Universitatea Politehnica Bucuresti

Facultatea de Inginerie Electrica

Acceleratoare de particule
Raport Tehnic

Craciun Mihai Lucian

Grupa 114B
 Rezumat

Primul capitol prezinta o scurta istorie a acceleratoarelor de particule, precum si

principalele tipuri de acceleratoare si particularitatile lor. Acestea sunt: acceleratoare
electrostatice de particule, acceleratoare de campuri oscilante de particule, acceleratoare
liniare de particule, acceleratoare circulare.

In partea a doua sunt este prezentat acceleratorul LHC (Large Hadron Collider), cel
mai mare accelerator de particule la ora actuala. Acesta a fost construit in scopul aflarii
raspunsului la mai multe intrebari din lumea fizicii particulelor, cum ar fi existenta bosonului
Higgs( existenta lui ar explica de ce particulele elementare au masa), natura materiei
intunecate, de ce este gravitatia cu atatea ordine de marime mai slaba decat celelalte
interactiuni fundamentale, existenta supersimetriei, etc.
Cuprins
1. Introducere.........................................................................................................................................4
1.1 Istoric............................................................................................................................................4
1.2 Masinile cu energie mica..............................................................................................................5
1.3 Mașinile cu energie mare.............................................................................................................5
1.4 Acceleratoare electrostatice de particule.....................................................................................6
1.5 Acceleratoare de campuri oscilante de particule.........................................................................6
1.6 Acceleratoare liniare de particule.................................................................................................6
1.7 Acceleratoare circulare (sau ciclice)............................................................................................7
1.7.1 Ciclotronii..............................................................................................................................8
1.7.2 Sincrociclotronii si izocronusul ciclotron................................................................................8
1.7.3 Acceleratoare FFAG...............................................................................................................9
1.7.4 Betatronul..............................................................................................................................9
2.LHC (Large Hadron Collider)................................................................................................................9
2.1 Generalitati.................................................................................................................................10
2.2 Proiectarea.................................................................................................................................10
2.3 Detectoare..................................................................................................................................12
2.4 Scopul.........................................................................................................................................13
2.5 Costuri........................................................................................................................................14
2.6 Primele teste..............................................................................................................................14
3. Concluzii...........................................................................................................................................16
1. Introducere

1.1 Istoric
La începutul secolului XX, ciclotronii erau denumiți în mod normal ca ”spărgător de
atomi”. În ciuda faptului că ciocnirile moderne, de fapt, propulsează particulele subatomice –
atomii înșiși acum sunt relativ simplu de scindat fără a utiliza acceleratorul de particule –
termenul persistă în limbajul cotidian când ne referim la acceleratorul de particule în
general.

Raze de particule cu energie mare sunt folositoare atât pentru cercetările

fundamentale și aplicate în știinte, cât și în multe domenii tehnice și industriale fără legatură
cu cercetările fundamentale. A fost estimat ca sunt aproximativ 26,000 de aceeleratoare în
intreaga lume. Dintre acestea, doar ~ 1% reprezinta masinile de cercetare cu peste 1 GeV,
~44% sunt în domeniul radioterapiei, ~41% pentru implantarea de ioni, ~9% pentru
procesarea și cercetarea industrială, ~4% pentru cercetări biomedicale și alte cercetări cu
cantități mici de energie.

Pentru anchetele de bază în dinamica și structura materiei, spațiului și timpului,

