Tema şi viziunea despre lume/ Particularităţi de structură, compoziţie şi limbaj...

în nuvela
”Alexandru Lăpuşneanul” de Costache Negruzzi

Perioada paşoptistă (plasată între anii 1830 şi 1860) marchează începutul literaturii moderne prin
încercările scriitorilor de a alinia literatura autohtonă cu cea europeană, principalele direcţii privind
modernizarea acesteia , trasate de Ion Heliade-Rădulescu şi Mihail Kogălniceanu, şi anume:
întemeierea spiritului critic în literatura română pe principiul estetic, afirmarea idealului de realizare a
unităţii limbii şi literaturii române, combaterea imitaţiilor şi traducerilor şi promovarea unei literaturi
originale, prin indicarea unor surse de inspiraţie în conformitate cu specificul naţional.

Sub influenţa principiilor teoretizate de Kogălniceanu, printre care se numără conceperea unor
scrieri originale, Costache Negruzzi publică în anul 1840 în revista “Dacia literară” prima nuvelă din
literatura română, “Alexandru Lăpuşneanul”. Negruzzi devine astfel “primul scriitor epic de seamă al
literaturii noastre.”(Tudor Vianu), afirmând vocaţia începuturilor caracteristică paşoptiştilor. Opera de
faţă este o nuvelă, specie a genului epic în proză, de dimensiuni medii, cu un singur fir narativ,
construcţie riguroasă şi conflict concentrat, în cadrul căreia personajele relativ puţine gravitează în jurul
protagonistului. Principala trăsătură a literaturii paşoptiste constă în coexistenţa curentelor literare,
aspect prezent şi în creaţia anterior menţionată. Nuvela este romantică datorită temei de inspiraţie
istorică, ce valorifică unul din punctele articolului program “Introducţie” elaborat în primul număr al
“Daciei literare”, şi personajelor excepţionale aflate în situaţii asemenea, construite în antiteză.
Totodată, aceasta este de factură istorică prin raportarea la trecutul naţional în ceea ce priveşte tema,
subiectul şi personajele. Capacitatea lui Negruzzi de a crea atmosfera specifică perioadei respective prin
veridicitatea scenelor, realizată graţie tehnicii detaliului, şi punctul de plecare întruchipat de surse
istorice marchează influenţa realistă. Se remarcă elemente clasice în echilibrul compoziţiei, construcţia
simetrică, obiectivitatea naraţiunii şi stilul sobru, concis.

Sursa de inspiraţie rezidă în cronica lui Grigore Ureche, “Letopiseţul Ţării Moldovei”, mai exact în
capitolul “Cand au omorât Alixandru-Vodă 47 de boieri”. Negruzzi preia imaginea domnitorului, unele
fapte(uciderea boierilor) şi replici (mottoul capitolelor I şi al IV-lea). Se remarcă totodată drept sursă de
inspiraţie scrierea lui Miron Costin, din care împrumută un episod menit să ofere dramatism operei sale,
și anume scena uciderii lui Batiste Veveli, ce îi este atribuită acum lui Moțoc.

Viziunea autorului asupra lumii este ilustrată prin raportul dintre realitate şi ficţiune, aceasta fiind
influenţată atât de ideologia paşoptistă, cât şi de estetica romantică. Costache Negruzzi respectă una
dintre sursele de inspiraţie indicate de Kogălniceanu, respectiv trecutul glorios al poporului. Totuşi,
acesta se îndepărtează de realitatea istorică, prin cultivarea ficţiunii sub influenţa viziunii romantice
asupra verosimilului, modificările fiind realizate în scop estetic, pentru a scoate în evidenţă anumite
aspecte. O plăsmuire a autorului este boierul Stroici, care este creat pentru a sublinia idealurile
democratice ale paşoptiştilor prin atitudinea sa faţă de domnitor. Raportul creat între realitate şi
ficţiune este esenţial pentru conturarea personajelor şi a faptelor descrise într-o manieră originală.
Tema este edificatoare pentru caracterul nuvelei, fiind una istorică, cea a evocării celei de-a doua domnii
a lui Alexandru Lăpuşneanu în Moldova secolului al XVI-lea şi a consecinţelor deţinerii puterii de către un
domnitor nemilos, raportându-se la realităţile social-politice ale vremii.
 La nivel morfologic, titlul este alcătuit din substantivul propriu “Alexandru Lăpuşneanul” ce
denumeşte figura centrală a nuvelei, personajul eponim, evidenţiind prin articolul hotărât utilizat
unicitatea şi individualitatea acestuia.

Acţiunea nuvelei este relatată prin prisma unei perspective narative obiective, însoţite de o
viziune dindărăt, de către un narator omniscient şi omniprezent, ce intervine rareori prin epitetele de
caracterizare, prin care precizează ipostazele personajului (“vodă”,”domnul”,”tiranul”,”bolnavul”).
Modul de expunere predominant este naraţiunea la persoana a III-a, ce alternează cu dialogul şi
descrierea.

