Sunteți pe pagina 1din 85

M. Roth, A. Rebeleanu, S.

Poledna
Introducere în asistenţa socială

INTRODUCERE ÎN ASISTENŢA SOCIALĂ...............................................................3

PROGRAMA ANALITICĂ..............................................................................................5

RECOMANDĂRI PENTRU O PARTICIPARE EFECTIVĂ LA FORMAREA


PROPRIE..........................................................................................................................10

CAPITOLUL 1.
EXPERIENŢA ŞI COMPETENŢA PROFESIONALĂ..............................................12
1.1. INTELIGENŢA SITUAŢIONALĂ .........................................................................................13
1.2. DIFERENŢE ÎN ÎNŢELEGEREA PROBLEMELOR SOCIALE..........................................................14
1.3. DIFERENŢE ÎNTRE CALITATEA ŞI RAPIDITATEA DECIZIEI.......................................................14
CAPITOLUL 2.
ASISTENŢA SOCIALĂ – CADRUL GENERAL........................................................15
2.1 REPERE DEFINITORII......................................................................................................15
2.1.1 Definiţie şi obiective ale asistenţei sociale.......................................................15
2.1.2 Misiunea şi obiectivele profesiei de asistenţă socială.....................................16
2.1.3 Funcţiile asistenţei sociale.............................................................................17
2.1.4. Nivele de intervenţie ale asistenţei sociale.....................................................19
2.1.5 Domenii ale asistenţei sociale..........................................................................19
2.1.6 Forme ale asistenţei sociale.............................................................................20
2.2. RECAPITULARE............................................................................................................21
2.3 APLICAŢII PRACTICE......................................................................................................23
CAPITOLUL 3.
NEVOI SI RESURSE ÎN ASISTENŢA SOCIALĂ......................................................25
3.1 NEVOI - DEFINIŢIE ŞI CLASIFICARE...................................................................................25
3.2 RELAŢIA NEVOI-RESURSE...............................................................................................25
3.3 APLICAŢII PRACTICE......................................................................................................27
CAPITOLUL 4. ASISTENŢA SOCIALĂ DIN PUNCT DE VEDERE ISTORIC....29
.......................................................................................................................................29
4.1. APARIŢIA ASISTENŢEI SOCIALE. CUM A DEVENIT ASISTENŢA SOCIALĂ O PROFESIE?.................29
CAPITOLUL 5. RELAŢIA DE ASISTENŢA SOCIALĂ........................................33
5.1. ASPECTE GENERALE.....................................................................................................33
5.2 DEFINIREA ŞI PREZENTAREA ATRIBUTELOR RELAŢIEI PROFESIONALE.......................................38
5.3. DEZVOLTAREA RELAŢIONĂRII PROFESIONALE...................................................................42
6.2. MODELELE TEORETICE ŞI ROLURILE LOR..........................................................................47
HARTA ECO.................................................................................................................51
DE CE ESTE UN INSTRUMENT UTIL?.....................................................................52

3
ORGANIZEAZĂ O MULŢIME DE INFORMAŢII ALE TRECUTULUI
CLIENTULUI (CAZIERUL).........................................................................................52

TEORIA CENTRĂRII PE CLIENT.............................................................................58


7.1. ROLUL VALORILOR ÎN ASISTENŢA SOCIALĂ.......................................................................61
7.2 DEONTOLOGIA MUNCII DE ASISTENŢĂ SOCIALĂ...................................................................63
7.3. CODUL DEONTOLOGIC AL ASISTENŢEI SOCIALE..................................................................64
7.4. TEMELE MAJORE DE CONFRUNTARE ETICĂ........................................................................68
7.5 RELAŢIA VALORI-ETICĂ PROFESIONALĂ.............................................................................73
7.6. RECAPITULARE............................................................................................................74
7.7 APLICAŢII PRACTICE:....................................................................................................75
7.7.1 Exerciţii pentru identificarea valorilor în cazurile asistate.............................75
7.7.2 Identificarea propriilor valori - Aplicaţie practică..........................................75
7.7.3 Aplicaţii practice - Contradicţia dintre propriile valori, valorile organizaţiei
şi codul deontologic...................................................................................................77
1. FAZA INTRODUCTIVĂ, DE EXPLORARE A SITUAŢIEI PROBLEMĂ ŞI A PERSONALITĂŢII ASISTATULUI. .80
2. FAZA REALIZĂRII SCHIMBĂRILOR.......................................................................................80
3. FINALIZAREA ŞI EVALUAREA PROCESULUI DE ASISTENŢĂ SOCIALĂ (EVALUAREA FINALĂ).............81

4
Programa analitică

Obiectivele cursului

La absolvirea cursului studenţii vor putea demonstra


următoarele:
- S-au familiarizat cu valorile şi specificul activităţilor de
ajutor în favoarea individului.
- Inţeleg şi respectă determinările culturale şi îşi
proiectează analiza şI intervenţia respectând valorile
individului.
- Analizează sistemul de asistenţă socială din perspectiva
nevoilor clienţilor

Temele abordate
Evolutia formelor şi a concepţiilor privind ajutorul acordat
indivizilor. Definitia si obiectivele asisentei sociale. Nevoile
persoanelor asistate. Principiile şi valorile intervenţiilor în
favoarea indivizilor. Relaţia dintre valorile individuale şi
cele profesionale, identificarea propriilor valori.

Sarcinile cursantului:
1. rezolvarea tuturor exerciţiilor din manual
2. consultarea bibliografiei
3. prezentarea a două din cinci teme posibile (prezentate mai jos) sub formă de lucrări
individuale:
 un interviu cu o persoană despre formele de asistenţă socială din perioada comunistă sau
dinaninte de această perioadă. Se va transcrie interviul şi se vor analiza principalele idei
privind existenţa sau inexistenţa formelor organizate sau informale de ajutor. Se va finaliza
cu propriile informaţii
 definiţia asistenţei sociale, obiectivele şi rolul ei în societate- cu folosirea bibliografiei
conform criteriilor ştiinţifice şi cu observaţii personale
 relaţia dintre nevoi şi drepturi în asistenţa socială - cu folosirea bibliografiei conform
criteriilor ştiinţifice şi cu observaţii personale
 relaţia dintre sociologie, psihologie, antropologie şi asistenţă socială - cu folosirea
bibliografiei conform criteriilor ştiinţifice şi cu observaţii personale
 valorile şi principiile etice ale asistenţei sociale- cu folosirea bibliografiei conform criteriilor
ştiinţifice şi cu observaţii personale

Formele de evaluare:
- Două teme predate sub formă de eseuri sau scurte referate (2-4 pagini), din
care să reiasă prelucrarea bibliografiei recomandate 20% din notă
- Teme pe parcursul semestrului 30%
- Evaluare prin test grilă 50%

5
Bibliografie

Alexiu, M. (2003): Valori şi faze ale acţiunii sociale, In : Neamţu, G (coord.). Tratat de
asistenţă socială, Iaşi: Polirom, p. 319-365
Bocancea, C., Neamţu, G. (1999). Elemente de asistenţă socială. Collegium Polirom, p.
96-126
Buzducea, D. (2005). Aspecte contemporane în asistenţa socială. Collegium Polirom
Coulshead. V. (1993). Practica asistenţei sociale. Bucureşti: Editura Alternative
Hurubean, A.: Construcţia metodologică a asistenţei sociale, In : Neamţu, G
(coord.). Tratat de asistenţă socială, Iaşi: Polirom, p. 278-317
Howe, D. (2000) Introducere in teoria asistentei sociale, Bucureşti: Editura Alternative
Neamţu, G. (2003). Introducere în teoria asistenţei sociale In: Neamţu, G (coord.). Tratat
de asistenţă socială, Iaşi: Polirom, p. 25-56
Pop, L. coord. (2002) Dicţionar de politici sociale, Bucureşti: Expert.
Roth-Szamoskozi, M (2003) Perspective teoretice şi practice ale asistenţei sociale, Cluj,
Presa Universitară Clujeană. p. 11-138
Zamfir, E. (2002) De la teorie la acţiune socială, imperativ al unei societăţi incluzive, în
Revista de Asistenţă Socială, nr.6-2002.
Zamfir, E. (2003) O nouă filosofie a sistemului serviciilor de asistenţă socială în Revista
de Asistenţă Socială, nr.1-2003.

Bibliografie opţională (biblioteca Facultăţii de sociologie şi


asistenţă socială):
Miftode, N. (1999). Fundamente ale asistenţei sociale, Iaşi: Editura Eminescu
Egan, G., (1994), The Skilled Helper, Pacific Grove, California
Barker, R.L. (1988). Social Work Dictionary, NASW Inc.
Brill, N. (1990). Working with People, Longman, Forth Edition
Compton, B.R., Gallaway B. (1989). Social Work Processes, Wadsworth Inc.
Culley, S., (1991), Integrative counselling skills in action, Ed Sage Publications
De Robertis, C., (1998), Methodologie de l’intervention en travail social,
Editions Bayard, Paris
De Robertis, C., (1998), Le contract en travail social, Editions Bayard, Paris
Hoffman, K.S.& Salle, A.S. (1994). Social Work Practice, Allyn & Bacon.
Ivey, A., (1992), Intensional Interviewing an Counselling, Brooks/Cole, Pacific
Grove
Muchielli, R., (1991), L entretien face a face dans la relation d aide, ESF, Paris
Schulman, L. (1992). The Skills of Helping, Peacock Pb., Third Edition
Turner, F. (1986). Social Work Treatment, Free Press, Third Edition.
th
Edwards, R. (Ed.) (1995). The Encyclopedia of Social Work (19 Edition). NASW Press

6
INTRODUCERE
Asistenţa socială are ca aspiraţie realizarea unei societăţi nu numai prospere, dar şi
înalt incluzive pentru toţi cetăţenii ei, aceasta referindu-se şi la cei care, din motive
subiective sau obiective, se află în poziţii sociale marginale. Intr-o societate modernă,
democratică, asistenţa socială este o necesitate a întregii societăţi, dar şi un drept cetăţenesc.
Astăzi, în România, ea este pe cale de a dobândi teren. Pentru toţi cetăţenii României, dar în
principal pentru cei implicaţi în organizarea, planificarea şi practica protecţiei sociale este
foarte important să se clarifice: pentru ca un stat să fie într-adevăr democratic, munca de
asistenţă socială – bazată pe o legislaţie şi o reţea de servicii specifice şi desfăşurată în
conformitate cu criterii profesionale certe – este în aceeaşi măsură o condiţie esenţială a
democraţiei ca şi economia de piaţă liberă sau sistemul alegerilor parlamentare. Aceasta
deoarece, în lipsa unui ajutor adecvat, cei care nu rezistă la competiţia specifică economiei
de piaţă şi care pot ajunge atât de numeroşi încât să cuprindă pături largi de populaţie, la
un moment dat, prin mişcări sociale, ar putea dezechilibra un sistem social lipsit de
mecanismele reechilibratoare ale asistenţei sociale. Menirea asistenţei sociale este de a
asigura accesul acelor persoane care nu se pot adapta prin forţe proprii la societatea în care
trăiesc, cei care nu se pot bucura de drepturile elementare şi fundamentale: cel de a beneficia
de alimentaţie corespunzătoare, de un adăpost decent, de servicii de îngrijire a sănătăţii,
igienă, educaţie, de o sursă stabilă de venit şi de posibilităţi de autorealizare.
Ansamblul măsurilor legislative şi administrative, al serviciilor prin care se
reglementează modalităţile de sprijin oferite cetăţenilor cu resurse insuficiente constituie
în mod tradiţional protecţia socială. Opţiunile politice decise de forurile decizionale,
aflate la baza ansamblului de măsuri de protecţie socială dintr-o ţară şi care
reglementează formele de ajutor la care au dreptul cetăţenii ei (pensii, ajutoare sociale în
caz de şomaj, pentru familii numeroase, în caz de deces al unui părinte, pentru persoanele
cu handicap, cele ocazionale, alocaţiile pentru copii etc.) constituie politicile sociale.
Procesul propriu-zis prin care cetăţenii beneficiază de măsurile de protecţie socială
şi de ajutor profesionist în vederea satisfacerii trebuinţelor lor şi a unei bune integrări în
societate, constituie asistenţa socială. Altfel spus, ansamblul activităţilor profesionale prin
care persoanele pot beneficia de procesul de asistare în vederea rezolvării sau ameliorării
situaţiei lor este procesul de asistenţă socială.
In aceşti ani "de tranziţie", specifici tuturor ţărilor Europei răsăritene, aria problemelor
sociale s-a amplificat. Dacă nu vrem să trăim într-o societate sfâşiată de tulburări sociale ale
căror cauze sunt legate de probleme ca, de exemplu, sărăcia, delicvenţa, intoleranţa,
alcoolismul, abuzul de droguri, disperarea, chiar tragedia personală a şomerilor care sunt
lipsiţi de posibilitatea de a-şi dovedi puterea de muncă, a familiilor care eventual sunt în curs
de dezorganizare, a copiilor care cresc pe străzi sau sunt abandonaţi în case de copii, a
bătrânilor fără suport, ajunşi cerşetori ai milei publice, atunci pe planul socialului trebuie să
se facă simţită asistenta socială. Se cere să se dezvolte o politică socială atentă la
problematica umană, principială şi bine reglementată legal, iar instituţiile sociale menite să
răspundă nevoilor umane vor trebui să fie sensibile şi responsabile în abordarea problemelor
sociale, în satisfacerea nevoilor clienţilor lor. Practicienii din acest domeniu urmează să
înţeleagă că funcţia lor e justificată doar dacă vine în sprijinul celor asistaţi, dacă serveşte
bunăstarea beneficiarilor.

7
Asistenţa socială exprimă orientarea politicilor publice către cetăţenii vulnerabili ai
unei societăţi. Investiţia oricărei forme de guvernământ în sistemul de protecţie socială şi în
serviciile sociale este importantă pentru a ne asigura că problemele sociale existente
(şomajul, sărăcia unei mase largi a populaţiei, excluziunea socială, abandonul copiilor) nu
vor avea consecinţe din ce în ce mai grave asupra unor pături din ce în ce mai largi ale
populaţiei. Problemele menţionate atrag după sine altele, care nu afectează doar persoanele
cu dificultăţi de adaptare socială, ci şi pe membrii familiei lor, precum şi comunitatea mai
largă. Probleme ca neglijarea sau chiar abandonul unor copii, sau a persoanelor vârstnice şi a
celor cu handicap din familie, delicvenţa, şomajul, pierderea domiciliului şi altele există în
toate ţările lumii, există însă deosebiri între ţări în privinţa proporţiei acestora ca fenomene
sociale, precum şi al felului în care ele sunt tratate.
Ca în toate ţările lumii, sărăcia a existat întotdeauna în România. Insă în ultimii 40 de
ani de dictatură, existenţa acestui fenomen şi implicaţiile sale nu au fost recunoscute, iar
consecinţele sale au fost ignorate. Astăzi, sărăcia este recunoscută ca fenomen social, fără să
fim încă pe deplin conştienţi de extinderea ei, de gravitatea ei, de implicaţiile sale şi, mai
ales, de modalităţile de a depăşi această stare. Piaţa liberă conţine elementele progresului, ea
dă speranţa evoluţiei social-economice, dar este – totodată – şi izvorul unor noi probleme
sociale. In plus, sărăcia nu este singurul aspect care necesită o intervenţie reparatorie. Există
multe categorii de persoane, de diferite vârste, dintre cele care fac parte din etniile
minoritare, cu o stare precară de sănătate fizică sau mentală, cu nivel scăzut de inteligenţă,
de orientare homosexuală şi altele, care sunt mai mult sau mai puţin marginalizate în
societăţile de piaţă bazate pe competenţe şi pe competiţie pentru locurile de muncă şi
poziţiile sociale avantajoase. Astfel de persoane, care nu pot concura pe piaţa muncii, dar
nici măcar pe cea a calificării profesionale, au nevoie de solidaritatea majorităţii, adică a
acelora care se pot bucura de avantajele societăţii moderne, de drepturile garantate de
societăţile democratice.
În societatea actuală, problematica fundamentală căreia trebuie să-i răspundă asistenţa
socială este conceptualizată generic prin termenul de excluziune socială a celor care nu
ajung la resurse suficiente necesare unei supravieţuiri decente. Termenul de excluziune
desemnează limitarea sau pierderea posibilităţilor de a lua parte la o viaţă socială şi
comunitară normală, la nivel de egalitate cu ceilalţi, datorată unor bariere sociale,
discriminatorii. "De aproximativ 15 ani, în Uniunea Europeană a apărut un nou concept, şi
anume cel de excluziune socială... Segmente importante ale populaţiei riscă, datorită unor
complex de factori economici şi sociali adverşi, să fie împinse la marginea societăţii, să fie
caracterizate prin limitarea cronică a accesului la oportunităţile pe care societatea le-a creat
pentru majoritatea membrilor ei. Obiectivul central al politicii sociale nu mai este simpla
ajutare a celor săraci, ci o reinserţie a persoanelor excluse de la o viaţă socială normală,
caracterizată prin oportunităţile societăţii moderne... Pentru a combate excluziunea socială
nu este suficient doar suportul financiar, ci trebuie dezvoltat un larg complex de forme de
suport pentru a evita excluziunea şi pentru a recupera social persoanele împinse la marginea
societăţii (C. Zamfir, 2002, p.24). În România are loc actualmente un proces de construire a
unui sistem şi a unei reţele de servicii de protecţie socială, a cărei utilizare urmează să
devină un drept cetăţenesc. Acest sistem va trebui să ofere indivizilor şi grupurilor cu situaţii
dificile dreptul la asistenţa socială adecvată, la un ajutor care să nu fie umilitor, ci unul care
respectă demnitatea individuală, care să fie oferit sistematic şi care să ţină seama de valorile
umane esenţiale.

8
Va trebui îmbunătăţită şi mult înnoită reţeaua de asistenţa socială care, deocamdată,
funcţionează ca un colac de salvare cu arie mică de cuprindere (cămine temporare, cantine
gratuite, centre de minori, azile, ajutoare băneşti), cu valoare de remediere a disfuncţiilor
din sfera socială. Reţeaua de servicii va urma să se lărgească în continuare, în direcţia
serviciilor cu caracter preventiv. Acestea din urmă vor fi ţintite către categoriile de
populaţie cu risc crescut şi vor avea ca scop preîntâmpinarea sau scăderea frecvenţei unor
probleme sociale specifice. Dezvoltarea unei reţele preventive este un domeniu modern al
asistenţei sociale de pretutindeni, care începe sa se impună şi în ţările Europei răsăritene.
Relaţia de asistare a unei persoane aflate în dificultate nu poate fi înţeleasă doar ca un
act administrativ momentan, situaţional. Munca prin care un asistent social oferă asistenţă
indivizilor cu probleme este un proces complex în care construirea unei relaţii de durată
între asistentul social şi asistat este bazată pe încredere şi pe speranţa de depăşire a
dificultăţilor.

Bibliografie.
Zamfir C. (2002) Excluziunea şi incluziunea socială, concepte cheie ale politicilor
sociale. Interviu realizat de S. Preda în Revista de Asistenţă Socială 6, pag. 23-26.

9
Recomandări pentru o participare efectivă la formarea proprie
Formarea profesională presupune în mod obligatoriu studiu individual şi disponibilitate
spre autoformare, pe lângă cunoştinţele şi deprinderile dobândite în cadrul cursurilor şi
seminariilor de formare/perfecţionare profesională. Pentru o participare efectvă la
autoformarea dumneavoastră vă sugerăm câteva sfaturi:
∗ Când aveţi o întrebare, puneţi-o!
∗ Nu vă simţiţi stingheriţi să oferiţi exemple!
∗ Cereţi un exemplu dacă nu vă este clară o problemă!
∗ Căutaţi modalităţile prin care puteţi aplica în munca dvs. cunoştinţele teoretice şi
deprinderile practice discutate şi exersate în cadrul seminariilor/aplicaţiilor practice!
∗ Fiţi sceptici - nu acceptaţi toate lucrurile pe care le auziţi!
∗ Nu încercaţi să dezvoltaţi o problemă numai pentru a-i dovedi persoanei care conduce
seminarul că nu are toate răspunsurile! Nu le are!
∗ Nu vă imaginaţi că toate subiectele sau temele prezentate vor fi în egală măsură
relevante pentru formarea dvs. practică!
∗ Nu vă mulţumiţi cu informaţiile şi sugestiile primite la seminarii sau cursuri!
∗ Citiţi bibliografie suplimentară şi fiţi şi autodidacţi! Asistenţa socială este un domeniu
care cere creativitate şi perfecţionare continuă!

 Observaţie:
La sfârşitul fiecărui ciclu de exerciţii vă rugăm să completaţi fişa de evaluare a
activităţii!

Scopul evaluării:
Sistematizarea informaţiilor obţinute
Relevarea importanţei acestor informaţii pentru formarea profesională
Exersarea abilităţii proprii privind expunerea punctului de vedere şi a deprinderii de a
emite sugestii în scopul perfecţionării profesionale

10
FIŞĂ PENTRU EVALUARE

1. Consider că subiectul activităţii de astăzi

este 
necesar pentru că ...............................................
nu este 

2. Activitatea de astăzi

mi-a fost 
utilă pentru că ...........................................................
nu mi-a fost 

3. După această activitate sunt:


a). mulţumit
b). indiferent
c). nemulţumit
d). altele

4. Sugestii şi observaţii personale..................................................................

11
Capitolul 1.
Experienţa şi competenţa profesională

Atunci când întrebi un profesionist “plin de experienţă” despre modul în care surprinde
esenţa din complexitatea situaţiilor cu care se confruntă, el invocă o deprindere care ar fi
rezultatul acumulărilor experienţelor personale foarte diferite, care nu au generat o reţetă
în sens strict, dar care i-au permis conturarea unei atitudini particulare în sfera
intervenţiei. Dacă se pun întrebări asupra condiţiilor auto-formării, profesionistul
povesteşte despre cazuri.

O existenţă profesională activă, creatoare de experienţă, nu este însă o succesiune de


cazuri, o serie de experienţe de viaţă în care fiecare profesionist ori aspirant este personal
implicat, ci presupune obligatoriu reflectarea la aceste experienţe, raportarea la modelele
generale, teoretice.

Debutantul care se plânge că îi lipseşte experienţa, sau cel căruia i se reproşează lipsa
experienţei poate avea, şi în general are, cunoştinţe remarcabile dobândite pe parcursul
anilor de studiu, se poate simţi stângaci, neîndemânatic sau îngrijorat în faţa cazurilor
care i se prezintă.

Între debutanţi şi profesionişti, în funcţie de experienţa profesională se constată diferenţe


în modul de a percepe situaţiile problematice, în ceea ce priveşte calitatea
conceptualizării, în înţelegerea problemei actuale a clientului, în rapiditatea luării
deciziilor. Vom prezenta pe scurt aceste diferenţe, urmând ca aplicaţiile practice pe care
le propunem în acest volum să ajute studenţii/cursanţii în formarea profesională, dar şi în
procesul de autocunoaştere şi să-i ghideze în a reflecta asupra muncii lor profesionale.

Exerciţiu: Vă invităm să vă formulaţi părerea asupra modului în care debutanţii şi


persoanele cu experienţă percep situaţiile de criză ale beneficiarilor

Debutanţii nu percep situaţia în amploarea sa; aspecte importante ale problemei le


scapă sau nu le sesizează; ei percep unele detalii în ordinea apariţiei lor şi în funcţie de
succesiunea lor în timp. Din această cauză, ei nu reuşeşc să situeze un aspect sau o
anumită circumstanţă în raport cu alte date ale ale cazului problemă şi se pierd în detalii
sau într-un anumit detaliu.

Persoana cu experienţă este capabilă să perceapă situaţia în ansamblul ei; numărul


aspectelor sesizate de ea este mai mare, suprafaţa percepută a problemei creşte pe
măsură ce el se ocupă de caz. Experienţa crescută, percepţia extinsă se răsfrânge şi
asupra aspectelor mai puţin vizibile ale problemei, asupra elementelor despre care încă
nu are informaţii, şi deci, asupra cărora “ar trebui să se informeze” înainte de a avea o
idee clară asupra ansamblului problematic.

12
1.1. Inteligenţa situaţională

O diferenţă importantă între cele două categorii – debutant şi profesionist – pe care le


comparăm este reperabilă la nivelul a ceea ce s-ar putea numi “inteligenţa situaţională”
(Mucchielli, R., 1991). Ea nu se referă la vreo diferenţă de nivel intelectual, ci la faptul că
se poate spune că poţi fi “nepriceput” în faţa unei probleme practice, sau dimpotrivă
foarte “versat” în rezolvarea unui anume tip de problemă. Această “inteligenţă
situaţională” este explicitată de Mucchielli, R. (1991) cu ajutorul a patru noţiuni
complementare: sesizarea esenţialului, înţelegerea sistemului, simplificarea problematicii
complexe şi detaşarea în raport cu implicarea afectivă.

1. Sesizarea esenţialului
Debutantul este întotdeauna expus la posibilitatea confundării aspectelor anexe ale unei
probleme cu cele esenţiale, respectiv a fortuitului cu semnificativul. Orice situaţie
profesională concretă comportă un punct nodal, sau o linie directoare principală, din care
se desprind sau dobândesc sens toate celelate elemente dependente. Diferenţa apare
atunci când se cere debutantului să rezume într-o idee clară situaţia, sau altfel spus, să o
definească. După debutat, conceptualizarea este dificilă. Valoarea conceptualizării, sau
formularea ideii care rezumă şi defineşte cunoaşterea problemei, implică în mod necesar
intuirea esenţialului.

2. Înţelegerea sistemului
Acolo unde debutantul vede o aglomerare de fapte, un amalgam de date, o suită
imprevizibilă de evenimente sau aspecte, persoana cu experienţă sesizează un raport care
se organizează într-o configuraţie nu întâmplătoare. Profesionistul sesizează principiul
organizării datelor, aspectelor, evenimentelor, înţelege structura semnificaţiei
ansamblului pe care-l examinează.

3. Simplificarea problematicii complexe


În măsura în care debutantul preia un aspect pentru explicarea ansamblului, accesoriul ca
esenţial, el simplifică prin “amputare” situaţia problematică. În măsura în care el rezumă
în felul său, înşelându-se asupra faptelor semnificative dominante, el simplifică
distorsionând sau interpretând. Pot fi menţionate şi alte aspecte care constituie
simplificarea reală: cele care separă structura şi esenţialul, care abstractizează datele
culese sau informaţiile obţinute, matricea autentică a situaţiei problematice.

4. Detaşarea în raport cu implicarea afectivă


O sursă de subiectivitate asupra căreia orice persoană aflată în formare profesională îşi
pune întrebări este reprezentată de modalitatea de realizare optimă a detaşării afective în
raport cu situaţia problematică sau cu clientul asistat. Adesea studenţii în cursul
seminarilor întreabă “Cum să fac ca exemplul pe care l-ţi prezentat să nu devină sau să nu
se suprapună peste experienţa pe care eu am avut-o într-o situaţie similară?”.
Debutantul percepe situaţiile profesionale concrete cu care este lucrează mai ales prin
raportare la experienţele afective personale, credinţele sau opiniile sale, valorile
personale. El este egocentrist fără să o ştie şi propriile sale sentimente sunt trezite de în
caz contrar, ar fi percepută în mod obiectiv.

13
Situaţia problematică prin ea însăşi este plină de semnificaţii personale: debutantul se
gândeşte la ceea ce se va spune despre el, la riscul eşecului, la cariera sa, aptitudinile sale,
cunoştinţele sale, altfel spus la “pot eu să rezolv cazul, singur, pe baza a ceea ce am
învăţat?”. El nu are încă libertatea dată de detaşarea necesară pentru obiectivitate,
posibilitatea de a se vedea în raport cu faptele altora şi nu în raport cu elementele sinelui.

1.2. Diferenţe în înţelegerea problemelor sociale

Altă categorie a diferenţelor dintre un debutant şi un profesionist este cea care se referă la
înţelerea problemei. Unii afirmă că o mai bună conceptualizare la specialiştii cu
experienţă este însoţită de o mai bună înţelegere a problemei actuale în contextul său
propriu, a unicităţii sale, a caracteristicilor sale particulare. De fapt, debutantul face apel
cel mai adesea la cunoştinţele teoretice generale sau principii deja cunoscute pentru a
înţelege o problemă a unui client. În virtutea experienţei profesionale, asistentul social
nu va reţine multitudinea ideilor vehiculate prin relatarea de către client a tuturor faptelor,
ci are deja deprinderea diagnosticării cazurilor. Referirea la experienţa anterioară se face,
la debutant, fie prin referirea la existenţa personală afectivă, fie prin apelul la cunoştinţele
teoretice dobândite. Pentru persoana cu experienţă înţelegerea situaţiei se face în urma
unei decantări lente a celor deja povestite de către client, ceea ce îi dă acestuia senzaţia
de familiaritate cu acel gen de situaţie problematică, şi ca atare o mai mică îngrijorare
privind competenţele sale în rezolvarea cazului.

1.3. Diferenţe între calitatea şi rapiditatea deciziei

Este evident că o mai bună sesizare a esenţialului din ansamblul datelor observabile va fi
însoţită de siguranţa şi promptitudinea acţională atunci când situaţia cere o decizie şi un
răspuns. Confuzia perceptivă, incertitudinea interioară, îndoiala de forţele proprii, greşita
definire şi implicit abordare a problemei, sunt în detrimentul celui care urmează a rezolva
o anumită situaţie problematică. Debutantul va avea deci în mod natural tendinţa de a
recurge la soluţionarea tuturor faptelor, la apelul la reţete de răspuns, la soluţii general
valabile, îşi va pune în acţiune cunoştinţele anterior dobândite, tehnice sau administrative,
etc. care, uneori, vor acţiona ca mecanisme obstructive în rezolvarea cazurilor.

“Dobândirea experienţei” în asistenţa socială va însemna nu numai acumularea


cunoştinţelor teoretice şi a orelor de experienţă practică, absolut necesare de altfel
oricărei formări, nici numai construirea unor principii intangibile de acţiune, ci şi
reflectarea la modalităţile proprii sau ale altora de depăşire a unor situaţii problematice.
Această deprindere de reflexie la problemele vieţii sociale va contribui la înţelegerea
problemelor altora şi la formarea capacităţii de decizie atât de importantă în asistenţa
socială.

