Sunteți pe pagina 1din 3

OMUL, STĂPÂN AL LUMII CREATE

Prof. Simion Mihăiţă Constantin, Colegiul Energetic Rm. Vâlcea

Originea lumii și a omului este una din problemele care au preocupat omenirea din toate
timpurile, „ducând la apariția a numeroase sisteme şi scheme logice care încearcă să descifreze
misterul apariţiei a ceea ce numim generic: viață. Toate aceste încercări pur raționale sunt depăşite
de învăţătura creştină, care, potrivit Revelației dumnezeiești, mărturisește că lumea este opera Lui
Dumnezeu, creată nu dintr-o materie preexistentă, ci din nimic, prin cuvânt şi ca manifestare a
iubirii infinite a Lui Dumnezeu. Astfel Simbolul credinţei mărturiseşte: Cred într-Unul Dumnezeu,
Tatăl Atotţiitorul, făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute. Deşi
Simbolul Credinței prin exprimarea sa atribuie creaţia Tatălui, totuşi la această acţiune participă
întreaga Sfântă Treime, fapt arătat de expresia: „să facem om după chipul şi asemănarea
noastră“(Facere I 26).
După învățătura creştină, lumea şi omul au un început şi vor avea un sfârșit în forma lor
actuală. Dar pentru că lumea este creată din nimic, prin voia şi atotputernicia Lui Dumnezeu, lumea
poate fi ridicată la un plan de perfecţiune în Dumnezeu, tot prin voia Lui atotputernică şi prin
iubirea Lui după o anumită pregătire a ei pentru aceasta.
Adevărul că lumea este creată de Dumnezeu este mărturisit de Sfânta Scriptură chiar din
primele ei cuvinte: „La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul“(Facere I 1). La fel se exprimă
şi în multe alte locuri din Scripturi acest adevăr fundamental: „Ale tale sunt cerurile şi al Tău este
pământul; lumea şi plinirea ei tu ai întemeiat-o“(Psalmul LXXXIII 12); „Dumnezeu cel viu care a
făcut cerul şi pământul, marea şi toate cele ce sunt în ea“(Faptele Apostolilor XIV 15).
Spunând că Dumnezeu a creat lumea din nimic subliniem în primul rând că Dumnezeu a
adus-o la existenţă dintr-o totală neexistență. El nu a creat-o dintr-o materie preexistentă, ci a creat-
o, atât după substanţă cât şi după formă, din nimic. Aceasta arată în primul rând că materia nu este
veşnică, iar în al doilea rând, că între Dumnezeu şi lume există o deosebire esențială. Această
creaţie „ex nihilo“(din nimic) arată că „Dumnezeu produce ceva în afară de Sine, produce un
subiect nou, neavând bază nici în firea dumnezeiască şi nici într-o materie sau posibilitate
oarecare de a fi în afară de Dumnezeu“1.
Expresia la început cu care începe Moise relatarea creaţiei: semnifică începutul timpului,
atunci când nu exista nimic afară de Dumnezeu şi faptul că lumea creată din nimic are un început.
Acest început indică prima unire a veşniciei Lui Dumnezeu cu timpul, începutul coborârii Lui
Dumnezeu la timp, cât şi începutul timpului care ia fiinţă prin puterea creatoare a Lui Dumnezeu.
Potrivit planului Său, Dumnezeu a creat lumea dintr-un motiv clar şi cu un scop bine
determinat, care dau sens existenţei lumii. Potrivit credinţei creştine Dumnezeu a creat lumea din
bunătate pentru ca şi alte fiinţe să se facă părtaşe la iubirea Lui intratrinitară,
Sfântului Maxim Mărturisitorul subliniază faptul că „Dumnezeu a creat lumea pentru om şi
o conduce spre deplina comuniune cu El, în mod special prin dialogul cu omul. Lumea creată are
un caracter antropocentric şi slujeşte ridicării noastre la scopul creaţiei“2.
Scopul creării lumii este preamărirea Lui Dumnezeu şi fericirea creaturilor înseşi. Acestea
două sunt strâns legate şi formează un singur scop. Acest dublu scop al creaţiei se vede şi din
raportul creaţiei cu mântuirea. Dacă mântuirea este restaurarea, înnoirea şi desăvârşirea creaţiei, iar
scopul mântuirii este întemeierea împărăţiei Lui Dumnezeu spre slava Lui(Ioan XVII 5), evident că

