Caracterizarea personajului Ilie Moromete

În cadrul perioadei postbelice, ce începe odată cu terminarea celui de-al Doilea Război Mondial,
romanul cunoaşte o dezvoltare accentuată, în contextul unei "reconquiste literare" ce priveşte întreaga
literatură, nu doar proza. Până în 1989, fenomenul literar românesc s-a desfăşurat sub semnul unui regim
politic care, prin natura sa totalitară, i-a alterat, uneori profund, specificitatea, suprimându-i sau doar
restrângandu-i libertăţile, controlând actul creaţiei în moduri diferite.

Marin Preda, important romancier postbelic, se impune în literatură ca un autor care a rezistat în
epoca ameninţată de cenzura comunistă, prin romanele sale - "Risipitorii", "Delirul", "Moromeţii", "Cel mai
iubit dintre pământeni". Continuând tradiţia romanului românesc de inspiraţie rurală (întâlnit la L. Rebreanu,I.
Slavici şi M. Sadoveanu), Marin Preda a creat o operă originală, cu o viziune modernă asupra lumii rurale.
Nicolae Manolescu menţionează în "Arca lui Noe" că "Marin Preda ne vorbeşte de ţărani cum nu se mai
vorbise până la el"."Moromeţii", constituit din două volume publicate la 12 ani distanţă (primul în 1955, iar al
doilea în 1967) este un roman a cărui formulă estetică marchează sfârşitul romanului doric, denumire dată de
acelaşi Nicolae Manolescu romanului tradiţional. Caracterul acestuia ilustrează mai multe tipare : social, prin
aspectul monografic, realist(romanul aparţinând realismului postbelic sau neorealismului),prin inspiraţia din
realitate, crearea unei tipologii, verosimilitate, tehnica detaliului, modern, prin construcţia circulară a primului
volum, caracterul analitic al operei şi obiectiv, prin perspectiva narativă .

Romanul dezvoltă o serie de personaje specifice lumii rurale, neatinsă însă de schimbările majore
sociale în volumul I, în volumul al II-lea fiind surprinse tipuri umane dominate de realităţi sociale ce le
metamorfozează lumea interioară.

Tema ilustrează destrămarea unei familii dintr-un sat din Câmpia Dunării, Siliştea-Gumeşti. Evoluţia şi
criza familiei sunt simbolice pentru transformarile din satul românesc al vremii, motiv pentru care romanul
este şi o frescă a vieţii rurale dinaintea şi după cel de-al Doilea Război Mondial. O altă temă abordată este
cea a incapacităţii comunicării, redată prin absenţa unui dialog real între Ilie Moromete şi familia sa.
Supratema timpului "viclean", nerăbdător, a raportului tragic dintre individ şi istorie nuanţează tema
socială.

La nivel morfologic, titlul este constituit dintr-un substantiv propriu articulat, cu formă de plural, ce
denumeşte familia în jurul căreia gravitează întâmplările prezentate în roman, devenind exponenţială prin
definirea "moromeţianismului".

Perspectiva narativă este obiectivă, cu o viziune “dindărăt” şi un narator ce relatează la persoana a

III-a. Perspectiva naratorului este completată de aceea a reflectorilor (Ilie Moromete, în volumul I, şi Niculae,
în volumul al II-lea), dar şi de cea a informatorilor (personaje-martori ai evenimentelor, pe care le relatează
ulterior altora, cum este, de exemplu, al lui Parizianu, care povesteşte despre vizita lui Moromete la băieţi, la
Bucureşti). Efectul este limitarea omniscienţei. Modul principal de expunere este naraţiunea, ce se îmbină cu
descrierea şi dialogul.

Există două tipuri principale de conflicte în romanul “Moromeţii” , şi anume interior şi exterior.
Conflictul exterior este triplu şi va destrăma familia lui Moromete. Primul constă în dezacordul dintre tată şi
fiii din prima căsătorie, Paraschiv, Nilă şi Achim, în ceea ce priveşte rolul pământului.