Bibliografie
Mucchielli, R. (1991) L’entratien face a face dans la relation d’aide. Paris: ESF.

14
Capitolul 2.
ASISTENŢA SOCIALĂ – CADRUL GENERAL

2.1 Repere definitorii

2.1.1 Definiţie şi obiective ale asistenţei sociale

Cum am arătat, asistenţa socială funcţională este una dintre condiţiile bunului
mers al unei societăţi democratice, dat fiind că ea desemnează un ansamblu de instituţii,
programe, măsuri, activităţi profesionalizate, servicii specializate de protejare a
persoanelor, grupurilor, comunităţilor cu probleme speciale, aflate temporar în
dificultate, care, datorită unor motive de natură economică, socio-culturală, biologică
sau psihologică, mu au, prin mijloace şi eforturi proprii, posibilitatea de a conduce un
mod de viaţă decent.
Urmând definiţia Asociaţiei Naţionale Americane a practicienilor din domeniul
muncii sociale, despre asistenţa socială putem spune că este o activitate profesională
orientată spre oferirea de ajutor oamenilor – consideraţi ca indivizi, ca membrii de familie
sau de grup şi ca membri ai unor comunităţi – în vederea creşterii şi/sau refacerii
capacităţii lor de funcţionare socială şi a obţinerii resurselor care să le asigure o viaţă
trăită cu demnitate în cadrul social dat.
Din cele afirmate reiese că asistenţa socială promovează sau reface o interacţiune
reciproc benefică între indivizi şi societate, în vederea ridicării calităţii vieţii sociale, atât
la nivel individual şi familial, cât şi la nivel de grup şi comunitar (Hepworth şi Larsen,
1993). Reciprocitatea legăturilor interpersonale este una din caracteristicile asistenţei
sociale, dat fiind că ceea ce încearcă ea să facă este să includă pe cei aflaţi la marginea
societăţii prin practici care le asigură îngrijire, dobândirea unor bunuri ncesare şi
împărtăşirea sentimentelor (B. Jordan, 1997).
Indiferent de cauzalitatea care a determinat dificultăţile de integrare ale unor
persoane, mediul fizic, relaţional şi organizaţional este cel care oferă oportunităţi şi
resurse pentru realizarea potenţialităţilor şi aspiraţiilor lor. Tot mediul social, cu marea sa
diversitate culturală este cadrul de intervenţie pentru asistentul social care oferă sprijin
pentru satisfacerea nevoilor umane, pentru înlăturarea distresului şi reducerea situaţiilor
dificile.
Indivizii trebuie sa contribuie şi ei, cât mai eficient posibil, la propria lor bunăstare,
precum şi la bunăstarea celorlalţi din mediul lor apropiat şi – prin extindere – la
bunăstarea generală a societăţii. Toate tranzacţiile specifice asistenţei sociale (folosim
termenul de tranzacţii deoarece în acest domeniu munca profesionistului se bazează pe
contracte de parteneriat cu asistaţii) trebuie să conducă la creşterea demnităţii, a
individualităţii şi a capacităţii de autodeterminare a asistaţilor. Asistenţa socială este o
formă de redistribuire a bunurilor, de solidaritate şi echitate socială. Totodată, prin scopul
ei de a restabili legăturile reciproce benefice dintre persoanele defavorizate şi societate,
ea întăreşte sistemul social existent, menţinând de fapt inegalităţile. Ambele aceste laturi
sunt permanent prezente în asistenţa socială, dar – în diferitele tipuri de practici – latura
de remediere a inegalităţilor şi cea de menţinere a ordinii de drept dobândesc ponderi
diferite.

15
Persoane defavorizate = persoane care prin statutul lor social, datorat stării
sănătăţii sau a celei familiale, nu se pot bucura de drepturile şi beneficiile pe care
societatea le asigură majorităţii membrilor săi.

Persoane marginalizate = persoane care în urma discriminării sociale sau a lipsei


de solidaritate a majorităţii nu sunt integrate în fluxul social al producerii şi
repartizării veniturilor, bunurilor şi serviciilor.
Cele două concepte au un conţinut similar, referindu-se la relaţia dintre societate
şi persoanele care din motive diverse, de natură subiectivă sau obiectivă, nu pot să
se bucure de drepturile şi beneficiile asigurate de societate membrilor ei, sunt
excluse din anumite puncte de vedere de la punerea în practică a drepturilor
cetăţeneşti.

2.1.2 Misiunea şi obiectivele profesiei de asistenţă socială

Misiunea asistenţei sociale este de a interveni în favoarea persoanelor defavorizate,


marginalizate sau cu risc de excluziune socială, prin oferirea de sprijin pentru obţinerea
condiţiilor unei vieţi decente şi prin susţinerea dezvoltării propriilor lor capacităţi şi
competenţe, în vederea integrării lor sociale corespunzătoare. Pentru a explica rolul şi
locul asistenţei sociale în societate, B. Jordan (1997) reia o idee clasică, după care
asistenţa socială este un ansamblu de măsuri prin care societatea încearcă să se proteje pe
sine însăşi de membrii ei vulnerabili şi, totodată, să-i compenseze pe aceştia din urmă
pentru consecinţele negative ale economiei de piaţă. Necesitatea misiunii specifice
asistenţei sociale apare acolo şi atunci, unde comunităţile încep să-şi conştientizeze
nevoile celor marginali şi consecinţele individuale şi sociale ale marginalităţii şi
marginalizării.

Obiectivele specifice ale asistenţei sociale sunt:


a. Ajută oamenii să-şi îmbunătăţească competenţele şi capacitatea de a-
şi rezolva propriile probleme. Asistenţa socială poate acţiona la nivelul
indivizilor prin ajutorul oferit oamenilor pentru a-şi vedea problemele dintr-o
nouă perspectivă; pentru a lua în considerare diferite alternative, pentru a-şi
mobiliza resursele latente proprii, a-şi mări capacitatea de autocunoaştere.
b. Asistenţa socială are menirea de a ajuta oamenii să obţină resursele
materiale necesare asigurării unei calităţi a vieţii la un nivel decent,
facilitând accesul spre serviciile sociale adecvate, în cadrul legal oferit de
politicile sociale ale ţării. Asigurarea nevoilor primare ale oamenilor este şi
va fi şi în viitor unul din raţiunile de a exista ale asistenţei sociale. Pentru a-şi
putea îndeplini această menire, asistenţa socială trebuie să întreţină servicii
precum cantinele sociale, locuinţe sociale, ajutoare materiale, fonduri pentru
alimente şi îmbrăcăminte, adăposturi pentru cei fără adăpost sau pentru
victimele violenţei sau a dezastrelor naturale de orice fel.
c. Asistenţa socială stimulează organizaţiile şi instituţiile în oferirea
unor servicii adecvate nevoilor indivizilor, familiilor, grupurilor care
recurg la ajutor. Este menirea asistenţei sociale să sensibilizeze diferitele

16
organizaţii şi servicii la nevoile celor mai puţin integraţi în comunitate.
Sensibilizarea serviciilor şi a organizaţiilor la nevoile oamenilor va trebui să
cuprindă şi conştientizarea acestora faţă de nevoile culturale, lingvistice ale
populaţiei (minoritare) care recurge la ajutor.
d. Dacă asistentul social îşi fixează drept scop să acorde ajutor unui individ,
unei familii sau unui grup, conform cunoştinţelor din teoria ecologică, el va
trebui să urmărească îmbunătăţirea relaţiilor acestuia (acestora) cu
celelalte subsisteme şi sisteme de care depinde integrarea sa (lor) socială.
Facilitarea interacţiunilor dintre indivizi şi celelalte persoane care trăiesc în
mediul din care face parte individul va contribui la o mai bună adaptare a
indivizilor la cerinţele mediului social şi va spori şansele dezvoltării
autonomiei clienţilor.
e. Un alt obiectiv al asistenţei sociale este influenţarea relaţiilor dintre
diferitele instituţii şi organizaţii implicate în activităţi de asistare, în sensul
unei mai bune colaborări dintre ele în favoarea clienţilor. Ne referim aici la
un rol important al asistenţei sociale, anume la rolul de coordonare şi mediere
a activităţilor de ajutor care ajung la clienţi şi la familiile lor de la diferitele
paliere. In lipsa unei astfel de coordonări se pot risipi eforturi care ar putea fi
utilizate mai eficient sau clientul se poate găsi în imposibilitatea de a se folosi
simultan de diferitele resurse.
f. Influenţarea politicilor sociale pentru favorizarea apariţiei acelor legi
sau măsuri care să conducă la un mai mare grad de echitate socială a
cetăţenilor şi să asigure o calitate mai bună a vieţii categoriilor defavorizate
de populaţie. Asistenţii sociali sunt adesea implicaţi în activităţi de militare
pentru o legislaţie care să acopere lipsurile constatate în domeniul politicilor
sociale. De exemplu, în perioada celor 14 ani de tranziţie de la dictatura
comunistă la democraţie, profesioniştii din organizaţiile neguvernamentale şi
serviciile sociale publice au militat pentru măsuri legislative în vederea
protejării victimelor violenţei domesticeşi a copiilor supuşi unor rele
tratamente.

2.1.3 Funcţiile asistenţei sociale

Pentru a răspunde misiunii ei de a contribui la integrarea persoanelor defavorizate


în circuitul societal normal, pentru a putea să ia parte la diviziunea muncii şi a veniturilor,
precum şi de a profita de pe urma drepturilor şi beneficiilor sociale, asistenţei sociale îi
revin numeroase funcţii (E. Zamfir, C. Zamfir, 1995):
a. Identificarea segmentului de populaţie care are nevoie de ajutor,
care poate face obiectul activităţii de asistenţă socială; spre exemplu, este
importantă identificarea femeilor victime ale violenţei domestice, pentru a se
organiza servicii adecvate lor, ca adăposturi de urgenţă, consiliere, asistenţă
juridică etc.
b. Păstrarea unor evidenţe privind persoanele asistate şi cele care au
nevoie de activităţi şi servicii de asistenţă socială; de exemplu, persoanele
victime ale violenţei trebuie menţinute în evidenţă, pentru ca în procesul de

17
asistare a lor profesioniştii să poată continua munca începută la o dată
anterioară, să poată asigura continuitatea unei asemenea activităţi.
c. Diagnoza nevoilor şi a problemelor socio-umane cu care persoanele
vulnerabile sau grupurile cu risc se confruntă într-o anume perioadă de timp
şi în condiţiile socio-economice şi culturale date; de exemplu, în comunităţile
sărace, trebuie evaluate atât cele mai acute nevoi ale populaţiei, cât şi
resursele de ajutor existente în acea comunitate.
d. Identificarea unor surse de finanţare a serviciilor şi a programelor de
sprijin pentru categoriile de persoane dezavantajate social. Resursele
financiare provin, în general, fie de la stat, care – conform legislaţiilor
internaţionale şi naţionale din această epocă – are responsabilitatea asigurării
nevoilor de bază ale cetăţenilor ei, fiind un finanţator important al multor
programe şi servicii sociale, fie de la finanţatori privaţi. La rândul lor,
serviciile sunt fie guvernamentale, adică organizate de către autorităţile
statului, fie neguvernamentale, conduse de către organizaţii private,
profesionale sau caritabile, finanţate de obicei prin fonduri rezultate din
diferite tipuri de donaţii. Activitatea specifică de asistenţă socială poate fi
îndeplinită fie de profesionişti, fie de voluntari. Amploarea organizaţiilor
private de asistenţă socială şi a mişcărilor de voluntari exprimă importanţa pe
care societatea civilă o acordă problemelor sociale, felul în care este înţeleasă
solidaritatea societăţii faţă de persoanele aflate la periferia ei.
e. Evaluarea serviciilor şi a programelor sociale, pentru a aduna
informaţii privind eficienţa activităţilor de asistenţă socială. Aceste informaţii
privind succesul programelor pe care le desfăşoară sunt necesare
profesioniştilor atât pentru îmbunătăţirea metodelor şi a stilului lor de lucru,
cât şi pentru asigurarea continuităţii în finanţării acestei activităţi.
f. Atragerea atenţiei societăţii, a forurilor politice, dar şi a celor civice
asupra problemelor celor aflaţi în situaţii de risc. Prin acest rol, asistenţii
sociali contribuie la conştientizarea problemelor sociale. De exemplu,
organizaţiile active în România în ultimii 10-12 ani în domeniul protecţiei
copiilor au atras atenţia membrilor societăţii şi a guvernanţilor asupra
abuzurilor comise împotriva drepturilor copiilor şi necesitatea luării unor
măsuri active pentru apărarea acestora. Acelaşi lucru se poate spune şi despre
organizaţiile active în interesul persoanelor cu handicap, precum şi a celor în
vârstă.
g. Apărarea drepturilor persoanelor marginalizate sau defavorizate şi
promovarea asigurării unor modalităţi concrete de acces la servicii
specializate de protecţie şi asistare (spre exemplu, însoţirea persoanelor adulte
sau a copiilor victime ale violenţei domestice în faţa tribunalului şi susţinerea
cauzei lor prin expertize profesionale).
h. Oferirea de sprijin, de consiliere, prin modalităţi de intervenţie
individuală, de familie sau de grup, în vederea refacerii capacităţilor de
integrare socio-culturală şi economică a persoanelor aflate în situaţii dificile.
i. Dezvoltarea unui program de cercetări ştiinţifice la nivel naţional şi
local privind amploarea şi tipologia problemelor sociale şi a felului în care
aceste probleme sunt percepute în societate.

18
2.1.4. Nivele de intervenţie ale asistenţei sociale

Asistenţa socială îşi abordează problemele la patru nivele:


a. Nivelul individual, al unor persoane de diferite vârste, cum ar fi
şomerii, tinerii sau adulţii delincvenţi şi cei dependenţi de droguri, copiii care
au abandonat şcoala, cei neglijaţi sau supuşi unor abuzuri, cei rămaşi orfani,
daţi în plasament familial sau adoptaţi, persoane cu handicap senzorial, motor
sau psihic, persoane în vârstă, persoane care suferă de boli cronice sau acute
grave, toţi cei care au dificultăţi de adaptare la cerinţele sociale sau au nevoie
de diferite forme de protecţie socială.
b. Nivelul familial, la care persoanele beneficiază de ajutor ca membrii
ai unei familii, nu individual. De exemplu, anumite forme de ajutor financiar
pentru familii sărace se acordă acelora care au un venit mediu pe cap de
familie sub o anumită limită (şi nu în funcţie de criterii individuale cum ar fi
starea de sănătate a părintelui sau a copilului). Alte forme de ajutor familial
tind la restructurarea comunicării dintre membrii familiei, la formarea unor
deprinderi de rezolvare nonviolentă a problemelor din familie etc.
c. Nivelul interpersonal, sau de grup se referă la munca cu grupuri de
persoane având caracteristici şi scopuri comune, fie persoane defavorizate, fie
aflate în situaţii de risc din punctul de vedere al marginalizării, al abuzului de
substanţe, al rămânerii în afara câmpului muncii, al menţinerii sănătăţii etc.
d. Nivelul comunitar abordează problemele sociale cum ar fi lipsa
locurilor de muncă, lipsa resurselor culturale, problemele igienico-sanitare,
conflictele etnice şi altele prin mobilizarea resurselor şi a energiilor
persoanelor din comunitate în jurul unui scop comun.

Munca socială cu indivizii, cea în cadrul sistemului familial, cea cu grupurile şi cea
cu comunităţile îşi are – fiecare – specificul ei teoretic şi propria sa metodologie.

Scopul asistenţei sociale este de a promova şi a reface o interacţiune reciproc


benefică între indivizi şi societate, în vederea ridicării calităţii vieţii sociale, atât la nivel
individual, cât şi la nivel de grup şi/sau comunitate

2.1.5 Domenii ale asistenţei sociale

În funcţie de nivelul la care apare necesitatea intervenţie asistenţei sociale şi de


tipul de probleme exista o serie de domenii dintre care amintim:
- Asistenţa socială acordată individului (suport acordat unei persoane aflată în
dificultate- elev cu rezultate şcolare slabe, adolescentă însărcinată, persoană aflată în
detenţie, etc.)
- Asistenta socială şi munca cu familiile (consiliere în caz de conflict marital, situaţii
de conflict părinţi-copii, etc.)

19
- Asistenţa socială şi protecţia copilului( asistenţa socială a copilului în dificultate -
prevenirea abandonului şi a instituţionalizării copiilor, asistenţa socială în situaţii de
abuz asupra copilului, etc.)
- Asistenţa socială şi vârsta a treia (organizarea activităţilor destinate vârstnicilor
instituţionalizaţi, prevenirea instituţionalizării vârstnicilor, etc.)
- Munca cu diferitele grupuri etnice (programe destinate creşterii ratei de alfabetizare
în comunităţile de romi, etc.)
- Asistenţa socială acordată şomerilor (facilitarea accesului la prestaţiile sociale
cuvenite legal, integrarea şomerilor în programe de conversie profesională, etc.)
- Asistenţa socială şi săracii (facilitarea accesului la prestaţiile sociale cuvenite legal-
venit minim garantat, ajutor pentru încălzire, etc., facilitarea accesului spre instituţii
care oferă suport persoanelor sărace- biserică, organizaţii neguvernamentale, etc.)
- Asistenţa sociala în şcoli (prevenirea absenteismului şi abandonului şcolar)
- Asistenţa socială în sistemul de sănătate (suport acordat bolnavilor care suferă de
afecţiuni terminale- asistenţa socială paleativă, consilierea persoanelor care necesită
asistenţă medicală şi nu cunosc organizarea actualului sistem de asigurări de sănătate,
etc.)

 Observaţie
• Enumerarea nu este exhaustivă

2.1.6 Forme ale asistenţei sociale

Sintetic, se pot descrie trei forme ale asistenţei sociale: asistenţa socială
preventivă, asistenţa socială de recuperare şi promovarea echităţii sociale.

Asistenţa socială preventivă este acea formă care vizează prevederea unor
fenomene sociale care s-ar putea produce în lipsa intervenţiei. Prin urmare, intervenţia în
această formă are loc înainte de a se constata apariţia unor disfuncţii sociale. Se
acţionează de regulă asupra grupurilor vulnerabile. Este cea mai eficientă şi ieftină formă
a asistenţei sociale.
Exemple:
prevenirea abandonului şcolar, prevenirea abandonării copiilor, planning-ul
familial, consilierea maritală, consilierea pre-pensionare, etc.

Asistenţa socială recuperatorie presupune acţiunea de remediere, ameliorare sau


eliminare a variatelor disfuncţii sociale dintre individ şi societate. Altfel spus, vizează
"vindecarea" problemei sociale cu care se confruntă clienţii la un moment dat.
Exemple:
reintegrarea copilului în familia naturală, plasamentul familial, asistenţa socială
paleativă, asistenţa socială a bolnavului psihic, asistenţa socială destinată familiilor
sărace, etc.

Promovarea echităţii sociale este forma asistenţei sociale care se referă la


capacitatea acesteia de a influenţa politicile sociale în sensul facilitării accesului şi
repartizării adecvate a resurselor materiale diferiţilor clienţi.

20
Exemplu:
restrângerea criteriilor de eligibilitate în acordarea unor prestaţii sociale celor aflaţi în
nevoie (şomeri, familii sărace, persoane cu handicap, etc.)

2.2. Recapitulare

Obiectivele specifice ale asistenţei sociale sunt:


1. Ajută oamenii să-şi îmbunătăţească competenţele şi capacitatea de a-şi rezolva
propriile probleme.
2. Ajută oamenii să obţină resurse materiale, facilitând accesul spre servicii sociale
adecvate, în cadrul legal oferit de politicile sociale.
3. Stimulează organizaţiile şi instituţiile în oferirea de servicii adecvate nevoilor
indivizilor, familiilor, grupurilor care recurg la ajutor.
4. Facilitează interacţiunile dintre indivizi si celelalte persoane care trăiesc în mediul din
care face parte individul.
5. Influenţează relaţiile dintre diferite instituţii şi organizaţii în sensul colaborării dintre
ele (activitate de mediere şi coordonare în favoarea clienţilor).
6. Influenţează politicile sociale pentru a favoriza apariţia acelor legi sau măsuri, care să
conducă la un mai mare grad de echitate socială şi să asigure o calitate mai bună a vieţii
categoriilor populaţionale defavorizate.

21
Rolurile profesioniştilor în domeniul asistenţei sociale

Rol Activităţi în cadrul rolurilor


1. Consultant / consilier Contact personal cu indivizii în scopul
pentru persoane rezolvării problemelor şi al obţinerii unor
individuale schimbări în capacitatea individului de a-şi
rezolva problemele.
2. Consiliere maritală şi Contact personal cu două sau mai multe
familială familii în scopul rezolvării problemelor din
cuplu sau familie şi al îmbunătăţirii
comunicării dintre membrii.
3. Munca cu grupurile Munca directă cu clienţii în cadrul unui
grup de clienţi în scopul îmbunătăţirii
competenţelor lor sociale, al unei mai bune
autocunoaşteri şi mobilizării energiilor în
vederea adaptării la cerinţele sociale.
4. Avocat al intereselor Activităţi specifice pentru obţinerea
celor asistaţi (advocacy) beneficiilor ce revin clientului sau
activităţi de lobby în vederea îmbunătăţii
condiţiei sociale ale celor aflaţi în situaţii
defavorizate.
5. Agent de legătură Face legătura între clienţi şi serviciile care
(broker) le oferă acestora resursele necesare.
6. Coordonator/director Desfăşoară o diversitate de activităţi care
de caz (case manager) ajută clienţii să-şi dezvolte competenţele,
făcând legătura între sistemele şi
subsistemele în care e implicat clientul.
7. Cercetător Cercetare privind răspândirea problemelor
sociale, cauzele acestora şi modalităţile
eficiente de intervenţie la nivel de
individ/microgrup/macrogrup.
8. Planificator/director Activităţi specificede scriere de proiecte şi
de program de evaluare a lor în vederea dezvoltării şi
susţinerii resurselor, serviciilor şi
programelor sociale.
Rol Activităţi în cadrul rolurilor
9. Expert, consultant Asigură asistenţă în cazul unor cercetări,
precum şi altor specialişti sau servicii, în
efortul lor de înţelegere şi rezolvare a
problemelor sociale.
10. Ajută la implementarea procedurilor şi
Manager/administrator politicilor de asistenţă socială la nivelul
unor servicii sau organizaţii, la
monitorizarea sau îndrumarea lor.
11. Membru al unei Desfăşoară activităţi în cadrul unei echipe
echipe de profesionişti de profesionişti, prestatori de servicii

22
sociale dintr-o instituţie sau agenţie.
Echipa poate fi intra- sau interdisciplinară,
deci asistentul social va colabora cu
ceilalţi specialişti ai serviciului: asistenţi
sociali, medici, psihologi, sociologi,
asistente şi surori medicale, cadre
didactice etc.
12. Mediator Ajută două sau mai multe părţi implicate
într-un conflict să ajungă la înţelegere,
compromis, rezolvare.
13. Supervizor de Supervizează personalul sau studenţii care
stagiu i-au fost distribuiţi pentru îndrumare
14. Formator/educator/ Instruieşte, formează sau asigură
instructor pregătirea altor prestatori de servicii,
voluntarilor sau chiar a clienţilor
15. Negociator Stabileşte termenii în care un anume
serviciu sau organizaţie poate asigura un
avantaj pentru clienţi.
16. Arbitru Examinează şi evaluează faptele şi ia
decizii în unele situaţii conflictuale.
17. Colectare de Popularizează serviciile sociale pentru a
fonduri aduna fonduri în vederea dezvoltării şi
implementării de programe sau servicii.
18. Relaţii cu publicul Planifică şi desfăşoară activităţile de relaţii
cu publicul în numele agenţiei/ instituţiei/
profesiei

2.3 Aplicaţii practice

Scop:
• Persoanele aflate în formare vor putea conştientiza diversitatea domeniilor
asistenţei sociale,
• exerciţiile vor permite familiarizarea studenţilor cu domeniul asistenţei sociale ca
şi activitate profesională, la diferite nivele de intervenţie.

Sarcini ale cursanţilor:


• citiţi cu atenţie fiecare dintre exerciţiile propuse şi răspundeţi folosindu-vă
cunoştinţele şi imaginaţia.

Exerciţiul 1

Menţionaţi cinci domenii ale asistenţei sociale şi precizaţi nivelul de abordare al


problemelor pentru fiecare nivel.

23
Exerciţiul 2
Exemplificaţi funcţionarea obiectivelor asistenţei sociale pentru un domeniu al asistenţei
sociale la alegere.

Exerciţiul 3
Exemplificaţi asistenţa socială preventivă şi promovarea echităţii sociale.

Exerciţiul 4
Menţionaţi diferenţele dintre cele trei forme de asistenţă socială prezentate.

Bibliografie.

Hepworth D.H. şi Larsen J.A. (1993) Direct Social Work Practice: Theory and Skills.
Pacific Grove, C.A: Brooks/Cole.
Jordan B (1997,98) Social Work and Society in M Davies (ed.) The Blackwell
Companion to Social Work, Oxford: Blackwell Publishing, pag. 8-23.
Zamfir E. Şi Zamfir C. (1995) Politici Sociale. România în context european. Bucureşti,
Ed. Alternative.

24
Capitolul 3.
NEVOI SI RESURSE ÎN ASISTENŢA SOCIALĂ

3.1 Nevoi - definiţie şi clasificare

Potrivit lui Maslow (1971), acţiunile oamenilor au toate drept scop satisfacerea
unor trebuinţe.
Nevoile umane reprezintă anumite trebuinţe care se cer satisfăcute pentru
adaptarea indivizilor la condiţii normale de viaţă.
Trebuinţele sau nevoile umane după Maslow (1971) se prezintă astfel:
• Nevoile de bază, de ordin fiziologic (ele asigurând funcţionarea biologică a
organismului)
• Nevoia de securitate individuală (care se referă la protejarea faţă de forţele exterioare
ostile şi faţă de diferiţi factori de risc.
• Nevoile sociale ( se referă la necesitatea acceptării şi apartenenţei la un grup)
• Nevoia de stimă (dorinţa individului de a-i fi recunoscut statutul pe care îl are sau la
care aspiră.
• Nevoia de autorealizare (constituirea unei imagini de sine favorabile şi capacitatea de
autocontrol).

In situaţia în care un individ nu mai poate să îşi satisfacă singur aceste nevoi se
impune intervenţia specialistului. Asistentul social este cel care îl sprijină pe individ în
acţiunile lui de acces la resurse şi de satisfacerea nevoilor

3.2 Relaţia nevoi-resurse

Domeniul asistenţei sociale este constituit din incongruenţe şi discrepanţe între


nevoi sociale şi resurse sociale. Sarcina asistenţei sociale este de a acţiona asupra
resurselor sociale astfel încât acestea să fie mai bine direcţionate, redistribuite şi
accesibile astfel încât să satisfacă nevoile unui individ, grup, sau unei comunităţi. Însă nu
este suficient ca asistenţa socială să acţioneze asupra resurselor, ci trebuie să acţioneze şi
asupra indivizilor pentru a creşte capacitatea acestora de a-şi influenţa propria viaţă.
Asistenţa socială. după cum am mai menţionat, se orientează asupra creşterii competenţei
indivizilor de a se integra în societate. Sunt prezentate în continuare, spre exemplificare,
câteva dintre nevoile umane şi localizarea resurselor aferente satisfacerii acestora.

25
Nevoi umane Localizarea resurselor sociale care
trebuie să satisfacă nevoile
1. Imaginea de sine pozitivă → satisfăcute dacă se asigură acceptarea
(clarificarea identităţii proprii, respectul din partea societăţii, dacă individul
de sine, încrederea în forţele proprii) primeşte dragoste, îngrijire, dacă există un
feed-back pozitiv din partea anturajului
2. Realizarea personală → se satisfac prin educaţie, organizarea
(nevoia de educaţie, odihnă, distracţie, de timpului liber, prin diverse instituţii
a se simţi realizat, satisfacţii estetice, etc.) sociale, loc de muncă, etc.
3. Nevoi fizice → prin instituţii de ocrotire, îngrijire,
(hrană, îmbrăcăminte, îngrijirea sănătăţii, legislaţie, familie, sistemul de
siguranţă, protecţie) redistribuţie, etc.
4. Nevoi afective → prin părinţi, parteneri maritali, fraţi,
(trăiri emoţionale care se constituie în prieteni, grupuri de referinţă culturală,
relaţie cu alte persoane, prietenie, reţeaua de relaţii sociale, etc.
apartenenţă la grup, etc.)

 Observaţie:
Nu toate nevoile umane sunt de natură exclusiv socială!
Nevoile nu sunt identice între indivizi! Chiar şi nevoile fizice sunt diferite!

Concluzie: Asistenţa socială va interveni astfel încât să permită fiecărui client accesul la

resursele adecvate şi necesare satisfacerii nevoilor sale.

Exemplu:
O familie se adresează serviciului de asistenţă socială solicitând sprijin. Tatăl şi-a
pierdut de curând locul de muncă, mama lucrează dar venitul ei salarial este mic, iar cei
doi copii- Marius (7ani) şi Ioana (10 ani) sunt elevi. Pentru Marius, care este în clasa I,
adaptarea la viaţa şcolară este dificilă, lui plăcându-i mai mult să se joace, să privească
la televizor, chiar să-şi ajute mama în gospodărie. Ioanei, elevă în clasa IV-a, îi place
foarte mult la şcoală şi îşi doreşte să înveţe bine pentru a deveni medic. Pierderea
locului de muncă de către tată, care fusese întreţinătorul principal al familiei, face
dificilă procurarea rechizitelor şcolare pentru cei doi copii. Tatăl este foarte supărat şi
se simte neputincios. Mama încearcă să-l consoleze, dar nu are soluţii pentru
completarea veniturilor familiei, Ioana încearcă să înţeleagă situaţia, Marius îşi doreşte
ca părinţii lui să-i cumpere role deoarece şi ceilalţi copii au.

