Sunteți pe pagina 1din 83

Universitatea PETRE ANDREI din IAŞI

Facultatea de Drept

DREPT PROCESUAL PENAL


PARTEA GENERALĂ

- SUP ORT DE CURS -

Lect. univ. dr. Mihaela Laura PAMFIL

2009
CAPITOLUL I
NOŢIUNI GENERALE PRIVIND DREPTUL PROCESUAL PENAL

Secţiunea I-a
Normele de drept procesual penal

1. Noţiune
Normele de drept procesual penal sunt normele juridice care reglementează activitatea
organelor judiciare penale, a părţilor şi a altor persoane participante la procesul de constatare
a faptelor ce constituie infracţiuni şi de aplicare a pedepselor şi a măsurilor prevăzute de legea
penală celor care le-au săvârşit, precum şi raporturile ce se stabilesc între acestea. Totalitatea
acestor norme constituie dreptul procesual penal.

2. Clasificarea normelor de drept procesual penal


Sub aspectul conţinutului reglementării, dreptul procesual penal cuprinde două
categorii de norme: norme procesuale şi norme procedurale.
După sfera lor de aplicabilitate, normele procesual penale sunt: norme generale (de
drept comun) şi norme speciale.
În raport de obiectul reglementării, normele de drept procesual penal se pot clasifica în
norme de organizare, norme de competenţă şi norme de procedură.

3. Aplicarea în spaţiu a normelor de drept procesual penal


Normele de drept procesual penal se aplică actelor procesuale şi procedurale efectuate
în cadrul procesului penal de către organele judiciare române pe teritoriul României. Aşadar,
aplicarea legii procesuale penale în spaţiu are la bază principiul teritorialităţii, potrivit
căruia toate activităţile realizate în cadrul procesului penal pe teritoriul României cad sub
incidenţa legii procesuale penale române.
De la această regulă există unele excepţii în sensul că acte de procedură penală
efectuate potrivit normelor de drept român pot produce efecte în faţa organelor judiciare
străine şi acte de procedură efectuate cu respectarea normelor de drept străine să producă

2
efecte în faţa organelor judiciare române. Asemenea excepţii intervin în cazul comisiei
rogatorii, al recunoaşterii şi executării hotărârilor pronunţate în străinătate sau al extrădării1.

4. Aplicarea în timp a normelor de drept procesual penal


Normele de drept procesual penal se aplică potrivit principiului activităţii (tempus
regit actum) conform căruia actele procesuale sau procedurale se efectuează conform normei
de drept procesual penal aflată în vigoare la data efectuării actului.
Aplicarea în timp a normelor de procedură penală ridică probleme în cazul intervenirii
unor modificări de reglementare în materie procesual penală, căci în mod inevitabil, la data
intrării în vigoare a noii reglementări, există cauze penale în curs de soluţionare. Aceste
situaţii sunt denumite de literatura juridică situaţii tranzitorii, iar normele juridice prin care
se reglementează trecerea de la legea veche la legea nouă sunt denumite dispoziţii
tranzitorii. De regulă, situaţiile tranzitorii sunt reglementate de legea nouă şi ele pot prevedea
situaţii de ultraactivitate a legii vechi.

Secţiunea a II-a
Obiectul de reglementare al dreptului procesual penal

1. Noţiunea de proces penal


Obiectul de reglementare a dreptului procesual penal îl constituie procesul penal.
Procesul penal este activitatea judiciară reglementată de lege, desfăşurată într-o cauză
penală de organele judiciare, cu participarea părţilor şi a altor persoane, ca titulare de drepturi
şi obligaţii, având ca scop constatarea la timp şi în mod complet a infracţiunilor şi tragerea la
răspundere penală a celor care le-au săvârşit, în aşa fel încât prin aceasta să se asigure ordinea
de drept precum şi apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor.

2. Scopul procesului penal


Scopul procesului penal este definit de art.1 al.1 ca fiind constatarea la timp şi în mod
complet a tuturor faptelor care constituie infracţiuni astfel încât orice persoană care a săvârşit

1
Cazurile şi condiţiile în care intervin aceste cazuri sunt reglementate de Legea nr.302/2004 privind cooperarea
judiciară internaţională în materie penală.

3
o infracţiune să fie sancţionată potrivit legii şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la
răspundere penală. Acesta este scopul direct, imediat al procesului penal.
Procesul penal are însă şi un scop general sau mediat. Scopul general, prevăzut de
art.1 al.2, este acela de a contribui la apărarea ordinii de drept, la apărarea persoanei, a
drepturilor şi libertăţilor acesteia, la prevenirea infracţiunilor, precum şi la educarea
cetăţenilor în spiritul respectării legilor.

3. Fazele procesului penal


Procesul penal în forma sa tipică este organizat pe trei faze procesuale: urmărirea
penală, judecata şi punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti.
Urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa
infracţiunii, la identificarea făptuitorului şi la stabilirea răspunderii acestuia pentru a se
constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată.
Faza de judecată are ca obiect stabilirea de către instanţă, cu caracter definitiv, printr-
o hotărâre judecătorească, a vinovăţiei inculpatului şi a sancţiunii împotriva acestuia. Judecata
parcurge judecata în primă instanţă şi judecata în căile de atac (apel şi recurs).
Faza de punere în executare a hotărârilor judecătoreşti constă în aducerea la
îndeplinire de către instanţa de executare a dispoziţiilor hotărârii judecătoreşti rămase
definitivă.

Întrebări recapitulative
1. Ce sunt normele de drept procesual penal?
2. Care este principiul în raport de care se aplică normele de drept procesual penal în
timp?
3. Cum se aplică în spaţiu normele de drept procesual penal?
4. Care este scopul procesului penal?
5. Care este structura procesului penal?

4
CAPITOLUL II
PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE PROCESULUI PENAL

Secţiunea I-a
Noţiunea şi sistemul principiilor fundamentale

Prin principii fundamentale ale procesului penal se înţeleg regulile cele mai generale
în temeiul cărora este reglementat şi se desfăşoară procesul penal. Principiile care guvernează
procesul penal îşi găsesc consacrarea in dispoziţiile Codului de procedură penală (art.2-7) şi
în cele ale Constituţiei României.
Codul de procedură penală prevede ca reguli de bază ale procesului penal următoarele
principii:
- legalitatea procesului penal (art.2 al.1);
- oficialitatea procesului penal (art.2 al.2);
- aflarea adevărului (art.3);
- rolul activ al organelor judiciare (art.4);
- garantarea libertăţii persoanei (art.5);
- respectarea demnităţii umane (art.51);
- prezumţia de nevinovăţie (art.52);
- garantarea dreptului la apărare (art.6);
- desfăşurarea procesului penal în limba română (art.7).
La acestea se adaugă şi prevederile Constituţiei care recunosc şi alte drepturi şi
libertăţi cu efecte asupra întregului proces penal sau numai asupra unor etape, faze sau
instituţii ale acestuia. Astfel constituie principii ale procesului penal şi:
- egalitatea în faţa legii şi a autorităţilor publice (art.16);
- accesul liber la justiţie (art.21);
- respectarea vieţii intime, familiale şi private (art.26);
- inviolabilitatea domiciliului (art.27) şi a secretului corespondenţei (art.28).

5
Secţiunea a II-a
Dreptul părţilor la un proces echitabil şi la
soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil

Potrivit art. 6 alin. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi
într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială.
Convenţia nu face deosebire, sub acest aspect, între cauzele civile ce invocă încălcarea
drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil ale persoanei şi cauzele penale ce privesc temeinicia
unei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva persoanei.
Soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil presupune desfăşurarea operativă a
procesului penal, dar în condiţiile în care s-ar asigura şi cerinţa aflării adevărului şi apărarea
părţilor din proces. Durata unui termen rezonabil depinde aşadar de complexitatea cauzelor
penale, de numărul de infracţiuni urmărite şi judecate, de numărul inculpaţilor şi a celorlalte
părţi, de dificultatea probatoriilor, de încărcarea instanţei etc.

Secţiunea a III-a
Conţinutul principiilor fundamentale

1. Legalitatea procesului penal


Principiul legalităţii, instituit de art.2 al.1, pretinde ca procesul penal să se desfăşoare
atât în faza de urmărire penală cât şi în cursul judecăţii, potrivit dispoziţiilor prevăzute de
lege.

2. Oficialitatea procesului penal


Conform art.2 al.2 actele necesare desfăşurării procesului penal se îndeplinesc din
oficiu, afară de cazul când prin lege se dispune altfel.

6
Principiul oficialităţii acţionează în latura penală a procesului penal; în latura civilă
acţionează principiul disponibilităţii, caracteristic procesului civil. Totuşi, în cazul în care
victima este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu
restrânsă, principiul oficialităţii îşi va găsi aplicarea şi în latura civilă a cauzei (art.17 al.1).
De la acest principiu există şi unele excepţii, în sensul că, în anumite cazuri, legea
interzice autorităţilor judiciare să acţioneze din oficiu, impunând existenţa unei manifestări de
voinţă din partea unei persoanei sau a unui anumit organ.

3. Aflarea adevărului
Principiul aflării adevărului este înscris în art.3, conform căruia, în desfăşurarea
procesului penal trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările
cauzei, precum şi cu privire la persoana făptuitorului.

4. Rolul activ al organelor judiciare


Potrivit art.4, organele de urmărire penală şi instanţele de judecată sunt obligate să
aibă rol activ în desfăşurarea procesului penal. Rolul activ al organelor judiciare penale
înseamnă dreptul şi obligaţia acestora de a interveni, din proprie iniţiativă, în procesul penal
pentru a ajuta părţile să desfăşoare o activitate de calitate sau pentru a suplini inactivitatea
acestora, în vederea soluţionării legale şi temeinice a cauzei.
5. Garantarea libertăţii persoanei
Dispoziţiile Codului de procedură penală (art.5) ca şi cele ale Constituţiei (art.23)
garantează libertatea persoanei în tot cursul procesului penal. Regula o constituie aşadar,
desfăşurarea cauzelor penale cu inculpatul aflat în stare de libertate. În anumite situaţii,
reglementate judicios de lege, însă, este permisă şi privarea de libertate a persoanei urmărite
sau judecate, fără ca prin aceasta să se aducă atingere acestui principiu.

6. Respectarea demnităţii umane


Principiul respectării demnităţii umane este prevăzut ca principiu fundamental al
procesului penal în art.51 şi constă în aceea că orice persoană care se află în curs de urmărire
sau judecată trebuie tratată cu respectarea demnităţii umane, iar supunerea acesteia la tortură
sau la tratamente cu cruzime, inumane sau degradante este pedepsită de lege.

7
7. Prezumţia de nevinovăţie
Potrivit acestei prezumţii, ridicată la rang de principiu, orice persoană este considerată
nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă.
Prezumţia de nevinovăţie decurge din cerinţa ca nici o persoană nevinovată să nu fie
trasă la răspundere, constituind o garanţie pentru orice persoană că, în lipsa probelor de
vinovăţie, nu poate fi trimisă în judecată şi condamnată.

8. Garantarea dreptului de apărare


Principiul garantării dreptului de apărare este reglementat de art.6 conform căruia
dreptul de apărare este garantat învinuitului, inculpatului şi celorlalte părţi în tot cursul
procesului penal. Dispoziţii prin care se garantează dreptul de apărare se găsesc şi în
Constituţie (art.24) şi în Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară (art.13).
Dreptul de apărare constă în totalitatea mijloacelor instituite de lege pentru constatarea
şi invocarea împrejurărilor ce susţin apărarea, precum şi pentru aplicarea dispoziţiilor
favorabile părţii care se apără.

9. Desfăşurarea procesului penal în limba română


Potrivit art.7 al.1, în procesul penal procedura judiciară se desfăşoară în limba română.
Acest principiu presupune folosirea limbii române atât în dezbaterea orală ce are loc în faţa
instanţei cât şi în actele procedurale scrise întocmite de organele judiciare sau de părţi.
Reglementarea permite totuşi părţilor şi altor persoane chemate în proces să folosească
în faţa organelor judiciare limba maternă, impunând însă întocmirea actelor procedurale în
limba română (art.7 al.2). De acelaşi drept se bucură şi părţile care nu vorbesc, nu înţeleg sau
nu se pot exprima în limba română, cărora li se asigură posibilitatea de a lua cunoştinţă de
piesele dosarului, de a vorbi şi de a pune concluzii în instanţa, prin interpret (art.8).

10. Egalitatea în faţa legilor şi a organelor judiciare


Principiul egalităţii este reglementat de Constituţie care, prin art.16 al.1, statuează că
cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări. Se
prevede, de asemenea, în al.2 al aceluiaşi articol că nimeni nu este mai presus de lege, iar în
art.124 al.2 că justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi.

8
11. Accesul liber la justiţie
Accesul liber la justiţie constă, conform art.21 din Constituţie, în faptul că orice
persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale
legitime fără ca vreo lege să poată împiedica exercitarea acestui drept.

12. Respectarea vieţii intime, familiale sau private


Potrivit prevederilor art.26 al.1 din Constituţie, autorităţile publice respectă şi ocrotesc
viaţa intimă, familială şi privată.
În cadrul procesului penal viaţa intimă, familială şi privată este ocrotită şi dispoziţii
ale Codului de procedură penală, care opresc orice imixtiune a organelor judiciare în aspecte
ale vieţii intime, familiale sau private care nu interesează cauza penală.

13. Inviolabilitatea domiciliului şi a secretului corespondenţei


Domiciliul şi reşedinţa sunt, potrivit art.27 al.1 din Constituţie, inviolabile; nimeni nu
poate pătrunde sau rămâne în domiciliul unei persoane fără învoirea acesteia. Principiul
inviolabilităţii domiciliului se află în strânsă legătură şi se completează cu principiul
respectării vieţii intime, familiale şi private a persoanei, prin aceea că viaţa intimă, familială şi
privată a fiecăruia se derulează mai ales în limita pereţilor între care locuieşte.
Garantarea respectării principiului inviolabilităţii domiciliului a impus reglementarea
expresă a situaţiilor în care sunt permise derogări.

Întrebări recapitulative
1. Care sunt principiile fundamentale ale procesului penal prevăzute de Constituţie?
2. Care sunt principiile fundamentale ale procesului penal prevăzute de Codul de
procedură penală?
3. Care sunt limitele de aplicare a principiului oficialităţii?
4. Ce obligaţii revin organelor judiciare în virtutea rolului activ de care trebuie să dea
dovadă?
5. În ce constă prezumţia de nevinovăţie?
6. Care sunt implicaţiile principiului garantării dreptului de apărare?
7. Care sunt garanţiile respectării libertăţii persoanelor în procesul penal?
8. Care este limba oficială de desfăşurare a procesului penal?

9
Bibliografie
Damaschin, Mircea. Dreptul la un proces echitabil în materie penală, Editura
Universul juridic, Bucureşti, 2009.
Istrate, Ilie. Libertatea persoanei şi garanţiile ei procesual penale, Editura Scrisul
românesc, Craiova, 1984.
Puşcaşu, Voicu. Prezumţia de nevinovăţie, Editura Universul juridic, Bucureşti, 2009.
Tulbure, Adrian Ştefan. Prezumţia de nevinovăţie. Contribuţii la integrarea
europeană, Editura Red, Sibiu, 1996.
Ţigănaşu Jănică, Arion. Garantarea dreptului la apărare, Editura Aramis, Bucureşti,
2002.
Volonciu, Nicolae; Vasiliu, Alexandru. Codul de procedură penală comentat. Art. 1-
1
61 . Regulile de bază şi acţiunile în procesul penal. Competenţa, Editura Hamangiu,
Bucureşti, 2007.

10
CAPITOLUL III
PARTICIPANŢII LA PROCESUL PENAL

Secţiunea I-a
Noţiunea de participant

Participanţii la procesul penal sunt persoanele care iau parte la activitatea judiciară
desfăşurată în cauzele penale în vederea realizării scopului legii penale si al procesului penal.
Participanţii poartă şi denumirea de subiecţi procesuali întrucât, prin participarea lor la
activitatea judiciară, ei intră în raporturi juridice procesual penale fiind subiecţi ai acestor
raporturi.

Secţiunea II-a
Organele judiciare penale

Organele judiciare penale sunt organele de stat competente să realizeze activităţile


procesuale ce formează conţinutul procesului penal. În desfăşurarea procesului penal intervin
ca organe judiciare: instanţele judecătoreşti, Ministerul Public şi organele de cercetare penală,
fiecare cu atribuţii proprii.

1. Instanţele judecătoreşti
Instanţele judecătoreşti alcătuiesc un sistem unitar şi sunt organizate sub forma unei
piramide având în vârf Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care este instanţa supremă în stat.
Veriga imediat următoare este formată din Curţile de Apel şi Curtea Militară de Apel, urmată
de veriga alcătuită din Tribunale şi Tribunalul Militar Teritorial. Baza piramidei cuprinde
instanţele cele mai mici în grad, anume Judecătoriile şi Tribunalele Militare.
La o instanţă judecătorească pot funcţiona mai multe instanţe de judecată care să
desfăşoare activităţi de judecată similare sau diferite.

11
Termenul de instanţă cunoaşte în reglementarea procesuală două accepţiuni: instanţă
judecătorească şi instanţă de judecată. Prin instanţă judecătorească se înţelege cadrul
organizatoric în care îşi desfăşoară activitatea, la nivel global, judecătorii; veriga ce intră în
sistemul organelor judecătoreşti. Prin instanţă de judecată se înţelege completul căruia i s-a
încredinţat o anumită cauză pentru rezolvare.
Modul de compunere a completelor de judecată
Completele de judecată sunt alcătuite din judecători, într-un număr stabilit de lege, şi
sunt prezidate de către un preşedinte numit dintre aceştia.
La judecata în primă instanţă desfăşurată la oricare dintre instanţele judecătoreşti
stabilite de lege, cu excepţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, completul de judecată este
format dintr-un singur judecător. La judecata în apel, completul de judecată este compus din 2
judecători, iar la judecata în recurs din 3 judecători.
La Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie completul de judecată în primă instanţă este
alcătuit din 3 judecători, iar în recurs se judecă în complet de 3 judecători sau de 9 judecători,
după cum hotărârea atacată a fost pronunţată de o Curte de Apel sau de Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie.
Constituirea instanţei de judecată
Instanţa de judecată se constituie cu procuror şi cu grefier.
Prezenţa procurorului la judecată este obligatorie numai în anumite cauze penale,
expres prevăzute de lege (art.315, 376, 38511).
Lipsa grefierului de la judecată nu este posibilă, altfel şedinţa de judecată neputându-
se desfăşura. La Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, rolul grefierului este preluat de un
magistrat-asistent.
Poziţia procesuală a instanţei
Activitatea instanţei se desfăşoară în principal în faza de judecată. În această fază,
instanţa de judecată este conducătorul procesului penal, întreaga procedură judiciară
desfăşurându-se în faţa sa şi fiind singura autoritate îndrituită să hotărască în tot ceea ce
priveşte cauza.
În afară de această funcţie, instanţa desfăşoară şi activităţi legate de urmărirea penală,
de punerea în executare a hotărârilor penale rămase definitive şi de unele proceduri speciale.

