Sunteți pe pagina 1din 17

Pr.

Gheorghe Tilea

EVLAVIA KL IIA RIŞTI CA


DUPĂ SFÎNTUL IO AN GURĂ DE AUR
Prezenţa reală a Mîntuitorului în dumnezeeasca Euharistie, deschide,
pentru viaţa credinciosului, pe planul ei practic, preocuparea curăţiei su-
fleteşti şi a vremii împărtăşitului, deschide, într-un cuvînt, problema evla-
viei euharistice. Este vorba de unirea cu Dumnezeu şi de rămînerea cu
El. De aceea, mai mult decît oriunde, creştinismul se arată aci religia con-
secvenţei ferme dintre credinţă şi viaţă. Neglijarea acestui principiu ai
consecvenţei, 3Urmă Sf. loau Gură de Aur, duce la însăşi defăimarea spi-
ritualităţii creştine. Ştiinţă a credinţii şi ştiinţă a virtuţii, creştinismul cere
aderenţilor lui transpunerea credinţei în opere de viaţă evanghelcă. Altfel,
el ar rămine un sistem de filozofie raţionalistă, iar nu ceea ce este el, în
esenţa sa, un sistem de filozofie practică, de filozofie a faptelor, şi nu a
vorbelor.
In faţa faptului euharistie, Sf. Ioan Gură de Aur cere credinciosului,
mai presus ca oriunde, cea mai desăvîrşită stare de suflet şi de conştiinţă,
cel mai înalt grad de purificare moral-spirituală, pînă la a depăşi însăşi
starea sau catastaza îngerească. Numai cu preţul unei supreme nelegiuiri,
spunea Sf. Apostol Pavel, poate să existe inconsecvenţa dintre credinţă
şi faptă, în faţa Potirului Domnului «Nu este cu putinţă să bei, în
unul şi acelaşi timp, şi potirul Domnului şi potirul demonilor» 2 ).
In prezenţa euharistică a Mîntuitorului, in prezenţa lui1 Dumnezeu,
omul trebuie să fie un supra-om. Principiul contemplaţiei platonice «pentru
cel necurat, atingerea de cel curat poate nici nu este îngăduită şi nici
în afară de primejdie», apare, la Sf. Apostol Pavel şi la Sfinţii Părinţi,
în formularea şi susţinerea curăţiei interioare spirituale. «Cine cu nevred-
nicie mănîncă sau bea paharul Domnului, spune Sf. Apostol Pavel, vino-
va+ va fi de Trupl şi de Sîngele Domnului. Cerceteze-se deci omul pe sine
şi numai aşa să mănînce din această pîine şi să bea din acest pahar. Căci
cine mănîncă si bea, fără să-şi dea socoteală de Trupul Domnului, mănîncă
şi bea osîndă luişi» 3 ). Dar, cu mult mai înainte de P La ton .şi de Sf. Apos-
totl Pavel, atunci cînd Dumnezeu cheamă la El pe munte pe Moisi, îi cere
mai întîj o purificare, o pregătire exterioară şi interioară, poruncindu-i
să-şi lase jos încălţămintea, fiindcă locul pe "are urcă este sfinţit prin pre-
zenţa lui Dumnezeu pe el. Pe muntele Domnului, adică în faptul contem-
plării dumnezeeşti, omul să se urce proporţional cu gradul lui de curăţie,
spune Sf. Grigorie Teologul. Cel curat parţial şi numai pentru un moment,
este mai bine să rămînă jos, mulţumindu-se doar să aucTă glasul Domnului
şi sunetul trîmbiţei şi să privească, din depărtare, muntele plin de fum şi
cuprius de văpaia fulgerelor 4 ). Acelaşi lucru îl cere Sf. Grigorie şi pentru
vremurile mai din urmă, atunci cînd ne aminteşte de o practică creştină
legată de vizitarea Locurilor Sfinte. «Cel care are de gînd să se atingă de

1. I Corinteni XI, 27-29.


2. In Epist. I ad Corinth. horn. XXV. 1 MPG. LXI, col. 205.
3. I. Corinteni XI. 27-29.
4. Cuvîntarsa a II.a despre Dumnezeu, 2.
EVLAVIA EUHARISTICA DUP A SFINTUL IO AN GURĂ DE AUR 633
=—— . — •

