Disperarea colectivă e cel mai puternic agent al ruinei. Poporul care e
cuprins de ea nu-şi mai revine niciodată în întregime. Disperarea
distruge „moravurile“. Este ceea ce se întâmplă în România, unde
puţinele tradiţii care existau au fost măturate într-o clipă. Disperarea
duce la eroism sau laşitate. La laşitate mai cu seamă.
*
Cred că experienţa fundamentală pe care am trăit-o în viaţa mea nu e
cea a nefericirii, ci a timpului, vreau să spun sentimentul de a nu
aparţine timpului, de a-i fi exterior, senzaţia că nu-i al meu. Asta mi-a
fost „nefericirea“, aici trebuie căutată explicaţia „descompunerii“ sau
a „amărăciunii“. Orice act presupune participarea la timp; acţionezi
fiindcă eşti în timp, fiindcă eşti timp; dar ce să faci, ce să întreprinzi
când eşti rupt de timp? Poţi, desigur, să meditezi şi să te plictiseşti, dar
nu poţi omorî timpul, el te omoară pe tine, trecând pe lângă tine, pe
lângă, adică la mii de leghe.
*
Fericirea generală nu e cu putinţă decât în sânul unei lumi total
dezabuzate, dar în acelaşi timp nu prea amară, o lume încântată de
faptul că şi-a pierdut orice iluzie…
*
Nu avem experienţa a ceea ce se cheamă „neant“ decât în clipele de
insuportabilă fericire. Pe culmile ei, nimic nu mai rezistă, nimic nu mai

este. În esenţa ei, fericirea e mult mai distrugătoare, mai „metafizică“
decât nefericirea. În nefericire, luptăm, reacţionăm; ne oţelim; dar
fericirea care ne inundă ne striveşte, ne taie puterile şi ne lasă fără apă-
rare, buimăciţi, frustraţi.
*
Cât de bine se aplică ţării mele de baştină ceea ce a spus Custine de-
spre ruşi, anume că aveau deprinderea, nu experienţa nefericirii!
*
Nu toată lumea are privilegiul unei copilării nefericite. A mea a fost
mai mult decât fericită: desăvârşită. Nu găsesc un adjectiv mai bun
care să exprime ce a fost sublim în ea, ce a fost triumfal până şi în spai-
mele ei. Aşa ceva trebuia plătit, nu putea rămâne nepedepsit.
*
Orice fiinţă vie este ambiţioasă: acesta e blestemul ei. Dacă simţim
umilinţa şi ruşinea e pentru că suntem ambiţioşi. Nu sunt fericit decât
atunci când ambiţiile mele dispar, aţipesc. Când se trezesc, neliniştea
revine. Ceea ce numim viaţă este o stare de ambiţie. Instinctul de
conservare e tot ambiţie, la nivelul cel mai de jos, cel mai comun. Cârtiţa
care-şi sapă galeriile este ambiţioasă. Ambiţia e pretutindeni, mai puţin
pe chipul cadavrelor.
*
Nefericirea de a fi român. Drama insignifianţei.1
1. Fragmente din Cioran, Caiete 1957–1972, trad. de Emanoil Marcu şi Vlad

Russo, Humanitas, Bucureşti, 2016.
Gabriel Liiceanu
© Radu Sandovici
Gabriel Liiceanu a studiat filozofia şi limbile clasice, a lucrat ca cercetător,

a tradus din Platon şi Heidegger, a predat studenţilor la Filozofie. Este
socotit principalul discipol al lui Constantin Noica. A înfiinţat (1990) şi
conduce Editura Humanitas. Este unul dintre cei mai importanţi autori
actuali de literatură personală (Jurnalul de la Păltiniş, Uşa interzisă, Declaraţie
de iubire, Întâlnire cu un necunoscut, Scrisori către fiul meu etc.), precum şi
de eseuri filozofice (Cearta cu filozofia, Despre limită, Nebunia de a gândi
cu mintea ta etc.) şi „civice“ (Apel către lichele, Fie-vă milă de noi, România:
O iubire din care se poate muri). A colaborat la volume colective tematice,
a ţinut conferinţe şi este adesea chemat la emisiuni TV pentru a comenta
subiecte de interes larg. Are o „voce hermeneutică“ inconfundabilă. Ultima
lui carte e intitulată Continentele insomniei (2017).
Ecuaţia paradoxală a fericirii românești
Prin 1991, a avut loc la Paris un colocviu la care s-au întâlnit scriitori francezi
şi români ca să discute despre condiţia intelectualului din Est după
căderea Zidului de la Berlin. Îmi amintesc intervenţia din sală a lui
Jean dʼOrmesson. Stăteam aproape de el. Înaintarea în vârstă părea
să-l avantajeze. Eram convins că arăta mai bine bătrân decât arătase
tânăr. Avea părul alb, cu o cărare trasă pe tâmpla stângă, ochii albaştri,
faţa bronzată şi brăzdată de riduri. Era elegant, purta un blazer
bleumarin cu nasturi aurii, o cravată asortată cu batista care ieşea din
buzunarul de la piept al hainei, mirosind a Eau Noire de la Christian
Dior. Mâinile frumoase, cu degete fine şi manichiura impecabilă, erau
puse în evidenţă de eleganţa gesturilor care însoţeau cuvintele. Și a
spus: „Dumneavoastră, intelectualii din Est, acum, că sunteţi liberi, o
să aveţi probleme de adaptare. Adevărul este că vă pria închisoarea.“
Apoi s-a aşezat.
Vorbele lui au căzut ca o palmă pe obrazurile noastre. Unul
dintre români i-a dat replica cuvenită, dar nu mai ţin minte care a fost
aceea. Tot ce ştiu e că am plecat de la colocviu jigniţi şi indignaţi. Când
am rămas singur, rumegând vorbele lui dʼOrmesson, spuse cu un
zâmbet subţire şi cu inteligenţa arogantă a mulţumirii de sine (însăşi
eleganţa rostirii le făcea să sune cinic), am început să mă gândesc că
poate, în ciuda brutalităţii lor catifelate, ele erau îndreptăţite. Pesemne
20 Cum să fii fericit în România

că aşa fuseserăm distribuiţi pe harta Europei: unii trăindu-ne viaţa cu
panaş, fericiţi că am dat măsura civilizaţiei, ceilalţi fericiţi că am dat
măsura vieţii, atingându-i limitele.
Ecuaţia paradoxală a fericirii

Când am citit selecţia din Caietele lui Cioran care deschide acest vo-
lum, mi-am zis că i-ar fi stat bine ca introducere la o carte intitulată
De ce nu poţi fi decât nefericit în România. Căci, altminteri, cum să
vorbească despre fericire cineva care mărturiseşte că avea „darul nefe-
ricirii“? Sau unul convins că face parte dintr-un popor crescut cu „de-
prinderea nefericirii“ şi că orice român, trăind „drama insignifianţei“,
nu poate fi decât nefericit? Pe 8 aprilie 1965, Cioran împlineşte 54 de ani.
Și notează: „Mi-a trebuit o viaţă întreagă ca să mă obişnuiesc cu gân-
dul că sunt român.“
Înseamnă atunci că paradoxala introducere pe care a ales-o edi-
torul pentru un volum intitulat Cum să fii fericit în România este o
provocare şi un pinten: dacă accepţi să scrii despre fericire în România,
atunci trebuie să dovedeşti că fericirea este cu putinţă într-un loc con-
sacrat istoric al nefericirii. „Această mulţime de strămoşi care se tân-
guie în sângele meu…“, clamează Cioran în Silogismele amărăciunii.
„Acest prezent care ne hărţuieşte clipă de clipă!“ putem adăuga noi.
Acest loc în care viitorul ne este periodic sustras şi în care nici un vis
nu pare îngăduit!
Dar să privim mai îndeaproape lamentoul cioranian legat de
condamnarea românilor la nefericire. Prima contestaţie care îţi vine în
minte este că fericirea şi nefericirea nu sunt ale popoarelor, ci ale indi-
vizilor. Căci dacă fericirea este ţelul vieţii umane şi binele ei suprem –
o afirmă Aristotel însuşi – înseamnă că fiecare individ va tinde în mod
Gabriel Liiceanu 21
spontan către ea. Toţi suntem, din instinct, aşezaţi pe drumul către
fericire. Și, de altminteri, ce înseamnă un „popor fericit“? Unul bine
guvernat, în care totul e amenajat, ca într-o seră a istoriei, spre propă-
şirea fericirii personale? Unul care nu cunoaşte teroarea istoriei şi ca-
priciile puterii? Să fie oare fericirea personală un produs derivat al
fericirii colective, un autómaton al ei? Se rabate ea în mod egal asupra
fiecărui ins în parte? Se află oare în Elveţia, la fiecare colţ de stradă,
câte un elveţian fericit?
Aşadar: poate fericirea să fie colectivă? Cine e fericit când un
popor e fericit? Toată lumea? Poate e mai corect să spunem că „fericirea
unui popor“ reprezintă, mai degrabă, doar o înlesnire pe drumul cău-
tării fericirii personale, şi nicidecum o garanţie pentru apariţia ei. Ca
dovadă că există destui nefericiţi înăuntrul „popoarelor fericite“, după
cum există oameni fericiţi în plin marasm istoric.
Dacă aşa stau lucrurile, atunci titlul acestui volum ar fi trebuit
să fie Cum poţi fi fericit în plin marasm istoric? Ce fel de oameni sunt, şi
cum au înţeles să-şi trăiască viaţa, cei care au căutat (şi au găsit) fericirea
acolo unde nimic n-o prevestea? Ce-ar fi să descoperim că adevărata
fericire e cea care ne pune viaţa la încercare şi îi dă o împlinire tocmai
pentru că a fost smulsă unei lumi ostile? S-ar putea ca trecerea noastră
pe pământ să capete altă forţă când, în strădania naturală spre fericire,
suntem puşi în situaţia de a compune un destin nu cu bunăstarea,
răsfăţul şi trufia marilor popoare, ci cu suferinţa celor insignifiante.
Nu e oare atunci fără rost să glosăm în marginea fericirii flaşte iscate
din comodităţile traiului şi confundându-se cu viaţa trăită ca diver-
tisment continuu şi colecţie de plăceri? În schimb, ce miză extraordinară
intră în joc când întrebarea privitoare la fericire se naşte dinăuntrul
unei istorii nefaste! Cum de-au existat oameni care şi-au găsit fericirea
într-o lume în care totul predispunea la nefericire? Cum poate fi ferici-
rea compatibilă cu o viaţă catastrofată? Să existe oare o alchimie graţie

căreia, dintr-o viaţă atacată pe versantul ei negativ, sfârşeşti prin a
extrage poftă de viaţă şi gândul final că nu ai trăit degeaba? Pe scurt:
cum e cu putinţă ecuaţia paradoxală a fericirii?
Fericirea și închisoarea
1. Cazul Noica
Să ne întoarcem acum la închisoarea lui dʼOrmesson, cea care, după
părerea lui, îi priise intelectualului din Est. Spuneam că, după un
moment de stupefacţie, am început să mă gândesc dacă nu cumva
vorbele lui erau îndreptăţite. Și mi-a venit în minte mai întâi – ce
altceva dacă nu viaţa lui Noica, la care asistasem în bună parte?
Povestea aventurii paideice de la Păltiniş se încheie cu un capitol
care începe cu această propoziţie: „Constantin Noica se poate consi-
dera – şi se consideră, cred – un om fericit.“ Iar în continuare vine de-
monstraţia acestei supoziţii. Ea ilustrează ceea ce am numit „o ecuaţie
paradoxală a fericirii“:
„Un om fericit este acela care descoperă în toate etapele şi actele
vieţii sale un acord subtil între întâmplările acestei vieţi şi sen-
sul pe care el i l-a conferit. […] Există naturi fericite, capabile să
descopere peste tot, chiar şi acolo unde ea nu e de găsit, armonia
aceea între conţinuturile vieţii şi sensurile ei. Fericirea devine
în acest caz o secreţie a subiectivităţii, care este aptă să interpre-
teze fiecare eveniment drept o confirmare a propriului său Proiect
şi să facă până şi din prezenţa negativului o strategie mai com-
plicată în economia reuşitei finale. Noica este o asemenea natură
fericită. El a cunoscut fericirea aproape ca pe elementul unei
înzestrări biologice şi a ştiut să o plimbe peste viaţă şi lume cu
graţia iresponsabilă şi inconştientă pe care nu o au decât sfinţii
Gabriel Liiceanu 23
şi înţelepţii. A dus de fapt, o lungă vreme, începând cu anul 1948,
o viaţă de mizerie: zece ani de domiciliu obligatoriu la Câmpu-
lung, apoi şase ani de închisoare dintr-o iniţială condamnare de
douăzeci şi cinci. În timpul domiciliului obligatoriu a trăit dând
meditaţii de matematică sau limbi străine cu cinci lei ora. A
declarat însă că această perioadă a fost benefică în viaţa sa, că
închisoarea a fost «o încântare», o perioadă de primenire spiri-
tuală şi un prilej de meditaţie. Orice lucru rău a sfârşit pentru
el prin a fi bun, aşa cum răul de a nu fi făcut profesorat universitar,
de a nu fi fost onorat şi solicitat l-a înţeles drept binele de a-şi
putea vedea în linişte de treabă.“
Ecuaţia paradoxală a fericirii a fost ilustrată de Noica prin ceea
ce, în Jurnalul de la Păltiniş, am numit culturalismul său. Acest cuvânt,
în contextul de acolo, trimitea la o soluţie de viaţă care întâlnea fericirea
printr-o tehnică de evadare spirituală dintr-un spaţiu politic ermetic
închis. Și, spuneam, această tehnică se subordona „simbolismului
Symplegades“, descris de Mircea Eliade, pe urmele lui Ananda Cooma-
raswamy, în volumul Naşteri mistice. „Symplegade“ era numele celor două
stânci din strâmtoarea Bosfor menţionate în legenda lui Iason, care se
apropiau ciocnindu-se în clipa în care o corabie voia să treacă printre
ele. În drumul său spre Colchida, de unde urma să fure „lâna de aur“,
Iason va reuşi să treacă prin acest spaţiu aporetic rămânând nevătămat.
Un echivalent al Symplegadelor sunt deopotrivă, în Odiseea, Scylla şi
Caribda sau, în basmele româneşti, munţii care „se bat cap în cap“. În
Harap-Alb, de pildă, calul fiului de crai trebuie să treacă printre aceşti
munţi, ajungând pe alt tărâm, pentru a-i aduce fetei de împărat „trei
smicele de măr dulce şi apă vie şi apă moartă“. Putem aşeza în rândul
simbolurilor symplegadice şi traversarea biblică a Mării Roşii de către
iudei pe parcursul Exodului, care marchează trecerea de pe tărâmul
sclaviei pe cel al libertăţii.

Trecerea prin spaţii apriori închise sau care au proprietatea de
a se închide înainte de a se fi încheiat traversarea lor este dublată de
evadarea din spaţii ermetic închise (de pildă, din camere fără uşi şi fără
ferestre) sau de orice formă de transgresie spaţială imposibilă prin
mijloace naturale (trecerea prin gaura cheii, accesul la „alte tărâmuri“
etc.). Simbolismul Symplegadelor implică mereu un paradox care
poate fi rezolvat „numai printr-un act al spiritului“: un obstacol fizic
este abrogat printr-un detur spiritual.
„Symplegadele, spune Eliade, efectuează o selecţie, o separare
iniţiatică între cei ce sunt incapabili de a se desprinde de realitatea
imediată şi cei ce descoperă libertatea spiritului, posibilitatea
de a se elibera, prin intermediul gândirii, de legile materiei.“
Nu mă îndoiesc nici o clipă că ceea ce, câţiva dintre noi, am trăit
în preajma lui Noica vreme de două decenii a aparţinut unei eliberări
paradoxale de tipul simbolurilor Symplegade. El ne-a propus de fapt
schimbarea unui mod de existenţă, în care accentul să cadă pe om ca
entitate spirituală. Această schimbare echivala cu o renaştere. Noica ne-a
predat tehnica sustragerii dintr-un univers ostil printr-o manevră de o sim-
plitate cu atât mai stupefiantă cu cât era mai la îndemâna oricui. Manevra
aceasta nu presupunea deprinderea unor învăţături orientale, nu implica
doctrine ezoterice, excursii pe platouri tibetane, retrageri în pustiu, ini-
ţieri făcute la ceasuri de taină, ci cea mai pură tehnică spirituală occiden-
tală: tehnica bibliotecii, a cărţii ca depozit al splendorii, ca fantă a lumii,
ca reţetă de transfer într-un univers mirific, care urma să te facă imun la
toate inconvenientele lumii de aici. Era vorba de un ritual de naştere
„mistică“, dar de unul realizat prin stropirea cu „apa vie“ a culturii.
Cum de puteau oamenii să ignore această fericire? Toată paideia
lui Noica se rezuma la aceste cuvinte: „Orice infern devine suportabil
dacă paradisul culturii devine cu putinţă.“ Poarta Raiului, aşadar, exista
Gabriel Liiceanu 25
şi trebuia să înveţi să o descui. Nu aveai nevoie decât de ochi ca să
citeşti şi de o minte ca să înţelegi şi să te bucuri de tot ce se strânsese
de-a lungul secolelor „în cămările spiritului“. Când ne plângeam că
nu avem acces la cărţi din străinătate, Noica ne întreba dacă citiserăm
tot ce exista în Biblioteca Academiei. Culturalismul era de fapt o mistică
a culturii. Ea ne transporta atât de sus, încât mizerabila lume reală se
pierdea în nesemnificativ. Adevărul e că nu mai locuiam în România.
Părăsiserăm tărâmul morţii. Locuiam în cuvinte. Noica ne învăţase
cum să ne repliem atunci când teroarea istoriei cobora peste lume, cum
să ne mutăm în regim de urgenţă pe un „tărâm miraculos şi vrăjit“.
Zidurile închisorii noastre de toate zilele se surpau dintr-odată. Sau
noi puteam zbura deodată peste ele.
Atunci am devenit fericit şi trufaş. Căpătasem senzaţia mân-
tuitoare că nu ratasem extraordinarul vieţii. Secretul era să nu treci
orb pe lângă frumuseţile „aliniate de o parte şi de alta a drumului“,
dar care nu puteau fi văzute decât de cei cu văz educat anume pentru
ele. Frumuseţea asta nu salva lumea în întregul ei, ci pe fiecare ins în
parte. Nimic din ce se petrecea în jur nu mă mai atingea. Nu-mi păsa
că nu-mi ajungeau banii de la o lună la alta, că nu găseam de mâncare,
că eram înfierat în „şedinţe de partid deschise“, că de două ori pe an,
pe gazonul stadioanelor, numele lui Ceauşescu era scris cu trupuri de
oameni şi că, la televizor, actori călare interpretând când pe Burebista,
când pe Mihai Viteazul, când pe Ștefan cel Mare veneau să-l salute pe
Marele Șef de ziua lui. Eu eram fericit să-mi trăiesc promoţia: deve-
nisem Alesul, mă mutasem în împărăţia „regelui secret al gândirii“.
Primeam misiuni formidabile: să citesc marile cărţi ale gândirii oc-
cidentale, să traduc din Platon, să-mi scriu „peratologia“ şi, mai ales,
să învăţ să gândesc cu mintea mea… Puteam chiar să năzuiesc, în final,
la statutul de semizeu. Cel puţin aşa îmi spunea Noica. Cineva care
îşi dăduse altă măsură decât cea a oamenilor obişnuiţi şi care îşi pusese

în mine o speranţă mă învestise cu o menire: îmi băgase în cap că lumea
nu se poate salva decât prin spirit şi cultură şi că eu trebuia să pun
umărul la măreaţa ispravă. „Ajută-mă, îmi spunea, ajută-mă să pun
pe lume ceva. Crede-mă că nu ştim niciodată cu adevărat ce putem de-
veni. Pentru mine, tu eşti deja ceea ce poţi deveni.“
De aceea, când am terminat de scris Despre limită, mi s-a părut
că am pus în pagină scandalul ontologic al vieţilor noastre şi că, de-acum,
ştiu totul despre om. Mai târziu, când am tradus Fiinţă şi timp, m-am
simţit asemeni marilor exploratori care puseseră primii piciorul pe un
teritoriu necunoscut. Pătrunsesem în peisaje ale lumii ameţitor de
frumoase şi aş fi vrut să-i chem pe toţi să vadă ce minuni am desco-
perit. Când a început aventura Humanitas, am vrut, în prima clipă, să-mi
revărs biblioteca peste întreaga ţară. Eram fericit? Nu, eram euforic.
2. Cazul Steinhardt
Apoi, mai târziu, după 1990, am citit Jurnalul fericirii. Aici, vorbele lui
Jean dʼOrmesson erau total adeverite. Steinhardt instalase fericirea în
mijlocul închisorii, al suferinţei şi al morţii. Ucenicise la şcoala marilor
disidenţi ruşi. În prefaţa acestei cărţi, Steinhardt scria:
„Bukovski povesteşte că atunci când a primit prima convocare
la sediul KGB n-a putut închide un ochi toată noaptea. Firesc
lucru, îşi va spune cititorul cărţii sale de amintiri, cum nu se poate
mai firesc; nesiguranţa, frica, emoţia. Dar Bukovski urmează:
n-am mai putut dormi de nerăbdare. Abia aşteptam să se facă
ziuă, să fiu în faţa lor, să le spun tot ce cred despre ei şi să intru
în ei ca un tanc. Fericire mai mare nu-mi puteam închipui.
Iată de ce n-a dormit: nu de teamă, de îngrijorare, de
emoţie. Ci de nerăbdarea de a le striga adevărul în obraz şi de
a intra în ei ca un tanc.“
Gabriel Liiceanu 27
Și apoi vine un pasaj năucitor. Năucitor pentru că pune pe cântar
toţi atomii lumii de la începuturile ei şi până la sfârşit – cu doar şapte
cuvinte: a intra în ei ca un tanc. Năucitor pentru că rezultă de aici că o
fărâmă de spirit trage mai greu pe talger decât toată Creaţia lumii:
„Cuvinte mai extraordinare nu cred să se fi pronunţat sau scris
vreodată în lume. Și mă întreb – nu pretind că e aşa cum spun
eu, nu, câtuşi de puţin, mă întreb doar, nu pot să nu mă întreb –
dacă nu cumva universul acesta, cu toate roiurile lui de galaxii,
cuprinzând fiecare mii ori milioane de galaxii, fiecare cu miliarde
de sori şi cel puţin miliarde de planete în jurul acestor sori, dacă
nu cumva toate spaţiile, distanţele şi sferele acestea măsurate în
ani-lumină, parseci şi catralioane de mii de mile, toată viermuirea
aceasta de materie, aştri, comete, sateliţi, pulsari, quasari, găuri
negre, pulberi cosmice, meteori, mai ştiu eu ce, toate erele, toţi eonii,
toate timpurile şi toate continuurile spaţio-temporale şi toate
astrofizicile newtoniene ori relativiste au luat fiinţă şi există numai
pentru ca să fi putut fi exprimate aceste cuvinte ale lui Bukovski.“
După care Steinhardt formula, în prefaţa cărţii sale, cea de a treia
soluţie de evadare din orice formă de încarcerare:
„Ea se rezumă: în prezenţa tiraniei, asupririi, mizeriei, nenorocirii,
urgiilor, năpastelor, primejdiilor nu numai că nu te dai bătut,
ci, dimpotrivă, scoţi din ele pofta nebună de a trăi şi de a lupta.
[…] Cu cât îţi merge mai rău, cu cât sunt greutăţile mai
imense, cu cât eşti mai lovit, mai împresurat ori mai supus
atacurilor, cu cât nu mai întrevezi vreo nădejde probabilistică şi
raţională, cu cât cenuşiul, întunerecul şi vâscosul se intensifică,
se puhăvesc şi se încolăcesc mai inextricabil, cu cât pericolul te
sfruntează mai direct, cu atât eşti mai dornic de luptă şi cunoşti
un simţământ (crescând) de inexplicabilă şi covârşitoare euforie.“

Ei bine, pe Noica, pe Steinhardt şi pe mulţi alţii ca ei, care au
supravieţuit închisorii şi au devenit mărturisitori, viaţa trăită la o tem-
peratură incandescentă a istoriei i-a făcut eroi sau martiri. Oricum,
fiinţe ieşite din comun. Și da, erau cu toţii fericiţi. Asta nu înseamnă că
trebuie să trecem cu toţii prin închisoare pentru a adeveri ecuaţia para-
doxală a fericirii. Ce sper să rezulte de aici este că fericirea nu dă peste
noi, ci se face înăuntrul unei vieţi care îşi dobândeşte valoarea exact în
măsura în care este pusă la încercare.
Venind din direcţia Evangheliilor, Steinhardt descoperă că viaţa
se adevereşte prin altceva decât prin răsfăţurile ei. Și că fericirea trebuie
plătită prin câte un prilej greu de suferit, pe care eul fiecăruia dintre
noi şi-l asumă pentru a se afirma. Doar aşa, aruncaţi în viaţă, oamenii
ca el au împins viaţa până în punctul în care ea capătă gravitate, adică
atârnă, trage greu. Varianta lui Noica, ce-i drept, avea un avantaj: ea
propunea o fericire care nu era doar pentru eroi. Era, aparent, o fericire
„la îndemâna oricui“, una simplă, care nu presupunea mai mult decât
accesul la un obiect ambiguu: Cartea.
Undeva departe
Dar poate că am exagerat spunând că, graţie Cărţii, fericirea devenea

lucrul „cel mai la îndemână“. Cartea este un obiect înşelător: ea există
ca obiect în faţa ta, dar te vei pripi crezând că e un obiect în rând cu
celelalte. Este cu totul altceva: este un corp spiritual. Iar misterul
spiritului ascuns în abisul cărţii nedeschise e greu accesibil. Adevărata
graţie, „harul prin excelenţă selectiv“ (N. Steinhardt), este să primeşti
darul deschiderii cărţii. Scoasă la lumină prin gestul solitar al lecturii,
frumuseţea cărţii deschise capătă o forţă uriaşă, care însă, intimă fiind,
nu poate să-l disloce decât pe cel care o trăieşte. Nu rezultă de nicăieri
Gabriel Liiceanu 29
că acesta ar fi neapărat capabil să distribuie în lume taina miraculoa-
sei lecturi.
Către douăzeci şi ceva de ani întorsesem spatele istoriei, îmbă-
tat de ceea ce descoperisem: graţie întâlnirii cu literele, puteam să-mi
declin viaţa cum voiam. Puteam, scufundându-mă în oceanul limbii,
să trec dincolo de mărunta mea viaţă, pe care o epuizam grabnic prin
gesturile rituale ale fiecărei zile. Dar apoi, trecând anii, am început să
mă întreb dacă spiritul poate intra în lume aşa cum, în noaptea Învierii,
lumina trece, cu un firesc desăvârşit, de la un om la altul. Poate că Noica
exagerase, mi-am zis, poate că propoziţia cristică „Este scris: omul nu
trăieşte numai cu pâine“ era pentru cei puţini. Până într-o zi, când,
descoperind la Robert Musil acest pasaj, m-am liniştit:
„În cele din urmă, un poem, cu întreaga lui taină, ia în sine tot
înţelesul lumii, aşa cum este acesta legat de mii de cuvinte obiş-
nuite şi atârnat de ele. El taie orice legătură cu ele şi-l preschimbă
într-un balon care-şi ia zborul undeva departe. Dacă, aşa cum se
obişnuieşte, numeşti această stare frumuseţe, atunci frumuseţea
ar trebui să fie o răsturnare nespus de violentă şi mai feroce decât
a fost vreodată vreo revoluţie politică.“
Am sfârşit prin a crede că acest „undeva departe“ este taina ori-
cărei vieţi. Cel care a ajuns „undeva departe“ nu a trăit degeaba. Și to-
tuşi câţi dintre noi sunt în stare să-şi întâlnească departele? Câţi ajung
la el? Ajung, desigur, „înainte-mergătorii“, cum îi numeşte Hölderlin
pe poeţi, pe cei care au scos din ei splendoarea Poemului, oferind-o
celorlalţi. Apoi ajungem şi noi, ceilalţi, dacă ştim să-i descoperim pe
înainte-mergători şi să mergem pe urmele lor.
Adevăratele mistere ale lumii sunt splendorile create. Când şi
când, reuşind să iasă din bâlciul vieţii, vreun călător singuratic se
apropie de ele pe cărarea îngustă a frumuseţii. Mi s-a părut, atunci, că

am dat peste definiţia fericirii: convergenţa către splendoare. „Undeva
departe“ e locul în care se petrece convergenţa către splendoare. Când
mă întreb ce s-a adunat mai de soi în viaţa mea, aş fi tentat să răspund:
tot ce a rezultat din convergenţa către splendoare. Iar convergenţa
aceasta a survenit numai şi numai în două cazuri: în întâlnirile excep-
ţionale ale vieţii, care m-au ajutat să-mi construiesc ceea ce am numit
cândva „edificiul afectiv al vieţii“; şi în bucuria de a descoperi, cu aju-
torul creaţiilor care ne justifică specia şi ne împing până la hotarele
existenţei, partea cea mai adâncă a fiinţei mele.
Deocamdată nu ştiu alte căi de evadare din singurătate şi
nefericire.
Ioana Pârvulescu
© Mihai Benea
Ioana Pârvulescu se ocupă cu literatura atât ca profesor la Facultatea de

Litere din Bucureşti, cât şi ca scriitoare. A scris cronică săptămânală, timp
de 18 ani, la revista România literară şi a iniţiat şi coordonat timp de 10 ani
colecţia „Cartea de pe noptieră“ la Editura Humanitas. A tradus din germană
şi franceză, a coordonat volume colective (între care se remarcă Și eu am
trăit în comunism) şi a scris, în principal, eseuri şi romane. Are idei originale
şi stil în tot ce întreprinde. Personajele primelor ei cărţi de succes sunt
timpul şi Bucureştiul. Romanul Viaţa începe vineri (2009) a obţinut Premiul
Uniunii Europene pentru Literatură şi este tradus în peste zece limbi. Cel
mai recent roman, Inocenţii (2016), bestseller Humanitas, a obţinut Premiul
liceenilor la FILIT 2017 şi este în curs de traducere în germană.
România redusă la scară. La scara trenului
Trebuie să vă obişnuiţi cu viaţa şi
să învăţaţi să râdeţi.
Mozart
Dimineaţa devreme, în Gara de Nord oamenii sunt cenușii. Lumina fri -

guroasă de martie, chiar în zilele senine, îşi face loc cu greu peste
peroanele cu asfalt peticit şi peste scaunele de plastic roşu, murdare
şi crăpate. Cu geanta de voiaj pe umăr, îmi iau o cafea de la dozator şi
dau să urc în trenul care a tras în ultima clipă la linia 8. Uşa automată
găseşte cu cale să se închidă tocmai atunci, mă prinde la mijloc ca-ntr-o
cămaşă de forţă, o parte din cafeaua fierbinte mi se varsă pe blugi şi
nu mă pot elibera. Uşile de la tren nu se deschid la presiune, cum se
întâmplă la lift. Îmi amintesc de Pierre Richard în filmul Ghinionistul,
scena cu intrarea în hotel, şi un zâmbet îmi trece mai mult prin cap decât
pe buzele strânse de durere. Cineva apasă, afară, pe buton şi scap din men-
ghină, cu paharul de plastic încă pe jumătate plin. Pe jumătate plin.
Mai fac câţiva paşi şi-mi cad ochii pe un bileţel scris de mână,
lipit pe culoar: „Nu te preocupa! O să fie bine!“ Acum zâmbetul reuşeşte
să-mi ajungă din cap pe chip. Admir potrivelile de felul ăsta. Vagonul
nu e aglomerat şi mă aşez la o fereastră, pe partea în care, la un moment
dat, vor apărea Bucegii. E şi un avantaj când pleci atât de devreme: eşti
scutit să vezi defilarea cerşetorilor cu metode extrem de inventive, care
se ostenesc zilnic pentru banii lor, de preferinţă în trenurile interna-
ţionale. Sunt prea adormită ca să citesc, aşa că închid ochii. Îi deschid
când vine controlorul, politicos ca-n literatura de secol 19, apoi, a doua
oară, când, la Câmpina, se aşază lângă mine o femeie cu sonorul vocii

dat la maximum, am auzit-o de departe. Continuă să vorbească o vreme,
chiar dacă-i răspund doar pe muteşte. Noroc că îi sună mobilul (vals)
şi, pe discuţia ei medicalo-financiară, plină de văicăreli colorate, în-
chid iar ochii.
Când îi deschid a treia oară, Bucegii apar în toată măreţia lor,
încolăciţi în ceţuri zdrenţuite. Mă uit după crucea Caraiman şi-o în-
trevăd câteva clipe, apoi norii o ascund, cu platou cu tot. Avem munţii,
mă gândesc mulţumită. Știu ce spun. Am fost acum câţiva ani în Nor-
vegia. Pluteam pe un mic vas mai ieftin – deşi cuvântul ieftin e fără
acoperire în Norvegia –, un vaporaş care tăia în două oglinzile perfecte,
întunecoase ale fiordurilor, în care te uitai în jos, în adânc, la vârfurile
înalte ale munţilor acoperiţi de brazi, de stânci şi cascade. Se auzea,
discret, o muzică pentru turişti, ce altceva decât cântecul lui Solveig?
Prin acel hazard al mişcărilor umane continue de pe punte, mi s-au
tot încrucişat paşii, privirile şi vorbele de circumstanţă cu ale unui
cuplu de norvegieni.
— Din ce ţară sunteţi? a întrebat până la urmă unul din ei.
— Din România, am zis zâmbind.
Tocmai apăruseră în presă articole ample despre cerşetorii ro-
mâni din marile oraşe norvegiene, pe care îi zărisem şi eu, de altminteri,
ghemuiţi sub câte o pătură groasă, pe burtă, cu faţa în jos, doar cu o
mână terminată cu un pahar de plastic scoasă de sub pătură. Totul se
petrecea în tăcere. Cerşetorii noştri nu învăţaseră norvegiana.
După răspunsul dat cuplului de pe punte, a urmat un moment
de pauză care risca să devină penibil. Până la urmă, într-o străfulgerare
a inspiraţiei, unul din cei doi bărbaţi a spus, uşurat:
— Beautiful landscapes!
Eram întru totul de acord. Le-am întors complimentul. Acum
admir ceţurile sub care munţii noştri nu se mai văd aproape deloc. De la
Buşteni încolo, trenul merge în paralel cu un şir de maşini bară la bară.
Ioana Pârvulescu 35
Bine că nu sunt pe şosea, mă gândesc. Din asemenea comparaţii se
naşte mulţumirea. Puţin înainte de Braşov, o surpriză, pe fereastră.
Un şipot lasă apa să curgă într-o canistră mare, de cel puţin 50 de litri.
Cineva a aşezat sub jetul de apă, în canistră, o minge de un roşu aprins
cu romburi negre, care se învârte fără încetare, un perpetuum mobile lu-
cios şi plin de veselie. Laud în gând inventatorii necunoscuţi din toate
timpurile şi aştept să ajung la Braşov, ţinta călătoriei mele matinale.
*
Cu puţin înainte de ora două şi cu puţin înainte de venirea toamnei,
Gara de Nord e scăldată în zăduf. În lumina amiezii, feţele oamenilor
par strălucitoare. Cei mai mulţi sunt bronzaţi. Scaunelor roşii nu li se
mai vede jegul, sunt complet ocupate de lume şi de bagaje. Călătorii,
cu trolere voluminoase, se agită, vorbesc, râd. Mulţi se uită în lungul
liniei cu gâtul întins, ca păsările. Trenul n-a tras încă şi mai sunt numai
cinci minute până când ar trebui să pornească. Mai ales cei care pleacă
la Viena sunt îngrijoraţi. Îmi iau de la chioşc o apă rece, Dorna, şi o
Dilemă. Nu mă grăbesc. Îi privesc cu îngăduinţă pe cei care sunt plini
de indignare. Observ nişte străini, mai mult resemnaţi decât necăjiţi,
dintre care unul tânăr, candid, cu o bicicletă învelită în folie de plastic.
Fiind navetistă veche, ştiu că trenul de Viena o să tragă exact la
ora două (care e a plecării), că oamenii vor alerga năuci încoace şi-ncolo,
pentru că la capătul peronului nu e un panou indicator cu ordinea
vagoanelor şi nici la microfon, Doamne fereşte, nu se anunţă ceva atât
de complicat. Am vagonul 411. Intuiţia de călătoare profesionistă îmi
spune că va fi pe la sfârşitul trenului, aşa că mă aşez, strategic, spre ca-
pătul peronului. La două fix apare şi trenul. Pe ultimul vagon nu exis-
tă plăcuţă cu număr, dar de geamul uşii e lipită o foaie de hârtie A4.
Nu văd ce scrie pe ea, trebuie să mă apropii, ceea ce nu-i simplu, pentru
că o grămadă de oameni înconjuraţi de bagaje fac acelaşi lucru. Acum

da, văd: scrie mărunt Vagonul 2 şi dedesubt, pe aceeaşi foaie, Vagonul 1!
Oamenii se năpustesc asupra conductorului. Bărbatul îi priveşte cu o
expresie greu de descifrat şi îi lămureşte sec: „Vagonul 2 e la dus, 1 e
pentru întoarcere.“ Foarte practic, mă gândesc eu, şi foarte economic.
Nu risipim hârtia şi nici alte materiale. O, „patria mea A4“, cum bine
spune o poetă.
După vagonul 2 urmează 412, apoi 411. Intuiţia nu m-a trădat
nici de data asta. E, din păcate, un vagon cu compartimente, şi mă
simt prinsă într-o capcană cu profil literar. Scaunele, cu catifea maro,
sunt aceleaşi care prin anii ’90 păreau venite din rai, iar acum par venite
din anii ’90. În compartiment se află deja un domn cu cămaşă albă,
care mănâncă dintr-o pungă McDonald’s cartofi prăjiţi, scoţându-i cu
vioiciune, unul câte unul, şi, chiar lângă mine, o doamnă adâncită
într-o carte, ocupaţie pe care ştiu s-o apreciez. Când să-mi pun geanta
de umăr, uşoară, sus – am scaunul de lângă uşă –, simt că mi-o smulge
cineva din mână cu hotărâre şi, pasămite, mă ajută s-o aşez. Știu ce
urmează: o cerere. În secolul meu, 19, aşa ceva era de neconceput. În
secolul 21, bărbatul atât de atent, cu o burtă foarte, dar foarte frumos
rotunjită, scoate o listă care să-i dea credibilitate şi-mi zice: „Pentru
un băiat bolnav, e chiar fiul meu, uitaţi, semnaţi aici!“ Nu sunt atât de
naivă cum par, iar escrocul n-are timp să stăruie şi la ceilalţi doi, care
nu-i acordă nici o atenţie. Trenul poate pleca în orice moment.
Întârzierea are şi avantaje, trebuie să vedem partea bună a lucru-
rilor. Însă chiar atunci apare un cap în dreptul genunchiului meu, un
alt bărbat, negricios şi slab, care se târâie pe podea şi, cu ochii la punga
de cartofi prăjiţi a omului în cămaşă, cere de pomană. Colegul de com-
partiment îl trimite calm la plimbare, „Hai, du-te, că pleacă trenul!“,
iar doamna de lângă mine s-a adâncit cu încă doi centimetri înăuntrul
cărţii. În ce mă priveşte, după ce am văzut filmul Filantropica, am o
metodă personală de a stabili dacă să dau sau nu bani cerşetorilor.
Mă uit bine la faţa solicitantului şi, dacă e una de tip „vai de capul lui“,
îi dau, indiferent de alte raţionamente. Tipul care se târa în mâini
corespundea profilului „dau“. Îi întind doi lei, simţind dezaprobarea
colocatarilor, ca să zic aşa (spuneam eu că nu-mi plac compartimentele),
dar tocmai atunci trenul porneşte. Omul înşfacă banii, se ridică cât e
de lung şi o ia la fugă ca un iepuroi. Cel cu cartofii prăjiţi mă priveşte
râzând vesel (de mine), doamna scoate capul din carte şi zâmbeşte fără
să vrea. Râd şi eu (de mine). Mă uit de-a lungul culoarului şi răsuflu
uşurată: iepuroiul a apucat să coboare.
Ceasul arată doar două şi şapte minute, totul a mers incredibil
de repede. Iată cât de iuţi şi eficienţi putem fi, la o adică. La noi în
compartiment suntem tot trei, ştiu însă că oamenii vor continua să
migreze. Cei mai mulţi se suie la întâmplare şi apoi îşi târşâie bagajele
din vagon în vagon, întrebând unde e vagonul 5, să spunem, şi aflând
de la cunoscătorii care nu lipsesc niciodată că e după 416. Ar fi plicticos
să fie după 4, oricum. Pe la şi un sfert îl văd pe tânărul străin cu bicicleta
învelită, pe care o plasează pe culoar, sub fereastră. Intră timid, obosit,
are locul vizavi de mine şi, cum remarcasem deja, zâmbetul candid. Cu
ochii rotunzi, albaştri-verzui, scanează lumea din jur. Mai sunt două
locuri libere în compartiment. Poate veni oricine, ruleta se învârteşte
încă. Beau o gură de apă şi mă apuc să citesc Dilema. Aproape de Ploieşti,
un bărbat în uniformă, cărând două sacoşe prost gândite, conduce o
femeie în vârstă şi foarte împopoţonată, cu multe şiraguri de mărgele
sidefate şi o fundiţă în păr. E ciudat de bine fardată, ca-ntr-o revistă
glossy. Nu ştiu încă în ce categorie s-o plasez. Însoţitorul îi pune bagajele
sus şi nu-i cere nimic. N-am avut dreptate, mai există oameni politicoşi
pe lume şi în secolul 21. Femeia intră demn, lent şi se aşază la fereastră.
Apoi, fără a se uita la nimeni, spune ex abrupto:
— Și oamenii sunt răi!
N-ai cum să n-o aprobi.