Discuţii :
În cazul ipotetic, anterior prezentat, se poate observa că fiecare membru al
familiei are nevoi diferite, însă există şi nevoi comune. Astfel, tatăl pierzându-şi locul de
muncă şi-a pierdut încrederea în forţele proprii, se simte nesigur, are nevoie de sprijinul
familiei. Mama oferă sprijinul afectiv (fiind resursă pentru tată dar şi pentru copii), dar nu
este capabilă, din motive independente de ea să ofere un venit satisfăcător pentru nevoile
familiei. Ioana îşi doreşte să înveţe bine, considerând acest lucru necesar pentru viitorul

26
ei. Marius, momentan nu pare interesat de şcoală, este însă un copil harnic şi vesel, nu
conştientizează situaţia dificilă cu care familia sa se confruntă, dorindu-şi role. Nevoia
comună a familiei devine accesul la resurse materiale, familia descrisă putându-se
constitui prin ea însăţi o resursă afectivă pentru fiecare membru. Asistentul social trebuie
să aibă abilitatea de a oferi familiei sprijin, facilitându-i accesul la resursele necesare, dar
şi sprijin fiecărui membru (de exemplu tatălui- să-l sprijine în căutarea unui loc de
muncă, Ioanei şi lui Marius- să le faciliteze procurarea de rechizite şi chiar haine pentru a
putea merge la şcoală).

3.3 Aplicaţii practice

Scop:
• Conştientizarea diversităţii nevoilor cu care clienţii se pot confrunta
• Exersarea abilităţii de facilitare a accesului la resurse

Exerciţii
- Menţionaţi alte tipuri de servicii cunoscute de Dvs
- Citiţi cu atenţie următoarele cazuri
- Răspundeţi la întrebări ţinând cont de importanţa utilizării resurselor ca
principiu fundamental al profesiei de asistent social

Cazul 1
În cursul unei vizite la o familie de oameni săraci observi un copil deosebit de talentat la
desen. La remarca ta mama se plânge că copilul îşi pierde mult timp inutil, desenând.
Copilul este supărat la dojana mamei şi fericit la complimentele asistentului social.

1. Reperaţi nevoia ori nevoile pentru persoanele menţionate în caz.


Cum va proceda asistentul social în acest caz?

Cazul 2
Din discuţia cu Maria, aflată într-un centru de plasament, asistentul social află ca sora mai
mică a Mariei, în vârstă de 15 ani, i-a mărturisit acesteia că vrea să-şi părăsească familia
şi să se întreţină din prostituţie. A chiar găsit un bărbat mai în vârstă care i-a promis
ajutor în acest sens.

1. Care este rolul şi atitudinea asistentului social în acest caz?


2. Reperaţi nevoia de intervenţie.

Cazul 3
Sunteţi asistent social la o organizaţie neguvernamentală care se ocupă cu distribuirea
gratuită a unor materiale tehnice de tip proteze auditive, orteze, cadre metalice, ochelari,
etc. Vine şi vă solicită o pereche de ochelari o persoană cu afecţiuni psihice. La ancheta
socială pe care o realizaţi, aflaţi de la vecini că solicitantul şi-a spart ochelarii în timpul
unei beţii.

27
Care este atitudinea corectă şi rolul asistentului social în acest
caz? Argumentaţi răspunsul.

Cazul 4
Sunteţi asistent social într-un serviciu public care acordă asistenţă socială persoanelor
vârstnice. O familie de pensionari, aflată de mult în evidenţa dvs., vine şi vă solicită bani
pentru repararea acoperişului casei în care locuiesc. Au mai fost alocaţi bani acestei
familii pentru mici reparaţii ale casei, dar acoperişul nu a fost reparat. Este posibil ca
familia să obţină suma de bani necesară reparaţiei dacă obţin acordul unor factori de
decizie aflaţi la nivelul altor instituţii (primărie, etc.).

1. Identificaţi nevoia de intervenţie a asistentului social.


2. Cum procedaţi în acest caz?
3. Care este rolul asistentului social ?

Bibliografie:
Maslow A. (1971) The further reaches of human nature, NY: Viking Press.

28
Capitolul 4. ASISTENŢA SOCIALĂ DIN PUNCT DE VEDERE
ISTORIC

Munca de asistare a semenilor cu situaţii dificile nu este un specific doar al epocii


moderne. Protecţia socială, aşa cum o înţelegem astăzi ca fiind un sistem de activităţi bazate
pe o legislaţie specifică, oferită printr-o reţea de servicii specializate, guvernamentale sau
neguvernamentale, a fost precedată de-a lungul întregii dezvoltări a societăţii omeneşti de
activităţi de tip caritativ, în care oamenii îşi exprimau compasiunea faţă de semenii lor aflaţi
în suferinţă fie spontan, fie într-un cadru organizat al unei comunităţi religiose sau
administrative, fie la îndemnul unor personalităţi respectate în comunitate. Începând cu
secolul trecut, marele pas făcut în direcţia profesionalizării protecţiei sociale şi a asistării
persoanelor a fost cel al apariţiei unor concepţii şi metode specifice de abordare a
fenomenelor de ajutor.

4.1. Apariţia asistenţei sociale. Cum a devenit asistenţa socială o profesie?

Deşi activităţile prin care se oferă altora ajutor au o lungă istorie, considerăm că
asistenţa socială profesională are ca precedesor acţiunile de caritate din secolul al XIX-
lea. Ne vom referi în continuare la câteva repere principale care au marcat desprinderea
asistenţei sociale de acţiunile clasice de caritate: mişcarea settlement a reformiştilor
sociali şi formarea Societăţii Organizaţiilor de Caritate (Charity Organization Society -
COS).
Primul aşezământ social a fost constituit în Londra, în anul 1884. Reverendul
Samuel Barnett a închiriat o clădire într-o zonă suburbană pentru a crea un centru
comunitar. Bogatele programe sociale organizate aveau menirea să contribuie la
dezvoltarea deprinderilor de viaţă şi de educaţie familială a celor din clasele sociale
sărace şi la formarea spiritului de comunitate în această zonă. Această clădire este
Toynbee Hall şi a constituit un model pentru extinderea mişcării aşezămintelor sociale.
Reverendul a invitat studenţii universităţilor să participe la activităţile organizate în
favoarea celor săraci, promiţând pe această cale o mai bună cunoaştere a realităţilor
sociale. Ulterior, universităţi şi biserici au fost adesea implicate în constituirea unor astfel
de aşezăminte sociale.
COS a fost fondată de Thomas Chalmers în Anglia, ca o instituţie de caritate pentru
ocrotirea săracilor. Organizaţiile de caritate se bazau pe activitatea voluntarilor, denumiţi
“vizitatori prietenoşi” (friendly visitors). Aceştia aveau sarcina să evalueze nevoile şi
capacităţile celor săraci care apelau la ajutor, să facă solicitări pentru asistarea nevoilor
lor şi, cu resursele obţinute, să asigure îngrijirea lor de lungă durată. Primul COS a fost
fondat în 1869, în Londra, după care s-a extins ca o reţea în Statele Unite.
Dacă aşezămintele sociale sunt considerate precursoarele muncii sociale
comunitare, atunci e evident că COS este la baza serviciilor profesionale de ajutorare a
indivizilor şi familiilor. Pe măsură ce reţeaua COS devenea o internaţională, în cadrul ei a
pornit un proces de instituţionalizare, care a contribuit la profesionalizarea activităţii. Au
apărut primii angajaţi plătiţi, care s-au ocupat de organizare şi administraţie, iar apoi a
apărut nevoia de instruire a voluntarilor. Astfel, angajatul plătit trebuia să cunoască mai
mult decât organizarea ca atare a activităţilor de caritate. El trebuia să fie informat în

29
domeniul ştiinţelor sociale, să fie capabil să îndrume activitatea voluntarilor şi să le ofere
acestora ajutor. In esenţă, el avea nevoie de o calificare specială.
Deci, pentru ca aceşti angajaţi ai societăţii de caritate să-şi poată desfăşura
activitatea într-un mod profesional, a fost necesară crearea sistemului educaţional în acest
domeniu, precum şi elaborarea metodologiei activităţilor de ajutor social.
În aceste două importante faze ale devenirii profesiei de asistenţă socială,
americanca Mary Richmond a avut o contribuţie importantă, prin faptul că ea a iniţiat în
1898 primul curs de formare în asistenţă socială. De asemenea, prin cartea “Diagnosticul
Social” (Richmond, 1917), ea a oferit prima descriere a metodologiei muncii de ajutor
social.
La începutul acestui secol au început să fie angajati asistenţi sociali în spitale. In
1905, Richard Cabot, directorul spitalului Massachusets din Boston, a fost primul care a
angajat asistenţi sociali; ulterior, tot mai multe spitale au angajat asistenţi sociali, mai ales
în departamentele de psihiatrie.
Pentru ca asistenţii sociali să se poată afirma în spitale ca profesionişti, apţi de
colaborare cu echipa medicală, a fost nevoie ca ei să poată comunica într-un limbaj
ştiinţific comun cu cel al medicilor. Cadrul conceptual comun a fost creat de psihanaliză,
care s-a dezvoltat foarte rapid în prima perioadă a secolului.
Un alt factor important este că psihanaliza, ca teorie ce explică comportamentul
uman, i-a ajutat pe asistenţi sociali în înţelegerea clienţilor. Modul de gândire al
psihanalizei, aşa cum a apărut de prima dată în asistenţa socială psihiatrică, şi-a pus
amprenta ulterior pe întreaga teorie a asistenţei sociale, fiind la baza acesteia.
Procesul de apariţie a teoriilor proprii ale asistenţei sociale a parcurs, pe plan istoric,
mai multe stadii, pe care aici le vom trece în revistă pe scurt, urmând fazele descrise de D.
Howe (1997):
Primele reflecţii de asistenţă socială de la începutul secolului erau mai mult studii de
caz şi investigaţii ale unor probleme sociale comunitare, care aveau ca scop fundamentarea
unei intervenţii. Rolul concepţiei teoretice era redus, pentru asistenţii sociali era în primul
rând important să strângă date necesare intervenţiei, nu să elaboreze teorii.
A doua fază de dezvoltare a fost marcată de momentul în care exista deja o concepţie
teoretică privind apariţia problemelor sociale preţuită de către asistenţii sociali pentru
valoarea ei explicativă, anume psihanaliza. Ca discipoli ai unor şcoli de asistenţă socială de
sorginte psihanalitică, cauzele problemelor sociale erau considerate a fi de ordin psihologic,
care puteau fi depăşite printr-o autocunoaştere (analiză) aprofundată a propriilor determinări
psihologice. Deşi această concepţie a dus la dezvoltarea unei practici larg răspândite de
psihiatrie clinică, terapeutică, spaţiul teoretic al profesiei era încă incomplet acoperit, dat
fiind că multe din problemele individuale aveau ca origine situaţia socială - individuală,
familială sau a grupului de apartenenţă rămâneau insuficient interpretate.
A urmat faza şcolii diagnostice şi funcţionale (M. Richmond), care a însemnat
situarea relaţiei de asistenţă pe un plan nou, al respectării clientului, recunoscând necesitatea
lucrului împreună cu clientul şi nu doar pentru client. Pentru şcoala diagnostică, promotorul
schimbărilor era asistentul social, care evalua problema şi prescria planul de tratament
pentru asistat. In şcoala funcţională, punctul nodal al schimbărilor era clientul însuşi, iar
asistentul social era facilitatorul schimbărilor.
După anii 60 a urmat o explozie în dezvoltarea unor concepţii teoretice diverse în
asistenţa socială, care s-au concretizat într-un mare număr de tehnici specifice profesiei, dar

30
de inspiraţie teoretică diversă (analitică, behavioristă, tranzacţională, intervenţie în criză
etc.). Aceasta a fost faza de achiziţie în asistenţa socială, care a însemnat un mare avans în
metodologia de lucru cu clienţi de diferite vârste şi diferite problematici. Ca urmare s-au
strâns numeroase cunoştinţe şi date despre problemele sociale şi modalităţile lor de
rezolvare, care au dat naştere la reflecţii pentru sistematizarea datelor şi verificarea
metodologiilor proprii asistenţei sociale. Această fază de acumulare a condus în lumea
occidentală la apariţia unui larg evantai de servicii care, pe baza cunoştinţelor acumulate, să
răspundă marii varietăţi a problemelor sociale şi de nevoi ale unor categorii foarte diverse de
populaţie vulnerabilă.
A şasea fază, în anii 70, a fost cea de încercare de unificare a teoriilor din asistenţă
socială, pe baza fixării unor scopuri şi a unor obiective comune, care se referă la mai buna
adaptare a asistaţilor la cerinţele vieţii sociale. S-au conturat astfel o serie de concepte
centrale şi unificatoare pentru asistenţa socială, ca cel de ecosistem, care fixează cadrul de
analiză a problemelor asistatului la sistemul social din care face parte. Această teorie
integratoare a fost concepţia sistemică. La fel ca în alte ştiinţe, teoria sistemică nu a reuşit să
înlăture dezvoltarea teoriilor şi practicilor specifice, în special a celor centrate pe client, şi
care valorifică experienţa personală subiectivă.
Perioada a şaptea, o nouă treaptă în dezvoltare, este acea a clasificării teoriilor.
Cercetătorii caută criterii de clasificare şi paradigmele cuprinzătoare care definesc orientările
teoretice într-o anumită perioadă social-istorică. În perioada anilor 70', Leonard (1975), a
surprins dimensiunea obiectivitate-subiectivitate ca fiind cea care diferenţiază în mod
prioritar concepţiile teoretice. În funcţie de această dimensiune a descris două paradigme
fundamentale, foarte diverse, care tind spre polul subiectivităţii sau cel al obiectivităţii:
a) paradigma ştiinţelor fizice, care tinde spre o cât mai mare obiectivitate în orice
demers ştiinţific. Ea impune în ştiinţele sociale necesitatea derulării cercetărilor ştiinţifice
conform cu standardele măsurării exacte şi ale verificării rezultatelor, prin metode riguros
exacte, riguros demonstrabile. Datorită complexităţii sistemelor social-umane, dezideratul
obiectivităţii, pe cât de important, este tot atât de greu de atins, chiar cu mijloacele
cercetărilor cantitative şi ale prelucrării statistice. Numărul mare de factori care influenţează
un fenomen social face ca evoluţia sa să fie greu de prevăzut, chiar şi în condiţiile în care
cercetătorii tind la obiectivitate maximă.
b) paradigma ştiinţelor umane, care accentuează influenţa subiectivităţii
personalităţilor care elaborează concepţiile teoretice asupra conţinutului acestora.
Subiectivitatea se referă la valorile personale ale celor care construiesc sisteme teoretice,
valori care poartă amprenta situaţiei sociale şi a evoluţiei personale a autorilor.
Burrell şi Morgan (1979) au adăugat o altă dimensiune semnificativă pentru ştiinţele
socio-umane, anume cea a stabilităţii-schimbării. În funcţie de specificul lor, concepţiile
teoretice pot susţine în primul rând ideea stabilităţii sociale sau ideea schimbării sociale. In
funcţie de această diferenţiere, se constituie:
c) paradigma stabilităţii, care cuprind acele puncte de vedere teoretice care analizează
fenomenele sociale prin prisma valorii lor de menţinere a ordinii sociale existente.
d) paradigmei schimbării sociale, care cuprinde concepţiile ce se axează mai mult pe
dinamica schimbărilor socială şi pe nevoia de schimbare.
Pentru asistenţa socială aceste paradigme sunt uşor vizibile şi conturează modele
foarte diferite de abordare a analizei proceselor sociale şi mai ales a intervenţiei sociale.
Combinarea celor două dimensiuni amintite: stabilitate-schimbare şi obiectivitate-

31
subiectivitate duce la conturarea, după David Howe, a următoarelor concepţii teoretice de
bază în asistenţa socială:
Umanismul radical, atitudine ştiinţifică descrisă de autorul amintit ca fiind marcată
de dimensiunile de subiectivitate şi schimbare, care au ca rezultat producţii teoretice prin
care se tinde la trezirea conştiinţei societăţii în raport cu problemele sale sociale. In această
paradigmă se regăsesc concepţii diverse care îmbină politicul cu umanismul şi cu exigenţele
morale.
Interpretativismul, orientare marcată de dimensiunile de subiectivitate şi stabilitate,
care se distinge prin străduinţa de a descoperi şi de a evalua semnificaţia fenomenelor
sociale şi psihosociale, precum şi efectul lor asupra oamenilor.
La întâlnirea dimensiunilor de obiectivitate şi stabilitate se găseşte funcţionalismul,
considerat de Howe pe bună dreptate ca a orientare ce grupează concepţiile teoretice
destinate deservirea ordinii existente în societate, prin îmbunătăţirea modului ei de
funcţionare, prin menţinerea sistemului şi a structurilor sale şi reducerea efectelor sale
destabilizatoare.
Structuralismul radical apare la întâlnirea dimensiunilor de obiectivitate şi
schimbare, cuprinzând concepţiile care analizează structurile sociale din punctul de vedere
al schimbărilor sociale care le-au produs şi care se vor produce. Din această perspectivă
societatea, la fel ca şi natura, presupune structuri (sociale) a căror funcţionare nu este
întotdeauna mulţumitoare şi care poate fi schimbată de către oamenii înşişi. Astfel oamenii
pot deveni actorii propriei lor societăţi, iar acţiunile colective, comunitare, instrumente de
lucru în vederea schimbării societăţii, a democratizării ei. Preluate de un grup de oameni,
problemele personale devin probleme publice, iar acţiunea comună conduce la descoperirea
de noi resurse şi noi posibilităţi de schimbare.

Bibliografie:
Burrell G. şi Morgan G. (1979) Sociological Paradigms and Organizational Analysis,
London: Heineman.
Howe D. (1997) Introducere în asistenţa socială, Bucureşti, UNICEF.
Leonard P. (1975) Explanations and Educations in Social Work, British Journal of Social
Work, vol.V nr.3.
Richmond ME (1917) Social Diagnosis, NY: Russel Sage Foundation.

32
Capitolul 5. RELAŢIA DE ASISTENŢA SOCIALĂ

Obiective:
Înţelegerea conţinutului, atributelor, relaţionării profesionale,
a intenţionalităţii relaţiei profesionale şi a dinamicii acesteia în practica asistării
sociale la nivel micro-social.

Concepte cheie:
• interacţiune
• intenţie
• atribute profesionale
• sensul relaţionării

5.1. Aspecte generale


Element central în activitatea profesională de oferire de asistentă, relaţia dintre
cel asistat şi cel care oferă asistenţă este un proces interpersonal, parţial
determinat prin regulamente ale profesiei, dar parţial şi de caracteristici
specifice de origine subiectivă şi socio-culturală. Natura acestora este datorată
pe de o parte personalităţilor implicate la cei doi poli ai relaţiei şi, pe de alta
parte, cerinţelor sociale specifice locului şi momentului în care se produc.

personalitatea ← - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -- -→ personalitatea
asistatului: asistentului social:
experienţa sa, ↑ ↑ ↑ scopul său
probleme, nevoi
cerinţe sociale,
instituţionale, familiale, de grup

Relaţia de asistenţa socială poate fi înţeleasă ca o tranzacţie între un


profesionist care oferă ajutor şi un beneficiar care are probleme de natură foarte
diversă. Acesta din urmă, lipsit de mijloace materiale, respectiv resurse
spirituale, medicale, fiind în căutarea acestora, este luat în evidenţă, sau el
însuşi îl caută pe asistentul social. Ce doreşte el în astfel de situaţii? Doreşte,
desigur cum am arătat deja în partea introductivă - să obţină serviciile şi
mijloacele materiale care să răspundă nevoilor sale; dar mai întâi de toate,
doreşte să fie recunoscut ca persoană şi nu doar ca şi un conglomerat de
probleme, sau, mai rău, ca un balast al societăţii care aşteaptă sau recurge la
mila publică. Asistatul doreşte să i se dea atenţie, ca asistentul să fie receptiv la
sentimentele lui legate de situaţia problematică pe care o trăieşte, să fie tratat ca
o persoană umană ale cărei trebuinţe se înscriu într-un context emoţional-
atitudinal dat. Cel aflat într-o situaţie problematică vrea să aibă certitudinea că
străinul care îi oferă ajutorul înţelege ce însemnătate are problema pentru cel
asistat şi va face tot posibilul ca să-i ofere sprijinul.

33
În consecinţă, pentru ca un asistent să-l poată influenţa pe cel care-i
solicită ajutorul, va trebui să fie receptiv şi sensibil la încărcătura emoţională a
complexului situaţional şi interpersonal în care se înscrie problema de rezolvat.
Altfel exprimat, în munca de asistenţă socială interacţiunea dintre asistent şi
asistat este trăită ca o experienţă socială, care demonstrează atât individual,
concret, cât şi simbolic, legătura dintre un membru al societăţii care are nevoie
să i se întindă o mână de ajutor şi un alt membru al societăţii care întruchipează
ideea că această mână de ajutor va fi întinsă, îi va fi oferită. Acesta este scopul
tuturor serviciilor de asistenţă socială: să răspundă nevoilor umane într-un mod
în care să dovedească grijă şi responsabilitate socială în relaţiile cu cei asistaţi.
Dacă analizăm atât de des utilizatele cuvinte de "motivaţie" şi "emoţie"
pornesc ambele de la aceeaşi rădăcină latină "movere", atunci vom înţelege
rolul legăturii emoţionale în mobilizarea, dinamizarea şi menţinerea activităţii
de asistare.
În concluzie, relaţia de asistenţa socială o putem considera un proces care
se desfăşoară în timp (şi nu doar o situaţie de moment), o muncă de construire
a unei punţi de legătură între cei doi poli ai relaţiei, care se vor putea bizui
amândoi pe aceasta construcţie fundamentată emoţional.
Pentru a putea răspunde solicitărilor emoţionale ale relaţiilor cu clienţi atât
de diferiţi, majoritatea practicienilor şi a cercetătorilor au căzut de acord asupra
atributelor principale ale asistenţilor sociali, anume: căldura, acceptarea,
empatia, preocuparea şi autenticitatea. (Ele sunt relatate în detaliu de către
Carl Rogers în "The Necessary and Sufficient Conditions of Therapeutic
Personality Change", adică "Condiţiile necesare şi suficiente pentru obţinerea
schimbărilor terapeutice ale personalităţii"). Prezenţa acestor atribute nu
asigura de la sine un succes cert în procesul de asistenţă, care presupune şi
multe alte calităţi şi abilităţi care vor fi discutate ulterior. În paginile următoare
ele vor vi dezvoltate după autorul american H.H. Perlman, în cartea
"Relationship; The Heart of Helping People", 1979:

1. Căldura asistentului social are conotaţia unui interes viu, pozitiv pentru o
persoana, a străduinţei spontane de a fi alături de cineva, cu plăcere şi
compasiune. Căldura este o dispoziţie personală pe care asistentul social o
dezvoltă, probabil, ca produs al unei experienţe trăite de el însuşi la care i s-a
răspuns în mod similar, oferindu-i-se încredere. Unora dintre asistenţii sociali
le este dificil să dea dovadă de căldură în relaţiile lor cu asistaţii, aceasta din
cauza unor trăsături de personalitate precum timiditatea sau neîncrederea în
propria persoană. Ea este însă un atribut necesar al asistentului în relaţiile sale
cu asistaţii, atribut care poate fi supus unei formari conştiente în cursul
pregătirii profesionale.

2. Acceptarea asistatului înseamnă necesitatea ca persoana asistată să fie


luată de către asistent aşa cum este ea, fără a fi judecată. Aceasta presupune
înţelegerea faptului că modul de manifestare şi de comportare a individului
sunt în mare măsură rezultate ale experienţei sale anterioare şi doar în mică

34
măsură sunt acte controlate în mod conştient, intenţionat. Acceptarea celui
asistat cu problemele sale, aşa cum le prezintă, va fi urmată în fazele avansate
ale relaţiei asistent-asistat de concentrarea atenţiei asupra modalităţilor de
despărţire a problemelor. Există aici o aparentă contradicţie între cerinţa ferma
de a nu judeca starea de fapt iniţiala şi cerinţa ulterioara de a emite judecăţi în
privinţa posibilei căi de urmat pentru rezolvarea situaţiei. Desigur nu putem şi
nici nu este cazul sa cerem asistentului să renunţe la orice fel de evaluare, de
comparare a comportamentelor, de raportare la valorile morale proprii. Un
adevărat comportament de acceptare înseamnă în esenţă a nu fi critic, a nu
învinovăţi pe asistat, a nu-l cenzura în destăinuirile sale. Carl Rogers vorbeşte
chiar de "acceptare necondiţionata a clientului", noţiune care însa ridică semne
de întrebare.
În cazul în care faptele asistatului sunt condamnabile, asistentul va face
distincţia dintre cerinţa acceptării persoanei asistate şi a evaluării faptelor sale,
oferind credit intenţiilor sale, chiar daca ele au avut consecinţe negative,
persoana nereuşind sa acţioneze conform dorinţelor sale în situaţia data. O
astfel de rezolvare a contradicţiei nu este un act de ipocrizie din partea
asistentului, ci de un important mesaj transmis asistatului, care ar putea fi
exprimat, pe scurt, în termenii următori: "Te accept pe tine ca persoană, nu şi
actele tale, pe care nu le pot considera adecvate."
Clarificarea acestei distincţii este foarte importanta în cazurile în care
asistentul social lucrează cu clienţi care comit acte de delincvenţa sau care
abuzează de altii sub efectul unui impuls necontrolat, sau în cazul celor care
consumă droguri sau alcool. Într-o relaţie de lunga durată, ulterior, după
instalarea încrederii în asistent, acesta va avea posibilitatea să-şi formuleze
observaţiile menite să introducă schimbări în comportamentul asistatului.
Problema acceptării se pune în mod puţin diferit în acele cazuri în care
actele clienţilor nu încalcă legile, dar diferă net prin valorile promovate de cele
ale asistentului social, ca de exemplu în cazul persoanelor cu orientări sexuale
diferite de cele ale asistentului. În aceste situaţii asistentul va învăţa să accepte
diferentele valorice, persoanele purtătoare ale acestor diferenţe ca şi actele care
deriva din aceste deosebiri, până în momentul în care ele nu încalcă drepturile
altuia.

3. Empatia în relaţia de asistenţa socială înseamnă capacitatea de a înţelege


sentimentele altuia, de a simţi ceea ce simte celalalt. ea nu este sinonimă cu
simpatia, care la rândul ei se referă şi ea la sfera legăturilor emoţionale din
cadrul relaţiilor umane. În limbaj direct simpatia s-ar putea exprima astfel:
"Îţi înţeleg sentimentele fiindcă presupun că ele sunt la fel cum ar fi şi ale
mele dacă eu aş fi în situaţia ta". În schimb, empatia ar însemna: "Vreau să
rezonez la modul în care simţi tu, vreau să pătrund înţelesul modului în
care reacţionezi tu, ca sa înţeleg ce înseamnă pentru tine această situaţie
din punct de vedere emoţional."
După unii cercetători ai domeniului empatia este un dat natural al unora,
adică un factor de personalitate cu o bază emoţională moştenită împreună cu o
bază energetică a personalităţii. După alţii, empatia se întipăreşte de timpuriu

35
în personalitatea copiilor, sun influenţa condiţiilor de socializare, de creştere şi
dezvoltare a relaţiilor emoţionale cu mama, a solicitudinii părinţilor în relaţiile
sale cu copilul. Câştiga însă din ce în ce mai mult teren cercetările care
dovedesc posibilitatea creşterii capacităţii empatice sub influenţa unui
antrenament special aplicat celor care lucrează în sfera relaţiilor de ajutor. "Un
grad ridicat de empatie este poate cel mai puternic factor de schimbare şi de
inducere a învăţării" afirmă Carl Rogers, care este poate cel mai renumit
susţinător al valenţelor empatiei. El demonstrează posibilităţile oferite de
simţul empatiei în orice relaţie în care un profesionist oferă un suport cuiva
care are nevoie de ajutor (de exemplu în relaţia profesor - elev, în relaţia de
consiliere, în relaţia de asistenţa socială, în relaţia psihoterapeutică, sau în
relaţia medic - pacient). Acelaşi autor subliniază totodată riscurile pierderii
obiectivităţii, arătând că empatia este o modalitate foarte eficientă dar şi
deosebit de delicată în privinţa mânuirii propriei personalităţii în cadrul relaţiei
de ajutor oferite. Necesitatea păstrării simţului obiectivitătii nu înseamnă însă
adoptarea unei atitudini de neutralitate, care, la rândul ei, în limbaj direct ar
putea fi înţeleasă de către cei asistaţi cam aşa: "De fapt prea puţin îi pasă,
pentru el e tot una dacă situaţia mea se rezolvă sau nu." Dilema şi dificultatea
celui care oferă ajutor este deci aceea de a reacţiona empatic, răspunzând
reacţiilor subiective ale celui asistat, şi de a judeca totuşi obiectiv, ca un
observator lucid, în folosul clientului. (In terminologia lui Rogers, clientul este
consumatorul serviciului de asistenţă). Empatia trebuie deci îmbinată cu
recunoaşterea importanţei şi stăpânirea obiectivităţii.
4. Caracterul protector al relaţiei de asistenţa socială se poate exprima prin
termenul de preocupare. Implicând grija pentru cel asistat, preocuparea ca
trăsătură a relaţiei asistent - asistat pune probleme analogiei cu preocuparea
mamei pentru copil, sau în general, cu relaţia de dragoste. Delimitând relaţia
profesionala de relaţia de dragoste, nu consideram că relaţia suportivă de
asistentă socială devine mai săracă, dacă atragem atenţia asupra deosebirilor
dintre adevărata dragoste, care se poate adresa doar unui număr restrâns de
persoane, şi preocuparea care se poate adresa tuturor celor vizaţi de
activitatea noastră. Preocuparea, care în acest sens nu se confundă cu
dragostea şi nu o presupune în mod obligatoriu, adaugă căldurii, acceptării
şi empatiei din sistemul trăsăturilor definitorii ale relaţiei suportive şi
dimensiunea responsabilităţii.
5. Pentru ca atributele de mai sus să aibă un impact real asupra asistatului,
asistentului i se cere autenticitate. Aceasta presupune integritatea
personalităţii asistentului, conştiinţa ideii de Eu închegat şi a propriei valori,
şi îi va permite sa fie sincer în relaţia sa emoţionala cu asistatul.
Autenticitatea este rezultatul filtrării propriei experienţe de viaţa, a
înţelepciunii care deriva din reacţiile adecvate dovedite în situaţii dificile.
Rezultatele observarii propriilor puteri, respectiv slăbiciuni, ca şi ale
autoacceptării propriilor calităţi pozitive, integrând totodată şi pe cele
negative, vor permite asistentului social să răspundă autentic şi tolerant la
cele mai diverse situaţii umane.

