vechi” la viaţa cea nouă, iar această iniţiere nu
Recenzii
ANDRÉ SCRIMA,
Ortodoxia şi încercarea
comunismului,
volum îngrijit de Vlad
Alexandrescu, traduceri
de Vlad Alexandrescu,
Lucian Petrescu
şi Miruna Tătaru-
Cazaban, Humanitas,
Bucureşti, 2008, 472 p.
G enial prin intuiţie şi abisal în formulare,
monah şi intelectual deopotrivă, André Scri-
ma (1925-2000) a fost şi este o prezenţă ce scapă
etichetărilor grăbite. Cu studii de filozofie, mate-
matică şi teologie, membru activ în grupul Rugu-
lui Aprins, monahul avea să plece la 28 noiem-
brie 1956 din România, ajungând un ambasador
al Ortodoxiei şi un martor atipic al confruntării
dintre Ortodoxie şi fenomenul comunist. Atipica
lui mărturie, scrisă pe rând în Elveţia, Franţa şi
India, este adunată în recent editatul volum Or-
todoxia şi încercarea comunismului.
Ineditul mărturiei sale constă în faptul că ea
se deosebeşte conjunctural de bogata literatură
care analizează regimul ce a stăpânit mai mult
de patru decenii societatea românească. Fără să
aibă, din fericire, experienţa cruntă a închisorii şi
nici libertatea relativă într-o ţară aflată în întregi-
me în stare de detenţie, monahul călugărit de Be-
nedict Ghiuş ne-a lăsat probabil cea mai profun-
dă analiză creştină a ideologiei marxist-leniniste
din întreaga literatură dedicată acestui fenomen.
Iar avantajul ei vine în primul rând dintr-o dublă
înstrăinare. Cum vom vedea, însingurarea mo-
nahală şi exilul miraculos din toamna lui 1956
vor constitui temeiurile unei perfecte distanţări
gnoseologice şi a unei asumări profunde a ceea ce
el va numi „încercarea comunismului”.
Primul capitol din volum, Texte de la Antim,
cuprinde şase mici scrieri şi eseuri despre mona-
hism, icoană şi o schiţă de teodicee pe marginea
Tabor, nr. 3, iunie 2012
cărţii lui Iov (Apocalipsa lui Iov), şi a fost scris
în perioada când încă se afla în ţară. Cel mai
probabil sunt prelegerile pe care le-a susţinut
la întrunirile Rugului Aprins. Pentru monahul
Andrei, tradiţia monahală are nevoie în fiecare
epocă de explicitare. „Chipul îngeresc” şi viaţa
contemplativă semnifică trecerea de la „omul
98
este o justificare morală, ci o realitate ontologică.
În mijlocul istoriei orizontale, monahul rămâne
o dovadă stranie a sensului ei vertical. Între două
apartenenţe, balanţa monahală înclină în favoa-
rea cetăţeniei cereşti. Întrucât de la Întruparea
lui Hristos singurul orizont al istoriei rămâne cel
eshatologic, monahismul „continuă Biserica mu-
cenicilor” (p. 34) şi perpetuează în grad suprem
scandaloasa incompatibilitate dintre cele două
cetăţi descrise de Augustin. În tot acest timp „în
care irumpe eternul” (p. 31), monahul reclamă
relativitatea pauperă a lumii, fecioria ca semn al
înţelepciunii integrale şi ascultarea ca preţ ultim
al bucuriei: „dacă ai descoperit dragostea părin-
telui tău duhovnicesc, ai descoperit şi temeiurile
ultime ale bucuriei” (p. 60).
Relaţia dintre Ortodoxie şi ideologia comu-
nistă este interpretată în aceeaşi cheie a pro-
funzimilor. Descriind cu luciditate şi empatie,
A. Scrima nu face doar o judecată de ordin me-
tafizic. Pentru eruditul călugăr o deconstrucţie
ideologică ce rămâne încă în cadrele vreunui
construct ideatic nu poate fi numită în niciun caz
creştină, în varianta ei riguros ortodoxă. De ace-
ea, în judecata creştină a istoriei practică trans-
poziţia de la deconstrucţie la teodicee: în loc să
facă numai un rechizitoriu al atrocităţilor la care
a fost supusă istoria sub umbra roşie a revoluţiei
bolşevice, autorul nostru suspendă prejudecăţile
modernităţii şi practică saltul teologic. Iar pentru
A. Scrima a face teodicee nu înseamnă simpla ex-
primare a unui punct de vedere creştin sau a citi
facticitatea istoriei bifând o grilă creştină. Mai
mult decât atât, rostind profetic despre „judecata
istoriei”, teologul gândeşte holistic şi raţionează
noetic (cf. I Corinteni 2, 16). Pentru observatorul
creştin istoria se polarizează radical; iar atâta
vreme cât are în sine prezenţa liturgică a veşni-
ciei, Ortodoxia măsoară devenirea istorică după
propriile categorii. Prima dintre aceste categorii
este raportarea la propriul adevăr. „Istoria – mai
ales istoria creştinătăţii – se întâmplă întâi în
ordinea spiritului: istoria exterioară e doar o
confirmare, un semn, o luare-aminte la ceea ce
ţi se întâmplă în spirit. De aceea, Biserica e res-
ponsabilă de istoria întregii lumi, pentru că ea îi
este centrul” (p. 103). Acest principiu îi permite
lui Andrei Scrima să spună că ideologia comu-
nistă este esenţialmente hărăzită creştinismului.
