CAPITOLUL 3.

ORGANOGRAFIA

Organografia se ocupǎ cu morfologia externǎ, structura şi dezvoltarea a organelor plantelor.

Organele sunt pǎrţi ale corpului plantei, care sunt alcǎtuite din mai multe ţesuturi, cu formǎ şi structurǎ
adaptate la îndeplinirea unor funcţii speciale, cum ar fi de nutriţie şi de reproducere. Ca urmare, plantele
prezintǎ organe vegetative şi de reproducere.
Organele vegetative sunt întâlnite la plantele vasculare, numite şi cormofite, fiind reprezentate de
rǎdǎcinǎ, tulpinǎ, frunzǎ, care asigurǎ viaţa plantei.
Organele de reproducere, în care se formeazǎ celulele reproducǎtoare, fiind reprezentate de floare,
sǎmânţa şi fructul, care asigurǎ perpetuarea speciei.

MORFOLOGIA PLANTELOR UTILIZATE IN UTILIZATE IN TERAPEUTICA

TALOFITELE sunt acelea care nu au corpul diferentiat in radacini, tulpina si frunze, corpul lor se mai
numeste si tal; daca este format dintr-o singura celula se defineste ca tal unicelular, iar daca este alcatuit din mai
multe celule, ca tal pluricelular.
Talofitele unicelulare
Pot fi sferice (cocii, genul Chlorella), bacilare (bacteriile citindrice), ovale sau elipsoidale
(Saccharomyces cerevisiae) etc.
Talofitele propriu — zise
Sunt alcatuite din taluri pluricelulare, celulele componente pierzandu-si individualitatea (nu pot
supravietui in caz de izolare).
Din punct de vedere structural, taturile pluricelulare pot fi plectenchimuri, iar la talofitele cele mai
evoluate chiar tesuturi adevarate (parenchimuri). Obisnuit nu exista o epiderma; celulele marginale se pot insa
impregna cu substante getatinoase si chiar minerale, jucand un rol de aparare pentru planta.

CORMOFITELE sunt cele care au corpul lor diferentiat in radacina, tulpina si frunza (corm).
De la talofite la cormofite, trecerea o fac briofitele (muschii) la care, la cele situate inferior din punct de
vedere filogenetic se disting taluri propriu-zise (la muschii hepatici), iar la cele mai evoluate, tulpini, frunze si
rizoizi (nu radacini).
Cormofitele adevarate, cu organele vegetative bine individualizate si perfect localizate, sunt, în ordine
filogenetica, pteridofitele (ferigile), gimnospermele si angiospermele (plantele cu flori).

1
 RADACINA (RADIX)

Este organul vegetativ care, din punct de vedere filogenetic, apare la pteridofite (criptogame vasculare)
si se caracterizeaza prin faptul ca se dezvolta in sol printr-un geotropism pozitiv, prezinta piloriza (protectoare a
varfului), fascicule simple liberiene si lemnoase etc si nu poseda pigmenti asimilatori, noduri, internoduri,
muguri (numai exceptional) si frunze. Radacina are rol mecanic, de fixare a plantei pe sol si rol de absorbtie a
apei si sarurilor minerale din pamant.
Obisnuit, radacina principala se ramifica puternic in radacini de diferite ordine, constituindu-se astfel
sistemul radicular, cu o suprafata mult mai mare decat a partii aeriene.