— Ce m-au mai boscorodit nişte fete tinere că nu mă mişc mai
repede, că le încurc cu bagajele. Nu ştiu ele cine sunt eu, spune, şi de
data asta îşi roteşte privirea prin compartiment.
Bărbatul care a terminat de mâncat se uită în telefon, străinul
nu înţelege că e luat drept martor al nedreptăţii lumii, femeia de lângă
mine citeşte.
— Lăsaţi, nu vă mai necăjiţi, zic, dacă eraţi în Germania, de pildă,
aţi fi urcat liniştită şi n-aţi fi avut spectacol. Cel puţin nu ne plictisim.
Femeia e fericită că a găsit aprobare, şi nu mai scap. Simt reproşul
celor doi colegi de compartiment români, precum şi atenţia încordată
a străinului, care a înţeles, poate, doar cuvântul „Germania“.
— Diseară sunt la Etno, la 11 seara. Trebuia să le fi spus fetelor
alea să se uite. Vin direct de la televiziune.
Acum înţeleg de ce e aşa de profesionist fardată.
— Am dat şi la Românii au talent. Nu ştiu ei, ăia care m-au ocărât,
spune, şi îi dau lacrimile…
Mă grăbesc s-o consolez iar, asigurând-o că o să mă uit eu,
neapărat, la Etno. Lacrimile i se usucă la fel de repede ca ale unui copil,
şi aduc în gând o laudă minciunilor care fac bine în lume. La Ploieşti,
în compartiment mai intră o femeie. Mă bucur că bătrâna noastră
cântăreaţă de muzică populară recunoaşte imediat în ea interlocutorul
ideal. Și reciproc, nou-venita, care merge până la Viena, are o bucată
de drum plăcută.
Apar Bucegii. Beautiful landscapes. Străinul cu ochi candizi se
repede la fereastră. Zâmbesc amintindu-mi povestea lui Adrian T. Era
cu fiul lui în maşină, se mergea bară la bară. Băiatul, poreclit cu drag
Babu, era adâncit într-un joc pe tabletă. „Babule, uite Bucegii!“ spune
tatăl. „I-am mai văzut, tati!“ precizează fiul, fără să-şi desprindă ochii
de pe ecran.
Îmi amintesc că la Londra am invitat un cunoscut, un englez,
să vină cu familia (soţie şi trei copii) în România, în concediu.
— Dă-mi măcar trei motive să fac asta. (Avea mania listelor.)
— Well, am spus, amintindu-mi de norvegieni, beautiful landscapes!
N-a părut prea impresionat. N-avea de unde să ştie ce pierde.
— Apoi, am continuat, pentru că nu sunt terorişti.
M-am bucurat să văd că argumentul ăsta a nimerit la fix.
— Apoi pentru că nu te plictiseşti niciodată, viaţa e un spectacol
ca la Globe Theatre. Și se râde mult, am spus, terminând glorios lista
cu un al patrulea argument, necerut.
Să remarc în încheiere că, din câte ştiu, omul nu mi-a ascultat
sfatul de a-şi petrece vacanţa în România. Deşi, după părerea mea, ar
fi fost mai distractiv aici decât în altă parte. Adaug că discuţia s-a
petrecut într-o Londră nesfârşit de ploioasă chiar în ziua Brexitului, o
zi în care toţi oamenii erau destul de mohorâţi pe-acolo.
La o curbă pot să văd pentru prima dată trenul, care pe drum
drept e imposibil de zărit. Mă surprinde să-mi apară deodată aşa, în
toată lungimea lui, cu vagoane diferit colorate, şi mă gândesc că la fel
ne vedem viaţa, doar la câte o mare cotitură…
Pe la Timiş, mai am o surpriză: regăsesc mingea care se învârte
sub apa din şipot, în canistră, şi pe care n-o mai zărisem de câteva luni.
Ciudat este cum i s-a dus cu totul culoarea roşie. Acum e crem, cu rom-
burile negre încă vizibile. Ca o fiinţă neastâmpărată, care a îmbătrânit
şi s-a decolorat, fără să se fi oprit o clipă din mişcare.
P.S. Progresul tehnic are avantajele lui. Înainte de a mă apuca de scris,

am fost curioasă în ce context am folosit cuvântul fericire, măcar în
burta acestui computer, Mitică. Spre mirarea mea, după un search rapid,
Mitică a găsit o singură ocurenţă, dar şi aceea legată de titlul altcuiva, de
cartea lui Foenkinos În caz de fericire din „Cartea de pe noptieră“. Cuvântul

rar era în textul de coperta a patra. Scris în 4 noiembrie 2008, după
cum mă anunţa Mitică, un an în care cu siguranţă fusesem cel mai
departe de fericire din toţi anii vieţii mele. Mi-am amintit că am scris
o cronică şi la Jurnalul fericirii, dar era pierdută în altă memorie sau
poate că data chiar dinainte de primul meu computer (Chiril şi Metodiu
pe numele lui). Niciodată nu mi se mai întâmplase aşa ceva: orice search
după un cuvânt aducea o mulţime de rezultate. Mitică păstrează, aşadar,
următoarea frază despre fericire, scrisă pe coperta a patra a cărţii:
„Suntem pregătiţi pentru orice, se pare, mai puţin pentru fericire. În
lumea noastră, oamenii plătesc sume mari ca să fie asiguraţi «în caz
de incendiu, de inundaţii sau de accidente», dar în caz de fericire rămân
descoperiţi.“ Pentru că, aş spune, probabilitatea asta e destul de mică
în vieţile noastre.
Radu Paraschivescu
Radu Paraschivescu a fost rând pe rând profesor de engleză, bibliotecar,

documentarist, redactor de carte. Din 2003 este editor la Humanitas, unde
a iniţiat colecţia „Râsul lumii“. E unul dintre cei mai buni traducători
din engleză pe care-i avem. Scrie articole pentru ziare şi reviste, se ocupă
cu hermeneutica ofsaidului în emisiuni de analiză fotbalistică, are două
emisiuni TV (una de limbă română corectă, cealaltă de împrietenire cu
cartea) şi – mai rar decât i-ar plăcea – scrie cărţi. A scris despre nesimţiţi,
Inès de Castro, Maradona şi Caravaggio. A făcut antologii de vorbe cu
haz (de exemplu, Cum gândesc politicienii) cu enorm succes de public şi a
contribuit la alte antologii. Am fost cândva femeie de onoare (2017), de factură
autobiografică, e cea mai nouă carte a lui.
Insula cu ochi negri
Cearșafuri de apă fâlfâie la geam. Plouă ca în ziua de pe urmă, într-un miez

de august până azi încins şi răsucit. Vijelia a trecut. A rupt câţiva copaci,
iar pe unul l-a aruncat pe o capotă de maşină. Nu mai tună, nu mai
fulgeră, nu mai trăsneşte. Dar plouă de parcă s-ar fi rupt stăvilarele
cerului. Fataliştii rurali anunţă din nou sfârşitul lumii, cu şiruri peste
şiruri de cruci şi rugăciuni molfăite de babele ştirbe care simt că
apocalipsa dă târcoale. La oraş, în schimb, o roabă a ratingului decide
că e un caz flagrant de breaking news şi invită la dezbateri, într-o ediţie
specială, un pluviolog, un vijeliolog, un fulgerolog, un tunetolog şi un
trăsnetolog. Emisiunea fiind trăsnet, iar glasul moderatoarei tunet,
acul audienţei urcă iute ca fulgerul.
Citesc în pat, lucru pe care nu l-am mai făcut de câteva decenii.
Sorb rândurile cu un fel de lentoare impusă, pentru ca vraja să dureze.
Reuşesc în prezenţa cărţilor ceea ce nu-mi iese niciodată cu prăjitu-
rile – să-mi înfrâng lăcomia de bolnav care îşi numără cu febrilitatea
disperării zilele şi orele până la căderea cortinei. Sunt lucruri în viaţă
pe care e bine să le trăieşti cu încetinitorul, iar cartea asta e unul dintre ele.
Citesc într-o văgăună a nopţii, vegheat dintr-o parte de lumina unei ve-
ioze şi din partea cealaltă de aburul unei respiraţii abia desluşite. Som-
nul e, poate, singura capcană pe care n-o poţi ocoli. Şi-a deschis fălcile
în timp ce-i mângâiam părul şi-i vorbeam ca unui copil nedumerit de
întorsăturile vieţii. Îi spuneam că o să fie bine, la fel cum îmi spusese

ea mai demult. Îi spuneam că only the good die young e o aberaţie şi că
nu poţi să înghiţi filozofeme de doi bani doar fiindcă au fost răcnite
în vacarm de rock’n roll. Îi spuneam că nici unul din noi n-o să plece
de pe insula pe care şi-a croit-o în carnea, în mintea şi în sufletul celuilalt.
Şi mă rugam să-i vină odată somnul.
Iar somnul a venit, a înghiţit-o pe nesimţite, a scos-o blând din
lumea noastră nouă, nu de mult născută, şi a trimis-o să se plimbe
puţin în lumea ei. De vreo două ore doarme pe o parte, cu spatele la
mine. Iar eu citesc. Şi surâd când îmi dau seama că în oglinda paginii
mi se reflectă viaţa. Fiindcă acolo, în ultima treime a romanului cu
Meduza pe copertă, scrie aşa:
„Să vă spun ceva despre ea. Suntem în toiul nopţii, când prin
perdele nu pătrunde nici o geană de lumină, singurul zgomot
care se aude pe stradă e zgrepţănatul unui Romeo pe punctul
de-a se întoarce în alcov, iar păsările nu şi-au început recitalul
obişnuit şi menit totuşi să înveselească. Stă întinsă pe o parte,
cu spatele la mine. Nu văd pe întuneric, însă e suficient să-i simt
răsuflarea uşoară ca să fiu în stare să-i trasez harta corpului.
Când e fericită, doarme ore-n şir în aceeaşi poziţie. Am vegheat-o
în decursul diverselor perioade ale nopţii şi sunt gata să depun
mărturie că nu se mişcă. Bineînţeles, se prea poate ca motivul
să fie digestia bună şi visele tihnite; însă prefer s-o iau ca pe un
semn al fericirii.“
Poemul lui Donne răsare, numai el ştie cum, de îndată ce întorc
pagina. Ţâşneşte dintr-un ungher al memoriei ca să-mi umple noaptea.
Şi luminează mai bine ca veioza. Fiindcă vorbele poetului nu bezna caută
s-o destrame, ci spaimele care îşi fac culcuş sub păturile ei. Şi fiindcă
tot de insule e vorba şi acolo. Dar, e adevărat, şi de monştrii oploşiţi în
apele din jur.
Radu Paraschivescu 45
No man is an island,
Entire of itself,
Every man is a piece of the continent,
A part of the main.
If a clod be washed away by the sea,
Europe is the less.
As well as if a promontory were.
As well as if a manor of thy friend’s
Or of thine own were:
Any man’s death diminishes me,
Because I am involved in mankind.
And therefore never send to know for whom the bell tolls;
It tolls for thee.
Încă nu-mi dau seama: e fiecare om o insulă, sau nu? Donne
pare categoric, dar nici pe Longfellow nu prea poţi să-l clatini. Pentru
el, oamenii sunt corăbii care se întâlnesc din întâmplare pe mările şi
pe oceanele vieţii, îşi spun două vorbe şi trec mai departe, fiecare cu
dâra lui de spumă, fiecare lăsând în urmă întuneric şi tăcere:
Ships that pass in the night, and speak each other in passing,
Only a signal shown, and a distant voice in the darkness;
So on the ocean of life we speak to one another,
Only a look and a voice, then darkness again and a silence.
Prea multă poezie la ora asta a nopţii. Şi parcă prea se bat cap în
cap versurile unui poet cu ale celuilalt. De fapt însă e mult mai simplu.
Când simţi că lumea nu e croită cum vrei, sau că tu nu eşti croit pe po-
triva lumii, pleci. Încotro? Înspre ceva căruia îi spune emigraţie inte-
rioară. Trebuie să-i zici aşa, fiindcă nu poţi numi altfel un loc din care
pleci fără să mişti un deget. Şi la ale cărui hotare stau mereu duşmani
gata să dea năvală. Să facă totul zob.

*
Un geamăt îndurerat taie noaptea şi ropotul ploii. În vis eşti mai
vulnerabil decât în realitate. Poate şi din cauză că nu te poţi opune şi
ai sentimentul implacabilului. Poate şi din cauză că agresorul din vis
a luat chipul cuiva care altminteri ţi-e prieten, părinte sau soţ. Poate
şi din cauză că teroarea arată altfel drapată în hainele nopţii.
Se întoarce cu faţa în sus şi îşi împrăştie părul pe pernă şi pe
umărul meu. Deschide ochii o secundă, apoi îi închide la loc.
— Am visat urât, şopteşte, ca un om între lumi.
E un murmur cu gura încleiată, în care se simte totuşi uşurarea.
Îi sărut buzele grele de somn, aştept să se întoarcă iarăşi cu
spatele, dau pagina şi citesc mai departe.
„Sunt mai rare cazurile când somnul ei e întrerupt de un ţipăt şi
când îmi revine sarcina să mă apropii de ea, lac de sudoare, şi să
încerc s-o apăr. Sunt cum nu se poate mai treaz şi aflu de la buzele
ei toropite şi leneşe de ce a ţipat. «Un ditamai gândacul», îmi spune,
de parcă nici prin cap nu i-ar fi trecut să mă deranjeze pentru
unul mai mic, eventual «Alunecam pe trepte» sau pur şi simplu
(un mesaj atât de criptic, încât mi se pare literalmente o tautologie)
«Ceva urât». Pe urmă, odată eliminat cheagul acesta de suferinţă
şi mizerie din organism, scoate un suspin şi se cufundă la loc într-un
somn purificat. Eu rămân treaz, strângând la piept un batracian
cleios-alunecos, trecând nişte resturi muiate de apă dintr-o mână
în alta, alarmat şi admirativ. (Apropo, nu revendic vise mai măreţe.
Somnul democratizează teama. Aici teroarea unui pantof rătă-
cit sau a unui tren pierdut e la fel de mare ca aceea a unui atac al
gherilelor sau a unui război nuclear.) O admir fiindcă a reuşit să
articuleze această îndeletnicire care se cheamă dormit – şi pe care
o avem cu toţii, noapte de noapte, fără încetare, până când mu-
rim – mult mai bine decât am izbutit eu. Se comportă în faţa lui
ca un călător stilat, pe care nu-l inhibă un aeroport nou. Pe câtă
vreme eu stau în puterea nopţii cu un paşaport expirat şi împing
un cărucior cu bagaje, căruia îi scârţâie roţile, spre un alt carusel
decât cel indicat.“
Fiecare din noi e, spuneam, insula celuilalt. Şi refugiul celuilalt.
Şi sanctuarul celuilalt. Aşa ni s-a aranjat viaţa. Pur şi simplu. Pentru
milionari şi miliardari e mai uşor, dar, dacă te uiţi mai bine, vezi că de
fapt e mai greu. Gândul insulei le trece şi lor prin cap. Atâta doar că bo-
gaţii nu au îndeajuns de multă imaginaţie ca să-şi găsească sau să-şi
amenajeze insule cu puterea minţii. Preferă să le cumpere şi să-şi procure
astfel dovezi geografice ale propriei fericiri sau ale fericirii altora.
Iată în acest sens o ştire veche de doi ani: „Se pare că generozita-
tea lui Cristiano Ronaldo nu cunoaşte limite când vine vorba despre
cel mai bun prieten al său, impresarul Jorge Mendes. Acesta s-a însurat
cu o săptămână în urmă, iar naş i-a fost, bineînţeles, Balonul de Aur.
Nimic deosebit până aici, însă trebuie precizat că Ronaldo s-a făcut
remarcat şi prin cadoul inedit pe care l-a oferit mirilor. El a cumpărat
special pentru ei o insulă grecească. Numele insulei nu a fost dat publi-
cităţii, dar presa engleză scrie că este vorba despre Nissos Sofia, care ar
fi costat patru milioane de euro. Trebuie precizat că şaisprezece astfel
de insule sunt scoase la vânzare pe internet, preţurile lor variind de la
trei la cincizeci de milioane de euro bucata.“
Greu e până începi să cumperi insule. Restul vine de la sine, aşa
cum ilustrează o altă ştire, veche şi ea tot de doi ani. Nu încape îndoială,
2015 a fost un an în care insulele s-au făcut cum trebuie. Aşadar:
„Actorul american Johnny Depp a cumpărat insula grecească
nelocuită Stroggilo. Artistul a plătit 4,3 milioane de euro pentru o supra-
faţă de circa 0,2 kilometri pătraţi, scrie greekreporter.com. Achiziţia a
fost intermediată de compania londoneză Proto Organization Ltd., care
le-a oferit consultanţă şi soţilor Angelina Jolie şi Brad Pitt în momentul

în care aceştia au decis să cumpere insula grecească Gaia Sogia. Steven
Taylor, purtătorul de cuvânt al Proto Organization, a precizat că în
această perioadă multe vedete s-au arătat interesate să cumpere terenuri
în Grecia. Recent, magnatul american Warren Buffett, împreună cu
un investitor italian, a cumpărat insula grecească Agios Thomas, situată
în Golful Saronic, în apropiere de Atena.“
Nedreptatea trebuie reparată, onoarea actorului, la fel. Piratul
din Caraibe are şi o insulă în Bahamas, pe nume Little Halls Pond Cay,
încă din 2004. Tot pe acolo, prin Bahamas, s-au încheiat şi alte con-
tracte de vânzare–cumpărare în care e limpede cine cumpără, dar cam
neclar cine vinde. Larry Ellison, miliardarul de la Oracle, a cumpărat
insula Lanai, Richard Branson a cumpărat insula Necker, Paul Allen
a cumpărat insula Allan (atenţie, nu invers), Craig McCaw a cumpărat
insula James, Mel Gibson a cumpărat insula Mago, Athina Onassis
Roussel a cumpărat insula Skorpios, Leonardo DiCaprio a cumpărat
insula Blackadore Cay, iar Eddie Murphy a cumpărat insula Rooster
Cay. Şi-au luat cu toţii bucăţi de fericire risipite în mijlocul apei. Aici
sunt banii dumnealor.
Personajele din literatură au altă soartă, în care-i adânciră barbarii
de autori. Ele fie sunt azvârlite disciplinar pe insule (vezi Alexander
Selkirk, alias Robinson Crusoe), fie le iau în stăpânire cu tot ce găsesc
la faţa locului. Şi le adjudecă, aşa cum face Gilles Laborde, spre care
mă poartă acum, fără explicaţii, gândurile nopţii de august înfăşurate
în perdelele ploii. Gilles Laborde, profesor universitar la Rennes, unde
predă literatura franceză din perioada Renaşterii, este protagonistul
unui roman cufundat în uitare: Insula altuia de Jacques Perry. Profesorul
are o ambarcaţiune mică pe nume Délie şi ajunge cu ea pe insula
Albatros, situată în largul coastei normande, nu foarte departe de
Finistère. Albatros este o insulă cvasipustie, în formă de migdală, care
adăposteşte o singură casă, una singură, cu ziduri cenuşii, ocrotită de
un pâlc de cireşi. Profesorul Laborde pătrunde prin efracţie în casa
părăsită şi se abandonează curiozităţii. Umblă prin hârtiile, prin hainele
şi prin obiectele personale ale ocupantului, despre care află că se
numeşte Laurent Mattius. Ce nu ştie Laborde e că explorarea astfel
declanşată virează la un moment dat spre altceva. Mai precis, spre un
soi de brigandaj identitar, în care Laborde ajunge să nu mai locuiască
doar în casa lui Mattius, ci şi în pielea, în carnea şi în mintea lui. Pe
măsură ce-i cotrobăie prin camere, prin sertarele biroului şi prin şifonier,
pe măsură ce-i citeşte însemnările şi jurnalele, pe măsură ce-i studiază
fotografiile, Gilles Laborde se preschimbă în Laurent Mattius. Îi înfulecă
mâncarea, îi bea vinul, îi poartă hainele. Preluarea identităţii presupune,
iată, o uzurpare de personalitate mai degrabă brutală, pe care Gilles
Laborde o realizează fascinat de felul în care izbuteşte să reconstituie
viaţa, cumpenele, iubirile şi dramele celui pe care-l vampirizează. Ca
pentru a-şi cere iertare de la cel în locul căruia s-a instalat, Laborde
scrie ulterior un roman-confesiune, însufleţit de ambiţia mai veche
de-a aşterne cândva pe hârtie „o carte în care ar exploda întreaga viaţă
a unui om, toate experienţele lui, precum şi dorinţa nebunească de-a
ajunge la inimile celorlalţi“. În fond, şi el umblă tot după ceva care
seamănă cu fericirea.
Prin urmare, unii cumpără insule cu banii jos, alţii le iau în posesie
fără să-i preocupe proprietarul iniţial. Şi primii, şi ceilalţi pierd timp ca
să câştige spaţiu. Şi primii, şi ceilalţi caută (şi li se pare că găsesc) ferici-
rea. Unii, fericirea tranzacţionabilă. Alţii, pe cea a identităţii şterpelite.
La mine – la noi – e mai simplu. În şahul vieţii, suntem piesele
unei rocade consimţite. Insula ei nu suportă laptele. Insula mea are
ochi negri. Fiecare îi e celuilalt paznic, explorator şi călător aruncat
de un naufragiu. Şi nici una din insule nu tâlhăreşte sufletul celeilalte.
În bluesul somnului, se trage lângă mine şi îşi dezgoleşte ceafa,
fără să-şi dea seama de farmecul şi greutatea invitaţiei. Zâmbesc
nevăzut, în timp ce ochii mi se desprind de pe pagina pe care scrie:

„M-am hotărât să mă apropii de corpul ei moale şi curbat. În
timp ce mă mişc şi încep să-mi lipesc fluierul piciorului de o
gambă ai cărei muşchi sunt relaxaţi în inconştienţa somnului,
simte ce am de gând şi, fără să se trezească, îşi întinde mâna
stângă şi-şi ridică părul de pe umeri, oferindu-şi ceafa goală ca
să mă cuibăresc lângă ea. De câte ori face acest gest, simt un fior
de dragoste şi mă minunez în faţa preciziei unei asemenea
amabilităţi somnolente. În ochi îmi joacă lacrimi şi fac eforturi
să n-o trezesc ca să-i aduc aminte cât de mult o iubesc. În aceeaşi
clipă, fără să-şi dea seama, a ajuns la miezul secret al senti-
mentelor pe care mi le inspiră. Nu ştie, fireşte; nu i-am dezvă-
luit niciodată această plăcere discretă şi fugară a nopţii. Deşi
bănuiesc că acum tocmai asta fac…“
Somnul nu e paranteza, recreaţia mare sau banca de rezervă a
vieţii. Şi nici a dragostei. Şi nici a fericirii. Somnul – somnul acela care
democratizează teama – e călăuza nocturnă care îmi poartă insula pe
cărări doar de ea ştiute, pentru ca dimineaţa s-o readucă de unde o
luase. Cu o lumină proaspătă pe chip şi în ochi.
*
După moarte, scrie Julian Barnes, inima ia forma unei piramide.
Îndrăgostirea, scrie tot Julian Barnes, e cea mai violentă expresie
a gustului.
Only the good die young e o tâmpenie.
Only the good live long e o altă tâmpenie. La fel de mare.
Fericirea e felul cum îţi exerciţi zilnic cea mai violentă expresie
a gustului, alungându-ţi din minte piramida care te va împunge la un
moment dat dinăuntru.
Tatiana Niculescu
Filolog şi jurnalist, Tatiana Niculescu a fost redactor şi prezentator al

secţiei române a BBC World Service din Londra, apoi redactor-şef al
biroului BBC din Bucureşti. Romanul ei de debut, Spovedanie la Tanacu
(2006), a devenit piesă de teatru în dramatizarea autoarei şi în regia lui
Andrei Şerban şi a stat la baza filmului După dealuri (premiul pentru cel
mai bun scenariu la Festivalul de Film de la Cannes, 2012). În ultimii ani
a publicat la Humanitas biografiile reginei Maria şi regelui Mihai, ur-
mate de o biografie a lui Corneliu Zelea Codreanu; demers unic în peisajul
nostru editorial, aceste cărţi îmbină documentarea atentă cu intuiţia şi
un extraordinar talent de povestitoare.
Un om fericit într-o lume nefericită
M-am întors în România după nouă ani de ședere la Londra. Deși iubisem
mult Londra, redescopeream Bucureştiul cu o plăcere pe care cu greu
aş fi prevăzut-o. Mi se părea că am poposit dintr-un oraş cât o ţară
într-un oraş cât un sat. Distanţele de care toată lumea se plângea mie
mi se păreau aruncături de băţ, plimbări vesele de pe o uliţă pe alta.
În perioada aceea, mergeam mult pe jos tocmai fiindcă orice destina-
ţie din capitală mi se părea aproape. Mi-am amintit că, în copilărie,
mutarea de la casă la bloc marcase prima destabilizare a universului
meu, echivalentă cu recăderea în haos. Precum Dumnezeu, care separă
şi delimitează lucrurile şi realităţile în primele zile ale Creaţiei, aşa şi
eu, mutată cu familia la bloc, voiam să recuperez teritoriul spaţiului
cu gard în care mă născusem, al curţii securizante şi apărătoare de sti-
hiile necunoscutului din afară. Luni de zile, fără să spun nimănui, am
căutat înfrigurată, în jurul blocului, aventurându-mă din ce în ce mai
departe, un gard. Negăsindu-l, m-am trezit, dintr-odată, în altă vârstă.
Or, întorcându-mă de la Londra, mi se părea că regăseam ograda,
ţarcul şi ordinea primordială în Bucureştiul începutului de secol XXI.
Curând, mi-am dat seama că nu era un sentiment pe care să-l împăr-
tăşesc cuiva. Cunoscuţii şi rudele priveau hotărârea mea de a mă fi
întors ca pe un eşec ascuns. În sinea lor, mă căinau, privindu-mă cu oare-
care condescendenţă. Dar eu aveam senzaţia că plonjasem, printr-un
tunel al timpului, într-un univers paralel, în care mă desfătam. Mi-au

trebuit câteva luni ca să mă reobişnuiesc cu aerul din jur, îmbibat de
cuvintele limbii române. Ciuleam urechile înregistrând fiecare cuvânt
din preajmă, pe care, apoi, îl descompuneam în litere şi îl recompuneam
de parcă mai trăiam încă în primele zile ale Creaţiei şi-mi venise rândul
să dau nume lucrurilor. În sfârşit, înţelegeam pe viu cum e cu arbitra-
rul semnului lingvistic… Până şi înjurăturile româneşti, pe care nu le mai
auzisem de mult, îşi aveau, acum, savoarea lor: te trimiteau una-două
la origini, din răvăşeala agresivă a existenţei de fiecare zi în pacea ocro-
titoare a gestaţiei materne. Poposisem, din Babelul londonez, într-o mar-
ginală cultură patriarhală, prea puţin preocupată de restul lumii. Încă
priveam în jur cu ochii străinului sau, mai curând, cu cei ai înstrăinatului.
Apoi, mă încântau lucruri pe care niciodată nu le luasem în
seamă sau le socotisem ca de la sine înţelese: bunăoară, camerele mari
şi solide, din cărămidă sau beton, în care locuiau românii, faţă de cutiile
de chibrituri, adesea cu linii incerte, în care locuiau cei mai mulţi dintre
britanici, îndatoraţi pe viaţă la bancă pentru spaţiile bicisnice, la dis-
tanţe enorme de serviciu, cu scări interioare înguste şi abrupte, cu
pereţi ascunşi sub coli succesive de tapet, cu treceri printre dulapuri, din
bucătărie în baia cu robinet de apă rece şi robinet de apă fiartă, cu
podele îmbrăcate în mochetă cât mai rezistentă la murdărie.
Am trăit o adevărată fericire regăsind forfota pieţelor, chipurile
arse de soare ale ţăranilor, tocmeala şi ţâfna, mirosurile nemaipomenite
ale fructelor şi gustul, în sfârşit gustul!, legumelor. Totul mi se părea
atât de ieftin şi de bun, încât eram dispusă să uit fie şi de rafinatele
magazine Waitrose numai ca să zăbovesc în hărmălaia pieţelor din Bucu-
reşti, să casc gura la risipa de culori şi forme, să mă îmbăt de damfuri,
să mă plimb prin zumzăiala dintre tarabe şi să mă minunez de veşnica
nemulţumire de pe feţele cumpărătorilor, care, spre deosebire de brita-
nici, încă îşi mai permiteau, financiarmente vorbind, să cumpere legume
şi fructe la kilogram! Înţelegeai cu greu de ce, în ciuda unei realităţi
Tatiana Niculescu 55
totuşi favorabile, pe care tu, lipsind ani de zile, o remarcai de îndată,
românii se plângeau încontinuu, dispreţuiau tot ce aveau, rareori zâm-
beau şi treceau pe străzi ca împovăraţi de o mare persecuţie istorică.
Nesimţirea, mitocănia şi agresivitatea vânzătorilor din magazine, ale
funcţionarilor publici şi ale politicienilor de ocazie îţi dădeau senzaţia
unei specii extraterestre de reptilieni, care, prin cine ştie ce accident
cosmic, ajunseseră să pună stăpânire peste o naţie înainte ca ea, naţia,
să fi devenit conştientă de ea însăşi. Dar toate astea mi se păreau detalii
nesemnificative.
Totuşi, încântarea lăsa loc, treptat, uimirii. Din farmacii puteai
cumpăra oricând antibiotice ori medicamente „tari“ ca să te tratezi de
gripă sau de dureri de măsele. În Anglia, numai să fi fost cu un picior
în groapă ai fi căpătat, eventual, vreo reţetă pe care să fie trecut un anti-
biotic. Sistemul de sănătate românesc, încercat de diverse avataruri
cu intenţii reformatoare, nu reuşea să satisfacă aşteptările nimănui. Cu
toate astea, mulţi cetăţeni îşi făceau periodic analize complete, nu-ţi
venea rândul la radiografie sau la vreo operaţie după doi ani de la
înscrierea pe o listă de aşteptare, farmaciile prosperau pe piaţa afacerilor,
încă se mai păstra tradiţia pungii cu medicamente la purtător, care
conţinea un medicament recomandat de medicul de familie, un medi-
cament recomandat de o prietenă, unul despre care aflai de la o rudă,
unul promovat de o revistă naturistă, unul încercat de o vecină şi care
dăduse rezultate excelente…
Începeam să bag de seamă şi un fel de tribalizare a vieţii sociale
şi politice. Totul, de la discurs la interes naţional şi de la politici publice
la funcţii de stat, totul devenea, mai devreme sau mai târziu, o chestiune
personală. În România, carevasăzică, nu exista transcendenţă, deşi,
altminteri, discursul public şi de presă era suprasaturat de religie, iar
lumea se saluta cu „Doamne-ajută!“. Dar era vorba de un zeu al fiecăruia,
după chipul şi asemănarea fiecăruia.

Pe măsură ce mă reaşezam acasă, pierdeam privirea proaspătă
şi încântată a înstrăinatului. Definiţia fericirii se schimba cu fiecare zi
care trecea şi, până la urmă, aveam s-o formulez cam aşa:
Să nu te naşti într-un spital bântuit de streptococi aurii, argintii
ori de alte nefaste culori. Dacă totuşi ai apucat să te naşti, să scapi ne-
infectat, ca să nu fii îndopat de mic cu antibiotice care-ţi distrug sistemul
de apărare al corpului. Să fi fost născut din dragoste, dacă se poate, şi nu
din întâmplare, sau, în orice caz, pentru tine, şi nu pentru planurile de
bătrâneţe ale părinţilor. Prunc, să nu ţi se îndese vara pe cap o căciulă
şi în picioare ciorapi de lână, iar iarna să nu ţi se spună că trebuie să te
fereşti de curent (de aer). Când mergi cu părinţii la mare, să nu fii obli-
gat să stai la soare în pielea goală, sub privirile tuturor. În primii ani
de viaţă, când te împiedici şi cazi, să nu fii admonestat şi pedepsit. La
trei ani, să nu ţi se dea pe mână un smartphone, ca adulţii să-şi poată
vedea în linişte de treburile lor. Cineva, oricine, să-ţi spună poveşti şi
să te ocrotească de spaimele nopţii. Să fii îmbrăţişat şi mângâiat des.
Cât mai des. Să ai măcar o bunică. Să nu ţi se spună că trebuie să-ţi fie
ruşine de sexul tău. În sânul și la adăpostul familiei, să ai voie să fii
nărăvaș. Să nu înveţi din primii ani de şcoală că principala îndeletnicire
a lui Dumnezeu e să te pedepsească. Cineva să-ţi spună la ureche, zilnic,
că Dumnezeu te iubeşte. Să nu mergi la şcoală dacă ai putea să înveţi
lucruri mult mai interesante acasă. Dacă totuşi mergi la şcoală, să ai
o învăţătoare care să-ţi deschidă mintea în loc să ţi-o închidă. Pe urmă,
în ciuda dascălilor nemulţumiţi și lipsiţi de imaginaţie, în ciuda pro-
gramei anacronice, în ciuda plictisului general, în ciuda hărţuielilor
de toate felurile la care, vrei, nu vrei, ești supus, să nu fugi de la școală
mâncând pământul. Să nu te convingă niciodată cei care-ţi spun că nu
mai e la modă să citeşti vreo carte şi să nu te laşi intimidat de suficienţa
adulţilor care cred că le ştiu pe toate. Să mergi mai degrabă contra cu-
rentului decât să te pierzi în turmă fiindcă te temi să fii singur. Să-ţi
Tatiana Niculescu 57
găseşti curând o pasiune şi, adolescent, să pui la încercare orice teorie
de împrumut. Să iubeşti şi să te laşi iubit. Cineva, oricine, să te ajute
să capeţi încredere în tine, ca să nu te zideşti prea curând între pereţii
îndoielilor devenite certitudini. Tânăr, să nu locuieşti cu părinţii sub
acelaşi acoperiş. Tot tânăr, să-ţi găseşti o slujbă care să-ţi asigure in-
dependenţa financiară şi în care să te simţi în pielea ta. Să nu trăiești
sub dictatura reușitei și a succesului cu orice preţ. Dacă tot faci o treabă,
s-o faci bine. În ciuda spaţiilor virtuale pe care le străbaţi zilnic pe
internet, să-ţi mai rămână destule emoţii şi uimiri, nealterate de cinism,
cât să te îndrăgosteşti de-a binelea. Să nu te superi dacă pierzi. Să nu
te laşi, orice-ar fi. Să nu te crezi buricul pământului. Într-o lume care se
plânge încontinuu de orice, să nu te plângi de nimic. Să cauţi cu lumâ-
narea versiunea bună a lucrurilor şi a oamenilor. Dacă ea nu există,
s-o inventezi. Adult, să ai măcar un prieten de nădejde. Să nu ai a face
prea des cu funcţionari publici ori de stat, să n-ai şefi rudimentari şi
vecini scandalagii, să fii cetăţean corect, să nu te scârbească politica,
dar nici s-o preţuieşti prea tare. Să nu te uiţi la televizor, să-ţi faci timp,
în schimb, să te uiţi la pomi, la flori şi la cer, să mănânci vinete şi do-
vlecei gătite cu meşteşug, să iubeşti pe cineva de-adevăratelea şi să te
iubească cineva de-adevăratelea. Din când în când, să nu faci absolut
nimic, ca un prost, dar să-ţi cultivi pasiunile, să nu te temi și să ai curaj
să te schimbi la orice vârstă. Să nu te îmbolnăveşti grav. Să ai copii
sănătoși și să-i înveţi curând să nu depindă de alţii. Să nu bea peste
măsură, să nu se drogheze, să nu devină dependenţi de sex, să supra-
vieţuiască cu umor dezorientării şi dezamăgirilor din facultate, nedrep-
tăţilor strigătoare la cer din societate şi trădării amicilor, să-şi găsească
drumul lor în viaţă. Între timp, să nu ai părinţi ori bunici bolnavi de
Alzheimer ori de alt tip de demenţă senilă, pe care să-i îngrijeşti pe
termen lung fiindcă nu te înduri sau nu-ţi permiţi să-i laşi în grija unor
instituţii de stat ori private, unde s-ar prăpădi curând. În sfârşit, ajuns

tu însuţi la bătrâneţea cea de pe urmă, să fii sănătos tun şi cu mintea
întreagă, ca nu cumva să ajungi, la rându-ţi, la spital sau la azil (cămin
de bătrâni se numeşte, scump sau ieftin, tot aia), pe mâna asistentelor
medicale, a îngrijitorilor de tot felul, care vă vor toca banii ţie şi copiilor
tăi, privindu-te ca nişte păsări de pradă şi lăsându-te, până la urmă, să
mori cu zile, cu capul pe perne murdare, cu trupul sfârşit între cearşafuri
jilăvite de sudoare şi de urină, căutând cu ochi înlăcrimaţi o fărâmă de
omenie. După moartea ta, să nu înceapă pentru urmaşi alte tribulaţiuni.
Dacă, prin cine ştie ce dar al sorţii şi dispoziţie a inimii, treci cu
bine de toate astea, dacă supravieţuieşti tuturor nefericirilor colective
şi individuale şi nu eşti nici resemnat, nici revoltat, nici mânios, nici
apatic, înseamnă că te poţi numi un om fericit în România. Doar că,
spunea cineva, un om fericit într-o lume nefericită e mai nefericit decât
acea lume nefericită.
Anamaria Smigelschi
© Radu Sandovici
Nepoată de pictor (Octavian Smigelschi), cu sânge polonez din partea

tatei şi italienesc din partea mamei, Anamaria Smigelschi e o artistă
plastică-graficiană bine-cunoscută şi multi-premiată. A scris şi a ilustrat
nenumărate cărţi pentru copii. Expune frecvent şi azi în expoziţii personale
sau de grup. A publicat nu demult două volume memorialistice: Gustul,
mirosul şi amintirea (2013) şi Mai de ieri, mai de departe… (2015). „O ştiam
ca pe un plastician foarte talentat şi ca pe o femeie iradiind vitalitate şi
farmec. O descopăr acum ca pe un scriitor înzestrat“, a scris despre ea
Andrei Pleşu la apariţia primei cărţi.
Taxiportofel
Eu așa zic: dacă mai vedem prin preajmă asemenea anunţuri, chiar merită,
încă, să trăieşti pe pământul ăsta:
Vă rog frumos închideţi poarta!
Aer condiţionat!
Vin fiert…
plec vesel
:)
Ar mai fi şi gustul roşiilor. Aţi observat vreodată expresia de pe
figura unui nativ scandinav (să zicem) după ce a gustat prima felie de
roşie de-a noastră? Uimire, stupoare, încântare sunt cuvinte deşarte,
deşi roşiile de azi au pierdut cam o treime din mireasma de pe vremuri,
de răşină, de tămâie… Şi totuşi! Până şi supermarketurile scriu pe roşiile
lor de plastic că-s româneşti! Împarte ţăranul, pe taraba lui din Piaţa
Domenii, roşiile în două, de Galaţi şi de Giurgiu. Întrebi care-s mai bune.
— De Giurgiu! zice el cu seriozitate şi convingere, ca-n gluma
cu ciobanul cu oile albe şi negre.
(Pentru cine n-o ştie:
Reporterul: Bade, care-s mai bune de prăsilă?
Ciobanul: Ale’ albe!
R.: Dar cele negre?