2. Ministerul Public
Potrivit normelor constituţionale (art.131 al.1) şi a Legii privind organizarea judiciară
(art.4 al.1), Ministerul Public reprezintă în cadrul activităţii judiciare, interesele generale ale

12
societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Ministerul
public îşi exercită atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete care funcţionează pe lângă
instanţele judecătoreşti, fără a fi însă subordonate acestora.
Procurorul, ca reprezentant al Ministerului Public, îşi desfăşoară activitatea pe
parcursul întregului proces penal, potrivit principiilor legalităţii, imparţialităţii şi controlului
ierarhic şi în conformitate cu legea.
Rolul primordial îl ocupă în faza de urmărire penală, pe care fie o efectuează personal,
fie o supraveghează. În faza de judecată, procurorul se află pe o poziţie de egalitate cu părţile
şi de subordonare faţă de instanţă, exercitând funcţia de învinuire (acuzare). În faza de punere
în executare a condamnării penale, procurorul supraveghează modul în care este adusă la
îndeplinire executarea mandatelor de executare şi veghează la respectarea legii la locurile de
executare a pedepselor, măsurilor educative şi de siguranţă. De asemenea, participă
obligatoriu la procedurile desfăşurate în faţa instanţei de executare (art.460 al.3).

3. Organele de cercetare penală


Organele de cercetare penală îşi desfăşoară activitatea în cadrul procesului penal
numai în prima sa fază, faza de urmărire penală, efectuând urmărirea penală sub
supravegherea procurorului.
Conform art.201 al.2 sunt organe de cercetare penală: organele de cercetare ale poliţiei
judiciare şi organele de cercetare speciale.
Poliţia judiciară
Poliţia judiciară este constituită din ofiţeri şi agenţi de poliţie specializaţi în efectuarea
activităţilor de constatare a infracţiunilor, de strângere a datelor în vederea începerii urmăririi
penale şi de cercetare penală. Organele de cercetare ale poliţiei judiciare au o competenţă
generală în efectuarea urmăririi penale, putând instrumenta orice cauză care nu este dată prin
lege în competenţa procurorului sau a organelor de cercetare speciale.
Organele de cercetare penală speciale
Conform art.208, sunt organe de cercetare speciale:
Ø organele de cercetare penală militare
Ø ofiţerii poliţiei de frontieră;
Ø căpitanii porturilor.
Aceste organe de cercetare penală efectuează urmărirea penală în cauzele arătate sub
supravegherea procurorului.

13
Secţiunea a III-a
Părţile în procesul penal

Părţile sunt acele persoane participante la procesul penal care au interese proprii în
rezolvarea cauzei penale şi care, potrivit art.23 şi 24, au drepturi şi obligaţii ce izvorăsc direct
din exercitarea acţiunii penale şi acţiunii civile în cadrul procesului penal.
Au calitatea de părţi în procesul penal inculpatul, partea vătămată, partea civilă şi
partea responsabilă civilmente.

1. Inculpatul
Persoana care a săvârşit o infracţiune şi este chemată să răspundă penal în faţa
organelor judiciare penale poartă denumiri diferite în raport de stadiul de desfăşurare a
procesului penal. Codul de procedură penală foloseşte denumirea de făptuitor (art.200, 214,
215) atunci când se referă la persoana bănuită de a fi săvârşit o infracţiune, dar faţă de care nu
s-a început încă procesul penal.
Din momentul începerii urmăririi penale şi până la punerea în mişcare a acţiunii
penale, făptuitorul poartă denumirea de învinuit (art.229), iar după punerea în mişcare a
acţiunii penale, învinuitul dobândeşte calitatea de inculpat (art.23). Această calitate este
păstrată pe tot parcursul procesului penal până la pronunţarea unei hotărâri definitive de
condamnare în cauză când va dobândi calitatea de condamnat.
După rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, calitatea inculpatului de parte
încetează şi acesta capătă calitatea de condamnat, cu îndatoriri şi drepturi procesuale în
legătură cu executarea condamnării aplicate.

2. Partea vătămată
Conform art.24 al.1, persoana care a suferit prin fapta penală o vătămare fizică, morală
sau materială, dacă participă în procesul penal se numeşte parte vătămată.
Pentru ca o persoană să devină parte vătămată în procesul penal se cer a fi îndeplinite
următoarele condiţii:
- să existe o vătămare fizică, morală sau materială;
- vătămarea să fie urmarea săvârşirii unei fapte penale;

14
- să existe o manifestare de voinţă din partea persoanei vătămate cu privire la tragerea la
răspundere a făptuitorului.
După dobândirea calităţii de parte, partea vătămată are dreptul de a participa la
procesul penal, susţinând învinuirea, legea punându-i la dispoziţie modalităţi procesuale
pentru fiecare fază a procesului penal. Acestea sunt limitate însă numai la latura penală a
cauzei.

3. Partea civilă
Conform art.24 al.2, persoana vătămată care exercită acţiunea civilă în cadrul
procesului penal are calitatea de parte civilă. Pentru a putea dobândi calitatea de parte civilă în
procesul penal, persoana vătămată trebuie să aibă dreptul, potrivit legii civile, de a obţine în
justiţie repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune. Au acest drept persoanele care au
suferit un prejudiciu moral sau material ca urmare directă a săvârşirii unei infracţiuni.
Dobândirea calităţii de parte civilă se face prin constituirea ca parte civilă.
Partea civilă se bucură pe parcursul procesului penal de aceleaşi drepturi procesuale ca
şi partea vătămată, dar numai în ceea ce priveşte latura civilă a procesului. Dreptul de a face
apel, respectiv recurs nu este îngrădit însă numai la latura civilă a cauzei ci poate privi şi
latura penală.

4. Partea responsabilă civilmente


Potrivit art.24 al.3, persoana chemată în procesul penal să răspundă, potrivit legii
civile, pentru pagubele cauzate prin fapta învinuitului sau inculpatului se numeşte parte
responsabilă civilmente. Au vocaţia de a fi chemate în calitate de parte responsabilă
civilmente următoarele persoane:
- părinţii pentru pagubele provocate de copiii lor minori, institutorii şi artizanii pentru
pagubele provocate de elevii şi ucenicii aflaţi sub supravegherea lor, comitenţii pentru
pagubele provocate de prepuşii lor în funcţiile ce li s-au încredinţat(conf. art.1000
al.2-4 C.civ.);
- persoanele care răspund din punct de vedere civil, solitar sau subsidiar, pentru
pagubele provocate de gestionari în gestiunea ce li s-a încredinţat (Legea nr.22/1969).
Calitatea de parte responsabilă civilmente în procesul penal se poate dobândi, conform
art.16, prin două modalităţi:
- prin introducerea persoanei responsabile civilmente în cauză de către organul judiciar
din oficiu sau la cererea părţii civile.

15
- prin intervenţia persoanei responsabile civilmente, din proprie iniţiativă, în cauză.
Partea responsabilă civilmente participă în proces, numai în latura civilă, apărându-şi
interesele legitime în legătură cu răspunderea sa civilă. Ea are însă dreptul de a declara apel şi
recurs atât în ceea ce priveşte latura civilă, cât şi în ceea ce priveşte latura penală.

Secţiunea a III-a
Apărătorul

1. Asistenţa juridică
Conform art.6 al.4, orice parte are dreptul să fie asistată de apărător în tot cursul
procesului penal. Apărătorul este persoana care participă în procesul penal pentru a acorda
asistenţă juridică învinuitului, inculpatului sau celorlalte părţi din proces.
Asistenţa juridică se acordă, de regulă, de către avocaţi. Prin excepţie de la această
regulă, legea prevede posibilitatea ca asistenţa juridică să fie acordată şi de persoane care nu
au calitatea de avocaţi..
Asistenţa juridică în procesul penal este facultativă. Oricare dintre părţile în proces,
precum şi învinuitul au dreptul să-şi angajeze un avocat ca apărător în proces, contractul
încheiat între avocat şi parte constituind temeiul juridic al asistenţei juridice.
În unele cazuri, expres prevăzute de lege în art.171 al.2, asistenţa juridică pentru
inculpat este obligatorie. Dacă, în aceste cazuri, partea nu îşi angajează apărător, organul
judiciar este obligat să ia măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu.
În ceea ce le priveşte pe partea vătămată, partea civilă şi partea responsabilă
civilmente, pentru acestea asistenţa juridică nu este obligatorie, dar atunci când instanţa
apreciază că din anumite motive acestea nu şi-ar putea face singure apărarea, va dispune din
oficiu sau la cerere, luarea măsurilor pentru desemnarea unui apărător (art.173 al.3).

2. Poziţia procesuală a apărătorului


Apărătorul nu este parte în proces, ci doar un subiect procesual care se situează pe
poziţia părţii pe care o apără, îndeplinind funcţia procesuală de apărare. Participarea sa la
procesul penal este ocazionată de apărarea drepturilor şi intereselor părţii pe care o asistă,

16
astfel că el poate exercita drepturile procesuale acordate de lege acesteia. Exercitarea
drepturilor procesuale ale părţilor are loc în limitele prevăzute de lege.

Secţiunea a IV-a
Alţi participanţi la procesul penal

1. Reprezentantul
Reprezentantul este persoana împuternicită să îndeplinească în procesul penal acte
procesuale în numele şi în interesul unei părţi din proces care nu doreşte sau nu poate să se
prezinte la chemarea organelor judiciare.
Reprezentarea în procesul penal poate fi legală şi convenţională.

2. Substituitul judiciar (procesual)


Substituitul procesual este persoana împuternicită de lege să îndeplinească activităţi
procesuale în nume propriu pentru realizarea unui drept al altuia. Calitatea de substituit nu
poate apărea decât în temeiul legii şi se poate referi numai la actele pe care legea le
autorizează în mod expres.

3. Succesorii
Potrivit art.21, prin succesori se înţeleg persoanele fizice sau juridice care, în condiţiile
legale, succed în drepturi persoanelor fizice decedate sau persoanelor juridice reorganizate,
desfiinţate sau dizolvate. Succesorii intervin numai în latura civilă a cauzei, luând locul părţii
civile, inculpatului sau părţii responsabile civilmente.

Întrebări recapitulative
1. Care sunt organele judiciare cu atribuţii în cursul procesului penal?
2. Care este modul de compunere a instanţei de judecată în timpul celor trei grade de
jurisdicţie posibile?
3. Care este rolul procurorului în desfăşurarea procesului penal?

17
4. Care sunt organele cu atribuţii în efectuarea activităţii de cercetare penală?
5. Care sunt elementele care diferenţiază calitatea de învinuit faţă de cea de inculpat?
6. Care sunt drepturile procesuale de care poate uza inculpatul în cursul procesului
penal?
7. Ce deosebiri şi asemănări există între calitatea de parte vătămată, respectiv de
parte civilă?
8. În ce situaţii asistenţa juridică este obligatorie?
9. Care sunt diferenţele între calitatea de reprezentant şi cea de substituit procesual?

Bibliografie
Buneci, Petre. Partea responsabilă civilmente în procesul penal, Editura Fundaţiei
România de Mâine, Bucureşti, 2002.
Mrejeru, Theodor; Mrejeru, Bogdan. Participanţii în procesul penal. Aspecte teoretice
şi jurisprudenţă în materie, Editura Universul juridic, Bucureşti, 2006.
Nistoreanu, Gheorghe; Apetrei, Mihai; Nae, Laurenţiu. Asistenţa juridică în procesul
penal, Editura Ministerului de Interne, Bucureşti, 1993.

18
CAPITOLUL IV
ACŢIUNILE CE SE EXERCITĂ ÎN CADRUL PROCESULUI PENAL

Secţiunea I-a
Consideraţii generale privind acţiunile în justiţie

1. Noţiunea şi elementele acţiunii în justiţie


Acţiunea în justiţie este instrumentul (mijlocul) juridic prin care o persoană este trasă
la răspundere juridică în faţa autorităţii judecătoreşti pentru a fi obligată să suporte
constrângerea de stat corespunzătoare normei de drept încălcate.
Pentru a avea eficienţă juridică, acţiunea în justiţie este condiţionată de existenţa unor
elemente care permit o reglementare precisă a ei şi asigură corecta desfăşurare a întregii
activităţi judiciare. Aceste elemente sunt: temeiul; obiectul; subiecţii şi aptitudinea
funcţională.

2. Acţiunile în justiţie ce se exercită în cadrul procesului penal


În cadrul procesului penal se exercită acţiunea penală şi eventual şi acţiunea civilă
accesorie acţiunii penale.
Când acţiunea penală şi acţiunea civilă se exercită concomitent, procesul penal
cuprinde două laturi: latura penală, în care se exercită acţiunea penală şi latura civilă, în care
se exercită acţiunea civilă. Acţiunea penală constituie, în acest caz, principalul, iar acţiunea
civilă accesoriul.
Acţiunea civilă poate fi promovată şi separat de acţiunea penală în cadrul unui proces
civil. În cazul în care cele două acţiuni sunt exercitate concomitent, judecata în faţa instanţei
civile se suspendă până la rezolvarea definitivă a cauzei penale.

19
Secţiunea a II-a
Acţiunea penală

1. Noţiunea şi elementele acţiunii penale


Acţiunea penală este mijlocul procesual prin care o persoană care a săvârşit o
infracţiune este adusă în faţa organului judiciar penal în vederea tragerii la răspundere penală.
Elementele acţiunii penale sunt cele comune oricărei acţiuni în justiţie: temeiul,
obiectul, subiecţii şi aptitudinea funcţională.
Temeiul de drept al acţiunii penale îl constituie norma de drept care incriminează fapta
şi dă dreptul la acţiune; temeiul de fapt constă în săvârşirea unei infracţiuni.
Acţiunea penală are ca obiect tragerea la răspundere penală a persoanelor care au
săvârşit infracţiuni (art.9 al.1).
Subiecţii activi ai acţiunii penale sunt procurorul şi instanţa de judecată.
Subiectul pasiv este inculpatul. Din categoria subiecţilor pasivi fac parte toate
persoanele care au participat la săvârşirea infracţiunii în calitate de autori, instigatori sau
complici.
Acţiunea penală are aptitudine funcţională atunci când folosirea ei poate determina
pornirea procesului penal, iar actele procesuale efectuate în exercitarea sa pot servi la
dinamizarea desfăşurării activităţii procesuale.
Codul de procedură penală prevede la art.10 unele situaţii în care aptitudinea
funcţională a acţiunii este înlăturată în sensul că acţiunea penală nu poate conduce la
realizarea obiectului ei şi, ca urmare, nu mai poate fi pusă în mişcare, sau dacă a fost
promovată, ea nu mai poate fi exercitată. Considerentele care stau la baza reglementării
acestor impedimente constau în faptul că acţiunea penală este lipsită de temei (situaţiile
prevăzute la lit.a-e) sau de obiect (situaţiile prevăzute la lit.f-j).

2. Trăsăturile acţiunii penale


Având în vedere obiectul său specific, precum şi cadrul legal în care se desfăşoară,
acţiunea penală se manifestă prin trăsături particulare ce o diferenţiază de alte acţiuni
judiciare. Cele mai importante trăsături caracteristici ale acţiunii penale sunt următoarele:
- acţiunea penală aparţine statului
- acţiunea penală este obligatorie

20
- acţiunea penală este indisponibilă
- acţiunea penală este personală
- acţiunea penală este indivizibilă.

3. Momentele desfăşurării acţiunii penale


Desfăşurarea acţiunii penale presupune existenţa a trei momente esenţiale: punerea în
mişcare a acţiunii penale, exercitarea şi epuizarea sau stingerea ei.
Punerea în mişcare a acţiunii penale
Acţiunea penală se pune în mişcare de subiecţii săi activi – procurorul şi instanţa de
judecată – fiecare dintre aceştia putând realiza acest act numai în cazurile anume prevăzute de
lege.
Procurorul poate pune în mişcare acţiunea penală prin următoarele acte de inculpare:
- prin ordonanţă, în cursul urmăririi penale (art.235);
- prin rechizitoriu, la terminarea urmăririi penale (art.262 al.1 pct.1 lit.a)
- prin declaraţie orală, în cursul judecăţii (art.336 al.1 lit.a şi art.337 al.1).
Acţiunea penală se pune în mişcare de instanţa de judecată numai în mod excepţional,
în caz de extindere a procesului penal cu privire la alte fapte (art.336 al.2).
Exercitarea acţiunii penale
Acţiunea penală se exercită de procuror şi de partea vătămată.
Soluţionarea acţiunii penale
Acţiunea penală se soluţionează de către instanţa de judecată. Pentru aceasta este
necesar ca instanţa să fie sesizată fie prin rechizitoriul procurorului în care s-a dispus
trimiterea în judecată.
Este posibil însă ca urmărirea penală să nu se finalizeze printr-o soluţie de trimitere în
judecată datorită intervenţiei unor împrejurări care împiedică exercitarea în continuare a
acţiunii penale. În aceste cazuri acţiunea penală se stinge, iar procurorul va dispune (art.11
pct.1 lit.b şi c):
- scoaterea de sub urmărire penală, când se constată existenţa uneia din situaţiile
prevăzute la art.10 lit. a-e ;
- încetarea urmăririi penale, când se constată existenţa uneia din situaţiile prevăzute
la art.10 lit. f-h, i1 şi j.
Dacă procurorul constată însă din materialul de urmărire penală că fapta există,
constituie infracţiune, a fost săvârşită de inculpat şi că acesta răspunde din punct de vedere
penal, va dispune trimiterea în judecată (art.262 pct.1). Aceeaşi soluţie va fi dispusă şi în

21
cazurile în care procurorul constată că în cauză se poate dispune înlocuirea răspunderii penale
(art.10 lit i).
Instanţa de judecată sesizată cu judecarea cauzei poate da acţiunii penale una din
următoarele rezolvări:
- condamnarea, atunci când fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de
inculpat (art.345 al.2);
- achitarea, când se constată existenţa uneia din situaţiile prevăzute la art.10 lit. a-e
(art.11 pct.2 lit.a şi art.345 al.3);
- încetarea procesului penal când se constată existenţa uneia din situaţiile prevăzute
la art.10, lit. f-j (art.11 pct.2 lit.b şi art.345 al.3).

4. Continuarea procesului penal


În caz de amnistie, prescripţie, retragere a plângerii prealabile, precum şi în cazul
existenţei unei cauze de nepedepsire, învinuitul sau inculpatul pot cere continuarea procesului
penal, pentru a-şi dovedi nevinovăţia (art.13).

Secţiunea a III-a
Acţiunea civilă

1. Noţiunea şi elementele acţiunii civile


Acţiunea civilă ce se exercită în cadrul procesului penal este mijlocul legal prin
intermediul căruia persoana păgubită material sau moral în urma săvârşirii unei infracţiuni,
cere organelor judiciare penale să-i fie reparat prejudiciul cauzat sau daunele morale.
Temeiul acţiunii civile îl va constitui aşadar producerea unui prejudiciu material sau
moral ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni.
Obiectul acţiunii civile constă în tragerea la răspundere civilă a persoanei ce a săvârşit
infracţiunea ce a produs prejudiciul reclamat sau/şi a persoanelor care răspund din punct de
vedere civil pentru prejudiciul cauzat de acesta.
Subiecţii activi ai acţiunii civile sunt partea civilă şi procurorul. Subiecţii pasivi sunt
inculpatul şi partea responsabilă civilmente.

