SISTEMUL RESPIRATOR

Pentru menţinerea proceselor metabolice, animalele superioare utilizează oxigen

molecular. Sistemul respirator asigură încorporarea oxigenului şi eliminarea dioxidului de
carbon care sunt transportate spre şi de la ţesuturile corpului prin intermediul sistemului
circulator. În acest sens, sistemul respirator (SR) este constituit din structuri specializate
pentru conducerea aerului şi pentru realizarea schimbului de gaze, el având semnificaţia
unei bariere hemato-aeriene. De asemenea, SR participă şi la îndeplinirea funcţiilor de
fonaţie şi olfacţie.

SR poate fi împărţit în două porţiuni:

I. porţiunea conductoare
II. porţiunea respiratoare
Porţiunea conductoare este alcătuită din tuburile conducătoare de aer sau
căile respiratorii care conectează exteriorul corpului cu porţiunea respiratoare,
respectiv cu plămânii, unde are loc schimbul de gaze dintre sânge şi aer, proces
numit hematoză.

Porţiunea de conducere a aerului sau căile respiratorii

Este alcătuită din:

1. Căile respiratorii extrapulmonare, care cuprind:

a. Fosele nazale
b. Faringele
c. Laringele
d. Segmentul extrapulmonar al arborelui traheo-bronhic
2. Căile respiratorii intrapulmonare, care cuprind:
a. Segmentul intrapulmonar al arborelui bronhic

1. Căile respiratorii extrapulmonare

Sunt structuri adaptate pentru inspiraţie şi expiraţie. Ele prezintă următoarele
caractere histologice:
- au un schelet cartilaginos care asigură menţinerea deschisă a lumenului acestor
conducte;
- sunt tapetate cu o mucoasă vascularizată şi umedă care are rolul de a umezi şi
încălzi aerul inspirat şi de a reţine prin cilii epiteliali particulele străine;
- au în peretele lor structuri elastice cu fibre dispuse longitudinal, care le permite să
se dilate;
- au musculatură netedă dispusă spiralat, care le permite să se contracte şi astfel
să faciliteze reţinerea aerului inspirat la nivelul alveolelor pulmonare, pentru
efectuarea hematozei.

a. Fosele nazale
În alcătuirea lor se disting 3 zone: vestibulară, respiratorie şi olfactivă.
Mucoasa care tapetează aceste 3 zone prezintă particularităţi structurale de la o
zonă la alta.
 A. Mucoasa vestibulară
Este alcătuită dintr-un epiteliu stratificat pavimentos cheratinizat împreună cu
anexele sale tegumentare şi se continuă spre exterior cu tegumentul iar spre interior
epiteliul ei devine necheratinizat.
B. Mucoasa respiratorie sau membrana Schneider
Este constituită dintr-un epiteliu respirator şi un corion. Epiteliul respirator este
alcătuit dintr-un epiteliu pseudostratificat cilindric, ciliat, cu celule caliciforme
mucigene intercalate, dispuse pe o membrană bazală groasă.
Corionul este constituit din ţesut conjunctiv lax şi conţine vase, nervi, infiltrate limfoide
şi glande seroase şi mucoase. Mucusul secretat de aceste glande, este deplasat spre
nazofaringe prin mişcările cililor şi apoi este eliminat prin spută sau înghiţit odată cu saliva.

Mucoasa respiratorie fiind puternic vascularizată, asigură o încălzire la 32-34 0C a

aerului inspirat. În condiţii prelungite de hiperventilaţie, cum ar fi respiraţia numai printr-o
singură fosă nazală, epiteliul respirator se poate metaplazia într-un epiteliu stratificat
necheratinizat.

Sinusurile aeriene paranazale sunt cavităţi pline cu aer, aflate în oasele craniului
frontal, maxilar, etmoid şi sfenoid, care comunică cu cavitatea nazală. Ele au un epiteliu
respirator, subţire, fără membrană bazală şi un corion redus. În corion se găseşte un infiltrat
celular abundent alcătuit din eozinofile, limfocite şi plasmocite. Sinusurile aeriene paranazale
reprezintă adeseori sediul unor procese inflamatorii care conduc la sinuzite.