C.: Ş-ale’ negre!
R.: Daʼ care-s mai lăptoase?
C.: Ale’ albe!
R.: Daʼ cele negre?
R.: Daʼ de lână, care-s mai blănoase?
C.: Ale’ albe!
R.: Ş-ale’ negre?
R.: Pare-mi-se că numai cele albe sunt ale matale…
C.: Ba ş-ale’ negre!)
Mi s-a întâmplat acum zece minute în piaţă: tocmai cumpărasem
trei roşii lunguieţe în formă de săculeţ, când îl văd pe ţăranul de-alături
cum taie o roşie unei cucoane ca să-i demonstreze calitatea, lăudându-se
că vânduse unuia zece kile.
— Păi ce face cu zece kile? întreb eu cu gândul că-i păcat de ele
să le bagi în bulion.
— Pentru familie, doamnă, pentru familie! face el speriat c-oi fi
de la poliţia pieţei. Luaţi şi dumneavoastră!
Îmi întinde jumătatea cealaltă.
— Bogdaproste, zic, daʼ sare ai?
— Am eu! sare din spate vânzătoarea de la prăvălia de termopane
cu produse greceşti.
— Pune-mi şi mie, că mi-a făcut poftă, zice cucoana dintâi.
Imagine pofticioasă: două doamne respectabile, cu tărăboanţele
pline de verdeţuri alături, înfulecând cu deliciu eşantioane de perfec-
ţiune.
Roşia autohtonă (chiar şi roşia galbenă, care nu e aşa fiindcă e
încă verde, e galbenă de neamul ei) combinată cu telemeaua devine
hrana zeilor, cele două se potenţează reciproc într-un duet inegalabil.
Anamaria Smigelschi 63
Conaţionalii din diaspora, odată reveniţi prin locurile natale, mănâncă
brânză cu roşii dimineaţa, la prânz, la cină şi noaptea la trei, cu ochii-n
lacrimi şi papilele fericite.
Multă vreme am crezut că ne-au furat bulgarii telemeaua şi au
declarat-o ei produs DOP. Inexact! Din 2005, telemeaua este un produs
cu Denumire de Origine Protejată românesc. Următoarele tipuri au
fost recunoscute oficial: telemeaua de Argeş, de Braşov, de Carei, de
Harghita, de Huedin, de Ibăneşti, de Oaş, de Sibiu, de Vâlcea.
Au uitat însă toţi de brânza de Brăila, care, în copilăria mea, era
singura şi autentica telemea, brânza cu purici, cum îi spuneam, pentru
că avea nişte bobiţe negre cu un gust anume. Sunt mereu confundate
cu chimenul, dar de fapt sunt cernuşcă sau negrilică (Nigella sativa), se-
minţele unei flori ce creşte prin Dobrogea şi vine din Orient. S-au găsit
şi în mormântul lui Tutankamon. Eu fac rost de purici şi-i presar pe
telemeaua contemporană. Cu roşiile de la nea Tigaie din satul Lipia
(Ilfov), al cărui fiu şi-a pus răsaduri alese de la o bancă de seminţe din
Buzău, ating nivelul maxim al desăvârşirii.
Despre arome, miresme, şmaguri, esenţe, parfumuri ce să mai
spun? Mirosul tandru de sarmale din preajma Crăciunului, sau de
ardei copţi vara, combinat cu toc-tocul tocătorului de vinete pe stră-
duţele umbrite de tei înfloriţi pe lângă gardurile cu caprifoi şi lu-
leaua-turcului… Sau aerul saturat de odoruri dintr-un plafar, care-ţi
ameţeşte minţile…
Intri şi cumperi ceaiuri de pufuliţă, de trei-fraţi-pătaţi, de cruşin
şi coajă de mesteacăn, urzică moartă şi vie, de păducel, ghimbir, păpă-
die şi coada-şoricelului, mai iei creme de arnică şi gălbenele, de muguri
de plop şi venin de viperă, extracte şi tincturi din cimbrişor, traista-cio-
banului sau sunătoare, faci pachete grele, le pui pe un Delivery inter-
naţional pentru prietenii care trăiesc aiurea, că pe acolo nu se găsesc
sau, dacă se găsesc, sunt de zece ori mai scumpe.

Ţara mea e şi patria farmaciilor, aproape mai dese ca băncile sau
cârciumile. Intersecţia între strada Turda şi Bd. Ion Mihalache (fost
Filantropia, fost 1 Mai) poate fi denumită Crucea Farmaciilor, pe fiecare
colţ sunt una sau două. În piaţa mea, Domenii, sunt două cu aceeaşi
firmă la 25 de metri distanţă una de alta, despărţite prin altă farmacie
concurentă. Pe la televiziunile străine am mai văzut reclame de doc-
torii − contra flatulenţei, constipaţiei sau prostatei (mă întreb mereu
cu cât sunt plătiţi actorii… să-ţi expui faţa ta de bărbat arătos între două
vârste ca să te afle o lume întreagă că ai probleme!), dar reclame pentru
farmacii nu. Noi ne întrecem, cu vedete cunoscute, cu şlagăre, cu fi-
guranţi, cu scenete vesele şi festivaluri, să ademenim omul la farmacie,
cuibul fericirii şi-al dragostei. Noroc că din când în când mai apare
câte un mesaj binevoitor din partea autorităţilor, care te îndeamnă cu
înţelepciune să bei doi litri de apă pe zi, să te speli pe dinţi şi să nu mă-
nânci sărat.
În patria mea, visele ţin cont de semnificaţia lor tradiţională, nu
vin şi dispar fără nici un rost. Trebuie doar să le ţii minte, ca doamna
Vasilica de la Centrul Caraiman, care are grijă de Jeana, imobilizată la
pat. Aşteptând îngrijorată telefon de la soţu’ din spital, îi povestea Jeanei
un vis în care se făcea că, ducându-se la o vecină, i-au tăiat calea doi
porci. Când a primit vestea că analizele i-au ieşit bine soţului şi că
trebuie doar să urmeze tratamentul dat de doctorul de familie, a zis:
— Aţi văzut, doamna Jeana, porcii mei?
Şi pomenile, şi parastasele îşi ating scopul, iar dacă eşti îndeajuns
de simţitor capeţi urgent un răspuns. Pe 11 iulie m-a sunat Mariana,
cumnata mea, că face pomană de 25 de ani pentru Tătăiţu şi să dau şi
eu ceva din mână, cum se spune.
— Foarte nimerit, am diseară prieteni la cină!
Eu, la mare, când toată lumea merge la restaurant, ador să pun
câte o masă cu bunătăţi făcute de mine, cu mijloace reduse, în bucătăria
gazdelor din sat. Cum Andrei, nepotul adorat al lui Carmen, mi-a lip-
sit, i-am trimis două cutii pline cu papricaş de pui, pentru care am primit
un bogdaproste (că altfel nu se bifează!). A doua zi aflu ce vis încântător
a avut Mariana cu toţi cei duşi, frumoşi şi tineri, într-un spaţiu luminos,
adunaţi în jurul unei mese peste poate de încărcată, şi cum Tataie,
îmbujorat, se învârtea frecându-şi mânuţele pătrate şi îndemânatice.
— Ce-i cu belşugul ăsta? a întrebat mirată.
— Păi dacă a adus Anamaria atâtea cutii cu de-ale gurii! a răs-
puns el voios.
Mă întreb ce fac, oare, toţi catolicii, luteranii, budiştii, evreii,
musulmanii, adventiştii de ziua a şaptea etc. acolo în rai, în timp ce
ortodocşii noştri se ghiftuiesc cu bunătăţi trimise de acasă? Sau poate
că se împarte la toată lumea…
Că veni vorba de mâncare, e de remarcat entuziasmul cu care
românii sărbătoresc la iarbă verde orice zi de vacanţă, cu tone de mici
şi friptane care sfârâie în toate poienile, luminişurile idilice şi luncile
patriei. Reporterii TV îi chestionează la faţa locului, iar ei, prin fumul
gros şi albăstrui al grătarelor, răspund standard cum au venit la aer
curat să-şi încarce bateriile. Unul singur, mai sofisticat, a dat odată o de-
claraţie pe care mi-am notat-o, căci aşa ceva nu se poate inventa şi nici
ţine minte: „…frigider natural cu apă de Buşteni, pentru un şpriţ, o
tărie, o ambianţă, care se poartă din tată-n fiu, o generaţie ortodoxă
care ne mişcă!“ Să nu mai vorbim despre ce lasă în urmă…
Dar florile! Florării, gherete de flori, coşuri cu flori la intersecţii,
flori în piaţă, ţigănci cu flori, zarzavagii cu găleţi de flori de grădină
între tarabe, şiruri, şiruri de buchete de gata, cu volane colorate sau
celofan, flori de import sau de curte.
Un adult brunet şi burtos strigă după mine:
— Am lalele galbene, doamna!
— Daʼ dumneata de unde mă mai ştii?

— De la mama!
La aniversări, sărbătorita, emoţionată, umple cada de baie cu
buchetele primite, în prima zi de şcoală învăţătoarele şi dirigintele sunt
îngropate de-a binelea în flori, la vernisaje trebuie să prevezi chiupuri
sau găleţi în care să îndeşi ofrandele florale aduse de invitaţi. Ca simplu
vizitator, eu mă bucur să capăt, pe alese, din maldărul pe care expozanta,
sau soţia protagonistului, nici nu le poate căra. Un cuplu de amici fran-
ţuji în vizită la noi nu contenea să se mire cum toată lumea vine cu
câte un buchet. Acum, pe bune, aţi intrat vreodată fără flori într-o casă
de prieteni? Nu prea cred!
Străinii, mă gândesc, sunt la fel de uluiţi dacă intră într-un târg
de carte. O asemenea abundenţă, sute de edituri, mii de titluri, sute de
mii de cărţi frumoase, cartonate, lăcuite, mulţimi de cititori ce tropăie
înfierbântaţi şi îşi îndeasă în sacoşe volume cu 20% reducere, aleargă
de la o lansare la alta. Discursurile şi flash-urile se întretaie, oamenii se
felicită şi se pupă transpiraţi. Ca totul să fie şi mai prietenos, eveni-
mentul cultural este înnobilat de fumul mititeilor şi umidificat de
spuma bericii de pe la tarabele ce înconjoară pavilioanele.
— Doamne sfinte, Jesús María! îşi spun ei pe limbile lor. Ce
popor cultural! La o ţărişoară de 22 de milioane de locuitori, din care
vreo patru s-au oploşit prin lume*…
Mai mult, la Vama Veche e o mare porţiune delimitată cu ban-
nere: Plaja de Carte, unde găseşti, pe lângă umbrele şi şezlonguri, o
* 73% declară că au citit cel puţin o carte întreagă în ultimele şase luni
(numărul mediu de cărţi citite în ultimul an este de 4) şi cam tot atâţia susţin că
li se întâmplă uneori sau relativ frecvent să înceapă o carte şi să nu o termine de
citit, obicei care apare mai adesea la persoanele tinere şi cu studii medii sau
primare: 17% dintre persoanele sub 25 de ani nu termină de citit cărţile începute
(v. Dilema Veche). De fapt nici nu le încep! Nostalgicii mai pretind că una dintre
marile cuceriri ale Revoluţiei este că am redevenit analfabeţi. (N.a.)
librărie care împrumută cărţi cu ziua şi un băruleţ cu cafele şi limo-
nade la umbră. Poţi citi de dimineaţa până seara pe malul mării, chiar
şi în pielea goală, iar dacă n-ai isprăvit cartea ţi-o lasă şi a doua zi.
La fel de surprinzător ar putea părea numărul mare de pictori
pe cap de locuitor. Pe vremea când UAP, adică Uniunea Artiştilor Plas-
tici, îşi păstorea membrii, numai în Bucureşti erau peste 3 000, veşnic
în război cu Uniunea Pictorilor Amatori, condusă de generalul Parizescu,
cuprinzând alte mii care râvneau la beneficiile sistemului de expoziţii
de stat cu achiziţii asigurate. Acum, când uniunile de creaţie nu mai
au nici o putere, artiştii, în loc să se împuţineze, s-au înmulţit!
M-am împrietenit pe Facebook cu câţiva şi de atunci nu mai
scap, sute de profesionişti sau veleitari îşi postează producţiile. Le
număr like-urile şi, dacă sunt prea puţine, le acord şi eu cu dărnicie
unul, chiar din cel cu inimioară. Eu nu postez decât producţiile mele
florale sau culinare…
*
Lăsând deoparte aserţiunea răuvoitoare cum că cea mai mare greşeală
din dieta românilor este că se mănâncă unii pe alţii, neluând în seamă nici
dihonia molipsitoare stârnită de talk-show-urile TV, în care disputele
politice cuprind 90% din spaţiul de emisie, românii continuă să aibă
mulţi prieteni folositori. Încă de la Caragiale, lanţul slăbiciunilor func-
ţionează perfect, fiecare dintre noi are câte un prieten care e prieten
cu un cardiolog, un depanator de aer condiţionat sau un specialist IT.
Ştii pe cineva la fisc, ai pe cineva la Arhivele Statului, dar la Spitalul
Militar? Ai un parchetar? Circuitul electric al recomandărilor priete-
noase merge non-stop, fără scurtcircuit. În drum spre Vama Veche m-a
lăsat ambreiajul la 30 de metri de casă, puteam ajunge chiar în faţă
dacă nu mă opream la intersecţie, de unde n-am mai pornit, cu toate
îndemnurile şoferilor din spate:
— Hai, mamaie, dă-i drumul!!!

Mia a coborât, s-a întors în fugă cu Sile şi s-au făcut amândoi
lac de năduşeală împingând la maşină. Primii oameni pe care i-am
întâlnit au fost doi prieteni, Raluca şi Dan:
— Sun-o pe Carmen, au zis, îl are pe Genan şef de service în
Mangalia.
Nici n-am încercat să mă programez la unul dintre zecile de
ateliere din oraş! La nouă fără un sfert a doua zi, Genan s-a prezentat,
a luat maşina şi după puţin m-a informat telefonic că piesa mă costă
atât, pentru băieţi atât şi că joi între două şi două şi un sfert mi-o aduce
personal, ceea ce s-a şi întâmplat.
— Acum ce facem, te duc eu înapoi?
— Doar până la Doi Mai, la Doina.
Doina nu era o gagică, era cârciumioara unde-l aştepta prietenul
tocmit să-l întoarcă acasă. L-am răsplătit pe Genan cu o sticlă de vin roşu
bun (de la Basarabia) şi, ca să mă dau grande, i l-am pus într-o pungă
decorată cu şireturi.
Cu telecomanda trebuie să fii foarte precaut. Tot zapând, m-am
oprit o secundă asupra unui post pe care, de obicei, îl ocolesc. Am
rămas să ascult, cu îngrijorare, un orator cărnos, un fel de tribun gen
Vadim, care, cu glas de bariton patriot, ne prevenea că forţe oculte
mondiale ne-au pus gând rău, că mânuiesc toate uneltele politice,
comercial-bancare şi psihologice ca să ne cotropească, să ne facă una
cu pământul, dar că n-o să le reuşească, fiindcă românul, cu darul lui
pentru hoţie, o să fure totul înainte de dezastrul final. Am respirat
uşurată că avem totuşi o scăpare, ştiind că suntem bine educaţi încă
din copilărie, când prima poezie din repertoriul copilului, alintat de
părinţi hoţule, este antologica
„Căţeluş cu părul creţ
Fură raţa din coteţ.
El se jură că nu fură
Dar l-am prins
Cu raţa-n gură!“
Că nu e totuşi chiar aşa, am să dovedesc cu o recentă întâmplare de
viaţă.
Întârziasem la dentist şi nu se arăta nici un tramvai sau autobuz.
După ce am fost refuzată cu grosolănie de trei taximetrişti care ardeau
gazul în staţie, a acceptat un al patrulea, mai vârstnic şi mai blajin, să
mă ducă doi kilometri până la destinaţie. Am comentat întâmplarea,
ne-am plâns de cum s-au schimbat moravurile şi am fost sfătuită ca
altă dată să-i ofer şoferului, din capul locului, 20 de lei pentru o cursă
de 7, căci nu e de la sine înţeles că va fi răsplătit în final.
Mai târziu, pe scaunul de tortură, am fost informată la celular
că mi-am uitat în taxi portofelul, în care şoferul găsise o notiţă cu te-
lefoane de prim ajutor. I-am mulţumit frumos că m-a căutat, i-am
sugerat să ia o sutică din el şi să vină în zece minute să mă recupereze
de unde mă lăsase. Ne-am reîntâlnit cu bucurie, mi-a returnat portofelul,
dar, plin de jenă, a mărturisit că cei doi tineri din cursa următoare,
care-l găsiseră, i l-au dat fără nici un leu înăuntru. I-am cerut atunci să
ne oprim la un bancomat ca să mai storc nişte numerar, dar el, cuprins
de un entuziasm umanitar ieşit din comun, a refuzat cu tărie şi m-a
dus acasă pe gratis!
Mi-a dat numărul de telefon, însă, cum nu a vrut cu nici un preţ
să-şi spună numele, l-am notat în agendă Taxiportofel.
Andrei Pleșu
© Revista Cariere, foto Sebastian Moise
Andrei Pleșu a ţinut cursuri de istorie şi critică a artei şi de filozofie a

religiilor. A fost ministru al culturii (1989−1991) şi ministru al afacerilor
externe (1997−1999). A înfiinţat revista culturală Dilema şi Fundaţia Noua
Europă. Este un foarte cunoscut scriitor, conferenţiar şi publicist (Pitoresc
şi melancolie, Minima moralia, Jurnalul de la Tescani, Despre îngeri, Parabolele
lui Iisus, Despre frumuseţea uitată a vieţii, Despre inimă şi alte eseuri etc., pe
lângă articolele săptămânale de pe blogul Adevărul sau editorialele din
Dilema veche). Umorul şi ironia, cultura vastă şi stilul inimitabil sunt
calităţile cu care a câştigat admiraţia publicului.
Cum era să fii fericit în România
Amintirile mele despre Revoluţia de la București sunt modeste: ţin de faptul

divers, de spaime concrete, de detalii mai mult sau mai puţin sem-
nificative. De pildă, primul strigăt de victorie pe care l-am auzit, prima
bucurie articulată, atestând schimbarea radicală a vremurilor, a venit
din partea unei vecine cumsecade, fără nici un fel de apetenţe revo-
luţionare. Ea a intrat impetuos în curte, trecând, eroic, printre gloanţe,
şi a proclamat, în beneficiul întregului cartier: „La magazinul din colţ
se găsesc măsline! Şi nu e coadă!“ Am simţit imediat aroma viitorului.
Am simţit că suntem în pragul unei schimbări decisive: de-acum îna-
inte vom avea măsline. Şi le vom putea cumpăra în orice cantitate, fără
măcar să stăm la coadă. Din punctul meu de vedere, era o realizare su-
ficientă pentru a justifica o revoluţie…
Bucuria norocoasei mele vecine era, în acelaşi timp, un ecou al
trecutului şi o profeţie.
Era un tip de bucurie pe care numai austeritatea economică a
unei dictaturi o putea explica şi care, în scurt timp, urma să dispară.
Esticul resimţea achiziţia măslinelor ca pe o bucurie, în vreme ce vesticul
care cumpără măsline nu simte nimic. Cu alte cuvinte, ceea ce pentru
unul e o circumstanţă banală, subînţeleasă, pentru celălalt era un eve-
niment, o şansă electrizantă, o sărbătoare. Pentru estic, „subînţelesul“
vesticului era o utopie.

De aceea, când, din întâmplare sau prin excepţie, sau prin arbi-
trara magnanimitate a puterii, aveai căldură, sau lumină, sau paşaport,
sau măsline, când îţi apărea o carte sau nu aşteptai autobuzul decât o
jumătate de oră, aveai toate motivele să te bucuri. Improbabilul deve-
nea posibil. Minimalul căpăta proporţii solemne.
Bucurii minimale
A savura din plin bucuriile minimale – iată una din experienţele ire-
ductibile ale bucuriei în Răsăritul european înainte de 1989. Bucuriile
minimale nu trebuie confundate cu „bucuriile simple“. Una e să te
bucuri de o bucată de pâine caldă şi de un pahar cu vin întorcând spa-
tele restaurantului sofisticat de peste drum, şi alta e să te bucuri pur
şi simplu că ai pâine şi vin. Aş spune că Vestului îi erau accesibile, în
mai mare măsură decât nouă, bucuriile simple. Noi eram în situaţia
de a ne mulţumi cu bucuriile minimale. Regimul totalitar nu ne-a
putut lua marile bucurii, bucuriile de care orice om are parte, indiferent
de condiţiile în care trăieşte: bucuria dragostei, a prieteniei, a crea-
tivităţii. Dar, obligându-ne să ne concentrăm asupra bucuriilor
minimale, ne-a văduvit de bucuriile simple. Nu luxul ne era interzis în
primul rând, ci firescul, traiul tihnit, nobleţea calmă a omenescului.
Trebuie să adaug că unul din efectele paradoxale ale penuriei
era monumentalizarea bucuriilor minimale. Bucuria achiziţiei clandestine,
a mobilizării supraomeneşti pentru obţinerea unei mese bune ajunsese
un adevărat sport naţional. Una din formele rezistenţei la dictatură
era „rezistenţa prin mâncare“. Am sabotat furor-ul comunist al auste-
rităţii printr-un efort uriaş, organizat şi solidar, al cărui rezultat a fost
constituirea unei ample şi eficiente burse negre a hranei. A procura,
Andrei Pleșu 73
laborios, cele necesare, a pândi momentul (şi locul) distribuţiei fulguran-
te a mărfii (a măslinelor, de pildă), a conserva ritualul domestic al mesei
şi al sărbătorilor, a oferi oaspetelui străin un prânz suficient de bun ca
el să nu mai înţeleagă nimic din discursul despre sărăcie al gazdei – toate
acestea (plus cozile interminabile şi mustind de subversiune) au fost
forme de rezistenţă mult mai răspândite decât se crede. În România,
unde a avea o maşină de scris devenise o potenţială infracţiune, n-a exis-
tat decât un singur samizdat: samizdatul alimentaţiei clandestine.
Bucurii negative
Alături de bucuriile minimale, cetăţeanul din Est avea parte şi de o
sumedenie de bucurii „negative“. Bucuriile minimale sunt euforia stric-
tului necesar. Bucuriile negative derivă nu din satisfacţia de a avea o
experienţă agreabilă, ci din aceea de a nu avea o experienţă rea. Bucu-
riile negative se exprimă perfect în sintagma „se putea şi mai rău“. Ele
survin pe fundalul unei aşteptări sumbre şi derivă din neîmplinirea
acestei aşteptări. Evident, nici vesticului nu îi sunt străine asemenea
bucurii. Ele sunt, în fond, bucurii general umane: bucuria de a nu fi
bolnav, bucuria de a nu pierde locul de muncă, bucuria de a nu locui
cu soacra etc. Cum însă „normalitatea“ vesticului era diferită de a
esticului, bucuriile negative ale celui din urmă aveau o culoare specifică.
Vesticul se bucură că nu păţeşte nimic „anormal“. Esticul se bucura
că e scutit de „normalitatea“ dictaturii: se bucura că din cartea predată
unei edituri nu i se tăiase prea mult, că nu i se dărâma biserica ori casa,
că nu fusese turnat la Securitate, sau că, deşi turnat, nu era (încă) pena-
lizat, anchetat sau arestat etc. Vesticul se bucură când anomalia răului
nu se produce, esticul se bucura când se producea „anomalia“ binelui.

Cu alte cuvinte, bucuria negativă a esticului era mai intensă şi, ca să
zicem aşa, mai „pozitivă“: bucuria de a scăpa necenzurat sau nepedepsit
era mai ascuţită şi mai „actuală“ decât, să zicem, bucuria de a fi sănătos,
care, câtă vreme nu apare boala, e îndeobşte relativ palidă.
Bucurii interzise
Să amintim şi o a treia categorie de bucurii, resimţite diferit în cele
două lumi europene: bucuriile interzise. Rapid spus, în Vest interdicţia,
ca expresie a unei moralităţi unanim acceptate, este legitimă, ceea ce
face ca transgresiunea ei să fie malefică. În Est, interdicţia era nelegi-
timă, astfel încât transgresiunea ei era un act de curaj moral, o formă
pură de jubilaţie spirituală. A citi în ascuns un mare autor interzis, a
avea o viaţă religioasă, a asculta Europa Liberă, a găzdui prieteni din
străinătate, a face bancuri pe socoteala guvernului totalitar, a nu declara
la poliţie că ai maşină de scris – erau tot atâtea victorii, tot atâtea puncte
câştigate împotriva abuzului dictatorial. Bucuriile interzise sunt bucurii
periculoase. Plăcerea e dublată de palpitaţia riscului. Chiar şi anumite
bucurii care – în condiţii normale – sunt nelegitime, de pildă bucuria
de a păcăli statul, mergând până la a fura de la stat, dobândeau, în
contextul comunist, o stranie legitimitate: erau un act de sabotaj, un fel
de a lua înapoi ceea ce regimul îţi confiscase în mod samavolnic de îndată
ce venise la putere. „Statul“ era, în fond, Partidul, adică duşmanul. Mă
gândesc uneori că explozia iresponsabilă a corupţiei în unele ţări din
Europa răsăriteană de astăzi e supravieţuirea inerţială a acestei menta-
lităţi, ceea ce, fireşte, nu scuză nimic, chiar dacă poate explica multe…
Andrei Pleșu 75
În căutarea unor bucurii comune
Ne bucurăm încă, în Est, de enorma schimbare survenită în 1989, deşi
nimeni n-a crezut-o posibilă. Şi suferim încă de o proastă experienţă
a temporalităţii. Trecutul imediat e jalnic, prezentul e dificil, viitorul
e incert. Veţi recunoaşte că, în asemenea condiţii, nu e uşor să-ţi păs-
trezi buna dispoziţie… Nu mai avem bucuriile paradoxale, în acelaşi
timp chinuite şi exaltante, pe care le provoca universul dictatorial, dar
nu avem încă nici bucuriile Vestului. Ceea ce se numeşte „perioada de
tranziţie“ este, între altele, o perioadă de criză a bucuriei. Suntem ex-
puşi fie nostalgiilor sterile, fie speranţelor neîntemeiate. Nerăbdarea
sincronizării cu Vestul n-a adus, deocamdată, decât apetitul pentru
consumul ieftin, plăcerea minoră (sau direct trivială), bucuriile întâm-
plătoare şi derizorii.
Nu numai că nu putem avea încă bucuriile vesticilor, dar nici
nu suntem pregătiţi, întotdeauna, să le înţelegem. Îngăduiţi-mi să dau
un exemplu. Ideologia comunistă, incapabilă să garanteze un nivel de
viaţă decent (ca să nu vorbim de bunăstare) şi preocupată mai curând
să compromită, prin teroare, bucuria de a trăi, ţinea foarte mult la te-
matica fericirii şi la ritmica marşului victorios. Cu alte cuvinte, bucuria
era, în acelaşi timp, imposibilă şi obligatorie. Cu atât mai obligatorie
cu cât era mai imposibilă. Autorii melancolici erau amendaţi drastic,
proletarul trebuia să creadă într-un viitor luminos, arta trebuia să fie
tonică, mobilizatoare, euforizantă. Până şi tragediile trebuiau să fie
optimiste. Din când în când, de ziua naţională şi la 1 Mai, se organizau
mari defilări entuziaste, care să exprime fericirea generală: elevii zbur-
dau după trasee fixe, muncitorii raportau creşteri utopice ale producţiei,
armata îşi etala înzestrarea necesară luptei pentru pace. Alături de
sportivi, jandarmi şi tractorişti, toţi „oamenii muncii“ trebuiau să
participe la aceste uriaşe manifestări populare purtând lozinci ale

biruinţei, steaguri şi portrete ale conducătorilor. Pentru toată lumea,
singurele bucurii reale prilejuite de asemenea demonstraţii erau efectele
lor „colaterale“: se dădea liber de la serviciu şi se găseau, brusc, cren-
vurşti şi bere. În rest, isteria colectivistă, retorica propagandistică, sceno-
grafia triumfalistă nu făceau decât să intensifice marasmul general. În
comunism, bucuriile comunitare erau abominabile, pentru că erau
impuse şi mincinoase. Prin contrast, viaţa interioară, valorile individuale,
convivialitatea micului grup de prieteni căpătau o importanţă specială.
Universul privat era singurul capabil să asigure supravieţuirea sufletească
şi intelectuală. Bucuria se cupla, aşadar, mai curând cu concentrarea
decât cu expansiunea, ceea ce nu corespunde cu metabolismul obişnuit
al unei emoţii pozitive. „Bucuria – spunea Sf. Augustin – e expansiunea
sufletului (diffusio animi), în vreme ce tristeţea este contracţia lui.“ Ei
bine, comunismul şi dictaturile în genere reuşesc să răstoarne lucrurile.
Ele produc bucurii ale contracţiei, ale reducţiei voluntare, ale restricţiei.
Exagerând puţin, aş spune că, în regimurile dictatoriale, bucuria are
ceva din metabolismul suferinţei: e amară, gâtuită, astringentă. Nu
întâmplător jurnalul de detenţie al unui mare intelectual evreu din
România, Nicolae Steinhardt, se intitulează Jurnalul fericirii. Un fel de
a spune că dezastrul puşcăriei nu e incompatibil cu bucuria interioară,
dar şi că bucuria prizonierului e inevitabil contaminată de atmosfera
concentraţionară.
Steven Spielberg declara la un moment dat că cele opt ceasuri
petrecute cu Fidel Castro au fost cele mai frumoase opt ceasuri din
viaţa sa. Iată o bucurie care rămâne refuzată est-europenilor. Nu suntem
încă pregătiţi să ne bucurăm de Fidel Castro, să-l invocăm pios pe Mao,
să ne-mprietenim, în numele dreptului internaţional, cu guvernul rus,
ca şi când Cecenia – şi acum Crimeea – n-ar exista. S-ar spune că, în
anumite privinţe, noi luăm în glumă ceea ce dumneavoastră, vesticii,
luaţi în serios, şi luăm în serios ceea ce dumneavoastră luaţi în glumă.
Andrei Pleșu 77
Pentru a ajunge la un numitor comun, ar trebui ca şi dumneavoastră,
şi noi să avem mai mult umor. În ceea ce ne priveşte, avem oarecare an-
trenament, pentru că, sub dictatură, umorul era adesea o sursă de bucu-
rie compensatoare, o soluţie de supravieţuire. Dar era un umor „de
fermentaţie“, un umor fără mare legătură cu veselia. Un fel de a râde
în ciuda fundalului lipsit de orice haz al ideologiei totalitare.
Trebuie să ştiţi că, înainte de 1989, am admirat fără invidie stilul
de viaţă apusean. „Fericirea altora – spune undeva Balzac – poate fi o
sursă de bucurie pentru cei care nu pot fi fericiţi.“ Chiar şi acum, noi
ne bucurăm mai mult de dumneavoastră decât vă bucuraţi dumnea-
voastră de noi…
Cred totuşi că avem o temelie comună pentru a reconstrui cu o
bucurie împărtăşită de ambele tabere. Asta spune, în orice caz, o scurtă
poveste hasidică, reprodusă de Martin Buber: Cel care se bucură cu
adevărat e asemenea unuia căruia i-a ars casa şi care, lovit de necaz în adâncul
inimii, începe să construiască totuşi o casă nouă. Şi, pentru fiecare cărămidă
nou aşezată, inima lui se umple de bucurie.1
1. Fragmente dintr-o conferinţă ţinută în deschiderea Festivalului Inter-

naţional de Muzică Simfonică de la Salzburg din 2003, publicată ulterior în
volumul Despre bucurie în Est şi în Vest.