fizicienii caută cele mai simple genuri de interacțiuni la cele mai înalt posibile energii.
Acestea, în mod normal, implică energii ale particulelor de mulți GeV și interacțiuni ale celor
mai simple particule: leptoni (de exemplu: electronii si protonii) si cuarci sau fotoni si gluoni
in campul cuantei. Din moment ce cuarcii izolati sunt indisponibili datorita paletei mici de
culori, cele mai simple experimente disponibile implica interactiunile, in primul rand, a
leptonilor intre ei si ,in al doilea rand, a leptonilor cu nucelonii, care sunt compusi din cuarci
si gluoni. Pentru a studia ciocnirile cuarcilor intre ei, savantii recurg la coliziunile dintre
nucleoni, care la energii mari ar putea fi considerati ca interatiuni intre doua corpuri ale
cuarcilor si gluonilor din care sunt compusi. Astfel, fizicienii au tendinta sa foloseasca masini
care creeaza raze de electroni, protoni, si antiprotoni, care interactionand intre ei sau cu cele
mai simple nuclee (cum ar fi hidrogenul sau deuteriul) la cele mai mari energii posibile,
genereaza sute de GeV sau mai mult. Fizicienii nucleari sau cosmologii pot folosi razele
atomilor nucleici, fara electroni, pentru a investiga structura, interactiunile si proprietatile
nucleilor insisi si condensul la temperaturi extreme si densitati asa cum au aparut in primele
momente ale Big Bang-ului. Aceste investigatii implica, adeseori, ciocniri ale nucleilor grei –
ale atomilor ca Fe sau Au – la energii de cativa GeV per nucleon. La energii mici,raze de
nuclei accelerati sunt folositi, de asenemea, in medicina, cum ar fi tratamentul cancerului.

Pe langa faptul ca sunt de interes fundamental, electronii de mare energie ar putea fi

fortati sa emita raze foarte deschise si coerente de fotoni de mare energie – raze ultraviolete
sau raze X – pe calea radiatiei sincrotonului, ale caror fotoni are numeroase utilizari in studiul
structurii atomului, chimie, biologie, tehnologie. Exemplele includ ESRF in Europa, care a fost
recent utilizat pentru a extrage imagini detaliate 3D a insectelor prinse in chihlimbar. Astfel,
este o mare cerere pentru acceleratorul de electron de energii moderate (GeV) si intensitate
mare.

1.2 Masinile cu energie mica

Acceleratoare de energii mici folosesc o singură pereche de electrozi cu un voltaj DC a

câtorva mii de volți între ei. Într-un generator de raze X, sarcina însăși este cea a electrozilor.
Un accelerator de particule numit implementator de ioni este folosit în fabricarea circuitelor
integrate.

1.3 Mașinile cu energie mare

Acceleratorul DC este capabil de a accelera particule la viteze suficiente pentru a
cauza reacții nucleare, cum ar fi generatorul Cockcroft-Walton sau multiplicatorul de voltaj,
care transformă voltajul AC în DC, sau generatorul Van de Graaff care folosește electricitatea
statică.

Cele mai mari și puternice acceleratoare, cum ar fi RHIC, Large Hadron Collider (LHC)
si Tevatron-ul sunt folosite în fizica particulelor.

Acceleratoarele de particule produc, de asemenea, raze de protoni, care pot produce

izotopi medicali sau de cercetare bogați în protoni, in contradicție cu cele bogate în neutroni
făcuți în reactoarele de fisiune. Totuși, cercetarea recentă a aratat cum se fac 99Mo, de
obicei, făcuți în reactoare, prin izotopi accelerați ai hidrogenului, chiar dacă această metodă
are încă nevoie de un reactor pentru a produce tritium. Un exemplu al acestui tip de
mașinărie este LANSCE, din Los Alamos.
 1.4 Acceleratoare electrostatice de particule
Istoric vorbind, primele acceleratoare foloseau tehnologia simpla a unui singur mare
voltaj static pentru a accelera particule incarcate. In timp ce aceasta metoda este inca foarte
populara in zilele de astazi, numarul acceleratoarelor electrostatice depasind cu mult orice
alta clasa, ele sunt indreptate catre studiile cu energie mica pana la limita de 30 MV ( cand
acceleratorul este plasat intr-un rezervor). Acelasi mare voltaj poate fi folosit de doua ori in
cascada daca sarcina particulelor poate fi inversata in timp ce sunt in terminal; acest lucru
este posibil cu accelerarea nucleului atomic prin adaugarea , intai, a unui electron sau prin
formarea unui compus chimic cationic (incarcat negativ), iar apoi trecand raza printr-o folie
subtire pentru a indeparta electronii din terminalul de mare voltaj, creand raza incarcata
pozitiv.