Cu alte cuvinte, comunismul este o ideologie ce
gravitează malign în jurul Evangheliei, luând-o
nu în râs, ci în răspăr. Sfidând prin chiar natura
sa orice definiţie „carteziană”, această ideologie
te sileşte să înţelegi „în ce grad este iminentă în
istorie Apocalipsa, cât de implicată în timp este
veşnicia” (p. 156). Sumă a unui şir de apostazii
succesive, comunismul este un produs al Occi-
dentului care se împlineşte în Orient. Epifanie
à rebours, „evanghelie a inexistenţei lui Dum-
nezeu”, ideologia maimuţăreşte valorile creştine
instalându-se ca sens, pol şi caricatură a istoriei.
În logică creştină, numai Biserica, ce oferă posi-
bilitatea unei ieşiri din istorie, sau mai bine spus
deschiderea istoriei spre veşnicie, poate constitui
un pol autentic al istoriei. Nordul spiritual al
istoriei se resoarbe gravitaţional în zenitul infinit
al veşniciei. Or, comunismul, caricaturizând, nu
se poate institui (şi cu atât mai mult instituţiona-
liza) ca pol absolut al istoriei decât amputându-i
orice fereastră spre eternitate. Închisă în funciara
sa finitudine, istoria, în lectură marxist-leninistă,
coincide cu veşnicia: raiul, în utopia planificări-
lor, iadul – în constrângerile de fiecare zi.
O dată interzisă libertatea, îşi croiesc drum
ideea atotputerniciei răului şi a normalităţii oro-
rii. Ca aplicare practică a unui principiu teoretic,
comunismul este un eşec continuu. În realitate
nu poate fi vorba de progres, ci doar de o abstrac-
ţie: „e mai mult un delir” (p. 114).
De aceea, răspunsul creştin nu poate fi decât
o reasumare a adevărului său fondator. Comu-
nismul oferă conştiinţei creştine o cunoaştere
„prin oglinda” deformată a propriilor scăderi. În
consecinţă, în timp ce comunismul populează
malign locul rămas gol de un creştinism lacunar,
singura opţiune rămasă este renaşterea creştină,
care în România a stat sub semnul Filocaliei. A.
Scrima întreprinde pe aproape 100 de pagini o
analiză comprehensivă a fenomenului filocalic
românesc (Renaşterea filocalică în Ortodoxia
românească) care nu a fost numai „un docu-
ment erudit şi tipografic”, ci cu atât mai mult
„un moment al unui itinerariu spiritual” (p. 131).
Constrângerile şi umilinţele de tot felul pot fi
asumate astfel având conştiinţa unei ordini
spirituale mai înalte. Pătimirea nu este pentru
un creştin adevărat niciodată sub semnul unui
univoc implacabil. Şi nici nu se prăbuşeşte sub
99
fatalitatea suferinţei, ci mai degrabă se foloseşte
Recenzii
de ea. Prima etapă dintr-o bună folosire a mala-
diilor istoriei este astfel decantarea – în lumina
adevărurilor creştine – adevăratelor cauze ale
suferinţei care, „ca întotdeauna în ordinea du-
hovnicească, sunt interioare problemei înseşi:
sunt date adică de la început, mereu prezente
şi aproape întotdeauna uitate” (p. 160). A doua
etapă, care vine de la sine, o constituie îndurarea
expiatoare a necazurilor. Parafrazând o celebră
formulă patristică putem spune că o maladie is-
torică asumată este o maladie istorică vindecată.
În definitiv, cercul suferinţei se rupe sub presiu-
nea verbului a asuma.
Pentru cititorul preocupat de dilema româ-
nească a „încremenirii în tranziţie” şi de recru-
descenţele neo-comunismului de salon această
abordare ar putea să-i ofere o soluţie, care
rămâne încă valabilă – şi neaplicată. Întors în
ţară după căderea regimului comunist, părintele
Scrima va fi fost mâhnit la rândul lui că lecţia
totalitarismului nu a fost învăţată până la capăt.
Poate de aceea, cât timp încă Ortodoxia şi încer-
carea comunismului nu este o temă din sertarul
prăfuit al istoriei, istoria contemporană mai are
de îndurat în acest purgatoriu al tranziţiei, care
îşi amână sine die sfârşitul.
Rareori volumele alcătuite postum împli-
nesc condiţia de strânsă coerenţă ideatică. Pus
în faţa unor articole, eseuri, diverse însemnări,
fragmente de jurnal, urmate de un epistolar ce
subîntinde nu mai puţin de 12 ani, editorul întâl-
neşte o adevărată provocare, cu şanse minime de
reuşită. Privit din acest punct de vedere, cartea
lui André Scrima este însă o veritabilă reuşită.
În profunzime, întreaga carte se înfăţişează sub
imaginea unei ţesături dense. Un palimpsest
în care, pentru a judeca întâlnirea cu ideologia
comunismului, autorul se poziţionează monahal
şi raţionează filocalic, la fel cum în continua ex-
plicitare a locurilor comune ale tradiţiei teologul
se raportează în permanenţă la relieful istoriei
cotidiene. Încât nu greşeşti calificând scrierile lui
A. Scrima cu propriile lui cuvinte: „un cuvânt îţi
Tabor, nr. 3, iunie 2012
răspunde cu altul, un verset se împlineşte cu alt
verset de la mare depărtare în timp, dar în imedi-
ată apropiere în eternitatea lor firească” (p. 80).
NECTARIE V. DĂRĂBAN