36
Economicul Politicul
social

Dreptul
Protecţia
muncii
socială

Asigurările Ajutorul Acţiunea socială

ASISTEN
ŢA
SOCIALĂ

Aplicaţii practice

Exerciţiu
1. Menţionaţi câteva caracteristici ale relaţiei de asistenţă socială.
2. Identificaţi cel puţin cinci diferenţe ale relaţiei de asistenţă socială şi o relaţie de
prietenie.

Lectură
Deşi atributele descrise de Perlman ca fiind calităţile necesare în munca de
asistenţă socială sunt larg acceptate pe plan teoretic, studii privind relaţia de asistenţă
socială (menţionate de Poulin et al., 2000) arată că în ciuda importanţei sale practice, nu
se acordă o suficientă importanţă cercetărilor privind relaţia de ajutor. Dacă până acum
am insistat mai mult pe rolul alianţei sentimentale dintre asistent şi asistat, trebuie să mai
adăugăm semnificaţia colaborării în relaţia de ajutor, în planul atingerii obiectivelor
fixate şi al rezolvării efective a problemei. Colaborarea se referă atât la legătura
emoţională asistent-asistat, cât la scopurile şi sarcinile stabilite de comun acord.
Colaborarea este strâns legată de autodeterminare. Ea le cere asistenţilor sociali să fie
deschişi către negociere şi să implice asistaţii în toate deciziile care se iau privind viaţa
lor. După Compton şi Gallaway (1994, p. 11) o relaţie de ajutor are caracter de colaborare
dacă "asistentul social lucrează împreună cu clientul şi nu atunci când face ceva pentru
client". Colaborarea cu clientul presupune ca asistentul social să nu rezolve problema în
locul asistatului, sau să îşi impună propriul punct de vedere privind modalitatea de
rezolvare. Cerinţa colaborării cu clienţii este, în fapt, dificilă, fiindcă impune un echilibru
între încurajarea autonomiei clientului şi demonstrarea competenţei profesionistului.

Colaborarea cu clientul mai presupune punerea în balanţă a relaţiilor de putere


dintre client şi persoana care oferă ajutor şi care, prin poziţia sa de reprezentant al unei

37
agenţii sau instituţii formale este investită cu putere. Poulin et al. (2000) pun în evidenţă
trei forme ale puterii prezente la asistenţii sociali:
• Expertiza, sau puterea care derivă din competenţa profesională
(profesionistul ştie mai bine să rezolve problemele).
• Puterea de referare, care derivă din relaţiile interpersonale ale asistentului
social (profesionistul află informaţii despre client pe care le poate, sau e
necesar să le transmită altora, sau poate comunica informaţii clientului
provenite din alte resurse)
• Puterea legitimă, care derivă din poziţia pe care o deţine profesionistul faţă
de resurse şi în luarea unor decizii care privesc clientul (de exemplu,
asistentul social propune, sau are chiar decide acordarea unor forme de
ajutor de care va beneficia clientul).
Cunoscându-şi propria putere, asistentul social va clarifica cu asistatul poziţia
reciprocă faţă de sursele de putere şi se va asigura că acesta din urmă deţine pârghii
proprii pentru exercitarea controlului. În esenţă, capacitarea clientului (empowerment)
înseamnă conferirea de putere acestuia. Empowerment este un termen larg folosit în
literatura de specialitate, cu o conotaţie politică, dar şi una care ţine de viaţa personală. In
acest al doilea sens, ea se referă la suveranitatea asupra propriei vieţi, incluzând aici
resursele de care dispune persoana (Herriger, 2002). In asistenţa socială, empowerment
are un sens tranziţional, fiind rezultatul unei tranzacţii dintre asistentul social şi clientul
său, care cuprinde atât relaţiile de încredere, cât şi accesul la resurse (Herriger, 2002).
După Kirst-Ashman şi Hull (1999), el înseamnă creşterea, întărirea, dezvoltarea şi
îngrijirea capacităţilor şi a calităţilor persoanelor. A fi ascultat şi crezut contribuie la
sentimentul clientului că este capabil, deoarece validează experienţele şi sentimentele
sale. Utilizarea acestei calităţi a relaţiei de asistenţă socială ca metodă de lucru specifică
s-a constituit în cadrul muncii cu grupurile defavorizate ale societăţii: femei, persoane de
culoare şi altele. In cazul unor astfel de grupuri, problema esenţială este aceea a
dobândirii unor puteri sporite de acţiune şi control, pentru a putea influenţa în mai mare
măsură propriul mediu de viaţă. Capacitarea poate începe printr-o discuţie deschisă
privind preferinţele participanţilor la acea relaţie, lăsând asistaţii să-şi exprime propriile
păreri privind ceea ce aşteaptă şi ceea ce preferă. Pornind de la acceptarea principiului
autodeterminării, asistentul social va renunţa la funcţia lui de control în cât mai mare
măsură şi va capacita clientul să decidă asupra modului de implicare în situaţie şi de a se
folosi de anumite resurse. Astfel clientul îşi va lua în mai mare măsură responsabilităţi
pentru acţiunile sale, ceea ce este un scop primordial în procesul de asistare.

5.2 Definirea şi prezentarea atributelor relaţiei profesionale


În istoria teoretizării asistenţei sociale ca activitate profesională nu există practic
un concept mai frecvent folosit şi catalogat ca important, ca cel al relaţionării. Există
aproape o unanimitate de păreri la autorii care au scris în domeniul asistenţei sociale, că
relaţia profesională, stabilirea şi dezvoltarea ei este esenţială pentru o practică eficientă.
Mary Richmond a arătat că munca cu cazul se realizează prin "studierea intensivă şi
folosirea relaţiei sociale". În ciuda acestei recunoaşteri timpurii a relaţionării drept un
concept de bază în teoria asistenţei sociale, definirea clară a conceptului s-a articulat
relativ recent. Această definiţie trebuie înţeleasă în sensul unei descrieri a calităţilor
relaţionării, calităţi prin care relaţia profesională promovează mai buna funcţionare

38
socială a clientului. Încă în anul 1957 Felix Biesteck face o enumerare a atributelor
relaţiei profesionale sau chiar a modurilor de a defini natura relaţiei de asistare socială.
Relaţia de tip asistenţă socială a fost comparată cu un schimb emoţional mutual, sau "o
atitudine", sau "o interacţiune dinamică", un mediu, o conexiune între două persoane, o
întâlnire de natură profesională, un proces caracterizat prin reciprocitate. Relaţia
profesională în asistenţa socială este văzută ca o interacţiune dinamică, iar intenţia ce stă
la baza relaţionării a fost descrisă ca fiind crearea unei atmosfere de dezvoltare a
personalităţii, sau fiind un efort de a găsi o soluţie mai bună pentru problemele clientului.
(Compton, Galaway, 1989)
Pe la sfârşitul anilor '50 H. Perlman1 pune accentul pe faptul că relaţionarea
presupune că "în cadrul ei, sau prin intermediul ei cei doi exprimă şi investesc acelaşi fel
de emoţii, sau că pot exprima sau investi chiar emoţii opuse, sau că prin intermediul ei
una din părţi exprimă şi investeşte emoţii, iar celălalt le va recepta, răspunzând acestui
stimul. În orice caz, această interacţiune creeează un sens al uniunii sau al
antagonismului prin care cele două persoane sunt pentru un timp conectate sau
relaţionate una cu cealaltă."
O marcă de identificare a unei relaţionări profesionale este intenţionalitatea sa
conştientă. Fiecare dintre părţi - asistentul social şi clientul - vizează relaţia profesională,
o stabileşte şi o dezvoltă în virtutea anumitor intenţii pe care le are, le conştientizează, şi
pe care le urmăreşte apoi prin intermediul relaţionării. Toate relaţiile interpersonale de
acest tip, tocmai datorită intenţionalităţii conştiente conţin elemente de suport şi acceptare
(acceptanţă şi expectanţă). Într-o relaţie profesională de tip "case-work" avem nevoie de
anumite expectanţe atât din partea asistentului social cât şi a clientului, cât şi de afirmarea
unei atitudini de acceptanţă absolut obligatorie. Alte relaţii interpersonale, în afara
relaţiilor din asistenţă socială nu sunt animate nici de expectanţe nici de acceptanţe, nu
sunt regizate de intenţionalitate conştientă.
La sfârşitul anilor '60 G. Konopka scoate în evidenţă unul din elementele
importante din contabilitatea unei relaţii profesionale şi anume, autoritatea. Ea spune că
indiferent dacă în beneficiul clientului lucrează cu un grup sau cu o persoană, asistentul
social este preocupat să dezvolte şi să folosească relaţia profesională. În acest sens el îşi
afirmă autoritatea. Forţa asistentului social va consta astfel în intenţie, în căldură şi în
înţelegere.
A.K. Lucas a definit relaţia de ajutor ca pe un mediu ce este oferit oamenilor cu
probleme, prin el oferindu-se posibilitatea ca aceştia să facă alegeri atât în legătură cu
decizia de a primi ajutor cât şi în legătură cu decizia privind modul cum va folosi acest
ajutor. Este deci vorba de înţelegerea relaţiei profesionale ca un instrument prin care se
dezvoltă nişte ocazii, ce sunt apoi oferite clientului. Lucas indentifică printre calităţile
profesionale proprii relaţiei profesionale următoarele: mutualitatea (reciprocitatea),
exprimarea sentimentelor, cunoştinţele, preocuparea pentru celălalt, intenţia, faptul că
relaţia asistent social-client are loc "aici şi acum" , oferirea de ceva nou, evitarea unei
atitudini care să-l facă pe client să se simtă judecat, moralizat, discriminat etc.

1
Tema relaţiei profesionale reprezintă o traducere şi adaptare după B. Compton şi B.
Galaway "Social Work Processes" (1989) pg.270-317.

39
Pincus şi Minhan (1973) au adaptat teoria sistemelor în asistenţa socială, şi au
făcut distincţia între sistemul ţintă şi sistemul client. Totodată au clasificat relaţia de
asistenţă socială în trei tipuri:
a) relaţie colaborativă;
b) relaţie cooperativă;
c) relaţie conflictuală.
Indiferent de tipul relaţiei, elementele comune, prezente mai ales în relaţiile de tip case-
work, sunt: intenţiile (cel puţin două), preocuparea pentru nevoile sistemului client,
obiectivitatea şi conştiinţa de sine, cu referire la asistentul social - agent al schimbării,
conform terminologiei celor doi autori.
În general relaţionările proprii asistenţei sociale pot fi clasificate şi descrise de-a
lungul a două axe. Prima, evidenţiază rolul asistentului social în cadrul sistemului
agentului schimbării (rol de persoană care oferă ajutor, sau rol de mediator, educator,
broker de resurse etc.), iar cea de-a doua, scoate în evidenţă sistemul în care asistentul
social înţeles ca agent al schimbării este implicat. Agentul schimbării poate fi implicat în
sistemul ţintă (de ex. familia clientului), sau poate fi implicat în sistemul - acţiune - (de
ex. o reţea de profesionişti, servicii/instituţii prin care se face intervenţia). Ambele axe
însă, scot în evidenţă faptul că toate relaţiile profesionale în acest spaţiu al asistenţei
sociale implică autodisciplină, cunoaştere de sine, capacitatea de a fi la dispoziţia
clientului, autenticitatea, congruenţă în folosirea sinelui, adică o cât mai corectă întâlnire
între mesajele noastre şi comportament. Aceste elemente devin, în funcţie de tipul
relaţionării, mai accentuate sau mai estompate. În relaţia de tip case-work elementele
foarte importante sunt cele legate de congruenţă, autenticitate şi de a fi la dispoziţia
clientului.
Conform autorilor Compton şi Galaway (1989), sintetizând, s-ar putea spune că
literatura de specialitate pune în evidenţă următoarele elemente esenţiale ce compun
relaţia de asistenţă socială:
- preocuparea pentru alţii;
- angajarea şi asumarea de obligaţii;
- acceptanţa şi expectanţa;
- empatia;
- autenticitatea;
- autoritatea şi puterea;
- intenţia.
Acestea însă trebuie dublate de calităţi profesionale, precum:
- maturitate;
- creativitate;
- capacitatea de a face observaţii cu privire la propria persoană;
- dorinţa de a ajuta;
- curajul;
- abilitatea de a rezista la şi de a suporta ambiguitatea.
Aceste elemente şi calităţi profesionale ce compun şi susţin relaţionarea de tip
asistenţă socială sunt influenţate de următoarele variabile:
- intenţia relaţiei;

40
- poziţia asistentului social în cadrul sistemului agentului schimbării (agenţie,
instituţie);
- rolul asistentului social şi rolul altora în cadrul interacţiunii profesionale;
- rolul şi poziţia altor factori din sistemul social (de ex. comunitate, biserică etc.);
- scopul spre care asistentul social dirijează activitatea de schimbare;
- forma sau maniera de comunicare (verbală sau în scris);
- scopul spre care alte sisteme dirijează activitatea de schimbare;
- îndemânarea asistentului social din punct de vedere decizional, mai ales în ce
priveşte metoda potrivită pentru intervenţie;
- tipul de sistem cu care asistentul social interacţionează în cadrul relaţiei
profesionale (individual, grup, comunitate).
Primul element al relaţionării este intenţionalitatea relaţiei profesionale. Orice relaţie
între doi oameni, indiferent dacă este profesională sau nu, se caracterizează printr-o
anumită intenţionalitate cu care unul sau celălalt dintre partenerii relaţiei pornesc în
stabilirea ei. Scopurile unei relaţii determină maniera în care o persoană
interacţionează cu o alta şi determină însăşi dezvoltarea relaţiei. Intenţionalitatea
profesională în munca cu individul şi cu familia se deosebeşte de intenţia unei relaţii
personale prin aceea că are o intenţionalitate conştientă şi deliberată, care este
determinată de inteţia generală specifică profesiei de asistent social, prin urmare de
setul valoric, de universul axiologic al muncii de asistare socială.
Intenţionalitatea relaţiei profesionale trebuie evidenţiată sub două aspecte:
- intenţionalitatea relaţiei profesionale este una proprie asistenţei sociale, acest
aspect poartă numele de intenţionalitate normativă pentru că normele, regulile,
valorile ce orientează intenţiile unui asistent social ce aplică metoda muncii de
caz, sunt proprii asistenţei sociale în ansamblul său;
- înţelegerea felului în care fiecare relaţie de tip asistenţă socială, a fiecărui
profesionist, cu care dintre clienţii săi este o intenţionalitate specifică, aparte de
orice altă relaţie datorită intenţiei specifice, care înseamnă că fiecare client are o
anumită problemă pe care o trăieşte, o înţelege şi căreia îi vede rezolvarea într-un
mod specific, unic; deci intenţia operaţională va fi una proprie doar acelui
client(ă), chiar dacă relaţia sa cu asistentul social, asemenea cu a altor mulţi
oameni, este una de ajutor.
Felul în care devine operaţională o intenţie depinde de client şi de capacitatea,
competenţa de care profesionistul dispune, inclusiv din punctul de vedere al deciziei
metodologice. Ceea ce rămâne foarte important, indiferent de aspectele intenţiei e că
relaţia profesională se construieşte şi se dezvoltă pe o axă intenţională recunoscută,
conştientizată de toţi participanţii la relaţie. Este de aceea, foarte important să se
înţeleagă de la început ce intenţii există, înainte de a se formula contractul, pentru că
tot ce rămâne ascuns ca intenţie, poate influenţa negativ rezolvarea problemei
clientului. Dacă intenţiile sunt însă clare, atunci se pot formula foarte uşor obiectivele
procesului de asistare socială. Această recunoaştere a intenţiilor la nivelul tuturor
participanţilor înseamnă deci, clarificarea intenţiilor operaţionale. Există o serie de
situaţii în care tribunalul sau comunitatea sau alte instituţii pot cere asistentului social
să analizeze situaţia în care acesta el/ea ar putea să controleze, sau să modifice
comportamentul unui individ care de ex. poate să fie periculos pentru societate. În
astfel de situaţii este esenţial ca asistentul social să fie capabil să declare clientului cu

41
onestitate şi claritate, intenţia relaţiei profesionale pe care o vizează (să nu declare că
doreşte să ajute când de fapt are intenţia să controleze). În calitate de asistent social
trebuie să informăm clientul de la început, în ce fel avem intenţia să facem cunoscute
altor persoane din afara relaţiei de asistare socială informaţii privind persoana
acestuia şi situaţia sa. Confidenţialitatea cere asistentului social să spună clientului
cum, când şi ce informaţii intenţionează să facă cunoscute altor persoane.
Intenţionalitatea relaţiei profesionale înseamnă şi evitarea oricărei încercări de a
"împinge" clienţii să aibă încredere în asistentul social. Când formulăm intenţia pe
care o urmărim prin relaţia profesională şi pe care o propunem, va trebui ca asistenţii
sociali, să fim pregătiţi să reacţionăm profesionist faţă de comportamentul clientului,
oricare ar fi acela.

5.3. Dezvoltarea relaţionării profesionale


Relaţia asistent social-client (individ, familie) se dezvoltă din interacţiunea
intenţionată a celor doi. Prin urmare, este corect să se considere că persoana
asistată vede relaţia cu asistentul social ca pe un instrument cu ajutorul căruia
poate să ajungă la soluţionarea problemei sale. Relaţia provine din comunicarea
celor doi cu privire la nevoile, dificultăţile clientului. Astfel, în jurul şi prin
intermediul comunicării, în măsura în care scopul relaţionării este reciproc agreat,
se realizează dezvoltarea relaţiei. Această dezvoltare a relaţiei profesionale rezultă
din scopul pe care ea şi-l propune. Kate Lucas spune că "un asistent social
experimentat niciodată nu va încerca să menţină relaţia la un nivel plăcut. Este
cea mai mare sursă de ineficienţă în acordarea unui ajutor." De foarte multe ori
clientul trebuie pus în situaţii nu foarte confortabile, pus să se confrunte cu
realitatea problemei sale. O relaţie profesională care urmăreşte să acorde ajutor se
va dezvolta oriunde oamenii demonstrează respect unii faţă de alţii, le pasă de ce
se întâmplă cu ceilalţi şi sunt gata nu doar să acţioneze ci să asculte pentru a ajuta.
Există un set de variabile care influenţează dezvoltarea relaţiei
profesionale, acestea sunt:
- variabila timp - ea afectează atât natura cât şi rata dezvoltării relaţiei profesionale
în asistenţa socială. Deoarece relaţia şi sensul dezvoltării şi existenţei ei ţin de
intenţionalitatea care o animă, ea se va sfârşi când intenţia s-a finalizat.
- o altă variabilă este contextul, cadrul în care are loc relaţia (felul în care arată,
locul, poziţia ca asistent social privind puterea decizională, distanţa dintre
asistentul social şi persoana care solicită şi/sau necesită ajutor).
Relaţia între client şi asistent este un subiect de diferenţieri, adică felul în care
relaţia se dezvoltă depinde de combinaţia specifică a intenţiei, timpului, cadrului
şi nu numai a acestor variabile.
Relaţia profesională poate fi utilizată în două sensuri:
1) asistentul social foloseşte relaţia pentru a susţine clientul atâta timp cât
relaţia profesională are sens, rost;
2) considerarea relaţionării ca o sarcină, în acest caz asistentul social şi
clientul trebuie să se concentreze pe modul în care clientul foloseşte relaţia
profesională ca model pentru alte relaţii şi interacţiuni interpersonale.

42
În ambele sensuri de utilizare a relaţiei, asistentul social şi clientul aduc cu ei în
relaţia profesională o serie de elemente care trebuie conştientizate şi controlate.
Cele trei categorii de elemente sunt:
- elemente iraţionale (trăiri, experienţe care ies la suprafaţă, se actualizează şi pot
perturba prezentul);
- elemente nonraţionale (sentimente, emoţii);
- elemente raţionale (calităţile cognitive, intelectuale).
Atât clientul cât şi asistentul social vor imprima o anumită marcă relaţionării lor
în funcţie de experienţele din trecut care le influenţează abilitatea de a relaţiona.
Dezvoltarea relaţiei este foarte clar influenţată de felul în care raţionează cei doi,
de felul în care înţeleg lucrurile şi sunt capabil să dezvolte raţionamente în
legătură cu problema (asistentul social trebuie să aibă înţelegere faţă de cel care
raţionează mai încet sau găseşte soluţia mai încet). Relaţia profesională mai este
influenţată de anxietatea fiecărei persoane prezente în acea relaţie, de
expectanţele fiecăreia dintre părţi, de calităţile şi resursele cu care cei doi se
angajează să lucreze.
Există următoarele grupe de calităţi esenţiale într-o relaţie profesională:
• preocuparea pentru celălalt - asistentului social îi pasă ce se întâmplă cu
clientul, are responsabilitate, grijă, respect şi dorinţa de a-l cunoaşte pe celălalt,
manifestă căldură, atitudine suportivă, acceptanţă. Această calitate se
concretizează de ex. în maniera în care asistentul social înţelege, ştie să-l
întâmpine în biroul său pe client, în care ştie să-l asculte pe parcursul interviului,
sau în felul în care îi oferă răspunsuri empatice etc.
• angajament şi obligaţii - relaţia de ajutor pentru a-şi atinge scopul
presupune angajare, implicare şi asumare de obligaţii din partea ambelor părţi,
aceste obligaţii trebuie stipulate foarte clar prin contract. De ex. asistentul social
se obligă să acorde ajutor conform rolului şi competenţelor ce-i revin conform
fişei postului, iar clientul se angajează să ofere informaţiile de care depinde
rezolvarea problemei sale.
• acceptanţă şi expectanţă - acceptanţa înseamnă mai mult decât refuzul de
a face judecăţi cu privire la persoană şi conduită, înseamnă a căuta un mod activ
să-l înţelegi pe celălalt, în cazul asistentului social, clientul. Elementele care
compun acceptanţa sunt: cunoaşterea sau efortul de a-l înţelege pe celălalt prin
care ajungem la cunoaştere, individualizare, încrederea în capacitatea clientului
de a se autodetermina şi autodirecţiona. Acceptanţa nu înseamnă că suntem de
acord cu clientul. Cea mai eficientă cale de a dovedi clientului acceptanţa constă
în efortul de a-i înţelege situaţia, conduita, sau perspectivă din care-şi abordează
problema.

Teme / exerciţii:
• Găsiţi pentru fiecare variabilă ce facilitează dezvoltarea relaţiei
profesionale, factori care pot perturba această dezvoltare şi deci, trebuie
evitaţi.
• Construiţi cel puţin două argumente prin care să dovediţi, rolul
creativităţii, respectiv al curajului în relaţia profesională din practica

43
Recapitulare:
Relaţia profesională, stabilirea şi dezvoltarea ei sunt esenţiale pentru o practică de asistare socială
eficientă.
Există în evoluţia asistenţei sociale şi o istorie a definirii conţinutului şi atributelor
relaţionării profesionale.
Relaţia profesională are întotdeauna o intenţionalitate a sa, care include o
dimensiune intenţională normativă şi una operaţională care trebuie să fie
clarificate şi agreate de protagoniştii relaţionării profesionale.

Drepturile persoanelor prin care îşi pot afirma personalitatea (adaptare după
Brill, 1990, p. 33)
Declaraţia drepturilor de autoexprimare
1. Ai dreptul să refuzi solicitările altora, fără să te simţi vinovat pentru aceasta.
2. Ai dreptul să simţi şi să-ţi exprimi sentimentele, ca de exemplu cele de
supărare.
3. Ai dreptul să intri în competiţie cu alţii.
4. Ai dreptul să îţi foloseşti propria judecată când decizi asupra propriilor tale
nevoi.
5. Ai dreptul la propriile tale greşeli.
6. Ai dreptul ca opiniile şi ideile tale să fie respectate în aceeaşi măsură ca şi
opiniile şi ideile altora.
7. Ai dreptul să ceri ajutorul şi afecţiunea celorlalţi.
8. Ai dreptul să fii tratat ca un adult.
9. Ai dreptul să spui altora care sunt nevoile tale.
10. In anumite situaţii ai dreptul să le spui altora ce doreşti de la ei.
11. Ai dreptul să le ceri altora să îşi schimbe comportamentul faţă de tine.
12. Ai dreptul să fii tratat ca un adult capabil şi nu ca un copil.
13. Ai dreptul ca ceea ce faci să nu fie considerat din start ca fiind greşit.
14. Ai dreptul să recurgi la timp ca să îţi pui sentimentele în ordine, cu propriul
ritm şi să nu preiei ritmul altora.
15. Ai dreptul ca alţii să îţi impună propriile valori.

BIBLIOGRAFIE
Barker, R.L., 1987, Social Work Dictionary, NASW, Silver Spring, Maryland
Brill, N.I., 1990, Working with People; The Helping Process, 4th, ed. Longman, New
York
Compton, B.R., Galaway, B., 1989, Social Work Processes, Wadsworth, California
Perlman, H.H., 1979, Relationship: The Heart of Helping People, Chicago, Univ. of
Chicago Press
Rubenstein, H., Bloch, M.H., 1982, Things that Matter, Macmillan, New York
Rogers, C.R., C.R., 1957, The Necessary and Sufficient Conditions of Therateutic
Personality Change, Journal of Consulting Psychology, 21, p. 95-103
Rogers, C.R., 1961, The Characteristics of the Helping relationship, in on Becoming a
Person, Boston, Houghton Mifflin, p. 39-58

44
Capitolul 6. INTERDISCIPLINARITATE SI MODELELE TEORETICE
APLICATE IN ASISTENTA SOCIALA

6.1. Interdisciplinaritate
Aşa cum a reieşit, problema competenţei practicienilor nu se poate limita la
însuşirea unor aptitudini şi deprinderi, o importantă componentă fiind bagajul
teoretic al asistentului social. Asistenţa socială este considerată îndeobşte o
activitate practică care, din punctul de vedere al evoluţiei sale are limite teoretice
mai puţin clar definite, decât alte discipline. Aşa cum am mai arătat,
fundamentarea ei teoretică este interdisciplinară. Psihologia şi sociologia sunt în
mod deosebit relevante pentru acest cadru teoretic. Dreptul, economia, ştiinţele
medicale, politica, ştiinţele educaţiei oferă şi ele sisteme de înţelegere şi de
acţiune ale fenomenului social în context legal, economic, medical, politic şi
educaţional. Modelele adoptate provin, deci, din orientările de bază ale
psihologiei, sociologiei, psihologiei sociale, antropologiei, precum şi toate
domeniile de interferenţa ale acestora. Ele constituie sistemul de coordonate la
care se raportează şi cu ajutorul cărora se analizează problemele, situaţiile,
persoanele; pornind de la ele se planifică remedii şi se implementează tehnici
adecvate de tratare a problemelor. In analiza noastră vom porni de la o evaluare
succintă a legăturilor asistentei sociale cu celelalte domenii principale ale
trunchiului de ştiinţe sociale. Vom prezenta dupa Hoffman şi Sallee ( 1994, Social
Work Practice) câteva principii de bază preluate de către asistenţa socială din alte
ştiinţe:

Principii preluate din psihologie


Lucrătorii din domeniul asistenţei sociale utilizează o serie de cunoştinţe
din diferite teorii psihologice. Viaţa psihica este înţeleasă ca fiind complexă,
având o componentă interioară, dar şi un comportament exteriorizat. Fiecare
individ, independent de condiţionările sale sociale, are memorie, gândire,
sentimente, capacitate de planificare, şi o mulţime de nevoi, iar legităţile tuturor
acestor procese şi fenomene psihice au caracteristici şi o procesualitate care se
mişcă între anumite limite generale.
Ştim, de exemplu, că pentru ca un copil să se dezvolte normal el trebuie
să se simtă iubit de cel puţin o persoană din anturajul său şi să se simtă în
siguranţa, mai ales în prima perioadă a vieţii sale. Ştim de asemenea, că relaţiile
şi calitatea vieţii din prima copilărie pregătesc dezvoltarea ulterioară a
personalităţii copilului, modul de interpretare şi de valorizare a experienţelor
ulterioare. Dar nici "dragostea nu e de ajuns" (Bruno Bettelheim, 1950, Love is
not enough, The free press, USA), fiecare are nevoie şi de un mediu stimulator în
care capacităţile sale mentale să se dezvolte.
Contribuţiile fundamentale ale psihologiei la dezvoltarea asistenţei sociale
le putem formula sub forma unor principii de baza:
1. Recunoaşterea complexităţii personalităţii umane, care este o fiinţa
biologică, cognitivă, emoţională, voliţională.

45
2. Recunoaşterea necesităţii pentru fiecare fiinţa umană a unui climat care
să ofere posibilitatea acumulării de experienţe necesare dezvoltării (Watson,
Skinner, 2).
3. Personalitatea umană are posibilitatea şi capacitatea de a se dezvolta
emoţional, cognitiv şi pe plan acţional pe tot parcursul vieţii, în ciuda unor bariere
şi dificultăţi (Erikson, Piaget).
4. Experienţele sunt unice pentru fiecare personalitate, ele nu pot fi trăite
sau reproduse identic de către diferite persoane, indiferent de similarităţile
mediului de viaţă.