Aceasta categorie nu trebuie sa fie confundata cu acceleratoarele liniare, acest

termen referindu-se la acceleratoarele care folosesc campuri electrice oscilante sau ghid de
unde. Astfel, cele mai multe acceleratoare aranjate intr-o linie dreapta nu trebuie numite
„acceleratoare liniare”.

1.5 Acceleratoare de campuri oscilante de particule

Datorita plafonului de mare voltaj impusa de descarcarea electrica, pentru a accelera
particule spre energii mari, tehnici care implica mai mult decat o singura sursa joasa, dar
oscilanta, de mare voltaj. Acesti electrozi pot fi aranjati pentru a accelera particulele intr-o
linie sau un cerc, depinzand daca particulele apartin unui camp magnetic in timp ce sunt
accelerate, provocand tractoriile lor sa se arcuiasca.

1.6 Acceleratoare liniare de particule

Intr-un accelerator liniar(linac), particulele sunt accelerate intr-o linie dreapta cu o
tinta de interes finala. Acestea sunt foarte des folosite. Sunt folosite pentru a da o initiala
energie mica particulelor inainte sa fie introduse intr-un accelerator circular. Cel mai lung
accelerator liniar din lume este SLAC (Stanford Linear Accelerator), avand 3 km lumgime.

Acceleratoarele liniare de energii mari folosesc sisteme liniare de placi ( sau tuburi cu
unda progresiva) la care este aplicat un camp incarcat cu energie alternant. In vreme ce
particulele se apropie de o placa, ele sunt accelerate catre ea de o placa cu polaritate opusa.
Pe cand trec prin gaura din placa, polaritatea este inversata astfel incat placa, acum, nu le
accepta si sunt accelerate de ea catre urmatoarea placa. In mod normal, un curent cu
fascicule cu mai multe particule este accelerat, astfel incat un voltaj controlat AC este aplicat
fiecarei placi pentru a repeta acest proces pentru fiecare fascicul.

In vreme ce particulele se apropie de viteza luminiii, rata de comutare a campurilor electrice

devine atat de mare incat opereaza la frecventa microundelor, astfel, cavitatile rezonante RF
sunt folosite in masinarii cu energii mari in loc de simple placi.

Acceleratorii liniari sunt folositi in medicina, in radioterapie si in chirurgia cu unde

radio. Acceleratoarele liniare folosite in medicina folosesc un klystron si un aranjament
complex de magneti care produc o raza cu o energie de 6-30 de milioane de electron-volti
(MeV). Electronii pot fi folositi direct sau pot fi ciocniti de o tinta pentru a produce raze X.
Certitudinea, flexibilitatea si acuratetea razei produsa au inlocuit vehea folosire a terapiei cu
Cobalt-60 ca instrument de tratament.

1.7 Acceleratoare circulare (sau ciclice)

Intr-un accelerator circular, particulele se misca
intr-un cerc pana cand obtin suficienta energie.
Calea particulelor este indoita in forma de cerc
folosint electromagnetii. Avantajul acceleratorului
circular fata de cel liniar este ca topologia circulara
permite accelerarea continuea, astfel incat
particulele pot tranzita la infint. Un alt avantaj este
Fig 1. Accelerator circular
ca acceleratorul circular este mai mic decat cel
liniar in comparatie cu puterea lor( de exemplu, un linac ar trebui sa fie extrem de lung
pentru a avea echivalentul puterii unui accelerator circular). In functie de puterea si
acceleratia particulelor, acceleratoarele circulare au un dezavantaj, adica particulele emit
radiatii ale sincrotonilor. Cand o particula incarcata este accelerata, ea emite radiatii
electromagnetice si emisii secundare. Asa cum o particula, care se deplaseaza in cerc,
accelereaza tot timpul catre centrul cercului, ea emite in continuu radiatii catre tangenta la
cerc. Aceasta radiatie se numeste „lumina sincroton” si depinde in mare parte, de masa
particulei. De aceea, multe acceleratoare de electroni cu putere mare sunt liniare. Unele
acceleratoare, precum sincrotonul, sunt, in schimb, create special pentru a produce acea
lumina sincroton, adica raza X.
 Precum teoria relativitatii cere ca materia sa se deplaseze mai incet decat viteza
luminii in vid in acceleratoare de energii mari, asa si energia creste atunci cand viteza
particulei se apropie de viteza luminii, dar nu o atinge niciodata. De aceea, fizicenii nu se
gandesc, in general, la viteza, ci mai mult la energia particulei (sau impulsul acesteia), de
obicei masurata in electron-volti(eV). Un important principiu al acceleratoarelor circulare, si
a razelor de particule, in general, este acela ca arcul traiectoriei particulei sa fie
proportionala cu incarcatura particulei si cu campul magnetic, dar invers proportional cu
impulsul.