pămintul cei sîînt şi călcat de Dumnezeu, acela să-şi desfacă încălţămintea,


ca Moisi acela pe munte, spre a nu mai purta în el nimic mort şi despăr-
ţitor între Dumnezeu şi oameni» 5 ). Sf. Spindon al Trimitundei, în amin-
tirea locurilor în care s-a manifestat prezenţa lui Dumnezeu, purta, atîr-
nat de gît, un vas mic de lut, «după obiceiul celor care locuiau în Sfînta
Cetate, care făjjăduiseră să poarte untdelemn de la Sfînta Cruce» 6 ). In
toate acestea însă, este vorba numai de o contemplare, cu mintea, numai
de o presimţire a unei vecinătăţi a lui Dumnezeu, mai apropiată sau mal
depărtată, sau de o simplă amintire a locurilor şi a lucrurilor atinse dc-
E1 odinioară. Pregătirea cerută însă de Sf. Ioan Gură de Aur, în faptul!
dumnezeeştii Euharistii, este incomparabil de superioară, fiindcă aci ni.n
mai este vorba de o contemplaţie sau presimţire mintală a lui Dumnezeu;,
ci de însăşi prezenţa Lui reală. In contemplare, a fi mai aproape sau mai;
departe de Dumnezeu, aceasta este condiţionată de gradul de purificare
a contemplativului. In faptul dumnezeeştii Euharistii, credinciosul trebuie
să fie real şi integral purificat şi nu numai pentru un moment, ci perma-
nent, şi nu pentru o viziune sau intuire mintală, ci pentru a se face aseme-
nea cu Dumnezeu, care i se dă. Eaptul acesta nu depăşeşte puterile omului.
De aceasta ne încredinţează numeroasele şi proeminentele figuri ale evla-
viei creştine, adică sfinţii, pînă aci oameni şi ei ca şi noi. Dar, mai presus
de aceasta, putinţa faptului ne este dată desavîrsit în întruparea Fiului
lui Dumnezeu în natura omenească, arătată, astfel, capabilă de desăvîr-
şire. de mîntuire 7 ).
Creştinul, învaţă Sf. Ioan Gură de Aur. este, trebuie să fie, în gene-
ral, un om spiritual «Cel ce păcătuieşte, acela este om pur ş ; simplu, pe
cînd cei care fac fapte virtuoase, aceia sînt oameni spirituali» Mădular
al lui Hristos şi templu al Sfinxului Duh, creştinul trebuie să fie convins
că, juridiceşte, trupul său nu-i mai Sparţine în propriu, el fiind al lui
Hristos. A mai păcătui totuşi, d'ipă ce ai fost chemat si n* primit să fii
şi să te numeşti creştin, aceasta este o blasfemie împotriva Fiului lui Dum-
nezeu 9 ). Creştinismul este o nouă creaţie; omul creştin, el însuşi, s-a făcut
prin aceasta o creatură nouă. cu mult superioară omului de la început. Este
vorba de un nou gen uman, în care predomină şi diriguieşte spiritul. Omul
creştin, deşi în carne, nu este carnal, ci duhovnicesc 1 0 ). Creştinătatea este
universul Fiului lui Dumnezeu. Strălucirea şi podoaba universului fizic,
aşa de măiestrit psalmodiate de către David împăratul şi profetul, n-o ma'
fac, în noul univers al lui Hristos, soarele, luna, stelele, negrăita întindere
a firmamentului, ci măreţiile şi podoabele spiritului. Numai încununai
cu asmenea măreţii şi podoabe spirituale, numai aşa se cuvine să se