Morfologia rădăcinii

Privind suprafata unei radacini tinere, de la varf spre baza, se observa: regiunea pilorizei, regiunea
neteda, regiunea perisorilor absorbanti, regiunea aspra si coletul (care face legatura dintre radacina si tulpina).
Piloriza (caliptra, scufia) este alcatuita
dintr-un tesut special care protejeaza varful
vegetativ al radacinii (meristemul apical) supus
frecarii de particulele solide ale pamantului
strapuns.
Regiunea neteda se gaseste imediat
dupa caliptra si reprezinta locul unde are loc
cresterea in lungime a radacinii.
Regiunea perisorilor absorbanti
(zona pilifera) este situata in continuarea
regiunii netede ca un manson, aici existand un
numar foarte mare de perisori sugatori (200 —
400 pe mm2), foarte fini, unicelulari, cu o
lungime medie de 1-8 mm, de origine
epidermica.
Pe masura ce radacina creste, perii
dinspre baza ei devin mai mici, mor, se rup si se
exfoliaza , spre varf aparand altii.
Regiunea aspra (rugoasa) se numeste asa datorita urmelor perisorilor absorbanti distrusi.
Regiunea coletului are o intindere mica si o culoare galbena-verzuie, caracteristica tulpinii, contrastand
cu culoarea brunta a radacinii.

Tipuri de rădăcini

Rădăcini pivotante au rădăcina principală bine

dezvoltată, în comparatie cu radicelele, exemplu la
morcovul– Daucus carota, floarea soarelui – Helianthus
annuus ș.a.
Rădăcini rămuroase sunt specifice arborilor, la care
radicelele sunt la fel de groase ca și rădăcina principală.
Rădăcini fasciculate au origine se formează de la
nodurile bazale ale tulpinii, au un aspect de fascicul, fiind
in număr mare, cu lungimi si grosimi aproximativ egale.
Se întâlnesc la plantele monocotiledonate (grâu, ceapă
ș.a.).
 
Tipuri de rădăcini metamorfozate
Rădăcinile metamorfozate sunt rădăcini care au suferit modificări morfologice si functionale profunde sub
actiunea îndelungată a mediului de viață. Prin aceste modificari, în locul funcțiilor specifice au apărut funcții
noi. Cele mai frecvent întâlnite sunt: rădăcini tuberizate, rădăcini drajonante, rădăcini fixatoare, rădăcini
respiratoare, rădăcini simbiotice, rădăcini contractile și haustorii.

2
 Rădăcini tuberizate au ca funcție principală înmagazinarea substanțelor de rezervă (amidon, inulină,
zaharoză). Ele își pierd de timpuriu creșterea în lungime și încep să se îngroașe, proces cunoscut sub numele
de tuberizare. Astfel, la sfecla de zahăr – Beta vulgaris, se tuberizează rădăcina principală și hipocotilul; la dalie
– Dahlia variabilis, se tuberizează radicelele.
Rădăcini drojanante  se întâlnesc la unele plante, care formează muguri pe rădăcini, din care se
dezvolta tulpini aeriene, numite drajoni, cu rol în înmulțirea vegetativă a plantei (salcâm – Robinia
pseudoacacia; tei – Tilia, liliac – Syringa vulgaris, pălămidă – Cirsium arvense; prun – Prunus ș.a.).
Rădăcini fixatoare sunt caracteristice unor liane, exemplu la iederă – Hedera helix, lângă rădăcinile
obișnuite din sol, prezintă pe tulpina lor rădăcini adventive, care au rolul de a fixa tulpinile pe trunchiul
copacilor sau pe suport.
Rădăcinile respiratoare (cu pneumatofori) sunt întâlnite la unele plante de mlaștină, exemplu la
chiprosul de baltă – Taxodium distichum. Rădăcinile acestor plante emit niște ramificații,
numite pneumatofori, în care se formează aerenchimuri, care ies la suprafața apei, asigurând respirația.
Rădăcini simbiotice sunt rădăcini care trăiesc în simbioză cu bacteriile sau ciupercile.
Bacterioza (rădăcini cu nodozități), reprezintă o simbioză între bacteriile fixatoare de azot cu rădăcinile unor
plante, în special din familia Leguminosae (soia, mazăre, trifoi ș.a.), dar întâlnită și la unii arbori din
familiile Elaegneceae, Betuleceae. Pe rădăcinile acestor plante (pe radicele) apar mici umflături,
numite nodozități datorită diviziunii celulelor în care au pătruns bacterii fixatoare de azot. Astfel, planta gazdă
folosește compuși minerali cu azot, iar bacteria glucidele pe care le sintetizează planta gazdă. Aceste bacterii fac
parte din genurile: Rhizobium, Bradyrhizobium și Azorhibium.
Micoriza reprezintă o simbioză între rădăcinile unor pante cu ciuperci, care sporesc capacitatea de absorție a
rădăcinii, înolcuind în activitatea lor perii absorbanti
dispăruți (la stejar, alun, pin etc.). Există specii carec nu
pot trăi fără micoriză (Orchidaceae, Ericaceae).
Ciuperca se poate fixa la exteriorul rădăcinii, formând
un manșon pâslos de hife și se numește micoriză
ectotrofă (la pin, arțar, stejar); se poate fixa în interiorul
rădăcinii și se numește micoriză endotrofă (la orhidee,
nuc, vița-de-vie) sau poate trăi atât la exteriorul
rădăcinii, cât și la interior și se numește micoriză ecto-
endotrofă sau mixtă, fiind cea mai frecvent întâlnită în
natură.
Rădăcini contractile sunt acelea care după ce
și-au terminat creșterea în lungime, prezintă însușirea de
a se scurta prin contractare. Scurtarea se datorează
micșorării dimensiunii celulelor scoarței interne, iar
scoarța externă se încrețește, exemplu la brândușă
– Crocus spp. ș.a.
Haustorii sunt rădăcini reduse, puternic
modificate, specifice plantelor parazite și semiparazite.
Ei se mai numesc și sugători, deoarece extrag de la
planta gazdă seva elaborată din țesutul liberian, în cazul
plantelor parazite și seva brută din țesutul lemnos, în
cazul plantelor semiparazite.