Mucoasa olfactivă
Tapetează zona superioară, respectiv posterioară a cavităţii nazale, ea reprezentând
segmentul periferic al analizatorului olfactiv. Epiteliul său este alcătuit din celule de rezervă,
celule de susţinere şi celule olfactive reprezentate de neuroni senzitivi bipolari.

b. Faringele
Este un conduct musculo-membranos alcătuit din 3 tunici: mucoasă,
submucoasă şi musculară.
A fost prezentat în cadrul sistemului digestiv.

c. Laringele
Este un organ tubular de formă neregulată, al cărui perete conţine cartilaj
hialin şi elastic, ţesut conjunctiv, muşchi striat şi o mucoasă cu glande anexe. El face
legătura dintre faringe şi trahee şi are o dublă funcţie, aceea de conduct aerian şi de
organ vocal.
Cartilajul hialin intră în alcătuirea cartilajelor tiroid, cricoid şi aritenoid, iar
cartilajul de tip elastic se găseşte în epiglotă.
Ţesutul conjunctiv constituie două îngroşări care alcătuiesc corzile vocale.
Epiteliul mucoasei laringiene, în zona corzilor vocale şi a epiglotei, zone supuse la
mişcări dese, este de tip stratificat pavimentos necheratinizat, iar în rest este de tip
respirator, pseudostratificat, cilindric şi ciliat.
 Corionul este un ţesut conjunctiv cu unele fibre elastice şi infiltrat cu ţesut limfoid care
în vestibulul laringelui alcătuieşte amigdala laringiană. În corion se găsesc şi glande tubulo-
alveolare predominant mucoase.

Muşchii existenţi în laringe sunt muşchi striaţi şi ei au rol în fonaţie, respiraţie şi

deglutiţie.

d. Segmentul extrapulmonar al arborelui traheo-bronhic

Este alcătuit din:

d1 Trahee

d2 Bronhiile mari sau bronhiile extrapulmonare

d1 Trahea

Este o structură tubulară care face legătura între căile respiratorii superioare şi
bronhiile mari. Peretele traheei este format din structuri concentrice dispuse în
următoarele straturi: mucoasă, tunica fibroelastică, scheletul cartilaginos şi
adventiţia.
Mucoasa. Este alcătuită dintr-un epiteliu şi un corion.

Epiteliul este de tip respirator, pseudostratificat, cilindric, ciliat, constituit din mai multe
tipuri de celule, şi anume:

- Celule cilindrice ciliate. Sunt cele mai numeroase, fiecare celulă având aproximativ
300 cili, a căror bătaie ordonată orientează mucusul şi corpii străini spre faringe şi apoi spre
tractul gastrointestinal, în vederea eliminării lor.

- Celule caliciforme sau mucigene, care prin secreţia lor formează un strat continuu
de mucus la suprafaţa epiteliului traheal, permiţând captarea substanţelor străine inhalate.

- Celule cu margine în perie. Sunt mult mai rare, sunt celule înalte, înguste şi cu
microvili la polul apical. Se pare că ar avea rol în reabsorbţia transudatului alveolar şi ar fi
senzitivo-receptoare pentru anumite substanţe chimice.

- Celule bazale mici. Sunt celule tinere cu rol în regenerarea celulelor epiteliale uzate.

- Celulele cu granule mici. Sunt celule rare cu granule vizibile numai la

microscopul electronic, ale având un diametru de 100-300 nm. O parte din granule
stochează catecolamine iar altele hormoni peptidici vasoactivi. Aceste celule aparţin
sistemului endocrin difuz APUD, eliminându-şi granulele în capilarele din corion.
Corionul mucoasei este alcătuit din ţesut conjunctivo-elastic, cu numeroase fibre
elastice, cu elemente limfoide şi structuri glandulare care secretă şi elimină la suprafaţa
mucoasei un produs seros sau mixt. Glandele traheale sunt situate subepitelial în zona
anterioară a traheei şi în profunzime în partea ei posterioară.