22
Acţiunea civilă are aptitudine funcţională atunci când folosirea ei investeşte instanţa
penală cu privire la repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune şi conduce la realizarea
scopului în vederea căruia a fost promovată.

2. Trăsăturile acţiunii civile


Acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal prezintă trăsături specifice
procesului civil, dar împrumută şi unele elemente din trăsăturile acţiunii penale, în special
elemente de oficialitate, prin derogare de la principiul disponibilităţii aplicabil în procesul
civil. Trăsăturile caracteristice acţiunii civile desfăşurate în procesul penal sunt următoarele:
- acţiunea civilă aparţine persoanei care a suferit un prejudiciu prin infracţiune
- acţiunea civilă este facultativă
- acţiunea civilă este disponibilă
- acţiunea civilă este patrimonială
- acţiunea civilă este divizibilă

3. Dreptul de opţiune
Prejudiciul material sau moral rezultat dintr-o infracţiune poate fi reparat pe calea unei
acţiuni civile promovată fie în faţa unei instanţe penale, fie în faţa unei instanţe civile.
Persoana vătămată este cea care hotărăşte pe care dintre cele două căi o va folosi.
Odată ce dreptul de opţiune a fost exercitat prin alegerea căii prin intermediul căreia
persoana vătămată a înţeles să-şi valorifice pretenţiile sale civile, opţiunea devine irevocabilă.
Codul de procedură penală reglementează şi unele excepţii de la această regulă, când
poate fi părăsită calea aleasă pentru a se uza de cealaltă pentru repararea pagubei (art.19 al.3-
4, art.20 al.1).

4. Momentele desfăşurării acţiunii civile în faţa instanţei penale


Desfăşurarea acţiunii civile în faţa instanţei penale presupune existenţa a trei momente
principale: punerea în mişcare, exercitarea şi soluţionarea acţiunii civile.
Punerea în mişcare a acţiunii civile
Punerea în mişcare a acţiunii civile se realizează de către subiecţii săi activi: partea
civilă şi procurorul.
Acţiunea civilă se pune în mişcare în procesul penal de către persoana vătămată printr-
o declaraţie de constituire ca parte civilă, făcută în faţa organelor de urmărire penală sau
instanţei de judecată, în scris sau oral.

23
Procurorul pune în mişcare acţiunea penală, din oficiu, în cazurile în care cel vătămat
este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă
(art.17 al.1).
Exercitarea acţiunii civile
Acţiunea civilă se exercită de partea civilă concomitent cu acţiunea penală exercitată
de procuror pentru ca instanţa să soluţioneze concomitent cele două acţiuni.
Acţiunea civilă promovată de partea civilă poate fi exercitată şi de procuror (art.18
al.1).
Soluţionarea acţiunii civile
Acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal se soluţionează de către instanţă
odată cu acţiunea penală prin aceeaşi hotărâre judecătorească.
Soluţionarea acţiunii civile presupune adoptarea unei soluţii de admitere sau de
respingere. Soluţia dată acţiunii civile va fi influenţată de soluţia dată acţiunii civile dat fiind
caracterul de accesoriu al acţiunii civile ce se desfăşoară în procesul penal.
În mod excepţional, codul permite lăsarea nerezolvată a acţiunii civile în anumite
situaţii, expres prevăzute la art.346 al.4.

5. Exercitarea acţiunii civile în faţa instanţei civile


Dacă persoana vătămată a ales calea civilă pentru valorificarea pretenţiilor sale civile,
se vor aplica regulile procesului civil în ceea ce priveşte promovarea, exercitarea şi
soluţionarea acţiunii civile.
Hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei
civile care judecă acţiunea civilă cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi
a vinovăţiei acesteia (art.22 al.1).

Întrebări recapitulative
1. Ce acţiuni în justiţie pot fi exercitate în cursul procesului penal?
2. Care sunt actele prin care se pune în mişcare acţiunea penală?
3. În ce situaţii acţiunea penală este lipsită de aptitudine funcţională?
4. Ce soluţii se pot da cu privire la acţiunea penală în cursul procesului penal?
5. Cine poate promova acţiunea civilă în cadrul procesului penal?
6. Ce soluţii se pot da cu privire la acţiunea civilă în cursul procesului penal?

24
Bibliografie
Gorgăneanu, Ion. Acţiunea penală, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998.
Mrejeru, Theodor; Mrejeru, Bogdan. Acţiunile în procesul penal. Aspecte teoretice şi
jurisprudenţă în materie, Editura Universul juridic, Bucureşti, 2006.
Tranca, Anamaria. Acţiunea civilă. Practică judiciară, Editura Hamangiu, Bucureşti,
2008.
Uţă, Lucia. Acţiunea civilă în procesul penal, Editura Universul juridic, Bucureşti,
2006.
Volonciu, Nicolae; Vasiliu, Alexandru. Codul de procedură penală comentat. Art. 1-
1
61 . Regulile de bază şi acţiunile în procesul penal. Competenţa, Editura Hamangiu,
Bucureşti, 2007.

25
CAPITOLUL V
COMPETENŢA ÎN MATERIE PENALĂ

Secţiunea I-a
Noţiunea şi formele competenţei

1. Noţiune
Competenţa, în materie procesuală, constă în împuternicirea recunoscută de lege unui
organ judiciar de a urmări, respectiv de a judeca şi soluţiona o cauză penală, cu excluderea
altor organe judiciare de la îndeplinirea acestei activităţi.

2. Formele competenţei
În procesul penal se întâlnesc patru forme fundamentale de competenţă: funcţională,
materială, personală şi teritorială.
Competenţa funcţională este acea formă a competenţei care determină sfera de
atribuţii ce revine fiecărui organ judiciar în cursul soluţionării unei cauze penale.
Competenţa materială este acea formă a competenţei care împarte cauzele penale pe
linie verticală, între organe judiciare de grad diferit, în funcţie de natura şi gravitatea
infracţiunii săvârşite.
Competenţa personală este acea formă a competenţei care împarte cauzele penale pe
linie verticală, între organe judiciare de grad diferit, în funcţie de calitatea sau starea
făptuitorului în momentul săvârşirii faptei.
Competenţa teritorială este acea formă a competenţei care repartizează cauzele
penale între organe judiciare de acelaşi grad, pe linie orizontală, în raport de circumscripţiile
teritoriale în care aceste organe îşi exercită atribuţiile şi de localizările speciale arătate de lege.
În determinarea competenţei teritoriale se au în vedere două modalităţi, după cum
infracţiunea este săvârşită în ţară sau în străinătate.
În cazul în care infracţiunea a fost săvârşită pe teritoriul ţării, competenţa
teritorială se determină, conform art.30 al.1, în funcţie de următoarele criterii:
- locul unde a fost săvârşită infracţiunea (locul unde s-a desfăşurat activitatea
infracţională, în tot sau în parte, ori locul unde s-a produs rezultatul acesteia),

26
- locul unde a fost prins făptuitorul,
- locul unde locuieşte făptuitorul,
- locul unde locuieşte persoana vătămată.
În cazul în care infracţiunea a fost săvârşită în străinătate, ea va fi judecată de
instanţa civilă sau militară în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau locuieşte făptuitorul
(art.31 al.1). Dacă acesta nu are domiciliul şi nici nu locuieşte în ţară, fapta se va judeca la
instanţa competentă după materie şi calitatea persoanei din Bucureşti, iar dacă e de
competenţa judecătoriei, la Judecătoria sectorului 2, afară când prin lege se dispune altfel.

Secţiunea a II-a
Competenţa instanţelor judecătoreşti

Reglementarea actuală a competenţei după calitatea persoanei împarte instanţele


judecătoreşti în două categorii: instanţe de drept comun şi instanţe militare. Competenţa
instanţelor militare este dată, în principal, de calitatea făptuitorului în momentul săvârşirii
faptei – calitatea de militar, iar la unele dintre instanţele militare şi de existenţa unei legături
între aceste calitate şi îndatoririle de serviciu ale făptuitorului.
Competenţa fiecărei instanţe judecătoreşti în parte este reglementată în art.25-29.

Secţiunea a III-a
Prorogarea de competenţă

1. Concept
Prin prorogare de competenţă se înţelege extinderea competenţei unui organ judiciar
asupra unei cauze care, conform regulilor generale de competenţă, nu intră în competenţa sa.
Prorogarea de competenţă operează numai în favoarea unui organ judiciar superior,
indiferent dacă ne aflăm în faţa unui organ de urmărire penală sau a unei instanţe
judecătoreşti.
Prorogarea de competenţă în procesul penal poate avea loc în următoarele cazuri:

27
- în caz de indivizibilitate;
- în caz de conexitate;
- în cazul chestiunilor prealabile;
- în caz de schimbarea a încadrării juridice sau calificării faptei.

2. Prorogarea de competenţă în caz de indivizibilitate sau conexitate


Indivizibilitatea este situaţia juridică a unei cauze penale care, deşi cuprinde o
pluralitate de acte materiale, de fapte penale sau de inculpaţi, formează totuşi, prin natura sa
sau prin voinţa legii, o unitatea ce impune judecarea întregului complex faptic şi de persoane
de către aceeaşi instanţă.
Cazurile de indivizibilitate sunt prevăzute de art. 33.
Conexitatea este situaţia juridică a unei cauze penale referitoare la două sau mai
multe infracţiuni între care există legături determinate de împrejurările în care faptele s-au
săvârşit, astfel încât se impune judecarea lor împreună de aceeaşi instanţă.
Cazurile de conexitate sunt prevăzute de art. 34.
Regulile de determinare a competenţei prin prorogare dau prioritate instanţei celei
dintâi sesizate, instanţei civile şi instanţei mai mari în grad (art. 35). Competenţa obţinută prin
prorogare rămâne dobândită instanţei, chiar dacă ulterior pentru fapta sau inculpatul care a
determinat competenţa acelei instanţe s-a dispus încetarea procesului penal sau achitarea ori
disjungerea.
Aceleaşi reguli sunt aplicabile conform art. 45 al.1, şi în determinarea competenţei
prin prorogare a organelor de urmărire penală.
Reunirea cauzelor se dispune în faza de judecată de instanţă, iar în faza de urmărire
de procuror.

3. Alte cazuri de prorogare a competenţei


Chestiunile prealabile sunt chestiuni de natură extrapenală de a căror soluţionare
depinde rezolvarea cauzei penale. Potrivit art.44, instanţa penală este competentă să judece
orice chestiune prealabilă de care depinde soluţionarea cauzei, chiar dacă, prin natura ei, acea
chestiune este de competenţa altei instanţe.
Schimbarea încadrării juridice a faptei intervenită după efectuarea cercetării
judecătoreşti la instanţa ierarhic superioară celei competente să judece fapta respectivă
determină prorogarea competenţei acestei instanţei asupra cauzei respective (art.41 al.1).

28
Prorogarea de competenţă poate interveni şi în cursul urmăririi penale. Organul de
cercetare penală îşi prorogă competenţa în cazuri urgente, când efectuează acte de cercetare ce
nu suferă amânare într-o cauză ce nu este de competenţa lui (art.213) sau în afara
circumscripţiei sale judiciare (art.212).

Secţiunea a IV-a
Regularizarea competenţei penale

Controlul regularităţii competenţei se poate face din oficiu sau la cerere, prin
ridicarea excepţiilor de necompetenţă.

1. Excepţia de necompetenţă
Excepţia de necompetenţă este mijlocul legal prin care subiecţii procesuali pot invoca
lipsa de competenţă a organului judiciar în faţa căruia se desfăşoară procedura judiciară şi pot
solicita desesizarea organului respectiv.
Odată ridicată o excepţie de necompetenţă, instanţa nu mai poate continua judecarea
cauzei, fiind necesar să se pronunţe în prealabil asupra acestei excepţii. Potrivit art.302 al.1,
instanţa hotărăşte asupra excepţiei ridicate, după punerea ei în discuţia procurorului şi a
părţilor, printr-o încheiere, în caz de respingere, şi printr-o sentinţă, în caz de admitere.

2. Declinarea de competenţă
Declinarea de competenţă reprezintă manifestarea de voinţă a unei instanţe de a se
dezinvesti de judecarea unei cauze penale cu care a fost sesizată şi de a trimite cauza unei alte
instanţe pe care o consideră competentă în raport de infracţiunea săvârşită, de calitatea
făptuitorului sau de criteriile teritoriale stabilite de legiuitor.
Declinarea de competenţă se dispune printr-o sentinţă care nu este supusă nici unei căi
de atac.

3. Conflictele de competenţă
Conflictele de competenţă reprezintă dezacordurile ce se pot ivi între două sau mai
multe instanţe penale sesizate simultan sau succesiv cu aceeaşi cauză, în ceea ce priveşte

29
competenţa de soluţionare. Rezolvarea conflictelor de competenţă este de competenţa
instanţei ierarhic superioare comune. Hotărârea instanţei poartă denumirea de regulator de
competenţă şi nu este supusă nici unei căi de atac.

Secţiunea a V-a
Incompatibilitatea şi remediile sale procedurale

1. Noţiune
Incompatibilitatea este instituţia prin intermediul căreia anumite persoane ce fac parte
din organele care desfăşoară procesul penal sau care ajută la soluţionarea acestuia sunt
împiedicate să participe la activitatea procesuală întrucât obiectivitatea lor este pusă la
îndoială.

2. Cazurile de incompatibilitate
Cazurile de incompatibilitate sunt expres prevăzute de Codul de procedură penală în
art.46-49 şi 54 şi se referă la următoarele categorii de persoane: judecători, procurori,
magistraţii-asistenţi, grefierii de şedinţă, organele de cercetare penală, experţi şi interpreţi.

3. Remediile procesuale ale incompatibilităţii


Remediile procesuale ale incompatibilităţii sunt abţinerea şi recuzarea.
Abţinerea constituie modalitatea prin care persoana care are cunoştinţă că se află în
vreunul din cazurile de incompatibilitate arată că înţelege să nu participe la desfăşurarea
procesului penal. Declaraţia de abţinere se adresează preşedintelui instanţei, în faza de
judecată, şi procurorului care supraveghează urmărirea penală sau procurorului ierarhic
superior, în faza de urmărire penală.
Recuzarea este modalitatea prin care, în lipsa unei declaraţii de abţinere, oricare
dintre părţile în proces cere ca persoana aflată într-un caz de incompatibilitatea să fie oprită de
la participarea la desfăşurarea procesului penal. Recuzarea se formulează oral sau scris, printr-
o cerere, cu arătarea cazului de incompatibilitate ce constituie motivul recuzării, de îndată
după de partea a aflat despre existenţa cazului de incompatibilitate (art.51 al.2).

30
Secţiunea a VI-a
Strămutarea

Strămutarea este instituţia prin care se realizează transferul unei cauze de la instanţa
competentă la o altă instanţă de acelaşi grad şi de aceeaşi categorie cu scopul de a se asigura
desfăşurarea normală a procesului penal.
Strămutarea unei cauze poate fi cerută în următoarele situaţii:
- când imparţialitatea judecătorilor ar putea fi ştirbită datorită împrejurărilor cauzei,
duşmăniilor locale sau calităţii părţilor;
- când există pericol de tulburare a ordinii publice;
- când una dintre părţi are o rudă sau un afin până la gradul patru inclusiv printre
judecătorii, procurorii, asistenţii judiciară sau grefierii instanţei.
Strămutarea unei cauze poate fi cerută de partea interesată, de procuror sau de
ministrul justiţiei. Cererea trebuie motivată şi se adresează Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
care are competenţa exclusivă de a o judeca.
Procedura de rezolvare a cererii de strămutare parcurge trei etape: informarea
(art.57), înştiinţarea părţilor (art.58) şi examinarea cererii (art.59).
Cererea de strămutare se soluţionează printr-o încheiere motivată, care nu este supusă
nici unei căi de atac.

Desemnarea unei alte instanţe pentru rezolvarea cauzei


Procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală poate cere Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie să desemneze o instanţă egală în grad cu cea căreia i-ar reveni
competenţa să judece cauza în primă instanţă, care să fie sesizată în cazul în care se va emite
rechizitoriul, atunci când apreciază că judecata nu ar putea avea loc în condiţii prielnice la
instanţa competentă.
Temeiurile care pot sta la baza cererii de desemnare a unei alte instanţe pentru
judecarea cauzei sunt aceleaşi cu cele ale strămutării.

31
Întrebări recapitulative
1. Care sunt formele competenţei penale?
2. Care sunt criteriile de determinare a competenţei teritoriale?
3. Care sunt mijloacele de regularizare a competenţei penale?
4. Ce este incompatibilitatea şi care sunt remediile sale procesuale?
5. Care este modul de soluţionare a cererii de strămutare?

Bibliografie
Micu. Bogdan. Competenţa teritorială în materie penală, Editura Wolters Kluwer,
Bucureşti, 2009.
Mrejeru, Theodor; Mrejeru, Bogdan. Competenţa penală. Aspecte teoretice şi
jurisprudenţă în materie, Editura Universul juridic, Bucureşti, 2006.
Rămureanu, Virgil. Competenţa penală a organelor judiciare, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1980.
Stroe, Gheorghe. Competenţa de judecată a instanţelor penale, Editura Tempus,
Bucureşti, 2002.
Volonciu, Nicolae; Vasiliu, Alexandru. Codul de procedură penală comentat. Art. 1-
61 1. Regulile de bază şi acţiunile în procesul penal. Competenţa, Editura Hamangiu,
Bucureşti, 2007.

32
CAPITOLUL VI
PROBELE ÎN PROCESUL PENAL

Secţiunea I-a
Noţiune şi clasificare

Prin probe se înţeleg elementele de fapt care servesc la constatarea existenţei sau
inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea
tuturor împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei (art.63 al.1). Probele ajung la
cunoştinţa organelor judiciare prin intermediul mijloacelor de probă reglementate de lege.
Probele pot fi clasificate după mai multe criterii, dintre care cele mai importante sunt
funcţia procesuală pentru care intervin, izvorul din care provin şi faptul la care se referă.
După funcţia procesuală pentru care intervin, probele sunt în apărare şi în acuzare
(învinuire).
După izvorul din care provin, probele sunt imediate şi mediate.
În raport de faptul la care se referă, probele se clasifică în probe directe şi probe
indirecte.
Probele nu trebuie să fie confundate cu indiciile temeinice. Potrivit art. 68 1, sunt
indicii temeinice atunci când din datele existente în cauză rezultă presupunerea că persoana
faţă de care se efectuează acte premergătoare sau acte de urmărire penală a săvârşit fapta.

Secţiunea a II-a
Cerinţele probelor

Pentru ca probele folosite de organele judiciare să conducă la aflarea adevărului şi la


realizarea scopului legii penale, e necesar ca ele să îndeplinească anumite cerinţe: să fie
admisibile, să fie pertinente, să fie concludente şi să fie utile.