Anatomia rădăcinii

La plante se deosebeşte o structură primară, urmată în special la plantele lemnoase de o structură

secundară.

Structura primară a rădăcinii

- se poate observa microscopic, printr-o secţiune transversală în dreptul regiunii pilifere la o plantă
tânără, secţiunea prezentând de la exterior spre interior, trei zone concentrice şi anume: RIZODERMA,
SCOARŢA şi CILINDRUL CENTRAL.
3
 1. Rizoderma – este alcătuită dintr-un
singur strat de celule parenchimatice, strâns unite între
ele. Cele mai multe celule ale rizodermei sunt
transformate în perişori absorbanţi.
2. Scoarţa – este un ţesut fundamental,
format din straturi de celule vii, mari, poliedrice sau
sferice şi cu spaţii intercelulare.
Scoarţa este diferenţiată în trei subzone:
exodermul, parenchimul cortical (scoarţa) şi
endodermul – au funcţie de protecţie, prin ele există
zone de pasaj prin care la nivelul perilor trece apa şi
sunstanţele minerale dizolvate în ea.
Parenchimul cortical este format din
celule cu spaţii intercelulare numite şi celule de pasaj.
Endodermul – ultimul şi cel mai profund
strat al scoarţei cu celule strâns unite între el şi cu
îngroşări.
3. Cilindrul central – se află sub
endoderm.
Periciclul – este unistratificat şi este format din
celule dispuse în alternanţă cu ale endodermului la unele leguminoase. Periciclul este format din mai multe
straturi; caracteristică este forma celulelor de potcoavă. Acest strat marchează începutul cilindrului central în
care se află fasciculele liberiene şi fasciculele lemnoase. Fasciculele lemnoase şi liberiene au 2 tipuri de vase:
- vase cu lemn mai mare numite protoxylem (lemn) şi protofloem (liber);
- vase cu lemn mai mic numite metaxylem (lemn) şi metafloem (liber).
Între fasciculele lemnoase şi liberiene se găsesc celule parenchimatice care alcătuiesc razele medulare.
În centrul rădăcinii se află măduva, care la unele plante poate să lipsească.