Contextul spaţio-temporal este precizat, cuprins de reperele celei de-a doua domnii a lui
Alexandru Lăpuşneanu (1564-1569), în primele trei capitole acţiunea desfăşurându-se imediat după
preluarea puterii, urmând ca în al patrulea capitol acţiunea să se petreacă cu patru ani mai târziu, în
momentul morţii domnitorului, la cetatea Hotinului. Toposul este reprezentat de spaţiul Moldovei din
secolul al XVI-lea, faptele relatate având loc la curtea domnească şi apoi la mitropolie.

În cadrul oricărei nuvele, accentul cade asupra conflictului ce stă la baza declanşării acţiunii,
indiferent de natura acestuia. Se pot identifica în acest sens conflicte exterioare şi interioare. Cel mai
important este cel de natură politică dintre domnitor şi boieri pentru obţinerea puterii. Conflictul
secundar, ilustrat prin setea de răzbunare a domnitorului împotriva vornicului Moţoc, ce îl trădase în
prima sa domnie, se declanşează în primul capitol şi se încheie în cel de-al treilea. Conflictul social, între
boieri şi popor, se limitează la revolta mulţimii din al treilea capitol. De asemenea, în scena morţii,
personajul principal este măcinat de o luptă interioară ce se dă între acceptarea destinului şi dorinţa de
putere. Domniţa Ruxanda, soţia lui Alexandru, suferă o ”bătălie„ cu ea însăşi în scena otrăvirii soţului, în
care este obligată să aleagă între calitatea de bun creştin şi cea de ucigaşă a domnului ţării, între soţul şi
fiul său.

Structura nuvelei “Alexandru Lăpuşneanul” este caracterizată prin echilibrul compoziţional, clasic,
realizat prin organizarea textului în 4 capitole cărora le este atribuit câte un motto ce are rol rezumativ,
fiind diferite replici semnificative ale personajelor. Astfel, se evidenţiază capitolul I – “Dacă voi nu mă
vreţi, eu vă vreu...”, capitolul al II-lea – “Ai să dai samă, doamnă!”, capitolul al III-lea – “Capul lui Moţoc
vrem...” şi capitolul al IV-lea – “De mă voi scula, pre mulţi am să popesc şi eu...”.. Discursul narativ este
structurat pe două mari planuri epice, respectiv ascensiunea şi decăderea lui Alexandru Lăpuşneanu şi
Moldova medievală, împreună cu elementele-i caracteristice. Creaţia prezintă un singur fir narativ în
cadrul căruia evenimentele se succed în ordine logică şi cronologică, cu unele menţiuni retrospective,
utile în scopul creionării personajelor.

Fiind o operă narativă, acţiunea este structurată pe momentele subiectului, ce corespund unui
tipar narativ. Primul capitol cuprinde expoziţiunea, compusă din întoarcerea lui Alexandru Lăpuşneanu
la tronul Moldovei, în anul 1594, în fruntea unei armate turceşti şi întâlnirea acestuia cu cei patru
boieri(vornicul Moţoc, postelnicul Veveriţă, spătarii Spancioc şi Stroici) în apropierea localităţii Tecuci,
care fuseseră trimişi de domnitorul Tomşa pentru a-l împiedica pe fostul conducător să-şi îndeplinească
planul. Acest capitol înglobează totodată şi intriga, hotărârea domnitorului de a-şi relua locul pe tron şi
de a se răzbuna pe boierii trădători.

Capitolul al doilea corespunde, ca moment al subiectului, desfăşurării acţiunii în cadrul căreia

Lăpuşneanu preia conducerea Moldovei, iar fata lui Petru Rareş, Ruxanda, devine soţia sa.
Comportamentul său plin de duritate faţă de boierii care nu-i împărtăşesc opinia o îngrijorează pe
ibovnica domnitorului, acesta neputându-i promite că va renunţa la obiceiurile sale, însă asigurând-o că-i
va oferi un ”leac de frică”. Sunt amintite faptele sale, precum incendierea cetăţilor Moldovei,
desființarea armatei pământene, confiscarea averilor boiereşti şi uciderea unor boieri.

Punctul culminant este atins în capitolul al III-lea, atunci când domnitorul invită 47 de boieri la
ospăţ într-o zi de sărbătoare. Construit pe un tipar antitetic, episodul urmăreşte discursul domnitorului
de la slujba religioasă de la mitropolie care se transformă ulterior într-un măcel al tuturor invitaţilor.
Sadismul personajului principal este accentuat prin “leacul de frică” pentru soţia sa, ce constă într-o
piramidă din capetele tuturor celor omorâţi. În acelaşi capitol, mulţimea revoltată cere uciderea lui
Moţoc, Lăpuşneanu supunându-se acestei dorinţe, condamnându-l.