1.7.1 Ciclotronii
Primele acceleratoare circulare au fost ciclotronii, inventati in 1929 de Ernest O.
Lawrence la Universitatea din California, Berkeley. Ciclotronii au o singura pereche de placi
adancite in forma de „D” pentru a accelera particulele si o un singur magnet mare dipolar
pentru a devia deplasarea intr-o orbita circulara. Este o proprietate caracteristica particulele
incarcate intr-un camp magnetic constant si uniform, B, pe care orbiteaza cu o perioada
constata, la o frecventa numita „frecventa ciclotronica”, atat timp cat viteza lor este mica in
comparatie cu viteza luminii (c = 3*108 m/s). Acest lucru inseamna D-urile accelerate ale
unui ciclotron pot fi condusi catre o frecventa radio constanta (RF) accelerand puterea
sursei, pe cand raza face o spirala in continuu. Particulele sunt inserate in centrul magnetului
si sunt extrase la margine cand ajung la energie maxima. Ciclotronii ajung la energia limita
din cauza efectului relativist, cand particulele devin, efectiv, masiva, astfel incat frecventa lor
ciclotronica scade cu acceleratia radio frecventei. Ciclotronii simpli pot accelera protoni doar
pana la o energie de aproape 15 milioane de electron volti (15 MeV, corespunzand vitezei de
aproximativ 10%*c). Daca este accelerat mai departe, raza poate continua intr-o spirala pana
la o raza si mai mare, dar nu va mai avea destula viteza pentru a completa intregul cerc in
conformitate cu radio frecventa. Ciclotronii sunt , cu toate acestea, inca folositor pentru
aplicatiile cu energie mica.

1.7.2 Sincrociclotronii si izocronusul ciclotron

Sunt multe moduri de a modifica clasicul ciclotron pentru a-i creste energia limita.
Acest lucru poate fi facut intr-o raza continua, cu o frecventa constanta, avand o masinarie
care modifica polii magnetilor pentru a creste campul magnetic cu o anumita intindere.
Atunci, particule incarcate parcurg o distanta mai scurta in fiecare orbita decat ar face de
obicei, si pot ramana in faza cu campul. Astfel de masinarii de numesc izocronus ciclotron.
Avantajul lor este ca pot aduce in continuu raze de o intensite medie mai mare, ceea ce este
folositor pentru unele aplicatii. Cel mai mare dezavantaj il reprezinta marimea si costul acelui
mare magnet necesar si dificultatea in obtinerea unui camp atat de mare.

Sincrociclotronul accelereaza particulele pe grupuri, intr-un camp magnetic B

constant, dar reduce radio frecventa campului pentru a pastra particulele in pas cu spirala ce
se formeaza. Aceasta apropiere nu are o intensitatea a razelor atat de mare datorita formarii
grupurilor, din nou din cauza necesitatii acelui magnet de diametru mare si camp constant
fata de orbita mare ceruta de energia mare.

1.7.3 Acceleratoare FFAG

Acceleratoarele FFAG, in care in care un camp radial foarte puternic, combinat cu

focalizare cu gradient alternant, permite razei sa fie inchisa intr-un inel stramt, fiind o
extensie a ciclotronului izocronus, idee care este, mai tarziu, in dezvoltare. Ei folosesc
sectiuni cu accelerare RF intre magneti, si asa sunt izocronii pentru particulele relativiste ca
electronii (care ajung la viteza luminii la doar cativa MeV), dar doar pentru o variatie limitata
de energie si particule mai grele la energii sub-relativiste. La fel ca la izocronus ciclotronul, ei
reusesc sa obtina o raza continua, dar fara nevoia unui magnet urias dipolar ce se poate
indoi acoperind intreaga raza a orbitei.