Structura secundară a rădăcinii

La gimnosperme, la dicotiledonate lemnoase şi ierboase perene este caracteristică structura secundară
prin care rădăcina creşte în grosime.
Aceasta se face prin activitatea unor meristeme secundare, care dau naştere la ţesuturi noi, secundare.
Meristemele secundare, numite şi zona generatoare sunt cambiul şi felogenul.

4
 Cambiul ia naştere din celulele parenchimatice situate la partea interioară a fascicului liberian şi la
partea exterioară a fasciculului lemnos. Prin diviziuni repetate, celulele care alcătuiesc această zonă produc spre
interior celule de lemn, iar spre exterior celule de liber. De obicei se formează mai multe celule de lemn în
comparaţie cu cele de liber. Ca urmare, se formează o cantitate mult mai mare de lemn secundar, determinând
cambiul să ia o formă circulară, ca un
inel neîntrerupt. La un moment dat,
liberul secundar împinge spre exterior
liberul primar, iar fasciculele lemnoase
sunt împinse spre centru, sub liberul
secundar. În dreptul fostelor fascicule
lemnoase primare, cambiul în urma
diviziunii dă naştere unor celule
alungite care formează razele medulare
secundare. Deci, prin diviziunea
celulelor cambiale se obţine liberul
secundar, lemnul secundar (din această
cauză i s-a dat denumirea de zonă
libero-lemnoasă) şi razele medulare
secundare.
Felogenul ia naştere de obicei
din celulele periciclului. În secţiune
transversală ia aspectul unui inel neîntrerupt. Celulele sale se divid tangenţial dând naştere spre exterior la
suber, iar spre interior la felodermul (de aici şi numele de zonă subero-felodermică).
Felodermul este un ţesut viu format din celule cu membrane subţiri, celulozice.
Celulele cambiului şi felogenului se divid numai în perioada vegetativă. Structurile descrise sunt
caracteristice plantelor angiosperme. La muşchi, funcţiile rădăcinii sunt îndeplinite de nişte formaţiuni
unicelulare care pornesc de la baza tulpinii numite rizoizi.
Rădăcina ferigilor şi gimnospermelor este complet dezvoltată, având ţesuturi bine individualizate.
Vasele lor lemnoase sunt reprezentate numai de traheide.

5
 TULPINA (RADIX, CAULIS)

Este organul vegetativ care conduce seva, poseda noduri si intemoduri, ramuri de natura exogena si
sustine mugurii, frunzele, florile si mai tarziu fructele si semintele. Pe scara filogenetica, tulpina bine
diferentiata apare la muschii frunzosi, adaptati mediului terestru, ca organ erian cu pozitie ortotropa (unele
tulpini sunt plagiotrope) si geotropism negativ, avand o crestere terminala.
Din cele aratate se desprinde ideea ca, sub raport functional tulpina ideplineste doua functii esentiale: functia de
sustinere a ramurifor, frunzelor, fructelor si semintelor si functia de conducere a sevei brute si aborate.