Principii care derivă din psihologia socială


Psihologia socială vizează studiul omului în societate, analizează şi caută
semnificaţii ale componentelor sociale, ale interacţiunii indivizilor în funcţie de
evenimentele şi fenomenele sociale. Incercăm să rezumăm contribuţiile esenţiale
ale psihologiei sociale în urmatoarele idei:
1. Eul individual se constituie ca rezultat al procesului de socializare. Pe
parcursul acesteia din urmă individul îşi însuşeşte normele grupului la care
aparţine individul.
2. Indivizii trăiesc în grupuri sociale, care sunt sisteme închegate, cu
capacitate de autoreglare prin interacţiunile şi percepţiile reciproce dintre membrii
grupului, şi prin relaţiile sale cu exteriorul.
3. Fiecare individ are o anumită poziţie şi un rol în cadrul social în care
trăieşte (Linton, 3, Merton, 1968,4 ). Repertoriul din cadrul unui rol depinde de
aşteptările faţă de poziţia socială care determină acel rol.
4. Organizaţiile şi comunităţile provin din nevoia de interacţiune sociala
dintre indivizi, dar depăşesc nivelul individual şi de grup prin reguli, regulamente,
legi mai mult sau mai puţin formalizate. Societăţile complexe sunt caracterizate
de extinderea organizaţiilor birocratice, care, prin intenţia lor, ar trebui sa
contribuie la asigurarea libertăţilor cetăteneşti ale indivizilor.

Principii care derivă din sociologie Sociologia studiază legile


fenomenelor şi structurilor sociale, interrelaţiile lor şi influenţele lor asupra vieţii
oamenilor. Sociologia, spre deosebire de orientările terapeutice desprinse din
psihologie, nu oferă modalităţi de tratament privind îmbunătăţirea societăţii.
Explicaţia sociologica, "imaginaţia sociologica" (termen folosit de sociologul
american C. Wright Mills, 1959, 5) oferă modalităti de stabilire de legături şi de
inferenţe între diferitele nivele ale societăţii, de la cele mai impersonale politici şi
organizaţii, la cele mai intime trăsături şi atitudini umane. Contribuţia sociologiei
la dezvoltarea asistenţei sociale se referă în primul rând la următoarele:
1. In mediul social indivizii trăiesc în structuri sociale organizate ierarhic,
ei diferenţiindu-se în funcţie de poziţia ocupată în ierarhia socială.
2
Skinner, B.F., 1974, About behaviorism, New York: Knopf
3
Linton, Fundamental cultural al personalităţii
4
Merton, R..K., 1968, Social Theory and social structure, New York, Free Press
5
C. Wright Mills, 1959, The sociological imagination, New York: Oxford University
Press

46
2. Stratificarea socială este rezultatul diferenţelor dintre grupurile sociale în
funcţie de bogăţie, de putere, de poziţia de clasa, rasă, etnie, sex. Tendinţa socială
dominantă este că poziţia de clasă este legată de venit iar grupurile minoritare
sunt în general pe poziţii joase ale ierarhiei puterii. Femeile, aproximativ jumătate
din populaţie, au şi ele în medie, venituri mai scăzute decât bărbaţii, mai ales în
cazul când trăiesc singure, sau cu copii.
3. Există o anumită mobilitate între elementele diferitelor straturi şi structuri
sociale. Un important factor al mobilităţii indivizilor îl constituie educaţia.

Principii preluate de la antropologie Asistenţa socială a preluat din


antropologie un vast bagaj valoric şi de cunoştinţe privind diferenţele culturale şi
etnice (tendinţa mult accentuată în ultima decadă). Ca urmare, practica respectării
tradiţiilor culturale, acceptarea diferenţelor de obiceiuri, concepţii şi modalităţi de
exprimare a devenit un specific al asistenţei sociale.
1. Indivizii şi familiile din grupurile minoritare se deosebesc adesea prin
comportamentul lor de cel al persoanelor din cultura dominantă. Aceasta nu
înseamnă, însă, că diferenţele culturale pot explica, prin ele însele, diferenţele de
nivel economic şi educaţional între etniile minoritare şi majoritare.
2. Cultura în sine nu creează acele mari diferente în privinţa statutului
socio-economic şi a nivelului educaţional, pe care o găsim adesea între o etnie
majoritară şi una minoritară (spre exemplu, la etnia romilor în majoritatea ţărilor
est europene sau la populaţia de culoare din America). Datorita diferitelor
determinări istorice, membrii unor grupuri minoritare se regăsesc în mod prioritar
în clase sociale inferioare. Intelegera relaţiilor dintre etnicitate, rasa şi apartenenţa
la o anumită clasă socială este, de asemenea, un principiu esenţial al formării în
domeniul asistentei sociale.

6.2. Modelele teoretice şi rolurile lor

Teoria muncii sociale cuprinde un domeniu vast şi complex, cu rapide


expansiuni în ultimii ani, care a adoptat modele şi tehnici din ştiinţele sociale, dar
le-a dezvoltat în mod propriu, pornind de la cazuistica sa specifica. Caracterul
particular al modelelor teoretice din asistenţa socială provine din însăşi
necesitatea de reconsiderare teoretică a modelelor de bază privind
comportamentul uman, societatea şi legăturile dintre ele, reconsiderare necesară
pentru a le adapta cazurilor particulare, cu nevoi sau particularităţi speciale.

Nici un model teoretic singur nu este suficient de larg (de comprehensiv)


încât să ofere explicaţii şi soluţii pentru toate variantele, necesităţile şi
posibilităţile pe care le conţine individualul, adică nu poate oferi un cadru de
înţelegere pentru toate cazurile practice. Practicienii afiliaţi unui anumit model
pot aplica concepţii sau chiar tehnici asociate unei alte teorii. Puţini sunt cei
purişti, care se considera adepţi în exclusivitate ai unui singur model teoretic.
Acei practicieni care ar şti sa acţioneze conform unui singur model, ar face un
deserviciu clienţilor lor, dar şi lor înşişi, fiindcă ar limita eficienţa activităţii lor

47
profesionale la rezolvarea acelor probleme care corespund exact (lucru foarte rar
întâlnit în realitate) modelului teoretic ales.
Diferenţele dintre teorii privesc : felul de a privi lumea, modul de a explica
adaptarea la viaţa sociala, factorii dezvoltării, punctul de vedere asupra resurselor
umane, asupra bolilor, handicapului, insucceselor, scopurile intervenţiei, durata
intervenţiei, metodele de apreciere şi alte dimensiuni importante.
Proliferarea în etapa actuală de dezvoltare a ştiinţei a teoriilor care
abordează varietatea de aspecte ale problemelor umane oferă posibilitatea
practicianului să selecteze modalităţi specifice de interpretare şi de intervenţie
care şi-au dovedit eficienţa pentru anumite situaţii problema. Această varietate de
cunoştinţe oferă căi multiple de înţelegere şi abordare a fenomenelor sociale, dar
creează de asemenea o şansă sporită pentru pericolul fragmentării bagajului de
informaţii profesionale. Pentru a putea să ne apărăm de acest real pericol, cauzat
de limitele capacităţii noastre de cuprindere, de retenţie şi de înţelegere, precum şi
de limitele accesului la informaţii, va trebuie sa cunoaştem teorii integratoare,
care să ofere un cadru unificator pentru varietatea de probleme social umane
cărora li se adresează asistenta socială.
In sumara prezentare a teoriilor care fundamentează asistenta socială, un
prim punct de vedere urmărit va fi cel al gradului de generalitate al unei teorii.

MODELUL SISTEMELOR ECOLOGICE


Este teoria pe care o considerăm ca având cel mai înalt grad de
generalitate. Ea are ca punct de plecare "Teoria generală a sistemelor", concepută
încă în prima jumătate a secolului de către filosoful Ludwig van Bertalanffy şi a
fost adaptată pentru sistemele ecologice, respectiv pentru sistemele umane de
către Weber, 1969, Germain C.B. 1979, Germain C.B., Gitterman, 1980, 1981,
Meyer, 1983.6 După Germain, ecologia este o formă a teoriei sistemelor, care ne
ajută să întelegem relaţiile indivizilor unii cu alţii şi cu mediul în care traiesc.
Modelul ecologic, analizând impactul reciproc al indivizilor cu mediul lor, luând
în considerare toate subsistemele care se interpun, reflectă o atitudine holistică
propice asistentei sociale, care cu ajutorul acestui model depăşeşte dihotomia
persoană - mediu şi favorizează abordarea probabilistică, interacţionistă, mult mai
realistă pentru întelegerea problemelor sociale.

Concepte caracteristice pentru teoria sistemelor:

In asistenţa socială această teorie porneşte de la premisa general


acceptată că problemele umane trebuie privite în propriul context de împrejurări.
Indivizii, grupele, instituţiile sunt într-o continuă interacţiune unele cu altele,
precum şi cu mediul înconjurător. Problemele umane formează un sistem unitar
cu mediul înconjurător (vom vorbi mai târziu despre sistemul problemei), fiecare
sistem fiind unic. Dat fiind că fiecare sistem e format din componente, care la
6
Weber, 1969, Germain C.B., 1969, Teaching an Ecological Approach to Social Work
Practice, 1976,in Teaching for Competence in the Delivery of Direct Services, pp 31-39.
New York: Council on Social Work Education, 1976, Germain C.B., Gitterman, 1980,
The life model of social practice, 1981, Meyer, 1983.

48
rândul lor pot fi considerate ca fiind ele însele sisteme, putem spune că fiecare
sistem e format din subsisteme. Subsistemele variază în privinţa caracteristicilor
lor (de exemplu nu există două familii, două grupuri la fel). Satisfacerea nevoilor
umane şi dezvoltarea personalităţii are loc în condiţiile unor tranzacţii normale
între personalitate şi mediu (pentru ca un elev să înveţe trebuie o şcoală adecvată,
profesori competenţi, suportul părinţilor, abilităţi perceptuale şi intelectuale
adecvate, motivaţie pentru învăţare şi relaţie pozitiva cu profesorii).
Disfuncţiile ivite în orice domeniu al tranzacţiilor dintre indivizi, sau
dintre indivizi şi resurse afectează nevoile umane şi conduc la stres sau la o
funcţionare necorespunzătoare. Reducerea sau eliminarea stresului reclamă
eforturi de cooperare al căror scop este ameliorarea adaptării unei persoane la
mediul său. Se întâmplă ca, singuri, unii oameni cu probleme să nu deţină
suficiente resurse de cooperare cu mediul lor. Munca socială implică asistenta
acordată acestora, prin:
• găsirea mijloacelor de realizare a nevoilor,
• încercarea de a-i învăţa să-şi rezolve propriile probleme, de a le dezvolta
resurse esenţiale, de a le mări capacităţile de a coopera cu mediul din jur.

Abordarea sistemică reclamă cunoştinţele privind diversele subsisteme


implicate în interacţiunea om - mediu.

1. Subsistemul individual. Acesta se referă la ansamblul de componente


care asigură functionalitatea unui individ în mediul său social. El cuprinde la
rândul său subsistemul biologic (cu multiplele sale componente ca, de exemplu,
sistemul osos, nervos, muscular, circulator, digestiv etc., ce fac domeniul
biologiei umane), cel cognitiv, emoţional, comportamental, motivaţional etc.
(domeniul psihologiei şi al ramurilor sale).
2. Subsistemul interpersonal. Acesta se referă la relatiile părinţi-copii,
relaţiile din cuplul marital, legaturile familiale mai largi, cu bunicii, socrii şi
rudele, prieteniile, relaţiile cu vecinii, cu grupul de munca sau cel cultural de
referinţa şi cu alte persoane semnificative din ansamblul de interrelaţii ale
individului). Felul relaţiilor din ansamblul de relaţii interpersonale depinde de
caracteristicile individuale ale partenerilor implicaţi in relaţie, dar şi de poziţia lor
reciproca în cadrul sistemului proxim. De exemplu, natura relaţiilor dintre părinţi
şi copii este dependentă de poziţia de copil (caracterizată prin dependentă,
subordonare, inferioritate, dar şi de dreptul de a fi iubit şi îngrijit), respectiv de
poziţia de a fi părinte (responsabilitate, autoritate, independentă, superioritate fată
de copil). Relaţiile cu anumite persoane influenţează relaţiile cu alte persoane
(spre exemplu, o anumita relaţie cu un partener de sex opus poate influenţa relaţia
adolescentului cu părinţii săi; relaţia cu soacra poate influenţa relaţia soţ - soţie).
Explorarea subsistemului de relaţii interpersonale este deosebit de importanta
pentru munca practicianului asistent social, reţeaua de relaţii sociale ale fiecăruia
fiind o posibilă sursă de ajutor şi energie pentru individ. Pentru explorarea
subsistemului interpersonal recomandăm metoda atomului social şi a hărţii sociale
(vezi exerciţiile).

49
3. Subsistemul organizaţiilor, instituţiilor, al comunitaţilor. Activitatea şi
relaţiile individului se desfaşoară în cadrul unor cadre formale: şcoală, biserică,
instituţii culturale, spital, locul de munca, organizaţie politica, serviciu
administrativ etc. Specificul lor este determinat de ansamblul regulilor lor de
funcţionare, reguli care îşi pun amprenta asupra relaţiilor dintre membrii sau
participanţii la acea organizaţie, respectiv instituţie sau asociaţie. Intre
caracteristicile diferitelor organizaţii şi instituţii exista deosebiri în ceea ce
priveşte gradul de deschidere şi de formalizare. O instituţie de
protecţie a copiilor, ca de exemplu un leagan de copii, era o instituţie funcţionând
sub egida Direcţiei Sanitare. Ea are anumite legi şi reguli bine circumscrise, care
au ca punct de plecare legităţile şi regulamentele din instituţiile sanitare. Acestea
îşi vor pune amprenta asupra activităţilor dominante desfăşurate cu copiii din
instituţie, care vor fi primordial de natură medicală, chiar dacă în leagănul de
copii sunt internaţi, în majoritate, copii sănătoşi. In astfel de instituţii concepţia
medicala se manifestă adesea şi prin restricţii în programul de vizitare a copiilor
de către părinţii lor, sau de către voluntarii doritori să-i suplinească parţial pe
părinţi, considerându-se că "străinii" ar putea fi focare de infecţie pentru copii.
Natura regulilor instituţiei poate duce astfel la o tendinţa de izolare, de închidere a
instituţiei, tendinţa a cărei consecinţă poate fi accentuarea fenomenului de
hospitalism, cu toate consecinţele sale negative asupra copiilor (ca întârziere în
dezvoltare, tulburări afectiv-motivaţionale).
4. Subsistemul mediului înconjurător fizic. El se referă atât la mediul
natural în care indivizii îţi desfăşoară viaţa (mediul geografic, condiţiile de clima,
de vegetaţie), care ne influenţează în mod evident modul nostru de trai, ca şi la
creaţiile omului, adică la mediul fizic artificial (casă, cartier, sistem de clădiri,
arhitectură rurală respectiv urbană, vilă, bloc lamă sau zgârie nori şi alte creaţii
artificiale).
Pentru microclimatul oricărei familii locuinţa e un element de viaţa
esenţial al condiţiilor de trai. O locuinţa într-o vilă luxoasă, în care fiecare are
camera proprie este mult mai relaxantă decât o singură cameră, în care stă
întreaga familie, adăpostită eventual într-o căsuţă dărăpănată.
In concepţia sistemelor ecologice, Bronfenbrenner arată că individul
asistat trebuie privit din perspectiva unor sisteme ecologice de nivele diferite:
a) microsistemul, cuprinde relaţiile interpersonale, rolurile
persoanelor,, aşteptările lor de rol şi activităţile lor intenţionale;
b) mezosistemul, cuprinde legăturile reciproce dintre două sau mai
multe microsisteme în care este inclus asistatul; de exemplu: şcoală
- familie, familie - loc de muncă, cercul de prieteni - familie;
c) exosistemul, cuprinde acele subsisteme (organizări) din care
asistatul nu face parte în mod direct, dar care pot să-l influenţeze în mare
măsură prin întâmplările cărora le dau curs şi prin însăşi situaţia de fapt;
de exemplu: efectul condiţiilor de muncă asupra climatului familial al
copilului;
d) macrosistemul, care se referă la influenţa unor factori care privesc
societatea, cu legislaţia ei, instituţiile ei, elemente ei culturale,
mentalităţile, obiceiurile, valorile, normele, prejudecăţile ei;

50
Prin analiza sistemelor descrise va trebui să descoperim aşa numita matrice de
criză, pe care ne vom baza, mai apoi, intervenţia.
Avantajul major al modelului sistemic este că întreaga gamă a
problematicii muncii sociale poate fi abordată din această perspectivă. Stabilirea
surselor problemei şi a focarelor de intervenţie în cadrul sistemului sunt primii
paşi în aplicarea acestui model sistemic. Pentru ca asistenţii sociali sa fie eficienţi
în cât mai mare măsură , intervenţiile trebuie să acţioneze asupra tuturor
subsistemelor critice ale unui sistem problemă dat.

Pentru rezolvarea subsistemelor critice se pune problema cunoaşterii altor


modele teoretice, mai specifice. Pentru a face alegeri corecte din multitudinea de
cunoştinţe teoretice care ne stau la un moment dat la dispoziţie , dar şi pentru a
implementa o anume intervenţie, propunem ca, alaturi de numeroşi autori de
tratate de asistenţa socială, să urmăm calea eclecticismului.

Ecleticismul sistematic nu aderă în mod exclusiv la nici o teorie


particulară, dar alege teorii şi modele care s-au dovedit din punct de vedere
empiric a fi cel mai potrivite ca eficienţă pentru cazuri asemănătoare. Ecleticismul
sistematic reclamă să fi la curent cu teoriile care apar şi cu cercetările recente.
Această abordare a practicii conţine la cel mai înalt nivel promisiunea de a fi
competent şi eficace faţa de larga gamă de probleme ale clientului.

Punctul nostru de vedere este deci acela al ecleticismului sistematic,


practicat în cadrul ştiinţific oferit de modelul sistemelor ecologice şi care are
următoarele criterii de alegere a teoriilor specifice:
- Sunt de preferat teoriile care au fost experimentate, şi pentru care avem date
privind eficienţa lor.
- Sunt de preferat, în situaţii de eficienţa asemănătoare, teoriile de durată mai
scurtă, şi cu un cost mai mic.
- Se va ţine cont de indicaţiile privind aplicabilitatea practica. Teoriile bazate în
măsură foarte mare pe abstractiuni şi deducţii uita să informeze pe practician
asupra modului de implementare în practică şi de aceea au o valoare limitată.
- Ar fi bine să ne gândim şi la siguranţa noastră în cunoaşterea unei anume teorii
şi a tehnicii corespunzătoare, precum şi la implicaţiile etice ale acesteia.

Instrumente de lucru specifice abordării sistemice

HARTA ECO

Ce este o hartă eco?


Este o diagramă scrisă a sistemului ecologic al unui client/familii, a sistemelor majore,
împreună cu toate relaţiile şi legăturile existente care afectează şi influenţează şi/sau sunt
influenţate de către client/familie.

La ce este folosită?

51
1. Pentru a identifica membrii unei familii (nucleare sau extinse), natura relaţiilor dintre
ei, resursele pe care le schimbă cu clientul
2. Pentru a identifica alte persoane şi sisteme din mediul socialal clientului/familiei şi
resursele pe care le schimbă cu ele
3. Pentru a identifica relaţiile clientului/familiei cu sistemele comunităţii
4. Pentru a identifica contribuţiile prezente şi trecute ale clientului în facoarea altor
persoane
5. Pentru a identifica sistemele prin care resursele adiţionale ar putea fi folosite.

De ce este un instrument util?


Organizează o mulţime de informaţii ale trecutului clientului (cazierul)
1. Prin harta-eco clientul/familia sunt angajaţi într-un proces de evaluare a relaţiilor pe
care le au cu mediul social
2. Ajută la identificarea contribuţiilor pozitive ale clientului aduse mediului şi lipsa
suportului din partea mediului, identifică şi evaluează posibile resurse de ajutor
3. Harta-eco poate fi modificată pe parcurs, astfel ca şi familia si asistentul pot urmări şi
observa schimbările petrecute
4. Poate fi adaptată la orice tip de situaţie socială.

Cum se construieşte o hartă-eco?


1. Spuneţi clientului (sau şi altei persoane importante care aţi dori să vă ajute) că puneţi
pe hârtie, împreună, o imagine a celor mai importante relaţii ale clientului dvs. Cu
familia, comunitatea, grupul de prieteni, mediul său de viaţă, a tot ceea ce este
important pentru clientul dvs.
2. Începeţi cu căminul clentului; membrii casei trebuie notaţi pe hartă ca şi într-un
arbore genealogic, folosind pătrate pentru a indica bărbaţii şi cercuri pentru a indica
femeile din familie, membrii decedaţi se notează cu un X şi pot fi înscrişi pe hartă la
marginea cercului familiei
3. În continuare sunt identificate acele sisteme ale mediului care afectează, influenţează
viaţa clientului /familiei. După ce natura tranzacţiei client/sistem a fost determinată,
se trasează o linie pentru a exprima atât legătura cât şi calitatea ei (indicată in partea
de jos a foi )

În timp ce construiţi harta-eco poate fi mai uşor şi totodatã mai corespunzãtor sã


exploraţi:

1. cum percepe clientul/familia schimbãrile cu alte sisteme; ce face sau a fãcut fiecare şi
pentru cine
2. ce simte clientul/familia în legãturã cu schimbãrile cu alte sisteme, în particular ce
sinte clientul ãn legãturã cu ajotorul primit, cum se simt membrii familiei în legãturã cu
ajutorul dat
3. cât de adecvat se simte clientul/familia în legãturã cu schimbãrile care vor urma
datoritã nevoilor identificate
4. percepe clientul/familia, sau chiar şi alte sisteme noi, sau alte sisteme care ar merita sã
fie cercetate, ca ffind surse de ajutor pentru a-şi satisface/rezolva nevoile identificate

52
Harta-eco permite identificarea punctelor forte ale clientului, precum şi a nevoilor
lui. Aceastã hartã poate fi construitã şi fãrã ajutorul clientului, cu ajutorul lui sau al
familiei, împreunã sau separat.
Legenda hãrţii: se folosesc fie cuvinte descriptive sau se deseneazã diferite linii:
__________ pentru legãturi puternice
- - - - - - - - pentru legãturi tensionate
pentru legãturi stresante
pentru legãturi întrerupte sau moarte.
Se traseazã sãgeţi de-a lungul liniilor pentru a sublinia izvorul energiilor, al
resurselor, etc.

Aplicaţie practicã:

Studiu de caz:

Moraru Ioan este un baiat de 16 ani. El suferã de Sindromul Down. frecventeazã o


clasã specialã de la liceul din localitate. El merge la şcoalã 5 zile /sãptãmânã. Dirigintele
lui se numeşte Popescu , iar Ioan îl simpatizeazã foarte mult. Familia lui Ioan are de
asemenea un respect deosebit pentru d-l Popescu.
De 2 ori pe sãptãmânã, dupã cursuri, Ioan participã la un program în cadrul unei
organizaţii neguvernamentale, nonprofit, din localitate. În cadrul acestui program, Ioan
face parte dintr-un grup de adolescenţi care îşi concentreazã atenţia asupra deprinderilor
necesare traiului zilnic şi a celor legate de un loc de muncã.
Ioan este de asemenea implicat în activitãţi extraşcolare, sponsorizate de biserica
protestantã localã. Acolo el participã la activitãţile unui grup de artã şi dintr-o echipã de
fotbal.
Ioan locuieşte cu tatãl sãu şi cu trei surori în varstã de 8, 10 şi 17 ani. Mama lui a
murit cu 5 ani în urmã. D-l Moraru, tatãl lui, lucreazã la Cãile Ferate. El lucreazã în
fiecare zi, inclusiv în tinpul week-end-urilor. Familia primeşte îngrijire medicalã prin
Spitalul Cãilor Ferate. Sora de 17 ani îngrijeşte seara copii la domiciliu. Bunicii lui Ioan
din partea tatãlui sãu trãiesc în alt oraş, la 5 ore distanţã. Bunicii din partea mamei
locuiesc în acelaşi oraş şi îi viziteazã o datã pe lunã, duminica.
Ioan nu se joacã cu copiii din vecini, dar are aprieteni la şcoalã şi în grupul de
adolescenţi din cadrul organizaţiei neguvernementale (ONG).
Cu puţin timp în urmã, Ioan a devenit provocator din punct de vedere sexual în
cadrul grupului din ONG. Acelaşi comportament îl avea şi faţã de personalul organizaţiei.
el a încercat sã-şi sãrute sora mai mica de cîteva ori.
Tatãl lui Ioan refuzã sã discute despre sex cu el ţi se opune cu încãpãţânare sã
discute despre comportamentul fiului sãu. Aceast este prima datã când personalul ONG
trebuie sã facã faţã problemelor sexuale ale adolescenţilor. Personalul ar vrea sã ajute, dar
nu ştie cum sã o facã. În cadrul obiectivelor organizaţiei nu gãseşte nimic scris cu privire
la ceste probleme.
Ioan trebuie sã facã teste pentru determinarea virusului HIV. El a suferit mai
multe transfuzii de la naştere, şi recent a manifestat câteva comportamente inexplicabile.

53
D-l Moraru nu este deschis spre discutarea acestor probleme şi ameninţã cã îl va
retrage pe Ioan de la ONG. Mulţi dintre cei care lucreazã în organizaţie vor sã discute
despre problemele ivite şi sã-l ajute pe Ioan. Lui îi place programul şi este unul dintre
membrii cei mai activi şi conştiincioşi.

1. Desenaţi o eco-hartã pentru cazul Ioan Moraru.


2. Care sunt preocupãrile majore ale asistenţilor sociali cu privire la rezolvarea
situaţiei lui Ioan Moraru? Mai sunt şi alte probleme pe care asistentul social ar
putea sã le rezolve?
3. Indicaţi tipul de roluri pe care asistentul social le poate îndeplini pentru acest caz.

PSIHANALIZA

Teorie cu un puternic impact asupra tuturor tipurilor de relaţii de


ajutor şi de asistenţa, psihanaliza este, totodată, cea care are cea mai lungă
istorie şi amploare asupra asistenţei sociale dintre teoriile privind
personalitatea umană. Ea a fost introdusă de Sigmund Freud, medic
psihiatru vienez (1856-1939) şi dezvoltată ulterior de către discipolii şi
continuatorii săi (Carl Jung, Alfred Adler, Otto Rank, Anna Freud, Erich
Fromm, Karen Horney, Wilhelm Stekl, Melanie Klein, Ernest Jones,
Margaret Mahler). In circumscrierea modelului său de întelegere a
bolilor psihice a pacienţilor trataţi, Freud a pornit de la faptul ca îndărătul
comportamentului uman observabil se ascund motivatii ascunse
observatorului din afară, dar adesea necunoscute individului însuşi.
Psihanaliza clasică freudiană încearcă să descopere mecanismele invizibile
ale psihicului pacienţilor bolnavi psihici, determinismul psihologic care se
ascunde îndărătul simptomelor neurotice. Acst punct de vedere pornea de
la principiul determinismului psihologic al comportamentului uman, care
este în strânsă dependentă cu evenimentele din trecutul persoanei. In
concepţia sa timpurie, prin renumita sa metodă psihanalitică Freud căuta
să descopere semnificaţia simptomelor lor din analiza materialului oferit
de amintirile şi visurile bolnavilor. Freud a acordat o semnificaţie deosebit
de mare evenimentelor traumatice din mica copilărie, a căror
conştientizare va înlătura efectul de declanşare a unei simptomatologii
neurotice. El a căutat să înţeleagă efectul fanteziilor din mica copilărie şi a
descoperit că uitarea acestora este în legătură cu caracterul lor adesea
inacceptabil moral. Studiind modul în care se şterg din memorie
elementele traumatizante, Freud a descoperit mecanismele refulării, rolul
dinamizator al inconştientului, mecanismele de apărare ale psihicului
împotriva conştientizării evenimentelor neplăcute ale trecutului.
In a doua etapă de elaborare a teoriei sale, în locul concepţiei care
pornea de la evenimente traumatice singulare, Freud a realizat importanţa
relaţiilor afective ale copiilor cu părinţii lor. Construind ipoteze şi căutând
explicaţii în procesul de psihoterapie al unor pacienţi neurotici adulţi, în
mod deductiv, Freud a elaborat o complicata teorie asupra dezvoltării

54
umane. Cunoscută sub numele de teoria dezvoltării psihosexuale, ea a fost
de multe ori răstălmăcită în mod vulgar, exagerată sau ultrasimplificată.
La naştere, individul este o fiinţă dominată de instincte, de
principiul plăcerii, iar mai apoi, în cadrul relaţiei mama-copil, în urma
interiorizării interdicţiilor venite din partea părinţilor, copilul va reuşi să-şi
amâne nevoile, respectiv să le transforme astfel ca ele să fie acceptabile
social. In dezvoltarea sa, copilul parcurge 5 stadii psihosexuale:
1. stadiul oral (primul an de viaţa când plăcerea copilului este suptul,
în general activitatea orală şi se formează încrederea copilului în
adulţii care-i satisfac trebuinţele)
2. stadiul anal (2-3 ani, perioadă când copilul găseşte plăcere în
stimularea zonei anale şi îşi formează controlul asupra funcţiei de
excreţie)
3. stadiul falic (4-5 ani, în care copilul îşi explorează propriul corp,
inclusiv organele sale genitale; apar sentimente intense de dragoste şi
de ură faţă de adulţi, pe care Freud le cuprinde sub denumirile de
complexul Oedip şi complexul Electra)
4. stadiul latent (6-12 ani, în care copilul pare să fi pierdut interesul în
fanteziile sexuale şi stimularea genitală)
5. stadiul genital (apare la pubertate, în care adolescentul se
interesează sexual pentru prima dată mai mult de alte persoane decât
de sine, şi stabileşte primele sale relaţii heterosexuale).