Adriana Bittel
© Radu Sandovici
Adriana Bittel este scriitoare şi pasionată cititoare. A lucrat aproape 40 de

ani în redacţia României literare şi scrie de peste 20 de ani recenzii de carte
în revista Formula As. Recenzează numai ceea ce-i place, nu e deloc com-
plezentă, aşa că acele cărţi capătă un fel de blazon. Este una dintre cele
mai puternice voci ale literaturii române contemporane. Nu foloseşte
computerul – scrie doar pe hârtie, cu creionul –, dar se serveşte totuşi de
un telefon mobil (simplu). A publicat mai ales volume de proză scurtă şi
a participat la numeroase volume colective. Cea mai nouă apariţie a ei la
Editura Humanitas: Cum încărunţeşte o blondă: Povestiri (2015).
Ora de iarnă
Când m-am lăsat convins să mă mut la ea, aveam deja amintirile comune
colorate în sepia. Se trecuse la ora de iarnă şi începuse frigul din apar-
tamente până se îndurau ăia să dea drumul la centrale. Eram văduv
de doi ani şi depresia îmi dădea târcoale. Fiul meu, plecat după Mine-
riadă în Canada, se însurase acolo cu o avocată chinezoaică şi avea
două fete, care semănau cu mama lor. Mă chemaseră să stau cu ei, în
vila construită pe credit într-o periferie din Toronto. M-am dus, dar
nu mi-a plăcut. Nepoatele studente, crescute de bunicii materni, ciri-
peau între ele pe chinezeşte şi râdeau de engleza mea rudimentară. Nu
ştiu cine le învăţase să mă strige ascuţit Ta-ta-ie, apelativ la care refuzam
să răspund. La fel îmi spuneau şi cuscrii, şi nora – credeau probabil că
aşa mă cheamă. În familia lor se discuta mult despre bani. Mă duseseră
în weekend la Niagara şi – crezând că-mi fac o plăcere – la Câmpul
Românesc, un loc în care se adunau conaţionalii, mâncau sarmale cu
mămăligă, ascultau muzică populară şi comentau situaţia din România,
cu vehemenţe patriotice. N-am rezistat mai mult de o lună. Nici acasă,
în apartamentul de bloc, nu mă simţeam mai bine: soţia se ocupase
de toate treburile domestice, avuseserăm preocupări, tabieturi şi gusturi
comune, fără ea îmi era urât. Nu-mi mai găseam rostul şi erau zile
când uitam să mă bărbieresc sau plecam la Mega Image fără proteza
dentară. Începusem să vorbesc singur, să mă răstesc la politicienii de

la televizor şi la comentatorii năimiţi care ne luau de proşti. Mă
înfuriam doar ce le vedeam mutrele şi îmi vărsam indignarea pe
Facebook, unde primeam aprobări şi înjurături de la necunoscuţi.
Pe de altă parte, Ligia îmi spusese că nu mai putea acoperi din
pensie facturile casei, de care nu concepea să se despartă fiindcă acolo
se născuse, în încăperile alea trăiseră şi muriseră bunicii şi părinţii, se
adunaseră lucruri la care ţinea. În curte avea flori îngrijite cu drag, cres-
cuse dinastii de pisici, teiul bătrân o văzuse jucându-se cu păpuşi, învă-
ţând pentru examene, probând rochia de mireasă. Dormitorul ei cu
intrare separată păstra amintiri inavuabile, iar oglinda de lângă pat –
iradierea nurilor de odinioară. Îmi explicase, pe un ton puţin milog,
latura practică a traiului comun, convenabil pentru amândoi: dacă îmi
închiriez apartamentul şi-mi reiau vechea mea cameră, din pensiile
noastre şi banii de la chiriaşi o puteam duce mulţumitor. Se obliga în
schimb să mă hrănească sănătos şi să-mi respecte hachiţele când n-aş
fi avut chef de companie.
Încă ezitam, cântărind avantaje şi dezavantaje. Casa construită
la începutul secolului trecut îmi asigura liniştea de care n-avusesem
parte la bloc. Doar o singură cameră, salonul, era la stradă, restul clă-
dirii în formă de L şi mărginită în dreapta de calcanul orb al casei vecine
închidea o curte în care nu puteai fi văzut din afară. În ceea ce fusese
pe vremuri spălătoria, primul soţ al Ligiei amenajase încă o baie, fiindcă
îi displăcuse să împartă cu socrii closetul şi cada. Cel de al doilea soţ,
fiu de nomenclaturist, restaurase după Revoluţie toată casa şi instalase
o centrală termică, înainte de a-şi găsi o amantă mult mai tânără şi a
pleca definitiv cu ea în Noua Zeelandă. Poate şi din vina ei, Ligiei nu-i
rezistaseră căsniciile. Fusese o mare frumuseţe a Bucureştiului, toată
lumea întorcea capul după ea pe bulevarde când păşea pe tocurile înalte,
mlădiindu-şi trupul de şarpe felin, aşa că nu dusese lipsă de adoratori.
Adriana Bittel 81
Sentimentală, se îndrăgostea uşor şi ieşea dezamăgită din relaţii, fiindcă
abia după luni de convieţuire descoperea partenerilor defecte inaccep-
tabile. „Merit ceva mai bun“, îşi spunea, şi continua căutarea. Rămăsese
şi acum cochetă, îşi vopsea blond părul rărit şi nu concepea să iasă din
curte nefardată şi neparfumată nici până la piaţă. Prefera să nu mănânce
decât să renunţe la coafeză, cosmeticiană, pedichiuristă. Spunea că
asta îi susţine moralul. Continua să fie interesată şi de modă, o distra
să colinde magazinele şi să probeze, deşi hainele, pantofii şi poşetele
din dulapuri i-ar fi ajuns cu prisosinţă până la sfârşit.
Nesăbuinţa preocupărilor ei mă cam scotea din sărite (cu atât
mai mult cu cât soţia mea – care, e drept, nu semănase cu Brigitte Bardot,
ca Ligia – fusese sobră şi modestă, îşi transforma singură fustele şi îşi
deşira jachetele pentru a-şi tricota alte modele). Nu aveam însă cruzimea
să-i spun că hainele de adolescentă, pletele blonde, modul cum chico-
teşte şi se alintă în prezenţa unui bărbat sunt groteşti pentru o septua-
genară. Ştiam că îşi ignoră vârsta neverosimilă din acte, aşa cum evita
oglinda măritoare din baie în care se bărbierise soţul nr. 2 şi care i-ar
fi arătat păienjenişul de riduri. Aveam pentru ea, pe lângă afecţiune,
şi compasiune. Mi-era milă de cărnurile ei fleşcăite, lăsate la vedere de
maiou, de coapsele îngroşate puse în evidenţă de blugi, de ochelarii
de firmă aruncaţi pe nas şi de expresia fericită (sărise la propriu în sus
de bucurie) cu care primise parfumul Chanel cumpărat din avion la
întoarcerea din Canada. De fapt, continuam să jucăm din inerţie rolurile
asumate cândva – eu cel deştept, ea cea frumoasă –, deşi nu ni se mai
potriveau. Inteligenţa mea promiţătoare scăpătase în slujbe anodine,
farmecul ei sexy ajunsese o caricatură.
În lunga perioadă în care fiecare îşi văzuse de viaţa lui, păstrasem
o legătură superficială, cu telefoane şi vizite când şi când, la aniversări
de familie şi sărbători. Discuţiile şi întâlnirile cu Ligia mi se păreau pe
atunci previzibile. Abia când mi-am luat laptopul, televizorul, hainele

şi m-am mutat la ea, lăsându-mă convins că ar fi o soluţie acceptabilă
pentru ultima parte a vieţii, am descoperit că Ligia bătrână era o per-
soană contrariantă pentru bătrânul morocănos care devenisem. Mă
uimea cu buna ei dispoziţie permanentă, cum nu mai întâlnisem decât
la arieraţi. Se scula devreme, trezită de pisicile care-şi cereau hrana, şi
ieşea vorbind cu ele în curte, în cămaşă de noapte, să-şi inspecteze stra-
turile de flori. Pigulea uscături, uda cu furtunul, se extazia cu glas tare
de noii boboci şi vocea îi căpăta inflexiuni tandru-materne. „Iubitele,
frumoasele, miresele mele!“ li se adresa petuniilor şi cârciumăreselor,
„prinţesele lu’ mama!“ dezmierda orhideele de pe pervaz şi hârdaiele
cu trandafiri japonezi. Se lăuda că are mână bună la plante şi o încânta
să-şi facă de lucru cu ele, fiindcă „sunt atât de recunoscătoare, uite cu
ce splendori mă răsplătesc“. Aceeaşi plăcere i-o produceau şi ritualurile
igienice tacticoase – o auzeam fredonând în baie şlagăre din anii ’60.
Fusese o neobosită dansatoare, sufletul petrecerilor; chiar şi acum, când
auzea la radio muzică ritmată, o apuca frenezia, ţopăia şi tropăia cu
mâinile vâslind prin aer graţios-greţos, apoi se trântea pe fotoliu gâfâ-
ind îndelung. Nu-i păsa că e caraghioasă, se simţea bine.
Mă aştepta în fiecare dimineaţă cu un mic dejun dichisit, cu cele
două ceşti de porţelan subţire rămase din zestrea bunicii, chisea de
zahăr din cristal şi untieră de argint („brânzieră şi salamieră n-ai?“ –
o tachinam), păhăruţe de ouă şi pâinea prăjită aranjată ca o floare. La
cafea, se întindea să-i aprind ţigara dintre degetele manichiurate şi tră-
gea cu poftă din ea, „ah, ce bine!“, suflând apoi fumul, ca-ntr-un oftat
de plăcere. Se îmbrăca în fiecare zi cu alte combinaţii trăsnite şi pe la
11 pleca să-şi cumpere ziarul, lăsându-mi mie restul listei de alimente
şi detergenţi. N-o interesa din ziar nici politica, nici paginile de sport,
ci doar rubrica de necrologuri, pe care o parcurgea la masa de prânz
cu o satisfacţie compătimitoare când dădea de un nume cunoscut.
„Închipuie-ţi, era mai mică decât mine cu cinci ani!“ îmi spunea meste-
când cu poftă, apoi trecea la horoscop, nu numai al ei şi al meu, ci şi
Adriana Bittel 83
al foştilor soţi şi iubiţi. Se bucura când astrele nu le erau favorabile
acestora, deşi nici nu ştia dacă mai trăiesc.
În mod ciudat, obiceiurile astea tâmpite mi-o apropiau mai mult.
Nu atât însă cât să ne uităm împreună la televizor, cum ar fi vrut. Cum-
secădenia mea în ce o privea avea şi limite. Aşa că serile ni le petreceam
fiecare în camera lui, eu cu meciuri şi talk-show-uri care-mi ridicau
tensiunea, ea cu seriale nesfârşite cu doctori (între care neapărat şi unii
de culoare, asiatici şi hispanici), cu avocaţi (neapărat şi femei, evrei,
negri şi arabi buni), cu poliţişti (+ negri, asiatici, hispanici etc.). Mu-
trele lor familiare o asigurau că bolile vor fi vindecate, ticăloşii vor fi
încătuşaţi, dreptatea va învinge, îndrăgostiţii vor ajunge în pat şi fap-
tele bune vor fi răsplătite. Chiar în ceea ce mă priveşte era încredinţată
că făcuse o „faptă bună“. Mă agasa cu grija ei de a mă hrăni la ore fixe,
după sfaturi auzite de la nutriţionişti, de a-mi cârpi lenjeria, atât de
simplu azi de înlocuit, şi de a-mi scrobi cămăşile şi pijamaua. După ce
ridicasem tonul pe tema scrobelii şi ea izbucnise în plâns, renunţasem
să mai protestez, fiindcă vedeam câtă plăcere îi face să mă dădăcească,
să mă reclame, când vorbeam pe chat cu cei din Canada, că fumez prea
mult, că nu fac mişcare destulă, că refuz să „socializez“ cu prietenii ei.
Pârele erau primite de nepot cu o bunăvoinţă amuzată, precis ne con-
sidera pe amândoi senili. Observasem şi la alţi tineri (sau mai tineri
ca mine) acest gen de superioritate îngăduitoare, când nu tăioasă, de
parcă faptul de a se fi născut mai târziu ar fi fost un merit în sine. Poate
de aceea Ligia prefera compania unor foste colege de liceu, „fetele“ cu
care juca rummy sau canastă în fiecare sâmbătă în salonul nostru. În-
cercaseră să mă coopteze în distracţia lor, dar trăncăneala despre boli,
diete, nepoţi, excursii pentru seniori şi mai ales disputele lor politice,
cu poncife pătimaşe, mă plictiseau de moarte. Aşa că sâmbăta, pentru
care Ligia pregătea prăjituri de casă şi vin dulce, făceam pe mortul în
camera mea, navigând pe site-uri şi aşteptând ca babele să-şi termine

partida. Nici după plecarea lor nu scăpam, Ligia, excitată, ţinea să-mi
relateze bârfe care nu mă interesau, dar care ei păreau să-i alimenteze ener-
gia. Degeaba căscam ostentativ sau butonam tastatura, era de neoprit,
şi atunci mi se părea că făcusem o greşeală instalându-mă la ea.
Totul din jur, în cercuri concentrice, îmi crea un dezgust asfixiant,
de la neruşinarea şi prostia guvernanţilor la veselia Ligiei. Începusem
să iau somnifere şi mă trezeam buimac. Mi-era ciudă când dimineaţa,
la cafea, o vedeam întinzându-se voluptuos − „a-ahh, ce bine am dormit!“.
„Ah, ce bine!“ însoţea ca un refren mai tot ce i se întâmpla, de la o invi-
taţie la o petrecere la regăsirea papucilor, după ce umblase pe tocuri.
Mulţumită de sine era şi când reuşea, cu chiu, cu vai şi sâcâindu-mă
cu întrebări, să dezlege un rebus din ziar, exerciţiu despre care auzise
de la „fete“ că previne ramolismentul. Pe de o parte, îi invidiam tonusul
(erau zile când nici nu-mi venea să-mi părăsesc patul, din viitorul apro-
piat mi se părea că mă pândesc boli umilitoare şi tot ce puteam să sper
era binecuvântarea unui „subit“), pe de altă parte, o găseam deplasată
şi obositoare. Sentimentele mele pentru ea variau de la iubire la revoltă,
cu o fază intermediară de înduioşare. Înduioşătoare era, de exemplu,
când, înainte de a pleca la o sindrofie, venea să mă consulte, punându-şi
pe rând în faţă toaletele de pe două umeraşe: „Care rochiţă crezi că e
mai şic, asta, sau asta?“ Sau când se jura solemn „pe cuvânt de onoare“,
sau când îmi spunea „hai, fii cavaler şi ţine-mi paltonul“. Folosea cuvinte
şi expresii ieşite din uz, vestigii ale altui timp, dus odată cu generaţia
precedentă nouă. Înduioşătoare era şi naivitatea ei de a crede în reclame
şi de a-şi comanda crema de faţă sau suplimentele alimentare care-i
promiteau s-o aducă înapoi măcar la 50 de ani, când i se spunea că
arată de 40.
Trecuse deja un an de când locuiam împreună, curtea era plină
de frunze ude, dădusem drumul la căldură şi ceasurile, iar, înainte cu
o oră. M-au trezit, când încă nu se luminase, miorlăielile imperative
Adriana Bittel 85
ale mâţelor. Ligia nu era nici în bucătărie, nici în curte, iar pe masă ră-
măseseră resturile cinei. I-am bătut la uşă neliniştit, am ciulit urechile
şi apoi am dat buzna. Stătea covrig pe fotoliu, cu faţa schimonosită de
durere, şi plângea tăcut. Am chemat Salvarea şi am dus-o la spital,
unde, după investigaţii, mi s-a spus că trebuie operată de urgenţă.
Înainte de a fi luată la sală, mi-a făcut semn să mă aplec spre
targă şi mi-a şoptit: „Ah, ce bine, acum sunt pe mâini bune. Singurul
lucru care mă necăjeşte e că pe masa de operaţie, sub lumina puternică,
o să stau goală cu toţi bărbaţii ăia împrejur şi corpul meu nu mai e
chiar ce era. Să ai grijă de pisici şi de flori până mă întorc acasă. Îmi
dai cuvântul tău de onoare?“ Mi-am dat. A fost ultima convorbire cu
sora mea.
Dan Tăpălagă
Jurnalistul Dan Tăpălagă a fost redactor la Radio Europa Liberă şi BBC,

a avut succesiv funcţii de conducere la Evenimentul zilei, Cotidianul, Româ-
nia liberă, a fost consilier şi purtător de cuvânt al ministrului justiţiei
Monica Macovei. Din 2007 este editor-coordonator al site-ului HotNews.ro.
A predat cursuri de jurnalism politic. A publicat volumele Bulversarea
valorilor (2010) şi Dan Tăpălagă în dialog cu Daniel Morar: Preţul adevărului
(2012). Când Editura Humanitas i-a cerut o poză în care să arate vesel, în
ton cu tema acestui volum, Dan T. a trimis-o pe cea de faţă, însoţită de
mesajul: Din păcate, e maximum de optimism pe care-l pot afişa.
Fericirea de a călători cu maxi-taxi
Periferia Bucureștiului. Întreaga acţiune se petrece aici, în spaţiile mici și cam

înghesuite din rablele cu navetişti de pe ruta Pipera–Tunari. Pe scaunele
lor legate cu sârmă ca să nu se rabată spătarul, am trăit ani la rând, ca
la cinematograf, învârtindu-mă în caruselul cu emoţii, scene fruste de
viaţă, vibrante şi uneori dureroase.
Fiecare poveste în parte m-a umplut de fericire ca atunci când
eram mic şi, tupilat sub masă sau ascuns sub pat, spionam înfiorat de
plăcere discuţiile celor mari. Mă fascina să le ascult sporovăielile, dis-
cuţiile serioase sau taclalele duminicale, din care nu pricepeam mai
nimic. De atunci lucrurile nu s-au schimbat prea mult.
Am păstrat până azi plăcerea de a asculta respiraţia oamenilor,
de a scotoci pe chipurile lor după semne, de a le studia ticurile şi felul
de a vorbi, de a le ghici gândurile, de a contempla şi judeca lumea din
jur. Mă atrag destinele derizorii, fericirile şi nefericirile lor.
Împins de curiozitate şi dintr-o dorinţă stranie de a repara cumva
rotiţele stricate, mi-am vârât mereu nasul în treburile altora. Adoram
să desfac ceasuri, încercam să le înţeleg mecanismul, aşa că le făceam
bucăţele, dar nu mai ştiam apoi cum să le ansamblez la loc.
Din cauza asta m-am făcut ziarist. Mă pricep de minune la stricat
ceasuri, dar habar nu am să le repar. Nimic nu mă face mai fericit decât
scrisul, această miraculoasă putere de a re-crea universuri sau de a le
imagina doar.

Nu ştiu dacă azi înţeleg prea multe din lumea oamenilor mari,
dar seara, când ajung acasă, rupt de oboseală, cu maşina de navetă,
deschid Facebookul şi mă umple o bucurie aproape inocentă povestin-
du-le altora întâmplări cu şoferi hâtri şi călători ciudaţi. Cu toţii îşi
pun, fără să ştie, frânturi din viaţa lor în palma mea.
Petrică șoferul
Plină ochi cu navetişti gâfâind cu limba scoasă ca maidanezii la soare,
maşina aşteaptă de vreo zece minute în staţie. Deşi nu mai putea lua
călători, se încăpăţânează să stea pe loc, nemişcată, în amurg. Aşteptăm
cufundaţi într-o tăcere cleioasă, cu ochii holbaţi toţi în telefoane, când
un urlet răguşit sparge liniştea:
— Petricăăăăă, Petricăăăă!!! Hai că mi-e foameeee! Hai că nu am
mâncat nimic azi! Hai că murim asfixiaţi! Lasă-l şi pe ăla care vine în spate
să trăiască, să mai ia şi el un ban. Petricăăă, hai că azi n-am trecut pe la
şaormărie!
Par să se cunoască. Petrică tresare la volan, mormăie ceva
neinteligibil şi pune în mişcare, cu smucituri şi frâne, vagonul cu vite
flămânde. (18 mai 2017)
Un moment vesel
Am reluat naveta cu inima strânsă. Toate erau la locul lor, neschim-

bate: şoferul care conduce cu o mână în timp ce vorbeşte şi se înjură
la telefon cu colegii, putoarea de transpiraţie acră, izul de mucegai din
tapet, privirile bovine ale navetiştilor. Azi a fost însă ceva mai vesel.
Un grup de puştani râde strident, isteric, cu lacrimi, din orice.
Dan Tăpălagă 89
Mă-ta are faţa căcănie, izbucneşte una cu coadă de cal către unul
coşat, cu freză ca un mop. S-au spart de râs vreo cinci minute, cu feţele
congestionate. Boule! i-a strigat unul şoferului din goana maşinii în timp
ce-i tăia faţa microbuzului nostru. Am crezut că puştanii leşină, se zgu-
duia toată duba de la hăhăitul lor colorat, contagios, dureros de tânăr.
Mă dureau timpanele, parcă îmi bătea cineva cuie în cap la fie-
care chiţăit de şobolan strâns cu uşa. Am avut la un moment dat im-
pulsul să le zic mai tăceţi dracului din gurile alea spurcate, însă m-am
uitat la ceilalţi şi apoi din nou la mine însumi. Îmi vedeam faţa căzută
în geamul lateral, o acritură de om otrăvit cu ştiri din apocalipsa zilnică,
o faţă sleită, incapabilă să mai schiţeze un zâmbet.
Tăceam cu toţii bovin, negri de oboseală, fleşcăiţi ca de obicei,
roboţei uzaţi şi trişti. Niciodată nu s-a râs cu atâta poftă în cocina asta
pe roţi, mi-am zis în gând, şi am început să râd pe înfundate de râsul
lor. (5 mai 2017)
Pisica din mașină
Miorlăitul s-a auzit clar, o singură dată, când zdrahonul a intrat în

maşină. Am ciulit o ureche şi mi-am lungit uşor gâtul peste scaune.
Biata pisică, unde naiba o cară ăştia prin ger şi zăpadă? Chiar în dreptul
meu s-a mai jelit o dată prelung.
— Miaaaaaau!
— Pisică, piiis, pisuuu!
Am chemat-o insistent, dar creatura a refuzat să se arate. Unde
te-ai tupilat, diavoliţă mică? Am căutat-o din priviri pe interval, pe sub
scaune. Jivina nicăieri. Foindu-se şi ei, câţiva călători i-au zâmbit zdra-
honului, care înainta făcându-şi loc din coate. O fi bolnavă şi o duce
la spital. Stăpânul cu faţă pătrată şi umeri laţi pare chiar genul să umble
cu pisici în lesă. Dar unde-o ţine oare ascunsă? La al treilea miorlăit

ceva mai languros, ştiţi cum fac pisicile în călduri, a scos nervos telefo-
nul din buzunar.
— Să trăiţi şefu’, ajung şi io în zece minute. E trafic, da. Ajung.
Mi-am tras uşurel căciula pe ochi, fularul pe nas, m-am cufun-
dat în scaun şi am început să citesc ştirile pe telefon, torcând în căldura
din maşină. Cine a mai pomenit oameni cu mâţe în buzunar? (13 ianua-
rie 2017)
Dragoste de mamă
Urla din fundul microbuzului cu ochii scoşi din orbite. Sunetele stri-
dente răneau timpanele călătorilor ca un cui care zgârie tabla.
— Uaaa, uaaa, uaaaaaa!
Genul monoton, picătură chinezească, un mic terorist neobosit.
— Ssssst, cu mama, hai, râzi cu mama!
Bebeluşul claxona fără încetare, căţărându-se în părul femeii.
— Sssssst, ssssst, naaaani, naaaaani. Hai, râzi cu mama!
M-am refugiat în faţă, către şofer, am închis ochii. Răbdare de mamă,
nu le vom înţelege niciodată puterea de sacrificiu, eroismul, dăruirea.
— Uaa, uaaa, uaaaaa!
Micul terorist se căţăra deja pe perdelele microbuzului, întindea
mânuţele pe geamul umed.
— Da’ ce dracu cauţi, fă?
Şi atunci s-a făcut subit linişte. Mi s-a părut că vocea mamei,
răguşită şi brutală, s-a înfipt ca un piron în capul bebeluşului, care a
amuţit. Ne târam cu toţii, la sfârşitul zilei, într-o conservă pe roţi, către
casele noastre de la marginea Bucureştiului. (21 februarie 2017)
Dan Tăpălagă 91
Alb și negru
În maxi-taxi, seara târziu. Înghesuiţi ca sardelele în dubiţa plină ochi,
ne târâm încet, în coloană. Maşinile rulează prudent pe drumul înghe-
ţat, pe lângă nămeţii ridicaţi pe trotuar. Stau în picioare, pe interval,
lângă doi care fac conversaţie light, de seară.
— Mamă, ce papagal ăla din faţă! Mă urcam pe el, îi dădeam cu
farurile de-l lua toţi dracii. Hai, bă, mişcă-te-n morţii mă-tii!
— Mmmm. Ha?
— L-am făcut pe unul în spume. Se târa tot aşa, ca ăştia, la mişto.
M-am ţinut după el până la poliţie, l-am prins la intrare. I-am dat să mă
ţină minte. I-am zis: vrei să mergi la poliţie, na de-aici! Şi i-am mai tras
câţiva pumni în cap.
— Hmmm.
— Ştii cum merge Opelul ăla luat de la bulgari? Singur. Se dă ne-
vastă-mea cu el, dar acu’ l-a şifonat. L-a luat pe unul din spate. Să vezi ce
omor i-am dat şi ei.
Şterge geamul repede cu mâneca şi face nişte semne cu degetele
către leşinatul care virează stânga. Întorc capul, nu mai vreau să-i văd,
să-i aud. N-am mai mult noroc nici cu vecina de scaun din dreapta mea.
O doamnă între două vârste vorbeşte la telefon de un sfert de oră, tare,

să-i audă tot microbuzul necazurile domestice cu Nesimţitul.
— Nesimţitul a plecat azi-dimineaţă fără să tragă uşa după el. A
lăsat-o aşa, deschisă larg, pe gerul ăsta, auzi! N-a zis nimic, un bună dimineaţa,
ceva. Şi-a pus palma în cur şi a plecat. Câte şcoli o fi având el, două facultăţi,
draci, dar să ieşi aşa din casă ca un nesimţit… Putea să închidă măcar uşile
alea. N-am văzut nesimţit mai mare ca el în viaţa mea, pe cuvânt!
Vorbeşte mult, tare şi repede, la fel ca şoferul, care a început să
se intereseze peste umăr de soarta victimei anonime din trafic,

blestemând în gura mare toţi blegii din faţa lui. Suceşte ca un apucat
de volan în stânga şi-n dreapta. Mă holbez în gol, pe geam, la zăpadă,
prin geamurile aburite, în timp ce ne bălăngănim ca nişte saci cu cartofi.
E încă frumos, aproape feeric, cu scânteiuţe şi sclipici. Fleaşca şi mocirla
n-au inundat încă peisajul. Văd alb în faţa ochilor, doar prin cap îmi
zboară nişte gânduri negre. (10 ianuarie 2017)
Povești de dragoste
Stătea cu două plase de rafie la picioare lângă un puşti cu ochelari şi
cu servieta în poală. Trecut bine de a doua tinereţe, avea o căciulă cu
urechi legate sus şi vorbea atât de tare, încât se auzea până în faţă, la
şofer. Vorbea doar el, bătrânul, aplecat către puştiul care nu apuca să
zică un cuvânt.
— Dacă nu vrea, ce-ai, bă, cu ea? Ce, eşti poliţie? Tragi de ea? Şi ne-
vastă-ta, dacă nu mai vrea, găseşte altul. Bagă divorţ de tine, ce să mai vor-
bim. Da’ una care… gagicu’ cu gacica? O laşi în pace, dă-o-n pizda mă-sii. O
laşi în pace şi gata. Eu sunt bărbat adevărat. Am avut pârghiile mele nece-
sare. Când am văzut că nu mai merge socoteala, nu am insistat deloc. De ce?
Să mă desconsidere? Să zică ea pe undeva, să se laude în lume că mă rog de
ea? Io sunt orgolios, bă. Păi, dacă a vrut ea, n-am mai vrut io. Lasă-mă, domne’,
în pace! Tu cu viaţa ta, io cu viaţa mea. Da’ nici vorbă să scuip, să zic vorbe
necuviincioase. Adică am fost un bărbat adevărat. Adevărat bărbat! Impe-
cabil! De nota zece am fost. Io aşa sunt. Nu caut să fac dragoste cu sila cu
cineva. Aia nu mai e treabă, aia e găinărie. Măgărie! Înseamnă că ăla e un
bărbat laş, un bărbat de nimic, care face treburile astea. Se roagă de ea! Dă-o
dreacu’! Şi dacă se roagă ea de mine nu mai vreau io! Sunt al dracu’, rău,
sunt clonţos! Orgolios!
Eram înconjurat de multă dragoste şi tandreţe în maşina plină
ochi de navetişti sfârşiţi. Puţin mai în faţă, un el şi o ea, foarte tineri
Dan Tăpălagă 93
amândoi, se conversează cu voce joasă. Love is in the air. El, puţin cam
prea supărat pe viaţă:
— I-am zis că vreau s-o ţin în pat, să-i dau de mâncare cu linguriţa.
Să nu facă nimic, să-i duc tava în fiecare zi, ca la o prinţesă. Stai, fă, acolo!
Stai că-ţi dau io de mâncare. Da’ ştii cum o bag în pat? Nu ţi-am zis. Îi rup
picioarele după ce-o prind cu ăla din Obor!
Ordine în spaţii mici
Fac naveta cu maxi-taxi de vreo zece ani. Iau 445 către Tunari de la gura
de metrou Pipera. Mă înghesui într-un microbuz jegos, cu geamuri
care nu se închid bine şi uşi legate cu sârmă. Stau de multe ori în pi-
cioare. Mă număr printre ăia foarte puţini care cer bilet. Se întâmplă
câteodată să uit din cauza oboselii sau din cauză că mintea îmi zboară
la subiectele mele.
În seara asta am cerut bilet şi i-am spus şoferului că microbuzul
e plin de călători înghesuiţi ca vitele în picioare, că nu mai e loc şi că
dacă mai îndeasă un singur om în maşină sun la 112. Deja punea în pe-
ricol siguranţa călătorilor, stăteam călare peste şofer.
Cineva se căţărase cu fundul pe bord deoarece nu mai avea loc
în altă parte. Şoferul m-a recunoscut că sunt ăla cu gură mare şi a
pornit în silă, vorbind ca de obicei la telefon. Trebuie să-i vedeţi cum
vorbesc la telefon în timp ce ies în intersecţii, trec calea ferată sau taie
calea vreunui şofer. Cu autobuzul plin, se înjură ca la uşa cortului cu
ceilalţi şoferi de maxi-taxi cu care nu reuşesc niciodată să se coordoneze.
O doamnă între două vârste m-a asigurat că degeaba fac gât,
pentru că nu se va schimba nimic. Buluciţi ca oile în microbuz, ceilalţi
mă priveau în tăcere cu un amestec de milă şi resemnare, în timp ce
filmam scena cu telefonul. Un tânăr şi-a făcut loc din coate să coboare
pe la jumatea drumului. Când a ajuns în dreptul şoferului, mi-a

aruncat-o din mers, peste umăr: Auzi, bre, ăştia nu ştie că aşa-i la noi?
Dacă nu-i place, să ia taxiul!
Am apucat să-l întreb dacă nu s-a săturat să călătorească în halul
ăsta, claie peste grămadă. Tânărul m-a invitat din nou să iau taxiul
dacă-mi pute cu maxi-taxi. Din nou tăcere adâncă. M-am scurs pe un
scaun care se golise, legat de celălalt cu bandă adezivă ca să nu se rabată
pe spate.
Cu un fel de ghem strâns în stomac, mi-am lăsat mâinile să curgă
pe lângă corp, privind în gol printr-o pâclă apoasă care mi se lăsa încet
pe ochi. Am mai auzit doar cum şoferul s-a adresat unei femei de lângă
el, clătinând din cap:
— Îi duci acasă şi tot ei face gălăgie…
Mi-am amintit în timp ce scriu toate astea că, în altă zi, alt şofer,
unul cam dubios şi foarte vorbăreţ, a oprit la Mega Image-ul de la in-
trarea în Pipera ca să-şi facă cumpărăturile, lăsându-ne pe toţi cu gura
căscată în maşină. Când s-a întors cu plasele pline, microbuzul a izbuc-
nit în urale. Am aplaudat şi am plecat mai departe hohotind sau mă-
runţind din buze, după caz. (9 iunie 2016)
Roata de aur
Din faruri ţâşneau jerbe de lumină cu scântei multicolore, eşapamen-
tul arunca în aer miresme de tuberoze. Maşina fără călători se apropia
silenţios. Strălucea în soarele dimineţii, roţile de aur sclipeau în soare.
Frânele cântau jazz, şoferul în blugi, sacou şi cravată fredona rock. S-a
oprit în staţie într-un nor de praf auriu, uşile automate s-au deschis
lin, cu scările rulante coborând automat lângă bordură.
— Bună dimineaţa. Unde mergeţi? m-a întrebat zâmbind politicos.
— Cât mai departe, i-am spus. De ce nu v-aţi prezentat mai de-
vreme, la program? De ce veniţi după ce pleacă toţi din staţie şi nu vă
mai aşteaptă nimeni pe aici?
Dan Tăpălagă 95
— N-am mai luat navetişti niciodată până cum, domnule, mi-a
răspuns binevoitor. Rareori ne avântăm prin locurile astea. Unde duce
drumul, domnule, unde doriţi să mergeţi?
— Nicăieri. Ne vom întoarce mereu aici, la periferie. Vom ocoli
oraşul în cerc, ne blocăm oricum în ambuteiaje şi nu văd cum putem
avansa.
Am păşit pe scara rulantă pierzându-mă într-un nor răcoros şi
parfumat. Orbit de reflexele barelor nichelate, am avansat pe intervalul
bine ventilat, mirosind a brăduleţi de pin. Din tavanul pluşat, din
boxele fixate deasupra scaunelor îmbrăcate în catifea albastră cu steluţe
galbene, picurau versurile mele preferate. Răsturnat în scaunul încălzit,
cu căştile pe urechi, am închis ochii. Ascultam Queen: Love of my life,
you’ve hurt me/ You’ve broken my heart and now you leave me/ Love of my
life can’t you see/ Bring it back, bring it back/ Don’t take it away from me,
because you don’t know what it means for me.
Am întins mâinile în aer după dragostea vieţii mele, disperat
s-o ating, s-o strâng în braţe, s-o sărut peste tot cu patima adolescentului
ameţit de primele atingeri. Maşina zbura deja peste cartier, peste
ambuteiaje şi semafoare stricate, aluneca peste acoperişurile acoperite
de rouă. Eram doar eu şi şoferul, stăpânii cerului, plutind fără ţintă
deasupra marelui oraş inundat de soarele dimineţii. Aveam în sfârşit
o maşină de călători doar pentru mine, toată la dipoziţia mea, cu muzică
bună şi aer condiţionat. Ţineam pleoapele închise şi pumnii strânşi.
Ameţit de plăcere, am urcat tot mai sus. Norii alergau pe lângă
geamurile îngheţate, în timp ce roţile de aur trimiteau săgeţi de lumină
în zările albastre, în cea mai frumoasă zi din viaţa mea.
Jean A. Harris
Jean A. Harris s-a născut, cum spune chiar ea, „cu prea mult timp în urmă“,
în New York. A fost marcată de atentatul asupra lui Kennedy, de asasina-
rea lui Bobby Kennedy, de războiul din Vietnam, de revoltele studenţeşti
de la Columbia şi de prietenii părinţilor săi, „care ar fi putut sta la baza
serialului Mad Men“. A absolvit New York University şi are un doctorat
în literatură britanică şi americană de la Rutgers University. A scris două
romane şi este coautor al unei biografii a lui Freud. De când a venit în
România, a fost directorul site-ului The Observer Translation Project şi a
publicat numeroase traduceri, printre care romanul lui Norman Manea
Captivi (Captives). Locuieşte cu soţul ei, Liviu Nicolescu, în satul Drăghici
din Argeş. Nu duce dorul Statelor Unite, dar şi-ar dori să aibă mai mult
timp pentru grădinărit.
Ce ţară mișto e România!
Traducere din engleză de Florin Bican
România este o ţară cât se poate de mișto și, dacă aud pe cineva că-mi zice
„păcat că-i populată“, urlu. Sau chestii gen: „Suntem hoţi – am rămas
corupţi de pe vremea fanarioţilor.“ Mă scuzaţi, oameni buni, dar nu
sunteţi chiar în halul ăsta de nasoli. De acord, mai dai şi peste câte-o
jigodie, dar România nu-i The Evil Empire. Vreţi un nume pentru boala
naţională? Sunteţi fraieri, fraţilor! Înghiţiţi prea multe. Cei mai mulţi
dintre voi nu prea reuşesc să se prindă de mecanismele specifice prin
care sunteţi traşi în piept, dar în general ştiţi că sistemul funcţionează
după principiul „alba-neagra“. Unii dintre cetăţenii voştri, care vor
rămâne anonimi, ajung, fireşte, la concluzia că se merită să-şi tragă
măcar o parte din ceea ce li s-ar cuveni de drept prin tot felul de mici
găinării, ceea ce nu ajută de fapt pe nimeni. În mare, această practică
dă economia peste cap şi mai şi dă-n cap respectului de sine la nivel
naţional.
Și totuşi. Toate astea se pot repara prin educaţie şi prin asimilarea
conceptului de Enlightened Self-Interest – interesul personal elevat la
rangul de slujire dezinteresată a comunităţii. OK, vă bântuie încă
mahmureala tranziţiei şi a epocii comuniste şi a reîntoarcerii la daci,
dar, recunoaşteţi, oameni buni – în afara locului de muncă sunteţi dră-
guţi. Frumoşi. Talentaţi. Iubitori de muzică. Prietenoşi. Peisajul este
spectaculos, iar mâncarea – de milioane. Atunci de ce să nu fiţi fericiţi
în România? Ar putea fi mai rău. V-aţi putea trezi în Statele Unite
discutând despre bombe termonucleare.

Cât despre noi – am venit în România dintr-un fel de speranţă
disperată. Pe-atunci era epoca lui Clinton şi, în toată prosperitatea aia,
era ceva de sfârşit de lume. Spiritul New Yorkului era pe ducă. În pe-
rioada aceea, gaşca mea din tinereţe obişnuia să facă în week-end un
circuit. Consta dintr-un tur al barurilor, unde ascultam poeţi cu plete,
ca John Ashbury, recent decedat, şi Alan Ginsberg, sau pe Ann Sexton,
care citea în faţa unor săli ticsite la St. Adrian şi St. Marks, în zona Bo-
wery din Manhattan sau într-un local din zona rezidenţială, Gene-
rosity’s. Contribuiam toţi cu bani pentru ţigări şi băutură la Max’s
Kansas City („sediul“ lui Lou Reed şi al grupului Velvet Underground),
ne uitam la filme – şi la oameni – la „Fabrica“ lui Andy Warhol. Eram
studenţi. Scriam în presa underground. Protestam. Ieşeam în stradă.
Și-apoi, tocmai când eu mă retrăsesem temporar să fac un copil,
aproape toţi membrii amărâtei noastre găşti au crescut peste noapte
şi au priceput adevărul despre Che şi Mao. Aveam toţi slujbe pe cât de
serioase, pe atât de presante. Dintr-odată, eram şi noi la fel de artificiali
şi de superficiali ca Clinton: am încercat o dată, da’ n-am tras în piept.
Poate că absenţa noastră nu era aşa o catastrofă, dar de Manhattan se
cam alesese praful. Nu mai era un oraş pentru folosinţa generală, cu
fabrici şi locuinţe amestecate de-a valma, cu adolescenţi din clasa de
mijloc, care mergeau la licee publice, cu ceea ce în România s-ar numi
„magazine mixte“, de unde-ţi puteai cumpăra ziare, bomboane, ţigări,
cărţi poştale. Nicidecum!
Acum oraşul aparţinea tipilor şmecheri şi pe-nară-trăgători de
pe Wall Street. Imobilele se Trump-etizau. Locuinţele de odinioară se
fiţoşeau şi se închiriau la preţuri de nu-ţi venea să crezi. Vechile prăvălii
fuseseră înlocuite cu papetării de fiţe. Acum nu mai exista nici urmă
de clasă muncitoare. Adolescenţii albi mergeau la şcoli private. Lecturi
de poezie? Mă laşi? Doar nu vrei să sperii clienţii… Strada 42 – zona
cu felinare roşii, oameni buni – fusese restaurată de ziceai că eşti în
Disneyland. Piaţa de Peşte Fulton fusese închisă pentru că puţea. Era
Jean A. Harris 99
aiurea să mergi la petreceri cu foştii hipioţi, între timp absolvenţi de
facultăţi, care aderau la principiile corectitudinii politice, se limitau
strict la un-pahar-pe-seară, nu-şi mai încăpeau în piele de satisfacţie
şi, în subconştient, erau nişte ipocriţi şi nişte mincinoşi. Mai rău decât
toate astea, dar parte integrantă din ele, democraţii renunţaseră la ve-
chea lor organizare la firul ierbii şi la vechile lor alianţe, pierzându-şi
astfel dimensiunile şi vitalitatea bazei lor tradiţionale în toată America.
Noii democraţi erau prea aseptici şi high-tech ca să se mai raporteze
la ea, iar dreapta conservatoare lua captivă clasa muncitoare, privată
de drepturi de către economia serviciilor şi fraierită să voteze împo-
triva propriilor sale interese, asemenea altor votanţi, mai în vârstă şi
mai puţin educaţi, dintr-o ţară pe care o ştim cu toţii, nu-i aşa? Dacă
te uitai bine, puteai vedea cum se apropie un tsunami populist, un vot
de o prostie zdrobitoare în favoarea statului roşu.
De aici venea disperarea. Dar explorările preliminare şi nostalgia
ne dădeau speranţe. Totul a început cu o mică idee de investiţie pe care
au avut-o nişte prieteni. La Bucureşti afacerile imobiliare se arătau foarte
promiţătoare. Toţi românii pe care-i cunoşteam la New York cumpărau
apartamente. Da’ noi ce cusur avem? s-au molipsit şi nişte prieteni de-ai
noştri. Soţul meu şi cu mine, în ceea ce ne privea, tot cumpăraserăm
şi vânduserăm case în Statele Unite, aşa că prietenii ăştia ne-au rugat
să venim cu ei pe post de consultanţi, pentru că, nu-i aşa?, patru capete
judecă mai bine decât două. Și ne-au mai şi jurat că la Bucureşti o să
fie distracţie. Acu’ să umbli după apartamente în toiul lui februarie
poate nu întruchipează ideea de distracţie a oricui. Cu toate astea, vor-
bitorii de română de la New York au trimis e-mailuri şi au contactat
agenţi imobiliari de la faţa locului.
Ajunşi acolo, alţi prieteni ne-au plimbat peste tot cu maşina şi am
văzut apartamente splendide, nu chiar în centru, şi apartamente splen-
dide şi periculoase (risc seismic 2). Și ieşind noi dintr-un apartament

foarte drăguţ, pe care prietenii noştri nu-l cumpăraseră, cum am pus
piciorul în Strada Speranţei, acoperită de polei nins, am căzut şi, după
cum s-a dovedit mai târziu, mi-am rupt mâna. Dar nu ne-am lăsat –
am căutat mai departe şi, în final, am găsit un apartament pe vremuri
foarte frumos, renovat într-o oarecare măsură după gustul îndoielnic
al epocii, central de nu se poate, cu două dormitoare, două băi, living,
birou, bucătărie. Am crezut toţi că prietenii noştri n-o să aibă nici o
problemă să-l închirieze cuiva. Din acel moment nu-mi mai amintesc
detaliile – durerea era cumplită şi limba complet străină –, dar ştiu că
a trebuit să tot dăm ture pe la bănci. În ziua când trebuia să se încheie
tranzacţia, a cincea vertebră lombară a soţului meu a început să-şi facă
de cap în asemenea hal, că nu-şi mai putea trage şosetele în picioare.
Eu, la rândul meu, nu-mi mai puteam mişca braţul drept. Ne-am îm-
brăcat cu eforturi coordonate de întrajutorare reciprocă, un exerciţiu
de gimnastică pe care nu l-a filmat nimeni, deşi păstrez amintirea de
neşters a piciorului soţului meu în aer, în timp ce fiecare dintre noi
încerca să ghideze o şosetă cu o singură mână. Stricându-ne de râs, i-am
ajutat pe prietenii noştri să ridice suma în numerar de la bancă, deoa-
rece proprietarul se afla în imposibilitate de a primi suma prin transfer
bancar. După aia, speriaţi de hoţi, protejând cu trupurile noastre o
valiză cu bani, am luat un taxi până la notar, am băut câte-un scotch,
l-am urmărit pe cel care vindea apartamentul numărând bancnotele,
secondat de socri – şi prietenii noştri şi-au văzut visul cu ochii. Când
am ieşit de la notar, afară cădea lapoviţă.
Pentru că nu era altceva de făcut decât să sărbătorim sau să ur-
lăm de durere, am luat un taxi până la restaurantul Burebista şi am
pus de-o petrecere. Acolo, la un ţambal de zile mari şi un vin de Segarcea,
i-a lovit extazul pe prietenii noştri. Erau apropitari. Pe bune! Poate că
asta le va suna ciudat românilor care nu au locuit în Statele Unite. Sunt
obişnuiţi cu felul în care se fac lucrurile aici, unde, până de curând,
Jean A. Harris 101

ipotecile erau aproape necunoscute. În State, în ciuda aparenţelor,
nimeni nu este, practic, proprietarul casei în care locuieşte. Nici măcar
cei suficient de bogaţi să-şi cumpere o casă cu banii jos nu iau în con-
siderare această alternativă, din motive fiscale care au de-a face cu
scutirile de taxe. De asemenea, nimeni nu termină de achitat suma la
bancă, din aceleaşi motive. Numai că, dacă loveşte recesiunea şi-ţi
pierzi slujba, nu mai poţi plăti afurisita de ipotecă şi banca îţi ia casa.
Este exact ce s-a întâmplat cu 1,2 milioane de familii americane în 2008–
2009. Un asemenea lucru nu li se mai putea întâmpla însă prietenilor
noştri, care acum erau proprietari. Aveau să aibă oricând un acoperiş
deasupra capului. Cu o Fetească neagră şi un ţambal, părea o cale ideală
de a fi fericit în România.
Planul prietenilor noştri de a da apartamentul cu chirie n-a ţinut.
Se făcuse aprilie. Era într-o sâmbătă. Tocmai îmi scosesem ghipsul. Soţul
meu era sătul până peste cap de slujba lui. Amândoi voiam să încercăm
un alt stil de viaţă. Discutam despre asta înainte să ne îmbrăcăm pentru
o petrecere care se anunţa foarte mişto: poeţi emigraţi din Rusia, scrii-
tori în trecere, gaşca noastră de români, votcă şi chitare. Americani
nenaturalizaţi – unul: eu. Eram în mod clar făcuţi pentru Europa şi
Balcani. Soţului meu îi era dor de acasă aşa cum le e românilor ajunşi
în străinătate. Aşa că am făcut o propunere susţinută de calcule favo-
rabile şi adoptată cu unanimitate de voturi. La petrecere n-am mai ajuns,
spre eternul nostru regret, şi, dragă cetitoriule, am închiriat noi aparta-
mentul cu pricina. Și am fost fericiţi acolo.
Totul a început, desigur, cu poveştile soţului meu. Mama lui fu-
sese poetă şi redactor al unei reviste literare. Soţul meu crescuse într-o
casă frecventată asiduu de nume legendare. Mulţi, foarte mulţi din
generaţia aceea muriseră. Știam că scena literară se schimbase radical
după ’89. Dar ştiam şi că în România boema continua să trăiască
bine-mersi şi ştiam că ne vom face prieteni. Ziceţi că eram duşi cu
capu’? Aşa e…