1.7.4 Betatronul
Un alt tip de accelerator circular, inventat in 1940 pentru accelerarea electronilor,
este betratonul. Aceasta masinarie, la fel ca sincrotonul, foloseste un magnet in forma de
gogoasa (cu gaura in mijloc) cu un camp ciclic magnetic B, dar accelereaza particulele prin
inductie de la campul magnetic in crestere. Ajungand la o orbita radiala constanta in timp ce
asigura campul electric necesar, are nevoie ca fluxul magnetic conectat la orbit sa fie intr-un
fel independent de campul magnetic de pe orbita, indoind particulele intr-o curba constanta.
Aceste masinarii au fost, in practica, limitate de marile pierderi radiale suferite de electronii
care se miscau aproape de viteza lumii pe o orbita relativ mica.
2.LHC (Large Hadron Collider)

2.1 Generalitati

Large Hadron Collider (engleză pentru „Mare

Accelerator de Hadroni”; pe scurt LHC) este un
accelerator de particule, construit la Centrul
European de Cercetări Nucleare CERN, între Munții
Alpi și Munții Jura, lângă Geneva. Construcția a fost
finalizată în mai 2008 și a costat peste trei miliarde
de lire sterline. Are o formă de cerc cu circumferința

Fig 2. Harta LHC

de 27 km, situat la 100 m sub pământ. LHC este
considerat cel mai performant accelerator de
particule din lume. Scopul LHC este de a explora validitatea și limitările Modelului Standard,
modelul teoretic de bază din domeniul fizicii particulelor. Teoretic, acceleratorul ar trebui să
confirme existența bosonului Higgs, acoperind elemente lipsă ale Modelului Standard și
explicând felul în care particulele elementare capătă anumite proprietăți, cum ar fi masa.

Acceleratorul a fost pus în funcțiune la 10 septembrie 2008. A fost construit în

colaborare cu peste opt sute de fizicieni din peste optzeci și cinci de țări precum și în
parteneriat cu sute de universități și laboratoare importante. După greutăți tehnice
importante a fost repus în funcțiune în noiembrie 2009.

Deși în mass-media au fost exprimate unele temeri referitoare la siguranța

experimentului, în comunitatea științifică există un consens despre coliziunile de particule
efectuate de LHC, în sensul că ele nu prezintă niciun pericol pentru om/omenire.
2.2 Proiectarea
LHC este cel mai mare accelerator de particule din lume, și cel care atinge cele mai
mari energii. Coliderul se află într-un tunel circular, cu o circumferință de 27 km, aflat la o
adâncime între 50–175 m sub pământ.

Tunelul, învelit într-un strat de 3,8 m grosime de beton, construit între 1983 și 1988,
a fost folosit anterior ca gazdă pentru Large Electron-Positron Collider. El trece granița dintre
Elveția și Franța în patru puncte, o parte mai mare din el aflându-se pe teritoriul Franței.
Clădirile de la suprafață adăpostesc echipamente auxiliare, cum ar fi compresoare,
echipamente de ventilație, electronica de control și uzine de refrigerare.

Tunelul e compus două țevi inelare adiacente

separate care se intersectează în patru puncte, fiecare
țeavă conținând o conductă de protoni. Aceștia se
deplasează în tunel în direcții contrare. Aproximativ
1.232 dipoli magnetici păstrează fluxurile pe calea lor
circulară, și 392 cuadripoli magnetici sunt utilizați
Fig 3. Cuadripoli electromagnetici pentru a păstra fluxurile focalizate, pentru a maximiza
superconductori
șansele de interacțiune între particule în cele patru
puncte de intersecție a celor două fluxuri. În total sunt instalați peste 1.600 magneți
supraconductori, majoritatea cântărind peste 27 tone. Pentru a păstra magneții la
temperatura lor de operare de 1,9 K sunt necesare aproximativ 96 tone de heliu lichid,
făcând din LHC cea mai mare uzină criogenică la temperatura heliului lichid.