Conform concepţiei freudiene, nevrozele în primul rând, dar şi


celelalte boli psihice se datoresc tulburarilor survenite într-una din aceste
perioade în relaţiile copilului cu parinţii sai şi, în mod special, datorită
interdicţiilor şi opreliştilor părinteşti.
Modelul freudian, bazat pe psihologia conflictului intern,
intrapsihic, al luptei dintre drive-uri şi instincte presupune existenţa
următoarelor structuri de personalitate:

- Idul, structură inconştientă, reprezentă aspectul primitiv


instinctual al omului, care cuprinde instincte, dorinţe şi motivaţii
inconştiente. El tinde la satisfacţii imediate şi la reducerea stărilor de
tensiune datorate amânării satisfacerii trebuinţelor.
- Egoul, structura raţionala, având ca sarcină principală adaptarea
la realitate, se orientează conştient, cu ajutorul unor procese psihice ca
percepţia, gândirea, decizia etc.
- Superegoul, este o structură care reprezintă perceptele morale
după care se conduce individul şi idealurile la a căror realizare tinde;
acestea sunt interiorizate prin intermediul părinţilor, al educaţiei, al
culturii.
Comportamentul este un produs al conflictelor dintre structurile
amintite, conflicte care, la rândul lor pot fi conştiente sau inconştiente.
Conceptul freudian de inconştient cuprinde un ansamblu de experienţe,
fantezii şi amintiri, fiind sursa tuturor suferinţelor psihice.

55
PSIHOLOGIA COMPORTAMENTALĂ (BEHAVIORISMUL)

Orientare psihologică care pune un mare accent asupra studiului


reacţiilor indivizilor, a comportamentului observabil, comparabil ştiinţific. Ea a
fost fundamentata de renumiţi oameni de ştiinţa ca I Pavlov, J. B. Watson, B.F.
Skinner, care au insistat asupra rigurozităţii demersului ştiinţific în analiza
răspunsurilor. Printre principiile acestui curent de gândire se află sublinierea
rolului factorilor de mediu şi al învăţării în determinarea comportamentelor
umane. Se insistă asupra posibilităţilor de schimbare a comportamentului
clienţilor, cu ajutorul unor mecanisme adecvate de recompense şi pedepse. Bazat
pe teoria învătării sociale, behaviorismul arată că tiparele neadecvate de
comportament sunt şi ele învăţate, prin condiţionare clasica sau operantă, prin
sistemul de întăriri folosit în educatie, prin imitaţie etc. Ca tehnica terapeutică
de modificare a comportamentului se fixează un comportament tintă, formulat în
termeni concreti, precişi şi se stabileşte sistemul de pedepse şi recompense prin
care va fi motivat individul respectiv spre schimbarea repertoriului său de
răspunsuri comportamentale şi atingerea comportamentului ţinta. Intervenţiile
care au ca punct de plecare behaviorismul se desfaşoară pe parcursul unor
perioade de timp scurte, mai ales comparativ cu tehnicile terapeutice de origine
psihanalitică. Faţă de ancorarea psihanalizei în trecut, tratamentul de inspiraţie
comportamentalistă vizează în primul rând timpul prezent.

Teoria rolurilor (Hollis 1972, Lazare, 1975). Ea se referă la un grup de concepte


bazate pe investigaţia socioculturală, care porneşte de la modul în care oamenii
sunt influenţaţi de marea varietate a poziţiilor sociale. Munca socială se inspiră
mult din teoria rolurilor atunci când explorează aşteptările clientului faţă de
tratament şi clarificarea rolurilor clientului şi a asistentului în procesul de
tratament.

Teoria rezolvării de probleme şi a deciziei (Jannis & Mann 1977, Mahoney şi


Arnkoff, 1978). Tehnicile terapeutice care decurg din această teorie oferă
practicienilor un ghid pentru rezolvarea problemelor pe care clienţii înşişi le vor
putea însuşi şi, mai apoi, le vor putea folosi în rezolvarea propiilor lor situaţii
problematice viitoare. S-a demonstrat că metoda are o deosebită însemnătate în
cazurile clientilor la care se apropie finalizarea procesului propriu-zis de asistenţa,
pentru a-i învăta pe aceştia modul în care în continuare vor putea să ia decizii şi
să-şi rezolve problemele singuri.

Teoria modelării sociale (Bandura 1971) Reprezentanţii acesteia pornesc de la


teoriile învăţării, deplasând accentul dinspre sublinierea importanţei întăririlor în
însuşirea noilor comportamente, spre relevarea rolului modelelor (fie ele negative
sau pozitive). Teoria modelării este preocupată să ajute clientul în învăţarea noilor
comportamente. Teoria modelării se foloseşte de exemplu, pentru a-i învăţa pe
clienţi deprinderile de părinte, pe cele de rezolvare de probleme, sau pe cele de
realizare şi de afirmare.

56
Sistemul centrat pe sarcină (task centered system) (Reid & Epstein 1972,
1977, Reid 1978, Epstein 1980). Accentul se pune pe eficienţa intervenţiei asupra
problemei centrate cu metode specifice. Poate fi adaptat terapiei familiale,
ghidării copiilor - dar nu este aplicabil în toate cazurile, mai ales la persoane
problematice. Componentele majore ale realizării sarcinii sunt : pregătirea,
implementarea şi urmărirea intervenţiei - faze comune oricăror intervenţii din
domeniul muncii sociale. Modelul de intervenţie de scurta durată, sistemul centrat
pe sarcină
1. identifică problemele principale,
2. stabileşte sarcinile specifice,
3. întocmeşte un contract prin care fixează ordinea şi condiţiile de apariţie a
diferitelor activităţi,
4. stabileşte sistemul de recompense în cazul realizării sarcinilor,
5. analizează şi rezolvă obstacolele din calea realizării sarcinilor.
Momentul esenţial al metodei este acela al stabilirii obiectivului major şi
al sarcinilor concrete prin care se poate el realiza.

Exemplu:
Obiectivul major: schimbarea vieţii bătrânilor din căminul de
bătrâni
Scopuri parţiale:
1. Imbunătătirea condiţiilor de alimentaţie
2. Imbunătătirea condiţiilor de igiena
3. Imbunătătirea condiţiilor de lucru ale personalului.
4. Schimbarea atitudinii personalului
Câteva sarcini specifice punctului 4 ar putea fi:
- personalul să se adreseze rezidenţilor din cămin folosind formule de
politeţe (vă rog frumos, poftiţi, ce doriţi)
- personalul să cunoască şi să folosească corect numele rezidenţilor
- personalul să organizeze activităţi care să-i bucure pe rezidenţi
(serbarea regulată a zilelor de naştere, plimbări zilnice, primirea de vizite
săptămânale etc)

Intervenţia în criza Această practica terapeutică folosită cu clienti aflaţi în


situaţii de criza, urmăreşte restabilirea capacităţii lor de adaptare şi de cooperare.
Eforturile se concentrează asupra facilitării străduintelor clientului de depăşire a
momentelor de criză. Practicienii oferă suport în direcţionarea clienţilor pentru ca
ei sa-şi poată identifica şi să poată executa comportamente adaptative în situaţia
dată, comportamente care sunt esenţiale pentru recâştigarea unui nivel funcţional
egal sau mai înalt cu cel care a precedat criza. In acest fel clientul va avea
posibilitatea de a învăţa noi mecanisme de acţiune în viaţa sociala, ceea ce va
contribui la dezvoltarea personalităţii sale. Situaţia de criză poate să se
transforme, deci, într-o oportunitate pentru dezvoltare.

57
Analiza tranzacţionala A fost dezvoltată de Eric Berne, 1961,64,72, ca o teorie
centrată pe realitate, este raţională şi orientată spre învăţarea de noi
comportamente. Urmăreşte clarificarea şi conştientizarea cognitivă şi afectivă,
pornind de la perspectiva clientului asupra problemei. Indivizii sănătoşi sunt
capabili să funcţioneze conform cu trei stări: de părinte, de copil şi de adult. Ei
sânt în general conştienţi de starea conform căreia acţionează la un moment dat,
de relaţiile lor interpersonale. Oamenii recurg la diferite strategii de structurare a
timpului (jocuri, ritualuri, retrageri etc.) şi învaţă să-i manipuleze pe ceilalţi
recurgând la mesaje subînţelese, la explozii de sentimente şi la scenarii, denumite
de Berne "scripte". Pentru a ne da seama de scenariile inconştiente pe care le
utilizam, determinate adesea de rolurile din mica copilărie, avem nevoie de
răspunsuri din partea partenerilor, de "strokuri". Terapia are la bază învăţarea
modului în care se dau şi se acceptă răspunsurile în cadrul relaţiilor
interpersonale, prin intermediul unor jocuri în care individul îşi va forma un nou
mod de comunicare, care nu va mai fi unul de pe poziţia de copil sau de părinte
grijuliu, ci un mod de comunicare de pe poziţia de adult.

TEORIA CENTRĂRII PE CLIENT


Consilierea şi psihoterapia rămân veşnic îndatorate părintelui terapiei
centrate pe client şi anume lui Carl Rogers El a identificat "Condiţiile
facilitatoare, necesare şi suficiente ale schimbarii personalitătii" 1967: căldura,
acceptarea, respectul, autenticitatea ti responsabilitatea. După Barbara F Okun
(1992, Effective helping, p. 113), principiile stabilirii de relatii terapeutice cu
clienţii sunt urmatoarele:
o Conceptul despre sine al clientului se constituie în interacţiunea sa cu
alţi
o Modalitatea de acţiune şi de gândire a clientului depind de modul cum el
însuşi concepe şi înţelege lumea înconjuratoare
o Indivizii vor acţiona totdeauna astfel încât sa le crească sentimentul de
autoapreciere
o Problemele psihice şi comportamentale provin din incongruenţele dintre
imaginea de sine a clientului şi experienţele sale de viaţa cu alţii,
experienţe care uneori obliga pe individ să manifeste reactii de apărare ca
negarea sau distorsionarea experientelor. Incongruenţele vor duce la
suferinţa şi dezorganizare psihică.
o Numai acceptarea pozitivă necondiţionată din partea unei persoane
semnificative îl poate face pe individ deschis şi receptiv.

In concepţia lui C. Rogers, foarte importanta pentru intervenţia caracteristică


asistentei sociale, clienţii se considera ca fiind motivaţi intrinsec sa-şi dezvolte
propriile potenţialităţi şi ca având capacitatea de a-şi rezolva propriile probleme,
cu condiţia ca cel care oferă ajutor să reuşească să stabilească o relaţie de ajutor
calda, permisivă, empatică, necritică, de grijă fată de client. Terapeutul format în
concepţia centrată pe client, este nondirectiv, de obicei nu dă sfaturi, nu
interpretează şi nu provoacă pe client, ci încurajează clientul să-şi clarifice
propriile sentimente şi afirmaţii.

58
TEORIA COMUNICĂRII ŞI TEORIA SISTEMULUI FAMILIAL
Concepţiile care încorporează concepte preluate din teoria comunicării
sunt foarte utile în construirea metodei de lucru proprii asistentei sociale. Metoda
principală de intervenţie şi evaluare a asistentului social, interviul, este analizată
ca un schimb de mesaje (în cât mai mare măsură) congruente, care au loc între
repertoriile asistatului şi asistentului. Schimburi de mesaje au loc şi între membrii
familiei, respectiv cei ai oricărui grup. Lucrul cu membrii familiei, cu părinţii şi
copiii, sau cel din cadrul relaţiilor maritale ridica problemele dinamicii familiale.
Restabilirea echilibrului în cadrul familiei necesită cunoştinţe de teoria şi terapia
sistemului familial. Terapia familială este intervenţia asistentului social sau al
altui profesionist asupra unui mic grup de oameni aparţinând aceleiaşi familii,
intervenţie care vizează familia ca întreg. Tehnicile terapeutice analizează şi
modifică paternurile interpersonale de comunicare şi de interacţiune.

TEORII UMANISTE ŞI EXISTENŢIALISTE


Semnificaţia lor pentru asistenţa socială are ca punct de plecare filosofia
existenţiala renumită prin A. Camus şi Sartre, pe care s-au brodat ulterior
psihologia umanistă a lui Maslow 1954, 1972, Rogers 1961, 1980.
Subliniem importanţa majora a acestor concepţii pentru definirea valorilor
muncii sociale. In însuşirea principiilor muncii sociale trebuie sa pornim de la
afirmarea valorilor pe care le reprezintă respectul pentru client, înţelegerea
atributelor lor pozitive şi a resurselor lor de schimbare şi de dezvoltare. Ele
rezultă din încrederea intervenientului în capacitatea individului de a-şi defini
singur drumul de viaţă şi de a beneficia de pe urma intervenţiei care releva
capacităţi nedescoperite anterior.
Teoriile existenţiale construiesc o filosofie care este în acord cu valorile
esenţiale ale asistenţei sociale, care concordă cu valorile existenţiale şi umaniste
privind condiţia umana. Se subliniază, devenind o caracteristică de maximă
importantă pentru practica muncii sociale, faptul că fiinţele umane nu sunt la
dispoziţia unor forţe inconştiente, ci sunt proprii lor stăpâni. Toate persoanele au
potentialităţi nedescoperite, principiu din care derivă dreptul, dar şi
responsabilitatea lor pentru dezvoltarea propriilor lor posibilităţi. Preţioasa
libertatea a fiecărui individ trebuie folosită cu scopul ca fiecare să-şi făurească
propria existenţă.

BIBLIOGRAFIE
Germain, C.B., Gitterman, A., 1980. The life model of Social Work Practice, New York:
Columbia University Press
Hartman, A., Laird, J.,, 1983, Family-Centered Social Work Practice, New-York: Free
Press
Hoffman, K.S., Sallee, L.A., 1994, Social Work Practice: bridges to change, MA: Allyn
and Bacon, USA
Holland, J., 1950, Contrasting types of group relationships, in: Leo Haak (ed.) Source
Book for effective living, East Lansing, MI: Michigan State University Press

59
Minuchin, S., 1974, Families and Family Therapy, Cambridge, MA: Harvard University
Press
Pincus, A., Minahan, A., 1973, Social Work Practice: Model and Method, Itasca, IL: F.
E. Peacock
Skinner, B. F., 1974, About Behaviorism, New York: Knopf

60
Capitolul 7. VALORI ŞI DEONTOLOGIE ÎN ASISTENŢA SOCIALĂ

7.1. Rolul valorilor în asistenţa socială


Toate profesiile au o anumită orientare valorică care le circumscrie misiunea
socială, le determină semnificaţia particulară şi direcţionează valorile profesionale ale
persoanelor care le practică. Pentru asistenta socială există un astfel de sistem de valori
ale profesiei, care o apropie, dar totodată o şi deosebeşte de celelalte profesii din
domeniul ştiinţelor sociale.
De fapt, profesiile însăşi sunt recunoscute de către societate ca valori şi sunt
ierarhizate ca atare. Prin calitatea ei de a oferi ajutor celor care din motive foarte diferite
se situează într-o zonă vulnerabilă sau periferică a societăţii, în această ierarhie munca de
asistenţă socială este considerată ca fiind "conştiinţa societăţii".
Valorile profesiei de asistenţă socială se exprimă prin ideile referitoare la atitudinile
faţă de oameni, la convingerile legate de locul şi rolul omului în societate, la nevoile şi
scopurile sale şi la modalităţile de a obţine bunurile necesare vieţii. De fapt, valorile
fundamentale ale asistenţei sociale combină valori fundamentale ale tradiţiei iudeo-
creştine, cu cele ale umanismului şi ale liberalismului. Desigur, nu toţi practicienii au în
egală măsură aceleaşi idei în toate aspectele. Asistenţa socială aduce, în atenţia societăţii
ideile etici sociale, anume acea a solidarităţii, a ajutorului, a îngrijirii altora, a includerii şi
a acceptării (B. Jordan, 1997).
Una din valorile importante este tocmai libertatea alegerii individuale dintre
valorile sociale. Astfel se constituie valorile personale, configurate în mod individual,
dar nu independent de valorile grupurilor şi comunităţilor (etnice, religioase, culturale
etc.) de care aparţinem.
Alegerea unei cariere profesionale ca asistenţa socială cere o profundă explorare a
valorilor individuale şi compararea lor cu valorile profesiei (Hoffman, Salle, 1994).
Asistenţii sociali vor trebui ei înşişi sa verifice, de exemplu, măsura în care se ghidează
după valoarea individualismului, in raport cu cea a responsabilităţii civice sau a implicării
în viata comunităţii. De asemenea, valorile individuale diferă adesea faţă de problemele
concrete ale vieţii sociale ca, de exemplu sinuciderea, avortul, pedeapsa cu moartea,
homosexualitatea, necesitatea oferirii ajutorului de şomaj şi altele. Totuşi, majoritatea
practicienilor din domeniul asistenţei sociale subscriu la următoarele valori
fundamentale, cu importanţa cardinală pentru profesie (Codul deontologic NASW,
1996):
1. Afirmarea individualităţii proprii. Oamenii au dreptul la libertate, la alegerea
propriilor lor valori şi modalităţi de viaţă, atâta timp cât acestea nu afectează
libertatea altora.

2. Lupta împotriva tiparelor şi a clişeelor în a-i percepe pe ceilalţi. Lupta


împotriva prejudecăţilor.

3. Dreptul persoanelor de a avea acces la resursele necesare. Oamenii au dreptul


la resursele necesare susţinerii vieţii şi dezvoltării lor şi de posibilităţi de a-şi
realiza şi de a-şi exprima potenţialităţile.

61
4. Respectul demnităţii şi încrederea în valoarea fiinţei umane Fiecare persoana
este o valoare în sine şi este unică. Procesul de asistenţă socială va trebui să
conducă la valorizarea personalităţii umane, la creşterea demnităţii ei şi respectarea
individualităţii fiecărui asistat

5. Încrederea în capacitatea de autodeterminare şi în capacitatea de rezolvare a


problemelor persoanelor asistate. Încrederea în capacitatea de învăţare şi
dezvoltare a persoanelor.

6. Păstrarea confidenţialităţii informaţiilor primite de la asistaţi şi în legătură cu


aceştia.

Responsabilitatea pentru realizarea valorilor de mai sus revine în comun cetăţenilor


şi comunităţii. Societatea va trebui să creeze condiţiile unei participări democratice a
cetăţenilor la viaţa socială, iar aceştia au şi ei responsabilitatea de a deveni actori activi pe
scena vieţii sociale.

Principiile etice care se constituie într-un sistem specific profesiei sunt prezentate
mai pe larg de către Hepworth şi Larsen (1993):
- Oamenii sunt capabili să facă propriile lor alegeri, să ia propriile decizii şi să
înveţe să-şi dirijeze propriile vieţi. Ei trebuie lăsaţi şi încurajaţi sa-şi asume
responsabilitatea propriilor decizii şi să-şi exercite propria libertate.
- Asistenţii sociali au responsabilitatea de a asista persoanele ca să obţină
maximum de independentă. În relaţia de consiliere şi de sprijin profesionistul
va întări încrederea în sine a asistatului şi demnitatea individului, încurajând
manifestările sale de independenţă.
- Asistenţa socială are responsibilitatea de a interveni pentru modificarea acelor
factori sociali care au o acţiune nefavorabila asupra indivizilor, familiilor şi
grupurilor (ca de exemplu pentru reducerea violenţei, eliminarea
discriminărilor).
- Problemele de viaţa ale indivizilor se datoresc, în general, lipsei deprinderilor
şi a mecanismelor de adaptare ale indivizilor. Formarea unor noi competenţe
duce adesea la rezolvarea problemelor şi la dezvoltarea personalităţii
individului.
- Oamenii sunt capabili să înveţe noi comportamente. Asistenţii sociali au
responsabilitatea sa ajute oamenii să-şi descopere şi să-şi utilizeze capacităţile
de schimbare şi de dezvoltare.
- Deşi se acceptă ideea că originea problemelor de viaţă se află adesea în
experienţele şi evenimentele trăite anterior şi se cunoaşte că analiza
experienţelor trecute poate fi benefică, totuşi se apreciază că cele mai multe
din dificultăţile în calea îmbunătăţirii integrării sociale pot fi rezolvate prin
centrarea atenţiei pe alegerile şi posibilităţile prezente, prin mobilizarea
puterilor latente de adaptare ale indivizilor.
- Multe din problemele indivizilor îşi au originea în societate şi nu se datoresc
indivizilor înşişi. Prin urmare, rezolvarea problemelor indivizilor nu se poate
limita la creşterea competenţelor individuale, ci necesită implementarea unor

62
măsuri de politică socială. Oamenii pot influenţa schimbările în sistemele de
politici sociale, care să atenueze şi chiar să rezolve anumite probleme ale
indivizilor.
- Greutăţile vieţii sunt o parte inerentă a condiţiei umane, iar oamenii pot să se
dezvolte în urma confruntării lor cu adversităţile vieţii. Crizele vieţii trebuie
considerate prilejuri de dezvoltare şi de îmbunătăţire a capacităţii de control
asupra propriei vieţi.
- Oamenii au nevoie de conştiinţa valorii proprii şi de stimă de sine. Ca să
dobândească stima de sine, ei au nevoie de confirmarea valorii lor din partea
persoanelor semnificative (părinţi, soţi, fraţi, prieteni, profesori şi alţii). Multe
din conflictele interpersonale se datoresc faptului ca oamenii nu se simt iubiţi,
respectiv stimaţi. Asistenţa socială poate contribui la creşterea stimei de sine a
clienţilor în cadrul relaţiilor de consiliere, prin grijă, încurajare şi acceptare.
- Relaţiile de asistenţă pot deveni pentru asistaţi modele de relaţii deschise,
sincere, autentice, atente la nevoile persoanei. Asistatul poate să preia modelul
acestei relaţii şi să îl transpună la celelalte relaţii ale sale.
- Orice metode de rezolvare a cazurilor de asistenţa socială trebuie să aibe în
vedere că mijloacele de a ajunge la un scop sunt tot atât de importante ca
scopul însuşi. Mijloacele folosite de asistentul social vor trebui să respecte
demnitatea de sine, autodeterminarea şi confidenţialitatea asistatului.
- Autocunoaşterea este prima etapă realizată în procesul de dezvoltare şi
schimbare a persoanei. Înţelegerea şi acceptarea din partea asistentului
favorizează autocunoaşterea asistaţilor.
- Dreptul asistaţilor la propriile lor valori şi convingeri este inviolabil. Asistenţii
sociali au responsabilitatea să ofere ajutor indivizilor, indiferent de valorile şi
convingerile acestora, chiar dacă ele conduc la disfuncţii ale integrării lor
sociale.

Valoarea autodeterminării este o valoare de bază a profesiei, care a fost statuată de


la începuturile ei. Sublinierea ei este cu atât mai importantă cu cât categoria de clienţi cu
care lucrează asistenta socială sunt de obicei cele mai vulnerabile persoane din societate
şi, ca atare, ele pot avea o capacitate scăzută de control asupra propriei vieţi. Afirmarea
dreptului la autodeterminare a persoanelor cu situaţii materiale dificile, a celor
dezavantajaţi cultural, a celor cu diferite handicapuri, a celor dependenţi de substanţe şi a
altora înseamnă asistarea lor în obţinerea serviciilor şi a drepturilor lor, asigurarea
libertăţii persoanei de a alege calea de schimbare pe care ea însăşi o doreşte. Cazurile de
asistenţă socială sunt de multe ori de aţa natură încât asistentul social îşi dă seama de
posibilităţile limitate ale clienţilor lor de a-şi exercita libertatea de alegere. Pentru
ilustrare am putea alege cazul minorilor de centre de reeducare, al copiilor din casele de
copii, sau ale deţinuţilor. Deşi conştienţi de posibilităţile lor limitate, asistenţii sociali pot
crea situaţii în care clienţii sa accepte responsabilităţi şi să-şi dezvolte capacităţile de a-şi
controla propriul comportament, inducând astfel schimbări în comportamentul celorlalţi
faţa de ei.

7.2 Deontologia muncii de asistenţă socială

63
Asistenţii sociali sunt confruntaţi zilnic cu nevoia de a lua decizii morale. Uneori ei
au posibilitatea sa discute deciziile pe care le iau cu colegii lor, cu supervizorii lor. In
majoritatea cazurilor, adeseori încă din studenţie, ei au de luat singuri decizii, fiindcă
situaţiile pe care le au de rezolvat sunt urgente.
Problemele etice au luat o amploare mai mare pe măsura creşterii publicităţii care
se acordă cazurilor sociale, ca şi datorită măririi interesului statului în problemele sociale
şi, în general, ca urmare a creşterii interesului public pentru bunăstarea şi calitatea vieţii
individului. Se spune că morala nu poate fi predată în sălile de curs, nici lămurită în
manuale, ea trebuie exersată în activitatea efectivă. Rămâne însă de reţinut avertizarea
lui Thomas d'Aquino, care spunea că în chestiuni de etică "nu putem discuta ceea ce ar
trebui să facem fără să ştim ce anume putem face" (comentariu în De Anima 1.1.2).
Pentru ca asistenţii sociali să se pregătească pentru sarcina dificilă a rezolvării
dilemelor morale prin luarea unor decizii responsabile, ei trebuie să ştie să recunoască
acele aspecte ale practicii asistenţei sociale care pun în balanţă diferite valori morale, să
îşi clarifice propriile lor valori personale, pe care să le raporteze la valorile profesiei.
Exemple de dileme morale:
- un tânăr din centrul de minori delincvenţi vă spune că are încredere în
dvs., crede că numai dvs. îl înţelegeţi şi vă dezvăluie planul lui de a
evada.
- organizaţia unde lucraţi a obţinut o suma de bani de la o fundaţie
pentru a sprijini copiii handicapaţi; directorul va cere să prezentaţi un
raport despre munca dvs. în care să figureze un număr mai mare de
cazuri asistate decât în realitate, nu numai pentru a justifica
activitatea prezentă, dar şi pentru a putea cere ulterior o suma de bani
mai importantă.
- o femeie vă spune că a rămas însărcinată dar că doreşte să avorteze şi
vă solicită sprijinul.
- despre unul din adolescenţii din casa de copii aflaţi ca practică
homosexualitatea şi îi agresează pe băieţii mai mici.
Unii pot considera aceste cazuri ca fiind clare, lipsite de vreo dilemă morală. Alţii,
dimpotrivă, identifică principii şi valori morale diferite şi consideră că rezolvarea unor
astfel de situaţii implică o deliberare morală, dificilă, de multe ori chiar dureroasă. Pentru
a ne clarifica în legăturile cu soluţiile unor astfel cazuri şi ale altora conform cerinţelor
profesiei de asistenţă socială, avem nevoie de cunoaşterea modului în care profesia
stabileşte priorităţile ei valorice.

7.3. Codul deontologic al asistenţei sociale


Locul unde acestea sunt formulate este codul deontologic – concept care semnifică
etica profesiei. El clarifică ceea ce este bine şi rău în munca profesională. Codul
deontologic poate fi considerat o codificare a obligaţiilor speciale care rezultă din
aderarea deliberată la o anumită profesie, cum este asistenţa socială. Codul
deontologic are deci menirea de a clarifica aspectele morale ale practicii profesionale. Pe
temeiul lui, practicienii asistenţi sociali pot identifica modul corect de acţiune din punct
de vedere moral in labirintul situaţiilor cotidiene.
In încercarea de a regla relaţiile dintre asistenţi şi clienţi, în interesul acestora din
urmă, toate profesiunile moderne au elaborat coduri deontologice (medicii, avocaţii,

64
farmaciştii, psihologii, sociologii), unele încă din secolul trecut. Deja în urmă cu 2400 de
ani, Hippocrates cerea medicilor greci să se situeze la un nivel înalt de comportament
profesional, iar jurământul lui Hippocrate a devenit un ghid de conduită etică
profesională a nenumărate generaţii de doctori de-a lungul timpurilor.
Pentru lumea modernă, elaborarea unui cod de etică profesională a însemnat
totodată transformarea ocupaţiilor în profesii. Primul cod deontologic modern este legat
tot de domeniul medical, fiind elaborat de Dr. Thomas Percival, în Anglia (1803). In
aceeaşi perioadă farmaciştii şi-au întocmit şi ei un cod propriu, spre a se putea delimita ca
profesie de medici, a căror conduită morală nu se bucura în secolul XIX de un prestigiu
prea ridicat.
Primul cod deontologic al asistenţilor sociali a fost elaborat de Mary Richmond şi
tipărit în 1920 sub numele "Cod etic experimental pentru cei care lucrează cu cazuri
sociale" (Experimental draft code of ethics for social case workers). În anii următori, pe
măsură ce asociaţiile profesionale ale asistenţilor sociali se defineau mai bine, necesitatea
unor coduri deontologice era mai clar exprimată. În 1924 în jurnalul oficial al asistenţilor
sociali americani, "The Compass", se susţinea ideea ca publicul are şi el dreptul să
cunoască principiile pe baza cărora ia decizii asistentul social. În anii următori, asociaţii
locale şi naţionale au delegat comitete care să se ocupe de analiza problemelor etice şi de
identificarea elementelor comune prezente în practica socială dar abia în 1951 a adoptat
Adunarea Generală a Asociaţiei Americane a asistenţilor sociali primul cod deontologic
valabil pentru toţi membrii acelei asociaţii cuprinzătoare. În 1979 Asociaţia Naţionala
Americană a Asistenţilor Sociali a adoptat un nou cod deontologic care să fie în mai mare
măsură în acord cu realităţile sociale, care a fost revizuit în 1996, fiind prezentat scurt în
aceste pagini.