5. In Sanctum Paseha, 19, MPG. XXXVI. col. 649.


6. Symeon's Lagothetae. cognomento Metaphrastae, Vita et conversatio
P.N. Spyridonis Episcopi Trimithuntis, mens's Decemb. ad diem 12 cap. 19,
MPG. CXVI.
7. Vezi Omilia XLI a Sf. Grigorie Pa" ama. La întruparea Domnului MPG.
CLI. col. 196-197, ioc. cit., după Pr. Prof. D. Stă'fliloae Oarele pentru noi
oamenii s-a tăcut om, Glas. Bisericii an. VII nr. 11-12, 1949, pag. 13.
8. In Genesim sermo IX 1, MPG. LIV. col. 622.
9. Vezi In Epist. I ad Corinth, hom. XVIII 2, MPG. LXI, col. 147-148.
10. In Genes., Sermo VII, 5, MPG. LIV, col. 614; Ad. illuminandos catech.
II, 1 XLIX, col. 231-232.
apropie creştinul de unirea cea tainică cu Dumnezeu, în dumnezeeasca
Euharistie l x ) .
Dar, punînd problema evlaviei euharistice, Sf. Ioan Gură de Aur cu-
prinde la un loc. totul: şi pe preoţii săvîrşitori ai tainei şi pe credincioşii
care se apropie de ea şi o primesc. Chipul preotului creştin, în faptul euha-
ristie, mai ales, trebuie să fie aşa de luminos şi de curat, ca şi cum nu pe
pămînt ar fi traiul lui, ci în cer. Viaţa lui trebuie să fie model de viaţă
evanghelică, de viaţă de înger, dumnezeească chiar, fie pentru neasemănata
vrednicie încredinţată lui de Dumnezeu de a împărtăşi credincioşilor Harul
mântuitor, fie pentru puterea de înrîurire a exemplului bun, care, de cele
mai multe ori, este mai convingător decît învăţătura însăşi. «Cînd cheamă
el pe Sfîntul Duh şi cînd săvîrşeşte el prea înfricoşata Jertfă şi se atinge
într-una de Stăpînul obştesc, und'e îl vei mai rîndui pe preot, spune-mi?
Cîtă curăţie vom cere de la el şi cîtă evlavie? Căci, cugetă tu, cum trebuie
să fie mîinile care săvîrşesc acestea, cum trebuie să fie limba ce revarsă
cuvintele acelea şi decît ce mai curat şi mai sfînt sufletul care a primit
în el atîta Duh'...? Se cuvine deci ca sufletul preotului să strălucească, ca
o lumină ce umple lumea întreagă» 1 2 ).
Credincioşii, nici ei să nu fie mai prejos, în curăţie. Dacă preotului,
în genere, i se cere o viaţă la înălţimea celei a Domnului, credincioşilor,
în apropierea lor de dumnezeeasca Euharistie, li se cere o vrednicie spi-
rituală care să egaleze pe cea a ucenicilor Lui. Cei care se apropie de
Masa Domnului, «nu trebuie să mai aibă ceva comun cu pămîntul, şi
nici să mai fie traşi în jos şi se tîrască pe el, ci mereu să zboare în înălţime
şi să privească la Soarele dreptăţii şi să aibă ager ochiul minţii, fiindcă
masa euharistică este masă de vulturi, nu înasă de c i o r i » 1 3 ) . Euharistia
este izvor de viaţă. Pe malurile acestui izvor să nu lăsăm să crească sălcii
neroditoare, ci arbori cu vîrfurile pînă la cer şi împovăraţi de roduri spi-
rituale 1 4 ). A te apropia de Sf. Potir cu o altă stare de suflet şi de cuget,
înseamnă că socoteşti că acolo este doar pîine şi vin, fapt echivalent cu
o nouă trădare şi omorîre a lui Hristos de un presupus ucenic al Lui, este
păcat de moarte împotdiva Trupului şi Sîngelui Domnului şi o arvunire
a osîndei veşnice 1 5 ). Dacă, spre pildă, argumentează Sfîntul. nostru,
în sprijinul evlaviei euharistice, nu îndrăzneşti să te atingi oricum de poala
hainei unui împărat pămintesc, deşi este ţesută din fire de bale de viermi
şi vopsită cu sucuri de peşti morţi, cu atît mai mult să nu cutezi să te
apropii cu nevrednicie de prea curatul Trup al Domnului, «prin care sîn-
tem şi trăim, prin care s-au zdrobit porţile morţii şi ni s-au deschis bolţile
cerului». Trup din pricina căruia nu mai sîntem acum pămînt şi cenuşe, nu
mai sîntem sclavi, ci liberi, nădăjduind astfel bunurile cereşti, viaţa nemu-
ritoare, partea cu îngerii, familiaritatea cu Hristos» 1 5 ).
Purificarea interioară trebuie extinsă şi în exterior, la mădularele tru-
pului, la gură şi la limbă mai ales. Omul să fie cumpănit în limba şi în