Cuadripoli electromagnetici superconductori folosiţi pentru a îndrepta fluxurile de protoni

către patru puncte de intersecţie, unde au loc interacţiunile dintre protoni.

O dată sau de două ori pe zi, în timp ce protonii sunt accelerați de la 450 GeV până la cel
mult 7 TeV, câmpurile magnetice ale dipolilor electromagnetici supraconductori sunt mărite
de la 0,54 la 8,3 tesla (T). Protonii pot ajunge fiecare până la o energie de 7 TeV, energia
totală de coliziune ajungând astfel până la 14 TeV (2,2 μJ). La acest nivel de energie protonii
au un factor Lorentz de aproximativ 7.500 și se deplasează cu viteze de 99,999999% din
viteza luminii. Durează mai puțin de 90 μs ca un proton să efectueze o tură în jurul inelului
principal – viteza sa unghiulară putând atinge 11.000 revoluții pe secundă. Fluxurile nu sunt
continue, protonii fiind adunați în 2.808 grupuri sau pachete, astfel încât interacțiunile între
două fluxuri să aibă loc la intervale discrete niciodată mai scurte de 25 ns. Totuși, operarea
se face cu mai puține grupuri decât era inițial stabilit, intervalul între grupurile de protoni
fiind de cel puțin 75 ns.

Înainte de a fi injectate în acceleratorul principal, particulele sunt pregătite de o serie de

sisteme care le măresc succesiv energia. Primul sistem este acceleratorul liniar de particule
LINAC 2 care generează protoni de 50 MeV, accelerator care alimentează Proton
Synchrotron Booster (PSB). Acolo, protonii sunt accelerați până la energii de 1,4 GeV și
injectați în Sincrotronul de Protoni (în engleză Proton Synchrotron, PS), unde sunt accelerați
până la 26 GeV. În cele din urmă Super Sincrotronul de Protoni (în engleză Super Proton
Synchrotron, SPS) este utilizat pentru a crește energia protonilor până la 450 GeV înainte de a

fi în final injectați (timp de 20 de minute) în inelul principal. Aici grupurile de protoni sunt
acumulate, accelerate (pe o perioadă de 20 minute) până la energia lor maximă, de 7 TeV, și
în cele din urmă sunt stocați (păstrați în această stare) timp de 10–24 ore, timp în care au loc
coliziunile în cele patru puncte de intersecție.

LHC va fi folosit și pentru a ciocni ioni grei de plumb (Pb) cu o energie de coliziune de
1.150 TeV. Ionii de Pb vor fi accelerați de acceleratorul liniar LINAC 3, iar Inelul Injector de
energie joasă (în engleză Low-Energy Injector Ring, LEIR) va fi folosit ca unitate de stocare și
răcire a ionilor. Ionii vor fi apoi accelerați de către PS și SPS înainte de a fi injectați în inelul
LHC, unde vor atinge o energie de 2,76 TeV pe nucleon.

2.3 Detectoare

LHC dispune de șase detectoare; acestea se află sub pământ, în excavații din dreptul
punctelor de intersecție ale sale. Două dintre ele, Experimentul ATLAS și Compact Muon
Solenoid (CMS), sunt detectoare de particule mari și au roluri generice. A Large Ion Collider
Experiment (ALICE) și LHCb au roluri mai specifice, iar ultimele două, TOTEM și LHCf, sunt
mult mai mici și sunt folosite pentru cercetări foarte specializate. Sumarul BBC al
principalelor detectoare este după cum urmează:
  ATLAS – unul dintre cele două detectoare generice. ATLAS va fi folosit pentru
a căuta semne pentru găsirea de informații noi, inclusiv originile masei sau
dimensiuni superioare.
 CMS – celălalt detector generic, ca și ATLAS, caută bosonul Higgs și alte indicii
cu privire la natura materiei întunecate.