Tunica fibro-elastică. Este alcătuită din ţesut conjunctivo-elastic dispus în două benzi
sau lame elastice, una internă sub corion şi alta externă lângă adventiţie. Între cele două
lame elastice se găseşte scheletul cartilaginos.
 Scheletul cartilaginos este constituit din 15-20 inele incomplete de cartilaj hialin,
având forma literelor U sau C cu extremităţile legate prin fibre musculare netede. Aceste
fibre musculare alcătuiesc muşchiul traheal cu rol de îngustare a lumenului traheal în timpul
tusei.

Adventiţia este formată din ţesut conjunctivo-adipos, conţinând vase, nervi, formaţiuni
limfoide şi fibre musculare netede.

d2 Bronhiile mari sau bronhiile extrapulmonare sau principale

Aceste bronhii provin din bifurcarea traheei la nivelul vertebrei a 4-a toracale. Ele au
o structură asemănătoare traheei, deci sunt constituite din mucoasă, tunică fibro-elastică,
schelet cartilaginos şi adventiţie, cu deosebirea că lumenul lor este mai mic iar inelele
cartilaginoase sunt complete.

2. Căile respiratorii intrapulmonare

Sunt reprezentate de segmentul intrapulmonar al arborelui bronhic care, deşi se

găseşte în raporturi cu parenchimul pulmonar, nu participă la procesul de hematoză.

Structura căilor respiratorii intrapulmonare

Cele două bronhii mari, numite şi principale sau extrapulmonare,

rezultate după bifurcarea traheei, se ramifică în bronhii lobare, 3 drepte,
corespunzătoare celor 3 lobi pulmonari drepţi şi două stângi,
corespunzătoare celor 2 lobi pulmonari stângi. Cele 3 bronhii lobare
drepte se ramifică în 10 bronhii segmentare, iar cele 2 bronhii lobare
stângi se ramifică în 8 bronhiii segmentare. Atât bronhiile lobare cât şi
cele segmentare au o structură histologică asemănătoare bronhiilor mari,
cu deosebirea că scheletul cartilaginos este fragmentat, iar fibrele
musculare netede au o dispunere discontinuă între mucoasă şi cartilaj.
Cele 18 bronhii segmentare se ramifică fiecare în bronhii interlobulare sau
extralobulare. Acestea au peretele alcătuit dintr-o mucoasă cu epiteliu de tip respirator şi
corion bogat în elemente elastice, glande seroase şi mucoase. Muşchiul bronhic este dispus
sub forma unui inel întrerupt situat între mucoasă şi scheletul cartilaginos. Scheletul
cartilaginos este format din noduli sau fragmente de cartilaj hialin. Adventicea este alcătuită
din ţesut fibroelastic.

Bronhiile interlobulare sau extralobulare se ramifică în bronhii intralobulare sau

bronhiole, care sunt localizate în cadrul parenchimului pulmonar. Ele au peretele constituit
dintr-o mucoasă cu epiteliu simplu, cilindric, ciliat, lipsit de celule caliciforme ‘, un corion
bogat în fibre elastice, fibre de reticulină, rare fibre colagene, fibrocite, mastocite, limfocite,
un inel muscular complet şi o adventiţie redusă. Peretele nu are schelet cartilaginos, fapt
pentru care mucoasa prezintă pliuri.

Bronhiolele sau bronhiile intralobulare se ramifică în bronhiole terminale şi bronhiole

respiratorii.
 Bronhiolele terminale sunt căptuşite cu un epiteliu simplu cubic neciliat, au un
corion redus cu puţine fibre elastice şi fibre musculare netede. Sunt lipsite de adventice.

Bronhiolele respiratorii. Au un diametru sub 0,5 mm. Sunt delimitate de un epiteliu

simplu cubic care devine turtit, epiteliul fiind situat pe o membrană bazală subţire, sub care
se află o masă de ţesut conjunctiv care conţine mastocite, macrofage şi fibre musculare
netede.