Codul deontologic al Asociaţiei Naţionale Americane a Asistenţilor Sociali


(National Association of Social Workers, sau NASW)
Codul deontologic are ca scop declarat să servească drept ghid pentru
comportamentul profesioniştilor asistenţi sociali şi ca bază de referinţă în confruntarea
etică în cazurile comportamentelor ce se abat de la standardele exprimate explicit sau
implicit în acest cod. Pentru profesioniştii domeniului de asistentă socială codul
deontologic stabileşte standarde ale comportamentului cu clienţii, cu colegii şi cu
superiorii, cu reprezentanţii altor profesii şi cu societatea, ghidând pe practicieni în
îndeplinirea variatelor lor relaţii şi roluri profesionale. El este elaborat pe baza valorilor
muncii de asistenţă socială şi stipulează valoarea umană, demnitatea şi unicitatea tuturor
persoanelor, ca şi drepturile şi responsabilităţile lor, afirmând voinţa profesioniştilor de a
acţiona conform principiilor morale în toate acţiunile lor.
Cei care subscriu la ideile cuprinse într-un astfel de cod nu numai că îl vor respecta,
dar vor coopera la implementarea lui prin descurajarea, prevenirea şi corectarea
comportamentul ne-profesional al colegilor lor, respectiv îi vor sprijini pe colegii lor în
străduinţa lor de a valorifica codul deontologic. Codul deontologic al NASW cuprinde
mai multe capitole, al căror conţinut îl vom prezenta prescurtat.
Primul capitol priveşte responsabilitatea etică a asistentului social faţă de asistaţi,
definiţi ca şi clienţi, în care cerinţa deontologică majoră e formulată ca fiind primatul
intereselor asistaţilor în raport cu interesele profesioniştilor, respectiv al agenţiilor.
Asistentul social are rolul de a-i servi pe cei asistaţi cu devotament, cu loialitate, cu

65
perseverenţă, punându-şi în valoare competenţele profesionale în cât mai mare măsură. I
se cere să nu practice, să nu participe la, respectiv să nu încurajeze nici o formă de
discriminare pe bază de rasă, culoare, etnie, religie, sex, orientare sexuală, statut marital,
crez politic, handicap fizic sau mintal, vârstă, sau pe baza oricăror alte criterii sau condiţii
personale; să evite să se angajeze în acţiuni sau relaţii care vin în conflict cu interesele
clienţilor; o cerinţă importantă faţă de el este de a informa cât se poate de clar şi de
complet clienţii în privinţa naturii şi limitelor serviciilor pe care urmează să i le pună la
dispoziţie, respectiv asupra riscurilor, a drepturilor, a posibilităţilor şi a obligaţiilor legate
de utilizarea unui serviciu social. Pentru a asigura cele mai bune servicii clienţilor,
asistentul social va căuta sfaturile şi îndrumările colegilor, respectiv a supervizorilor ori
de câte ori astfel de consultări sunt necesare în interesul celor asistaţi. Dintre drepturile
clienţilor care trebuie respectate în procesul de asistenţă socială unul din cele mai
importante este de a permite şi de a încuraja chiar maxima autodeterminare a clienţilor.
Acest capitol formulează de asemenea obligaţia asistentului social la confidenţialitate şi
la păstrarea secretului profesional. Fără consimţământul acestora, acesta poate fi
dezvăluit doar din motive justificate profesional. În anumite cazuri asistentul social are
obligaţia legală sau morală de a dezvălui informaţiile primite de la clienţi (ca de exemplu
în cazul în care viaţa sau sănătatea clientului sau a unei alte persoane este pusă în
pericol). În aceste situaţii el trebuie să-i informeze cât mai complet pe cei asistaţi în
privinţa posibilelor limite ale confidenţialităţii în situaţia dată, ca şi în privinţa scopului
şi a modului în care informaţia va fi utilizată. Asistentul social va permite pe cît posibil
accesul celor asistaţi la toate documentele care îi privesc. Asistentul social va trebui să
solicite acceptul clientului său în vederea înregistrării, dactilografierii, fotografierii sau
filmării oricăror activităţi. In privinţa tranzacţiilor financiare cu clienţii săi, el nu are voie
să promită acordarea altor beneficii decât cele oferite prin serviciul de asistenţă socială,
sau să perceapă taxe suplimentare pentru servicii care nu sunt incluse în programul social
în care lucrează.
Capitolul al doilea formulează cerinţele unui comportament respectuos, corect,
politicos cooperant şi de încredere faţă de colegi, în vederea promovării scopurilor şi
intereselor profesiunii. Profesioniştii din cadrul unui serviciu vor tinde la crearea unui
climat care să faciliteze realizările profesionale ale colegilor. Asistentul social care
lucrează într-o echipă cu alţi profesionişti să încerce să medieze sau să arbitreze în cazul
conflictelor între colegi şi să-şi extindă relaţiile de colaborare şi de respect şi faţă de
colegii aparţinând altor profesii. Asistentul social care are responsabilitatea de a face
angajări şi de a evalua performanţele angajaţilor trebuie să-şi îndeplinească funcţia în
mod cinstit, chibzuit şi echitabil, în baza unor criterii clar formulate şi enunţate.
Capitolul al treilea priveşte responsabilitatea etică a asistentului social fată de
agenţie şi conducătorul acesteia. Aici este formulat nu numai că asistentul social trebuie
să-şi respecte angajamentele faţă de organizaţia unde este angajat, dar şi faptul că
profesionistul are responsabilitatea de să contribuie la îmbunătăţirea practicilor şi
procedurilor din agenţie şi la creşterea eficienţei şi eficacităţii serviciilor oferite, precum
şi ideea ca asistentul social să nu accepte angajarea sau colaborarea într-o organizaţie
unde sunt violate drepturile asistaţilor, sau unde se practică anumite forme de
discriminare în detrimentul clienţilor. El va utiliza cu multă atenţie resursele agenţiei
unde este încadrat, folosindu-le numai pentru scopul pentru care sunt destinate.

66
In capitolul al patrulea se regăsesc standardele privind conduita şi
comportamentul asistentului social în calitatea sa de profesionist. Ele se referă la
necesitatea respectării unor standarde ridicate ale profesiei. Comportamentul privat al
asistentului social este considerat o chestiune personală, în aceeaşi măsură ca a oricărui
alt angajat, cu excepţia acelui comportament care compromite îndeplinirea
responsabilităţilor profesionale. El trebuie să ştie să distingă clar între afirmaţii şi
acţiuni făcute ca persoană particulară şi cele făcute în calitate de reprezentant al
profesiei, respectiv ca reprezentant al unei organizaţii sau agenţii profesionale.
Asistentului social i se cere să nu participe la, sau să fie asociat în nici un fel cu frauda,
dezonoarea, înşelăciunea. In cadrul acestui capitol se afirmă , de asemenea, că asistentul
social trebuie să se străduiască să devină şi să rămână competent în practica sa şi în
realizarea funcţiilor sale profesionale. Aceasta presupune ca el să nu accepte roluri şi
funcţii pentru care îi lipsesc competenţele profesionale. În privinţa serviciului propriu zis,
asistentul social trebuie să-şi asume în cel mai înalt grad responsabilitatea serviciului
prestat şi să acţioneze astfel în cadrul serviciului încât să prevină practicile discriminatorii
împotriva unei persoane sau a unui grup de persoane. În privinţa integrităţii sale morale,
asistentului social i se cere să se opună influenţelor şi presiunilor care interferează în
exercitarea discreţiei profesionale şi în judecarea imparţială a situaţiilor de asistenţa
socială.
Codul deontologic se referă şi la participarea asistentului social la cercetări
ştiinţifice, arătându-se că cei angajaţi în studii ştiinţifice vor lua în considerare, cu atenţie,
consecinţele posibile ale cercetărilor asupra persoanelor implicate. Cel angajat într-o
cercetare va trebui să se asigure de consimţământul voluntar şi de informarea
participanţilor la studiul ştiinţific şi să se asigure că participanţii nu vor suferi nici un fel
de consecinţe neplăcute sau pericole ca urma participării lor la cercetare, sau în urma
refuzului lor. Toate informaţiile obţinute pe parcursul cercetării trebuie tratate
confidenţial. Asistentului social va acorda şi i se va acorda credit ştiinţific numai pe baza
unor lucrări efectuate în acord cu metodele ştiinţifice.
Capitolul al cincilea vizează responsabilitatea etică a asistentului social fată de
profesia sa. Aici se stipulează importanţa menţinerii integrităţiişi a standardelor etice
ridicate ale profesiei, contribuind astfel la menţinerea şi avansarea valorilor, eticii,
cunoştinţelor şi a misiunii profesiei. Pentru aceasta asistentul social trebuie să îşi exprime
părerea în disputele care privesc profesia de asistenţă socială şi să ia atitudine fermă în
discuţiile la adresa profesiei, răspunzând criticilor exprimate. El va trebui să reacţioneze
împotriva oricăror conduite imorale dovedite de un membru al profesiei, supunând astfel
de aspecte atenţiei colegilor şi a organizaţiilor profesionale ale asistenţilor sociali. Pentru
a contribui la bunul renume al profesiei, asistentul social va face ca serviciul social să fie
accesibil unui public cât mai larg şi se va promova respectul pentru utilitatea,
integritatea şi competenţa profesiei de asistenţa socială. Mai mult, profesia are nevoie de
formularea, dezvoltarea, reglementarea şi implementarea unor politici publice favorabile
profesiei. Asistentul social trebuie să-şi asume responsabilitatea pentru dezvoltarea şi
utilizarea cunoştinţelor teoretice în practica profesională. Pentru aceasta, el va trebui să
continue să achiziţioneze cunoştinţe de asistenţă socială chiar şi după obţinerea calificării
şi să fie la curent cu noile cunoştinţe care privesc profesia, alegându-le pe acelea care
sunt bine argumentate ştiinţific privind eficienţa şi valabilitatea lor. Un bun profesionist

67
se va strădui să contribuie la baza de cunoştinţe a asistenţei sociale şi să-şi împărtăşească
cunoştinţele şi experienţa sa practică cu colegii săi.
Al şaselea capitol al codului deontologic priveşte responsibilitatea etică a
asistentului social fată de societate. Ca deziderat principal se formulează ca profesioniştii
domeniului să contribuie la bunăstarea generală a societăţii. Aceasta se referă atât la
perioadele speciale din istoria unor societăţi, cum sunt cele de crize sociale, de războaie
sau de dezastre naturale, cât şi la perioadele de relativ echilibru. De aici decurge cerinţa
ca asistenţii sociali să acţioneze astfel ca să prevină şi să elimine discriminarea împotriva
oricărei persoane sau grup pe bază de rasă, culoare, sex, orientare sexuală, vârstă, religie,
origine naţională, statut marital, crez politic, handicap fizic sau mintal, sau orice altă
preferinţă sau caracteristică personală, condiţie sau statut social, respectiv să impună
atitudinea de non-discriminare în cât mai mare măsură în societate. Asistenţii sociali
trebuie să acţioneze astfel ca să facă resursele societăţii accesibile în cât mai mare măsură
oamenilor şi să extindă posibilităţile şi şansele tuturor persoanelor, cu atenţie speciala la
grupurile şi persoanele dezavantajate, promovând condiţiile care să încurajeze respectul
pentru diversitatea culturală caracteristică societăţii. Pentru ca menirea socială a asistenţei
sociale să poată fi îndeplinită, ei trebuie să susţină acele schimbări legislative, în speţă de
politici sociale, care să care promovează dreptatea socială şi să conducă la îmbunătăţirea
protecţiei sociale, în special pentru categoriile dezavantajate ale populaţiei. Pentru
realizarea acestor cerinţe asistenţii sociali se vor preocupa de buna informare a publicului
şi vor încuraja cetăţenii, cu atenţie specială asupra grupurilor defavorizate, ca prin
formele de organizare ale societăţii civile să participe la elaborarea politicilor sociale şi la
modelarea instituţiilor de asistenţă socială.

7.4. Temele majore de confruntare etică

Conflictele morale cărora trebuie să le facă faţă asistenţii sociali pentru a-şi rezolva
dilemele se pot datora următoarelor trei grupe de factori:
1. Factori care provin de la asistenţii sociali: presupunerile lor, convingerile lor,
judecăţile lor de valoare privind natura umană, valorile, scopurile activităţii de asistenţa
socială sau concepţiile lor teoretice privind activitatea profesională.
2. Factori legaţi de client: personalitatea sa, nivelul său mintal şi educaţional,
relaţiile sale cu alţi membrii ai familiei sale, cu comunitatea, relaţiile şi situaţia sa
profesională etc.
3. Factori legaţi de problemă: însăşi natura problemei, definirea ei, scopurile şi
priorităţile care derivă din specificul problemei, strategiile şi opţiunile la care se pretează.
Aspectele etice ale muncii de asistenta socială apar ori de câte ori există un conflict
sau o lipsă de simetrie în interiorul oricărui dintre cele trei grupe amintite de factori sau
când se ciocnesc valori din interiorul diferitelor componente amintite. Factori din grupul
2 sau 3 pot accentua dilemele etice care derivă din primul grup de factori şi vor
intensifica dificultăţile deciziei etice.
In sinteza oferită de F. Loewenberg şi R. Dolgoff (1992) subiectele principale care
constituie elemente ale dilemelor practicienilor asistenţi sociali sunt următoarele:
- cunoştinţele profesionale ale celui care oferă ajutor versus drepturile clienţilor
de a alege serviciile pe care şi le doresc

68
- obligaţiile şi solicitările contradictorii la care asistentul social e nevoit să
răspundă
- hotărârile privind clienţii trebuie luate împreună cu clienţii, cu
consimţământul acestora, dar în multe cazuri aceştia nu înţeleg toate
implicaţiile alegerilor lor.
- asistentul social trebuie să ia decizii chiar şi în situaţii neclare, ambigue sau
contradictorii.
- asistentului social i se cere să fie sincer şi să spună adevărul, dar există situaţii
în care cunoaşterea adevărului este greu de suportat sau pare să îi face rău
asistatului.
- respectarea confidenţialităţii este adesea dificila pentru profesioniştii
domeniului de asistenţă socială deoarece sunt situaţii în care i se cere
comunicarea informaţiilor în interesul clientului însuşi, sau al altora implicaţi
în situaţie.
- caracterul limitat al resurselor aflate la dispoziţia asistenţilor sociali pune
problema echitaţii, respectiv a priorităţilor în distribuirea acestora.
- în general interesele clienţilor sunt primordiale faţa de cele ale
profesioniştilor, dar sunt situaţii în care ele periclitează serviciul, sau chiar
viaţa asistentului social.
- în deciziile profesionale asistentul social va trebui sa renunţe la propriile
judecaţi de valoare, chiar şi în situaţii în care propriile valori îl fac sa încline
înspre o anumită direcţie.
- asistentul social îşi va menţine relaţiile cu clienţii săi la nivelul limitat al
relaţiilor profesionale, chiar daca aceştia au nevoie de o relaţie mai complexă.
- alegerea modalităţilor de evaluare şi a căilor de intervenţie poate pune
problema alegerii intre o tehnica mai potrivită pentru client şi problemă,
respectiv pentru asistentul social.
- relaţiile cu colegii pot deveni conflictuale din cauza unor confruntări cu
caracter profesional, adesea provenind din înţelegerea diferita a obligaţiilor
faţa de clienţi.
- respectarea regulamentelor interioare şi a dispoziţiilor superiorilor este o
cerinţa care trebuie respectată de orice angajat; totuşi acestea vin uneori în
conflict cu alte cerinţe etice, în special cu interesele clienţilor.

Dilemele etice ale profesionistului pot avea ca sursă punctele diferite de vedere
asupra cazului, care impun priorităţi diferite. Pentru exemplificare, propun spre analiză
modalităţile posibile de acţiune ale asistentului social în următoarele exemple:

- Fiul adult vrea să-şi plaseze tatăl vârstnic într-un cămin de bătrâni, dar
acesta nu doreşte; preferă să rămână acasă, deşi are dificultăţi din ce în ce
mai mari de a se întreţine singur.
In acest caz dilema rezultă din faptul că clientul (fiul) solicită un serviciu social
care poate afecta nefavorabil un alt membru al familiei sale.

- Intr-un orăşel se pune problema construirii unei tabere de refugiaţi pentru


numărul mare de refugiaţi sosiţi în zonă; comunitatea se opune acestui

69
proiect, de frica posibilei creşteri a infracţionalităţii şi cere îmbunătăţirea
protecţiei oferite de poliţie împotriva refugiaţilor.

Aici dilema provine din priorităţile diferite: pe de o parte ale comunităţii (să fie
ferită de problemele cauzate de sosirea unor străini), pe de altă parte ale profesiei
(preocuparea primordială faţă de grupurile dezavantajate).

- O femeie îl întreabă pe asistentul social al logodnicului ei dacă e adevărat că


acesta este infectat cu virusul HIV.
Această dilemă se datorează posibilităţilor de înţelegere diferită a loialităţii faţă de
clienţii implicaţi în caz., respectiv din cerinţa de a proteja sănătatea persoanelor.

- O doamnă, foarte respectată în comunitate şi admirată de asistentul social,


datorită activităţii sale voluntare devotate de tip caritativ, se plânge
lucrătorului social de fiica ei, care nu stă destul cu ea, care vrea să fie mai
independentă şi nu o mai ascultă acum la adolescenţă, aşa cum o asculta încă
nu de mult.

In astfel de situaţii, profesionistul trebuie sa-şi definească cine este asistatul ale
cărui interese trebuie să le apere: mama supra-protectivă, care caută mijloace de a-şi
menţine controlul asupra fiicei ei, sau fata adolescentă, al cărei comportament pare să se
încadreze în limitele normalului şi care are nevoie de încurajare în tendinţele ei de
autonomie.
Varietatea dilemelor morale este desigur mult mai mare decât s-ar putea să fie
prevăzută în cadrul unei tipologii. Chiar daca o astfel de prezentare este în mod evident
limitată, ea ne atrage atenţia asupra nevoii de a ne forma o capacitate de evaluare
deontologică, prin filtrul căreia să discernem subiectele controversate. Din acest punct de
vedere, în vederea formării discernământului etic profesional, codul deontologic nu este
un ansamblu de reguli din care, pentru o situaţie data, se poate afla în mod nemijlocit
comportamentul ideal. Codul deontologic în sine nu este o reţetă de moravuri. El oferă
însă principiile care să ghideze raportarea la situaţia cu implicaţii etice. Formarea unei
gândiri deontologice înseamnă cântărirea deciziilor care vor trebui luate în spiritul
valorilor profesionale şi nu doar al unui paragraf izolat din cod. De asemenea, în cazul
profesionistului implicat într-o situaţie problematică, rolul codului deontologic este şi
acela de a-l face conştient că decizia luată va trebui să fie satisfăcătoare nu numai pentru
el însuşi, care este implicat în situaţia socială dată, ci şi pentru standardele profesionale.
Pentru a uşura efortul asistenţilor sociali de a lua decizii în cazuri dificile,
propunem câteva repere cu valoare limitată, desigur, de orientare preliminară în cadrul
ansamblului de principii deja prezentate. Ele pot constitui un filtru de principii organizate
ierarhic, care să faciliteze luarea deciziilor în cazul în care asistentul social trebuie să facă
faţă unor dileme morale (pornind de la cele descrise de Loewenberg şi Dolgoff, 1992):
1. Protecţia nevoilor de bază ale indivizilor şi grupurilor. In toate circumstanţele
protecţia vieţii şi a sănătăţii clienţilor va sta pe primul loc, faţă de toate
celelalte valori.
2. Asigurarea oportunităţilor egale, asigurarea accesului la resurse primordial
pentru persoanele şi a grupele cele mai dezavantajate.

70
3. Asigurarea autonomiei, a dreptului de autodeterminare, a libertăţii de alegere a
persoanelor implicate, cu limitele prevăzute prin lege.
4. Alegerea soluţiilor care sunt în cea mai mică măsură nefavorabile pentru
client. În asistenţa socială se întâmplă adesea ca nici una din posibilităţile
existente să nu fie soluţia ideală; în acest caz va fi aleasă soluţia cu cel mai
mic risc de a cauza o vătămare clientului.
5. Promovarea, pe cât posibil, a unei mai bune calităţi a vieţii pentru clienţi; vor
trebui alese, deci, acele soluţii care asigură în mai mare măsură nevoile
clienţilor, nu doar pe cele de bază ci şi cele de confort fizic şi psihic, necesare
realizării şi împlinirii capacităţilor clienţilor.
6. Asigurarea confidenţialităţii şi a intimităţii în relaţia de ajutor. Limitele
confidenţialităţii trebuie menţionate cât se poate de clar printre regulile
organizaţiilor de asistenţă socială, pentru a clarifica acele situaţii care necesită
raportare în vederea unor măsuri care depăşesc relaţia client-asistent social.
7. Comunicarea adevărului şi a tuturor informaţiilor relevante care sunt în
legătură cu problema şi persoana asistatului.

La acestea aş adăuga principiul respectării obligaţiilor contractuale faţă de agenţie,


a cărui respectare este mai importantă pentru profesionist, pentru cariera lui profesională
decât pentru clientul său, dar nu este de neglijat în luarea deciziilor.
Preocupările privind morala profesională caracterizează nu doar un moment al
relaţiei de ajutor ci întreaga ei procesualitate, de la acceptarea cazului, până la finalizarea
sa. Pe acest parcurs anumite dileme pot să îşi piardă actualitatea, unele se pot accentua,
iar altele se pot atenua.
Comportamentul deontologic al unui lucrător social rezultă din adeziunea sa
cunoscătoare la valorile cuprinse în cod şi la comunitatea asistenţilor sociali, nu din vreo
obligativitate formal legiferată – codul deontologic nefiind o lege a cărei nerespectare să
conducă la consecinţe legale. Totuşi, în ţările lumii cu tradiţie în domeniul muncii
sociale, codul deontologic serveşte ca bază de soluţionare a litigiilor dintre profesionişti,
între clienţi şi asistenţi sociali sau aceştia din urmă şi agenţiile lor. Forul propice unor
astfel de discuţii pe teme deontologice este comisia de etică a asociaţiilor de asistenţi
sociali.
In cele mai multe situaţii practice soluţiile dilemelor morale nu sunt absolut
satisfăcătoare, sarcina cea mai grea a asistenţilor sociali fiind acea de a raporta în
continuu valorile profesiunii la valorile lor personale şi de a accepta din punct de vedere
moral limitele formelor de ajutor care le stau la dispoziţie. Succesul profesional înseamnă
– pe lângă rezolvarea cazurilor într-un mod adecvat aşteptărilor clienţilor precum şi celor
ale agenţiei – respectarea unor standarde deontologice ridicate şi găsirea unui echilibru
între valorile personale, cele profesionale şi cele implicate în rezolvarea concretă a
cazurilor.

Afirmaţiile din chestionarul de mai jos privind comportamentul uman sunt mai
mult sau mai puţin favorabile exercitării profesiei de asistenţă socială. Gândiţi-
vă la măsura în care ele sunt adevărate sau false pentru Dvs. şi la influenţa lor
asupra felului în care vă implicaţi în munca de asistenţă socială. Bifaţi cu un X
problemele care vi se par prea intime pentru a fi discutate, cu H problemele care

71
consideraţi ca afectează în mare măsură calitatea de asistent social şi
argumentaţi-vă opţiunile.
1. Sunt mai cu seamă ruşinos fiindu-mi teamă să mă destăinuiesc străinilor.
2. Nu sunt destul de hotărât, de aceea alţii au câştig de cauză.
3. Mă supăr repede şi izbucnesc de cele mai multe ori în mod iresponsabil.
4. Mă oboseşte să mă implic în foarte multe relaţii. Nu am suficientă energie.
5. Mi-e dificil să intru în relaţii cu persoane de sex opus, mai ales dacă simt că ar
dori să-mi facă curte.
6. Cred că mă intimidez, nu sunt în stare să vorbesc cursiv.
7. Nu mă consider o persoană sensibilă. Mi-e greu să identific ce simt oamenii.
8. Ştiu să mă controlez şi nu permit ca emoţiile mele să transpară.
9. Vreau să controlez situaţiile sociale şi sunt în stare să-i dirijez pe alţii.
10. Pentru mine e important să fiu iubit de ceilalţi.
11. Îmi place să se ştie că sunt un om bun.
12. Nu am deloc o părere bună despre mine şi mă simt inferior altora.
13. Mă simt obligat să ajut pe toată lumea.
14. Sunt puţin dezorientat. Nu ştiu ce mă determină să ajut oamenii, nici care sunt
valorile mai importante pentru mine.
15. Sunt foarte sensibil, pot fi rănit uşor.
16. În multe privinţe sunt o persoana dependentă.
17. Sunt o fire independentă şi trebuie să demonstrez totdeauna că sunt o persoană
liberă. Suport greu dependenta de alţii.
18. Sunt o persoană anxioasă, mai ales în relaţiile interpersonale
19. Sunt o persoană plictisitoare, neinteresantă. M-am plictisit de mine însumi şi
nu mă mir că s-au plictisit şi ceilalţi.
20. Risc prea mult în relaţii interpersonale. Sunt dur şi impulsiv, adeseori fără
control.
21. Sunt încăpăţânat. Am opinii ferme.
22. Îmi place să manipulez oamenii în anumite situaţii.
23. Nu mă implic prea mult în examinarea propriilor mele relaţii interpersonale.
Sunt mulţumit cu starea de fapt.
24. Sunt foarte materialist şi realmente interesat de confortul meu personal.
25. Uneori mă simt incapabil pe plan social, de multe ori nu recunosc valorile
altora, reacţionez inadecvat şi ceilalţi mă consideră insensibil.
26. Cred că sunt zgârcit cu banii şi cu timpul.
27. Mă simt mai naiv decât alţii. De multe ori nu înţeleg ce spun ceilalţi. Am fost
prea mult protejat.
28. Mă îngrozesc când trebuie să fac faţă unui conflict. Ocolesc pe cât se poate
conflictele.
29. Nu-mi place să lupt pentru convingerile mele.
30. Când sunt confruntat, chiar dacă nu am eu dreptate, am tendinţa să fiu bătăios.

Asistentul social achiziţionează în decursul formării sale o bază de cunoştinţe


teoretice şi practice pentru a-şi desfăşura activitatea profesională. Însă, în fiecare

72
intervenţie de asistenţă socială el îşi aduce propria experienţă de viaţă şi calităţile sale
umane. Modul de a gândi al asistentului social, atributele personale, modul său de viaţă,
influenţează inevitabil felul în care el va funcţiona ca şi profesionist.
Aproape fiecare caz în parte prezintă aspecte inedite, iar asistentul social se
confruntă permanent cu necesitatea de a lua decizii corecte atât din punct de vedere moral
cât şi legal. În luarea de decizii se au în vedere sistemul de valori personal şi cel
profesional.
Este extrem de importantă transpunerea în practică a valorilor profesionale.
Întrebarea care se pune, este care sunt metodele cele mai eficiente pentru ca valorile să fie
transpuse în practică. Referindu-se la această necesitate, Biestek ( 1957 ) menţionează
următoarele aspecte:
-clientul trebuie privit ca şi persoană în sine şi nu judecat din punct de vedere al
problemelor pentru care solicită sprijin
-dacă asistentul social are această capacitate nu se va confrunta cu idei preconcepute
negative, deoarece nu generalizează
-clientul se poate manifesta în mod deschis (îşi poate manifesta sentimentele, părerile,
indiferent de caracterul acestora fără nici o reţinere), nu trebuie să se ferească de faptul că
va fi etichetat sau relaţia de ajutor va lua o tentă negativă
-asistentul social acceptă clientul indiferent de problema pe care o prezintă
-clientul poate alege liber dintre alternativele de rezolvare a problemelor proprii
-clientul poate fi sigur - cunoaşte garanţiile pentru acest fapt - că secretul profesional îi
apără informaţiile furnizate de el.

7.5 Relaţia valori-etică profesională

Strâns legată de valori este morala care cuprinde un ansamblu de norme de


reglementare a comportamentului fundamentate pe valorile de bine/rău, moral/imoral,
cinste, corectitudine, sinceritate, responsabilitate caracterizate printr-un grad ridicat de
interiorizare şi impuse atât de propria conştiinţă cât şi de presiunea atitudinilor celorlaţi.
Problemele practice şi teoretice ale moralei sunt studiate de etică. În uzul actual termenul
răspunde la întrebarea: care acţiuni sunt morale şi care nu? Etica generală clarifică
obligaţiile pe care le au oamenii unii faţă de alţii. Particularizând, etica profesională este
o codificare a obligaţiilor speciale pentru persoanele care au aderat la o anumită profesie,
inclusiv asistenţa socială. Scopul eticii este de a-l ajuta pe profesionist să recunoască
modul de lucru corect din punct de vedere moral. Responsabilităţile pe care asistentul
social le are ar putea fi grupate pe: clienţi, instituţia angajatoare, profesie în sine,
supervizori, colegi de muncă, şi nu în ultimul rând faţă de societate.
Trecerea de la valori la comportamentul manifest este o problemă centrală pentru
etică, pentru că etica derivă din valori şi trebuie să fie în rezonanţă cu ele.
Asistentul social răspunde pentru hotărârile luate în munca sa cu diferite cazuri,
iar ajutorul oferit se bazează pe codul deontologic, scotând în evidenţă valorile
profesionale. Deţinând şi cele trei aptitudini fundamentale menţionate anterior, asistentul
social poate să influenţeze şi chiar să schimbe condiţiile sociale.
Nu este exclusă însă posibilitatea apariţiei aşa numitelor dileme etice
(Loewenberg F., Dolgoff R., 1992). Dilemele etice apar în situaţii în care asistentul social
trebuie să aleagă între mai multe direcţii etice relevante dar contradictorii sau unde orice

73
alternativă duce la un rezultat nedorit pentru una sau mai multe persoane. Problemele
etice apar atunci când există un conflict între definirea problemei, stabilirea scopului,
stabilirea priorităţilor, elaborarea strategiilor, modalităţi de decizie. Ele pot să fie
determinate de client, de practician, de agenţie, comunitate, profesie ori societate,
deoarece fiecare se referă la diferite presupuneri despre natura umană, valori, atitudini,
identitate profesională.
Problemele etice ridică întrebări de genul: Cum este corect să acţionăm într-o situaţie
practică dată? Cum poate asistentul social să evite comportamentul neetic în această
situaţie?
Uneori dilemele se datorează loialităţilor competitive: când sunt în competiţie sau
în conflict grupurile care revendică loialitatea asistentului social. Un exemplu clasic,
frecvent menţionat în literatura de specialitate dar şi întâlnit practic, este cel al
asistentului social care reprezintă clientul dar şi instituţia în care lucrează, care fiecare în
parte solicită uneori cerinţe contradictorii. Loialităţile multiple sunt de asemenea o sursă
pentru dilemele etice în care asistentul social serveşte un sistem de clienţi multipli. În
acest context, problema cheie este identificarea persoanei sau a grupului căreia trebuie să
îi acorde prioritate. Rezolvarea cazurilor "contradictorii" presupune depistarea şi
soluţionarea problemelor etice care apar.
Profesioniştii au răspuns dilemelor apărute în cadrul serviciilor sociale prin
dezvoltarea unor coduri etice sau standarde etice pentru membrii unei profesii. Van
Hoose a sugerat că aceste coduri etice reflectă interesele profesionale şi definesc
principiiile de orientare în activităţile profesionale.
Ca un sprijin pentru luarea de decizii în situaţiile-dilemă apărute în oferirea de
servicii, asemenea coduri ajută la clarificarea responsabilităţilor faţă de clienţi, agenţii,
societate. În mod obişnuit, un cod etic include probleme şi exprimă scopurile profesiei,
protejează clientul, asigură orientarea pentru comportamentul profesional şi contribuie la
stabilirea identităţii profesionale a asistentului social. Codurile se referă şi la
responsabilităţile faţă de manageri, colegi din acelaşi domeniu sau domenii diferite, faţă
de societate în general. Chiar dacă nu acoperă orice situaţie, codurile etice reprezintă un
cadru de referinţă pentru garantarea unei conduite etice, deşi interpretarea lor depinde de
situaţia în care vor fi aplicate. Ca rezultat al caracterului lor uneori vag, codurile etice
sunt limitate, iar unele coduri se vor afla în conflict cu altele privind anumite standarde de
conduită. Asemene conflicte ridică probleme profesioniştilor care sunt membrii la mai
mult de o organizaţie profesională, deoarece un cod etic este obligatoriu pentru membrii
unui grup sau al unei organizaţii care îl adoptă.