 ALICE – studiază starea de agregare a materiei numită plasmă quark-gluon,

care a existat la scurt timp după Big Bang.

 LHCb – La Big Bang au fost create cantități egale de materie și antimaterie.

LHCb va încerca să investigheze ce s-a întâmplat cu antimateria acum dispărută.

2.4 Scopul
În timpul funcțiunii, aproximativ șapte mii de oameni de știință din optzeci de
țări vor avea acces la LHC. Teoretic, coliderul va produce bosoni Higgs, ultima particulă încă
neobservată dintre cele prevăzute teoretic de Modelul Standard. Verificarea existenței
bosonului Higgs va aduce lumină asupra mecanismului ruperii simetriei electroslabe, prin
care se consideră că particulele Modelului Standard capătă masă. În plus față de bosonul
Higgs, la LHC ar putea fi produse și alte noi particule prezise de diverse extensiii ale
Modelului Standard. În general fizicienii speră că LHC îi va ajuta să găsească răspunsul la
următoarele întrebări:

 Oare mecanismul Higgs de generare a maselor particulelor elementare din

Modelul Standard este cu adevărat aplicat în natură? Dacă e așa, câte feluri de
bosoni Higgs există, și care sunt masele lor?

 Electromagnetismul, forța nucleară tare și forța nucleară slabă sunt oare doar
manifestări diferite ale unei singure forțe unificate, după cum prezic multiplele teorii
ale unificării?

 De ce este gravitația cu atâtea ordine de mărime mai slabă decât celelalte trei
interacțiuni fundamentale?

 Există în natură supersimetrie, adică au particulele din Modelul Standard câte

un partener supersimetric?

 Măsurările mai precise ale maselor și ale dezagregărilor quarkurilor vor

continua să mai fie reciproc consistente în Modelul Standard?
  De ce pare că există violări ale simetriei între materie și antimaterie?

 Care este natura materiei întunecate și a energiei întunecate?

 Există dimensiuni superioare, după cum prezic diferitele modele inspirate din
teoria corzilor, și pot fi detectate?

Dintre descoperirile posibile pe care le-ar putea face LHC, doar descoperirea particulei Higgs
este relativ necontroversată, dar nici aceasta nu este sigură. Stephen Hawking a spus într-un
interviu acordat BBC-ului: „Cred că va fi mult mai interesant dacă nu găsim Higgsul. Aceasta
va arăta că am greșit undeva, și că trebuie să regândim. Am pus un pariu pe o sută de dolari
că nu găsim Higgsul.” În același interviu, Hawking aduce în discuție posibilitatea găsirii de
superparteneri și adaugă că „Orice ar găsi sau nu ar găsi LHC, rezultatele ne vor spune multe
despre structura universului.”

2.5 Costuri
Costul total al proiectului se așteaptă a fi 3,2–6,4 miliarde de €. Construcției LHC i-a
fost aprobat în 1995 un buget de 2,6 miliarde de franci elvețieni (1,6 miliarde euro), cu încă
210 milioane de franci (140 milioane de euro) reprezentând costul experimentelor. Totuși,
depășirile de buget, estimate în 2001 la aproximativ 480 milioane franci (300 milioane de
euro) pentru accelerator, și 50 milioane de franci (30 milioane de euro) pentru experimente,
împreună cu o reducere a bugetului CERN, a împins data terminării din 2005 până în aprilie
2007. Magneții superconductori au fost responsabili pentru o creștere a costurilor de 180
milioane de franci (120 milioane de euro). Au apărut și alte dificultăți în construcția locașului
subteran pentru Compact Muon Solenoid, în parte din cauza unor componente defecte
împrumutate de CERN de la laboratoarele Argonne National Laboratory și Fermilab.

David King, fostul director științific din partea Regatului Unit, a criticat LHC pentru că a primit
prioritate mai mare la fonduri decât rezolvarea principalelor probleme ale Pământului, în
principal schimbările climatice, dar și creșterea demografică și sărăcia din Africa.