11. Vezi In Epist. I ad Corinth. hom. XVIII. 3. MPG. LXI. col. 148.
12. De sacerd. lib. VI, 4. MPG. XLVIII, col. 680-681.
13. In Epist. I ad Corinth, hom. XXIV 3, MPG. LXI, col. 204.
14. Vezi In Joan. hom. XLVI, 4, MPG. LIX, col. 262.
15. Vezi In Matth. hom. LXXXII, 5, MPG. LVIII. col. 743; In dictum Pauli,
oportet hatreses esse 5. MPG. LI, col. 259; De poenitentia hom. IX, MPG. XLIX,'
col. 345.
16. In Epist. I ad Corinth, loc cit. supra.
vorba sa. Aceasta ne-o sfătuieşte pînă şi natura, de la care avem în jurul
limbii două gaiduri de pază: cel al buzelor şi cel al dinţilor. Psalmistul
însuşi, cunoscînd lesnea aplecare a gurii şi limbii spre graiuri de defăi-
mare, ură şi viclenie, cerea în rugăciunea sa: «Pune, Doamne, pază gurii
mele şi uşă de îngrădire împrejurul buzelor mele» 1 7 ).. Este cea mai revol-
tătoare cutezanţă, spunea Sf. Ioan Gură de Aur, să ai gură .şi limbă de
diavol şi aşa să te apropii de gustarea Trupului şi Sîngelui Domnului
Limba, deopotrivă, este un bun fără de pereche pentru viaţa omenească.
Ea ne ajută în rugăciune, în comunicările noastre sufleteşti cu Dumnezeu,
Căruia îi facem cunocute izbîndirile, înfrîngerile, mulţumirile şi durerile
şi îi cerem mila şi ocrotirea. Limba ,apoi, ea dintre toate mădularele,
este chemată la neegalata cinste, de a primi şi duce în trup, Trupul şi
Sîngele Domnului. Este cea mai covîrşitoare dintre vrednicii 1 9 ), De aceea,
limba creştinului se cade să fie mereu înfrînată, bine cumpănită, să fie ca
însăşi limba lui Hristos, iar gura, gură a lui Dumnezeu 2 0 ).
Această evlavie euharistică este declarată şi de formularul liturgic.
Anunţarea prefacerii darurilor este făcută de liturghisitor prin cuvinte de
centru, în regula evlaviei credincioşilor. «Să luăm aminte Sfintele Sfinţi-
lor». «Sfintele pentru cei Sfinţi». «Fiindcă, atunci clnd preotul glăsuieşte
«Sfintele pentru cei Sfinţi», el zice, de fapt, că, dacă cineva nu este sfînt,
acela să nu se apropie. Nu zice numai «cuiat de păcate», ci şi «sfînt»,
fiindcă pe sfînt nu-1 face numai slobozirea lui de păcate, ci şi prezenţa
Duhului şi mulţimea faptelor bune» 2 1 ). Creştinul, spune adesea Sf. Ioan
Gură de Aur, este omul înălţimilor. Privirile lui sînt făcute să fie mereu
îndreptate în sus, fapt pentru care numai lui, între creaturi, i s-a dat corp
drept, nu aplecat. Sfatul avut de Dumnezeire mai înainte de a crea pe om,
cuprindea, pe lîngă problema chipului şi asemănării dumnezeeşti în om,
şi problema arhitecturii acestei creaturi învrednicită de mîna şi de chipul
lui Dumnezeu. Corpul omului trebuia direcţionat spre susul de unde îşi are
sufletul şi năzuinţa firească după Dumnezeu şi după îndumnezeire, ca
unul care era rezervat unor destine cereşti. Acestui unic gen de creaţie în
toată creaţia, spunea deopotrivă şi Sf. Vasile cel Mare, în Comentariul său
Ta Cele şase zile ale creaţiei, i se datoreşte si singulara frumuseţe omenea-
scă. Nimic nu este mai frumos în univers decît faţa omului. Sînt, în uni-
vers, animale care, în raport cu omul, au puteri formidabile; altele au o
sprinteneală şi o iuţeală care cu nici un chip nu poate fi egalată de om.
Dar excelenţa frumuseţii aparţine omului; numai pe faţa lui privim la
admirabila ţîşnire a chipului lui Dumnezeu 2 2 ). Omul, spune Sf. Vasile si
o spune şi mai cu putere şi mai deseori Sf. Ioan Gură de Aur, omul creş-
tin este fiinţa înălţimilor. Viaţa lui izvorăşte de sus şi se realizează tot
sus, în sfinţenie, adică, cuvînt care, după o interpretare a lui Origen,
chiar aceasta însemnează: nepămîntesc, fapt de înălţime spirituală 23 ).
Dar, starea de evlavie euharistică, ca de altfel starea de evlavie, in
genere, nu poate rezulta numai din o stare de încordare spirituală de mo-