Bronhiolele respiratorii se continuă fiecare cu câte 2-3 canale alveolare, în care se

deschid sacii alveolari constituiţi fiecare din mai multe alveole. Peretele alveolar este
alcătuit dintr-un epiteliu alveolar, dublat de fibre elastice şi fibre de reticulină.

Unitatea morfofuncţională a plămânului este acinul pulmonar care este format din
totalitatea parenchimului pulmonar aferent unei bronhiole respiratorii, fiind alcătuit din ductele
sau canalele alveolare, sacii alveolari şi alveolele pulmonare.

II. Porţiunea respiratorie a sistemului respirator

Este constituită din structuri la nivelul cărora au loc schimburile de gaze, organizate şi
structurate în cadrul plămânilor.

Structura plămânilor

Plămânii sunt organe parenchimatoase cu aspect saciform, acoperiţi de o seroasă

numită pleură. Pleura este constituită din două foiţe: o foiţă parietală, care se aplică pe
cavitatea toracică şi o foiţă viscerală, cu aspect cutat şi structură mai laxă şi care este
aderentă la plămân. Foiţele sunt alcătuite din ţesut conjunctiv compus din fibre de colagen,
de reticulină şi elastice, peste care se dispune un epiteliu simplu pavimentos, respectiv un
mezoteliu. Între cele două foiţe există un spaţiu virtual care asigură alunecarea celor două
foiţe în timpul mişcărilor respiratorii. În anumite condiţii patologice, această cavitate se poate
umple cu lichid sau aer.

Stroma pulmonară este constituită din ţesut conjunctiv dispus interlobar şi

intersegmentar, divizând parenchimul în lobi şi lobuli pulmonari.

În structura plămânului se disting două segmente:

A. Un segment de conducere, care nu participă la procesul de hematoză, reprezentat

de ramificaţiile intrapulmonare ale bronhiilor şi care a fost prezentat mai sus.

B. Un segment respirator sau parenchimul pulmonar, la nivelul căruia se realizează

procesul de hematoză. Este format dintr-o reţea spongioasă reticulino-elastică în care sunt
incluse alveolele şi capilarele sanguine. Se mai consideră că este alcătuit din două categorii
de unităţi: lobulii pulmonari, ca entităţi morfologice şi acinii pulmonari, ca unităţi morfo-
funcţionale.

În alcătuirea lui se include:

1. Bronhiola respiratorie
 2. Canalul sau ductul alveolar
3. Sacii alveolari
4. Alveola pulmonară

1. Bronhiola respiratorie
Face legătura între segmentul de conducere şi cel respirator. Este căptuşită
cu un epiteliu simplu cubic, parţial ciliat în zona proximală. În peretele bronhiolei se
găsesc fibre musculare netede, fibre elastice şi reticulinice.

2. Canalul sau ductul alveolar

Se află în continuarea bronhiolei respiratorii. Are peretele discontinuu, din
cauza orificiilor de deschidere ale sacilor alveolari. Porţiunile continui sunt tapetate
cu un epiteliu de tip alveolar, simplu, turtit. În structura peretelui se mai găsesc fibre
colagene, elastice şi reticulinice şi puţine fibre musculare netede, concentrate mai
ales pentru delimitarea orificiilor de deschidere ale sacilor alveolari.

3. Sacii alveolari sunt în continuarea ductelor alveolare. În pereţii lor se

găsesc cantonate alveolele pulmonare. Epiteliul sacilor alveolari este de tip alveolar,
cu celule turtite, în perete găsindu-se fibre elastice, reticulinice şi colagene. Între sacii
alveolari şi bronhiolele respiratorii pot exista canale de comunicare.

4. Alveola pulmonară

Se apreciază că în plămâni există aproximativ 300.000.000 de alveole. Alveolele se

prezintă ca mici vezicule pline cu aer, aflate incluse într-o substanţă fundamentală elastico-
reticulinică spongioasă, prin intermediul cărora oxigenul şi dixidul de carbon, sunt schimbate
între aer şi sânge.