7.6. Recapitulare

Schimbările din practica profesională merg în sensul întăririi capacităţilor


clientului de a lua propriile sale decizii. În sprijinul acestei afirmaţii detailem una dintre
valorile esenţiale ale muncii de asistenţă socială, şi anume « empowerment » . Aceasta
este adesea definită ca:
• extinderea abilităţii personale de a lua decizii
• indivizii, grupurile şi/sau comunităţile să aibă controlul circumstanţelor şi
realizarea propriilor scopuri, să fie capabili să-şi maximizeze calitatea
propriei lor vieţi

74
• să permită persoanelor care se confruntă cu probleme şă-şi controleze
propria viaţă, să aibă un cuvânt important în legătură cu instituţiile,
serviciile, situaţiile care-i afectează, să înveţe să-şi găsească şi utilizeze
eficient propriile resurse
Această explicaţie a termenului de empowerment este centrată pe capacitatea
persoanei de a-şi controla propria viaţă şi de a avea puterea să-şi făurească viitorul. În
esenţă, într-un sens mai restrictiv, această noţiune poate fi asimilată celei de auto-
determinare.

Sintetizând, setul de valori promovate de asistenţa socială cuprinde:


∧ respectul faţă de om, recunoaşterea unicităţii şi demnităţii sale, precum şi a dreptului
său la propria cultură
∧ dreptul la autodeterminare şi afirmarea propriei personalităţi
∧ dreptul la confidenţialitate şi comunicare privilegiată
∧ dreptul la asigurarea egalităţii şanselor şi la nediscriminare
∧ încrederea în capacitatea oricărei persoane

7.7 Aplicaţii practice:


Scop
 înţelegerea funcţionării valorilor profesionale

Sarcini ale studentului


 Citiţi cu atenţie cazurile relatate mai jos
 Menţionaţi ce valori se cer respectate pentru cazurile date
 Găsiţi şi alte exemple /cazuri pentru a ilustra funcţionarea valorilor în
asistenţa socială.

7.7.1 Exerciţii pentru identificarea valorilor în cazurile asistate

Exerciţiul 1
O femeie de 55 ani, văduvă de curând, vă vorbeşte despre dorinţa ei de a se înscrie la un
colegiu. Are bani puşi de o parte şi vrea să se pensioneze.

Exerciţiul 2
Un cuplu vrea să adopte un copil negru şi vă solicită sprijinul.
.
7.7.2 Identificarea propriilor valori - Aplicaţie practică
Scop:
Următorul exerciţiu :
 Vă ajută să identificaţi propriul set de valori
 Vă ajută să înţelegeti cum şi de ce anumite valori personale pot prevala
uneori valorilor profesionale

Exerciţiu
Sunteţi asistent social într-o sectie de spital în care sunt internaţi bolnavi infestaţi cu

75
virusul HIV. Instituţia în care lucraţi a primit 1,5miloane de dolari de la o fundaţie.
Aceasta sumă de bani trebuie folosită la procurarea a 7 doze de vaccin care stopează
evoluţia bolii (SIDA). Dvs. aveţi în observaţie 14 persoane bolnave cărora această doză
de vaccin le-ar fi recomandată. Trebuie să decideţi care sunt cei 7 care vor beneficia de
acest vaccin şi care sunt cei care nu beneficiază acum de el.

Candidaţii:
1. O adolescentă de 15 ani, infestată de către prietenul ei, mulatră. Provine dintr-o
familie din clasa de mijloc şi este a cincea din cei 9 copii.
2. Un bărbat de 52 de ani, om de afaceri care a fost închis pentru delapidare, infestat în
penitenciar în urma unor manevre medicale minore. El prestează 1000 ore, muncă în
serviciul comunităţii.
3. O femeie de 35 de ani mama a unui copil de 5ani care a contactat virusul în urma unei
transfuzii de sânge. Ea are o căsnicie fericită cu actualul soţ fiind căsătorită de 3 ani.
Primul soţ, tatăl fetei, este plecat din oraş şi nu a mai contactat-o.
4. Un bărbat rrom, de 40 de ani care lucrează pentru reintegrarea copiilor de ţigani în
familii permanente. Este poligam şi a fost expus virusului de una dintre partenere.
Are mai mulţi copii, de la mai multe femei.
5. O fată de 23 de ani, care se pregăteşte pentru a participa la Jocurile Olimpice în proba
de atletism . Familia ei a făcut multe sacrificii pentru a o ajuta să îşi atingă obiectivul
propus. Ea se gândeşte că dacă nu va primi vaccinul nu va putea să îşi recompeseze
părinţii pentru sacrificiul făcut.
6. Un bărbat de 38 de ani asiatic, artist care a fost persecutat în ţara sa şi a cărui artă se
va pierde o data cu moartea sa.
7. O femeie de 72 de ani mamă, bunică şi soţie care îl îngrijeşte pe soţul ei bolnav de
artrită severă.
8. O femeie de 49 de ani care are 4 copii ( unul fiind cu un handicap psihic), provine din
clasa de mijloc şi a contactat virusul probabil în urma unei legături extraconjugale.
9. Bărbat de 56 de ani care a contactat boala în urma unei relaţii extraconjugale. Este
mecanic şi este singurul susţinător al familiei.
10. Un student de 20 de ani care studiază ştiintele educaţiei, nu ştie cum a contactat
virusul şi nu a comunicat familiei că este bolnav.
11. Un bebeluş de 18 luni care a fost infestat de către mama sa. El este într-o stare gravă.
Tatăl copilului a murit de puţin timp din cauza bolii SIDA.
12. Un bărbat de 49 de ani, preot într-o regiune îndepărtată unde este singurul care
asigură toate activităţile religioase ( nunţi, botezuri, înmormântări)
13. Un bărbat de 29 de ani, tată a 3 copii a cărei soţie face cursuri medicale şi lucrează cu
o jumătate de normă într-un laborator.
14. Un bărbat de 56 de ani, cercetător care este pe cale de a descoperi un medicament
senzaţional.

Sarcini ale cursantului


 Alegeti cele 7 persoane care vor primi aceste doze de vaccin.
 Reluaţi persoanele alese şi analizaţi motivele care v-au determinat să
optaţi pentru aceste persoane.

76
 Încercaţi şi răspundeţi cu sinceritate la următoarea întrebare : Cât de
mult v-aţi lăsat influenţat de propriul sistem de valori când aţi ales cei şapte
beneficiari ?

7.7.3 Aplicaţii practice - Contradicţia dintre propriile valori, valorile


organizaţiei şi codul deontologic
Scop:
• Deprinderea de a conştientiza apariţia problemelor morale
• Abordarea corectă a cazurilor-dilemă

Sarcini ale cursantului:


• Citiţi cu atenţie următoarele cazuri.
• Identificaţi dilema etică (dacă există) şi
• Rezolvaţi cazul din prisma deontologiei profesionale.

Exerciţiul 1
Sunteţi asistent social într-un liceu. Una dintre elevele liceului vine la dvs. şi vă spune
consternată că este însărcinată. O ajuţi să îşi informeze familia de calvarul prin care trece.
Familia hotărăşte că cea mai bună soluţie este avortul, rugându-te să îi ajuţi să se adreseze
unui serviciu specializat.

Ce decizie luaţi?

Exerciţiul 2
Eşti asistent social la un centru de plasament şi adopţie. Recent şeful tău ţi-a cerut să
evaluezi o familie de homosexuali care doresc să adopte un copil. Cuplul are o relaţie
stabilă, din punct de vedere material nu sunt probleme, legal homosexualitatea este
recunoscută de către stat, regulile instituţiei nu prevăd restricţii legate de posibilitatea
cuplurilor de homosexuali de a adopta.

Cum veţi proceda?

Bibliografie.
Jordan B (1997,98) Social Work and Society in M Davies (ed.) The Blackwell
Companion to Social Work, Oxford: Blackwell Publishing, pag. 8-23.
Hepworth D.H. şi Larsen J.A. (1993) Direct Social Work Practice: Theory and Skills.
Pacific Grove, C.A: Brooks/Cole.
Hoffman, K.S Sallee, L.A. (1994) Social Work Practice: Bridges to change, USA MA:
Allyn and Bacon.
Loewenberg MF şi Dolgoff R (1992) Ethical decisions for Social Work Practice, I.L.: FE
Peacock Publishers.

77
CAPITOLUL 8. PROCESUALITATEA MUNCII DE ASISTENŢĂ SOCIALĂ

Descris din perspectiva teoriei rezolvării de probleme, procesului de asistenţă


socială este construit din faze succesive care avansează de la stabilirea legăturii dintre
asistent şi asistat, către rezolvarea problemei acestuia din urmă. Vom prezenta aceste
etape pe baza modelului de rezolvare de probleme a lui Compton şi Galaway (1989):

I. Faza de angajare sau de contactare în cadrul căreia se disting următorii paşi:

a. Identificare şi definirea problemei


• problema văzută de clientul
• problema văzută de celelalte sisteme de bază, precum cadrele didactice şi colegii
de şcoală, membrii familiei, persoanele semnificative din anturajul proxim al
clientului, persoane cu autoritate la locul de muncă, etc.
• problema văzută de specialistul
• problema definită în urma acordului dintre participanţi
b. Identificarea scopului
• formularea scopului clientului - scopul poate fi stabilit pe termen lung sau pe
termen scurt
• identificarea resurselor necesare realizării scopului
• identificarea resurselor şi limitelor agenţiei
• identificare scopurilor şi aşteptărilor instituţiei
• identificarea şi aşteptările asistentului social
c. Stabilirea unui acord între actorii procesului de asistenţă socială (contractul) - se vor
discuta condiţiile unui contract şi aspecte privind realizarea acordului.
d. Explorarea preliminară care include:
• explorarea motivaţiei beneficiarului pentru participarea în procesul de asistenţă
socială (speranţa, confortul)
• explorarea oportunităţii intervenţiei sociale
• explorarea gradului de pregătire a beneficiarului pentru participarea activă în
procesul de asistenţă socială

II. Faza de planificare a intervenţiei în cadrul căreia se disting următorii paşi:

a. Explorarea aprofundată a resurselor şi rezistenţelor la schimbare (evaluarea şi


diagnosticul social) presupune:
• identificarea progresivă a problemei
• identificarea resurselor disponibile
• luarea în considerare a barierelor, obstacolelor
• specialistul selectează modelul teoretic adecvat rezolvării cazului
• specialistul selectează metodele adecvate de intervenţie
• specialistul clarifică valorile implicate în procesul de intervenţie cu beneficiarul în
cauză

b. Întocmirea şi dezvoltarea planului de acţiune urmăreşte:

78
• stabilirea unor sarcini măsurabile, realizabile, valabile
• evaluarea posibilelor costuri şi justificarea necesităţii lor
• realizarea unor relaţii cu alte instituţăă în folosul clientului
• determinarea rolului specialistului
• estimarea timpului cerut pentru indecerea schimbării
• planificarea modalităţilor de oferire a serviciilor

c. Prognoza

III. Trecerea la acţiune se referă la:


• implementarea planului şi corijarea sa în funcţie de mersul efectiv al procesului
de asistenţă
• evaluarea rezultatelor - pentru acest demers acţional asistentul social va răspunde
la următoarele întrebări:
 scopul propus a fost atins?
 teoriile, metodele şi tehnicile utilizate au fost folositoare?
 este acţiunea viitoare garantată?

IV. Faza de finalizare


• se pregăteşte şi realizează despărţirea de client.
• se întocmeşte un plan de sprijin ulterior, ce urmează a fi aplicat la întreruperea
relaţiei pentru ca clientul să ştie că nu este singur şi că poate fi sprijinit în
demersurile sale, în menţinerea progreselor dobândite.
• se vor evalua succesele şi eventualele dezacorduri.

Complexitatea muncii de asistenţă socială reiese din deprinderile şi abilităţile


necesare în procesul de rezolvare a problemelor, dintre care exemplificăm:
• Folosirea stăpânirii de sine, respectiv a capacităţii de a înţelege perspectiva
clientului în interesul acestuia.
• Abilitatea de a asculta fizic şi psihologic tot ce este spus şi de a remarca ceea ce
nu s-a spus.
• Abilitatea de a transmite empatie, înţelegere, încredere, respect şi suport.
• Folosirea metodelor de interviu: parafrazarea, clarificarea, verificarea înţelesului,
focalizarea, interogarea, reflectarea, informarea, rezumarea, confruntarea,
interpretarea, asumarea şi reasumarea.
• Folosirea unei game de metode de colectare a datelor
• Folosirea unor cunoştinţe teoretice de bază
• Abilitatea de a determina semnificaţia datelor
• Cunoaştere adecvată a resurselor şi a oamenilor
• Abilitatea de a genera planuri alternative
• Abilitatea de a evalua rezultatele
• Abilitatea de a înregistra teorii, metode, acţiuni şi rezultate
• Abilitatea de a ştii pune capăt serviciilor oferite unui client

79
O altă prezentare a structurii procesului de asistenţă socială este dată de
Hepworth şi Larsen (1993):

1. Faza de explorare şi evaluare a problemei şi a personalităţii asistatului (faza


introductivă)
2. Faza de intervenţie în procesul de asistenţă socială (faza de inducere a schimbărilor)
3. Terminarea relaţiei de asistenţă socială şi evaluarea ei (finalizarea intervenţiei)

1. Faza introductivă, de explorare a situaţiei problemă şi a personalităţii asistatului

Această primă fază este caracterizată de incertitudine şi tatonare din partea


ambelor parteneri ai procesului de asistenţă socială. Aşteptările pot fi redate astfel:
• Aşteptările clientului se referă la măsura în care asistentul social poate să-i
ofere ajutor, ce informaţii ar trebui să îi comunice, să aibă sau să nu aibă
încredere în acesta, dacă va fi acceptat şi respectat de către asistent
• Aşteptările asistentului social: acesta încearcă să vadă în problema
clientului ceva ce-i este cunoscut din experienţa profesională anterioară;
ce efort va trebui să investească pentru a explora problema asistatului şi a
pentru înţelegerea personalităţii acestuia.
Rezultatul este un acord între asistentul social şi client privind desfăşurarea relaţiei
de asistenţă socială şi definirea problemei. Prima fază se sfârşeşte cu o cunoaştere
reciprocă a aşteptărilor celor doi şi un contract privind viitorul proces de muncă.
Paşii pentru realizarea acestei faze sunt:
• Stabilirea contactului şi angajarea în relaţia de ajutor – sunt hotărâtoare
pentru evoluţia procesului de asistenţă socială. Întemeierea unui
parteneriat pe parcursul primului interviu pune bazele unei bune relaţii de
ajutor.
• Explorarea problemei clientului şi diagnosticul în asistenţa socială – se
realizează prin adunarea datelor despre client, mediul în care trăieşte,
modul în care simte el problema, date despre problemă.
• Planificarea procesului de intervenţie şi elaborarea contractului – creează
cadrul psiho-social şi cel formal specific privind intervenţia asistentului
social.

2. Faza realizării schimbărilor

Aceasta este faza dinamică, de muncă efectivă, care reclamă o continuă analiză a
schimbărilor produse şi de raportare a lor la . Schimbarea are loc pe măsură ce clientul
învaţă noi tipare de comportament şi înţelege valoarea lor, când poate să stabilească
legătura dintre cauzele unui comportament şi consecinţele sale. Ca urmare a învăţării şi a
dezvoltării capacităţii lor de înţelegere oamenii pot lua decizii raţionale şi conştiente prin
care să atingă scopurile care răspund nevoilor lor în cea mai mare măsură.
Oamenii se schimbă dacă constată că schimbarea propriului comportament
determină schimbarea comportamentului celorlalţi; ei se schimbă când condiţiile lor de
viaţă se modifică, iar ei trebuie să se adapteze acestor schimbări; modificăriel de
comportament se produc dacă oamenii doresc să obţină recompensele corespunzătoare

80
motivaţiilor lor personale. Asistentul social are rol de catalizator a schimbărilor, urmărind
acel mecanism motivaţional, ce conduce la schimbare.
Inducerea schimbărilor este un proces adeseori îndelungat. Orientarea spre acţiune,
spre schimbare are ca şi obiective creşterea nivelului de competenţă a clientului, mărirea
capacităţii acestuia de a-şi rezolva problemele. Pe toată durata acestei faze a procesului
de asistenţă socială vom urmări progresul clientului recurgând la diferite modalităţi de
monitorizare a cazului şi de evaluare a schimbărilor.

3. Finalizarea şi evaluarea procesului de asistenţă socială (evaluarea finală)

Etapa finală nu este întotdeauna încununată de succes, ci poate să fie o fază în care
abandonăm, sau selectăm noi metode de intervenţie.
Evaluarea este raportarea la scopurile propuse.
Reuşita este indicată de o evaluare care arată atingerea scopurilor.
Când asistatul doreşte schimbarea, vine din iniţiativă proprie la asistentul social,
motivaţia lui în sensul schimbării este mai puternică.
Pentru fiecare caz, atribuţiile asistentului social trebuie conştientizate şi puse în
acord cu motivaţiile clientului. Trebuie să ştim să pregătim clienţii noştri pentru
momentul în care relaţia de asistenţă este pe cale de a lua sfârşit, nu trebuie să favorizăm
relaţia de dependenţă faţă de noi, trebuie să le oferim strategii de menţinere a progreselor
înregistrate .

Maxime utile asistentului social în procesul muncii cu asistatul:

"Incepe de unde este clientul"

"Nu lucra niciodată mai mult decât clientul"

Bibliografie
Comptom, B.R., Galaway, B. (1989), Social Work Processes, Wadsworth, California
Hepworth, D.H, Larsen, J.A (1993), Direct Social Work Practice: Theory and Skills,
Pacific Grove, C.A: Brooks/Cole

81
CAPITOLUL 9. TIPURI ŞI SISTEME DE SERVICII ÎN ASISTENŢĂ SOCIALĂ

În prezent, sistemul naţional de asistenţă socială este reglementat prin Legea 47


din martie 2006. Sistemul naţional de asistenţă socială este definit în textul de lege
menţional ca fiind „ansamblul de instituţii şi măsuri prin care statul, prin autorităţile
publice şi locale, colectivitatea locală şi societatea civilă intervin pentru prevenirea,
limitarea sau înlăturarea efectelor temporare ori permanente ale unor situaţii care pot
genera marginalizarea sau excluziunea socială a persoanei, familiei, grupurilor ori
comunităţilor”(Art.2 alin.2)
Asistenţa socială cuprinde prestaţiile sociale şi serviciile sociale acordate în
scopul satisfacerii nevoilor sociale ale indivizilor, grupurilor, comunităţilor aflate în
imposibilitatea de de a-şi procura singuri resursele necesare unui nivel de viaţă considerat
decent într-un cadru social dat.

Prestaţiile sociale reprezintă forme de transfer prin care se realizează alocarea de


bunuri şi servicii către indivizi sau familie prin respectarea unui set de reguli (afilierea la
un sistem de asigurări, existenţa unor criterii de acordare, etc.). Prestaţiile pot să fi
acordate în bani (pensiile, indemnizaţiile de şomaj, alocaţiile pentru copii, ajutorul social,
etc.) sau în natură (rechizite pentru şcolarii din famiile cu venituri mici, „cornul şi
laptele”, etc.) (Popescu, L., Rebeleanu, A., 2005, p: 11-17).

Serviciile sociale reprezintă activităţi ale asistenţilor sociali care ajută oamenii să
prevină dependenţa, să consolideze relaţiile de familie şi să restabilească funcţionarea
socială a indivizilor şi familiilor şi comunităţilor (Parker, 1987, p:154)

Conform O.G 86/2004 serviciile sociale reprezintă măsuri şi acţiuni care răspund
nevoilor sociale ale individului, familiilor sau grupurilor şi care urmăresc prevenirea şi
depăşirea situaţiilor de dificultate, vulnerabilitate sau de dependenţă în scopul menţinerii
autonomiei, prevenirii marginalizării sau excluziunii sociale, creşterii calităţii vieţii.
Se face distinţia între serviciile primare de asistenţă socială şi serviciile
specializate de asistenţă socială.
Serviciile sociale primare au un caracter general şi urmăresc prevenirea sau
limitarea unor situaţii de risc în care se poate afla la un moment dat persoana, familia sau
grupul. Enumerăm doar câteva dintre principalele activităţi care sunt desfăşurate în cadrul
serviciilor sociale primare:
• activităţi de identificare a nevoii sociale individuale, familiale, de grup şi dacă
este cazul trimiterea către serviciile specializate
• activităţi de informare privind drepturile şi obligaţiile beneficiarilor
• măsuri şi acţiuni de urgenţă în situaţii de criză
• acţiuni de menţinere în familie/comunitate a persoanei aflate în dificultate
• activităţi de organizare şi dezvoltare comunitară
• acţiuni de colaborare cu alte servicii de asistenţă socială
• acţiuni de sensibilizare a opiniei publice locale
• activităţi de consiliere primară.

82
Serviciile sociale specializate au drept scop menţinerea, refacerea sau dezvoltarea
capacităţii de funcţionare socială a indivizilor şi familiilor. Activităţi specifice sunt cele
de:
• Recuperare şi reabilitare
• Suport şi asistenţă pentru familiile în dificultate
• Suport şi asistenţă pentru persoanele vârstnice
• Suport şi asistenţă pentru persoanele cu hadicap, dependente de o substanţă (drog,
alcool, medicament), victime ale violenţei domestice, victime ale traficului de
persoane, etc.
• Mediere socială
• Consiliere
• Îngrijire medico-socială pentu persoanele în situaţii de dependenţă totală sau
parţială din cauza dizabilităţii, bolilor în fază terminală (SIDA, cancer) sau bolilor
cronice, sau din cauza vârstei.

Furnizorii serviciilor sociale se organizează într-un sistem descentralizat, la nivelul


comunităţilor locale, pentru a se răspunde cât mai adecvat nevoilor sociale identificate.
Organizarea şi funcţionarea serviciilor sociale se realizează în sectorul public, organizat
la diferite nivele (central, judeţean şi local) dar şi în sectorul guvernamental. De exemplu,
la nivel local poate fi întâlnit în cadrul primăriilor. La nivel judeţean, putem menţiona
Direcţia de asistenţă socială şi protecţia copilului, iar la nivel central Ministerul Muncii,
Solidarităţii Sociale şi Familiei, Agenţia Naţională pentru Adopţii.
Este recomandabil parteneriatul între sectorul public şi guvernamental, atât din punct
de vedere al asigurării unei diversităţi de servicii dar şi din punct de vedere al
complementarităţii serviciilor acordate pentru a răspunde cât mai adecvat nevoilor
beneficiarilor.
Parteneriatele se pot constitui atât între sectorul public şi neguvernamental (Direcţia
generală de asistenţă socială şi protecţia copilului şi un ONG) cât şi între instituţii
aparţinând aceluiaşi sector (de exemplu Direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia
copilului şi o primărie).
Accesul la servicii sociale este garantat în mod egal tuturor persoanelor aflate în
situaţii de dificultate sau risc. Principiile care stau la baza acordării serviciilor sociale
sunt: respectarea demnităţii umane, universalismul (fiecare persoană are dreptul la
asistenţă socială), solidarităţii sociale (comunitatea poate participa la sprijinirea
persoanelor în dificultate), parteneriatul, subsidiaritatea (persoana sau familia în
dificultate este sprijinită în satisfacerea nevoilor de către colectivitatea locală sau de către
stat, în mod complementar).

Reţeaua de servicii din cadrul Direcţiei judeţeane pentru protecţia drepturilor


copilului
Conform HG 90/2003 privind regulamentul cadru de organizare şi funcţionare a
serviciului public de asistenţă socială, serviciul public local are rolul de a identifica şi
soluţiona problemele sociale ale comunităţii inclusiv din domeniul protecţiei copilului şi
al familiei. Astfel, consiliul judeţean are atribuţii de organizare a serviciilor publice
pentru protecţia copilului.

83
Exemplu:
Servicii adresate populaţiei prin Direcţia judeţeană pentru protecţia drepturilor
copilului

Orice situaţie de risc privind copiii poate fi sesizată Direcţiei judeţene pentru protecţia
drepturilor copilului, care are următoarele servicii:
• Serviciul Monitorizare, Sinteză, Probleme de Autoritate Tutelară, Secretariatul
Comisiei Judeţene pentru Protecţia Copilului - intern
• Serviciul de Protecţie de Tip Familial a Copilului Aflat în Dificultate
• Serviciul de Protecţie de Tip Rezidenţial a Copilului Aflat în Dificultate
• Centrul de Primire a Copilului în Regim de Urgenţă

Măsuri de protecţie stabilite de Comisia pentru protecţia copilului aflat în dificultate:


• încredinţarea copilului unei familii, unei persoane sau unui organism privat
autorizat
• încredinţarea copilului în vederea adopţiei
• încredinţarea provizorie a copilului către serviciul public specializat
• plasamentul copilului la o familie sau la o persoană
• plasamentul copilului la serviciul public specializat sau la un organism privat
autorizat
• plasamentul copilului în regim de urgenţă
• verificarea şi reevaluarea, cel puţin o dată la trei luni, a împrejurărilor legate de
încredinţarea sau plasamentul copilului
• revocarea sau înlocuirea măsurii stabilite dacă împrejurările care au determinat
stabilirea acestea s-au modificat
• sesizarea instanţei competente dacă împrejurările care au determinat decăderea
părinţilor din drepturile părinteşti au încetat să existe

Serviciul Monitorizare, Sinteză Probleme de Autoritate Tutelară. Secretariatul Comisiei


Judeţene pentru Protecţia Copilului - intern
Serviciul redactează hotărârile comisiilor judeţene, monitorizează, sintetizează şi
transmite datele pentru Comitetul Român de Adopţie.

Serviciul de protecţie de tip familial a copilului aflat în dificultate


• Identifică acei copii care se află în dificultate, studiază cauzele apariţiei acestei
situaţii şi propune măsuri pentru ieşirea din criză
• Identifică, selectează şi evaluează familiile de substitut în vederea încredinţării
sau plasării unui copil aflat în dificultate
• Asigură consiliere de specialitate familiei naturale a copilului sau celei de
substitut şi urmăreşte modul cum aceasta îşi exercită drepturile şi obligaţiile ce le
revin
• Sprijină familiile cu risc prin consiliere şi ajutor moral şi financiar
• Acţionează pentru prevenirea instituţionalizării copilului aflat în situaţia de criză
prin alternative de tip familial
• Face demersuri în vederea încuviinţării adopţiei copilului

84
Serviciul de protecţie de tip rezidenţial a copilului aflat în dificultate
• Controlează respectarea drepturilor copilului în centrele de plasament şi propune
măsuri pentru înlăturarea abuzurilor
• Sprijină verificarea periodică a situaţiei familiale a copiilor aflaţi în centrele de
plasament şi, în funcţie de aceasta, propune reintegrarea în familie sa găsirea altor
alternative de protecţie de tip familial
• Sprijină accesul în centrele de plasament al familiilor naturale şi al celor potenţial
substitutive
• Identifică şi evaluează copiii adoptabili, face demersuri în vederea încuviinţării
adopţiei lor
• Propune Comisiei pentru Protecţia Copilului măsuri de protecţie pentru copiii
aflaţi în dificultate.

Serviciul de plasament
Acest serviciu oferă:
• Plasamente copilului aflat în dificultate în centrele de primire a copilului
• Plasamente în centre de plasament
• Reintegrarea copilului în familia naturală.

Centrul de Primire a Copilului în Regim de Urgenţă


• Plasamentul în regim de urgenţă se oferă copiilor aflaţi în dificultate în medii
improprii, abuzaţi. Internarea se face prin hotărârea directorului Direcţiei pentru
Protecţia Copilului. În termen de 15 zile de la internare se întocmeşte dosarul
copilului, luând-se legătura cu Autoritatea tutelară, familia, dispensarul medical şi
se prezintă comisiei în vederea stabilirii unei măsuri de protecţie.

Bibliografie
Guvernul României, Ordonanţa nr.86 din 19 august 2004 privind serviciile sociale,
Monitorul Oficial nr.799 din 30 august 2004
Guvernul României, Legea nr.47 din 8 martie 2006 privind sistemul naţional de asistenţă
socială, Monitorul Oficial nr.239 din 16 martie 2006, Monitorul Oficial nr.799 din 30
august 2004
Parker, R. (1987), The Social Work Dictionary, Maryland: NASW
Popescu, L., Rebeleanu, A. (2005), Structura serviciilor sociale, în Program de formare
în practica asistenţei sociale, Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei, p:11-19

Temă:
Indicaţi serviciile sociale pe care le cunoaşteţi din judeţul sau localitte

85
86
87