1
Vladimir Lossky, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, traducere din limba franceză de Pr. Vasile Răducă, Editura
Bonifaciu, Bucureşti, 1998, p. 82.
2
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, traducere de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, în colecţia Părinţi şi Scriitori
Bisericeşti, Editura Institutului Biblic şi De Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, nr. 80, Bucureşti, 1983, p. 73.
scopul lumii nu poate fi deosebit de cel al mântuirii în Hristos „prin care şi întru care toate s-au
zidit“ (Coloseni I 16).
Ca realizare a planului dumnezeiesc lumea nu putea fi decât bună, atât din punct de vedere
fizic cât şi moral, căci Dumnezeu nu poate crea ceva imperfect. De bunătatea şi perfecţiunea
relativă a lumii ne încredinţează chiar Sfânta Scriptură: „Şi a privit Dumnezeu la toate câte făcuse şi
iată erau bune foarte“(Facere I 31).
Pornind de la aceste cuvinte Biserica învaţă că toată creatura este bună, că toate câte le-a
creat Dumnezeu sunt bune, cu deosebirea că prin calitatea ei de creatură liberă aceasta depărtându-
se de Dumnezeu se face rea(îngerii răi; căderea omului în păcat), nu pentru că Dumnezeu a creat-o
astfel şi din cauza faptelor ei neraționale.
Conform Revelației divine, omul îşi are existenta, ca şi celelalte făpturi, din voia lui
Dumnezeu care s-a materializat în actul creației. Prin natura sa dihotomică, omul este punctul de
întretăiere al celor două lumi, fapt pentru care a fost numit microcosmos, deşi majoritatea Sfinţilor
Părinţi îl numesc macrocosmos, pentru că el conține în sine materia şi spiritul şi nu materia pe el.
Crearea omului a avut loc după lumea materială într-un mod aparte faţă de celelalte făpturi,
ca bărbat şi ca femeie(pentru că „nu e bine să fie omul singur… să facem ajutor potrivit lui“), nu
prin cuvânt, ci printr-o intervenție specială, printr-un act direct, personal şi intim al lui Dumnezeu,
privind sufletul şi trupul: „Atunci, luând Domnul Dumnezeu țărână din pământ, a făcut pe om şi a
suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie“(Facere II, 7). Relatarea întregii
creaţii, în general, şi a omului, în special, pentru creştini are un caracter istoric şi constituie un
adevăr de credinţă.
Lumea a fost creată de Dumnezeu ca dar pentru oameni, căci viaţa este un dar şi anume cel
mai mare dar al Lui Dumnezeu, sursa altor daruri făcute omului şi lumii, în vederea realizării
scopului ultim al creaţiei, mântuirea.
În tot ce cuprinde lumea se arată iubirea Lui Dumnezeu faţă de om şi dialogul progresiv pe
care Dumnezeu îl poartă cu noi, dar lucrurile date nouă de Dumnezeu pot deveni darul nostru către
Dumnezeu, prin faptul că suntem liberi în întoarcerea lucrurilor către Dumnezeu. De aceea prin
darul lumii Dumnezeu vrea să se facă cunoscut omului pe Sine însuşi în iubirea Sa. De aceea şi
omul trebuie să se ridice peste darurile primite, la Dumnezeu însuşi, care le-a dat. Dacă nu
înţelegem sensul acesta al lumii ca dar, darul se ia pentru a ne da seama că darul este mai mic decât
Dăruitorul.
Bunurile primite de la Dumnezeu ca daruri servesc în comuniunea de iubire dintre oameni;
ele pot servi atât spre desăvârșire cât şi spre coruperea oamenilor. Bunurile ca daruri sunt menite să
servească comuniunea interpersonală şi să fie depășite pentru această comuniune, căci drumul spre
Dumnezeu trece prin umanizarea noastră în comuniunea semenilor. Aceasta înseamnă că lucrurile
nu ne sunt date numai pentru practicare unui dialog singular al fiecăruia cu Dumnezeu, ci şi pentru
practicarea unui dialog între oameni şi al lor în comun cu Dumnezeu, sau a unui dialog între ei în
conștiința că lucrurile sunt date de Dumnezeu oamenilor, spre folosirea lor ca daruri între ei, fiind
condiţia convieţuirii oamenilor pe pământ, dar mai ales o condiţie a creşterii spirituale pentru viaţa
de veci.
Sfinţii Părinţi vorbesc adesea despre raţionalitatea lumii pe care mintea umană o descoperă
şi de la care ea urcă la sensuri tot mai înalte. Raţionalitatea lumii se observă în dublul scop al
acesteia, de a fi de folos omului pentru a se întreţine biologic şi de a spori spiritual prin cunoaşterea
sensurilor şi a conformităţii tot mai mari cu el, precum şi prin cunoaşterea sensului ei ultim care este
în Dumnezeu, creatorul întregii lumi.
Prin ţesătura ei raţională, creaţia este la nivelul capacității raţiunii umane de a o sesiza, de
aici obligaţia omului de a cunoaşte raţiunile lucrurilor, căci altfel el nu se poate folosi de ele şi nici
trăi între ele. Cu ajutorul raţiunii omul poate adapta lucrurile la trebuinţele sale, iar prin
contemplaţia raţiunilor lucrurilor omul ajunge la Raţiunea supremă, care conferă lucrurilor sensuri
multiple pentru om, atât pentru creşterea lui materială, dar mai ales spirituală. Dar pentru că nu
putem să despărţim raționalitatea lumii de sensul ei, „omul este dator să nu introducă nimic pătimaş
în sensul lucrurilor, ci să le păstreze curate, dumnezeieşti şi deschise Logosului“ 3, căci lumea prin
raţiunile şi sensurile ei, este opera Lui Dumnezeu, creată pentru om în vederea dialogului cu
Dumnezeu şi cu semenii săi.

Bibliografie:
1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 1993.
2. Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu, Pr. Prof. Dr. Nicolae Chiţescu, Pr. Prof. Dr. Constantin
Corniţescu, Pr. Ioan Mircea, Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Indrumări misionare, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1986.
3. Vladimir Lossky, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, traducere din limba franceză de Pr.
Vasile Răducă, Editura Bonifaciu, Bucureşti, 1998.
4. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, traducere de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, în
colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, Editura Institutului Biblic şi De Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, nr. 80, Bucureşti, 1983
5. Idem, Capete despre dragoste, suta a III-a, în Filocalia, vol. 2, traducere de Pr. Prof. Dr.
Dumitru Stăniloae, Editura Harisma, Bucureşti, 1993.
6. Pr.Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Editura Institutului
Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1978.

3
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, suta a III-a, în Filocalia, vol. 2, traducere de Pr. Prof. Dr.
Dumitru Stăniloae, Editura Harisma, Bucureşti, 1993, p. 111.