2.6 Primele teste

După punerea în funcțiune a supercoliderului, oamenii de știință de la CERN
estimează că dacă Modelul Standard este corect, atunci la fiecare câteva ore va fi produs
câte un boson Higgs. În acest ritm ar putea dura aproximativ trei ani până se vor aduna
suficiente statistici pentru a dovedi cu certitudine existența bosonului Higgs. Similar, ar dura
un an sau mai mult până când vor fi adunate destule rezultate privind particulele
supersimetrice pentru a trage concluzii în privința acestora.

Primul flux de protoni a circulat prin colider în dimineața zilei de 10 septembrie 2008. CERN a
reușit trimiterea protonilor prin tunel în etape de câte trei kilometri. Particulele au fost
trimise în sens orar în accelerator și au efectuat primul înconjur complet la ora 10:28 ora
locală. LHC a încheiat cu succes primul său test major: după o serie de rulări de test, două
puncte albe au apărut pe ecranul unui monitor, arătând că protonii au traversat toată
lungimea coliderului. Ghidarea particulelor pe parcursul de inaugurare a durat mai puțin de
o oră. CERN a trimis apoi un flux de protoni în sens trigonometric, ceea ce a durat puțin mai
mult, o oră și jumătate, din cauza unei probleme cu criogenia, turul complet fiind încheiat la
ora 14:59.

S-a așteaptat ca primele coliziuni de protoni cu energii mari să aibă loc la 6-8 săptămâni după
intrarea în funcțiune a LHC la 10 septembrie 2008. În anul 2008, însă, LHC a operat la o
energie redusă, de doar 10 TeV. Perioada de oprire de iarnă (spre sfârșitul lui noiembrie) a
fost folosită pentru antrenarea magneților superconductor, astfel încât rularea din 2009 să
înceapă la energia maximă proiectată de 14 TeV, ceeace însă încă nu a reușit.

După reluarea în funcțiune în noiembrie 2009, nu după mult timp, accelerarea maximă a
protonilor a atins nivelul de 1,18 TeV, un nou "record mondial".

Desigur că atingerea maximei teoretice de 2 x 7 TeV = 14 TeV și a frecvenței ciocnirilor de

600 MHz va avea nevoie de încă mult timp și eforturi. Se apreciază că aceasta se va întâmpla
după pauza prevăzută în anul 2012.

La 30 martie 2010 s-a anunțat reușita primelor experimente de coliziuni a două jeturi de
protoni cu energia de câte 3,5 TeV pe particulă pe sens, în total deci 7 TeV, cu o frecvență de
ciocniri de circa 100 Hz, iar la 21 aprilie 2010 s-a publicat reușita primei reconstrucții a unui
mezon B, tot la această energie.

Toate experimentele de până acum arată că acceleratorul și instrumentele sale de măsură

funcționează acum extrem de precis. La LHC s-au "redescoperit" și confirmat deja aproape
toate fenomenele deja cunoscute de la alți acceleratori, nu așa de puternici (de ex. existența
perechilor quark-antiquark, mezonului, pionului, kaonului, baryonilor, bozonul W și altele).
3. Concluzii
Acceleratoarele de particule sunt masini esentiale in cercetarea asupra originilor
universului, structurii materiei, supersimetriei, originilor si naturii materiei si energiei
intunecate, etc. Ele au de asemenea aplicatii in industria medicala, in electronica si altele.
Cele mai mari si complexe masini de acest tip sunt cele care efectueaza studii in domeniul
fizicii particulelor, precum LHC. Cu ajutorul acestor acceleratoare, oamenii de stiinta spera sa
gaseasca raspuns la intrebari esentiale legate de componenta materiei si interactiunile intre
particule elementare, aparitia universului si starile lui initiale, existenta unor alte dimensiuni
ale spatiului, etc. Pe viitor acceleratoarele de particule vor deveni tot mai complexe,
energiile folosite vor ajunge tot mai mari, iar viteza de ciocnire tot mai apropiata de viteza
luminii, permitand obtinerea unor date mult mai consistente si detaliate.

4.Bibliografie

[1] http://en.wikipedia.org/wiki/Particle_accelerator

[2] http://ro.wikipedia.org/wiki/Large_Hadron_Collider

[3] http://www.cern.ch