33
Admisibilitatea
În procesul penal este admisibilă, în principiu, orice probă cu condiţia de a fi
concludentă şi utilă pentru soluţionarea justă a cauzei penale.
Pertinenţa
Sunt pertinente probele care conduc la constatarea unor fapte sau împrejurări care au
legătură cu cauza urmărită sau judecată.
Concludenţa
Probele sunt concludente dacă servesc la dovedirea unor fapte şi împrejurări de care
depinde aflarea adevărului şi soluţionarea justă a cauzei penale.
Utilitatea
Probele sunt utile când administrarea lor este necesară pentru soluţionarea legală şi
temeinică a cauzei penale.

Secţiunea a III-a
Obiectul probaţiunii

Activitatea de strângere şi verificare a probelor desfăşurată de organele judiciare


poartă denumirea de probaţiune. Prin obiect al probaţiunii se înţelege ansamblul faptelor şi
împrejurărilor de fapt ce trebuie dovedite într-o cauză penală, pentru a fi legal şi temeinic
soluţionată.
În ansamblul de fapte şi împrejurări care formează obiectul probaţiunii se disting:
- fapte şi împrejurări ce se referă la fondul cauzei. Se referă la fondul cauzei
împrejurările referitoare la faptă, la făptuitor şi la răspunderea penală ori civilă a acestuia;
- fapte şi împrejurări ce se referă la normala desfăşurare a cauzei. Faptele şi
împrejurările ce se referă la normala desfăşurare a cauzei nu au implicaţii asupra fondului
cauzei, însă este necesară dovedirea lor pentru a se constata dacă sunt sau nu incidente
anumite dispoziţii legale care disciplinează cursul procesului penal ori dacă e necesară luarea
unor măsuri procesuale.
Obiectul probaţiunii are în vedere, în principal, faptele şi împrejurări ce se referă la
fondul cauzei. În cadrul acestor fapte se face distincţie între faptul principal şi faptele
probatorii.

34
Faptul principal îl constituie faptele ce formează obiectul procesului penal –
infracţiunea şi autorul ei.
Faptele probatorii sunt acele fapte sau împrejurări care deşi nu cuprind faptul
principal, prin existenţa sau inexistenţa lor asigură constatarea existenţei sau inexistenţei
faptului principal.
În afara faptelor şi împrejurărilor care au legătură cu faptul principal, mai exisă şi
altele care, deşi nu au această legătură, prin datele pe care le pot furniza pot să ajute la
rezolvarea unei cauze penale (faptele auxiliare, faptele similare şi faptele negative.
Există însă şi o categorie de fapte sau împrejurări care, deşi se referă la faptul
principal, nu trebuie dovedite în cauză. Aceste fapte intră in obiectul probaţiunii, dar pentru
ele există dispensă de probă întrucât legea sau cunoştinţele noastre despre lume le consideră
existente. Asemenea fapte sunt prezumţiile legale, faptele evidente faptele notorii şi
faptele necontestate.

Secţiunea a IV-a
Procedura probaţiunii

1. Sarcina probaţiunii
Potrivit art.65, sarcina administrării probelor în procesul penal revine organelor
judiciare: organului de urmărire penală în faza de urmărire şi instanţei de judecată în faza de
judecată. Învinuitul şi inculpatul se bucură în cursul procesului penal de prezumţia de
nevinovăţie şi nu este obligat sa-şi dovedească nevinovăţia.

2. Administrarea probelor
Administrarea probelor constă în deducerea în faţa organului judiciar a faptelor şi
împrejurărilor faptice care configurează orice probă, în aşa fel încât să se formeze o
reprezentare exactă a celor petrecute. Deducerea probelor în faţa organelor judiciare se
realizează prin intermediul mijloacelor de probă.

35
3. Aprecierea probelor
Aprecierea probelor reprezintă operaţia finală a activităţii de probaţiune. În cadrul
acesteia, organele judiciare determină măsura în care probele le formează încrederea că sunt
în conformitate cu adevărul, în sensul că faptele la care se referă au avut loc sau nu în
realitatea obiectivă. În materia aprecierii probelor operează principiul liberei aprecieri a
probelor consacrat de dispoziţiile art.63 al.2 care prevede că probele nu au valoare mai
dinainte stabilită.

Întrebări recapitulative
1. Ce se înţelege prin termenul de „probă”?
2. Ce cerinţe trebui să îndeplinească probele pentru a putea fi administrate în cursul
procesului penal?
3. Ce fapte, deşi intră în obiectul probaţiunii, nu trebuie dovedite în cauzele penale?
4. Care este procedura de administrare a probelor?
5. Care este principiul director în aprecierea probelor?

Bibliografie
Ciolcă, Iulia. Probele în procesul penal. Practică judiciară, Editura Hamangiu,
Bucureşti, 2008.
Mrejeru, Theodor; Mrejeru, Bogdan. Probele în procesul penal. Aspecte teoretice şi
jurisprudenţă în materie, Editura Universul juridic, Bucureşti, 2006.
Sava, Alexandru. Aprecierea probelor în procesul penal, Editura Junimea, Iaşi, 2002.
Volonciu, Nicolae; Barbu, Alina. Codul de procedură penală comentat. Art. 62-135.
Probele şi mijloacele de probă, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007.

36
CAPITOLUL VII
MIJLOACELE DE PROBĂ

Secţiunea I-a
Noţiunea de mijloc de probă

Mijloacele de probă sunt mijloacele legale prin care se constată elementele de fapt ce
pot servi ca probă în procesul penal. Conform art.64 al.1, mijloacele de probă ce pot fi folosite
în procesul penal sunt: declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului, declaraţiile părţii
vătămate, ale părţii civile şi ale părţii responsabile civilmente, declaraţiile martorilor,
înscrisurile, înregistrările audio sau video, fotografiile, mijloacele materiale de probă,
constatările tehnico-ştiinţifice, constatările medico-legale şi expertizele.

Secţiunea a II-a
Declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului

Conform art.69, declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului făcute în cursul


procesului penal constituie mijloace de probă, putând servi la aflarea adevărului numai în
măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor
existente în cauză.
Declaraţiile învinuitului şi inculpatului sunt obţinute prin trei procedee probatorii:
prezentarea unei declaraţii scrise personal, ascultarea sa şi confruntarea. Cel mai des folosit
procedeu este ascultarea.
Ascultarea învinuitului sau inculpatului
Înainte de a fi ascultat, învinuitul sau inculpatul este întrebat cu privire la unele date
necesare pentru stabilirea situaţiei sale personale: nume, prenume, poreclă, data şi locul
naşterii, numele şi prenumele părinţilor, cetăţenie, studii, situaţia militară, locul de muncă,
ocupaţie, adresa la care locuieşte efectiv, antecedente penale.

37
I se aduce apoi la cunoştinţă fapta care formează obiectul cauzei, încadrarea juridică a
acesteia, dreptul de a avea un apărător, precum şi dreptul de a nu face nici o declaraţie,
atrăgându-i-se atenţia totodată că ceea ce declară poate fi folosit împotriva sa.
Dacă învinuitul sau inculpatul consimte să dea o declaraţie, i se pune în vedere să
declare tot ce ştie cu privire la faptă şi la învinuirea ce i se aduce în legătură cu asta.
După terminarea expunerii libere, învinuitului sau inculpatului i se pot pune întrebări
de natură a completa sau a preciza relatarea făcută sau pentru a se verifica exactitatea celor
declarate.
Consemnarea declaraţiilor
Declaraţiile învinuitului sau inculpatului se consemnează în scris, complet şi exact.
Consemnarea declaraţiei se face de către organul de urmărire penală care procedează la
ascultare, respectiv de grefierul de şedinţă după dictarea preşedintelui completului de
judecată.
Valoarea probatorie a declaraţiilor învinuitului sau inculpatului
Conform art.69, declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului pot servi la aflarea
adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din
ansamblul probelor existente în cauză.

Secţiunea a III-a
Declaraţiile celorlalte părţi din proces

Art.64 enumeră în categoria mijloacelor de probă ce pot fi folosite în procesul penal şi


declaraţiile părţii vătămate, ale părţii civile şi ale părţii responsabile civilmente.
Ascultarea acestor persoane se face potrivit dispoziţiilor privitoare la ascultarea
învinuitului sau inculpatului.
Codul de procedură penală reglementează şi o modalitate specială de ascultare a părţii
vătămate şi a părţii civile cazul în care poate fi periclitată viaţa, integritatea corporală sau
libertatea părţii vătămate ori a părţii civile sau a rudelor apropiate ale acesteia (art.77 1).
Valoare probatorie a declaraţiilor a celorlalte părţi în proces este de asemenea
condiţionată. Conform art.75, declaraţiile părţii vătămate, ale părţii civile şi ale părţii

38
responsabile civilmente pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt
coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.

Secţiunea a IV-a
Declaraţiile martorilor

Declaraţiile martorilor constituie mijlocul de probă cel mai des folosit în procesul
penal, prin intermediul său fiind posibilă dovedirea tuturor faptelor şi împrejurărilor care
formează obiectul probaţiunii.
Calitatea de martor
Martorul este persoana care are cunoştinţă despre vreo faptă sau despre vreo
împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului şi care este chemată de organele
judiciare pentru a fi ascultată cu privire la acestea (art.78).
Persoanele chemate ca martor într-o cauză penală au obligaţia de a se prezenta în faţa
organelor judiciare şi de a declara tot ceea ce ştiu cu privire la faptă. Nu pot fi ascultate ca
martor:
- persoanele obligate de a păstra secretul profesional cu privire la faptele şi
împrejurările de care aceştia au luat cunoştinţă în exerciţiul profesiei, fără încuviinţarea
persoanei sau unităţii faţă de care sunt obligate a păstra secretul.
- soţul şi rudele apropiate ale învinuitului sau inculpatului, dacă nu doresc să depună
mărturie.
Drepturile şi obligaţiile procesuale ale martorilor
Din momentul chemării sale în faţa organelor judiciare, martorul dobândeşte
următoarele obligaţii procesuale:
- de a se înfăţişa la locul, ziua şi ora arătate în citaţie.
- de a declara tot ceea ce ştie cu privire la faptele cauzei şi de a răspunde la toate
întrebările ce i-au fost adresate.
- de a spune numai adevărul.

39
Drepturile de care beneficiază martorul în procesul penal se manifestă în mai multe
direcţii:
- martorul este protejat împotriva oricăror violenţe, ameninţări, constrângeri fizice sau
psihice care s-ar putea exercita împotriva sa în vederea obţinerii de declaraţii (art.68).
- martorul are dreptul la protecţia datelor de identificare atunci când prin declararea
identităţii reale a martorului ar fi periclitată viaţa, integritatea corporală, libertatea martorului
sau a unei alte persoane (art.86 1);
- martorul are dreptul la restituirea cheltuielilor de transport, întreţinere, locuinţă şi
altor cheltuieli necesare prilejuite de chemarea lor, precum şi la plata unei sume
corespunzătoare venitului de la locul de muncă de care a fost lipsit datorită îndeplinirii
obligaţiei de a fi martor (art.190).
Procedura de ascultare a martorului
Martorii pot fi ascultaţi atât de organul de urmărire penală cât şi de instanţa de
judecată. Înainte de a fi ascultat martorul este întrebat cu privire la nume, prenume, vârstă,
adresă şi ocupaţie şi cu privire la raporturile în care se află cu părţile în proces, dacă este soţ
sau rudă apropiată cu vreuna dintre ele sau dacă a suferit vreo pagubă de pe urma infracţiunii
şi este invitat apoi să depună jurământul.
Martorul este lăsat să facă o relatare liberă, fără a fi întrerupt. După ce martorul a făcut
declaraţii, i se pot pune întrebări cu privire la faptele şi împrejurările care trebuie constatate în
cauză, cu privire la persoana părţilor, precum şi în ce mod a luat cunoştinţă despre cele
relatate.
Consemnarea declaraţiei martorului
Consemnarea declaraţiei martorului se face de organul judiciar care a procedat la
ascultarea martorului după aceleaşi reguli ca şi consemnarea declaraţiei învinuitului sau
inculpatului. În declaraţia scrisă se va face menţiune şi despre jurământul care a fost depus şi
despre îndeplinirea obligaţiei organului judiciar de a-i atrage atenţia asupra consecinţelor
ascunderii adevărului.
Valoarea probatorie a declaraţiilor martorului
Declaraţiile martorilor sunt guvernate de regula generală a liberei aprecieri a probelor,
având o valoare probatorie independentă.
Măsuri de protecţie a martorului
În unele cauze penale, deţinerea unor informaţii sau date cu privire la săvârşirea unor
infracţiuni, cu rol determinant în descoperirea infractorilor şi în soluţionarea cauzei, creează o
stare de pericol pentru persoana martorului, pentru membrii familiei şi persoanele apropiate

40
acestuia. De aceea, legiuitorul a reglementat în art.86 1-865 unele măsuri de protecţie a
martorilor ce pot fi luate singure sau cumulat într-o cauză penală. Măsurile de protecţie a
martorilor vizează următoarele aspecte:
- protecţia datelor de identitate a martorului;
- ascultarea martorului protejat de către organele judiciare, sub o altă identitate decât
cea reală sau prin modalităţi speciale de distorsionare a imaginii şi vocii;
- măsuri sporite de siguranţă la domiciliu, precum şi de protejare a deplasării
martorului la şi de la organele judiciare.

Secţiunea a V-a
Confruntarea

Confruntarea este procedeul probatoriu complementar prin care se urmăreşte lămurirea


contrazicerilor care există între declaraţiile date anterior de două sau mai multe persoane în
aceeaşi cauză. Prin intermediul confruntării se pot obţine noi declaraţii de la părţile în cauză
sau de la martorii ascultaţi, după ce procedeul primar şi obişnuit al ascultării a fost epuizat.

Secţiunea a VI-a
Interceptările şi înregistrările audio sau video

Interceptările şi înregistrările audio sau video din al căror conţinut rezultă fapte sau
împrejurări de natură să contribuie la aflarea adevărului pot servi ca mijloace de probă în
procesul penal, dacă nu sunt interzise de lege. Pot fi interceptate şi înregistrate convorbirile şi
comunicările de orice fel, atât cele directe, cât şi cele purtate prin intermediul oricăror
mijloace de telecomunicaţii ori al sistemelor informatice. Condiţiile şi modalităţile de
efectuare a interceptărilor şi înregistrărilor sunt aceleaşi pentru toate modurile de comunicare.

41
Condiţiile şi cazurile de interceptare şi înregistrare a convorbirilor şi
comunicărilor
Pentru a se putea dispune efectuarea de interceptări şi înregistrări audio sau video se
cer a fi îndeplinite următoarele condiţii:
- să existe date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârşirea unei
infracţiuni ce se urmăreşte din oficiu;
- interceptarea sau înregistrarea să fie necesară pentru stabilirea situaţiei de fapt ori
pentru identificarea sau localizarea participanţilor la infracţiuni;
- să existe o autorizare din partea organelor competente.
Autorizarea interceptărilor şi înregistrărilor
Autorizarea interceptărilor şi înregistrărilor pe bandă magnetică sau pe orice alt tip de
suport se dispune, la cererea procurorului, în camera de consiliu, de către preşedintele
instanţei competente sau de judecătorul desemnat de acesta.
Autorizarea se dă pentru durata necesară înregistrării până la cel mult 30 de zile, cu
posibilitatea de prelungire pentru motive temeinic justificate, fiecare prelungire neputând
depăşi 30 de zile. Durata maximă a înregistrărilor autorizate pentru aceeaşi persoană şi
aceeaşi faptă, este de 120 de zile.
Certificarea înregistrărilor
Convorbirile înregistrate sunt redate integral în formă scrisă şi se ataşează la procesul-
verbal, cu certificarea pentru autenticitate de către procurorul care efectuează sau
supraveghează urmărirea penală în cauză. La procesul-verbal se ataşează, în plic sigilat, o
copie a suportului care conţine înregistrarea convorbirii.
Valoarea probantă a interceptărilor şi înregistrărilor
Interceptările şi înregistrările audio sau video au o valoare probantă independentă, de
sine stătătoare. Chiar în condiţiile în care redau fidel săvârşirea infracţiunii, legea nu le acordă
o valoare probatorie preferenţială faţă de alte mijloace de probă, astfel că ele se supun aceleaşi
reguli a liberei aprecieri a probelor.

42
Secţiunea a VII-a
Înscrisurile

Înscrisurile constituie mijloace de probă în măsura în care cuprind în conţinutul lor


fapte sau împrejurări de natură să contribuie la aflarea adevărului în cauză.
Procesele verbale sunt înscrisurile cele mai des folosite în cauzele penale. Pot încheia
procese verbale cu privire la faptele care constituie infracţiuni sau la împrejurările referitoare
la acestea, organele de cercetare penală, procurorul, instanţa de judecată, investigatorii sub
acoperire, organele de constatare precum şi alte organe şi persoane, dacă legea prevede
aceasta.
Pentru a servi ca mijloc de probă, procesul verbal trebuie să cuprindă fapte şi
împrejurări legate de săvârşirea infracţiunii, constatate prin propriile simţuri de către persoana
care îl încheie şi să cuprindă obligatoriu menţiunile prevăzute de art.91.
Valoarea probantă a înscrisurilor
Înscrisurile au valoare probantă independentă, putând servi la aflarea adevărului în
cauză fără a fi necesară coroborarea lui obligatorie cu alte probe. Şi în privinţa înscrisurilor
operează principiul liberei aprecieri a probelor.

Secţiunea a VIII-a
Martorii asistenţi

Martorii asistenţi sunt persoane care nu cunosc fapte sau împrejurări în legătură cu
cauza şi care asistă la efectuarea unui act procedural pentru a atesta că modul de desfăşurare a
acelui act este cel consemnat în procesul verbal încheiat. Orice persoană poate dobândi
calitatea de martor asistent, cu excepţia:
- minorilor sub 14 ani;
- persoanelor interesate în cauză;
- persoanelor care fac parte din aceeaşi unitate cu organul care efectuează actul
procedural.

43
Ori de câte ori legea impune prezenţa martorilor asistenţi, numărul acestora trebuie să
fie de cel puţin doi.

Secţiunea a IX-a
Mijloacele materiale de probă

Conform art.94, sunt mijloace materiale de probă obiectele care conţin sau poartă o
urmă a infracţiunii săvârşite precum şi orice alte obiecte care pot servi la aflarea adevărului.
Sunt de asemenea, conform art.95, mijloace materiale de probă şi obiectele care au fost
folosite sau au fost destinate să servească la săvârşirea infracţiunii şi obiectele care sunt
produsul infracţiunii, denumite de cod corpuri delicte.
Obiectele care pot constitui mijloace materiale de probă ajung la îndemâna organelor
judiciare ca urmare a descoperirii lor cu ocazia unei cercetări la faţa locului, unei ridicări de
obiecte şi înscrisuri sau a unei percheziţii sau ca urmare a prezentării lor de către părţi. După
ce au fost găsite sau prezentate, se procedează la fixarea lor procesuală, iar apoi obiectele sunt
păstrate la grefa organului judiciar care instrumentează cauza, putând fi prezentate părţilor sau
martorilor pentru recunoaştere sau supuse unei constatări tehnico-ştiinţifice sau unei expertize
criminalistice.
Mijloacele materiale de probă nu au o valoare probatorie dinainte stabilită. Probele
obţinute prin mijloacele materiale de probă sunt apreciate după aceleaşi reguli ca şi celelalte
mijloace de probă, organele judiciare acceptându-le sau nu, după cum le formează
convingerea că exprimă adevărul sau nu.