Al doilea conflict, prezentat mai amplu în al doilea volum, este cel dintre Ilie şi Catrina, soţia sa, care,
supărată că Ilie a vrut să-şi aducă băieţii de la Bucureşti şi că nu a trecut casa şi o parte din pământ și pe

1
numele ei, îl părăseşte definitiv.

Al treilea conflict se desfăşoară între Moromete şi sora lui, Guica, ce şi-ar fi dorit ca fratele rămas
văduv să nu se căsătorească pentru a doua oară, pentru a rămâne alături de el la bătrâneţe. Faptul că
Moromete se recăsătorise şi îşi construise o casă departe de gospodăria ei îi provoacă ură împotriva lui,
inducând această atitudine şi celor trei fii mai mari ai lui Ilie.

Există de asemenea un conflict secundar, între Ilie şi fiul cel mic, Niculae, cauzat de dorinţa băiatului
de a merge la şcoală, subliniind un contrast între viziunile celor doi.

Conflictul interior cu cea mai mare importanţă în roman este cel al lui Ilie Moromete, al cărui sistem
de valori este infirmat de alegerea fiilor. Discrepanţa dintre concepţia de viaţă a protagonistului şi dificultatea
de a accepta că acest sistem nu poate fi perpetuat de copii face din Moromete, aşa cum susţine Nicolae
Manolescu, “cel din urmă ţăran în romanul deruralizării satului”. În volumul al II-lea, conflictul interior îl
vizează pe Niculae, în căutarea eului.

Ilie Moromete, personaj principal al primului volum şi secundar al celui de-al doilea, eponim,
complex, rotund, multidimensional, este primul ţăran din literatura română înzestrat cu spirit meditativ şi
contemplativ. Personaj exponenţial, al cărui destin este reprezentativ pentru disoluţia unei lumi, ilustrează
concepţia tradiţională cu privire la pământ şi familie. Postura sa de "pater familias", autoritar, este surprinsă
în scena cinei, acesta "stând deasupra tuturor", în capul mesei. Tipologic, Moromete este ţăranul patriarhal.

Este caracterizat în mod direct, de către narator "- era cu zece ani mai mare decât
Catrina(contingent '911, făcuse războiul) şi acum avea acea vârstă între tinereţe şi bătrâneţe când numai
nenorociri sau bucurii mari mai pot schimba firea cuiva". Autocaracterizarea realizată în finalul volumului al
doilea evidenţiază libertatea individului, în ciuda luptei dusă împotriva istoriei:"eu totdeauna am dus o viaţă
independentă". Este prezentă totodată tehnica modernă a pluriperspectivismului, Catrina menţionând că
acesta este "mort după şedere şi tutun", Tudor Bălosu "om care eu îi spun una şi el se face că nu aude",
sătenii considerându-l "un ciudat".

Caracterizarea indirectă, ce se desprinde din faptele, atitudinile, gândurile şi vorbele personajului,

precum şi din relaţiile cu alte personaje, subliniază trăsăturile sale morale.

În primul volum, Ilie Moromete este un om respectat în sat, având prieteni, pe Cocoşilă, Ţugurlan şi
Dumitru lui Nae, şi fiind abonat la ziarul "Mişcarea", pe care îl citeşte şi comentează în poiana lui Iocan, unde
discuţiile nu încep decât în prezenţa sa, demonstrând prin apropierea sa de politică condiţia ţăranului
"filozof".

Disimularea este trăsătura lui esenţială. Semnificativă în acest sens este scena pe care o joacă în faţa
agenţilor fiscali şi a lui Jupuitu, ce-i ruinaseră plăcuta discuţie de duminică. Intrând în curte, trece pe lângă cei
doi agenţi ca şi cum ar fi invizibili, strigă la Catrina, deşi ştia că se află la biserică, şi la Paraschiv, ce era absent.
Le spune apoi că nu are bani, le cere o ţigară şi doar în momentul în care agenţii sunt pe punctul de a-i
confisca lucrurile din casă, Moromete acceptă o parte din plată.