Aşa au crezut şi noii noştri vecini. De fapt, toată lumea – în afară
de cumnata mea, de poetul Cezar Ivănescu şi de horoscopul meu. De
cum dădeau cu ochii de noi, ne şi-ntrebau: „Da’ ce dracu’ aţi căutat aici?“
Cea mai faină reacţie a venit din partea unei vecine care a coborât până
la apartamentul nostru special să ne verifice. Casa scărilor era în beznă
când a sunat la uşa noastră, pentru că, fără ca prietenii noştri, apropitarii,
să fi avut habar, de ani de zile neisprăviţii noştri de colocatari nu
reuşiseră să se organizeze pentru a plăti factura comună la electricitate.
Acolo, ca în multe alte locuri din oraş, spiritul apartenenţei la comu-
nitate tindea spre zero barat. Toţi locatarii aveau lumină pe proprietatea
personală, dar casa scării adăsta într-o lumină crepusculară pe timp
de zi şi într-o beznă desăvârşită pe timp de noapte. Acel zero barat era
şi explicaţia faptului că liftul şi interfonul nu funcţionau, iar lumea
escalada scările la lumina telefoanelor mobile. Dar, când am auzit so-
neria, ne-am chiorât pe vizor şi am deschis uşa, ca să dăm cu ochii de
vecina noastră, iluminată sporadic şi radiind pal sub razele celularului.
În ruptul capului nu ne-ar fi păşit în casă. Necum să ne treacă pragul.
Ne-a întrebat direct: „Sunteţi americani?“ „Da“, i-am răspuns noi. Ve-
cina şi-a făcut cruce şi s-a refugiat înapoi în beznă. Mare păcat. N-am
apucat să-i spun că pot să zbor şi nu-mi văd faţa în oglindă.
Am montat un bec cu senzor ca să ne călăuzească spre aparta-
mentul nostru de la etajul întâi. A fost perioada în care ne-am cumpărat
mobilier de la Hanul cu Tei şi am aruncat patul care venise cu aparta-
mentul, cu tot cu cele două lebede de plastic, angajate într-un perpetuu
ritual nupţial. A fost perioada unor lungi plimbări, a explorării gangu-
rilor şi a legării unor relaţii de prietenie cu mai multe pisici. Practic,
în Bucureşti nimeni nu se uită în sus. Trotuarele sunt mult prea peri-
culoase. Dar dacă te lupţi cu o nouă limbă, opintindu-te să-l citeşti pe
Eliade cu ajutorul dicţionarelor şi descoperi Strada Mântuleasa, atunci
ţi se deschide o întreagă lume plină de detalii, cum ar fi, de exemplu,
un grup de capete gotice ornamentale, care duc într-un gang îngust şi
Jean A. Harris 103

veşnic jilav din vechiul Bucureşti – erau în mod clar demonii care dau
cu muci în fasolea oraşului, la fel de malefici ca garguii urbani ai lui
Dickens.
Cea mai mare bucurie din perioada bucureşteană a fost să traduc
şi să cunosc scriitori. Nu intenţionasem niciodată să traduc. Lucrurile
au decurs de la sine. Îmi cumpărasem încă din Statele Unite câteva
cărţi pentru studiul limbii române. Primele cuvinte pe care am învăţat
să le spun au fost următoarele:
Eu sunt obosită, încântată, supărată, grăbită, contrariată, bolnavă.
Prima lecţie din volumul întâi introducea în forţă formule cât
se poate de utile din punct de vedere cultural. O vizită la biroul unui
director decurgea după cum urmează:
A. Cine este domnul acela? Este domnul Ionescu?
B. Da, domnule, este domnul Ionescu, directorul companiei Astra. Cine
sunteţi dumneavoastră?
C. Eu mă numesc Eugen Cristea. Sunt constructor.
D. Îmi pare bine. Eu sunt secretara. Domnul director este ocupat acum.
Vă rog să reveniţi după-amiază.
Ceea ce făcea să se justifice termeni ca supărată, contrariată şi
obosită şi îl motiva pe soţul meu să mă înveţe formule alternative, ca:
Nesimţitule, avem o programare acum, ori nu? urmată prompt de Futu-ţi
paştele mă-tii, care, la momentul respectiv, era mai dificil de analizat
sintactic. Dar, în mare, m-am prins care era ideea. Volumul doi era
deja un text academic serios. Imaginaţi-vă uluiala mea când am aflat
că nu se zice mama la copilu’ ăla, aşa cum învăţasem de la menajera
noastră, ci mama copilului ori mama acelui copil. Vajnicul volum doi mai
scăpa însă şi câte o gafă. Astfel, am aflat pe pielea mea că nu se zice
niciodată cartea lui Cristina, aşa cum recomanda manualul, ci numai
cartea Cristinei, după cum insista familia mea din România în termeni
lipsiţi de orice echivoc.

Aşa că, supărată, grăbită, contrariată, m-am apucat să citesc basme.
Dacă vrei să înveţi o limbă, citeşte ca un copil, mi-am zis. Exerciţiul
s-a transformat curând într-un maraton cu dicţionare şi cărţi de
gramatică. Aveam un vocabular sărac şi o sintaxă sporadică, ceea ce
mă obliga să-mi notez absolut tot, ca să pot avansa de la o propoziţie
la alta. Începutul basmului Tinereţe fără de bătrâneţe şi viaţă fără de
moarte a ieşit cam aşa:
It happened once as never before-y, ‘cause if it couldn’t be true, it wouldn’t
make a story, about the time when the poplar tree made berries and
the willow tree broke out in cherries, when bears began to brawl with
their tails, and wolf and lamb, unfurling their sails, threw arms around
each other’s necks and kissed each other with brotherly pecks, when
flees put on horseshoes boldly – ninety-nine iron weights on one leg
only –, then jumped right up to the sky in its glories, and they only did
it to bring us stories:
About the time when flies wrote themselves on the wall,
And he’s a big liar who doesn’t believe this at all.
(A fost odată ca niciodată; că de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de
când făcea plopşorul pere şi răchita micşunele; de când se bă-
teau urşii în coade; de când se luau de gât lupii cu mieii de se
sărutau, înfrăţindu-se; de când se potcovea puricele la un picior
cu nouăzeci şi nouă de oca de fier şi s-arunca în slava cerului de
ne aducea poveşti; de când se scria musca pe părete, mai min-
cinos cine nu crede.)
Am arătat câtorva persoane acest exerciţiu, să văd dacă făcusem greşeli
şi, spre surprinderea mea, am aflat că făcusem o traducere. Atunci mi
se părea, cum mi se pare şi acum, că încercasem să sparg un cifru. Dar
aşa, din aproape-n aproape, oamenii au ajuns să apeleze la mine pentru
a traduce ce scriseseră. Din câte ştiu, mai există trei traducători literari
Jean A. Harris 105

din română în engleză, dar când am început eu mai era şi un al patrulea,
un profesor american care nu vorbea româna nici cât să comande o
cafea sau să se facă înţeles într-un taxi. Jongla cu cuvintele şi sensurile
care i se furnizau într-o engleză aproximativă şi făcea din ele un poem
în engleză. Am fi râs, dacă n-ar fi fost de plâns. Haz de necaz, un alt
mod de a te distra în România.
Dacă până aici încă nu a venit vorba despre cât de frumoşi, ta-
lentaţi, iubitori de muzică şi prietenoşi sunt românii, nici despre
frumuseţea peisajului şi mâncarea de milioane, este din cauză că nu
am povestit cum e să ieşi din Bucureşti. Ar trebui să fii fraier să nu
bagi de seamă ce faine atracţii culturale oferă oraşul: operă, orchestre
simfonice, Festivalul Enescu, teatre de calitate, lecturi de poezie, lansări
de carte, edituri, presă culturală, târguri de carte, librării (destul de
rare în afara oraşelor principale), o scenă de muzică alternativă, restau-
rante, cafenele, terase, shopping, fascinante proteste împotriva corup-
ţiei, o splendidă arhitectură istorică, mare parte din ea având nevoie
de lucrări masive de restaurare, centre medicale atrăgătoare (dacă îţi
permiţi să plăteşti pentru sectorul privat) şi, în ceea ce mă priveşte,
prieteni minunaţi. În Bucureşti există mistere, o poezie decadentă a
paraginii, care te îndeamnă la scris. Ar fi greu să nu fii fericit cu toate
acestea, dar, cum spun turiştii despre New York, e splendid să fiu aici,
dar n-aş vrea să locuiesc aici.
Lucrul cel mai rău în Manhattan este că totul costă atât de mult –
mâţa blândă zgârie rău –, dar la Bucureşti nu o mâţă, ci un tigru umblă
să-ţi bea sângele. Iernilor bucureştene le datorez un braţ rupt care a
necesitat o intervenţie chirurgicală pentru a fi reparat şi un metatars
fracturat pe motiv de polei, care m-a băgat o lună în ghips. Al doilea
metatars fracturat îl datorez îngrozitoarei stări în care se află perma-
nent străzile. Care a fost oare ultima picătură? Câinii vagabonzi – par-
don, comunitari, femeia fără adăpost care făcea caca în scara blocului,

imaginea dezolantă a blocurilor care se părăgineau la loc imediat după
renovare, ţevile sparte, meşterii care păreau că nu mai vin? Nu ne ţi-
nea nimic în Bucureşti. Ca atâţia români citadini, am moştenit şi noi
o casă la ţară.
Acum locuim la poalele dealurilor subcarpatice. De pe pajiştea
noastră se vede Piatra Craiului. Avem o casă cu curte în sat şi, la capătul
unui drum de ţară, nişte pământ în luncă. Pe dealul din faţa casei avem
o livadă de pruni. Mama soţului meu şi sora ei s-au născut amândouă
în casa unde locuim noi acum. În copilărie, soţul meu îşi petrecea verile
aici. Prima dată când am venit în vizită, locuind încă în State, n-aveam
de gând să ne stabilim aici. În prima zi când am sosit, ne-am aşezat pe
terasă cu cumnata mea. Din senin, s-a făcut coadă la noi la poartă –
oameni care credeau că n-o să-l mai vadă niciodată pe Liviu după ce
s-a stabilit în America, în ’89. Această manifestare de afecţiune faţă de
soţul meu, faţă de părinţii şi bunicii lui, a durat ore-ntregi, pentru că,
în ciuda firilor lor gregare, rudele, prietenii şi vecinii au considerat că
o asemenea ocazie solemnă necesită discuţii între patru ochi. Ce s-a
discutat nu ştiu în întregime. Lui Liviu i-a fost greu să-mi traducă tot
ce vorbea cu oamenii. Dar, aflând că urma să ne căsătorim, femeile din
„neam“ mi-au făcut cadou o variantă locală a costumului popular, bro-
dată cu albastru şi auriu. Farmecul dulce-amărui al diasporei: să fii
inclusă într-un neam care nu uită.
Toate acestea s-au întâmplat cu ani de zile înainte să ne aşezăm
în această casă. Pe atunci îmi făceam griji în legătură cu felul în care
mă vor accepta localnicii. Griji inutile, după cum s-a dovedit. Când
nu am de lucru, îmi place să mă plimb către luncă, de-a lungul râului.
Cel mai frumos e către asfinţit, când se întorc vacile şi caprele de la
păşune. La început femeile mă opreau să mă întrebe: „Pe cine cauţi?“
Prin satul nostru nu vezi prea des necunoscuţi. În tonul lor se simţea
preocuparea de a-şi proteja satul. Alert întotdeauna, Liviu mă învăţase
Jean A. Harris 107

să răspund: „Sunt din neamu’ Dojeilor.“ Repetam asta ca un papagal,
după care pe faţa lor înflorea un zâmbet. „Știm cine eşti. Eşti măritată
cu dom’ inginer. Tatăl lui a fost doctor şi a luat-o pe una din neamu’
lu’ Tuţa. Io ţi-s verişoară de-a treia. Am casa sus pe deal.“
Un vecin, nea Ion, Dumnezeu să-l odihnească, m-a învăţat să joc
hora, într-un an, de Paşti. Am jucat afară, în jurul mesei. Tanti Viorica,
nevasta lui nea Ion, se ocupa de chiuituri. În prima zi rece după ce
ne-am mutat, tot ea m-a învăţat meşteşugul nepreţuit de a face focul.
Oamenii din sat ne aduc ouă, cârnaţi, gemuri, lapte, bucăţi impresio-
nante de carne când se taie porcul, brânzeturi de casă, ţuică, flori. Am
fost naşi la o nuntă. Dar acum am început să mergem şi la înmormân-
tări. Asistăm la ultimele suflări ale Evului Mediu. Când va muri satul
acesta, lumea va fi mai ştearsă. Dar când ieşi din Bucureşti, nici nu poţi
număra casele nou construite – o explozie din Piteşti până în Mara-
mureş. Asistăm la naşterea unei clase de mijloc. În zona noastră au
început să se stabilească medici şi avocaţi. Cu muncitorii din diasporă,
care au adus atâţia bani acasă, capătă contur viitorul nostru politic şi
social. Atât de departe de New York şi de mofturile de acolo, ajungi să
cam tânjeşti după o clasă de mijloc, dar asta rămâne-ntre noi.
Vlad Zografi
© Emanoil Marcu
Vlad Zografi a studiat fizica la Universitatea din Bucureşti şi şi-a susţinut

doctoratul în fizică atomică la Universitatea VI din Paris. În 1995 a renunţat
la prima profesie; a devenit redactor la Editura Humanitas, unde se ocupă
şi azi de colecţia de ştiinţă, cu siguranţă fără rival pe piaţa românească
de carte. A tradus (împreună cu Vlad Russo) piesele lui Eugène Ionesco,
a colaborat la câteva volume tematice colective, a postat articole de analiză
politică. Dar, mai ales, a scris piese de teatru, din care unele au fost puse
în scenă. După Toate minţile tale (2011), cel mai recent volum de teatru, a
publicat eseul Infinitul dinăuntru (2012) şi romanul Efectele secundare ale
vieţii (2016, Premiul Observator Cultural Lyceum).
Falsul eu
Nu știu ce înseamnă fericirea. E un cuvânt foarte mare – cei din specia mea
privesc cu neîncredere cuvintele mari, au tendinţa să le dinamiteze, să
facă din ele cuvinte manevrabile, sau să le evapore, să lase în urmă
ceva infinit – cum altfel să-i zic? –, oricum, ceva mut. Am crezut că
ştiu ce înseamnă România, dar acum îmi dau seama că nici asta nu ştiu
prea bine, aşa că mă văd silit să recurg la un compromis: e vorba aici
de o bulă de Românie care mă înconjoară, observabilă pentru unii,
inobservabilă pentru alţii şi, hotărât lucru, netranslatabilă. Aş putea
spune „România mea“, însă nu-i a mea, în sensul că n-o posed. Mai
mult, fiind produsul memoriei, ea cuprinde simultan cu egală fidelitate
şi empatie tot timpul trăit.
Revin la fericire, o dinamitez, rămân cu bucuria – şi nu-mi pot
reprima o remarcă: în albaneză, înrudită prin strămoşi cu limba dacilor,
bukur înseamnă „frumos“. Prin urmare, despre bucurie e vorba, despre
starea în care ţi se deschide înainte frumosul. Ceea ce mi se pare în-
dreptăţit, odată ce Schiller n-a scris (şi Beethoven n-a compus) An die
Fröhlichkeit, ci An die Freude. Mi-am luat toate aceste precauţii cam pe-
dante pentru a extrage din memorie patru episoade trăite în bula mea
de Românie.
*
Cred că mi-am atins apogeul artistic şi intelectual la cinci ani. Pictam
copios, imaginam maşini zburătoare, îmi spuneam poveşti, construisem

un mic instrument muzical la care exersam ceva semănând probabil
cu muzica japoneză, dar, mai ales, având norocul unei imense terase
descoperite, mult mai mare decât apartamentul propriu-zis în care
locuiam destul de înghesuiţi, priveam cerul. Stăteam întins pe spate,
strângând puţin pleoapele ca să mă uit la soare, până când îl vedeam
şi dacă închideam ochii, rămânea o imagine rotundă care-şi schimba
culoarea la comanda voinţei mele. Apoi norii. Fără să-l fi citit pe Shake-
speare, le atribuiam continuu identităţi aleatoare, erau armata mea
răspândită deasupra lumii. Petrecând ore în şir pe terasă, ajunsesem
să deosebesc fiecare nuanţă a luminii, dobândisem o pricepere pe care
aveam s-o pierd mai târziu, odată cu ceea ce acum, lipsit de orice încli-
naţii mistice, numesc izgonirea mea din rai.
*
Noi, cei admişi la Facultatea de Fizică din Bucureşti în 1979, am avut
parte de un serviciu militar foarte dur la Câmpina. În prima săptămână
de armată, din o sută câţi eram toţi teriştii (soldaţii cu termen redus,
adică nouă luni, fiindcă intraserăm la facultate), zece au făcut apen-
dicită şi au fost operaţi în condiţii precare, iar unul avea să moară în
primăvara lui ’80 din cauza tratamentului aspru. La început mi-a fost
imposibil să dorm, slăbisem, aveam cearcăne adânci, eram mereu
buimac – în fine, spun toate astea nu pentru a impresiona, ci ca să
lămuresc cadrul în care mi-am petrecut toamna lui ’79. Dimineaţa,
după înviorare şi micul dejun, trebuia să facem curat „pe sectoare“.
Fiecare avea sectorul lui, al meu era în dormitor – spălam cu cârpa pe
jos. (Sergentul avea o vorbă: „Vreau s-adorm în foşnet de cârpe“, dar,
sigur, asta era valabil seara, când dicta pedepse suplimentare, „perso-
nalizate“ sau „customizate“, cum s-ar zice acum.) Ferestrele dormito-
rului dădeau spre dealurile Boboliei (de unde, în aplicaţiile militare,
atacau întruna duşmani invizibili), cele mai frumoase dealuri pe care
Vlad Zografi 111

le-am văzut vreodată toamna. Mă ridicam din cimentul podelei,
spânzuram cârpa de calorifer şi priveam pe fereastră. Aveam în faţă
un joc al culorilor – de la verde închis la verde pal, gălbui, galben, roşu
palid, roşu aprins, roşu închis, arămiu –, un mozaic aiuritor. Bucuria
dura până suna goarna pentru adunarea pe platou, atunci luam cârpa,
găleata, mă descotoroseam de ele şi coboram în grabă scările.
*
Pe 21 decembrie 1989, la ora prânzului, mă aflam pe Bulevardul Ma-
gheru, lângă intersecţia cu Jules Michelet. Văzusem ce se întâmplase
la mitingul din faţa CC-ului şi pornisem pe străzi molfăind speranţe
şi spaime. Bulevardul era blocat de un cordon de militari înarmaţi, iar
grupul manifestanţilor se întindea spre Piaţa Romană. Stăteam pe
trotuar şi mă uitam la ei. A venit la mine un coleg de serviciu, mi-a
şoptit „Se-mpute treaba“ şi a trecut repede mai departe. Manifestanţii,
tineri (unii mai tineri ca mine), dar nu numai, strigau „Jos Ceauşescu!“.
Am ezitat, mi-era frică. Am stat pe trotuar un timp – cât? un minut?
două? trei? Pe urmă m-am strecurat pe lângă cordonul de militari,
m-am aşezat în primul rând. Am strigat. Și nu mi-a mai fost frică.
*
Veniseră la mine nişte prieteni, era vară, noaptea târziu, beam, ascultam
muzică, discutam, puneam la cale nu ţara, lumea întreagă. Eram îm-
brăcat în tricou şi şort, în picioare aveam şlapi – deh, era foarte cald.
Mă ambalasem, cred că vorbisem exagerat de mult – obicei reprobabil
spre care mă trage alcoolul. Am mai fi rămas împreună, însă eram cu
toţii obosiţi, aşa că prietenii mei s-au sculat cu greutate, i-am condus
în antreu, apoi în holul blocului, la lift, şi uşa s-a trântit în urma mea.
Bineînţeles, n-aveam cheia la mine. Prietenii mi-au zâmbit uşor miraţi,

fără să priceapă bine ce se întâmplase, unii au luat-o pe scări, alţii s-au
urcat în lift şi au coborât. Am sunat. Se auzea slab ţârâitul, însă fără
nici un efect. M-am proptit cu palma de sonerie – un ţârâit continuu
care parcă se dilua. Nu mai ştiu cât am stat aşa. Pe urmă mi-a venit
ideea să cobor în stradă. Trebuie să fi fost două şi jumătate noaptea.
În colţul diametral opus al intersecţiei era un magazin nonstop, printre
primele apărute după ’90. Problema era că între mine şi magazin se
lăţea o haită de vreo zece-cincisprezece maidanezi care dormeau. Am
riscat: m-am strecurat printre ei, nici acum nu-mi explic cum am izbutit
să nu-i trezesc. Și am intrat în magazinul în care dormea cu capul pe
tejghea o femeie de vârstă mijlocie, corpolentă. S-a trezit, s-a speriat.
Am încercat s-o lămuresc că nu sunt criminal, nici măcar hoţ, dar, tre-
buie să recunosc, nu arătam grozav în tricoul meu spălăcit, în şort şi
şlapi. Operaţia asta mi-a luat destul timp, mai ales că vorbeam împleticit
şi explicaţiile mele erau confuze. Totuşi, până la urmă, păstrând o
distanţă sigură faţă de mine şi cu un aer crispat, a acceptat să mă lase
să folosesc telefonul de pe tejghea. Eram încântat la gândul că-i voi
dovedi imediat inocenţa mea. Am format numărul, se auzea în cască
ţârâitul, se tot auzea, se tot auzea. Nimic. Ea mă privea circumspectă,
eu mă simţeam oribil de vinovat. Când expresia ei a devenit cruntă, am
închis. Am rămas un timp în tăcere. Pe urmă am rugat-o să mă lase să
mai încerc o dată – şi n-a fost simplu s-o conving. Am sunat iarăşi, ace-
laşi ţârâit repetat inutil. Am stat cu receptorul la ureche până am simţit
că privirea ei mă face să explodez. Am închis şi am rămas din nou tăcut
în faţa tejghelei. Mă simţeam umilit, dar ceva din mahmureală se
risipise. „Mai lăsaţi-mă să încerc o dată“, i-am zis. „Vă rog să plecaţi!“
Mi s-a făcut milă de spaima ei, aşa că am ieşit. Cu o dexteritate moto-
rie care şi azi mă uimeşte, am reuşit cumva să mă strecor încă o dată prin
haita maidanezilor adormiţi, am intrat în bloc, am urcat cu liftul. M-am
sprijinit cu palma de sonerie până am amorţit. Și m-a pufnit râsul. Mă
Vlad Zografi 113

simţeam expulzat nu din casă, ci din mine, devenisem o fantomă eufo-
rică. M-am aşezat pe treptele de ciment şi am contemplat situaţia. Am
savurat-o timp de vreo patru ore. Pe la şapte dimineaţa am sunat iarăşi.
Mi s-a deschis.
*
Povestind episoadele astea, capăt despre mine o imagine în care nu
mă recunosc. În realitate, nu sunt nici pe departe atât de curajos, de
sensibil sau de meditativ. Bunul-simţ mă trage de mânecă şi-mi pune
în faţă grozăvii şi umilinţe petrecute în momentele de nebucurie,
momentele cele mai frecvente din viaţă, alcătuind substanţa ei – în
ele, într-adevăr, mă recunosc. Constat că bucuria, schija de fericire pe
care am acceptat s-o manevrez, mă falsifică, e ca un concert cu Simfo-
nia a IX-a de Beethoven la care am intrat din pură întâmplare, fiindcă
afară a izbucnit pe neaşteptate o ploaie torenţială, iar eu sunt în blugi
şi tricou, cu pantofii găuriţi.
Clotilde Armand
Cu o bunică înrudită cu Jean Giraudoux şi cu alta având o ascendenţă

nobiliară, franţuzoaica Clotilde Armand a studiat ingineria la École centrale
de Paris şi la Massachusetts Institute of Technology. În SUA l-a cunoscut
pe matematicianul Sergiu Moroianu, cu care s-a căsătorit. S-a stabilit
pentru prima oară cu familia la Bucureşti în 1999. A ocupat funcţii
manageriale tot mai importante în SUA, Franţa, Germania şi România.
A devenit cunoscută românilor odată cu implicarea ei politică şi câştigarea
primăriei sectorului 1 al capitalei… pentru o noapte. În acelaşi an, 2016,
şi-a publicat cartea autobiografică Am ales România: Povestea mea. Clotilde
Armand e iremediabil îndrăgostită nu numai de numeroasa ei familie
franco-română, ci şi de ţara ei de adopţie.
Dimineaţa unei bucureștence
Îmi place Bucureștiul, orașul în care trăiesc. Sunt multe lucruri cum nu ar
trebui să fie, dar sentimentul sincer pe care-l am dimineaţa, când mă
trezesc şi mă uit la telefonul mobil să văd ceasul şi agenda pe ziua
respectivă, când mă duc apoi la bucătărie şi găsesc coşul plin cu fructe
pe masă şi în frigider bunătăţi simple, e un sentiment puternic de
libertate. Simt acelaşi lucru când aterizez la Otopeni după decolarea
de la acel aeroport parizian inuman, Charles-de-Gaulle, unde dacă nu
vii cu patru ore mai devreme ratezi avionul şi rămâi singur cu frustrarea
ta în mijlocul a mii de oameni indiferenţi, înghesuiţi ca nişte oi în
dreptul filtrelor pentru securitate sau a altor barbarii. Poate părea
paradoxal, dar resimt mult mai mult solidaritatea unei comunităţi în
acest Bucureşti, cu toate neajunsurile lui, decât într-o societate bine
rodată şi deja inumană, care se aproprie încet, încet de minunata lume
nouă a lui Aldous Huxley.
Astăzi m-au trezit păsările. Bucureştiul este un oraş în care convie-
ţuiesc fiinţe umane şi animale. Probabil că aşa a fost mereu. Îmi ima-
ginez totuşi că fenomenul a fost amplificat de noii bucureşteni veniţi
în timpul lui Ceauşescu sau mai târziu, în timpul lui Iliescu (epoca
post-revoluţionară pe care încă o trăim). Orăşeni de nevoie, strămutaţi
direct de la ţară în capitală, ei rămân încă puternic ataşaţi de pământ,
de plante, de animale. Sunt oameni care simt în toată fibra lor nevoia
de a vedea flori şi vegetaţie în jur, de a respira mereu „aer curat“, cum

se spune în România, ca şi cum ar fi, în mod evident, o nevoie de bază
a omului. Simt nevoia să aibă animale care împărtăşesc soarta lor de
fiinţe vii într-un mediu urban inamic: câini, pisici, găini, ba chiar şi
porci – în centrul Bucureştiului! Această legătură cu animalele e un
lucru pe care l-am învăţat de când am devenit româncă, este un cadou
pe care l-am primit cu dispreţ şi dezgust la început, înainte să fiu şi eu
„domesticită“, precum o sălbatică ajunsă într-o lume de simbioză între
oameni şi animale. Încet, încet, am ajuns să înţeleg acest sentiment –
sub ochii ironici ai copiilor mei, care îşi amintesc de primele mele reac-
ţii de femeie cu aere de superioritate. Acum prietenii mei din Franţa
nu mă cred când le povestesc că în primele noastre zile de vacanţă
ne-am ocupat să găsim pe cineva care să aibă grijă de motan, după ce
a fost „repatriat“ acasă de la finii noştri, unde săracul nu se adaptase
şi stătea traumatizat, ca o mumie speriată, sub pat. Zilele dinaintea
plecării fuseserăm mai preocupaţi de soarta câinelui nostru maidanez,
un câine după imaginea noastră, simpatic, plăcut, dar modest şi ne-
pretenţios (nu se spune „aşa câine, aşa stăpân“?). Doream să fim siguri
că îi va plăcea la „pensiunea completă“ unde l-am cazat, la o mătuşă
de-a noastră. Cum am putea să nu avem grijă, săracele animale au şi
ele un suflet! Aşa îmi spune noua mea cultură românească. Viaţa în
România mi-a dăruit această descoperire.
Am deschis fereastra spre curte şi am respirat aerul încărcat de
energie din acest Bucureşti unde pomii încă supravieţuiesc – în timp
ce la Paris au murit de mult. Bucureştiul are în timpul primăverii un
miros puternic, pe care eu şi fetiţele mele îl urmărim pe străzi cu nasul
ridicat, adulmecând ca nişte feline care se duc după o pradă. Este un
miros foarte specific, care pentru noi e al Bucureştiului, aşa cum un
anumit miros este al casei Bunicii. S-ar putea să fie de la mâna-Maicii-
Domnului, căreia în franceză i se spune, mai puţin frumos, chèvrefeuille.
Aşa este Bucureştiul: surprinzător, neaşteptat la fiecare pas, cu mi-
rosurile lui, cu arhitecturile lui diferite, cu stilurile lui neacordate, cu
Clotilde Armand 117

ţevile de gaz şi cutiile de electricitate improvizate. După ce turiştii au
făcut turul capitalelor renovate impecabil şi cu o estetică fără greş,
unde bunul-gust şi banii sunt vizibili la fiecare colţ, vin la Bucureşti,
oraşul-amestec între New York (în privinţa firelor vizibile), oraşele din
sudul Italiei (pentru resturile de decoraţiuni la fiecare pas), Rio de
Janeiro (pentru spaţiile urbane abandonate) şi Marrakesh (pentru
praful omniprezent). Totul într-un singur oraş, plin de farmecul ope-
relor de artă începute, neterminate, prăfuite şi refolosite pentru o între-
buinţare de moment. Vin aici pentru a simţi viaţa, improvizaţia,
prioritatea dată momentului prezent, şi nu viitorului.
În faţa ferestrei noastre, în spatele copacilor sălbatici din curte,
care fac deliciul pisicilor şi copiilor din cartier, se vede o casă mică, unde
trăieşte o doamnă bătrână care strânge pe balconul ei obiecte de toate
felurile. Are probabil o traumă psihologică ce o împinge să nu arunce
nimic şi să acumuleze pentru cazul în care ar veni din nou timpuri de
război sau de stalinism. Pe mine mă deranjează foarte mult, estetic
vorbind, acest spectacol dezolant din faţa ferestrei mele, un fel de
groapă de gunoi pe un balcon. În fiecare zi mă gândesc la doamna
aceasta şi-mi imaginez că trăieşte o mare îngrijorare ori de câte ori
caută printre comorile ei ceva de care vrea să se asigure că n-a dispărut,
iar apoi, uşurarea când găseşte obiectul căutat. Un tip de emoţii pe
care le-aş numi ridicole… De aceeaşi natură ca deciziile celor bogaţi
de a-şi construi piscine în faţa vilelor, pentru ca în fiecare zi să le procure
o emoţie vană. Avem cu toţii obsesiile, slăbiciunile, trăirile noastre ri-
dicole, şi trebuie să recunoaştem că Bucureştiul are această calitate:
ne arată natura umană brută. O vedem, o simţim, o păţim, fără să
căutăm mult sub o pojghiţă de civilizaţie, fără să trebuiască s-o des-
cifrăm citind Comedia umană a lui Balzac – mereu actuală în Franţa
contemporană, cea cu bătrâni zgârciţi, tineri manipulatori, femei
ingrate, copii risipitori, parveniţi de toate felurile, producători de
zgomot!