Deznodământul este revelat de capitolul al IV-lea, ce este plasat cu patru ani după cumplitele
evenimente, timp în care domnitorul nu mai aplica pedeapsa capitală, ci unele mai blânde, când acesta
se retrage în cetatea Hotinului. Alexandru Lăpuşneanu se îmbolnăveşte de friguri (malarie) şi este
călugărit sub numele de
Paisie, însă, la revenirea din delir, îi ameninţă cu moartea pe toţi, inclusiv pe fiul său, Bogdan. Drept
urmare a acestei reacţii, doamna Ruxanda acceptă sfatul boierilor şi-şi otrăveşte soţul, aducându-i
moartea.

Personajele sunt construite după normele esteticii romantice, întruchipând personaje

excepţionale, construite în antiteză, caracterizate în mod direct sau indirect. Acestea, în funcţie de rolul
ocupat în acţiune, sunt puternic individualizate sau portretizate succint. Alexandru Lăpuşneanu este
personajul principal al nuvelei, romantic, excepţional, întruchipând tipul domnitorului tiran, crud,
aspecte ce reies din uşurinţa cu care ucidea, culminând cu masacrul celor 47 de boieri. Este construit pe
o serie de contraste, prezentând atât calităţi, cât şi defecte, îşi iubeşte patria, ştie să obţină iubirea
poporului când răspunde doleanţelor, onoarea ocupând un loc fruntaş. Fire ambiţioasă, hotărâtă,
doreşte să preia conducerea ţinuturilor Moldovei, el neputând concepe să trăiască fără putere “Eu nu
sunt călugăr. Sunt domn! Sunt Alexandru-vodă”. Ameninţă la tot pasul, fiind impulsiv şi îşi recunoaşte
singur condiţia “m-am arătat cumplit şi rău, vărsând sângele multora.”. Lăpuşneanul este singurul
personaj “rotund” din nuvelă, conturat din lumini și umbre, fiind de asemenea un foarte bun cunoscător
al psihologiei umane şi reuşind să domine în relaţiile cu celelalte personaje prin forţa sa.

Doamna Ruxanda este un personaj secundar, romantic, construit în antiteză (demonic-angelic) cu

Lăpuşneanul, fiind caracterizată de blândeţe şi un caracter slab, contrar soţului său. Diferenţele dintre
cele două personaje sunt vizibile chiar şi în adresarea pe care o au unul faţă de celălalt “Domnul
meu”-“Muiere nenorocită”. Femeia- fiică, soție și mamă de domn, nu acţionează în niciun moment al
nuvelei din voinţă proprie, sugerând obedienţa caracteristică, fiind influenţată şi atunci când îşi
otrăveşte soţul.

Vornicul Moţoc reprezintă tipul trădătorului, laşului, intrigantului ce-şi urmăreşte doar interesele
personale. Îl trădează pe Lăpuşneanul în prima domnie, urmând să-l linguşească ulterior ”asemenea
câinelui care, în loc să muşce, linge mâna celui care-l bate”. În antiteză cu acesta se află personajele
episodice Spancioc şi Stroici, exponenţi ai boierimii tinere , “buni patrioţi”.

Negruzzi este primul care introduce un personaj colectiv într-o operă literară, respectiv poporul,
construit după regula de gândire şi acţionare unitară. Psihologia mulţimii este surpinsă gradat, în mod
realist, fiind prezentată strângerea poporului la curtea domnească şi găsirea unui vinovat pentru toate
nemulţumirile : “Capul lui Moţoc vrem!”. Gloata este uşor de manipulat, fapt realizat chiar de domnitor
în vederea răzbunării pe vornic.

Stilul nuvelei este sobru şi concis, registrele stilistice arhaic şi regional conferind ”culoare” locală
prin utilizarea regionalismelor “vreu”,”pănă” , arhaismelor “spahii”, “vornic”, “armaş” şi neologismelor
cu forme de secol al XIX-lea "curtezan", "regent", "schinteie electrică", "eho" . Se remarcă invenţii
stilistice ce aparţin autorului (”Au venit vremea”, ”moşie” cu sensul de ”patrie”).

Viziunea lui Costache Negruzzi despre lume este o pledoarie pentru valorificarea trecutului
autohton, punând accent pe raportul realitate-ficțiune, modificând faptele istorice potrivit esteticii
romantice și ideologiei pașoptiste. Prin introducerea protagonistului, autorul izbuteşte să sublinieze
caracterul moralizator al scrierii sale.

În concluzie, opera “Alexandru Lăpuşneanul” este o nuvelă istorică, de factură romantică întrucât
se concentrează pe o temă de inspiraţie istorică, Evul Mediu românesc, urmărind un personaj
excepţional, ce acţionează în situaţii excepţionale, ghidat de dorinţa arzătoare de răzbunare declanşată
de conflictul politic pentru putere.