Alveolele se deschid în canalele şi sacii alveolari prin intermediul unor pori, câte 1-6
pori pentru fiecare alveolă, ei având rolul de a egaliza presiunea în alveole.

Fiecare alveolă este tapetată cu un epiteliu alveolar, despărţit de epiteliul alveolei

vecine printr-un perete alveolar sau sept interalveolar. Acest sept este alcătuit dintr-o
substanţă fundamentală constituită din glicozaminglicani şi cuprinsă între membranele
bazale epiteliale a două alveole. În substanţa fundamentală se găsesc şi fibre reticulinice,
elastice, colagene, o bogată populaţie celulară şi multe capilare.

Septele interalveolare conţin 5 tipuri celulare, şi anume:

a. celulele endoteliale capilare, aflate în proporţie de 30%

b. celulele interstiţiale (36%), reprezentate de fibroblaste, mastocite, leucocite şi
celule contractile
c. celule epiteliale alveolare, care cuprind:
c1. celule alveolare de tip I (8%); sunt adaptate pentru transferul masiv de gaze

c2. celule septale (16%) sau alveolare de tip II; secretă un fluid tensioactiv numit
surfactant, care se depune ca o peliculă la suprafaţa epiteliului alveolar

c3. macrofage alveolare (10%); sunt specializate pentru fagocitarea particulelor de

praf, fiind numite “celule cu praf”.
 a. Celulele endoteliale capilare
În centrul septelor interalveolare se găseşte o reţea capilară, care provine din
ultimele ramificaţii ale arterei pulmonare. Capilarele sunt largi, tapetate de celule
endoteliale aplatizate şi care formează un strat continuu. În citoplasma celulelor
endoteliale se găsesc numeroase vezicule de transcitoză, caracteristice intensei
activităţi metabolice de schimb ce se desfăşoară la acest nivel.

b. Celulele interstiţiale
Sunt reprezentate de fibroblaste, mastocite, leucocite şi celule contractile. În
fibroblaste se sintetizează fibrele de colagen de tip I şi III, fibrele elastice şi
glicoazaminoglicani. Proliferarea colagenului, datorată acestor fibroblaste, este
asociată cu fibroza pulmonară, dar ea este comună la mai mult de 100 entităţi
patologice.

c. Celulele epiteliale alveolare

Constituie epiteliul alveolar care căptuşeşte fiecare alveolă, fiind simplu pavimentos şi
continuu.

C1. Celula alveolară de tip I, numită şi pneumocitul membranos sau celula alveolară
mică. Este o celulă foarte aplatizată acoperind suprafaţa alveolei în proporţie de 97%. Are un
nucleu voluminos şi puţine organite celulare, fiind adaptată pentru transferul masiv de gaze,
fapt recunoscut şi prin prezenţa numeroaselor vezicule de transcitoză din citoplasmă. Prin
intermediul acestor vezicule are loc şi turnoverul surfactantului, respectiv transportul prin
epiteliu, spre interstiţiu şi îndepărtarea particulelor străine.

C2. Celula septală sau celula alveolară de tip II, pneumocitul granulos, celula
alveolară mare. Este o celulă cubică. Celulele sunt dispuse în grupe de 2-3 celule, mai ales
la locurile de întâlnire a 2-3 alveole, ele reprezentând 3% din celulele alveolare. Au un
nucleu veziculos, citoplasmă bogată în organite, mai ales în mitocondrii. În citoplasma lor se
găsesc şi numeroase incluziuni fosfolipidice granulare şi vacuole de secreţie. Aceste celule
sunt implicate în secreţia fluidului tensioactiv, respectiv a surfactantului, la suprafaţa
epiteliului alveolar, unde se dispune ca o peliculă foarte subţire, împiedicând colabarea
alveolelor în timpul expiraţiei. Surfactantul este sintetizat şi secretat în ultima săptămână de
viaţă intrauterină, nesecreţia sa atunci împiedicând destinderea sub formă veziculară a
alveolelor. Ulterior, această substanţă suferă un ciclu continuu de secreţie şi absorbţie,
pelicula de surfactant aflându-se deci într-o continuă dinamică. Se consideră că surfactantul
are şi un rol bactericid.