17. Psalmul CXLI. 3.


18. Vezi în Matth. hom. LXXYIII, 3, MPG. LVIII. col. 715.
19. In Psalm. CXL, 4. MPG. LV, col. 433.
20. In Matth.. loc cit., supra.
21. In Epist. ad Hebr. hom. XVII, 4, MPG. LXIII, col. 133.
22. Vezi l'Abbe Henry, Precis <îe Fhistorie de Feloquence, I, 224-225, Paris 1834,
23. Vezi In Leviticura, hom. XII 1, MPG. XII, col. 530.
636 Pr. GHEORGHE TILEA

ment sau şi mai îndelungată, ci dintr-un continuu exerciţiu spiritual, din-


ir-o continuă desprindere a inimii şi gîndului de la cele pămîneşti, din o
viaţă filozofică, adică în Hristos, cum îndeamnă Sfîntul nostru mai în
fiecare încheiere a predicilor sale 2 4 ).
O evlavie euharistică mărginită doar la cîteva zile, sau la cîteva săp-
tămîni în an, cum se obişnuieşte, oricît de palid, o evlavie periodică este,
de fapt, un armistiţiu temporal, tactic, între virtute şi păcat, este o ano-
malie în viaţa creştină, esle «o glumă cu Hristos» 2 5 ). Din pricina aceasta,
spune Sf. Ioan, s-a ajuns la cea mai de plîns stare, în care a putut să caclă
cîndva viaţa evanghelică, s-a ajuns la periodicitatea trăirii noastre în Hris-
tos, la periodicitatea unirii noastre reale cu el, cînd, de fapt, această unire
trebuie să fie permanenta; s-a ajuns astfel, din pricina aceasta, la perio-
dicitatea primirii dumnezeeştii Euharistii, la rămînerea în rezervă faţă de
ea. De aceea, desfăşurînd privirilor noastre trista privelişte spirituală a
secolului său, Sf. Ioan Gură de Aur evocă spiritualitatea primară, desă-
vîrşîl realizată în comunităţile creştine cu mireasmă apostolică, închegate
în strîmtorări pe care noi, cei de azi, le-am privi, poate, de-a dreptul de
neînvins. Acea spiritualitate era întreţinută de creştinii de atunci, de fapt,
«prin Euharistie, prin apartenenţa lor la Biserică, ca Trup al lui Hristos,
intrînd prin această Taină în unire reală unul cu altul şi cu Hristos. Ei
făceau din Euharistie centrul întregii lor vieţi, socotind tot restul ca o pre-
gătire pentru e a » 2 6 ) .