44
Secţiunea a X-a
Procedeele de descoperire şi de ridicare a înscrisurilor şi
mijloacelor materiale de probă

Codul de procedură penală reglementează 3 procedee probatorii prin intermediul


cărora înscrisurile şi mijloacele materiale de probă pot ajunge la îndemâna organelor
judiciare: ridicarea de obiecte şi înscrisuri, percheziţia şi cercetarea la faţa locului.

1. Ridicarea de obiecte şi înscrisuri


Ridicarea de obiecte şi înscrisuri este procedeul probatoriu prin intermediul căreia
organele judiciare procedează la strângerea obiectelor şi înscrisurilor ce pot servi ca mijloc de
probă în procesul penal despre a căror existenţă şi situare au cunoştinţă.
Măsura se dispune de către organul de urmărire penală prin rezoluţie şi de către
instanţa de judecată prin încheiere.
Conform art.97, orice persoană fizică sau juridică, în posesia căreia se află un obiect
sau un înscris ce poate servi ca mijloc de probă, este obligată să-l prezinte şi să-l predea, sub
luare de dovadă organului de urmărire penală sau instanţei de judecată, la cererea acestora. În
ipoteza în care se refuză predarea, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată va
dispune ridicarea silită. Procedura ridicării silite a obiectelor şi înscrisurilor este aceeaşi cu
procedura efectuării percheziţiei.
O ridicare specială de înscrisuri şi obiecte o reprezintă cea care se referă la înscrisurile
şi obiectele ce sunt încredinţate unităţilor poştale sau de transport. Conform art.98, pot fi
reţinute şi predate organelor judiciare scrisorile, telegramele şi oricare altă corespondenţă,
precum şi obiectele trimise de învinuit sau de inculpat, ori adresate acestuia, fie direct, fie
indirect. Măsura poate fi dispusă numai de instanţa de judecată.

2. Percheziţia
Percheziţia este procedeul probatoriu prin intermediul căruia sunt căutate şi ridicate
obiecte sau înscrisuri ce pot servi ca mijloace de probă în procesul penal a căror existenţă sau
situare este doar bănuită de organele judiciare.
Conform art.100, când persoana căreia i s-a cerut să predea vreun obiect sau vreun
înscris tăgăduieşte existenţa sau deţinerea acestora, precum şi ori de câte ori există indicii

45
temeinice că efectuarea unei percheziţii este necesară pentru descoperirea şi strângerea
probelor, se poate dispune efectuarea acesteia.
Percheziţia poate fi corporală, asupra vehiculelor şi domiciliară.
Percheziţia corporală presupune căutarea de obiecte şi înscrisuri asupra corpului unei
persoane, inclusiv în îmbrăcăminte şi bagaje. Percheziţia asupra vehiculelor constă în
verificarea obiectelor deţinute în vehiculul cu care persoana se deplasează. Percheziţia
corporală, precum şi cea asupra vehiculelor, pot fi dispuse, după caz, de organul de cercetare
penală, de procuror sau de judecător şi se efectuează de organul judiciar care a dispus-o, cu
obligaţia de a se legitima în prealabil, sau de persoana desemnată de acest organ. Persoana
care procedează la efectuarea percheziţiei corporale trebuie să fie de acelaşi sex cu persoana
percheziţionată.
Percheziţia domiciliară presupune o activitate de căutare desfăşurată în încăperile
unde locuieşte persoana percheziţionată şi în dependinţele acestora. Percheziţia domiciliară
poate fi dispusă numai după începerea urmăririi penale, numai de către judecător, prin
încheiere motivată, pe baza căreia se emite autorizaţia de percheziţie.
Procedura efectuării percheziţiei (şi a ridicării de obiecte şi înscrisuri)
Ridicarea de obiecte şi înscrisuri, precum şi percheziţia domiciliară se pot efectua
numai între orele 6-20, iar în celelalte ore, numai în caz de infracţiune flagrantă sau când
percheziţia urmează a se efectua într-un local public.
Înainte de a proceda la efectuarea percheziţiei organul judiciar este obligat să se
legitimeze şi să prezinte, dacă este cazul, autorizaţia dată de judecător. Se procedează apoi la
căutarea obiectelor şi înscrisurilor, organul judiciar având dreptul de a deschide orice încăperi
sau alte mijloace de păstrare în care s-ar putea găsi obiecte sau înscrisuri.
Despre efectuarea percheziţiei sau a ridicării de obiecte şi înscrisuri se întocmeşte un
proces verbal.

3. Cercetarea la faţa locului


Cercetarea la faţa locului este procedeul probatoriu care constă în deplasarea organului
judiciar la locul unde s-a săvârşit infracţiunea, unde s-a produs rezultatul acesteia sau unde au
rămas urme, în vederea constatării situaţiei locului săvârşirii infracţiunii, a descoperirii şi
fixării urmelor infracţiunii şi a stabilirii poziţiei şi a stării mijloacelor materiale de probă şi a
împrejurărilor în care a fost săvârşită infracţiunea.
Cercetarea la faţa locului se poate efectua atât în cursul urmăririi penală cât şi în cursul
judecăţii.

46
În faza de urmărire penală, cercetarea la faţa locului se dispune de organul de urmărire
penală prin rezoluţie şi se efectuează personal de către acesta. În faza de judecată, cercetarea
la faţa locului se dispune, prin încheiere, şi se efectuează de către instanţă.
Activitatea desfăşurată cu ocazia cercetării la faţa locului se consemnează într-un
proces verbal la care se pot anexa schiţe, desene sau fotografii făcute cu această ocazie.

Reconstituirea
Reconstituirea este procedeul probatoriu care constă în reproducerea, în întregime sau
în parte, a modului şi condiţiilor în care a fost săvârşită fapta, în scopul verificării sau
precizării unor date.
Reconstituirea are loc în aceleaşi condiţii de timp şi de loc în care s-a săvârşit
infracţiunea, în prezenţa învinuitului sau inculpatului. Despre efectuarea reconstituirii se
întocmeşte un proces verbal care va trebui să arate cu precizie modul în care s-a desfăşurat
reconstituirea şi rezultatele ce au fost obţinute. Şi la acest proces verbal se pot anexa schiţe,
desene sau fotografii.

Secţiunea a XI-a
Constatările tehnico-ştiinţifice

Constatarea tehnico-ştiinţifică este mijlocul prin care se folosesc în cursul urmăririi


penale cunoştinţele unui specialist sau tehnician pentru lămurirea urgentă a unor fapte sau
împrejurări care necesită cunoştinţe de specialitate.
Constatările tehnico-ştiinţifice se efectuează, de regulă, de către specialişti sau
tehnicieni care funcţionează în cadrul ori pe lângă instituţia de care aparţine organul de
urmărire penală, dar poate fi efectuată şi de specialişti sau tehnicieni care funcţionează în
cadrul altor organe (art.112 al.2).
Efectuarea unei constatări tehnico-ştiinţifice poate fi dispusă numai în faza de urmărire
penală, de organul de urmărire penală, printr-o rezoluţie.
Operaţiile efectuate de specialist sau tehnician şi concluziile la care acesta a ajuns se
consemnează într-un raport ce va fi depus la organul de urmărire penală care a dispus
efectuarea constatării.

47
Raportul de constatare tehnico-ştiinţifică nu are o valoare probatorie preferenţială
faţă de celelalte mijloace de probă, el supunându-se principiului liberei aprecieri a probelor.

Secţiunea a XII-a
Constatarea medico-legală

Constatarea medico-legală este mijlocul prin care, în cursul urmăririi penale, se


lămuresc unele chestiuni care implică cunoştinţe medicale şi a căror cunoaştere implică
urgenţă. Constatarea medico-legală se efectuează de organele medico-legale competente
potrivit normelor de organizare a instituţiilor şi serviciilor medico-legale să efectueze o
asemenea constatare.
Efectuarea constatării medico-legale este obligatorie în cazuri arătate expres la art.114.
Valoarea probantă a constatării medico-legale este egală cu cea a celorlalte mijloace
de probă ce pot fi administrate în procesul penal, fiind lăsată la aprecierea organului judiciar.

Secţiunea a XIII-a
Expertizele

Expertiza este mijlocul prin care sunt folosite în procesul penal cunoştinţele unui
expert pentru lămurirea unor fapte sau împrejurări ale cauzei, în vederea aflării adevărului
(art.116). Ea constă într-o activitate de cercetare cu caracter tehnic desfăşurată de un expert, în
condiţiile legii, în vederea lămuririi prin cunoştinţe de specialitate a unor chestiuni de care
depinde justa soluţionare a cauzei penale.
Efectuarea unei expertize poate fi dispusă, din oficiu sau la cererea părţilor interesate,
atât în faza de urmărire penală cât şi în faza de judecată. De regulă, expertiza este facultativă,
organul judiciar având posibilitatea să aprecieze utilitatea sau necesitatea administrării acestui
mijloc de probă. Există însă şi unele situaţii în care legea impune, în mod expres, efectuarea
obligatorie a unei expertize.

48
Organele de urmărire penală dispun efectuarea expertizei prin rezoluţie sau prin
ordonanţă, iar instanţa de judecată prin încheiere. Actul prin care s-a dispus efectuarea
expertizei trebuie să arate care este persoana sau instituţia care urmează să efectueze
expertiza, care este obiectul acesteia, la ce întrebări trebuie să răspundă expertul şi în ce
termen trebuie ea efectuată.
Expertiza este efectuată pe baza materialului pus la dispoziţia expertului de către
organul judiciar. După efectuarea expertizei, expertul întocmeşte un raport scris, al cărui
cuprins trebuie să respecte cerinţele prevăzute de art.123.
Raportul de expertiză se depune la organul judiciar care a dispus efectuarea expertizei.
Dacă acesta constată, din oficiu sau la cerere, că expertiza nu este completă va dispune
efectuarea unui supliment de expertiză de către acelaşi expert sau de către un altul. Organul
judiciar poate cere, dacă găseşte necesar, şi lămuriri suplimentare expertului.
Dacă organul judiciar are îndoieli cu privire la exactitatea concluziilor raportului de
expertiză, se poate dispune efectuarea unei noi expertize.

Întrebări recapitulative
1. Care sunt mijloacele de probă ce pot fi administrate în cursul procesului penal?
2. Care este procedura ascultării inculpatului?
3. Care este valoarea probatorie a declaraţiilor inculpatului şi a celorlalte părţi?
4. Ce persoane pot depune ca martori în cauzele penale?
5. Care este rolul confruntării în procesul penal?
6. Care sunt procedeele probatorii de obţinere a înscrisurilor şi mijloacelor materiale
de probă?
7. În ce condiţii se poate dispune efectuarea unei percheziţii domiciliare?
8. Ce condiţii trebuie să fie îndeplinite pentru a se putea dispune efectuarea de
interceptări şi înregistrări audio sau video?
9. Ce asemănări şi deosebiri există între constatările tehnico-ştiinţifice şi constatările
medico-legale, pe de o parte, şi expertize, pe de altă parte?
10. Care este procedura de efectuare a cercetării la faţa locului?

49
Bibliografie
Buneci, Petre. Martorul pe tărâmul justiţiei: perspectivă procesual penală şi
psihologică, Editura Pinguin Book, Bucureşti, 2004.
Butoi Tudorel. Interogatoriul: psihologia confruntării în procesul penal, Editura
Pinguin Book, Bucureşti, 2004.
Doltu, Ioan. Probele şi mijloacele de probă, cu privire specială la declaraţiile
învinuitului şi ale inculpatului ca mijloace de probă şi de apărare în procesul penal, Editura
Dobrogea, Constanţa, 1997.
Doltu, Ioan. Martorul în procesul penal, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004.
Mateuţ, Gheorghiţă. Protecţia martorilor. Utilizarea martorilor anonimi în faţa
organelor procesului penal, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003.
Măgureanu, Ilie. Ascultarea persoanelor în procesul penal, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2004.
Petre, Adrian. Interceptările audio şi audio-video – mijloace de probă în procesul
penal, Editura CH Beck, Bucureşti, 2008.
Radu, Constantin. Expertizele – mijloc de probă în procesul penal, Editura Tehnică,
Bucureşti, 2000.
Toma, Titus Andrei. Psihologia învinuitului-inculpatului şi tactica audierii în
procesul penal, Editura I.E.S.P.U. Focus Opinho, Bucureşti, 2006.
Văduva, Nicolae. Mijloace de probă în procesul penal român, Editura Little Star,
Bucureşti, 2004.
Uţă, Lucia, Jora, Cristian. Expertiza medico-legală în procesul penal. Aspecte
teoretice şi practice, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003.
Volonciu, Nicolae; Barbu, Alina. Codul de procedură penală comentat. Art. 62-135.
Probele şi mijloacele de probă, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007.

50
CAPITOLUL VIII
MĂSURILE PROCESUALE

Secţiunea I-a
Noţiunea de măsuri procesuale

Măsurile procesuale sunt mijloacele prevăzute de lege, de constrângere a unor drepturi


fundamentale ale cetăţenilor, prin care organele judiciare asigură desfăşurarea normală a
procesului penal, executarea sancţiunilor aplicate şi repararea pagubei produse prin
infracţiune sau previn săvârşirea de fapte antisociale.
Codul de procedură penală reglementează clasifică măsurile procesuale după
importanţa lor în procesul penal în măsuri preventive şi alte măsuri procesuale.

Secţiunea a II-a
Măsurile preventive

Măsurile preventive sunt măsurile procesuale ce pot fi luate de organele judiciare


penale pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal sau pentru a se împiedica
sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la
executarea pedepsei (art.136 al.1).
Măsurile preventive pot fi împărţite, în funcţie de constrângerea pe care o exercită, în
două categorii: măsuri privative de libertate (reţinerea şi arestarea preventivă) şi măsuri
restrictive de libertate (obligarea de a nu părăsi localitatea şi obligarea de a nu părăsi ţara).

1. Luarea măsurilor preventive


Pentru a putea fi luată o măsură preventivă împotriva învinuitului sau inculpatului,
legea cere, în principal, îndeplinirea a două condiţii:
- să existe probe sau indicii temeinice că s-a săvârşit o faptă prevăzută de legea
penală.

51
- infracţiunea urmărită sau judecată să fie sancţionată de lege cu pedeapsa
detenţiunii pe viaţă sau a închisorii.
Pentru luarea măsurilor preventive privative de libertate, trebuie să fie îndeplinită şi o
a treia condiţie şi anume: să existe un caz din cele prevăzute de art.148.

2. Înlocuirea şi revocarea măsurilor preventive


Potrivit art.139 al.1, măsura preventivă se înlocuieşte cu o altă măsură atunci când s-
au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii.
Revocarea unei măsuri preventive se dispune, din oficiu sau la cerere, atunci când nu
mai există vreun temei care să justifice menţinerea ei, precum şi atunci când se constată că a
fost luată cu încălcarea prevederilor legale (art.139 al.2).
Înlocuirea şi revocarea se dispun, de regulă, de organul judiciar care a dispus luarea
măsurii preventive.

3. Încetarea de drept a măsurilor preventive


Încetarea de drept constituie un obstacol legal în menţinerea măsurii preventive,
organul judiciar fiind obligat să pună de îndată în libertate pe cel reţinut sau arestat sau să
ridice obligaţia de a nu părăsi localitatea sau ţara impusă învinuitului sau inculpatului.
Cazurile în care măsurile preventive încetează de drept sunt prevăzute de art.140 al.2.

4. Tratamentul medical sub pază permanentă


În cazul în care, pe baza actelor medicale, se constată că cel arestat preventiv suferă de
o boală care nu poate fi tratată în reţeaua medicală a Administraţiei Naţionale a
Penitenciarelor, administraţia locului de deţinere dispune efectuarea tratamentului sub pază
permanentă în reţeaua medicală a Ministerului Sănătăţii Publice. Motivele care au determinat
luarea acestei măsuri sunt comunicate de îndată procurorului, în cursul urmăririi penale, sau
instanţei de judecată, în cursul judecăţii.

5. Reglementarea măsurilor preventive

Reţinerea (art.143-144)
Reţinerea este o măsură preventivă privativă de libertate ce poate fi luată doar în
cursul urmăririi penale şi numai faţă de învinuit, dacă există probe sau indicii temeinice că
acesta a săvârşit o infracţiune ce este sancţionată de lege cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau

52
a închisorii şi există vreunul din cazurile prevăzute de art.148 oricare ar fi limitele pedepsei cu
închisoarea prevăzute pentru fapta săvârşită.
Reţinerea poate fi luată atât de organul de cercetare penală cât şi de procuror, printr-o
ordonanţă şi poate dura cel mult 24 de ore. Reţinerea nu poate fi prelungită.
Împotriva ordonanţei prin care s-a dispus reţinerea se poate face plângere, în termen
de maxim 24 de ore de la luarea măsurii.

Obligarea de a nu părăsi localitatea (art.145)


Obligarea de a nu părăsi localitatea este o măsură preventivă restrictivă de libertate
prin care organul judiciar obligă învinuitul sau inculpatul să nu părăsească localitatea în care
locuieşte fără încuviinţarea sa. Pe durata măsurii obligării de a nu părăsi localitatea, învinuitul
sau inculpat îi este impusă îndeplinirea mai multor obligaţii din cele prevăzute de al.11 şi 12
ale art.145.
În faza de urmărire penală, obligarea de a nu părăsi localitatea se dispune de către
procuror, printr-o ordonanţă, sau de judecător, printr-o încheiere, iar în cursul judecăţii de
către instanţa investită cu soluţionarea fondului, tot printr-o încheiere.
Împotriva ordonanţei prin care s-a dispus obligarea de a nu părăsi localitatea,
învinuitul sau inculpatul poate face plângere, în termen de 3 zile de la luarea măsurii, la
instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă.
Împotriva încheierii prin care instanţa a dispus luarea măsurii obligării de a nu părăsi
localitatea, se poate face recurs în termen de 24 de ore.
În cursul urmăririi penale, durata măsurii obligării de a nu părăsi localitatea nu poate
depăşi 30 de zile, afară de cazul când ea este prelungită în condiţiile legii. Măsura poate fi
prelungită în cursul urmăririi penale, în caz de necesitate şi numai motivat, de către procurorul
care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, fiecare prelungire neputând să
depăşească 30 de zile. Durata maximă a măsurii, în cursul urmăririi penale, este de un an. În
mod excepţional, când pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea
de 10 ani ori mai mare, durata maximă a obligării de a nu părăsi localitatea este de 2 ani.

Obligarea de a nu părăsi ţara (art.1451)


Obligarea de a nu părăsi ţara este o măsură preventivă restrictivă de libertate prin care
organul judiciar impune învinuitului sau inculpatului îndatorirea de a nu părăsi ţara fără
încuviinţarea sa.