C3. Macrofagele alveolare. Aparţin sistemului fagocitar mononuclear şi ele apar în

cavităţile alveolare în anumite condiţii patologice, putându-se intercala şi printre celulele
epiteliului alveolar. Din măduva osoasă ele vin pe cale sanguină în interstiţiu, străbat
membrana alveolară, se desprind din epiteliu şi ajung în alveole.
 Macrofagele alveolare au diametrul de 15 m. Ele conţin în citoplasmă incluziuni
lipidice şi alte incluziuni. Ele fagocitează particule de praf, constituindu-se ca “celule cu praf”,
şi pigment feric rezultat din distrugerea hematiilor. O serie de substanţe, aşa cum sunt firele
de bumbac şi azbest, conţinute în filtrul ţigărilor, nu pot fi distruse. Macrofagele le captează,
eliberează mereu enzime care însă nu distrug aceste substanţe care se tot acumulează şi în
final vor distruge macrofagele respective, afectând sistemul de apărare al alveolelor.

În mod normal, macrofagele îmbătrânite, uzate sau moarte sunt eliminate treptat prin
spută sau vor fi înghiţite la nivelul faringelui.

Complexul alveolo-capilar sau bariera aer-sânge

Structurile traversate de gazele respiratorii pornind de la cavitatea alveolară pentru a

ajunge în lumenul capilarului sanguin şi invers, formează complexul alveolo-capilar. Acest
complex este constituit din:

- stratul subţire de surfactant;

- epiteliul alveolar;
- membrana bazală a epiteliului alveolar;
- substanţa fundamentală aflată între membranele bazale ale epiteliului alveolar şi
endoteliului capilar;
- membrana bazală a endoteliului capilar;
- endoteliul capilar.
Prin intermediul barierei aer-sânge, oxigenul din alveole trece în capilarele
sanguine, iar dioxidul de carbon difuzează în sens invers.

Mecanisme de apărare ale sistemului respirator

Sistemul respirator este foarte expus agenţilor infecţioşi din sânge şi din mediul
înconjurător, astfel că de-a lungul evoluţiei s-au constituit o serie de mecanisme de apărare.
Astfel, particulele mai mari de 10 m sunt reţinute în timpul inspiraţiei în căile nazale, cele
între 2-10 m sunt captate de celulele ciliate epiteliale. Prin reflexul de tuse aceste particule
pot fi eliminate prin expectoraţie sau înghiţite. Particulele foarte mici sunt îndepărtate de
către macrofagele alveolare.

Pe lângă toate aceste mecanisme nespecifice de apărare au loc procese imunologice

complexe în ţesutul limfoid al bronhiilor, în special în nodulii conţinând limfocite T şi B, care
interacţionează cu macrofagele pulmonare.

Carcinogeneza şi fumatul

Carcinogenii sunt depozitaţi în ţesutul conjunctiv şi în nodulii limfatici din jurul căilor
respiratorii, exercitând în felul acesta o acţiune nocivă pe o perioadă foarte îndelungată.
 Poloniul 210 este un radioizotop care pătrunde în plămâni odată cu fumul de ţigară şi
iradiază celulele epiteliale, determinând într-un anumit procent transformarea malign a
celulelor epiteliale. Mai există şi alţi componenţi ai fumului de ţigară cum sunt gudronii, care
s-a constatat că provoacă imobilizarea şi distrugerea cililor.

Mulţi fumători prezintă metaplazii pavimentoase ale epiteliului respirator, pierzând

astfel o bună parte din capacitatea sistemului respirator de a se apăra împotriva unor
potenţiali agenţi carcinogeni.