Morfologia tulpinii

Tulpina este organul vegetativ cu geotropism negativ, cu rolul de a conduce seva brută cât şi substanţele
elaborate. Generează şi susţine frunzele şi organele de reproducere; îşi are originea în axa hipocotilă a
embrionului. Această axă prezintă la polul apical un muguraş, iar la cel bazal radicula (rădăcinuţa). O
caracteristică este faptul că de-a lungul tulpinii se pot distinge nişte umflături numite noduri, de care sunt fixate
frunzele la subsoara cărora se pot observa mugurii. Porţiunile dintre noduri – numite internoduri- sunt din ce în
ce mai scurte către vârful tulpinii.
Mugurii sunt formaţiuni juvenile ale tulpinii în curs de diferenţiere. Sunt formaţi dintr-un ax care poartă
în partea sa terminală un grup de celule meristematice care formează vărful din care se vor diferenţia în sens
acropetal: primordiile, frunzele, axele, ramificaţiile laterale, florile. Mugurii sunt protejaţi de frunze groase,
solzoase numite catafile.
După poziţia pe lăstar, se deosebesc: muguri terminali; muguri axilari.
După organul care se dezvoltă din mugure, se deosebesc:
 muguri floriferi sau de rod – când din ei se formează inflorescenţa sau floarea;
 muguri vegetativi – când formează frunze sau lăstari;
 muguri micşti – când formează atât frunze cât şi flori.
Unele ramuri au internoduri scurte, deci nodurile sunt foarte apropiate şi se numesc microblaste şi
reprezintă ramura purtătoare de floare (fructifere).
După aşezarea mugurilor la noduri, dispoziţia se poate numi:
 alternă – un mugure/nod
 opusă – doi muguri/nod de o parte şi de alta a tulpinii
 verticilată – mai mulţi muguri la un nod.
Mugurii se găsesc la subsoara frunzelor de obicei câte unul la o frunză, dar se găsesc şi doi sau mai
mulţi (de ex. la viţa de vie se găseşte un mugur mare şi mai mulţi mici). La unele plante lemnoase la noduri se
mai găsesc muguri suplimentari alături de cei axiali aşezaţi în plan orizontal ca la piersic.
Ramificaţia tulpinilor
 ramificaţie simpodială – când mugurii terminali îşi încetează creşterea; aceasta fiind preluată de
un mugure lateral
 ramificaţia monopodială – când creşterea se face numai prin mugurele terminal (din vârf)

Tipuri de tulpini
După mediul în care trăiesc, se împart în patru categorii: aeriene, subterane (subpământene), acvatice şi
metamorfozate.
a)Tulpinile aeriene – după structura lor pot fi: lemnoase şi ierbacee
 Tulpinile lemnoase sunt lignificate în întregime şi aparţin arborilor şi arbuştilor. Prima parte a
tulpinii, numită trunchi, este groasă şi neramifictă. La arbori, totalitatea ramurilor formează coroana. Arbuştii nu
au trunchi, ramificaţiile se formează de la suprafaţa solului; semiarbuştii sunt mai scunzi ca arbuştii cu vârful
ramificat ierbaceu.
 Tulpinile ierbacee sunt considerate mai evoluate, mai plastice (se pot adapta).
Alte tulpini:
 Tulpini agăţătoare - se agaţă cu ajutorul cârceilor (viţa de vie), al spinilor (trandafiri urcători), ai
rădăcinilor adventive (iederă) sau se înfăşoară în jurul unui suport – tulpini volubile (zorele, volbură).
 Tulpini târâtoare fiind foarte sărace în ţesuturi de susţinere, cresc orizontal sau oblic, târându-se mai
mult pe pământ (dovleac, pepene).

6
 b)Tulpini subterane (subpământene) – tulpini
modificate sub influenţa mediului în care trăiesc şi a
funcţiei lor:
 rizomii– tulpini subterane cilindrice sau turtite,
simple sau ramificate. Pe ei se găsesc frunze în formă de
solzi, la subsoara cărora se dezvoltă mugurii. Pe rizomi se
formează rădăcini adventive.
 tuberculii sunt tulpini scurte şi groase. În ei se
acumulează substanţe de rezervă, în special amidon.
Tuberculii au formă ovală, iar pe ei se observă mici
adâncituri în care se găsesc muguri, numiţi ochi, apăraţi de
o frunză redusă. La cartof, tuberculii provin din îngroşarea
vârfului unor stoloni subterani.
 bulbii sunt ramurile subpământene, învelite în
numeroase frunze cărnoase, care conţin substanţe nutritive
de rezervă. Frunzele exterioare sunt protectoare şi
pergamentoase, de culoare brună, impermeabile pentru
apă. Tulpina propriu-zisă o formează discul de care sunt
prinse frunzele şi rădăcinile adventive.

c) Tulpinile acvatice – sunt diferite de celelalte tipuri datorită adaptării lor la mediul în care trăiesc. Au
un număr redus de vase lemnoase, nu au stomate, ţesuturile mecanice sunt reduse. În parenchimurile lor
predomină spaţiile intercelulare, pline de aer (lacune).

d) Tulpinile metamorfozate – sunt tulpini care şi-au schimbat forma ca urmare a adaptării lor la
îndeplinirea de noi funcţii. Astfel, cactuşii au tulpini cărnoase asimilatoare, iar frunzele sunt transformate în
spini; la gulie, tulpina are rol în depozitarea substanţelor de rezervă.