53
Dispoziţiile prevăzute de cod cu privire la luarea, durata şi obligaţiile impuse pe
timpul măsurii obligării de a nu părăsi localitatea se aplică în mod corespunzător şi în ceea ce
priveşte obligarea de a nu părăsi ţara.

Arestarea preventivă
Arestarea preventivă este o măsură preventivă privativă de libertate prin care
judecătorul dispune deţinerea învinuitului sau inculpatului în locuri special destinate acestui
scop, în interesul bunei desfăşurări a procesului penal.
Luarea măsurii arestării preventive poate fi dispusă numai după ascultarea învinuitului
sau inculpatului în prezenţa apărătorului său, afară de cazul când învinuitul sau inculpatul este
dispărut, se află în străinătate ori se sustrage de le urmărire sau de la judecată sau dacă se află
în stare de reţinere sau de arestare şi din cauza stării de sănătate sau din cauză de forţă majoră,
nu poate fi adus. Conform art.23 al.8 din Constituţie şi art.1371, celui arestat i se aduc, de
îndată, la cunoştinţă, în limba pe care o înţelege, motivele arestării, iar învinuirea în cel mai
scurt termen în prezenţa unui avocat.
Arestarea preventivă se poate dispune, în tot cursul procesului penal, numai de
judecător, printr-o hotărâre judecătorească pe baza căreia se emite, de îndată după luarea
măsurii, mandat de arestare.
Codul de procedură penală reglementează arestarea preventivă în două modalităţi, în
funcţie de calitatea pe care o are în procesul penal persoana arestată.

Arestarea preventivă a învinuitului (art.146-147)


Arestarea preventivă a învinuitului constă în privarea de libertate a învinuitului pentru
o perioadă de cel mult 10 zile atunci când interesul urmăririi penale o impune şi dacă sunt
îndeplinite condiţiile impuse de lege.
În cursul urmăririi penale, arestarea preventivă se poate dispune la propunerea
procurorului, numai de către judecător. Propunerea de arestare preventivă se soluţionează în
camera de consiliu de un singur judecător, indiferent de natura infracţiunii.
Judecătorul se pronunţă asupra propunerii de arestare preventivă, de îndată după
ascultarea învinuitului sau a concluziilor apărătorului, prin încheiere motivată supusă
recursului în 24 de ore.

54
Arestarea preventivă a inculpatului (art.148 – 160b)
Măsura arestării preventive se poate lua faţă de inculpat atât în cursul urmăririi penale
cât şi în cursul judecăţii dacă sunt probe sau indicii temeinice că inculpatul a săvârşit o
infracţiune sancţionată de lege cu pedeapsa închisorii sau a detenţiunii pe viaţă şi din probele
existente rezultă vreunul din cazurile prevăzute de art.148.
Procedura de luare a măsurii şi durata sa este diferită în funcţie de faza în care se află
procesul penal.
În cursul urmăririi penale, arestarea preventivă a inculpatului se dispune numai de
către judecător la propunerea motivată a procurorului. Durata arestării inculpatului în această
fază nu poate depăşi 30 de zile, afară de cazul când ea este prelungită în condiţiile legii.
În faza de judecată, arestarea preventivă a inculpatului se dispune de către instanţa
sesizată cu judecarea fondului cauzei, pe termen nelimitat, prin încheiere motivată,
susceptibilă de recurs, în termen de 24 de ore. Încheierea poate fi atacată cu recurs în termen
de 24 de ore.
Deşi nu prevede o durată a arestării preventive a inculpatului în faza de judecată, codul
impune instanţei să verifice periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea şi temeinicia
arestării preventive.

Prelungirea arestării preventive a inculpatului


Prelungirea duratei arestării inculpatului se dispune pe baza propunerii motivate
procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, ce trebuie înaintată
instanţei împreună cu adresa de sesizare a instanţei şi cu dosarul cauzei, cu cel puţin 5 zile
înainte de expirarea duratei arestării.
Propunerea de prelungire se soluţionează de către instanţă, în camera de consiliu, cu
participarea obligatorie a procurorului. Inculpatul este adus în faţa instanţei, afară de cazul
când deplasarea sa nu este posibilă, şi va fi asistat de către apărător, căreia i se acordă dreptul
de a studia dosarul.
Instanţa soluţionează propunerea şi se pronunţă asupra prelungirii arestării preventive,
în termen de 24 de ore de la primirea dosarului şi comunică încheierea celor lipsă de la
judecată în acelaşi termen. Încheierea instanţei este susceptibilă de recurs în termen de 24 de
ore.
Arestarea preventivă a inculpatului poate fi prelungită de instanţă cu cel mult 30 de
zile. În cauză pot fi acordate mai multe prelungiri, fiecare neputând depăşi 30 de zile. Durata

55
totală a arestării inculpatului în faza de urmărire penală nu poate depăşi însă un termen
rezonabil şi oricum, nu mai mult de 180 de zile.

6. Dispoziţii speciale pentru minori


Durata şi condiţiile în care poate fi luată o măsură preventivă privativă de libertate
sunt diferite pentru minorii între 14 şi 16 ani, respectiv cei între 16 şi 18 ani.
Reţinerea
- minorii cu vârsta între 14 şi 16 ani. Reţinerea acestor învinuiţi minori care
răspund penal, poate fi dispusă numai în mod excepţional, cu înştiinţarea şi sub controlul
procurorului, dacă există date certe că minorul a comis o infracţiune pedepsită de lege cu
detenţiunea pe viaţă sau închisoare de 10 ani ori mai mare. Reţinerea învinuitului minor poate
dura cel mult 10 ore, cu posibilitatea de a fi prelungită numai dacă se impune, prin ordonanţă
motivată, de procuror, pentru o durată de cel mult 10 ore.
- minorii peste 16 ani. Pentru reţinerea învinuitului minor cu vârsta între 16 şi 18
ani, se aplică dispoziţiile prevăzute de cod pentru reţinerea învinuiţilor majori (art.143-144),
ne fiind instituite dispoziţii speciale.
Măsura reţinerii luată faţă de un învinuit minor trebuie adusă, imediat, la cunoştinţă
părinţilor, tutorelui, persoanei în îngrijirea sau supravegherea căreia se află minorul sau altei
persoane pe care minorul reţinut a desemnat-o.
Arestarea preventivă
- minorii cu vârsta între 14 şi 16 ani. Arestarea acestei categorii de minori poate fi
dispusă doar dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta de care este învinuit este
detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de 10 ani ori mai mare şi o altă măsură preventivă nu este
suficientă.
Dacă minorul are calitatea de învinuit, arestarea preventivă durează cel mult 3 zile.
Dacă minorul are calitatea de inculpat, arestarea preventivă durează, în cursul
urmăririi penale, cel mult 15 zile. Durata măsurii poate fi prelungită în cursul urmăririi penale,
numai în mod excepţional, fiecare prelungire neputând depăşi 15 zile. Durata totală a arestării
în cursul urmăririi penale nu poate să depăşească, în total, un termen rezonabil şi nu mai mult
de 60 de zile. În mod excepţional, când pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă
sau închisoarea de 20 de ani sau mai mare, arestarea preventivă în cursul urmăririi penale
poate fi prelungită până la 180 de zile.

56
În cursul judecăţii, arestarea preventivă a inculpatului minor între 14 şi 16 ani se
dispune pe perioadă nedeterminată, dar instanţa este obligată să verifice legalitatea şi
temeinicia măsurii luate periodic, dar nu mai târziu de 30 de zile.
- minorii cu vârsta peste 16 ani. Aceşti minori pot fi arestaţi preventiv dacă sunt
îndeplinite condiţiile generale impuse de lege pentru arestarea preventivă.
Dacă minorul are calitatea de învinuit, arestarea preventivă durează cel mult 3 zile.
Dacă minorul are calitatea de inculpat, arestarea preventivă durează, în cursul
urmăririi penale, cel mult 20 de zile, cu posibilitatea de prelungire a acestei durate, de fiecare
dată cu 20 de zile. Arestarea preventivă a inculpatului minor în cursul urmăririi penale nu
poate să depăşească, în total, un termen rezonabil şi nu mai mult de 90 de zile. În mod
excepţional, când pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de 10
ani ori mai mare, arestarea preventivă a inculpatului minor în cursul urmăririi penale poate fi
prelungită până la 180 de zile.
Verificarea legalităţii şi temeiniciei arestării preventive a inculpatului minor mai mare
de 16 ani în cursul judecăţii se efectuează periodic, dar nu mai târziu de 40 de zile.
Arestarea preventivă a învinuitului sau inculpatului minor trebuie adusă, în termen de
24 de ore, la cunoştinţă părinţilor, a tutorelui, persoanei în îngrijirea sau supravegherea căreia
se află minorul sau altei persoane pe care minorul reţinut a desemnat-o precum şi a serviciului
de reintegrare socială a infractorilor şi de supraveghere a executării sancţiunilor neprivative
de libertate de pe lângă instanţa căreia i-ar reveni să judece în primă instanţă cauza,
consemnându-se aceasta într-un proces-verbal.

Secţiunea a III-a
Liberarea provizorie (art.1601 – 16010)

1. Noţiune şi modalităţi
Liberarea provizorie este o măsură procesuală cu un caracter accesoriu faţă de măsura
arestării preventive, care constă în punerea în libertate provizorie a învinuitului sau a
inculpatului arestat preventiv sub condiţia respectării anumitor obligaţii impuse de lege sau
stabilite de instanţă. Măsura se dispune de instanţa de judecată atât în cursul urmăririi penale,
cât şi în cursul judecăţii (art.1602a).

57
Codul de procedură penală reglementează liberarea provizorie în două modalităţi: sub
control judiciar şi pe cauţiune.
Liberarea provizorie sub control judiciar constă în condiţionarea ca pe toată
perioada de liberare, învinuitul, respectiv inculpatul să respecte mai multe obligaţii impuse la
acordarea liberării (din cele prevăzute de art.1602 al.3 şi 31), urmată de verificarea modului de
îndeplinire a acestor obligaţii.
Controlul judiciar instituit poate fi oricând modificat sau ridicat de către instanţă, în tot
sau în parte, pentru motive temeinice. Încheierea instanţei este susceptibilă de recurs în
termen de 24 de ore.
Liberarea provizorie pe cauţiune presupune condiţionarea învinuitului sau a
inculpatului de a respecta anumite obligaţii pe timpul liberării, precum şi plata unei sume de
bani, numită cauţiune, ca o garanţie a respectării obligaţiilor impuse(art.1604). .
Cuantumul cauţiunii este stabilit de instanţă şi nu poate fi mai mic de 1000 lei.

2. Procedura liberării provizorii

Condiţiile liberării (art.160 2 al.1 şi 2)


Pentru acordarea liberării provizorii, în oricare din cele două modalităţi, se impune
îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii:
- învinuitul sau inculpatul să fi fost arestat preventiv şi să se menţină temeiurile care
au stat la bază arestării preventive;
- învinuitul sau inculpatul să fi săvârşit o infracţiune din culpă sau o infracţiune
intenţionată pentru care legea prevede pedeapsa închisorii care nu depăşeşte 18 ani;
- din datele existente în cauză să nu rezulte necesitatea de a-l împiedica pe cel
arestat preventiv să săvârşească alte infracţiuni sau să zădărnicească aflarea adevărului prin
influenţarea unor martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor materiale de proba
sau prin alte asemenea fapte;
- să se aprecieze că, deşi temeiurile pentru luarea arestării preventive subzistă,
totuşi, din cauza unor împrejurări legate, în special, de persoana învinuitului sau a inculpatului
şi comportarea sa în proces, nu mai este necesară privarea de libertate.
În cazul liberării provizorii pe cauţiune, se cere a fi îndeplinită şi condiţia de a se fi
depus cauţiunea stabilită de instanţă.

58
Cererea de liberare provizorie (art.1606 al.1-3)
Liberarea provizorie, în oricare dintre modalităţile sale, se dispune de către instanţa de
judecată la cerere. Cererea de liberare provizorie poate fi făcută, atât în cursul urmăririi
penale, cât şi în cursul judecăţii, de către învinuit sau de inculpat, de soţul şi rudele apropiate
ale acestuia.
Procedura de soluţionare a cererii de liberare (art.160 7 – 1609)
Procedura de soluţionare a cererii de liberare provizorie parcurge trei etape: verificarea
prealabilă a menţiunilor cuprinse în cerere, examinarea admisibilităţii în principiu a cererii şi
soluţionarea cererii.
În prima etapă, instanţa verifică dacă cererea de liberare provizorie cuprinde toate
datele cerute de lege şi, dacă este cazul ia măsuri pentru completarea ei.
În cea de a doua etapă, instanţa examinează, de urgenţă, cererea, verificând dacă sunt
îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru admisibilitatea în principiu a acesteia. În cazul
liberării provizorii pe cauţiune, dacă aceste condiţii sunt îndeplinite, instanţa stabileşte
cuantumul cauţiunii şi termenul până la care cauţiunea trebuie depusă, încunoştinţând despre
aceasta persoana care a făcut cererea.
În cea de a treia etapă instanţa procedează la soluţionarea cererii după ascultarea
concluziilor inculpatului, a apărătorului acestuia şi a procurorului.
Cererea de liberare provizorie se respinge atunci când:
- nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege;
- cererea este neîntemeiată;
- cererea a fost făcută de o altă persoană decât inculpatul şi acesta nu şi-a însuşit-o.
Dacă sunt îndeplinite condiţiile legii şi cererea este întemeiată, instanţa va dispune,
prin încheiere, admiterea cererii şi punerea în libertate provizorie a inculpatului, stabilind şi
obligaţiile pe care acesta trebuie să le respecte.
Încheierea instanţei este supusă recursului în termen de 24 de ore.
Revocarea liberării provizorii (art.16010)
Revocarea liberării provizorii se poate dispune în cazul în care se constată, în cursul
liberării provizorii, că aceasta a fost dispusă fără temei sau că cel liberat nu respectă
obligaţiile ce i-au fost impuse. Codul prevede patru cazuri în care poate fi revocată liberarea
provizorie:
- când se descoperă fapte sau împrejurări care nu au fost cunoscute la data admiterii
cererii de liberare provizorie şi care justifică arestarea inculpatului;

59
- când învinuitul sau inculpatul nu îndeplineşte cu rea-credinţă, obligaţiile impuse
de instanţă;
- când învinuitul sau inculpatul încearcă să zădărnicească aflarea adevărului;
- când învinuitul sau inculpatul a săvârşit, cu intenţie, o nouă infracţiune pentru care
este urmărit sau judecat.
Revocarea liberării provizorii este de competenţa instanţei ce a admis cererea de
liberare provizorie.
Încetarea liberării provizorii
Încetarea liberării provizorii se dispune de instanţă, prin încheiere, în următoarele
situaţii:
- când instanţa constată că nu mai există temeiurile care au justificat măsura arestării
preventive;
- când se dispune scoaterea de sub urmărire penală, încetarea urmăririi penale,
achitarea sau încetarea procesului penal;
- când se pronunţă pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii cu suspendarea
condiţionată sau sub supraveghere a pedepsei sau cu executare la locul de muncă;
- când se dispune condamnarea la pedeapsa închisorii.

Secţiunea a IV-a
Măsurile de ocrotire şi măsurile de siguranţă

Măsurile de ocrotire (art.161)


Măsurile de ocrotire sunt acele măsuri procesuale care se iau în procesul penal în
vederea ocrotirii persoanelor ce ar avea de suferit în urma luării împotriva învinuitului sau
inculpatului a unor măsuri preventive privative de libertate sau a unor măsuri de siguranţă ce
implică restrângerea libertăţii. Pot fi luate măsuri de ocrotire faţă de următoarele categorii de
persoane: minori, persoane puse sub interdicţie, persoane cărora li s-a instituit curatela sau
persoane care, datorită vârstei, bolii sau altor cauze au nevoie de ajutor.
Măsurile de siguranţă (art.162)
Măsurile de siguranţă sunt acele măsuri procesuale care pot fi luate, în mod
provizoriu, în cursul procesului penal în scopul combaterii anumitor stări de pericol social

60
care au contribuit la săvârşirea unor infracţiuni şi care ar putea conduce la săvârşirea unor
fapte penale şi în viitor.
Măsurile de siguranţă ca măsuri penale sunt prevăzute de Codul penal, dar numai două
dintre acestea (internarea medicală şi obligarea la tratament medical) pot deveni măsuri
procesuale.

Secţiunea a V-a
Măsurile asigurătorii (art.163 – 170)

1. Noţiunea şi scopul măsurilor asigurătorii


Măsurile asigurătorii sunt măsurile procesuale cu caracter real ce pot fi luate în cursul
procesului penal de către procuror şi de către instanţă şi constau în indisponibilizarea prin
instituirea unui sechestru a bunurilor mobile şi imobile aparţinând învinuitului, inculpatului
sau părţii responsabile civilmente, în vederea confiscării speciale, a reparării pagubei produse
prin infracţiune, precum şi pentru garantarea executării pedepsei amenzii.
În funcţie de bunul asupra căruia se aplică sechestrul, măsurile asigurătorii sunt de trei
feluri : sechestrul propriu-zis (care priveşte bunurile mobile), inscripţia ipotecară (bunurile
imobile) şi poprirea (sumele de bani).

2. Procedura luării măsurilor asigurătorii


În faza de urmărire penală, măsurile asigurătorii se dispun de procuror, prin ordonanţă,
şi se aduc la îndeplinire de către acesta sau de secretarul parchetului (atunci când procurorul
este cel ce efectuează urmărirea penală).
În cursul judecăţii, luarea unei măsuri asigurătorii se dispune de către instanţă, prin
încheiere, şi se aduce la îndeplinire prin executorul judecătoresc.
Procedura de luare a măsurilor asigurătorii este reglementată diferenţiat, în funcţie de
felurile sechestrului penal.
Sechestrul propriu-zis (art.165)
Sechestrul propriu-zis este măsura asigurătorie prin care se indisponibilizează bunurile
mobile aparţinând învinuitului, inculpatului sau părţii responsabile civilmente. În vederea
indisponibilizării bunurilor, organul care aplică sechestrul procedează mai întâi la

61
identificarea şi evaluarea bunurilor persoanei împotriva căreia s-a luat măsura, iar apoi la
inventarierea acestora într-un proces verbal. Pentru evaluarea bunurilor, se poate recurge, în
caz de necesitate, şi la experţi.
Bunurile sechestrate pot fi ridicate sau lăsate în păstrare.
Inscripţia ipotecară (art.166 al.3)
În cazul în care sechestrul priveşte bunuri imobile, indisponibilizarea acestor bunuri se
realizează prin luarea inscripţiei ipotecare. În acest sens, organul care a dispus instituirea
sechestrului cere organului competent luarea inscripţiei ipotecare asupra bunurilor sechestrate,
anexând copii de pe actul prin care s-a dispus sechestrul şi un exemplar al procesului verbal
de sechestru.
Poprirea (art.167)
Poprirea constă în indisponibilizarea sumelor de bani datorate învinuitului,
inculpatului sau părţii responsabile civilmente, cu orice titlu, de către cel păgubit sau de un
terţ. Sumele datorate sunt poprite în mâinile debitorilor de la data primirii actului prin care se
înfiinţează sechestrul până la scadenţă. În termen de 5 zile de la scadenţă, debitorii vor trebui
să consemneze aceste sume la dispoziţia organului care a dispus poprirea sau a organului de
executare şi să predea recipisa de consemnare acestora în termen de 24 de ore de la
consemnare.