Ironia reprezintă un alt aspect definitoriu al personajului. Lui Niculae, care întârzia să vină la masă, îi
spuse la un moment dat "Te duseşi în grădină să te odihneşti că până acum stătuşi!". Lui Nilă, i se adresează
cu acelaşi sarcasm caracteristic în scena tăierii salcâmului, când este întrebat de motivul acţiunii sale, "Ca să
se mire proştii!".

Frământările sale despre soarta ţăranilor dependenşi de roadele pământului, de vreme şi de

Dumnezeu sunt relevante pentru firea sa reflexivă. Meditând asupra propriei vieţi, când părăsit de fiii cei
mari sau când familia se află în pragul destrămării, Ilie Moromete se gândeşte că greşise considerând că

2
"lumea era aşa cum şi-o închipuia el", ilustrând în acest fel tema vieţii ca iluzie. Locul său preferat este
podişca din faţa casei.

Atitudinea faţă de pământ şi aceea faţă de bani este strâns legată de acest dar al contemplaţiei. Spre
deosebire de Ion, ce considera pământul drept un scop suprem al existenţei sale, ce-i conferă demnitate
socială şi umană, Moromete vede acest element drept un mijloc care facilitează echilibrul familial. Acestuia
nu îi place negustoria, iar în bani identifică adversarii iluziei că poate păstra modul tradiţional de existenţă,
fundamentat pe munca pământului. Din această concepţie izbucneşte conflictul cu fiii cei mari, un conflict
între generaţii.

Cu toate acestea, ţăranul consideră că poate comunica în familia lui, având o impresie iluzorie,
vizibilă în relaţiile cu membrii acesteia. Deşi îşi iubeşte copiii şi se îngrijeşte de ei, îşi cenzurează orice
manifestare care ar trăda un dram de afecţiune. Scena serbării şcolare când mezinul ia premiul întâi, în ciuda
aşteptărilor tatălui neinformat ,evidenţiază acest fapt. Stinghereala copilului şi frigurile ce îl cuprind în acel
moment îi produc lui Moromete o emoţie puternică, pe care nu poate să o exprime decât cu stângăcie, dată
fiind lipsa comunicării, ce declanşează tumultul interior. Totodată, paternitatea înşelată este relevată prin
dorinţa băieţilor, Nilă, Paraschiv şi Achim de a pleca la Bucureşti, în vederea îmbogăţirii, aceştia
neinformându-l în totalitate pe părinte de planul lor.

În volumul al doilea, Ilie Moromete intră într-un con de umbră, pierzându-şi prestigiul. Autoritatea în
sat i se diminuează, familia nu-l mai ascultă, vechii prieteni au murit, iar cei noii sunt mediocri, incapabili să
poarte o discuţie inteligentă. Schimbarea sa este surprinsă de Niculae, în caracterizare directă "Aici s-a
întâmplat ceva şi nimeni n-o să ştie vreodată ce-a fost cu el". În pofida transformărilor sociale la care asistă,
Ilie Moromete nu acceptă ideea că rostul lui în lume a fost greşit şi că ţăranul trebuie să dispară, ilustrativă în
acest sens fiind discuția cu personajul imaginar Bâznae.

Moartea lui Moromete din finalul romanului simbolizează stingerea unei lumi, o lume arhaică,
dominată de familie şi pământ. Ultima replică a personajului exprimă crezul să de viaţă, libertatea morală-
"Domnule...eu totdeauna am dus o viaţă independentă."

Ilie Moromete, prin concepţia sa ”eronată” conform căreia viaţa poate continua în conformitate cu
canoanele arhaice, în contextul modernizării toposului patriarhal, evidenţiază spiritul polemic al autorului,
acesta dorind să impună prin opera de faţă distanţarea faţă de forma tradiţională a unei lucrări literare,
realizând de altfel în cadrul său o ultimă ipostază a acestei categorii sociale.

În concluzie, Ilie Moromete este un personaj monumental în literatura română, întreaga sa existenţă
putând fi sintetizată prin spusele lui Marin Preda, ce afirma :"Părerea mea e că un ţăran, chiar dacă ajunge
doctor în filozofie, tot ţăran rămâne". Autorul particularizează, conform lui Nicolae Manolescu "cel din urmă
ţăran".