7
Anatomia tulpinii

Structura primară a tulpinii

- se disting 3 zone concentrice: epiderma, scoarţa şi cilindrul central.
1. Epiderma înveleşte la exterior tulpina. Este formată dintr-un strat de celule strâns unite între ele,
alungite, lipsite de clorofilă şi cu pereţii exteriori mai bombaţi şi îngroşaţi prin cutinizare, mineralizare,
cerificare. Printre celulele epidermei se găsesc răspândite din loc în loc celule stomatice.
2. Scoarţa este alcătuită din mai multe straturi de celule paranchimatice, cu spaţii intercelulare.
Straturile dinspre epidermă conţin cloroplaste care permit realizarea procesului de fotosinteză. În straturile din
profunzime se depun materiile nutritive de rezervă. Celulele din ultimul strat al scoarţei – endodermul –
alternează cu cele din periciclu (primul strat al cilindrului central).
3. Cilindrul central - în el se află ţesutul conducător. Spre deosebire de rădăcină, în tulpină nu se mai
distinge alternarea fasciculelor lemnoase cu cele liberiene, ci ele se grupează în fascicule libero-lemnoase. Într-
un fascicul libero-lemnos, ţesutul liberian se află situat spre exterior, iar ţesut lemnos spre interior.
Parenchimul dintre fasciculele libero-lemnoase constituie razele medulare. În mijlocul cilindrului
central se găseşte măduva. La unele plante, măduva lipseşte, iar în locul ei rămâne un spaţiu plin cu aer.
La monocotiledonate, structura tulpinii este deosebită prin faptul că fasciculele libero-lemnoase se
găsesc răspândite neregulat sau pe mai multe cercuri
în toată masa parenchimatică a cilindrului central.

8
 Structura secundară a tulpinii
Ca şi la rădăcină, structura primară a tulpinii nu se păstrează decât la plantele tinere, la cele anuale şi la
majoritatea monocotiledonatelor. La plantele perene se observă o structură secundară asemănătoare cu cea de la
rădăcină.
Creşterea în grosime a tulpinii se face pe seama celor două meristeme secundare: cambiul, în cilindrul
central între liber şi lemn (cambiul libero-lemnos) şi felogenul, în scoarţă.
În secţiune transversală, cambiul libero-lemnos
are aspectul unui inel şi este alcătuit dintr-un singur strat
de celule meristematice. Ca şi la rădăcină, celulele
cambiale se divid mai activ spre interior decât spre
exterior. Din această cauză, stratul de lemn secundar care
se formează este mult mai gros decât cel de liber
secundar care este împins spre periferie.
Din activitatea cambiului rezultă, pe lângă lemn
şi liber secundar, şi razele medulare secundare. În
secţiune transversală acestea apar sub formă de cordoane
radiare.
În climatul temperat continental, cambiul începe
să funcţioneze primăvara şi încetează odată cu venirea
toamnei. De aceea şi vasele lemnoase formate în cursul
unui an au lemnul diferit. Ţesutul lemnos format
primăvara are vase lemnoase cu lumenul mare, ca urmare
a faptului că în această perioadă circulă multă sevă. Către
toamnă, apar vase cu lumenul din ce în ce mai mic.
Cambiul, fiind o zonă continuă şi ţesuturile nou formate
iau aspectul unor inele. După numărul inelelor de poate
aprecia vârsta arborilor.
Felogenul se dezvoltă de obicei în stratul situat
sub epidermă. El este format dintr-un strat de celule
meristematice, care prin diviziuni repetate dezvoltă spre
exterior celule ce vor forma suberul, iar spre interior
celulele ce vor forma scoarţa secundară (felodermul).
Ţesuturile situate la periferia suberului mor şi se
exfoliază, deoarece suberul, fiind un ţesut impermeabil,
împiedică schimburile de gaze şi de substanţe. Celulele
vii din interiorul organelor comunică cu interiorul prin
lenticele.
Structura primară şi secundară descrisă este
caracteristică angiospermelor.
Briofitele (muşchii) sunt primele plante la care apare o tulpiniţă cu o structură asemănătoare tulpinii,
dar mai puţin diferenţiată, lipsită de vase conducătoare. În tulpina pteridofitelor (ferigi) apar vase conducătoare
de tip primitiv – traheidele.