Mă întorc de la fereastră spre casă şi, chiar dacă soţul meu mă cri-
tică adesea pentru că risc în mod egoist să le trezesc pe fetiţe, mă duc
în camera lor şi mă uit la ele. Fetiţa noastră cea mică doarme cu pisica în
braţe. Este o româncuţă adevărată. A moştenit de la mine, sunt sigură,
ajutată de tot ce vede în fiecare vară în Franţa – casele şi castelele vechi
din piatră seculară, mobilierul stil cu linii perfecte, armonioase –, o
atitudine discret-elegantă, un spirit critic, ba chiar revoluţionar, cu
toate că în genele ei stă scris clar că, deşi unele lucruri trebuie schim-
bate, altele se cuvin păstrate. A moştenit şi certitudinea că viitorul de-
pinde de ea, că viitorul ne aparţine, aici ca şi în altă parte, cu un pic de
voinţă şi de energie. Dar simt în ea influenţa şi sângele unei românce
care s-a născut şi trăieşte aici, în ţara românească. Mă surprinde când
găsesc în ea fibra oamenilor de la ţară, şi asta datorită bonei noastre,
care se ocupă de ea de când s-a născut şi care a ştiut să-i transmită, aşa
cum făceau doicile aristocraţilor de pe vremuri, tot ce are România mai
frumos: iubirea faţă de natură, umorul, veselia şi chiar ceva din atitu-
dinea de simpatie vicleană a oamenilor de la ţară, superstiţiile şi des-
cântecele lor misterioase! Plăcerea ei cea mai mare este să se ducă cu
bona acasă la ea, într-un sat din Teleorman. Ştie tot satul, fiinţele umane
şi animalele, cunoaşte fructele şi legumele după timpul lor şi tot ce
este legat de fiecare anotimp. Ştie să se plângă de vreme şi să-şi bată
joc uşor de vecin, ştie cine poate să dezlege ploile şi cine e blestemat. Şi
cel mai important: acolo, în sat, această copilă este regină, pentru că
în România copiii sunt în mod absolut regii acestui popor, atât de
iubiţi, chiar idolatrizaţi, sunt mulţi dintre ei! Totul le este permis, bă-
trânii scuipă şi râd la fiecare pas de-al lor, vor să-i atingă ca pe nişte
dumnezei! Dacă în Franţa este o fetiţă care trebuie să asculte de părinţi,
de bunici, de străbunici şi să-şi respecte locul de copil, în România
este promovată la rang de domniţă – şi nici măcar cel mai sus-pus om
nu poate să-i facă vreun rău acolo, într-un sat din Muntenia!
Clotilde Armand 119

Fiul nostru îmi face semn că vrea să plece. Dacă doresc să-l îmbră-
ţişez înainte să iasă pe uşă, trebuie să vin repede, pentru că se grăbeşte…
se duce la şcoală cu metroul şi face aproape o oră până acolo. Nu se
plânge, pentru că se simte bine în Bucureşti, la fel ca şi surorile lui. Le
place autonomia de care se bucură, faptul că se pot descurca singuri,
că pot să se ducă singuri la şcoală, la prieteni, la activităţi, fără ca noi
să tremurăm de teamă că li se întâmplă ceva rău şi să fim tot timpul
în spatele lor. Este o şansă rară, pe care copiii nu prea pot s-o aibă în
marile oraşe, unde în general rata de criminalitate este mult mai ridi-
cată decât în Bucureşti. Copiii sunt încântaţi pentru că se simt integraţi,
simt că aici este lumea lor, au acea percepţie infantilă care te face să
vezi lucrurile bune şi să fii fericit. Copiii, chiar şi tinerii, nu au, evident,
problemele adulţilor. Au alte motive de fericire sau de supărare. Fiul
nostru este recunoscător României pentru că, de la întoarcerea din
Franţa, poate să lucreze liniştit la informatica lui. Aici este încurajat
şi sprijinit, ceea ce nu s-ar fi putut întâmpla la o şcoală din Franţa. Din
acest motiv, România i se pare o ţară unde eşti liber şi, în plus, poţi să
faci performanţă. În fiecare dimineaţă, pleacă foarte mulţumit spre
şcoală şi-mi transmite şi mie ceva din mulţumirea lui. Nu e nici o
tensiune în scurta noastră despărţire de dimineaţă. Am încredere că e
pe un drum bun.
Pe agenda mea sunt notate câteva probleme administrative pe
care trebuie să le rezolv astăzi. Îmi provoacă un sentiment confuz, între
bucuria că am la îndemână un succes uşor de realizat şi teama că mă
pot lovi, după împrejurări, şi de un eşec. Totuşi mulţumirea, chiar
incertă, câştigă, pentru că e prea mare bucuria perspectivei pe care o
deschide: entuziasmul soţului meu când va vedea că am rezolvat nişte
probleme care păreau, în ochii lui, mai dificile decât teorema lui Fermat.
Va fi mai mult decât o simplă satisfacţie, va fi o victorie care îi va lumina
ziua! Ţine aproape de miracol să văd cât de uşor devine el fericit pentru

o simplă hârtie ştampilată la un ghişeu. Acum trebuie să recunosc că,
prin ricoşeu, mă face şi pe mine fericită obţinerea acestor hârtii. Cu
mulţi ani în urmă, când locuiam în America, ni s-a întâmplat să dis-
cutăm, cum am mai povestit, despre ce ar trebui să salvăm mai întâi
dacă un foc ne-ar distruge casa de lemn din New England, o casă în stil
tradiţional, cum sunt casele din jurul Bostonului. Spre surprinderea
mea, Sergiu îmi răspundea mereu că hârtiile administrative din Ro-
mânia sunt cele mai preţioase, în timp ce eu aş fi preferat să salvăm
anumite obiecte personale sau de artă. Astăzi tot nu aş adopta răspun-
sul lui, dar sunt fericită că am posibilitatea să trăiesc un sentiment de
mare realizare numai obţinând nişte hârtii administrative. Sunt socie-
tăţi occidentale care au un sentiment de gol, de nerealizare, de plicti-
seală, de absenţă a scopurilor pentru care să lupţi, cărora li s-a spulberat
orice urmă de motivaţie şi nu au mai găsit, din nefericire, decât o ultimă
soluţie – drogurile, de la cele medicamentoase la cele dure. Noi avem,
iată, fericirea simplă şi sănătoasă a micilor victorii cotidiene în lupta
cu administraţia românească! Chiar dacă aceste demersuri adminis-
trative s-au mai îmbunătăţit, ele rămân, prin trauma acumulată din
epoci trecute, o sursă infailibilă de satisfacţie. Ca pe un dar nemeritat,
îmi păstrez aceste probleme de rezolvat pentru mai târziu, acum trebuie
s-o duc pe mezina noastră la şcoală.
Şcoala este aproape de noi, iar copiii noştri merg pe jos şi se în-
torc tot pe jos de la şcoală. Dimineaţa, profit totuşi de faptul că Bucureş-
tiul este un oraş unde încă se mai poate circula pe alocuri cu maşina
şi o duc pe fetiţa noastră la şcoală în câteva minute. Trăim încă în altă
epocă: de la Belgrad până la Paris, locuitorii marilor oraşe au renunţat
cu chiu, cu vai, obligaţi de situaţie, la maşinile proprii. Au fost nevoiţi
să aleagă: ori locuiesc în oraş şi iau transportul în comun, pentru că nu
mai pot să-şi parcheze maşina pe stradă, ori locuiesc în suburbie şi ţin
maşina parcată pe trotuar în faţa unor case-şablon. Mulţi bucureşteni
Clotilde Armand 121

nu mă cred când le explic că parizienii au renunţat la maşină, în timp
ce noi continuăm să trăim încă în epoca maşinilor. Chiar dacă recu-
perăm destul de rapid toate tranziţiile prin care a trecut civilizaţia
europeană, suntem în acest domeniu încă în urmă. Se va întâmpla
însă destul de repede: vor apărea permise de rezidenţi, care vor fi mai
întâi gratuite, dar apoi se vor plăti şi, în câţiva ani, bucureştenii vor
înţelege, unii cu o mare frustrare, că a trecut vremea maşinilor personale.
Aşa că luaţi lucrurile în sens bun. Profitaţi de ziua de astăzi, când ma-
şina poate încă să facă parte din familie, şi nu regretaţi progresul care
o va elimina, pentru că până la urmă nu ne dorim altceva decât să fim
un oraş mare, modern şi civilizat, cu aer curat!
În maşină, spre şcoală, e momentul meu privilegiat cu fetiţa
noastră cea mică. O învăţ o fabulă de La Fontaine, textul original, chiar
dacă este un pic dificil. Oricum, copiii au o memorie extraordinară. Aşa
am făcut deja cu patru copii. Când eram mai harnică, am reuşit să o
învăţ pe una dintre fetiţele noastre 11 fabule pe de rost! Mezina ştie
deja Corbul şi vulpea, fabula cea mai cunoscută de copii, a cărei semni-
ficaţie deplină mi-a scăpat până în momentul în care am intrat în
politică: „toţi măgulitorii trăiesc pe spinarea celor care îi ascultă.“ A în-
văţat şi fabula cu broasca ce vrea să fie la fel de mare ca un bou. Ştie şi
Greierele şi furnica („acum joacă dacă poţi“), care i se pare firească, dar
regretă că furnica nu este mai simpatică. Acum repetă Lupul şi câinele,
care o învaţă că e mai bine să fii numai piele şi os, dar liber, decât gras
şi sclav! Ne concentrăm pe vocabularul din secolul al XVII-lea, felul
cum sunt construite versurile şi, sigur, pe mesajul care va ajunge, acum
sau mai târziu, până la sufletul ei.
Ca pentru toţi părinţii, să-mi duc copilul la şcoală este o mare plă-
cere, umbrită totuşi de o urmă de teamă. Ce-mi hrăneşte primul senti-
ment? Fericirea simplă de a fi mama unui copil sănătos, un copil care
se duce bucuros să primească ceea ce-i putem oferi cel mai de preţ:

cunoştinţe, educaţie. Fericirea de a ţine de mână un copil care are
nevoie de mine, căruia i-am asigurat tot ce se poate: uniformă, caiete,
cărţi, o şcoală unde se simte bine, în care să aibă şansa lui în acest
început de viaţă. Fericirea de a vedea cum copilul meu se înţelege bine
cu ceilalţi, pe care-i salută, cu învăţătoarea lui, pe care o ascultă, dovadă
că se va integra mai departe în societate şi va şti să fie împlinit. Ferici-
rea de a vedea că societatea noastră, a adulţilor din acest oraş, este în
stare să ofere generaţiei viitoare o şcoală sigură, veselă, respectată,
ştiind câţi copii de pe acest pământ nu au acces la şcoli la fel de bune.
Umbra de teamă vine din conştiinţa că nu vom fi prezenţi noi,
părinţii, când copilul nostru va avea, poate, nevoie de noi, chiar şi la
şcoală. Ne separăm mâinile în faţa intrării şi o las pe fetiţa mea să se
ducă mai departe, să urce scările singură şi, aparent, sigură pe ea.
Rămân cu întrebările. Va şti copilul nostru să facă faţă la obstacole, la
dificultăţile vieţii, aşa cum încep încă de la şcoală? Îmi răspund singură
că nu trebuie să-l supraprotejăm, pentru a-l putea ajuta să devină un
adult curajos, care va şti să-şi afirme valorile, să lupte când va fi necesar,
chiar dacă asta va însemna să se expună la pericole. Însuşi copilul
trebuie să fie cel care va acţiona mai târziu pentru a face un bine sau
pentru a nu accepta inacceptabilul, sigur pe el, plin de iubirea primită
de la noi, părinţii, aleşi de Dumnezeu pentru el.
În curtea şcolii, bodyguardul vede îngrijorarea de pe faţa mea.
E un om bun la suflet şi îmi reaminteşte că se află aici pentru a avea
grijă de ea şi de ceilalţi copii. Îl salut, recunoscătoare că mă înţelege.
În general, am impresia că bodyguarzii sunt oameni de treabă, mul-
ţumiţi când pot să ajute, să fie de folos, aşa cum ne-au dat nouă o mână
de ajutor când maşina a rămas cu ferestrele deschise într-o noapte cu
furtună. Dimineaţa am găsit nişte saci de plastic lipiţi de caroserie pen-
tru a evita o inundaţie în maşină. Bodyguarzii din România sunt un
exemplu de economie socială cum întâlneşti la tot pasul în Japonia.
Clotilde Armand 123

Acolo, oamenii care doresc să muncească îşi găsesc un loc de muncă
chiar prost plătit şi numai pe jumătate justificat, dar se integrează în
societate, arătând că sunt utili. În România, rolul bodyguarzilor este
să ne ajute să-i simţim în siguranţă pe copiii noştri. Ştiu tot ce se în-
tâmplă, sunt ochii şi mâinile comunităţii pe stradă. Parisul a pierdut
mult de când au dispărut portarii, înlocuiţi parţial de interfoane – chiar
dacă rata de şomaj este de 40% pentru tinerii fără facultate. Derbedeii
au avut astfel cale liberă. Doar imobilele de lux şi-au păstrat portarul,
mereu extrem de apreciat. Din acest punct de vedere, bucureştenii se
pot lăuda cu echivalentul vieţii de lux de la Paris!
În drumul înapoi spre casă, ascult radioul. Nu avem televizor acasă
pentru că vrem să scăpăm de farmecele sale, adică de puterea lui de
hipnotizare şi, bineînţeles, de manipulare. Ţinem să ne păstrăm creierul
nespălat! Exagerez un pic, nu e vorba atât de creierul nostru, cât de al
copiilor, care ar avea mai mult timp decât noi să fie tentaţi de televizor:
„Doamne, nu ne duce pe noi în ispită…“ Acest inamic numărul unu al
copiilor odată învins, acoliţii lui, cum sunt obezitatea sau analfabe-
tismul, au rămas şi ei fără vreo şansă la copiii noştri, care sau se joacă,
sau citesc toată ziua. Spre deosebire de televizor, radioul mă încântă.
Este pentru mine o doză cotidiană de umor negru şi de autodenigrare
specific româneşti, cu care mi-a fost foarte greu să mă obişnuiesc. Ştiu
că virtuţile creştine spun să nu fii mândru, să fii modest, să-ţi pui îna-
inte păcatele pentru a te îmbunătăţi, dar românii duc exerciţiul până
la autoflagelare! Cu toată educaţia primită de la iezuiţi, trebuie să
admit că românii depăşesc în această privinţă orice alt popor. În emi-
siunea de la radio, tonul nu sună însă a lamentaţie, e vesel, glumeţ şi
mă face să râd. Mă distrează să descopăr defectele regionale pe care le
iau în râs, în rol de şmecheri, cronicarii. România este o ţară mare, cu
multe regionalisme pe care voi le ştiţi de când sunteţi mici, dar pe care
eu le descopăr abia acum, cu amuzament. Îmi place această diversitate,

acest contrast între vechile tradiţii şi lumea modernă, şi sper din tot
sufletul ca totul să nu fie înecat în marea mondializare care vrea să ne
inunde.
Când ajung înapoi, îi cert pe copiii rămaşi acasă dacă se întâmplă
să mai doarmă, dacă întârzie să se îmbrace sau nu şi-au făcut patul,
aşa cum ceartă o mamă iubitoare, care vrea să arate că disciplina per-
sonală şi de familie este importantă. Ne luăm cu toţii micul dejun,
unul dintre momentele cele mai plăcute, alături de cină, pe care le pe-
trecem în fiecare zi. Un mic dejun local, cu lapte proaspăt – am fost
crescută cu laptele UHT cumpărat săptămânal de la Carrefour şi lap-
tele proaspăt mi se pare un mare privilegiu –, cu pâine de la brutărie
sau chiar din Covasna, dacă am fost la Obor zilele dinainte, cu unt şi
gem de la ţară, o dulceaţă de afine sau de vişine crescute în ţara soarelui,
adică în România. Şi mierea, mai ales mierea! Se întâmplă să terminăm
desertul din ajun, o tartă cu rubarbă făcută de mine, un orez cu lapte
gătit de bona noastră pentru copii. Mă uit cum îşi face soţul meu ca-
feaua la maşina lui profesionistă, găsită aruncată de nouă la un târg
de vechituri din Occident, şi mă gândesc în fiecare dimineaţă la vechi-
turile sau obiectele noi, victimele societăţii de consum. Teoretic, am
putea să trăim cu tot ce se găseşte prin aceste târguri din Franţa, dar
societatea are la ora actuală o nevoie psihologică de a consuma obiecte
noi, astfel încât aceste târguri nu pot opri tendinţa generală de a cheltui
şi de a acumula…
Discutăm împreună cu copiii despre organizarea zilei şi urmă-
toarele evenimente din familie. Cine le va duce pe cele mici la balet, cine
va pregăti masa de seară, mai ales dacă avem musafiri, cine îşi va face
timp pentru şedinţele cu părinţii, întâlnirile cu diferitele asociaţii, con-
siliul de administraţie de la şcoală, cine va trece pe la mătuşa noastră
bătrână – o vedem în fiecare zi –, apoi la poştă, la bancă, fiecare trebuie
să contribuim, cei mici şi cei mari! Acum câţiva ani, cei cinci copii ai
Clotilde Armand 125

noştri erau la cinci şcoli diferite, în timp ce Sergiu şi cu mine aveam
joburi solicitante. Logistica este cheia, alături de bunăvoinţa şi efortul
tuturor. Este important pentru copii să simtă că şi ei trebuie să con-
tribuie, iar pentru asta nimic nu poate fi mai bun decât o nevoie reală.
E greu să pretinzi că ai nevoie de ei dacă nu este adevărat: copiii simt
imediat adevărul. Dacă văd şi simt că familia nu poate să facă faţă fără
ei, atunci se vor implica şi vor fi copii buni, care vor învăţa ce înseamnă
simţul responsabilităţii. Există însă şi un revers al medaliei: atunci
când fiecare îşi aduce contribuţia, este normal să înceapă şi pretenţiile!
Fiica noastră cea mare, ca aproape în fiecare dimineaţă, întreabă când
îşi va avea propria ei cameră. Acum cele trei fete împart acelaşi dormitor.
În fiecare zi, le explicăm că facem tot posibilul să terminăm de renovat
casa, dar trebuie să recunoaştem că lucrările nu prea progresează. Avem
acelaşi proiect, acelaşi vis ca foarte mulţi români şi, implicit, aceleaşi
dificultăţi: constructori care promit, dar nu vin, nu fac ce trebuie să
facă, întârzie mereu, spre disperarea noastră… Nu este mai bine în Occi-
dent, chiar dacă mulţi instalatori s-au mutat recent acolo: îmi amintesc,
de altfel, de aceleaşi probleme când eram mică, în Franţa, şi care nu
s-au rezolvat până când tatăl meu nu a decis să-şi refacă singur casa!
Astăzi, în Franţa, mătuşa mea contesă s-a săturat de răspunsurile eva-
zive de la telefon – „venim săptămâna asta“ – şi a găsit până la urmă
soluţia: se duce cu maşina ei, o Dacie super la modă în Franţa, să-i ia
pe instalatorii români de acasă, ea fiind pe post de şofer, ca să-i aducă
la castelul de secol XVIII să facă reparaţii de bază. Îi ţine acolo până
reuşesc să repare scurgerea din baie sau de la centrală. Şi încă se esti-
mează foarte fericită că ei acceptă, povestind cât de mulţumită este de
aceşti români simpatici şi muncitori. Ei se plâng de acea casă mare, unde
nu mai funcţionează nimic şi unde instalaţia nu a mai fost schimbată
de 100 de ani, de duliile electrice care nu se mai găsesc nicăieri şi de

prizele care nu mai merg decât prin magie. Mătuşa mea suspină şi,
după ce le oferă un pahar de vin, îi duce înapoi acasă: la vie de château nu
mai este ce a fost, dar e plăcut să vezi că oamenii mai sunt încă oameni.
Le povestesc copiilor cum am sunat ieri la o companie aeriană
ca să-mi rezolv o problemă de rezervare şi am nimerit într-un call center.
„Alo, sunt Alina, consiliera dumneavoastră, cum vă pot ajuta?“ În final,
în nici un fel. Blue Air, din fericire, nu face parte din această categorie:
e o companie low cost dintr-o ţară, cum ar spune unii, low cost, deci e
complet altceva, adică are o aritmetică complet diferită, pozitivă: toată
lumea ştie că minus înmulţit cu minus face plus. Am ajuns să fiu mai
puţin speriată de doamnele neprofesioniste care răspund la telefon,
aceleaşi doamne ca acum 30 de ani, de dinaintea noilor tehnologii,
decât de aceste domnişoare bine antrenate din call center-urile moderne,
care răspund după nişte script-uri şi care, în afară de acest limbaj, nu
au învăţat să rezolve nimic. Din păcate, trebuie să suni acolo tocmai
pentru a găsi o soluţie mai puţin obişnuită, problemele de bază ni le
rezolvăm în general singuri. Mai mult, aceste domnişoare-robot au
interdicţia expresă să vă pună în legătură cu şeful lor. Oricine s-a
confruntat cu o problemă la o companie aeriană low cost ştie exact ce
vreau să spun. Aşa că am simţit o mare uşurare când am sunat mai
târziu la o instituţie de stat şi am auzit o voce de ţaţă plictisită şi de-
ranjată, care îmi spunea un „Da?“ semiagresiv, neprofesionist, dar uman,
în loc de acel „Sunt Alina, consiliera dumneavoastră, cum vă pot ajuta?“,
rostit pe un ton dinamic, simpatic, dar robotizat. Cu prima doamnă, chiar
dacă va fi complicat, explicând cât de gravă este situaţia, folosind emoţia
şi solidaritatea umană, am o şansă de reuşită. Cu Alina, nici una, după
cum s-a şi văzut. Săraca fusese recrutată probabil cu o săptămână mai
devreme, aşa cum mi-a explicat off the record o altă Alină, care prin această
confidenţă neprevăzută în script a arătat că nu asimilase bine noua ei
Clotilde Armand 127

meserie. Mai avea o urmă de dezinvoltură tinerească, semn de normali-
tate în relaţiile umane. Şi aşa, comparând, ajungi să găseşti satisfacţie
acolo unde te-ai aştepta mai puţin…
Lăsăm poveştile pentru seara şi pornim fiecare pe drumul său,
ca în toate dimineţile în care ne aşteaptă oraşul cu întâmplările lui.
Fiecare porneşte cu gândul simplu la misiunea lui cotidiană, cu speranţa
că astăzi va putea să aibă un sentiment de mulţumire în ceea ce face:
o contribuţie ştiinţifică, literară, şcolară, economică, o mică operă de
artă, o masă pregătită, un serviciu, un efort, un moment de entuziasm,
de complicitate, de prietenie, de rugăciune, de veselie, un cuvânt bun,
o încurajare, o uitare de sine, o dăruire, cu convingerea că ceea ce ne
face oameni buni şi valoroşi nu este ceea ce primim, consumăm sau
acumulăm, ci ceea ce realizăm în fiecare zi şi în trecerea zilelor.
Ariana Rosser Macarie
Ariana Rosser Macarie a studiat filologia, a fost redactor la Televiziune

şi documentarist la Radiodifuziune, a tricotat cu patimă, a avut numeroase
expoziţii personale de creaţie vestimentară. În 1990 s-a căsătorit cu un
britanic care semăna cu Robert Redford şi s-a stabilit în Anglia, unde a
continuat, timp de 25 de ani, să tricoteze, să expună, să împărtăşească meş-
teşugul andrelelor celor dornice să-l înveţe. S-a întors şi se întoarce mereu
în România. De la o vreme însă are o nouă pasiune, care o absoarbe total:
scrie. A debutat în 2016, la 72 de ani, cu volumul de memorii Case, trenuri
şi andrele, mult lăudat de criticul literar Dan C. Mihăilescu, şi se pare că
va termina în curând o nouă carte.
Fasole cu cârnaţi și mărgăritare
De vreme ce garniturii princiare a volumului de faţă i s-a atașat și vagonul

meu de clasa a doua, îngăduiţi-mi să mă prezint. Nu neapărat ca fiică
a unui şef de gară, ci, mai bine, printr-un citat din cartea mea de
călătorie în memorie Case, trenuri şi andrele:
„Bucureştiului i se spunea cândva, admirativ, Micul Paris. Insulei
unde sunt i se spunea cândva, cu fior, Perfidul Albion. Perfid:
ipocrit, viclean, insidios, făţarnic, neloial, fals, prefăcut, nesincer.
O armată de sinonime. Las toate adjectivele astea cam tari la
îndemâna armatelor din mitologie sau istorie, dornice să stră-
pungă vălurile ceţoase ale acestor ţărmuri, cu gânduri de mărire.
Las şi gloria amară celui care, descoperind primul specificul
locului, i-a alipit calificativul potrivit. Eu i-l alipesc pe cel mai
potrivit pentru mine: înşelător.
Casa din Albion s-a străduit să-mi vâre Albionul în creier,
în vene, în vise. Încerc să-i demonstrez că port în mine permanent
senzaţia de a fi doar în vizită, că mă simt un musafir. Am somn
de musafir, am neliniştea şi dorinţa musafirului – plecarea
iminentă. Nu e casa mea, aşadar. Nu locuiesc în ea, eu locuiesc
în valiza pregătită lângă uşă, precum a militarilor chemaţi oricând
de patrie la datorie. De un sfert de secol, în adâncul meu nu
m-am desprins niciodată cu-adevărat de pământul binecuvântat
de Carpaţi, Dunăre şi Mare.

Acum m-am răcorit întrucâtva – declaraţiile astea prea
mă ardeau pe dinăuntru.“
Cum să fii fericit în România? Condiţia numărul unu: să nu părăseşti
România. Never for good. Să trăieşti în ea, să împarţi cu ea şi cele bune,
şi cele rele. Altfel rişti să te molipseşti de maladia tânjitului. Totală,
incurabilă. Cazul meu, devenit cronic. Deşi, în 27 de ani, am bătucit
cerul venind la tratament – la cure prelungite de acasă.
Și fiindcă o răcoreală în plus nu strică, am să dau drumul artile-
riei grele – prezentă şi la propriu, veţi vedea – povestind cum am în-
tâmpinat Ziua României: nu patetic înălţător, ci de-a dreptul patetic
lacrimogen.
E 1 decembrie 2016. Ziua României. Sunt la Bucureşti. La radio,
imnuri, cântări patriotice, folclorice, veselie mare, de petrecere. Și intru
în atmosferă. Calc rufe şi, deodată, îl aud pe Tudor Gheorghe: „Aceasta
este ţara mea (pielea găinii, din cap până-n picioare) / Aici e neamul
românesc (nisip, ţepuşe, câlţi în ochi), / Aici aş vrea eu ca să mor
(pârâiaşe repezi, harnice, de nestăvilit), / Aici aş vrea eu să trăiesc (ru-
pere dezlănţuită de zăgazuri)!“ Mă frâng de mijloc, mă învârt în cercuri
oarbe prin casă într-un bocet patriotic, de zi mare. Înnod sub bărbie
lacrimi cât oul de porumbel. Năvala lor îmi inundă obrajii, şiroiesc
nestăvilit, nu le pot opri. O iubire de ţară fără vitrină, în singurătatea
mea cea mai singură şi mai sigură – aşa aş gândi, dacă m-aş opri. Dar
nu mă pot stăpâni. Stai puţin, îmi zic după un timp, ce te-a apucat? De
ce plângi? De jele? Da! De bucurie? Da! Hotăreşte-te, laie, sau bălaie!
Să fie de fericire? De ce atâta risipă a boabelor mele preţioase de
mărgăritar? Într-un impuls de moment – hrănit şi de anunţul, prins
din zbor, al unui reporter aflat la faţa locului cum că fiecărui gură-cască
i se împarte o porţie de fasole cu cârnaţi (my very, very, very guilty plea-
sure) –, decid să descind de urgenţă la Arcul de Triumf. Fac şi plim-
barea zilnică, văd şi tancurile, văd şi uniformele cele noi ale tuturor
armiilor terestre, navale şi aeriene. Și le mănânc şi fasolea!
Ariana Rosser Macarie 131

Arunc pe mine un pantalon, un pulover, o canadiană, învârt
cheia, o iau întins la picior pe Banu Manta, traversez în pas de marş
parcul Kiseleff şi ajung… la spartul târgului. Nu contează. Parcul,
străzile sunt invadate de lume peste lume, un puhoi venind dinspre
Arcul de Triumf. Nimeni nu se grăbeşte, relaxare generală în pas de
voie, agale. Parada s-a terminat, dar şoseaua e înţesată de cele mai mo-
dern fioroase maşinării de luptă. Cocoţaţi pe ele, mai ales copii şi
mamzele fac poze, se pupă cu bravii noştri soldaţi. Simt furnicături
de participant. Toate la timpul lor însă.
O iau pieptiş spre Arc – mai întâi, cratiţele cu fasole! Unde-or
fi, că nu le văd. Mă rotesc, mă-nvârtesc, nu se poate, s-a terminat deja
împărţeala? Ceva miros de cârnaţi? Nici vorbă! Dau ocol unei dube
suspect de albe, cu colaci, măţăraie şi cârnaţi negri împletiţi… E carul
de reportaj, you, stupid! Cred că am încurcat puţin cratiţele comunitare,
parcă spuneau ceva şi despre Alba Iulia, unde n-am cum să ajung. Mă
pierd în mulţime, n-am mai participat la o asemenea manifestare de la
Revoluţie. Atmosferă de sărbătoare, care împrumută tuturor un nimb
egal de îngăduinţă şi apropiere; aminteşte de nevoia de împăcare, de
trăirea clipei de fericire. Privesc feţele din jur. Feţe relaxate, feţe de du-
minică, par mulţumite. De ce-au venit? Aşa, de bunăvoie. Și eu de ce-am
venit? Ca să fiu cu ei, aş răspunde sincer timid. Atunci, logic, şi ei ca
să fie cu mine. E şi pur, şi simplu emoţionant. La o intersecţie, mulţimea
se despică pe ambele laturi ale şoselei: motorizatele defilează spre casă.
Mă simt bine. Mă simt chiar excelent. Acum ar fi momentul să-mi
îndeplinesc planul pe un cincinal, să ating recordul de îmbrăţişări
recomandat de psihoterapeutul John Robbin pentru obţinerea stării
de fericire (sau măcar de o modestă mulţumire). Cică 4 îmbrăţişări
pentru supravieţuire, 8 pentru întreţinere, 12 pentru growth, creştere
(cui îi mai arde de creştere?). Zilnic! Îmi vine să îmbrăţişez pe oricare,
stânga-dreapta, faţă-spate, la nimereală. Sunt foarte sigură: toţi îşi

doresc acelaşi lucru, abia aşteaptă. Zis şi făcut. Deocamdată, l-aş strânge
convingător la piept pe tăticul ăsta, cu fiul cocoţat pe umeri, agitând
sârguincios un steguleţ. Cred că n-ar avea nimic împotrivă, mi-ar da
şi el, bucuros, un hug. Multiplic gestul cu gândul, fiecare are braţele
ocupate: cu unul ţine fie un copil, fie un steguleţ, fie un aparat, pe celă-
lalt îl flutură de zor. Agit şi eu de zor mâinile. Păcat, n-am steguleţ –
promit, la anul nu vin fără suport patriotic. Arunc din zbor şi câteva
bezele. Și flutur încontinuu mâna, răspund salutului ostaşilor cu palma
încremenită la tâmplă, de onor. Parcă privesc defilarea trenurilor din
gara copilăriei, cu debordanta agitaţie a braţelor întinse. Cât de pro-
tejat şi cât de frăţesc te poţi topi în sentimentul de apartenenţă. Acasă,
închei eroic ziua: pun la înmuiat o fasole. Seara mă zvârcolesc în pat:
mă dor cumplit braţele din umeri. Never mind, i-am luat zilei porţia
de fericire. Cu supliment.
Cum să fii fericit în România? Să te bucuri că exişti tu, să te
bucuri că există ea. Și atât. Nu mă pricep la politică, dar mă pricep la
România. Aşa cum mă pricep să iubesc o rochie veche, demodată, cu
care am împărţit anii. O spăl, o calc, o trag pe trupul care, simţind-o
familiară, se destinde încântat la orice atingere a ţesăturii ei docil
învăluitoare, protectoare. Rochie improprie, inadecvată, ce mai, de-a
dreptul ursuză în peisajul rece al Angliei. Unde soţul meu n-a ostenit
încă să mă cerceteze, cu speranţă, la primenirea fiecărui an: You are
not happy here? – No, I am not happy here, răspund invariabil dezamăgitor.
Punct. Fără comentarii. Fericirea… e greu s-o defineşti, în schimb o
poţi simţi, o poţi adulmeca atunci când pluteşte prin preajmă. Sunt
momente, coincidenţe – neîntâmplătoare – cu anumite fiinţe care îţi
lasă o dâră persistentă pe cărările sufletului. Se înşurubează îndărătnic
undeva, acolo. Deşi poate le-ai văzut doar o singură dată. Și de acolo,
dinlăuntrul tău, te asigură că da, există oameni fericiţi… Am întâlnit
şi eu câţiva. Păreau împliniţi. Radiau o bucurie molipsitoare.

Cu Josefina, prietenă de exil, aşa a fost. Ne-am cunoscut pe fugă
la Londra, cu ocazia unui one man show – drăgălaşul de Florin Piersic.
Am vorbit apoi logoreic la telefon. Și am corespondat. Josefina era o
româncă (cu veleităţi de actriţă în tinereţe) venită în Anglia cu mult
înaintea mea, după căsătoria cu un inginer, Bill. Cred că o cunoaşte
jumătate de Românie: a brodat zeci de prietenii. În anii ’80, a lansat o
acţiune de tip pen-friend. Sub un mic titlu, apărea pe atunci în revista
Phoenix următorul anunţ: „Vreţi să aveţi un (o) corespondent(ă) în
Anglia? Nimic mai simplu: trimiteţi o scrisoare de prezentare pe adresa
doamnei Josefina Hoggett. Sunt preferaţi studenţii şi elevii.“ „Ăsta a
fost începutul unei «nebunii» minunate, care mi-a adus 3 200 de scrisori
din ţară până acum“, îmi scria cu pixul în colţul unei pagini xeroxate
dintr-un ziar englezesc, intitulată From Romania with love. Josefina
contactase 200 de şcoli din ţară pentru legături de prietenie pe solul
englez, dar s-a trezit că primeşte 20-30 de scrisori pe zi de la doctori,
coafeze, studenţi, fermieri – „…ar fi trebuit să-i cumpăr poştaşului un
cadou. Stăteam până la 4-5 dimineaţa citindu-le.“ Și atunci a apelat
prin ziare la oameni, grupuri sau cluburi pentru a stabili contacte.
„Cred că cel mai fantastic lucru în lume este ca oamenii din diverse
ţări să comunice unii cu alţii: doctorii pot vorbi cu doctori, studenţii
cu studenţi. Îşi pot împărtăşi problemele.“ Josefina a răspuns tuturor
cu dragoste, cu răbdare, deşi unii – mulţi – îi cereau lucruri, unele
nostime, altele imposibile sau absurde. Le-a oferit darul ei cel mai de
preţ – timpul. Măsurat în zeci de scrisori. Zilnic, ani la rând. Josefina
a trăit prin şi pentru aceste scrisori. Erau rădăcinile ei înfipte adânc în
pământul românesc. Dintr-o fotografie din acelaşi ziar, cu braţele
neîncăpătoare strângând la piept un teanc de destine, Josefina zâmbeşte
fericită. Zâmbeşte la fel şi într-altă poză, unde ţine în mână o carte:
Mihai Eminescu, Poems. Traducere de Corneliu M. Popescu. Sub titlul
One woman’s mission: Josefina aims to bring Romanian genius into British

homes („ăsta e primul articol din cele 62 de până acum“, îmi spune) –
este prezentată în plină campanie de seri literare. Josefina l-a cunoscut
numai pe tatăl lui Corneliu, fiul a murit tragic în cutremurul din 4
martie 1977, la vârsta de 18 ani. „Buna mea Doamnă, mesajele Dom-
niei-voastre sunt o încântare, sufletul se umple de bucurie contemplân-
du-vă cugetul generos, împărţind prea-plinul iubirii Dumneavoastră
la mare distanţă şi constant“ – Constanţa Buzea, aprilie 1999. „11 iunie
2000, în avion… spre ţara sfântă. Josefa, draga mea… eşti pentru mulţi,
foarte mulţi – dar mai ales pentru mine – o adevărată Lady – o Doamnă
specială, un om unic: înţelept, bun, generos şi cu sufletul în palmă!
Tot ce vrei vei avea! Dragostea mea o ai şi te rog… sprijină-te de ea…
mereu. Florin“ (Piersic).
Imaginaţi-vă o căsuţă de poveste. Cât un degetar. Într-o pădure
nesfârşită din Finlanda. Mai departe însă, vă veţi strădui degeaba să
vă imaginaţi cele petrecute aici într-o anume seară. Pe finlandeza Yvor
am cunoscut-o pe feribot, traversa dincolo, în Olanda, ca să-i ducă
mamei sale curcanul de Crăciun. Ne-am împrietenit. O vorbăreaţă
lipicioasă, urâţică, cu o mutriţă de nevăstuică. M-a invitat acasă la ea,
în Anglia (m-a invitat şi la o partidă de nud mixt în cinci, într-un cub
improvizat, numit saună, dar am zis nu, mulţumesc), şi, după nişte
ani, repatriată, m-a invitat din nou la ea, în Finlanda. Unde, la capătul
unei lungi călătorii către Laponia, la mătuşa ei Marjatta, am avut parte
tot de nelipsita saună, fiind cazată pe băncuţa ei îngustă de lemn, în
mijloc de pădure. Amuşinată de reni şi alţi elani, n-am închis, fireşte,
un ochi întreaga noapte. Deşi eram frântă de excitement-ul unei seri de
pomină. Scena arăta cam aşa: tunase şi ne adunase! Patru trăsniţi
cronici. Mai întâi Yvor, care îşi părăsise soţul englez şi cele două fete,
măritate deja şi cu copii, şi oploşise în patul ei un june cu peste 30 de
ani mai tânăr. Apoi John, junele în cauză, care părăsise Noua Zeelandă
şi îşi procura bucăţica lui de fericire şi câteva parale scârţâind din vioară

pe străzi. Înalt, subţire, chip angelic, sfios, după aspect, cred, de fa-
milie bună. Cine ştie ce păstoriţă suspina după el în idilica ţară
abandonată, iar el îi punea ventuze băbuţei Yvor! Urmam eu, tot o
fugară. Lanţul îl încheia gazda noastră – la care m-am străduit atâta
să ajung cu povestitul – mătuşa Marjiatta. Care, după ce ne-a hrănit cu
ce-a avut prin cămară, aflând de românitatea mea, mi-a cerut, nici mai
mult, nici mai puţin, să-i arăt paşii de sârbă. Avea pregătită caseta. (De
unde, Dumnezeule, doaga asta? N-am întrebat.) Și, de îndată ce un
val cunoscut de muzică săltăreaţă a inundat încăperea, trezind din
visare copacii din apropiere, iată-ne pe toţi patru la treabă: ţopăind în
cerc, harnic, sub directa mea supervizare – câtă aveam. Spre deplina
încântare şi admiraţie generală, supralicitez cu câteva strigături cu
chiuituri, adunate cu greu de prin cotloanele memoriei. Caut să nu
rămân codaşă. Cuget însă: eu joc toţi banii pe mătuşă, pardon, joc
sârba pentru mătuşa asta adorabilă din pădurea Laponiei. Ăsteia îi
mai traversează mulţi Moşi Crăciuni bătătura, e verde de zdravănă. Și
se simte excelent în pielea ei: nu se văicăreşte, nu se tânguieşte, nu se
smiorcăieşte de nici unele. N-are timp. Îşi trăieşte din plin clipa: încalecă
zilnic bicicleta şi face kilometri după pâine, ciopleşte lemne cu toporişca,
se răsfaţă în fierbinţeala saunei din pădure. Și-i arde şi de sârbele noas-
tre! Plesnesc de bucurie şi mândrie. Am fost ambasadorul României
mele lângă Polul Nord!
Totul a pornit de la hapciu-ul meu şi de la rucsacul călătorului
aflat în faţa mea, în trenul spre Constanţa. Mai precis, din gara Med-
gidia, o jumătate de oră distanţă de destinaţia noastră. De rucsac atârna
un tag haios: No, it’s not yours! – mă distrase tot drumul, dar nu
îndrăznisem să intru în vorbă cu posesorul, un bărbat tânăr, bine-făcut,
cufundat în sine. Mi-a zis „noroc!“ şi atunci n-am mai rezistat, l-am
întrebat despre năstruşnicul tag. „A fost alegerea fiicelor mele. M-a
amuzat teribil ideea lor, aşa că am decis să port rucsacul cu mândrie.“