CĂINŢĂ DE PACATE ŞI FAPTE DE MILĂ


Ca fapt de purificare spirituală, evlavia euharistică îşi are cîteva prin-
cipii practice deosebit de importante. Intre acestea, Sf. Ioan Gură de Aur
numără, în primul rînd, curăţirea sufletului de petele păcatelor, prin baia
lacrimilor fierbinţi ale căinţei şi prin baia curăţitoare a faptelor de miloste-
nie. Pocăinţa, necesară în primul rînd şi premergătoare primirii Euharis-
tiei, înseamnă o schimbare în bine a modului de viaţă. Prin această schim-
bare interioară, căci de o astfel de schimbare este vorba, se răpeşte diavo-
lului vase mari, posesiuni cu renume: o desfrînată, un vameş, un tîlhar,
un Saul, un Petru, un Ahab, un oraş al Ninivitenilor, lumea întreagă 2 7 ).
Această purificare interioară, despre care vorbim în cadrul evlaviei euha-
ristice, purificare prin penitenţă, are, în vederile Sfîntului nostru, cinci
stadii practice: destăinuirea păcatului prin cuvînt, recunoscînd că ai pă-
cătuit 2 8 ), fapt care trebuie îndeplinit ori de cîte ori păcătuim 2 9 ); plînge
rea păcatelor si spălarea lor prin lacrimi de căinţă sinceră 3 0 ); smerenia
după pilda vameşului, care a venit la iertare cu capul plecat, cu sufletul
pogorît sub pocăinţă, cerînd lui Dumnezeu să-i fie milostiv lui păcătosu-
l u i 3 1 ) ; mila, numită «marea şi principala penitenţă, în stare să rupă

24. Vezi Pr. Gh. Tilea Filcsof'a Faptelor.


25. Vezi In Epist. ad Hcbr. hom. XVII, 4, MPG. LXIII, col. 131.
26. Pr. Prof. D. Stăni'oae, op. cit., pag. 106. nota 118.
27. Vezi De pcen't., hom. I 1, MPG. XLIX, col. 284; hom. I, 3, col. 284; hei».
II, 3, col. 287; ăe eclemcsyna hom III, 4. MPG. XLIX, col. 298; de poenit hom
II, 3 col. 287.
28. Vezi De poenit, hom. II 1, col, 285-286,
29. Idem, col. 285.
30. Idem, hom. H, 3, col. 287.
31. Idem, hom. n , 4, col. 289-290.
lanţul păcatului» şi fără de care «penitenţa este moartă şi lipsită de
aripi» 3 2 ); rugăciunea, care poate mult la Dumnezeu pentru iertare 3 3 ).
Dar, fiindcă nu este locul aci pentru extinderea doctrinei hrisostomice
despre penitenţă, noi ne vom opri în chip deosebit la un aspect al ei, cel
al milei sau binefacerii, ca «marea şi principala penitenţă». Binefacerea
creştină ajută mult, nespus de mult, purificării interioare. Textul biblic
«fapta bună spală mulţime de păcate» este viu comentat de Sf Ioan Gură
de Aur. Pocăinţa, spune el, are nevoie de fapte drepte şi virtuoase, dar ca
milostenia cu liberalitate nimic nu este în stare .să stingă para focului
păcatelor 2 4 ). «Nu există păcat pe care să nu fie în stare să-1 cureţe milos-
tenia, pe care să nu-1 poată ea stinge... Ea este un leac prielnic pentru
orice rană... Este, cu drept cuvînt, desăvârşire» 35 ). «A4ila este baie a sufle-
tului. De aceea, aşa cum în faţa uşilor bisericii sînt vase de spălat pline
cu apă 3 6 ), ca să-ţi speli mîinile, la fel, afară din biserică stau jos săracii,
ca să-ţi speli de pete mîinile sufletului. Ţi-ai spălat cu apă mîinile mate-
riale? Spală-ţi prin milostivire şi mîinile sufletului 37 ). Căzut în baia cură-
ţitoare a milei, păcatul se stinge ca scînteia în apă 3 S ). Oricît de mare ar fi
păcatul, mila este în s'tare să-1 spele 3 9 ).
Indurarea creştină însă este cerută ac ; , mai ales, prin aceea că dumne-
zeeasca Euharistie este Jertfă izvorîtă din îndurarea lui Dumnezeu faţă de
lume. Logica euharistică, tocmai pentru aceasta, cere credinciosului, pe
lîngă conştiinţa iubirii sale faţă de Dumnezeu, şi conştiinţa iubirii jertfi-
toare şi solidare faţă de aproapele din nevoi. In faţa dumnezeeştii Euha-
ristii, învaţă St. Ioan Gură de Aur, trebuie să se vină cu iubire de Dumne-
zeu. Trupul şi Sîngele Domnului trebuie mîncat şi băut numai de iubitorii
Lui şi iubitori ai Lui nu pot fi cei care urăsc şi trec cu vederea pe aproa-
pele lor 4 0 ). «De va zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe aroapele său
îl urăşte, este un mincinos. Pentru că cel ca nu iubeşte pe fratele său, pe
care 1-a văzut, pe Dumnezeu, pe care nu L-a văzut, nu poate să-L iubea-
scă. Şi această poruncă avem de la El: «Cine iubeşte pe Dumnezeu, să iu-
bească şi pe fratele s ă u » 4 1 ) . La aceasta gîndindu-se, Sf. Ioan Gură de
Aur spunea aşa: «Acest lucru este capul virtuţilor, acest lucru este temelia
tuturor poruncilor lui Dumnezeu, căc ; prin iubirea faţă de Dumnezeu intră
şi iubirea faţă de aproapele» 4 2 ). Mîntuitorul însuşi, nici El nu despart'1,