9
 FRUNZA (FOLIUM)

Este organul vegetativ specific pentru plantele superioare, adaptat in general mediului aerian, cu
simetrie dorso — ventrala sau monosimetrie, crestere limitata , bogat in cloroplaste. Este cel mai plastic organ
dintre organele vegetative. prezentand o mare varietate de forme. Rolul ei este important nu numai pentru planta
purtatoare, ci si pentru existenta vietii terestre. Filogenetic. frunza se evidentiaza incepand cu muschii superiori
avand cea mai simpla forma si structura.
Datoria functiilor principale ale frunzei (de fotosinteza, respiratie, transpiratie etc) acest organ foliar s-a
mai numit plastic si " stomacul si plamanul plantei “.

Morfologia frunzei

Frunzele iau naştere din mugurii florali şi micşti de pe tulpină. Ele apar mai întâi ca nişte proeminenţe numite
primordii foliare.
Părţile frunzei. În general, o frunză este alcătuită din trei părţi principale: limb, peţiol şi teacă.

Limbul este cea mai importantă parte a frunzei, fiind adaptat pentru funcţiile de
fotosinteză, respiraţie şi transpiraţie. El este lăţit, având o suprafaţă mare. Are
culoare verde, datorită prezenţei clorofilei în ţesuturile lui.
Forma limbului – este variabilă şi în descrieri este raportată o formă
geometrică:
 rotundă – lungimea şi lăţimea sunt egale între ele;
 eliptică – lungimea este de două ori mai mare decât lăţimea, iar lăţimea
cea mai mare este la mijlocul frunzei
 oblongă – lungimea mai mare de 3-5 ori decât lăţimea;
 alungită – lungimea mai mare decât lăţimea.
Marginile frunzei poate fi:
 întreagă sau
 cu incizii de forme şi profunzimi diferite.
Marginea întreagă poate fi: netedă, aspră, ciliată cu peri lungi şi rari, ondulată şi
încreţită.
Marginea cu incizii mici poate fi:
 serată (seamănă cu dinţii de fierăstrău),
 crenată (dinţii sunt rotunjiţi) şi
 sinuată (dinţii rotunjiţi, dar mai depărtaţi)

Când marginea frunzei are inciziile mai mari şi mai profunde se numeşte lobată. După aşezarea lobilor faţă de
axul principal, acestea sunt: palmat lobate şi penat lobate.
Ţinând seama de adâncimea inciziilor sau a sinusurilor dintre lobi, distingem 4 categorii de lobare:
 sinuată – la care inciziile ajung cam până1/4 din limb;
 fidată – cu inciziile până la 2/4 din limb;
 partită – cu inciziile până la 3/4 din limb;
 sectată – când inciziile ating nervura principal 4/4.
Din punct de vedere al simetriei, frunza prezintă:
 simetrie bilaterală
 simetrie zigomorfă
Excepţie face frunza de ulm care este asimetrică.