3. Contestarea măsurilor asiguratorii


Învinuitul, inculpatul, partea responsabilă civilmente, precum şi orice altă persoană
interesată pot face plângere împotriva măsurii asigurătorii dispuse sau împotriva modului de
îndeplinire a acesteia. Plângerea se adresează procurorului în faza de urmărire penală şi
instanţei în faza de judecată.

Secţiunea a VI-a
Restituirea lucrurilor şi restabilirea situaţiei anterioare

Restituirea lucrurilor (art.169)


Restituirea lucrurilor se dispune de către procuror sau de instanţă, în condiţiile în care
se constată că bunurile ridicate de la învinuit sau inculpat sau de la orice persoană care le-a

62
primit de la aceştia pentru a le păstra, sunt proprietatea persoanei vătămate sau au fost luate pe
nedrept din posesia sau deţinerea sa. Orice persoană care pretinde un drept asupra bunurilor
ridicate poate cere stabilirea acestui drept şi restituirea, pe calea plângerii împotriva măsurii
asigurătorii luate.
Restituirea lucrurilor are loc numai dacă prin aceasta nu se stinghereşte aflarea
adevărului şi justa soluţionare a cauzei. Persoana căreia i s-au restituit lucrurile este obligată
să le păstreze până la rămânerea definitivă a hotărârii.
Restabilirea situaţiei anterioare (art.170)
Restabilirea situaţiei anterioare se dispune atunci când, în urma săvârşirii infracţiunii,
s-a produs, în mod vădit, o schimbare a situaţiei de fapt sau de drept. Procurorul şi instanţa
pot lua măsuri prin care să restabilească situaţia anterioară săvârşirii infracţiunii, dacă
restabilirea este posibilă.

Întrebări recapitulative
1. Ce condiţii trebuie îndeplinite pentru luarea măsurilor preventive?
2. Ce organe judiciare pot dispune luarea măsurilor preventive şi pe ce durate de
timp?
3. Care sunt asemănările şi deosebirile între înlocuirea şi, respectiv, revocarea
măsurilor preventive?
4. Care sunt cazurile în care măsurile preventive încetează de drept?
5. Care este procedura arestării preventive a învinuitului? Dar a inculpatului?
6. Care sunt modalităţile liberării provizorii?
7. Cine poate formula cererea de liberare provizorie?
8. Care este procedura de aplicare a sechestrului penal?
9. Care este raţiunea reglementării măsurilor asigurătorii?
10. Care este procedura de aplicare a măsurilor de siguranţă în procesul penal?

63
Bibliografie
Bogdan, Dragoş. Arestarea preventivă şi detenţia în jurisprudenţa CEDO, Editura
Hamangiu, Bucureşti, 2008.
Ciuncan, Dorin. Liberarea provizorie pe cauţiune şi sub control judiciar, Editura
Juridică, Bucureşti, 2004.
Coraş, Leontin. Arestarea preventivă, Editura CH Beck, Bucureşti, 2006.
Kovesi, Laura Codruţa; Tiţian, Dana; Frăsie, Daniela. Arestarea preventivă.
Aprecierea pericolului social concret pentru ordinea publică. Practică judiciară. Hotărâri
CEDO, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2009.
Matei, Dorel George. Măsurile preventive. Practică judiciară, Editura Hamangiu,
Bucureşti, 2006.
Mrejeru, Theodor; Mrejeru, Bogdan. Măsurile procesual penale. Aspecte teoretice şi
jurisprudenţă în materie, Editura Universul juridic, Bucureşti, 2006.
Radu, Gheorghe. Măsurile preventive în procesul penal român, Editura Hamangiu,
Bucureşti, 2007.
Sima, Constantin. Măsurile de siguranţă în dreptul penal contemporan, Editura All
Beck, Bucureşti, 1999.
Sima, Constantin, Ţuculeanu, Alexandru, Ciuncan, Dorin. Arestarea preventivă,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002.
Ţuculeanu, Alexandru. Reţinerea. Arestarea preventivă. Obligarea de a nu părăsi
localitatea. Realităţi şi perspective, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003.

64
CAPITOLUL IX
ACTELE PROCESUALE ŞI PROCEDURALE COMUNE

Secţiunea I-a
Actele procesuale şi procedurale

1. Noţiune şi clasificare
Actele procesuale şi procedurale sunt instrumentele juridice prin intermediul cărora se
dinamizează şi se înfăptuieşte activitatea procesual penală din momentul începerii acesteia şi
până la soluţionarea cauzei.
Actele procesuale sunt actele prin care participanţii la procesul penal îşi manifestă
voinţa, în condiţiile şi în formele prevăzute de lege, de începere şi de desfăşurare a procesului
în vederea realizării scopului acestuia.
Actele procedurale sunt actele prin care se aduce la îndeplinire un act sau o măsură
procesuală ori se constată efectuarea şi se consemnează conţinutul unui act procesual sau
procedural ori a unei măsuri procesuale.

2. Rectificarea actelor procedurale


Rectificarea actelor procedurale care cuprind erori se poate produce pe calea
modificării actelor procedurale, îndreptării erorilor materiale sau a înlăturării unor omisiuni
vădite
Modificarea (art.194 al.1 şi 2) poate avea loc în cursul întocmirii actului sau imediat
după aceasta, putând fi făcută doar de cel care a încheiat actul.
Îndreptarea erorilor materiale (art.195) cuprinse în actele procedurale se face de
către organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată care a întocmit actul, la cererea
celui interesat sau din oficiu.
Procedura de îndreptare a erorilor materiale se aplică şi în cazul în care, ca urmare a
unor omisiuni vădite, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată nu s-a pronunţat
asupra unor chestiuni adiacente fondului. Omisiunea vădită presupune absenţa unor menţiuni
din cele expres arătate de lege (art.196) pe care actul procedural trebuie să le cuprindă în mod
obligatoriu.

65
3. Comunicarea actelor procedurale
Comunicarea este actul procedural scris prin care se transmite unui participant la
procesul penal un alt act procedural scris, îndeplinit în cauză, spre a lua cunoştinţă de
conţinutul său. Comunicarea se face potrivit aceloraşi dispoziţii ca şi citarea.

Secţiunea a II-a
Citarea

1. Noţiunea de citare
- Citarea este actul de dispoziţie prin care o persoană este chemată în faţa unei autorităţi
judiciare la o anumită dată, sub prevederea unei sancţiuni în caz de neprezentare. Citarea se
realizează de regulă prin citaţie scrisă, dar se permite şi citarea prin notă telefonică sau
telegrafică (art.175 al.1).

2. Citaţia
Citaţia este actul procedural scris şi individual prin care o persoană este încunoştinţată
de un organ judiciar că a dobândit în cadrul procesului penal o anumită calitate procesuală şi
că este chemată în faţa acestei autorităţi pentru a îndeplini sau a lua parte la îndeplinirea unui
act procesual.

3. Locul de citare (art.177)


Ca regulă generală, citarea se face la adresa unde locuieşte inculpatul, deci adresa
efectivă din momentul citării care poate fi diferită de domiciliul stabil. Dacă nu se cunoaşte
adresa, inculpatul se citează la locul de muncă prin serviciul personal al unităţii respective.
Dacă nu se cunosc adresa şi locul de muncă, inculpatul se citează la sediul Consiliului Local
în a cărui rază teritorială s-a săvârşit infracţiunea. Când activitatea infracţională s-a desfăşurat
în mai multe locuri, afişarea se face la sediul Consiliului Local în a cărei rază teritorială se
află organul care a efectuat urmărirea penală.
Bolnavii aflaţi în spital sau case de sănătate se citează prin administraţia acestora.
Deţinuţii se citează prin administraţia locului de deţinere, iar militarii încazarmaţi se citează
prin comandantul unităţii militare.Dacă învinuitul sau inculpatul locuieşte în străinătate,

66
citarea se face potrivit normelor de drept internaţional penal aplicabile în relaţia cu statul
solicitat, în condiţiile legii. Persoana juridică se citează la sediul ei prin serviciul de
registratură.

4. Înmânarea citaţiei (art.178-179)


Înmânarea citaţiei se face de agentul anumit însărcinat cu îndeplinirea acestei atribuţii
sau prin mijlocirea serviciului poştal.
Înmânarea citaţiei se face personal celui citat, dacă este găsit la locul citat, soţului,
unei rude sau oricărei persoane care locuieşte cu cel citat sau unei persoane care îi primeşte
corespondenţa în mod obişnuit. Dacă nu este găsită nici una dintre aceste persoane, citaţia se
afişează pe uşa locuinţei.
În situaţia în care citarea se face prin serviciul personal al locului de muncă sau
administraţia spitalului sau locului de detenţie sau prin comandantul unităţii militare, aceste
organizaţii sunt obligate de a înmâna citaţia persoanei citate sub luare de dovadă de primire,
certificând semnătura sau arătând motivele pentru care nu a semnat.
În cazul în care scrisoarea recomandată prin care este citat inculpatul ce locuieşte în
străinătate nu poate fi înmânată datorită refuzului primirii ei sau din orice alt motiv, citaţia se
va afişa la sediul parchetului sau al instanţei, după caz. La fel se procedează şi în situaţia în
care statul destinatarului nu permite citarea prin poştă a cetăţenilor săi.

5. Dovada de îndeplinire a procedurii de citare (art.181)


Dovada de îndeplinire a procedurii de citare se face prin dovada de primire a citaţiei
sau procesul-verbal încheiat de agentul procedural.
Procesul-verbal încheiat cu ocazia înmânării sau afişării citaţiei cuprinde aceleaşi date
la care se adaugă şi cauza care a determinat încheierea procesului-verbal.

Secţiunea a III-a
Mandatul de aducere (art.183)

Mandatul de aducere este actul procedural prin care se ordonă aducerea silită a unei
persoane în faţa organului judiciar în situaţia în care aceasta, deşi citată, nu s-a prezentat şi

67
ascultarea sau prezenţa sa este necesară. Învinuitul sau inculpatul poate fi adus cu mandat
chiar înainte de a fi chemat prin citaţie, dacă organele judiciare apreciază motivat că se
impune aceasta în interesul rezolvării cauzei.
Aducerea cu mandat poate fi dispusă de organul de urmărire penală şi de instanţa de
judecată şi se execută de către organele de poliţie, jandarmeriei sau poliţiei comunitare, mai
puţin în cazul militarilor, pentru care executarea mandatului se face prin comandantul unităţii
militare sau prin comandantul garnizoanei.

Secţiunea a IV-a
Termenele

1. Noţiune
Termenele sunt intervale de timp înăuntrul cărora sau după expirarea cărora poate fi
îndeplinit un act procesual sau procedural sau poate fi luată o măsură procesuală.
În desfăşurarea procesului penal intervin două categorii de termene: termene
substanţiale şi termene procedurale.
Termenele substanţiale sunt cele ce ocrotesc drepturi şi interese extraprocesuale,
preexistente procesului penal şi independente de acesta limitând durata unor măsuri sau
condiţionând îndeplinirea unor acte sau promovarea unor acţiuni care ar anihila un drept sau
un interes extraprocesual.
Termenele procedurale sunt termenele care ocrotesc drepturile şi interesele
procesuale ale participanţilor la procesul penal şi contribuie la disciplinarea şi sistematizarea
activităţii procesuale în vederea asigurării realizării la timp şi în mod just a scopului
procesului penal.

2. Clasificarea termenelor procedurale


Termenele procedurale se pot clasifica în mai multe categorii, în funcţie de
următoarele criterii:
Ø după factorul ce stabileşte termenul, sunt termene legale şi termene judiciare;
Ø după efectele pe care le produc, termenele pot fi: termene imperative (peremptorii);
termene prohibitive (dilatorii); termene de recomandare (orânduitorii) –;
Ø după modul de fixare, termenele pot fi: fixe; maxime; minime.

68
Ø după sensul în care sunt calculate, termenele pot fi de succesiune şi de regresiune.
3. Calcularea termenelor (art.186 şi art.188)
Modul de calcul al termenelor este diferit după cum termenul este substanţial sau
procedural, respectiv după unitatea de timp pe care este stabilit.
Termenele procedurale pe ore şi pe zile se calculează potrivit sistemului pe unităţi
libere de timp în sensul că nu intră în calcul nici ora sau ziua când termenul începe să curgă şi
nici ora sau ziua când termenul expiră.
Termenele substanţiale pe ore şi pe zile se calculează potrivit sistemului pe unităţi
pline de timp în sensul că intră în calcul şi ora sau ziua când termenul începe şi ora sau ziua
când termenul expiră.
Termenele procedurale pe luni şi pe ani se calculează potrivit sistemului calendaristic,
în sensul că termenul expiră în ziua corespunzătoare din ultima lună, respectiv ultimul an. În
ceea ce priveşte termenele substanţiale pe luni şi pe ani, conform dispoziţiilor Codului penal
(art.154), luna şi anul se socotesc împlinite cu o zi înainte de ziua corespunzătoare datei la
care au început să curgă.

4. Modificarea termenelor procedurale


Durata efectivă a termenele procedurale poate fi modificată prin prorogare sau prin
abreviere
Prorogarea termenelor procedurale intervine atunci când ultima zi a termenului este o
zi nelucrătoare, caz în care termenul va expira la sfârşitul primei zile lucrătoare care urmează
(art.186 al.4).
Abrevierea intervine în cazul termenelor procedurale pe luni, atunci când ultima zi a
termenului cade într-o lună care nu are zi corespunzătoare, caz în care termenul va expira în
ultima zi a acelei luni (art.186 al.3).

5. Actele considerate ca făcute în termen (art.187)


În unele situaţii, prevăzute de art.187, actul ce trebuia depus într-un anume termen la
un anume organ, este valabil chiar dacă a fost depus în acel termen la un alt organ. Organele
la care se poate depune actul sunt limitativ prevăzute de lege şi anume, locul de deţinere
pentru deţinuţi, unitatea militară pentru militari şi oficiul poştal pentru orice persoană ce nu se
poate deplasa la organul competent să primească actul.

69
6. Consecinţele nerespectării termenelor (art.185)
Nerespectarea termenelor impuse de lege produce efecte diferite după cum termenul
procedural este imperativ sau prohibitiv.
În cazul termenelor imperative, neefectuarea actului înăuntrul termenului conduce la
decăderea din exerciţiul dreptului a titularului care nu şi-a exercitat dreptul în termenul
prevăzut de lege. În cazul termenelor prohibitive, dacă actul este efectuat înainte de a expira
termenul impus de lege, el va fi lipsit de efecte juridice, fiind lovit de nulitate ca prematur.
În ceea ce priveşte termenele substanţiale, când o măsură procesuală nu poate fi luată
decât pe un anumit termen, expirarea acestuia atrage de drept încetarea măsurii luate.

Secţiunea a V-a
Sancţiunile procesual penale

Sancţiunile procesual penale constau fie în pierderea unor drepturi procesuale, fie în
lipsirea de valabilitate a actelor procesuale sau procedurale efectuate ori a măsurilor
procesuale dispuse cu încălcarea dispoziţiilor care reglementează desfăşurarea procesului
penal.
Codul de procedură penală reglementează trei categorii de sancţiuni procesual penale:
decăderea din exerciţiul dreptului, inadmisibilitatea şi nulitatea.

1. Decăderea din exerciţiul dreptului (art.185 al.1)


Decăderea din exerciţiul dreptului este sancţiunea care intervine în cazul în care nu s-a
respectat un termen imperativ şi constă în pierderea unui drept procesual ca urmare a
neexercitării lui în termen.

2. Indmisibilitatea
Inadmisibilitatea constă în lipsirea de efecte a unui act procesual sau procedural pe
care legea nu îl prevede ori îl exclude, precum şi a unui act prin care a fost exercitat sau se
încearcă exercitarea unui drept procesual exercitat şi epuizat anterior.
Inadmisibilitatea este o sancţiune procesual-penală care împiedică efectuarea unui act;
dacă totuşi actul este efectuat, nu produce efecte juridice, fiind lovit de nulitate.

70
3. Nulitatea (art.197)
Nulitatea este sancţiunea procesuală care atrage nevalabilitatea actelor procesuale şi
procedurale efectuate cu încălcarea dispoziţiilor care reglementează desfăşurarea procesului
penal, dacă s-a produs o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin remedierea sau refacerea
actelor viciate, când acest lucru este posibil.
Clasificarea nulităţilor
Principala clasificare a nulităţilor se face după natura, modul de aplicare şi efectele pe
care le produc. După acest criteriu, nulităţile sunt:
- nulităţi absolute. Nulităţile absolute intervin în cazurile expres prevăzute de lege
şi pot fi invocate oricând în cursul procesului penal şi de către oricine, putând fi luate în
considerare şi din oficiu. Dispoziţiile prevăzute sub sancţiunea nulităţii absolute sunt cele
arătate de art.197 al.2.
- nulităţi relative. Nulităţile relative sunt, de regulă, cele virtuale şi sunt incidente
în cazul încălcării oricărei alte dispoziţii legale decât cele enumerate anterior. Nulitatea
relativă poate fi invocată numai de partea care a suferit vătămarea prin încălcarea legii, numai
într-o anumită stare a procesului şi poate fi acoperită prin voinţa părţilor.
Atât nulităţile absolute cât şi cele relative presupun mai întâi îndeplinirea unor condiţii
generale de existenţă a nulităţii:
a) Să se constate o încălcare a dispoziţiilor legale care reglementează desfăşurarea
procesului penal.
b) Să se producă o vătămare procesuală.
c) Vătămarea produsă să nu poată fi înlăturată decât prin anularea actului îndeplinit
prin încălcarea legii.
Nulitatea se invocă, în cursul procesului penal, prin excepţia de nulitate. Excepţia de
nulitate poate fi formulată de oricare dintre participanţii la proces, putându-se prezenta fie în
formă scrisă, fie în formă orală.
Constatarea şi declararea nulităţii se poate face în tot cursul procesului penal, atât în
faza urmăririi penale, cât şi a judecaţii.
Odată constatată şi declarată, nulitatea trece în stare activă şi produce efecte specifice
de sancţiune şi remediu procesual. După declararea ei judiciară nulitatea produce două efecte
principale, consecutive:
a) lipseşte de efecte juridice actele efectuate cu încălcarea legii.
b) creează posibilitatea şi atrage obligativitatea restabilirii legalităţii prin refacerea sau
remedierea actelor neregulate.