Am început să ne destăinuim. Cum se obişnuieşte în tren, descarci
fără reţineri sacul, gândindu-te că nu te vei mai întâlni niciodată cu
vecinul de compartiment. Îl chema Sorin Dorin Ghiţă şi era pilot de
încercare pe aeronave de luptă. Făcea, cu intermitenţe, naveta. Din satul
Ciolpani, de lângă Bucureşti, la Eforie-Sud – baza Tuzla. Colindase,
curios şi lacom, lumea, schimbase tot felul joburi – nu le ţin minte,
dar lista era impresionantă. Când s-a întors acasă, şi-a găsit busola
propriului destin. Mi-a rămas în memorie ceva fascinant pentru mine:
anume că s-a hotărât să studieze horticultura cu scopul de a-şi cuceri
viitoarea soţie, îndrăgostită de flori, oferindu-i o grădină fermecată.
Bineînţeles, grădina includea şi un cuibuşor îmbrăţişat de tihna unui
sat aşezat departe de văicăreala zilnică dâmboviţeană, unde, între două
zboruri, avea să piloteze cuvinte pe hârtie. Numărându-şi binecu-
vântările, bucurându-se de puţin-multul său. Sorin – ce coincidenţă –
era chiar în ajunul lansării primei cărţi. Minunată combinaţie! Beţia
pură a cerului şi beţia pură a scrisului. Despre care am vorbit amândoi
cu patimă, în goana tot mai accelerată a trenului spre destinaţie.
Amândoi debutanţi, amândoi uşor panicaţi. Ne-am promis să ne
revedem, ne-am promis prezenţa la lansare, ne-am promis să ne oferim
unul altuia cărţile… Asumându-şi riscuri, responsabil, echilibrat, îm-
păcat cu lumea exterioară şi cea interioară, pe care o populează cu
poveşti fantastice (altă ciudăţenie, pe eroina cărţii sale, Xanthoria.
Tărâmul pădurilor de mult uitate, o cheamă Arianna!) –, „scriitorul din
tren“ (aşa l-am numit în primele e-mailuri) a găsit clicul potrivit ca să
activeze partea aceea a sufletului meu. Deşi, din păcate, nu ne-am mai
revăzut. „Am fost ţinut departe de calculator în ultima vreme şi am
stat mai mult în aer. Am reuşit totuşi să ajung la Gaudeamus aproape
de ora închiderii şi să-mi văd cartea aşezată timid pe un colţ de masă,
umbrită de un espressor de cafea… E o senzaţie plăcută să-ţi vezi cartea
pe o masă plină cu multe alte titluri, cu ale lor coperte frumos colorate“,

mi-a scris după ce, într-un e-mail anterior, plănuise optimist: „Sunt
sigur că Divinitatea orânduieşte lucrurile în aşa manieră, încât la o
dată anume, un loc şi o oră, oamenii buni să-şi intersecteze drumurile.
Sper să fiu liber când se lansează cartea dvs., pentru că aş vrea să par-
ticip cu familia la acest târg. Cred că ar fi o experienţă frumoasă pen-
tru fete.“
De câte ori mă gândesc la viitorul României, îmi vine în minte
chipul acestui tânăr. Și zâmbesc încrezătoare.
Cum să fii fericit în România? Simplu: întorcându-i spatele lui
cum să fii nefericit în România!
Andreea Răsuceanu
© Ema Cojocaru (Bookaholic)
Andreea Răsuceanu e un tânăr critic literar cu succes la public (o combi-

naţie rară!). A predat cursuri de presă culturală românească, cultură şi
civilizaţie română, limbă şi literatură engleză; a publicat cronici, interviuri,
articole de specialitate în reviste culturale, a tradus din engleză, a prefaţat
cărţi şi a scris cărţi ea însăşi. A lansat proiectul Poveşti citadine, o emisiune
TV despre diferite locuri din Bucureşti, aşa cum apar acestea în istoria
oraşului şi în literatură. În calitate de editor, se ocupă în prezent la Huma-
nitas de seria de literatură română contemporană. Pentru Bucureştiul lui
Mircea Eliade: Elemente de geografie literară (2013), i s-a decernat Premiul
Tânărul critic. Cea mai recentă carte a ei este Bucureştiul literar: Șase lecturi
posibile ale oraşului (2016).
Fericirea are chipul tău
Luminat de dragoste mereu
Ochii mi-au dăruit
Cerul lor infinit
Pentru inima mea.
...............
Am vrea să fim adeseori
Preafericiţi, nemuritori
Și veşnicia chiar în dar s-o primim.
M-am întrebat deschis şi eu
Ce-i fericirea, dragul meu,
Și mi-am dorit mereu
Amândoi s-o ştim.
Mihaela Runceanu,
Vocea e caldă și uneori șoptită, trece ușor printre vârfurile copacilor care
ajung până la etajul patru, parcă a fost dintotdeauna acolo. E un soi
de intensitate reţinută în ultimul moment, spre finalul fiecărui vers,
care le face chiar şi pe gospodinele din bloc să rămână o vreme cu auzul
încordat la melodia de-afară. Cu mâinile în apa murdară a chiuvetei,
în rochiile de pânză decolorată năduşite la subraţ, în bucătăriile mici,
ca nişte sere pline de aburul legumelor fierte pentru supă, pe linoleumul
încins, de care li se lipesc tălpile papucilor, se opresc pentru câteva
clipe vrăjite de cuvintele din care nu intră decât frânturi pe fereastra
larg deschisă: Fericirea are chipul tău/ Luminat de dragoste mereu. În aerul
încremenit al după-amiezii de august, nemişcat de nici o adiere întreaga

zi, mirosurile sunt aproape solide pe scara blocului, în jurul lui, ca un
scut pe care ţi se pare că-l simţi pe obraz când treci prin el: ceapă călită,
petrosin, trandafiri, dero, cartofi prăjiţi. Din apartamentele mici, semi-
decomandate, cu cârpe umede agăţate în dreptul geamurilor, să opreas-
că aerul fierbinte de afară, văd toţi cu ochii minţii chipul frumos, pe
care se citeşte melancolia altei vârste, machiat după ultima modă, hai-
nele asortate, fistichii, pe care nimeni n-ar îndrăzni să le îmbrace pe
stradă. Firul notelor intră prin ferestrele crăpate şi iese pe balcoanele
stropite cu apă, se întoarce, încolăcind blocul ca un şarpe sonor, şi se
strecoară prin sita aerisirilor de la băi. Pentru o scurtă vreme, vieţile
tuturor sunt unite de firul imperceptibil, sunt parte din aceeaşi enormă
plasă de energie nevăzută. Când o mână întoarce butonul radioului,
notele cântecului se topesc în aerul îngreunat al verii, dar versurile lui
se aud încă multă vreme în mintea fiecăruia.
„Ascultăm la Melodii ’87 recitalul unei cântăreţe care pune patos,
ea suferă pe fiecare melodie“, se aude vocea prezentatorului celebru,
„şi numai ea ştie să ne spună ce chip are fericirea“. Totul a început în
bucătăria asta, se gândeşte. Bucătăria Irina bej cu maro, cum şi-a dorit-o
ea, şi a aşteptat comanda aproape cât repartiţia casei. Apartamentul cu
două camere, semidecomandat, primit cu pile de la ICRAL datorită
celor trei copii: Paula, Ducu, Andrei. Un fel de mamă eroină, dar soţul,
soţul unde e ? Floarea a zâmbit şi nici o umbră de ruşine nu i-a traversat
fruntea fără riduri. Adică soţii. Taţii, voiam să zic, a repetat funcţionarul
de la ICRAL şi-a râs gros. Unde-s taţii? Cum să dăm noi casă nouă, cu
două camere, unei tovarăşe tinere şi frumoase, ce-i drept, dar care, uite,
n-a avut grijă să-şi facă un cămin, o familie, nucleul societăţii, dacă nu
era tovarăşul colonel să vă recomande, călduros încă… şi iar rânjeşte,
în mustaţă i-au rămas fire de zaţ din cafea, şi Floarea simte cum îi alu-
necă de-a lungul ciorapului de nailon picături de sudoare. E foarte cald
Andreea Răsuceanu 141

şi ea e foarte grasă, după a treia naştere nici nu s-a mai chinuit să dea
jos kilogramele, colonelului îi place carnea ei moale, albă, parfumată,
are ea un fel al ei de-a zâmbi care-l face să se topească oricât ar fi de
supărat. La început, când mergea doar în vizită, când îi strecura în
treacăt tovarăşa Andrei, vecina de palier, n-ai mai fost pe la tovarăşul
colonel, ei îi plăcea mustaţa lui neagră, cănită, statura dreaptă, mirosul
vag de tutun bun din biroul lui. Nu era ca ăilalţi, plictisiţi, cu cămăşile
mototolite, pline de scrum de ţigară, nu ţipa la tine, nu te trăgea de
limbă. O invita să se aşeze ca pe o doamnă pe fotoliul îngust, abia în-
căpea între braţele lui de catifea, o servea cu o cafea adevărată, Alvo-
rada. Stăteau de vorbă despre una, alta, copii, familie, tinereţea care
se duce, fericirea care nu e niciodată ce-ai visat că o să fie. Se trezea că
spune ea singură ce are unul, ce are ălălalt prin casă, ce-au zis oamenii
când s-a băgat ulei de rapiţă, şi nici ăla n-ajungea la toţi, cum s-a com-
portat miliţianul Popa când l-au adus înapoi acasă după câteva luni
de „recreere“. Ea oricum ştia tot ce e-n bloc, de ce n-ar fi zis, ce rău
făcea? În fond, era pentru copii, pe vremea aia erau doar Ducu şi Paula,
pe Ducu nu-l iubea, că era negricios şi semăna prea mult cu taică-su,
tâmplar la Naţional când ea încă era garderobieră, Paula venise şi ea
dintr-o greşeală, când se trezise ea, femeia care-i făcea chiuretajele nu
mai voise să se bage, e caz penal, Floareo, nu fac eu aşa ceva. Andrei
era lumina ochilor ei, colonelul întreg, mai puţin mustaţa, dar abia
aştepta să crească şi să şi-o lase. Și-acum, pentru nenorocita asta de
bucătărie, se certaseră, cui îi trebuia bucătărie Irina, al dracuʼ să fie
cine-i băgase în cap asta, proasta aia de Teodoreasca, ea avea, îi luase
bărba-su, că lucra la fabrica de mobilă, nici nu trebuise să aştepte, ca
ea. Și el atâta zisese, dar ea îi ştia încruntătura asta şi se temea de el
mai ales când nu zicea decât cuvinte puţine, Floareo, şi bucătăria asta,
dacă ţi-o iau, o să te facă fericită? Asta o să te facă fericită pe tine, care
nu eşti niciodată mulţumită cu nimic? Da, a zis Floarea. Da, o să mă

facă. Ce i-o fi trebuit… La început, când se închidea cu colonelul în
dormitorul mic, cu perdele roşii-grena, iar Ducu şi Paula se jucau pe
covorul din sufragerie până se întuneca, n-aveau voie să se ridice
de-acolo nici la baie, că baia era lângă dormitor şi uneori colonelul
ieşea gol cum îl făcuse maică-sa şi urina prelung, ţintind drept în
mijlocul apei din bazin, de se-auzea până la parter. Ia uite, iar a venit
colonelul la Bubulina, gândea vecina de la trei şi dădea radioul mai
încet (aşa-i spuneau toate de când se dăduse Zorba la televizor). N-o
mai potoleşte Dumnezeu. Dar numai gândul la Dumnezeu o făcea să
se sperie şi-şi făcea de trei ori cruce cu limba-n gură. Pe seară, când se
înmuia lumina şi trecea în umbrele mişcătoare ale înserării, colonelul
Pătrulescu cobora tinereşte treptele albe de la intrarea blocului şi se
urca în maşina lăsată la colţ. Ducu şi Paula puteau striga şi plânge de
foame acum, mica lume din apartament îşi relua ritmurile ei fireşti,
dar cine mai avea, ca ei, huse la fotolii din material cu Mickey Mouse,
avion de aluminiu şi păpuşă cu părul lung, nu din aia cu părul tuns la
spate, ca un caniş, că se făcea economie la plastic. Floarea îşi pensa
sprâncenele subţire de tot şi le dădea cu creion, era frumoasă ca Marlene
Dietrich când o jucase pe Ecaterina, aşa ziceau vecinele de palier când
ieşea seara să le povestească „ce-a mai zis colonelul“, stăteau cu orele
aninate-n pragul uşii, când la una, când la alta, de parcă stând aşa,
între uşi, provizoratul ăla le-ar fi dat o stare de linişte: nu erau nici
afară, într-o lume plină de pericole de toate felurile, nici înăuntru,
înapoi la vieţile anoste şi la bărbaţii pe care nu-i iubeau, nu erau nicăieri,
sau poate undeva, într-un trecut când fuseseră toate tinere, frumoase
şi fericite. Colonelul zicea mereu bancuri, uneori din alea cu neanicu,
dar pe alea n-avea voie să le zică mai departe, nu era proastă Floarea
să-şi facă singură viaţa nefericită. Ce, nu era bine cum era, că o invidia
toată lumea şi se descurcase? Avea maşină la scară când voia (mai mult
el, că ea nu urcase niciodată în Dacia neagră, dar toată lumea ştia c-ar

fi putut dac-ar fi vrut), mâncare la copii şi bani de vacanţă la mare, cu
acte oricum nu se mai lua nimeni acum, aşa era modern. În momentele
de sinceritate cu ea însăşi, Floarea mulţumea lui Dumnezeu pe ascuns
că era aşa, n-ar fi suportat hachiţele colonelului zi de zi, mai ales că pe
ceilalţi doi copii nu putea să-i vadă-n ochi. Dar tot era bine, era fericită
cu el, în momentele lor din dormitorul vişiniu, era bărbat colonelul,
şi Floarea îl respecta pentru asta, în ascuns îşi spunea că doar pentru
asta îl respecta, în rest era şi el ca toţi ceilalţi. Și acum, pentru nenorocita
aia de bucătărie, se supărase, era clar, dacă nu se mai întorcea? Toate
poftele i le făcuse, ce-i mai trebuise şi bucătăria aia, se duse şi-l luă pe
Andrei din pătuţ şi deschise uşa mai tare, să se audă mai bine melodia
de-afară: M-am întrebat deschis şi eu / Ce-i fericirea, dragul meu / Și mi-am
dorit mereu / Amândoi s-o ştim.
*
Când deschide uşa balconului, un fir de lumină se prelinge înăuntru,
odată cu praful şi ultimele versuri dintr-un şlagăr la modă: Am vrea să
fim adeseori… preafericiţi, nemuritori. Afară e o lumină veche, tristă,
obosită, care, după ce a înghiţit toate mirosurile şi zgomotele zilei, se
retrage în colţul blocului, în nişte tufişuri sălbatice. Aici, a observat
de mult, moare lumina fiecărei zile de pe stradă, încă de când s-au
mutat în bloc, în urmă cu mai mult de douăzeci de ani. Atunci nu
începuse frica şi nu venea Ioana, cu copilul ei blond, aproape alb la
păr, să stea cu ea până apunea soarele. Atunci încă veneau ei doi cu
motocicleta lui albastră, cu ataşul care-o zguduia tot drumul, dar ce-i
mai plăcea asta, vântul prin păr, denivelările şoselei, toate erau nemai-
pomenite, noi, viaţa avea în sfârşit gust, un gust intens şi surprinzător,
de fericire. Veneau de la stadion, de la Republicii, în coşul plin cu
sendvişuri şi faimoşii ei tăiţei de casă cu lapte şi scorţişoară nu mai era
acum nimic, resturile după-amiezii i se amestecau încă în faţa ochilor
cu unghiurile neaşteptate ale drumului dinaintea lor. Îl strângea tare

de mijlocul subţire, îi plăceau muşchii lui alungiţi, elastici, profilul
de adolescent răzvrătit, şi zburau pe motocicletă printre blocurile noi
de pe şoseaua Căţelu, toate noi, imaculate, cu pomi firavi care marcau
străzile încă dinainte de a fi trase cu creionul pe hârtie. Evazaţii Levi’s,
geaca lui de fâş bleu închisă cu capse, nu cu nasturi, zâmbetul de Alain
Delon (căci semăna un pic cu el, mai ales când zâmbea într-un anume
fel, cu un fel de şiretenie şi aroganţă care te făceau să te simţi în acelaşi
timp cea mai importantă şi ultima femeie din lume), totul era la-nceput
şi totul era încă posibil. Pe urmă rămăsese însărcinată şi ocupa locul
din ataş, şi drumurile de seară pe şoseaua Căţelu erau mai lente şi
asfinţitul parcă şi el cădea mai greu, întunericul creştea uşor în jurul
lor, ca o apă, şi lumina îşi pierdea vlaga ca un mare animal care moare.
Ajungeau, cu ultimele ei zvâcniri, pe strada lor, tocmai când se aprin-
deau felinarele chioare, şi ea arunca o privire în balconul lor de la parter,
de parcă cineva ar fi putut s-o aştepte acolo. În mod ciudat, din toată
povestea lor de dragoste drumurile astea îi rămăseseră cel mai bine în
minte, cu detalii pe care nu s-ar fi gândit niciodată că avea să le reţină:
marele bloc-turn, pe jumătate acoperit de mozaicul mărunt, lucios,
care în lumina apusului avea culoarea veninului, o curte mică, cu gar-
dul de lemn vopsit cu păcură, a uneia dintre ultimele case rămase în
picioare din vechea mahala şi figurile de şobolani ale celor doi bătrâni
care o locuiau, părul lui lung, fluturând pe lângă casca bine strânsă,
atunci, când plecase pentru ultima dată. Cu anii, umpluse balconul
cu plante de toate felurile şi, treptat, devenise punctul de atracţie al
copiilor din bloc. Scotea uneori seara magnetofonul pe măsuţa de sub
un mare trandafir japonez şi lăsa muzica în surdină, făcându-i pe copii
să se alinieze singuri, cuminţi, pe iarba din grădina blocului, sub balconul
ei. La ultimele semne, slabe, ale luminii care dispărea după colţul
blocului, oprea muzica şi se închidea în casă. Dar curând nici asta n-a
mai mers, şi atunci s-a gândit la soluţia asta, cu Ioana, care-i plăcea
pentru discreţia şi curăţenia ei. Măritată cu un ofiţer care era mereu

plecat în deplasări, Ioana era multă vreme singură cu băieţelul ei, blond
ca şi ea, îi vedea uneori în parcul dintr-o laterală a blocului pe amândoi,
stând pe iarbă absorbiţi, frunte în frunte, citind dintr-o cărticică pentru
copii. Îi plăcea să-i privească îndelung cum stau neclintiţi, aplecaţi
asupra cărţii, fără să audă nimic în jur. Un fel de nimb galben stins le
înlocuia capetele, la a cărui vedere simţeai un fel de linişte, de mulţu-
mire, dacă nu cumva chiar asta era fericirea atunci când locuiai într-o
deplină singurătate atâţia ani. Ioana venea deci când soarele începea
să coboare dincolo de gardul cimitirului Reînvierea şi pleca atunci
când se instala definitiv întunericul. În răstimpul ăla juca tabinet pe
balcon cu cel mic, îl servea cu bunătăţi pe care le cumpăra special pen-
tru el de la cofetăria de la complex, violete şi uneori chiar prăjituri cu
frişcă, îl lăsa să răscolească teancurile de cărţi şi viniluri. Ioana stătea
pe acelaşi fotoliu verde, lângă uşa balconului, ca şi cum n-ar fi fost
niciodată decât un musafir neaşteptat. Era ceva liniştitor chiar şi în
această nehotărâre a tinerei femei care părea să se pregătească mereu
de plecare. Vorbind cu cei doi, timpul trecea repede şi soarele aluneca
după gardul alb al cimitirului fără ca ea să prindă de veste, şi cu noaptea
venea şi liniştea.
Înainte să apară cei doi, mai are de aşezat serviciul de porţelan
cu trandafiri pe fundul ceştii, care-i place atât de mult celui mic, pentru
că până nu termină de băut lichidul nu apar florile delicate, ca o mis-
terioasă vegetaţie subacvatică. Am vrea să fim adeseori… preafericiţi,
nemuritori, se aud ultimele acorduri ale cântecului, în timp ce ea scoate,
cu grijă, ceaşcă cu ceaşcă din cutia serviciului.
*
În ziua aia i se făcuse rău, îi povestise mult mai târziu despre asta, când
crescuse şi îi putea vorbi despre toate lucrurile şoptite altădată prin
colţurile camerelor. Se dusese la Pieţişoară cu noaptea-n cap, cum făcea

de obicei, să mai prindă ceva din uleiul, zahărul, untul care se dădeau
uneori la complexul din incintă. O luase pe lângă gardul cimitirului
Reînvierea, pe la umbră, scriind discret în aer, cu vârful degetului
arătător de la mâna dreaptă, alimentele de pe lista de cumpărături.
Roşii, cartofi, sfeclă, pepene. Zahăr, ulei, carne, mălai, scrisese prin
aer, şi rotocoalele rămâneau acolo, suspendate între peretele blocului
şi gardul alb al cimitirului, ca o mare piaţă făcută din cuvinte. Drumul
aluneca şerpuit, printre pietre acoperite de praf, treptat din scările
blocurilor se desprindeau noi siluete de cumpărători matinali. Nu-i
era frică, niciodată nu-i fusese, dacă ceva avea să ţi se întâmple se
întâmpla oricum, îşi zicea, dar nu pentru că aşa îţi e scris în destin, ci
pentru că tu singur îţi scrii în destin ce-o să urmeze. Ea îşi scrisese
probabil după-amiaza aia în care fusese atât de aproape de moarte, că
n-avea s-o mai uite niciodată. Pentru o zi de cumpărături la Pieţişoară,
Ioana se pregătea ca pentru o zi de luptă, cu un întreg echipament care
cuprindea sacoşe de pânză, sticla de apă, uneori şi micul scăunel pliant
pe care stătea la cozile cele mai îndărătnice (carne, ouă, banane). Ziua
se anunţa norocoasă: la alimentara din Pieţişoară aduseseră hârtie
igienică, tacâmuri de pui şi brânză în acelaşi timp, la trei tejghele. Se
formaseră imediat trei cozi care se întâlneau într-un punct unde nu
era clar ce se întâmplă, lumea vorbea, se lipea de la o coadă la alta,
Ioana cunoştea sistemul. A stat de două ori la fiecare coadă, doar brânză
n-a mai apucat a doua oară. Era mulţumită. Plasele se îngreunaseră,
dar a pornit-o spre piaţă să ia şi ardei, roşii, sfeclă măcar. Era cald şi
pe drumul de întoarcere s-a oprit o singură dată în dreptul unor copaci,
pe o bancă, la umbră, câteva minute. Și brusc, când s-a ridicat să meargă
mai departe, picioarele i s-au afundat în asfaltul moale mult, tot mai
mult, întâi până la glezne, apoi până la genunchi. S-a aşezat pe bor-
dură. Acelaşi asfalt se depărtase acum, părea de neatins şi totul în jur
nu era decât zgomot, sunete disparate care nu se mai închegau. Cerul
senin de vară încremenise dintr-odată, transformat într-o imensă

mărgică azurie cu norişori pictaţi ca în tablourile kitsch din vitrinele
artizanatelor. Da, îşi zicea, exact la asta se gândise, de pe bordura unde
se aşezase, la albastrul de mărgică al cerului, la culoarea lui neverosimilă
de tablou cum se vindeau pe timpuri la bâlciuri, albastrul care nici nu
se repezise s-o înghită, cum se temuse, nici nu se depărtase ameţitor,
ci pur şi simplu încremenise printre ramurile copacilor care mărgineau
aleea blocului unde se oprise. Ioana a pornit mai departe doar după
ce-a adunat fiecare legumă căzută din sacoşa care se răsturnase, deşi,
dac-ar fi-ntrebat-o cineva, n-ar fi ştiut să-i spună cum se chema, dacă
era roşie sau ardei. A urcat panta pe lângă cimitir fără să se sprijine
de nimic, nu era nimic în jur decât deşertul alb al drumului. Când a
ajuns în colţul blocului, s-a mai oprit o dată. A văzut scările de mozaic
alb de la intrarea în bloc. Frunzişul care încremenise şi el. Un singur
punct rotitor pe cer, făcând cercuri largi deasupra blocului, o pasăre
mică, un punct negru care s-a pierdut şi el în depărtare. Apoi zgomotul,
care crescuse înspăimântător, i s-a părut că aude mersul unei furnici
pe pielea albă a piciorului, foşnetul rufelor puse la uscat în curţile
caselor de peste drum, undeva, înfundat, lălăielile de la cârciuma aflată
la prima staţie de autobuz. Și în final, când credea că moartea nu era
altceva decât încremenirea în mărgica de sticlă albastră, şuvoiul sângelui
care-i năpădise pe nări, alunecarea lui neverosimil de rapidă pe mozaicul
scărilor, într-un râuleţ care nu s-a oprit până jos, pe asfalt, într-un muc
de ţigară. Părea că cineva îl ţinuse între buzele date cu ruj roşu. S-a
ridicat cu o veselie cum nu-şi mai amintea de mult să fi simţit. Aproape
fericită. A pornit-o în sus pe scări cu sacoşele încărcate, niciodată roşul
muşcatelor din jardiniere nu fusese mai aprins şi nici răcoarea din
balconul de la etajul patru, la care ajungeau vârfurile teilor înfloriţi,
mai plăcută ca acum. S-a uitat în sus, cerul era din nou viu, se învineţise
pe la margini, unde coborâse soarele. Sângele tot avea s-o trădeze, dar
mult mai târziu, când refuzase să mai circule prin venele ei pietrificate
şi îşi încetinise cursul până se oprise de tot. Atunci doctorul îi spusese

că fusese un noroc sângele ăla, care ţâşnise victorios la suprafaţă, că
dacă rămânea înăuntru cine ştie unde ar fi ajuns, poate la creier, şi ar fi
murit ca soră-sa, în timp ce se uita la serialul polonez preferat de la
TV, în fotoliul de culoarea muştarului, cu mânere de lemn.
Încercase să şi-o imagineze atunci, urcând veselă treptele, cu
bluza ei verde cu buline albe pătată de sânge, şi mai ales încercase să
se imagineze pe sine, copil, într-un colţ al dormitorului, înconjurat de
jucării, pândind sosirea ei şi uşa de la intrare prin alte două uşi de lemn
vopsite în alb, care stăteau mereu deschise. Și melodia, melodia care
se auzea atunci de undeva din bloc:
Ochii mi-au dăruit
Cerul lor infinit
Pentru inima mea.
Andrei Cornea
Andrei Cornea are o licenţă în istoria şi teoria artei la Academia de Arte

Frumoase şi un doctorat în filologie clasică la Universitatea din Bucureşti.
A fost muzeograf şi cercetător; acum e profesor la Universitatea din
Bucureşti şi editorialist, lucid şi perspicace, al revistei 22. A tradus din
Platon, Aristotel şi Plotin, a scris studii şi eseuri pe teme de artă şi de
filozofie (Turnirul khazar, De la Şcoala din Atena la Şcoala de la Păltiniş,
Când Socrate nu are dreptate, Miracolul: Despre neverosimila făptură a libertăţii
etc.). Cele mai recente cărţi ale sale sunt, în mod surprinzător, două
romane: Uimitoarea istorie a lui Şabbatai Mesia (2015) şi Lanţul de aur (2017).
Ce-i drept, ambele, deşi pline de mister şi suspans, au miză filozofică.
Reţeta fericirii în România
(fabulă)
La început, cum se cunoaște, Creatorul făcu cerul, pământul, lumina, întu-

nericul, ierburile, copacii, peştii, stelele şi toate animalele pământu-
lui – mici, medii şi mari. După un timp însă, cuprins de o oarecare
nelinişte, vru să se asigure că ceea ce lucrase până atunci era într-adevăr
izbutit. (Asta înainte de a trece la facerea Omului, unde se temea că
va avea necazuri.)
Cum să afle însă repede şi sigur? Nu era prea lămurit, fiindcă
nu se inventaseră încă sondajele de opinie. Dar după ce cugetă un pic,
găsi totuşi soluţia: „Hai să convoc toate animalele la o şcoală de vară
şi să le întreb dacă sunt fericite sau nu, şi de ce da şi de ce nu. Iar ca să
le stimulez, cel mai fericit dintre toate va primi un premiu şi dreptul
de a fi menţionat ca preafericit în Cartea Vieţii.“
Zis şi făcut. După ce înghesui frumos toate creaturile în locul
cam strâmt desemnat – care, ce curios, urma să fie cândva pământul
ţării noastre – şi le distribui porţia cuvenită de hrană rece, Creatorul
se adresă Elefantului:
— Eşti fericit, Elefantule?
— Sunt, Doamne, săru’mâna.
— Explică-ne de ce.
— Păi, nu-i limpede? Doar sunt cel mai mare şi cel mai puternic
dintre toţi şi pot strivi pe oricine sub tălpile mele enorme. Nici nu vă

puteţi închipui ce fericire-i să faci terci pe cineva. Cu siguranţă, pre-
miul fericirii e al meu!
— Hm, puţină răbdare! Să vedem şi mai departe.
Îl luă la rând pe Porc, întrebându-l şi pe el cum stă cu fericirea.
— Fericirea mea-i uriaşă, Împărate, zise Porcul. N-am cuvinte
(am scuza că-s necuvântător) să-ţi spun câtă fericire e pe capul cuiva
când e fără ruşine şi nesimţit ca porcu’!
— Și te ocupi des cu nesimţirea? întrebă Dumnezeu.
— Ăsta-i şi micul necaz, că uneori mă mai prinde somnul. Iar
când pun râtul jos, dorm în neştire, tot ca porcu’. Am deci şanse la Car-
tea Vieţii?
— Mai vedem, zise Dumnezeu, notându-şi ceva şi, parcă, puţin
îngrijorat.
„Chiar să-mi fi reuşit Creaţia atât de bine, încât să-i fac pe toţi
fericiţi? Măi să fie! Acuma, cui să-i dau premiul? Hai să întreb şi un ins
mai plăpând“, îşi zise şi se adresă Iepurelui, dorindu-şi ca acesta să se
plângă de ceva, ca să iasă din competiţie.
— Tu, Iepure, care eşti hăituit şi vânat de toţi, trebuie să fii foarte
nenorocit, bietul de tine. Nu-i aşa?
— Eu nenorocit? Câtuşi de puţin! Nici nu ştie Înălţimea Voastră
(un single etern, cum se zice că sunteţi) de cât de multe şi mari fericiri
am parte. Pentru că tot timpul fac sex cu draga mea Iepuroaică! Și o
facem chiar şi între două hăituieli, şi oriunde şi oricând, până ce suntem
întrerupţi. Dovadă că ne prăsim mereu, mă rog, ca iepurii. Apropo,
până decideţi asupra premiului, permiteţi să… mă rog… să continuăm?
Creatorul vedea tot mai limpede că toate animalele par fericite,
fiecare în felul său: Vulpea spunea că-i fericită fiindcă, zicea, „îi înşel
pe toţi“, Corbul, fiindcă se credea mare interpret vocal, Furnica, fiindcă
îl dăduse afară din casă pe trântorul de Greiere, iar Greierele, fiindcă
Andrei Cornea 153

urma să îngheţe în chip de geniu neînţeles. Cui deci îi revenea premiul
pe care şi-l disputau cu toatele? La un moment dat, Ţânţarul a părut
să fie candidatul câştigător, pentru că sugea sângele tuturor fericiţilor
şi apoi pretindea că fericirea o ai în sânge. Totuşi, Dumnezeu încă nu
era convins. Cum să compare atâtea fericiri diferite? Din fericire, pentru
a spune aşa, lucrurile s-au lămurit de la sine, chiar la urmă de tot, când
a venit rândul Cârtiţei la interviu, care apoi a şi luat premiul mult
râvnit, pe drept cuvânt meritat.
— Nu cumva eşti şi tu fericită? o întrebase Dumnezeu într-o
doară, cam ostenit după atâta anchetă.
— Sunt foarte fericită, Doamne. Sunt, cu siguranţă, cea mai
fericită creatură în viaţă din toată Facerea.
— Tu, ultima dintre toţi, prăpădito? se scandalizase Domnul.
Chiar nu vezi fericirile alea grozave, numeroase şi demne de invidiat,
ale celorlalte animale, fie ele mari sau mici, slabe sau puternice, fioroase
sau blânde?
— Nu, Doamne, tocmai că nu le văd. Slavă Ţie, sunt oarbă!
Monica Pillat
© Radu Sandovici
Monica Pillat e specializată în cultura britanică şi americană şi are un

doctorat despre nuvela fantastică a lui E.A. Poe. A ţinut cursuri şi seminarii,
a tradus în româneşte din autori importanţi, a scris şi a publicat poezie,
proză (inclusiv o carte pentru copii), critică literară, convorbiri, a contribuit
la volume tematice colective, a editat corespondenţa familiei Pillat şi
memoriile mamei sale şi a îngrijit, împreună cu G. Ardeleanu, seria de
autor Dinu Pillat de la Editura Humanitas, în frunte cu romanul, rămas
inedit timp de 50 de ani, Aşteptând ceasul de apoi (2010). Şi-a dedicat
literalmente viaţa memoriei familiei Pillat, dezvăluind publicului poveştile
cu accente tragice ale membrilor ei.
Acasă
Pentru mine fericirea se leagă strâns de sentimentul apartenenţei și, de

aceea, nu m-am putut despărţi niciodată de România, de ţara mea
Cenuşăreasă. Înainte de 1989, când călătoriile îmi erau interzise, îmi
închipuiam că, dacă aş fi liberă, aş avea şansa să mă simt în largul meu
pretutindeni în lume. Dar experienţa, venită la o vârstă târzie, mi-a
dovedit că sufletul meu are rădăcini adânci şi că, după o vreme de
şedere în străinătate, oricât de captivante ar fi locurile în care m-aş afla,
mă trage tare dorul să mă întorc acasă.
La începutul anului 1993 am plecat în SUA cu o bursă de cercetare
Fulbright şi, timp de zece luni, am locuit la Corvallis, un orăşel uni-
versitar de pe coasta Pacificului. Am stat împreună cu soţul meu într-un
cămin studenţesc ale cărui ferestre dădeau spre ramurile unor copaci
uriaşi, umbrind acoperişurile scunde ale căsuţelor de lemn. La amiază,
când mă întorceam de la cursuri, simţeam cum se revarsă în aer mi-
reasma oceanului. Străbăteam aleile campusului alături de tinerii
grăbiţi, în vreme ce orologiul-clopot al Universităţii suna din oră în
oră, sfinţind parcă timpul. Parfumul cedrilor îmi îmbăta nările, fru-
museţea prelegerilor, rostite cu inteligenţa calmă a minţilor cuteză-
toare de acolo, îmi răscolea imaginaţia, ordinea şi curăţenia locurilor
îmi înseninau cugetul. Părea că într-un asemenea spaţiu, în care dom-
nea civilizaţia zâmbetului, era de neînchipuit să nu te îmbunezi şi chiar
să nu duci lipsă de nimic.

Totuşi, după vreo trei sau patru săptămâni, în liniştea albă a
pauzelor dintre seminarii, mi-am dorit brusc să aud larma şi forfotirea
studenţilor de pe culoarele facultăţii noastre. Într-o zi, pe când îmi
luam notiţe în timpul unui curs, mi-a apărut aievea coroana teiului
din faţa ferestrei mele de acasă. După vreo cinci luni, când mai mulţi
profesori de-acolo m-au întrebat dacă n-aş vrea să mă stabilesc în
America, mi-am dat seama că pentru mine adevărata libertate nu era
să rămân în acel loc binecuvântat, ci să mă întorc în România.
Am revenit la matcă în noiembrie şi, după vreo câteva zile, era
într-o sâmbătă, m-am dus în piaţă după cumpărături. Ploua, pe jos
era noroi, venea un fum cu iz de mititei şi, lângă o tarabă cu ceapă şi
mărar, cânta cu chef un durduliu. M-a apucat atunci o fericire nebună
că eram acasă.
*
În anii comunismului am trăit senzaţia străinătăţii în propria ţară, şi
atunci, asemeni lui Robinson, în miezul României naufragiate, m-am
refugiat lăuntric, împreună cu familia şi cu câţiva apropiaţi, pe o insulă
de spiritualitate. Unul dintre cei care ne-a însoţit acolo o vreme şi care,
în toiul vicisitudinilor, ne-a arătat că în fond orice loc, oricât de ostil,
poate deveni raiul pe pământ, a fost Nicolae Steinhardt. El venea adesea
în casa părinţilor mei, fiind unul din cei mai apropiaţi prieteni ai tatălui
meu. Se ştiau din închisoare.
Omul iradia vioiciune, avea o prospeţime copilărească în reacţii,
era gata să bată din palme cu încântare la auzul unei idei originale, în
faţa unei ceşti de ceai cu arome, la vederea unui cozonac. Acest bătrânel
zvelt, cu pasul iute şi cu ochii măriţi de uimire, trăia cu frenezie fiecare
clipă. Existenţa lui părea un continuu semn de exclamare în faţa mira-
colului cotidian. Deşi lăsa impresia unei firi expansive, nu se deschidea
decât arareori, asemenea iniţiaţilor, care îşi aleg cu severitate anume
Monica Pillat 157

discipoli spre a se mărturisi. Sub verva lui strălucitoare sălăşluia un
aisberg de taină. Se ferea să vorbească, dar exaltarea cu care participa
la discuţiile celorlalţi era atât de intensă, încât, deşi nu scotea nici un
cuvânt, îmi părea că nu tăcuse nici un moment. Avea harul de a
înconjura destăinuirile ori descoperirile semenilor lui cu un nimb de
solicitudine care-i făcea pe aceştia să se simtă pe neaşteptate proiectaţi
în centrul universului şi să creadă, pentru un răstimp, că de judecata
lor atârnă soarta întregii omeniri. Era, în fond, o strategie prin care el
ţinea să ne atragă atenţia asupra îndatoririi noastre de a spori, cum
spunea Blaga, corola de minuni a lumii.
La câţiva ani după moartea tatălui meu, Nicu Steinhardt s-a
retras de pe insula prietenilor săi în sihăstria mânăstirii Rohia, alegând
viaţa monahală. Era prin ianuarie 1989 când l-am întâlnit pentru ultima
oară pe stradă, în vecinătatea Universităţii. M-a înfiorat lumina obra-
zului său, accentuată de o barbă albă, imaculată, contrastând violent
cu cenuşiul amiezii noroase. Se sprijinea firav în baston, vorbirea îi era
întretăiată, dar o blândeţe fără margini îi aurea slăbiciunea.
Deschizând Jurnalul fericirii, după doi ani de la acea revedere,
am descins în imperiul de taină al fiinţei lui inaccesibile şi m-a cuprins
o tristeţe asemănătoare celei pe care pelerinii ajunşi la Emaus vor fi
simţit-o după dispariţia Învăţătorului: oare nu ardea inima noastră când
ne vorbea pe cale? Totuşi lectura cărţii mi-a alinat treptat acea durere,
fiindcă descopeream în paginile scrise un îndreptar al sufletului care
îi poate învăţa pe alţii cum să-şi facă din cea mai cruntă suferinţă un
aliat şi, din vremelnica mizerie, o trambulină spre etern.
Asemenea lui Dante în Divina Comedie, Steinhardt a străbătut
tot iadul închisorii cu armele culturii şi credinţei, care l-au ajutat să-şi
taie drum prin bezna deznădejdii şi să iasă în final la lumină. Lumea
întâlnită de el în temniţele comuniste, ca şi cea aflată de Dante în Infern,

aparţinea unei elite. De aici încolo însă văd nişte diferenţe esenţiale.
Floarea intelectualităţii româneşti fusese sortită exterminării de către
dictatura comunistă. Se urmărea stârpirea inteligenţei libere şi a ela-
nului creator lucid. Cultura şi religia fuseseră puse la zid tocmai pentru
că ele dădeau minţii forţa de a se descătuşa de sub tirania totalita-
rismului. Păcatul celor condamnaţi era că nu putuseră fi reduşi la
condiţia de turmă, că erau exemplari şi, în principiu, incoruptibili. În
infernul dantesc, marii osândiţi, fie ei personaje fictive ori reale, erau
prizonierii lumescului în toate ipostazele, şi de aceea sufletele lor nu se
puteau elibera din închisoarea râvnirilor trupeşti. Părăsind locul celor
fără de speranţă, Dante a luat cu el vinovăţia şi durerea omenirii pri-
zoniere, pe când eroul Jurnalului a izbutit să iasă din temniţă întărit,
curăţit şi botezat. Avusese fericirea să întâlnească acolo modele de
spiritualitate care îi arătaseră cum poţi rămâne în largul tău chiar şi
în detenţie.
*
Printre volumele luate în România sufletului meu, se aflau şi cărţile
lui Constantin Noica, pe care le parcursesem cu fervoare. După lectura
Devenirii întru fiinţă, care mi-a dezvăluit cum se poate preschimba
captivitatea în condiţie a libertăţii interioare, am ţinut cu tot dinadin-
sul să-l cunosc pe autor. Am cutezat să-i scriu la Păltiniş, iar el m-a
invitat să vin, spunându-mi că mă aşteaptă oricând în acel loc. Aşa că
am luat-o şi eu pe drumul dintre brazi care ducea la casa cu bârne
înnegrite. Era prin luna august 1986.
Am suit o scară de lemn, am văzut deasupra ei tavanul pictat
cu bizoni roşii (aluzie la picturile rupestre din peştera singurătăţii),
am auzit dinăuntrul camerei închise o voce cu falduri de mătase, în
înserare. Avea musafiri. Am ciocănit cu mâna tremurândă şi uşa s-a
deschis de-ndată. În pragul modestei încăperi, a apărut un domn
Monica Pillat 159

necunoscut, într-o haină de catifea verde închis, cu o beretă neagră pe
cap. N-am putut să-i spun decât: Am venit. Îmi aduc aminte zâmbetul
surprins al gazdei, care ne-a întins mâna mie şi soţului meu, replicând:
De venit văd că aţi venit, dar cine sunteţi?
Ce însemnătate mai avea cine eram noi în prezenţa celui la care
visaserăm de atâta timp s-ajungem?
Omul îşi întrecea opera. Era în el un aliaj uluitor de exigenţă şi
generozitate, de elan şi sfială, de modestie şi fală împărătească. Ne-a
invitat să ne dăm sufletul într-o probă de excelenţă. Urma să vorbim
fiecare, cum ne pricepeam mai bine, despre preocupările noastre, aşa
încât să ne merităm cumva intrarea în patria ideilor eterne. Mai erau
de faţă un doctor cu soţia lui şi un student la teologie. Noica îşi luase
un caiet, pe care urma să-şi noteze observaţiile şi eventualele obiecţii,
pentru discuţia de la sfârşit.
N-am dat niciodată un examen atât de greu şi totodată atât de
fascinant. Alesesem să vorbesc despre piesa lui Shakespeare Iuliu Cezar.
Toată dimineaţa mă pregătisem febril, cu sentimentul că, dacă nu voi
trece proba, voi fi sortită neantului. Dar seara, pe când îmi expuneam
cu încordare analiza în faţa Judecătorului, am văzut cum mâna,
pregătită să scrie, închide caietul, cum chipul palid, încruntat de atenţie,
se destinde, cuprinzându-mă într-un zâmbet de neuitat. Examenul
marca în adânc împrietenirea lui cu noi şi culmina într-o epifanie a re-
cunoaşterii de taină.
În ziua următoare, pe când ne arăta cotloanele precarei sale lo-
cuinţe cu gesturi de mare senior, am simţit cum la mişcarea solemnă
a braţului ridicat în aer spaţiul mizer se transforma într-un palat. De alt-
fel, odăiţa în care ne-a găzduit pentru o noapte devenise fosforescentă,
iar ferăstruica deschisă spre pădure avea ceva din privirea lui neliniş-
tit-visătoare. Cugetarea lui Nicu Steinhardt, prilejuită de excentricită-
ţile lui Don Quijote, se potrivea perfect acelui loc privilegiat: stă în