32. De eleernos. hom. III. 1 3, 4 MPG. XLIX. col. 293, 295 şi hom V n , 6,
col. 332.
33. Vezi De poenit. hom. III 4. MPG, XLIX col. 297.
34. Vezi In Genes. hom. XXXIV, 3, MPG. LVII col. 316; hom. XXXI, 7 col.
292: In Epist ad Titiun hom. VI. 2. MPG. LXII col. 698; In Genes. hom. XXXIV. 3,
col 315: In Joan. hom I,XXVII 5. MPG. LIX, col 420: In Genes hom. XXI, 6,
MPG. LIII cal. 185; In Epist. I ad Timoth, hom. XVII 3, MPG. LXH, col. 594.
35. In Acta Apostoloriim, hom, XXV, 3, MPG. LX, col. 196.
36. Utn uz în B ,: serică. în primele secole.
37. Vezi De eleernos. hom. III. 2, MPG. XLIX. col. 294; De verbis Apostol,
Habrntes eudem spirit uni.... hom. III. 11-12, MPG. LI, col. 300-301; In Joan., hom.
LXIII. 3, MPG. LIX col. 399; In Genes. hom. X X I 6, MPG, LIII, col. 185.
38. Vezi în Acta Aposol. hom. XXII, 3, MPG. LX, col. 175.
39. Vezi De eleernos. hom. III, 1, MPG. XLIX col. 293 ş\ cap. 3, col. 295;
In dictum Apostoli, Oportet haereses esse. 5 MPG. LI, col. 260.
40. Vezi In Epist. I ad Corinth, hom. XXVII, 4-5. MPG. LXI, col. 230,
41. I Ioan, IV, 20-21.
42. In Genes. hom. LV, 3, MPG. LIV, col. 483; Vezi şi în epist. ad Ephos.
hom. IX, 3, MPG. LXXII, col. 73.
intre ele cele două porunci ale iubirii noutestamentare, ci le numără cînd
două, cînd una 4 3 ). Această identitate de iubiri duce de la sine la o iden-
titate tainică între Hristos şi sărac, fapt predicat de către Sfîntul nostru
cu o rar întîlnită frăgezime de spirit evanghelic şi duioşie de inimă. Numai
aşa să ne apropiem de sacrificiul euharistie, cu sacrificii de iubire reciprocă,
ca nişte fluvii şi torente de iubire, care se adună de pe faţa întregului pă-
mînt şi se varsă la un loc, în imensitatea oceanului de iubire dumnezeeasca.
Odată cu aceasta, Sf. Ioan Gură de Aur deschide cele mai largi per-
spective umanitarismului creştin, angajat şi promovat cu o rară amploare,
în lumina faptului euharistie. După Cina cea de Haină, observă el, Dom-
nul şi ucenicii «au ieşit spre muntele Măslinilor» 4 4 ). Pomenirea acestui
munte, în preajma faptului euharistie, prilejuieşte Sfîntului nostru una din
numeroasele însuşiri ingenioase ale talentului său oratoric şi un strălucit
chip de adaptare a numirilor biblice, la speculaţii cu vizări practice, ce-
rute in predica moravurilor. Măslinul şi rodul lui sînt puternice elemente
simbolice în faptul predicării umanitarismului creştin. Pe calea analogiei
fonetice dintre noţiunea de măslin şi de umanitarism în limba greacă 4 5 ),
trecînd la practică, subliniază că, de fapt, umanitarismul evanghelic cu-
prinde în sine elementele esenţiale din rodul măslinului. In utndelemn se
găseşte lumină, sănătate şi hrană. Creştinii trebuie să fie ca măslinul şi
ca untul de lemn: să fie, pentru aproapele lor din nevoi, luminători, ajută-
tori, hrănitori, salvatori din strîmtorări, ca samarineanul cel milostiv, care,
turnînd vin şi untdelemn peste rănile de moarte cauzate de tîlhari acelui
călător nefericit, săvîrşea, de fapt, opera supremă a umanitarismului euha-
ristie. Hristos însuşi înseamnă «uns». Religia Lui este religia celor «unşi»,
a oamenilor care zilnic se Ung cu untdelemnul binefacerii, oameni care,
ca un alt fel de preoţi, sacrifică zilnic, pe altarul umanitarismului, sacri-
ficiul de pîine şi apă al milostivirii, sacrificiul cel alb şi strălucitor al milei,
cum spunea Sf. Ciprian 4 6 ).
Omul este om numai cînd este umanitar. Neumanitatea, dimpotrivă,
este cea mai josnică descalificare omenească, mai mult, ea este o stare
diabolică în viaţa omenirii 4 7 ). De aceea, ca nimeni altul, Sf. Ioan Gură de
Aur se ridică cu înverşunare împotriva celor lipsiţi de omenie, mai ales
cînd este vorba de creştini. In toată istoria ei, neumanitatea nu şi-a aflat
un mai combativ adversar, ca în Sf. Ioan Gură de Aur. Sentinţa de ex-
pulzare a ei din lumea creştină, rostită adesea, în diversele împrejurări ale
vieţii şi predicii lui ,a fost rostită, mai puternic ca de oriunde, din faţa
Sfîntului Prestol, cu Hristosul tainic jertfit pe el. De aci, din faţa Jertfel-
nicului creştinătăţii, a chemat el la spiritul de jertfă şi umanitate, pe
simulatorii, pe uzurpatorii numelui lui Hristos. De aci, din faţa mesei eu-
haristice, a arătat el că prerogativa cea mai naturală a omului este Uma-
nitatea, bunătatea, simpatia universală. Neumanitarul nu este om, nu tre-
buie numit om. El este numai un uzurpator al numelui de om, este un
ne-om. «Ai primit de la Dumnezeu nobleţe, se adresează Sf. Ioan neuma-
nitarului. De ce îţi trădezi virtutea naturii? Ce faci tu, spune-mi? Ceilalţi
43. Vezi In Joan. hom1. LXXVII, 1, MPG. LIX, col 415.
44. Vezi In Matth. hom. XXXI, 7, MPG. LVII, col. 386.
45. Milă umanitarism= măslin= ,untdelemn= V-m ov
46. Vezi In Epist, ad Phildpp , hom. IV, 4. MPG. LXII, col. 210 si In Matth
hom. XLV, 3, MPG, LVIII col. 478.
47. Vezi Ad populum' antiochenum hom. I, 12, MPG. XLIX, col. S3.
oameni învaţă arta de a face pe animale să-şi însuşească cît de cît noble-
ţea omenească: învaţă papagali să vorbească în graiul omenesc, îndelet-
nicire prin care forţează natura; îmblînzesc lei, trăgîndu-i după ei prin
piaţă. Imblinzeşti leul care este sălbatic, în vreme ce ta te arăţi mai săl-
batic decît lupul? Dar, ceea ce este şi mai grav aci, este că fiecare animai
sălbatic are un singur viciu: lupul este răpitor, şarpele este viclean, vi-
pera este veninoasă. Nu tot aşa este însă cu omul cel rău, căci el, de obi-
cei, nu este cuprins numai de un singur păcat, ci este şi răpitor, şi viclean,
şi veninos şi adună la un loc, în sufletul lui, toate viciile animalelor ne-
cuvîntătoare» 4 8 ). Şi atunci, se întreabă Sfîntul nostru, cum să te mai apro-
pii să manînci Mielul lui Dumnezeu, jertfit şi întins pe Sfînta Masa, cum
să mai fii lăsat să te apropii şi să te atingi de cea mai curată victimă,
cînd eşti ştiut de toţi lup răpitor? Cum să crezi că te mîntuieşti, că te
îndumnezeeşti, cînd te apropii de dumnezeeasca Euharistie, dupl ce ai
spoliat pe văduve şi pe orfani pînă şi de acel pic de resursă a nemernicei
lor existente? 49 ). De aceea, «dacă te apropii de Euharistie, să nu săvîr-
şeşti nimic nevrednic de ea: nici să nu ruşinezi pe fratele tău, nW să nu
neglijezi pe cel înfometat.... Te apropii de ea cu gînd să mulţumeşti pentru
cele ce ai primit; răsplăteşte şi tu deci şi nu' te despărţi de aproapele tău.
Căci Hristos a dat la toţi deopotrivă, cînd a zis: luaţi, mîncaţi. El şi-a
dat trupul Său la toţi deopotrivă, iar tu să nu dai deopotrivă nici măcar
pîinea cea de obşte? Ce zici tu de aceasta? Faci pomenirea lui Hristos şi
treci cu vederea pe cel înfometat? Nu te cutremuri de aceasta?» 5 0 ). Cel
care şi în faţa Sfîntului Potir tăgăduieşte comuna paternitate a lui Dum-
nezeu şi acest unic potir în care însuşi Fiul lui Dumnezeu se dă la toţi deo-
potrivă, acela tăgăduieşte, de fapt, însăşi credinţa 5 1 ). Din contră, tocmai
ca să fim cît mai uniţi intre noi, cît mai umanitari, Dumnezeu, în adîncul
rînduielilor Lui, ne-a dat să bem toţi laolaltă din unul şi acelaşi potir,
arătînd că aşa, mai ales, izbuteşte iubirea evanghelică să-şi ajungă splen-
dorile ei şi că, in umanitarismul creştin, mai mult decît în orice, îşi dobîn-
deşte, îşi realizează iubirea noastră numirea ei cea mai cuprinzătoare,
numirea de «iubire duhovnicească» 5 2 ).