Frunzele compuse – dacă segmentele unei frunze sectate ajung complet independente unul de altul şi fiecare
dintre ele este susţinut de un peţiol propriu, ia naştere frunza compusă cu limbul constituit din frunzişoare mici
sau foliole. Acestea pot fi:
 penat compuse – seamănă cu o pană
o paripenat compuse – au foliole perechi

10
 o imparipenat compuse – au o foliolă în vârful axului (salcâm)
 palmat compuse– din axul principal se desprind mai multe foliole, fiecare pe axul ei (castan porcesc,
lupin)

Întregul limb este străbătut de nervuri, care conţin fascicule libero-lemnoase în continuarea celor din tulpină.
Totalitatea lor formează nervaţiunea frunzei. Unele frunze cum sunt cele de pin, au o singură nervură principală.
Alte frunze au nervuri care se ramifică din ce în ce mai mult, formând în limb o adevărată reţea
Nervaţiunea poate fi:
 uninervă (conifere);
 dicotomică (ferigi, ginko biloba);
 penată – nervura principală se desface în mai multe nervaţiuni ca o pană;
 curbinervă – nervuri curbate;
 paralelă (graminee) – nervuri aproape paralele;palmată.

Peţiolul frunzei (codiţa) este de obicei cilindric sau uşor turtit de lungimea variabilă, care susţine limbul şi îl
îndepărtează de ax, expunându-l la lumină.
Teaca este o porţiune dilatată a peţiolului prin care frunza se fixează pe tulpină. La unele plante, ca de exemplu
la graminee, teaca înveleşte complet tulpina, iar la altele ea poate să lipsească.
O frunză care posedă toate cele trei părţi se numeşte completă. Există însă frunze la care pot să lipsească fie
peţiolul, fie teaca, fie chiar amândouă.
Unele frunze au suferit modificări datorită faptului că îndeplinesc funcţii nespecifice lor. Acestea se numesc
frunze metamorfozate. Aşa, sunt, de exemplu cârceii la mazăre care servesc la agăţarea plantelor de un suport;
spinii (dracilă) – au rol de apărare.

Dispoziţia frunzei pe tulpină depinde de poziţia mugurelui sau a ramurii din care iau naştere. Astfel ele pot fi
aşezate altern, opus sau verticilat.

Anatomia frunzei

Printr-o secţiune transversală în limbul unei frunze observăm următoarele părţi: epiderma superioară, epidema
inferioară şi mezofilul.
Epiderma superioară şi epiderma inferioară sunt formate dintr-un singur strat de celule strâns lipite între ele.
Celulele au pereţii externi bombaţi şi pot fi impregnaţi cu ceară sau cu substanţe minerale. Printre celulele
epidermice se găsesc răspândite numeroase stomate, în special la epiderma inferioară.
Mezofilul – se găseşte între cele două epiderme şi cuprinde parenchimul în care se găseşte ţesut conducător.
Parenchimul este situat sub epiderma superioară, este format din unul sau mai multe straturi de celule alungite,
bogate în cloroplaste, care dau frunzelor un colorit verde – închis pe această parte; acest perenchim formează
ţesutul asimilator palisadic, sub care se află ţesutul lacunos. El este format din mai multe straturi de celule
ovale, poliedrice sau alungite, care lasă între ele spaţii mari, numite lacune, prin care circulă aerul. Lacunele
sunt în legătură cu camerele substomatice şi formează împreună un sistem de aerisire. În celulele acestui ţesut
assimilator lacunos se găsesc puţine cloroplaste.
Ţesutul conducător cuprinde totalitatea nervurilor formate din fascicule libero-lemnoase, care străbat ca o
reţea întreaga frunză. În fascicul, vasele lemnoase sunt situate pe faţa superioară a frunzei, iar cele liberiene, pe
cea inferioară.
În frunze întâlnim ţesuturi mecanice, localizate în jurul fasciculelor conducătoare sau sub epidermă.

11
Parenchim asimilator in frunza
e.s. – epiderma superioara; p – tesut palisadic; l – tesut lacunos; c.c. – celule clorenchimatice; m –
mezofil; c.s. – camera substomatica; s – stomata; c.g. – celule de garda; x – xilem; f – floem; c.o. –
colenchim; e.i. – epiderma inferioara
12
13
14