71
Secţiunea a VI-a
Cheltuielile judiciare

Cheltuielile judiciare sunt cheltuielile făcute de organele judiciare sau de părţi pentru
îndeplinirea actelor de procedură, administrarea probelor şi conservarea mijloacelor materiale
de probă, retribuirea apărătorilor, precum şi pentru orice alte activităţi inerente desfăşurării
procesului penal.
Cheltuielile judiciare se acoperă în cursul procesului penal de către părţi sau din
sumele avansate de stat. Sumele avansate de stat sunt cuprinse, distinct, în bugetul de venituri
şi cheltuieli al Ministerului Justiţiei, Ministerului Public şi Ministerului Administraţiei şi
Internelor (art.189 al.2).
Cheltuielile judiciare avansate de stat (art.191 şi 192)
Obligaţia de a suporta cheltuielile judiciare avansate de stat se determină în raport de
soluţia procesuală dată cauzei penale. Cheltuielile judiciare vor fi suportate de partea aflată în
culpă procesuală.
Cheltuielile judiciare făcute de părţi (art.193)
În ceea ce priveşte cheltuielile judiciare făcute de părţi, plata acestora se face tot de
partea aflată în culpă procesuală.

Secţiunea a VII-a
Amenda judiciară (art.198-199)

Amenda judiciară este măsura procedurală ce poate fi luată în cazul săvârşirii unei
abateri judiciare în scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului penal şi împiedicării
oricărei tergiversări a soluţionării cauzelor.
Art.198 reglementează abaterile judiciare ce pot fi comise în patru categorii, în funcţie
de consecinţele pe care le pot produce, cuantumul amenzii fiind diferit.
Amenda se aplică de organul de urmărire penală prin ordonanţă, iar de instanţă prin
încheiere. Ea se face venit la bugetul de stat, intrând distinct în bugetul Ministerului Justiţiei.
Aplicarea amenzii judiciare nu înlătură răspunderea penală dacă fapta întruneşte elementele

72
constitutive ale unei infracţiuni.

Întrebări recapitulative
1. Care sunt modalităţile de rectificare a actelor procedurale?
2. Care este locul de citare?
3. Care sunt diferenţele dintre termenele substanţiale şi cele procedurale?
4. Ce condiţii trebuie să fie îndeplinite pentru a interveni nulitatea?
5. Care sunt dispoziţiile a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii absolute?
6. Care este criteriul de stabilire a obligaţiei de plată a cheltuielilor judiciare?
7. Care este rolul reglementării amenzii judiciare?

Bibliografie
Giurgiu, Narcis. Cauzele de nulitate în procesul penal, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1974.
Vasiliu, Alexandru. Teoria generală a actelor de procedură penală, Editura All Beck,
Bucureşti, 2003.
Vasiliu, Alexandru. Nulităţile în procesul penal. Practică judiciară, Editura
Hamangiu, Bucureşti, 2007.

73
SUBIECTE DE EXAMEN

1. Noţiunea, scopul şi fazele procesului penal


2. Aplicarea normelor de drept procesual penal în spaţiu
3. Aplicarea normelor de drept procesual penal în timp
4. Dreptul părţilor la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen
rezonabil
5. Oficialitatea procesului penal
6. Principiul aflării adevărului – principiu fundamental al procesului penal
7. Legalitatea procesului penal şi rolul activ al organelor judiciare
8. Respectarea demnităţii umane şi prezumţia de nevinovăţie
9. Garantarea dreptului de apărare – principiu fundamental al procesului penal
10. Instanţa de judecată – compunerea, constituirea şi poziţia procesuală a instanţei în
cursul procesului penal
11. Procurorul – atribuţiile şi poziţia procesuală a procurorului în cursul procesului penal
12. Organele de cercetare penală şi competenţa lor
13. Inculpatul – calitatea de inculpat şi drepturile şi obligaţiile procesuale pe care le
implică
14. Partea vătămată – dobândirea calităţii de parte vătămată şi drepturile şi obligaţiile
părţii vătămate în procesul penal
15. Partea civilă - dobândirea calităţii de parte civilă şi drepturile şi obligaţiile părţii civile
în procesul penal
16. Partea responsabilă civilmente - dobândirea calităţii de parte responsabilă civilmente
şi drepturile şi obligaţiile acesteia în procesul penal
17. Asistenţa juridică în procesul penal – noţiunea şi forme
18. Apărătorul şi poziţia sa procesuală în procesul penal
19. Reprezentanţii şi substituiţii procesuali
20. Trăsăturile acţiunii penale şi ale acţiunii civile
21. Noţiunea şi elementele acţiunii penale
22. Momentele acţiunii penale – punerea în mişcare a acţiunii penale, exercitarea şi
soluţionarea sa
23. Noţiunea şi elementele acţiunii civile

74
24. Momentele acţiunii civile - punerea în mişcare a acţiunii civile, exercitarea şi
soluţionarea sa
25. Noţiunea şi formele competenţei penale
26. Prorogarea de competenţă
27. Regularizarea competenţei penale – excepţia de necompetenţă, declinarea de
competenţă, conflictul de competenţă
28. Cazurile de incompatibilitate pentru judecători
29. Cazurile de incompatibilitate pentru procurori
30. Remediile procesuale ale incompatibilităţii
31. Strămutarea
32. Cerinţele probelor
33. Obiectul probaţiunii
34. Procedura probaţiunii – Sarcina probei, administrarea probelor şi aprecierea lor
35. Declaraţiile învinuitului sau inculpatului – mijloace de probă în procesul penal
36. Calitatea de martor. Drepturile şi obligaţiile martorului
37. Declaraţiile martorilor. Ascultarea martorilor, consemnarea declaraţiilor şi valoarea lor
probatorie
38. Măsurile de protecţie a martorilor
39. Interceptările şi înregistrările audio-video. Efectuarea interceptărilor şi înregistrărilor,
certificarea acestora şi valoarea lor probatorie
40. Înscrisurile – mijloace de probă în procesul penal
41. Mijloacele materiale de probă în procesul penal
42. Ridicarea de obiecte şi înscrisuri
43. Percheziţia – procedeu probator în procesul penal
44. Cercetarea la faţa locului şi reconstituirea
45. Constatările tehnico-ştiinţifice şi constatările medico-legale – mijloace de probă în
procesul penal
46. Procedura dispunerii şi efectuării expertizei în procesul penal
47. Luarea măsurilor preventive
48. Înlocuirea, revocare şi încetarea de drept a măsurilor preventive
49. Reţinerea învinuitului
50. Obligarea de a nu părăsi localitatea
51. Arestarea preventivă a inculpatului
52. Dispoziţii speciale pentru reţinerea şi arestarea învinuiţilor şi inculpaţilor minori

75
53. Liberarea provizorie – noţiune şi modalităţi
54. Procedura liberării provizorii – cererea de liberare, procedura de soluţionare a acesteia,
revocare şi încetarea liberării
55. Noţiunea, obiectul şi formele măsurilor asigurătorii
56. Citarea – noţiunea, modalităţile şi locul de citare
57. Noţiunea, clasificarea şi modul de calcul al termenelor
58. Decăderea din exerciţiul dreptului, inadmisibilitatea şi inexistenţa – sancţiuni
procesual penale
59. Nulitatea – formele nulităţii, condiţiile de operare a acesteia, constatarea nulităţii şi
efectele sale
60. Cheltuielile judiciare

76
TESTE GRILĂ

1. Procurorul poate pune în mişcare acţiunea penală:


a) prin ordonanţă
b) prin rechizitoriu
c) prin rezoluţie motivată
2. Acţiunea civilă poate fi lăsată nerezolvată de instanţa penală:
a) când rezolvarea laturii civile ar întârzia rezolvarea laturii penale
b) când partea civilă a părăsit procesul penal pentru a se adresa instanţei civile
c) numai în cazuri excepţionale, instanţa penală fiind obligată să soluţioneze
acţiunea civilă
3. Acţiunea penală se stinge:
a) dacă partea vătămată şi-a retras plângerea prealabilă
b) dacă a intervenit împăcarea părţilor totală şi necondiţionată chiar şi în recurs
c) în toate cazurile în care a intervenit împăcarea părţilor
4. Acţiunea civilă, disjunsă în procesul penal de acţiunea penală.
a) este supusă taxei de timbru
b) se judecă întotdeauna de acelaşi complet de judecată care a judecat şi acţiunea
penală
c) se soluţionează întotdeauna de instanţa penală
5. În cazul în care fapta nu e prevăzută de legea penală, soluţiile ce pot fi date acţiunii
penale sunt:
a) scoaterea de sub urmărire penală
b) achitarea
c) clasarea
6. Cererea de strămutare:
a) se soluţionează numai de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
b) nu se motivează
c) are ca efect suspendarea judecăţii la instanţa sesizată cu judecarea cauzei ce se
cere a fi strămutată

77
7. Infracţiunile de înşelăciune săvârşite în afara teritoriului ţării cu excepţia celor comise
pe nave sau aeronave, de către o persoană cu domiciliul în Focşani, dar care locuieşte
în Bucureşti, sector 3, având viză de flotant, se pot judeca de către:
a) Judecătoria Focşani
b) Judecătoria sectorului 3
c) Judecătoria sectorului 2
8. Ridicarea excepţiei de necompetenţă materială se poate face:
a) până la citirea actului de sesizare a instanţei
b) oricând în faţa instanţelor de fond şi de control judiciar
c) de orice persoană interesată
9. Există indivizibilitate:
a) când la săvârşirea unei infracţiuni au participat mai multe persoane
b) când două sau mai multe infracţiuni sunt săvârşite în concurs ideal
c) când o infracţiune a fost săvârşită pentru ascunderea altei infracţiuni
10. Este incompatibil să procedeze la judecarea fondului cauzei:
a) judecătorul care este soţ sau rudă apropiată cu grefierul de şedinţă
b) judecătorul care a fost apărător al uneia dintre părţi
c) judecătorul care a prelungit arestarea preventivă în cursul urmăririi penale
11. În cursul judecăţii asistenţa juridică este obligatorie, dacă legea prevede pentru
infracţiunea săvârşită:
a) pedeapsa detenţiunii pe viaţă;
b) pedeapsa închisorii de cinci ani sau mai mare;
c) pedeapsa închisorii de cel mult un an.
12. Este caz de conexitate atunci când:
a) s-au săvârşit în acelaşi timp şi în acelaşi loc, prin acte diferite, cu intenţie, o
infracţiune de omor si o infracţiune de viol, de către aceeaşi persoană;
b) s-a săvârşit, de către mai multe persoane, o infracţiune de omor, prin lovituri cu
cuţitul aplicate în zone vitale, aceleiaşi victime, după o prealabilă înţelegere între
infractori;
c) o infracţiune de omor este săvârşită pentru a ascunde comiterea unei infracţiuni
de delapidare.
13. În caz de încetare a procesului penal în faţa instanţei de judecată, prin retragerea
plângerii prealabile de către partea vătămată, cheltuielile de judecată sunt suportate de:
a) partea vătămată;

78
b) inculpat;
c) inculpat si partea vătămată.
14. În cazul săvârşirii unei infracţiuni de şantaj, pentru care legea prevede pedeapsa
închisorii de la 6 luni la cinci ani, măsura arestării preventive a inculpatului încetează
de drept în cursul judecăţii atunci când, înainte de pronunţarea unei hotărâri de
condamnare în primă instanţă, durata arestării a atins:
a) şase luni ;
b) doi ani şi şase luni;
c) cinci ani.
15. Persoana faţă de care se efectuează urmărirea penală se numeşte, cât timp nu a fost
pusă în mişcare acţiunea penală împotriva sa:
a) făptuitor;
b) învinuit;
c) inculpat.
16. În cursul urmăririi penale, arestarea inculpatului minor in vârsta de 15 ani nu poate
depăşi:
a) un termen rezonabil şi nu mai mult de 180 de zile, pentru săvârşirea unei
infracţiuni de omor deosebit de grav, pentru care legea prevede pedeapsa
detenţiunii pe viaţă alternativ cu pedeapsa închisorii de la 15 la 25 de ani, fiecare
prelungire neputând depăşi 15 zile;
b) un termen rezonabil şi nu mai mult de 60 de zile, pentru săvârşirea unei
infracţiuni de tâlhărie, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii între 3 si 18
ani, fiecare prelungire neputând depăşi 15 zile;
c) maximul pedepsei prevăzute de lege pentru fapta săvârşită.
17. Sarcina administrării probelor în procesul penal revine:
a) avocatului inculpatului;
b) procurorului;
c) instanţei de judecată.
18. Efectuarea unei expertize psihiatrice a inculpatului este obligatorie în cazul unei
infracţiuni de:
a) omor deosebit de grav;
b) loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, dacă instanţa are îndoieli asupra stării
psihice a inculpatului;
c) ucidere din culpă.

79
19. Interceptările şi înregistrările pe bandă magnetică ale unor convorbiri se efectuează cu
autorizarea motivată a instanţei, la cererea procurorului, în cazurile şi în condiţiile
prevăzute de lege, dacă înregistrarea se impune pentru aflarea adevărului şi sunt date
privind săvârşirea unei infracţiuni de:
a) tâlhărie;
b) abuz de încredere;
c) înşelăciune.
20. Ascultarea inculpatului:
a) poate începe cu citirea declaraţiilor pe care acesta le-a dat anterior în cauză;
b) poate începe cu reamintirea declaraţiilor pe care acesta le-a dat anterior în
cauză;
c) nu poate începe cu citirea sau reamintirea declaraţiilor pe care acesta le-a dat
anterior în cauză.
21. Persoana vătămată, având capacitate de exerciţiu deplină, se poate constitui parte
civilă contra inculpatului care nu este de acord cu acoperirea prejudiciului:
a) în cursul urmăririi penale;
b) în faţa instanţei de judecată, până la citirea actului de sesizare;
c) în faţa instanţei de judecată, până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti
definitive.
22. Constituirea ca parte civilă în procesul penal se poate face
a. în cursul urmăririi penale
b. în cursul judecăţii până la începerea cercetării judecătoreşti
c. numai de partea vătămată prin infracţiune
23. Hotărârea declinatorie de competenţă
a) constituie un act de sesizare a instanţei
b) dezinvesteşte instanţa de rezolvarea cauzei
c) este definitivă
24. Cererea de recuzare a unui judecător incompatibil poate fi făcută:
a) de inculpat
b) de procuror
c) oricând în cursul judecăţii
25. Examinarea cererii de strămutare se face:
a) în şedinţă secretă
b) cu citarea părţilor

80
c) numai cu participarea obligatorie a procurorului
26. Măsurile asigurătorii în procesul penal se dispun în vederea:
a) reparării pagubei produse prin infracţiune
b) garantării executării pedepsei amenzii
c) achitării cheltuielilor judiciare avansate de stat
27. Prin locul săvârşirii infracţiunii se înţelege:
a) locul unde s-a desfăşurat activitatea infracţională, în tot sau în parte
b) locul unde s-a produs rezultatul infracţiunii
c) locul unde a fost prins făptuitorul
28. Cauzele penale trebuie reunite întotdeauna:
a) când la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală au participat mai multe
persoane
b) când s-au săvârşit două infracţiuni prin aceeaşi acţiune sau inacţiune
c) când o infracţiune a fost săvârşită pentru a ascunde săvârşirea unei alte
infracţiuni
29. Arestarea preventivă a inculpatului se poate dispune:
a) numai de către judecător
b) pe o perioadă de cel mult 30 de zile cu posibilitatea de prelungire până la cel
mult 180 de zile în cursul urmăririi penale
c) numai dacă inculpatul este recidivist
30. Se sancţionează cu nulitatea absolută încălcarea dispoziţiilor relative la:
a) compunerea instanţei
b) competenţa după materie şi după calitatea persoanei a instanţei de judecată
c) citarea părţilor.

Răspunsuri corecte
1. a, b 2. b, c 3. a, b 4. b, c 5. a, b, c 6. a 7. a, b 8. b, c
9. a, b 10. a, b, c 11. a, b 12. a, b, c 13. a 14. b 15. b 16. a, b
17. b, c 18. a, b 19. a 20. c 21. a, b 22. a, b 23. a, b, c
24. a, b, c 25. c 26. a, b 27. a, b 28. -- 29 a, b 30. a, b

81
BIBLIOGRAFIE GENERALĂ

Tratate. Cursuri. Manuale


Apetrei, Mihai. Drept procesual penal, Editura Victor, Bucureşti, 2004.
Boroi, Alexandru. Drept penal şi drept procesual penal. Curs selectiv pentru
examenul de licenţă, ediţia a 2-a, Editura CH Beck, Bucureşti, 2009.
Buneci, Petre. Drept procesual penal. Curs universitar, Editura Pinguin Book,
Bucureşti, 2004.
Crişu, Anastasiu. Drept procesual penal. Partea generală, ediţia a 2-a, Editura C.H.
Beck, Bucureşti, 2007.
Ionescu, Diana. Procedură penală. Partea generală. Sinteze şi speţe, Editura Sfera
juridică, Cluj Napoca, 2007.
Jidovu, Nicu. Drept procesual penal, ediţia a 2-a, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007.
Lorincz, Anca Lelia. Drept procesual penal, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008.
Mateuţ, Gheorghiţă. Tratat de procedură penală. Partea generală, vol.I, Editura CH
Beck, Bucureşti, 2007.
Mirişan, Valentin. Drept procesual penal, Partea generală, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2008.
Morăreanu Şerban, Camelia, Drept procesual penal, ediţia a 2-a, Editura Hamangiu,
2009.
Neagu, Ion. Drept procesual penal. Tratat, vol.I, Editura Global Lex, Bucureşti, 2006.
Neagu, Ion. Drept procesual penal. Sinteze de teorie, speţe, grile, Editura
Rentron&Straton, Bucureşti, 2006.
Oroveanu-Hanţiu, Adi. Drept procesual penal. Partea generală, Editura C.H. Beck,
Bucureşti, 2009.
Pamfil, Mihaela Laura. Drept procesual penal. Partea generală, Editura
Performantica, Iaşi, 2008.
Paraschiv, Carmen Silvia, Damaschin, Mircea. Drept procesual penal, Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 2004.
Păvăleanu, Vasile. Drept procesual penal, Partea generală, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2007.
Pintea, Alexandru. Drept procesual penal, Editura Sitech, Bucureşti, 2006.

82
Theodoru, Grigore. Tratat de Drept procesual penal, ediţia a 2-a, Editura Hamangiu,
Bucureşti, 2008.
Tulbure, Adrian Ştefan, Tatu, Angela Maria. Tratat de drept procesual penal, Editura
All Beck, Bucureşti, 2003.
Udroiu, Mihail. Dicţionar de drept penal şi de procedură penală, Editura CH Beck,
Bucureşti, 2009.
Volonciu, Nicolae. Tratat de procedură penală, Partea generală, Editura Paideia,
Bucureşti, 1998.

Acte normative
Antoniu, George; Vlăşceanu, Adina; Barbu. Alina. Codul de procedură penală. Texte,
jurisprudenţă, hotărâri CEDO, ediţia a 3-a, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008.
Neagu, Ion; Damaschin, Mircea. Codul de procedură penală adnotat cu legislaţie şi
jurisprudenţă, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 209.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Recursuri în interesul legii,
http://www.scj.ro/decizii_SU.asp
Constituţia României
Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată în Monitorul Oficial,
Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, cu modificările ulterioare.
Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată în
Monitorul Oficial, Partea I, nr. 826 din 13 septembrie 2005, cu modificările ulterioare.

83