putinţa noastră, spusese el în Jurnalul fericirii, să facem un castel ori o
tavernă din viaţa care ni s-a dat.
Mi-a rămas pentru totdeauna în suflet după-amiaza în care, in-
trând în camera lui Noica, l-am văzut aşezat pe-o margine de pat, adus
din umeri. Ţinea o tavă pe genunchi şi cu o lingură de cositor mânca
agale dintr-un mic borcan cu miere. Părea însingurat, fragil şi totuşi
invincibil. Ca niciodată, glasul îi era şovăitor, făcea pauze lungi între
cuvinte, pe când privea cu gândul dus la asfinţitul soarelui din geam.
După trei zile ne-a condus pe cărăruia dintre brazi şi, luându-şi
rămas-bun de la noi, a rostit cu întristare: Acum vă trimit înapoi în exil.
Întâlnirea cu Noica, el însuşi un retras din lume, care-şi făcuse un cămin
din sihăstrie, fusese pentru noi oaza întoarcerii acasă. Trăiserăm pe
viu minunăţia „închiderii ce se deschide“. De atunci încolo aveam să
pribegim din nou prin biata noastră ţară, dar, pentru că băuserăm din
apa vie a unei minţi strălucitoare, aveam puterea să-nfruntăm deşertul.
*
La începutul anilor ’90 am părăsit regimul insular al existenţei, desco-
perind în stradă puterea fericirii. Atunci, pe caldarâmul sfinţit de
sângele celor ucişi la Revoluţie, ne-am alăturat unii altora, în număr
tot mai mare, sperând că împreună vom reuşi să ne salvăm ţara pri-
mejduită. Seară de seară mă duceam cu soţul meu în Piaţa Universităţii,
unde ne simţeam acasă. Oameni necunoscuţi ne deveniseră familie,
aveam acelaşi dor de libertate şi ne înspăimântau la fel de mult
capcanele puse la cale de „comuniştii cu faţă umană“. În mod paradoxal,
când eram în mulţime, neliniştea şi stările de rău se atenuau şi dispăreau
miraculos, iar când îngenuncheam cu toţii pe trotuare şi împreună cu
părintele Galeriu rosteam în noapte Tatăl nostru, nu aş fi vrut să fiu
altundeva pe lume. Atunci am avut revelaţia că deznădejdea se
Monica Pillat 161

preschimbă-n fericire numai când capeţi certitudinea că nu eşti singur,
că aparţii unei comunităţi a cărei forţă te absoarbe, dându-ţi un
nebunesc curaj.
Au trecut 27 de ani de când vocile străzii au izbutit să scoată ţara
din derivă, iar glasurile care se-aud acum din nou, în altă piaţă, îmi
întăresc speranţa că România nu se mai poate scufunda.
Mihaela Coman
© Radu Sandovici
Devenită designer de bijuterii peste noapte, Mihaela Coman pare să fi

găsit sensul vieţii şi ceva de făcut în următorii 50 de ani. În primii 50 a
alergat printre oameni, companii şi joburi. De la rafinărie de petrol la
agenţie de publicitate, de la cosmetice la editură, de la bancă la fundaţie,
a fost pe rând inginer, copywriter, director de comunicare, producător
de audiobookuri, ofiţer de corporate responsibility, director de fundaţie.
Proiectele ei de PR au rămas în istoria companiilor prin care a trecut.
Pricepută să deschidă drumuri, rareori le continuă (o spune ea însăşi).
Din 2016 se ocupă de proiectele Fundaţiei Humanitas Aqua Forte.
Fericirile Tristeţii pământului
— Ai şi tu feminitatea ta.
— Am, am, dar tu în comparaţie cu
mine eşti mult mai inteligent.
— Cine nu e mai inteligent în compa-
raţie cu tine?
Octavian Cotescu şi Gina Patrichi
în De ochii lumii
Tristeţea pământului a fost un copil complicat, care a descoperit greu și foarte

târziu că realitatea nu e a ei, ci a celorlalţi şi că „nu e frumos să minţi,
măi mamă, ce urs? care aeroport?“. Ca orice fetiţă cuminte, care vrea
să-şi vadă părinţii fericiţi, a luat numai premiul întâi. An după an.
Până când i-a crescut părul foarte lung, pe care mai întâi l-a împletit
în cozi, ca să recite poezii, pentru ca apoi, crescând ditamai fata, să-l
taie. Aşa că a mai luat premiul întâi încă o dată şi gata. În liceu a avut
de ales: să meargă la şcoală şi să moară de plictiseală, sau să meargă la
bibliotecă. A ales cărţile, o făceau fericită.
În facultate a găsit un el, se găseau pe toate drumurile pe vremea
aia. La schimb, el a primit cărţile, ea copilul. Mai târziu, pe vremea
când o fascina Patapievici, ca pe orice inginer, şi zbura în bătaia săgeţii,
a început o relaţie serioasă cu reactorul de cracare catalitică dintr-o
rafinărie locală. Ruptura s-a produs într-o vară, pe o plajă, când Omul
recent a făcut diferenţa între a munci şi a lucra. De-atunci încoace,
Tristeţea pământului nu mai munceşte, lucrează.
Tristeţea pământului împarte lumea în noi şi voi, aici şi acolo, el
şi ea. Face tot ce trebuie să facă pentru noi, cu voi e întotdeauna

cumsecade, se-nvârte pe-aici, se visează acolo, pe ea a uitat-o demult,
trăieşte pentru el, asta o face fericită.
Ea
Ea e un înger căzut în păcatul de-a avea un corp franţuzesc pe care şi-l

poartă în nişte rochiţe franţuzeşti până la genunchii care nu se mai
pot despărţi unul de altul, obligând gleznele fine să facă paşi mici, mici,
în pantofiorii franţuzeşti cu tocuri cui, până la cazinou şi înapoi în ca-
mera de hotel. Rien ne va plus. Les jeux sont faits. Ea nu există.
El
El este înalt, foarte înalt. Are spatele lat, picioarele lungi, frumoase şi
multe oase. Nasul mare şi înconvoiat care se înclină spre dreapta aduce
puţină dezordine pe faţa cuminte. Trăieşte pentru clipa de acum şi
pentru ziua de azi, mâine nu contează. Nu vă grăbiţi să-l judecaţi, nu-l
interesează viaţa comună, familia, copiii… el este un tip urban, rafinat,
inteligent şi cinic. Simţul umorului îi face cinismul uşor de suportat.
El e un bărbat fin, politicos, are maniere, e bine-crescut. El se îndră-
gosteşte de femeile frumoase şi uneori de cele interesante, care au un
je ne sais quoi. Quoi? Nu e singur niciodată, reuşeşte să-şi populeze
universul, fireşte, cu propria persoană. Persoana sa este fascinantă.
Distanţa la care ne aflăm noi toţi de el, prieteni, iubite, părinţi, este
egală cu circumferinţa universului lui supra 2π. El nu ştie şi nici n-ar
putea să sufere, poate fi atins doar la suprafaţă. Suprafaţa lui miroase
frumos, este brăzdată de fibre de muşchi, vene vizibile şi rotunjimi de
oase mari şi mici, detalii de statuie atent sculptate. Noi, cei pe care el
ne alege cu mare atenţie, după îndelungi şi chibzuite teste, putem doar
gravita, în linişte dacă se poate, da?, în jurul lui.
Mihaela Coman 165

El
El e bărbat. Profil de monedă romană, spatele lat, pieptul puternic,

coapsa vânjoasă, ştie să tacă, pare să înţeleagă. Ascultă cu ochii adânci,
vorbeşte cu mâinile, în timp ce trupul său tace, relaxat, masculin. Mâi-
nile lui frumoase dansează o dată cu cuvintele pe care le rosteşte nu
înainte de a le mai ţine o clipă sub limbă, le încearcă gustul, dar le dă
drumul să plece oricum. El are pierzania în el, sub piele, îi ţine de cald,
îl izolează de prea binele în care şi-a făcut cuib. El are o mie de feluri
de-a zâmbi. Şi fiecare zâmbet spune mai limpede ce gândeşte decât
orice cuvânt pe care l-ar putea rosti. Altminteri, e cel mai trist bărbat
din univers. Arată lumii o privire pierdută, de om cu gânduri. Ai putea
fugi din lume aruncându-te în prăpastia neagră din privirea lui. Te
alungă, fără să clipească, mutându-şi privirea în altă parte.
El
El are du charme. E un tip misterios: trebuie să se întâlnească cu cineva,

să meargă undeva, să discute ceva. El e un cetăţean al lumii, se simte
ca acasă oriunde, îi poate fermeca pe toţi doar vorbindu-le în limbile
lor materne. Emană la joie de vivre. De fapt, e un boem camuflat în
hainele, maşinile şi anturajele care contează. Nu se trădează decât rar,
când e îndrăgostit. Şi atunci plonjează, în regia lui Kieslowski, în rolul
ultimului bărbat romantic de pe pământ. Joacă bine, are şi talent, şi
rafinament. Umorul îl salvează din orice rahat. Îşi priveşte viaţa ca pe
un film, recunoaşte scenele, identifică clişeele, se amuză. Femeile îl
păstrează pe-aproape, e tonic şi dezamorsează orice tristeţe.

El
El e un gentleman. Se uită-n ochii tăi, pune întrebări, îl interesezi, vrea

să ştie tot ce ascunde umbra din privirea ta, te-nţelege. El are timp pen-
tru tine azi, doar pentru tine. Ar putea avea timp şi mâine dacă vii când
te cheamă, ştii care ţi-e locul şi pleci la timp. El se trezeşte dimineaţa
devreme. El e fit, miroase bine şi îşi calcă singur cămăşile. Doamnele
intră-n vorbă cu el în lift, în parcare, la coadă la supermarket, la cafenea,
la telefon. El glumeşte, ele chicotesc. Telefonul sună des, el răspunde
rar. El e unul singur, iar ele-s atâtea. El are o viaţă plină, se trezeşte
dimineaţa, face duş, merge la sală, îşi calcă cămăşile, le priveşte-n ochi
pe ele, le ascultă, merge la sală, face duş, le înţelege, îşi calcă cămăşile,
le conduce acasă, merge la sală, se trezeşte devreme, răspunde la telefon,
face duş, merge la sală, se trezeşte dimineaţa, face duş, îşi calcă cămăşile.
*
Peste Tristeţea pământului vin fericiri răzleţe, pică din cer exact când
îi stă părul mai prost şi când le aşteaptă mai puţin. Nu ştie cum să le
primească, se izmeneşte ca toanta, face pe deşteapta, spune tâmpenii.
Le face să se simtă prost şi nepoftite. „Fericirea mă-sii, putea să dea
un telefon înainte.“ I-ar fi plăcut să aibă timp să dea cu aspiratorul, să
şteargă praful, să facă un playlist cu Locatelli, să gătească ceva delicat
şi bun ca ea, s-apuce să-şi pună zâmbetul cald pe faţă şi rimelul pentru
privirea adâncă şi inteligentă, ca s-o înfrunte cu ceva demnitate, să-i
vină fericirii, cât o fi ea de mare, să se descalţe la uşă, să se aşeze stin-
gheră pe-o margine de scaun, să se-ntrebe dacă nu cumva deranjează.
Deranjează! Hm, doar n-o să se lase copleşită, aşa, de orice fericire
nemeritată, care dă buzna pe nepusă masă.
Și dacă o va întreba cineva, cu o zi înainte de a pleca, ce clipe fe-
ricite i-au rămas la sfârşit în minte, în câteva cuvinte, va spune că nici
Mihaela Coman 167

una. Cu adevărat frumoasă a fost doar neliniştea de a nu şti niciodată
ce-o să mai vină mâine peste ea.
Ea crede în fericirea de apoi a bunicilor săi. „Mamaie şi tataie
trebuie să fie undeva pe o băncuţă în rai. Maria împleteşte un ilic, Pă-
traşcu citeşte o carte despre care a auzit la radio.“ O veşnicie de tricotat
şi una de citit.
La ce-o să-şi folosească veşnicia ea, presupunând, prin absurd,
că o s-o folosească?
Fericirea pură
Fericirile ei au venit toate cu norii în spate. Dacă se întâmplă ceva, dacă

se îmbolnăveşte, dacă tuşeşte, dacă se rupe, dacă cade-n cap, dacă
se-ngraşă, dacă mâine plouă, dacă întârzie, dacă pleacă, dacă nu se
trezeşte, dacă-i fură, dacă-i o minciună, dacă-i o eroare, dacă, Doamne
fereşte, până mâine moare.
Dar a trăit şi fericirea pură. În clasa a şaptea, la matematică, au
început să intre în miez. Problemele de teoria numerelor, de divizibilitate,
dar şi cele de geometrie plană deveniseră dintr-odată viaţa ei. Pentru ele
se trezea dimineaţa. Ce fericire să le rezolve, să ştie să le rezolve, să
descopere confirmarea răspunsurilor corecte la finalul manualului sau
al culegerilor. Profesorul de mate, moş Carpin, un ardelean înalt cu părul
şi mustaţa albe, deloc moş altminteri, era şi el încântat că Mihăiţă (deşi
fetiţă) mişcă şi nu ştia pe unde să mai scormonească, să-i dea probleme
noi de rezolvat. Gazeta matematică publica pe ultima copertă numele
copiilor care trimiteau rezolvările corecte ale problemelor din numărul
precedent şi punctele obţinute, alături de numărul şcolii, clasa, oraşul.
Ce bucurie era să-şi vadă numele acolo şi poziţia în clasament, ce mândrie.
De ce n-a păstrat ea gazetele alea nu ştie – pentru că nu păstrezi nimic,
de-aia –, i le-ar fi arătat nepoatei, sau acum ei înseşi.

În liceu a avut de citit cărţi o mie, nu i-a mai ars ei de analiză
matematică. În facultate, iată că se poate, a întâlnit din nou un profesor
de mate, Bodnărescu, care preda geometrie descriptivă şi care se lăuda
c-a inventat mingea de fotbal, da. Din desfăşurata mingiei de fotbal
desenată de el s-ar fi făcut sfera perfectă care, pe măsură ce era lovită,
se făcea mai rotundă. Nu face colţuri, nu se dezumflă. La campionatul
de fotbal din Mexic le-a testat. Tot el spunea c-a inventat predarea ma-
tematicii cu ajutorul mulţimilor, dar c-a fost brevetată povestea de un
elveţian. Adică mulţimea punctelor formează o dreaptă, mulţimea
dreptelor un plan… Poveştile lui umpleau amfiteatrele, neobişnuite cu
atâţia studenţi prezenţi la un curs. În viaţa aceea gri, în care nu merita
să faci nimic, Bodnărescu făcuse o brânză. Și chiar dacă visa, tot era
ceva că îi trecea pe studenţi nişte graniţe. Desfăşurata sferei era o minge
de fotbal nemaivăzută, lovită de crampoanele campionilor într-o ţară
imaginară. În Elveţia, nu mai puţin fantastică pentru ei, un profesor
a avut aceeaşi teorie ca un profesor de-al lor. Acum, Bodnărescu era
bătrân, dar nu nebun, nici mâhnit, era fericit. Pe de altă parte, ea e
bănuită că serveşte uneori amintiri fabricate.
S-a gândit mereu că lasă matematica în urmă ca pe un loc în
care s-ar mai putea întoarce dac-ar vrea. Aşa cum se amăgesc muzicienii
care-şi lasă instrumentele deoparte, luaţi de alt val. Sau sportivii care-şi
spun că fac o pauză. Nu e drum de întoarcere. Orele acelea când vedea
unghiul, când intuia şirul, când imagina arcul de cerc, când învârtea
creioanele şi umplea caietele cu demonstraţii nu se vor repeta.
Deşi fericiri asemănătoare a mai întâlnit citind câte-o carte.
Atunci când scriitorul îi povesteşte numai ei, ştiind c-o să-nţeleagă,
c-o să se prindă. Când râde ca proasta la glumele lui, pentru că au
acelaşi tip de umor, el şi cu ea, chiar dacă povestea din carte-i o tragedie.
O înseninează un joc de cuvinte, o luminează un joc de idei. Filme şi
teatru, desigur, doar că la ele se-ntâmplă şi să adoarmă.
Mihaela Coman 169

Fericiri neumbrite cam atâtea: în matematică, idei, imagini şi
cuvinte. N-ar pune muzica aici, de ea îi e frică, pentru că n-o ajută,
dimpotrivă. Dacă se lasă-n voia ei, o duce cine ştie unde-n hău.
Nici nu se uită des în trecut ca să-şi aducă aminte.
Fericirile vin şi pleacă, de multe ori nu-i atentă şi-i scapă. Trebuie
să fie cât mai puţin zgomot în jur ca s-audă. Aşa că tu şi tu şi tu pleacă.
Îşi spune că fericirea e atunci când ceva te scoate din lume. Exact,
chiar şi moartea. Pe bune? Mda. Cu condiţia să laşi în urmă lumină.
Cum să facă asta şi cum să plece senină. Dar e de lucrat.
A început prin a se lăsa de fumat.
Horia- Roman Patapievici
© Radu Sandovici
Horia-Roman Patapievici , fizician ca formaţie, a devenit cercetător şi

asistent universitar, a fost membru în Consiliul de conducere al CNSAS
şi apoi preşedinte al Institutului Cultural Român. Din 2015 este preşe-
dintele Artmark. Cercetător privat în istoria ideilor, HRP a fost directo-
rul revistei Idei în dialog, a susţinut cursuri de istoria ştiinţei şi istoria
ideilor la Universitatea din Bucureşti, a ţinut conferinţe, a realizat
emisiunile TV Idei în libertate (Premiul CNA, 2003; Marele Premiu al
APTR, 2004) şi Înapoi la argument. Ca gânditor şi scriitor (Zbor în bătaia
săgeţii, Politice, Omul recent, Ochii Beatricei, Ultimul Culianu, Despre idei şi
blocaje, Partea nevăzută decide totul etc.), e cunoscut pentru fineţea analitică,
ideile originale şi imensa erudiţie a textelor sale.
Despre fericire și atât
Există în mine un arhetip al fericirii, legat de facultatea de a fi inteligent, care

precedă orice manifestare şi îi dă sens. Piaget vorbeşte de formarea
structurilor operatorii şi de inteligenţa de contact a copilului. Eu am
avut dintotdeauna sentimentul că sunt destinat. Către ce anume, ig-
nor, dar sentimentul acesta elixirant nu m-a părăsit nici o clipă, chiar
când eram năruit. Ceea ce preexistă în noi se deşteaptă în contact cu
prilejurile favorabile ale vieţii. Nu sunt multe nodurile unei persona-
lităţi: ele se manifestă însă întotdeauna, dacă nu complet, în orice caz
împlinit, până în clipa în care viaţa ne este luată.
*
Când trăieşti autentic, plenar, nu ştii. Când ştii, autenticitatea trăirii
s-a dus.
De aceea fericiţii se recrutează din imbecili sau dintre cei cărora
li s-a acordat graţia.
*
La început, orice realitate e o dorinţă insuficient aplicată. Apoi e o do-
rinţă realizată. În fine, sfârşeşte prin a fi o dorinţă gândită, adică dorinţa
unei dorinţe, apoi nimic. Adică statuia unei realităţi, mormântul ei
gol, cenotaful: realitatea din care a fi real s-a retras, lăsând risipit doar
obiectul şi, din el, doar obiectitatea. Semnele fac realitatea, iar după

numire realitatea dispare. Este legea oblică a Paradisului. Cine supra-
vieţuieşte în el cu un set de amintiri complete? Nici Lazăr nu a vorbit
despre coborârea în moarte, nici Enoh nu s-a întors din spaţiul unde,
în lumea în care trăim, nedându-i deci moartea, Dumnezeu l-a răpit
la sine. Nu mi-l pot imagina pe Adam păstrând memoria Paradisului,
în schimb ştiu bine că şi-a amintit mereu primele clipe ale goliciunii.
Către trecutul în care am fost fericiţi semnele există: dar ele sunt cel
mai adesea asemeni îngerului cu sabia rotită în foc, pus la poarta
Paradisului. Din locul izgonirii nici o întoarcere nu se mai întoarce la
ea, pentru că forma însăşi a lui „urzit pe dinlăuntru“, adică în-tors, nu
admite urzeala dublă: acul nu împunge de două ori aceeaşi gaură, este
acelaşi lucru cu înţelesul cuvântului nostalgie, care înseamnă suferinţa
întoarcerii: nu originile sunt regăsite, ci consecinţele lor.
*
Fii activ şi treaz! Acesta este cel mai însemnat temei al fericirii şi,
deopotrivă, al înţelegerii. Este acel nucleu al seninătăţii, care s-a salvat
prin mine nu ştiu cum, în ciuda frustrării, inteligenţei, orgoliului, eru-
diţiei, claustrării şi neizbăvirii, şi despre care am descoperit a fi în egală
măsură temei al fiinţei mele şi al istoriei neîncetat contestate, semn
improbabil şi neaşteptat al prezenţei lui Dumnezeu în lume.
*
Distanţa dintre seninătate şi posomoreală descrie singura ontologie
autentică a fiinţei care trăieşte în timp. Ce altceva înseamnă să fii salvat
din timp decât să poţi cunoaşte bucuria? Pe de altă parte, intre posac
şi senin stă atârnat orice suflet în care se dispută deceptivul timp şi
eluziva speranţă. Unul înşală, cealaltă se eschivează. Acesta este şi regi-
mul oricărei vorbiri, şi întrupează statutul cuvântului. Sunt lucrurile
Horia-Roman Patapievici 173

care se văd, şi cele improprii. Remarcă faptul că nu spun: ascunse.
Criteriul meu de realitate este respingerea ideii că cineva ne joacă o
farsă. Pentru ceea ce avem de făcut, tot ce ne trebuie se află la dispoziţie.
Suferinţa, vreau să spun suferinţa cea mai sfâşietoare, constă în
sentimentul că ceea ce îţi trebuie pentru a te salva (sau a fi fericit) nu
este disponibil. Acesta este impropriul.
*
Nu sunt, desigur, calificat să vorbesc despre zădărnicia mortificării ex-
treme. Dar, după cum Nietzsche nu putea crede decât într-un zeu care
dansează, nici eu nu cred în valoarea mântuirilor incapabile să aducă
bucuria. Deasupra seninătăţii stoice stă criteriul suprem al adevăru-
lui, care este: a fi fericit. Desigur că ceea ce credem exprimă într-un
mod obsesiv ceea ce suntem. Mai ştiu că orice vocaţie exprimă o sumă
adesea stânjenitoare de neputinţe. Există totuşi câteva principii de la
care nu pot deroga: 1) există în om mai multe lucruri de preţuit decât
de dispreţuit; 2) adevăratele cauze nu pot fi aflate căutând cu privirea
în jos, ci ridicând ochii în sus; 3) nu virtutea produce fericire, ci fericirea
face posibilă viaţa virtuoasă; 4) lanţul răului nu este tăiat prin retaliere,
ci prin morala „celuilalt obraz“; 5) nu există nici o cale de a deveni mai
bun dacă nu ai reuşit în prealabil să devii mai fericit; 6) fericirea constă
în acea stare pentru care a fi fericit nu mai prezintă nici o alternativă.
*
Ştiu că nu există scăpare, şi totuşi trăiesc. Şi nu din indolenţă, ci bu-
curându-mă mereu şi suferind în egală măsură. Singura mea speranţă
stă în faptul că nu înţeleg temeiul acestei bucurii, care nu poate fi
descrisă adecvat decât în termenii unei mistici a luminii. De obicei
înţelegem numai lucrurile care şi-au istovit menirea. Să înţelegi în-

seamnă într-un sens să înmormântezi. Numesc inexplicabilul acestei
bucurii transcendenţă. Nu există nici un motiv să fiu fericit, iar fericirea
nu o merit. Totuşi ea există şi îmi e, Dumnezeu fie binecuvântat, mereu
dăruită. Numesc temeiul inexplicabil al acestei fericiri DUMNEZEU.
*
O viaţă este prea mult pentru nefericire. Opera care nu aduce bucurie
celui care o creează este un lucru de prisos. De aceea, dacă e vorba de
artişti autentici, nu cred în ponciful vulgar al nefericirii artiştilor de
geniu. Definiţia artistului de geniu este de netăgăduit aceasta: omul
care a reuşit să redescopere izvorul cel mai profund al fericirii. E bizar
cât de greu iese la iveală adevărul simplu al vieţii din amalgamul de
preţiozităţi tâmpe şi de farduri vulgare ale lumii recente. În lumea în
care am deschis ochii, problema fericirii era privită fie ca o chestiune
indecentă (chiar obscenă), fie ca o obsesie proprie firilor slabe şi nevri-
coase. Or, singura problemă cu sens este tocmai aceea a mijloacelor
fericirii. Să găseşti izvorul bucuriei curate, să fii lucid în mijlocul con-
fuziei generale, să vezi ceea ce este şi să afirmi ceea ce vezi, să resimţi
seriosul fundamental al vieţii şi să îl faci vizibil în chip dezinvolt, fără
grimase morocănoase, iată câteva temeiuri simple pentru o fericire
care nu face nici un rabat demnităţii ori măreţiei. Dar, ca să înţelegi
sensul fericirii, trebuie să descoperi mai întâi valoarea prezentului.
Odată sesizată valoarea prezentului, eşti izbit de permanenta lui actua-
litate, care este eternitatea. Or, ce înseamnă posteritatea în faţa inten-
sităţii prezentului?
*
Fericirea este legată în chip enigmatic de timp. Farmecul timpului este
legat de frumuseţea sfâşietoare a aparenţei. Şi răul este legat de exis-
tenţa aparenţei, de aparenţa care ştie ce e şi caută să se impună drept

contrariul a ceea ce este. Dacă aparenţele dispar, esenţa se surpă. Există
o aparenţă care e glorie şi una care distruge. Rarele victorii pe care le
repurtăm împotriva timpului nu constau în a-l aboli, ci în a-l supune.
A supune timpul înseamnă a deveni conştient de faptul că te trăieşte.
Când devii conştient, nu faci decât să suprapui trecutul recent, care încă
nu a murit, prezentului trăirii. Este ca şi cum ai retrăi trecutul. Când
retrăieşti, totul este trăit, adică întregul căruia i-a fost suprimată iluzia
finitudinii. Aceasta este fericirea.
*
Din fericire nu rezultă, ca o consecinţă, eternitatea, ci eternitatea o
face posibilă. Eternitatea înseamnă suprimarea finitudinii, căci moartea
este abisul ei. Sub forma nostalgiei, fericirea asta înseamnă: eşti
conştient că trăieşti ceea ce tocmai îţi scapă. Ştii ce pierzi, şi pierzi: dar
stăpâneşti pentru ultima oară. Ultimei dăţi îi urmează tăcerea. Prin
aceasta se deosebeşte fericirea de plăcere. Plăcerea face din fericire o
percepţie grosolană: vrei să o repeţi. În plăcere nu eşti senin, eşti supus.
Fericirea conferă seninătate, pentru că uneşte modul pierderii cu modul
posesiei care prisoseşte. Le temps déborde. Ai ceea ce pierzi, pentru că ai
ce ai dat. Plăcerea dilată, fericirea ascute intensitatea. Prezentul devine
actual în fericire. Asta e tot.
*
Fericirea este legată întotdeauna de revelaţia a ceea ce este etern. Pro-
babil că modul cel mai accesibil al eternităţii este circularitatea (datorită
moştenirii greco-latine?). Este notoriu cazul lui Nietzsche. Dar situaţia
de care vorbesc poate fi experimentată concret.

Ca orice revelaţie a perfecţiunii altoite pe un vlăstar imperfect, senti-
mentul bogăţiei clipei prezente, care m-a frapat în chip atât de neaş-
teptat în acea dimineaţă, m-a părăsit peste câteva ceasuri. Trebuie să
îţi spun că nici o fericire nu este comparabilă cu aceea a trăirii plenare.
Conţinutul este secundar, aici modul trăirii contează. Desigur, asta îţi
aminteşte de „intraţi, sunt zei şi aici“ (Heraclit, raportat de Aristotel).
Cotidianul nu este umil decât pentru ne-simţirea noastră. În fapt, ceea
ce trăim este un miracol continuu, egalat doar de faptul că trăim
într-adevăr. De când mi s-a întâmplat acest lucru (care nu a mai revenit),
trăiesc mereu cu atenţia trează: aş spune că am căpătat un sentiment
de pietate faţă de faptul că trăiesc. Eu nu valorez nimic în această
valorizare. Graţia este în noi în fiecare secundă: nu trebuie să ne facem
timp pentru ea.
*
„Fericirea este o stare ce coincide cu marginile eului nostru“, spunea
Ortega y Gasset. Eu îmi atinsesem marginile eului în neputinţă şi
disperare. Voiam deci să fiu fericit, cum nu mai fusesem. Totul mi se
părea secundar faţă de setea de a mă salva prin iubirea făpturilor. Iubire
pe care am avut-o şi pentru care sunt recunoscător.
*
Sensul oricărei fericiri este eternitatea.
*
Flaubert asta spune: există ceva în amintire care nu e reductibil la
faptul trăit. Fericirea care există în nostalgie nu este un clişeu, cum nu
este unul nici dragostea-rapt pe care o ironizează Flaubert la începutul
Educaţiei sentimentale. Ce vreau să spun? Prezentul este inepuizabil,

pentru că şi viaţa este. Dar şi trecutul este un enigmatic tărâm al fericirii.
Acest trecut-fericire nu ştiu cui îl datorăm: orice existenţă, cât de mize-
rabilă, îl cunoaşte. Căci, mi-e limpede, sunt două vieţi: într-una trăim
pentru a muri, în cealaltă trăim ca şi cum ne-am fi recăpătat deja trupul
gloriei. În cele din urmă înţelegi asta: că nu este nimic de înţeles. Şi
acesta, în mod enigmatic şi senin, este sensul.1
1. Fragmente din Zbor în bătaia săgeţii, Humanitas, Bucureşti, 1995.

În loc de încheiere
Punctul 7 din chestionarul lui Proust:

„Fericirea pe care mi-o visez“
În 2005, la iniţiativa lui Alex. Leo Şerban, Dilema veche a cerut mai
multor colaboratori şi prieteni să completeze celebrul chestionar în 24 de
puncte al lui Proust. Rezultatele au fost publicate în 14 numere succesive
ale revistei. Iată ce s-a scris la punctul 7 (calde mulţumiri Dilemei
vechi, în particular lui Marius Chivu):
Adriana Babeţi: Să pot dilata aceste zile, săptămâni, luni, acest an 2005
(care, e drept, nu s-a încheiat încă) la cât mi-a mai rămas de trăit.
Teodor Baconschi: Fericirea de a trăi mântuirea ca pe un fapt deopotrivă
râvnit şi nesigur.
George Banu: Să mă găsesc.
Magdalena Boiangiu: Să citesc doar ce vreau eu, nu ce „trebuie“.
Dragoş Bucurenci: Să ajung rentier.
Marius Chivu: Veri însorite în Provence, cu vin roşu, măsline negre şi
kiwi, în intimitatea unei anumite femei.
Marina Constantinescu: Mi-e frică să o numesc... încă mai sper să am
parte de ea pe acest pământ, în această viaţă.
Radu Cosaşu: Să scriu o carte semnată Oscar Rohrlich.
Marina Dumitrescu: Veritabilul echilibru interior în raport cu viaţa şi
cu moartea.
Alice Georgescu: Să locuiesc pe o insulă populată doar de animale, dar
dotată cu (aproape) toate utilităţile civilizaţiei.
În loc de încheiere 179

Stela Giurgeanu: O casă veche, plină cu flori, pe malul Rinului.
Florin Iaru: Un deal, primăvara, târziu.
Augustin Ioan: Să văd arhitectura mare pe care nu am văzut-o încă.
Gabriel Liiceanu: Să am timp. Deci alte câteva vieţi.
Andrei Manolescu: Să călătoresc în toată lumea fără nici o grijă.
Matei Martin: Să fiu rentier undeva, în ţările calde şi civilizate.
Adrian Mihalache: Lectura într-un metrou care se învârte în cerc.
Mircea Mihăieș [în România literară, nr. 25, 2009]: Visul meu de feri-
cire: un ţărm mediteraneean, cu o librărie gigantică la doi paşi
de mare.
Andrei Oişteanu: Nu visez la o anume fericire. Uneori o trăiesc. Nu ştiu
să o definesc (nici măcar oniric), dar o recunosc când o trăiesc.
Ioana Pârvulescu: Să călătoresc în timp.
Dan Perjovschi: Să fac şi să influenţez lucruri în bine.
Andrei Pleşu: Să am timp şi chef.
Adina Popescu: Uneori lucruri mărunte, alteori lucruri măreţe.
Alice Popescu: Uniunea cu complementarul.
Iaromira Popovici: Nemurirea.
Dan Stanciu: Nu aş numi-o.
Alex. Leo Şerban: Tot timpul din lume.
Cecilia Ştefănescu: E îndeletnicirea mea preferată.
Robert Turcescu: Tălpi goale, iarba din faţa casei, Ioana lângă mine, între-
bându-mă: „Tati, chiar e nevoie să mergem desculţi prin iarbă?“
Răzvan Vasile: O casă albă cu o sală mare de dans, ale cărei ferestre
enorme dau spre o grădină plină de animale şi flori.
Mircea Vasilescu: Să stau la ţară şi să cresc albine.
Constanţa Vintilă-Ghiţulescu: Nu cred în fericire. Poate o oarecare linişte
interioară?
Eugenia Vodă: Să dobândesc harul răbdării şi harul tăcerii.
180 În loc de încheiere

Sever Voinescu: Să pot trăi într-o lume în care să existe doar cărţi, muzică,
prieteni şi senzaţii. Acolo, în lumea aceea, eu cântăresc cu multe
kilograme mai puţin şi dansez în trupa lui Béjart.
Cuprins
Argument 5
În loc de introducere Cioran despre (ne)fericire 7
Gabriel Liiceanu Ecuaţia paradoxală a fericirii românești 19

Ioana Pârvulescu România redusă la scară.
La scara trenului 33
Radu Paraschivescu Insula cu ochi negri 43
Tatiana Niculescu Un om fericit într-o lume nefericită 53
Anamaria Smigelschi Taxiportofel 61
Andrei Pleșu Cum era să fii fericit în România 71
Adriana Bittel Ora de iarnă 79
Dan Tăpălagă Fericirea de a călători cu maxi-taxi 87
Jean A. Harris Ce ţară mișto e România! 97
Vlad Zografi Falsul eu 109
Clotilde Armand Dimineaţa unei bucureștence 115
Ariana Rosser Macarie Fasole cu cârnaţi și mărgăritare 129
Andreea Răsuceanu Fericirea are chipul tău 139
Andrei Cornea Reţeta fericirii în România 151
Monica Pillat Acasă 155
Mihaela Coman Fericirile Tristeţii pământului 163
Horia-Roman Patapievici Despre fericire și atât 171
În loc de încheiere Punctul 7 din chestionarul lui Proust:

„Fericirea pe care mi-o visez“ 179

Cum Sa Fii Fericit in Romania PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cum Sa Fii Fericit in Romania PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

volum coordonat de

ISBN xxxx (pdf)

Comenzi online: www.libhumanitas.ro

Ideea unui volum cu mai mulţi autori pe tema Cum să ﬁi fericit în

Nu aş putea să ﬁu fericit decât într-o lume unde simţul timpului n-ar

Cioran despre (ne)fericire 7

Cioran despre (ne)fericire 9

Cioran despre (ne)fericire 11

Cioran despre (ne)fericire 13

Cioran despre (ne)fericire 15

Cioran despre (ne)fericire 17

1. Fragmente din Cioran, Caiete 1957–1972, trad. de Emanoil Marcu şi Vlad

Gabriel Liiceanu a studiat ﬁlozoﬁa şi limbile clasice, a lucrat ca cercetător,

20 Cum să ﬁi fericit în România

Ecuaţia paradoxală a fericirii

22 Cum să ﬁi fericit în România

24 Cum să ﬁi fericit în România

26 Cum să ﬁi fericit în România

28 Cum să ﬁi fericit în România

Dar poate că am exagerat spunând că, graţie Cărţii, fericirea devenea

30 Cum să ﬁi fericit în România

Ioana Pârvulescu se ocupă cu literatura atât ca profesor la Facultatea de

Dimineaţa devreme, în Gara de Nord oamenii sunt cenușii. Lumina fri -

34 Cum să ﬁi fericit în România

36 Cum să ﬁi fericit în România

38 Cum să ﬁi fericit în România

P.S. Progresul tehnic are avantajele lui. Înainte de a mă apuca de scris,

40 Cum să ﬁi fericit în România

Radu Paraschivescu a fost rând pe rând profesor de engleză, bibliotecar,

Cearșafuri de apă fâlfâie la geam. Plouă ca în ziua de pe urmă, într-un miez

44 Cum să ﬁi fericit în România

46 Cum să ﬁi fericit în România

48 Cum să ﬁi fericit în România

50 Cum să ﬁi fericit în România

Filolog şi jurnalist, Tatiana Niculescu a fost redactor şi prezentator al

54 Cum să ﬁi fericit în România

56 Cum să ﬁi fericit în România

58 Cum să ﬁi fericit în România

Nepoată de pictor (Octavian Smigelschi), cu sânge polonez din partea

62 Cum să ﬁi fericit în România

64 Cum să ﬁi fericit în România

66 Cum să ﬁi fericit în România

68 Cum să ﬁi fericit în România

Andrei Pleșu a ţinut cursuri de istorie şi critică a artei şi de ﬁlozoﬁe a

Amintirile mele despre Revoluţia de la București sunt modeste: ţin de faptul

72 Cum să ﬁi fericit în România

74 Cum să ﬁi fericit în România

76 Cum să ﬁi fericit în România

1. Fragmente dintr-o conferinţă ţinută în deschiderea Festivalului Inter-

78 Cum să ﬁi fericit în România

Adriana Bittel este scriitoare şi pasionată cititoare. A lucrat aproape 40 de

80 Cum să ﬁi fericit în România

82 Cum să ﬁi fericit în România

84 Cum să ﬁi fericit în România

Jurnalistul Dan Tăpălagă a fost redactor la Radio Europa Liberă şi BBC,

Periferia Bucureștiului. Întreaga acţiune se petrece aici, în spaţiile mici și cam

88 Cum să ﬁi fericit în România

Am reluat naveta cu inima strânsă. Toate erau la locul lor, neschim-

Pisica din mașină

Miorlăitul s-a auzit clar, o singură dată, când zdrahonul a intrat în

90 Cum să ﬁi fericit în România

O doamnă între două vârste vorbeşte la telefon de un sfert de oră, tare,

92 Cum să ﬁi fericit în România