PACE ŞI BUNA ÎNVOIRE

«Multe sînt lucrurile care caracterizează creştinismul, dar, mai mult


decît toate şi mai bine decît toate, iubirea reciprocă dintre oameni şi pa-
c e a » 5 3 ) . Este poate cea mai cuprinzătoare definiţie dată cîndva creştinis-
mului. De fapt, aceasta şi este el: iubire şi pace între toţi oamenii, după
măsura iubirii şi păcii lui Dumnezeu. De aceea, în văzduhul de deasupra
Sfîntului Potir, Sfîntul Ioan Gură de Aur aude mereu cuvintele cîntării
îngereşti, de deasupra peşterii Betleemuiui: Slavă întru cei de sus lui
Dumnezeu şi pe pămînt pace, între oameni bună învoire». Aceste cuvinte
ale mesagiului evanghelic le evocă Sfîntul nostru şi pentru văzduhul Sfîn-
tului Potir. Atmosfera din jurul Sfîntului Potir trebuie să fie deapururi o

48. în Psa'n?,. XLVIII 1, MPG. LV, col 691.


49. In Matth. hora. LXXXII, 2.
50. In Epist. I ad Corinth. hom. XXVII 4}, MPG. LXI, col. 229-230.
51. Vezi Ad oppug-natores vitae monast'caie, lib. III, 2, MPG. XLVIII, col. 351.
52. Vezi In Matth,, hom. XXXI. 7, MPG. LVII, col. 386.
53. Vezi In Epist. ad Hebr. hom. XXXI, 1, MPG. LXIII col. 213.
atmosferă de pace şi de concordie omenască. Nimeni să nu aducă aci ură
şi discordie. Primitorii dumnezeeştii Euharistii să se apropie de ea cu
sentimente frăţeşti şi paşnice. Cînd Sf. Evanghelie vorbeşte de dumneze-
easca Euharistie ca jertfă de unire şi iubire, ea respinge darul adus la altar
de cel in vrăjmăşie cu aproapele, cu fratele. Jertfă de împăcare între Dum-
nezeu şi oameni, dumnezeeasca Euharistie cere de la primitorii ei jertfă
de pace şi de iubire.
Pacea pentru lumea creştină, legată de momentul euharistie, a fost
cerută de Biserică şi propovăduită chiar din primele începuturi ale comu-
nităţilor şi adunărilor cultice creştine, sub denumirea liturgică de «săru-
tarea păcii», în special. Temeiul este scripturistic, în origină 5 4 ). înainte
de Sfînta Jertfă, spune Sf. Ioan Gură de Aur. creştinii se sărutau între ei,
chiar dacă, de cele mai multe ori, făceau aceasta numai cu gura, nu şi cu
inima Sărutarea lor, adesea, era doar simulată, pentru salvarea aparen-
ţelor, curn am zice noi, iar nu sfîntă sau din inimă, din iubire frăţească,
•cum ii zice Apostolul 5 5 ). In fapt însă, momentul creştin al împăcării, cerut
de realitatea euharistică, ca una din condiţiunile ei esenţiale de primire,
trebuie să fie un moment curat, sfînt, plin de roade pentru viaţă. Cazul
sărutării dată de Iuda, este cazul creştinilor care simulează iubire frăţea-
scă, prin o sărutare nesinceră, trădătoare, pe cînd, ferindu-se de gîndul lui
Iuda, ar trebui să se sărute cu sărutarea cea mai plină de spaimă 5 6 ), iă-
cind din ea prilej de iubire trainică şi înflăcărată şi sfîntă. Iubirea mani-
festată liturgic, în momentul sărutării păcii, trebuie să fie mai aprinsă şi
mai simţită decit oricare altfel de iubire omenească, fiindcă aci este vorba
de o iubire şi de o pace harică. Poarta prin Ca re intră în fiinţa noastră Dom-
nul euharistie, gura, se cade să fie plină de harul acestei sfinte sărutări
şi cu adevărat frăţească. Cu gura astfel împodobită, să arătăm semnul
împăcării noastre cu fraţii şi semnul unirii noastre reale cu Domnul 5 7 ).
Sacrificiu al împăcării, dumnezeeasca Euharistie cere «ca să nu se
apropie de ea nici un prefăcut, nici un om plin de răutate., cu gînd plin de
venin, ca să nu se facă părtaş la osîndă. Căci atunci, după primirea Euha-
ristiei, diavolul a năvlit in Iuda, nu dispreţuind Trupul Domnului, ci pe
Iuda, pentru nemernicia lui, ca şă înveţi tu că diavolul adesea năvăleşte
mai ales în cei care se fac părtaşi cu nevrednicie ai dumnezeeştilox Taine,
cum s-a întîmplat atunci cu Iuda... Nimeni' deci să nu fie Iuda, nimeni să
nu intre plin de veninul răutăţii. Căci Jertfa aceata este mîncare duhov-
nicească... Dacă ai ceva împotriva vrăjmaşului tău, dă la o parte minia,
tămăduieşte rana aceea, risipeşte vrăjmăşia, ca să primeşti tămăduire de
la Cină, căci te apropii de înspăimîntătoarea şi Sfînta Jertfă. Dă cuvenita
vrednicie pricir.ei acestei Jertfe. Hristos zace omorît. Din a cui pricină şi
de ce a fost El omorît? A fost omorît ca să aducă pace şi naturilor cereşti
şi naturilor pămînteşti, ca să te facă pe tine prieten şi al îngerilor, ca să

54. Matei. V. 23-24: «Sârutaţi-vâ unii pe alţii cu sărutare sfîntă»; T Corinteni


XVI. 19; II Coîinteai XIII. 11-12; I Tesaloniceni V. 26; I Petru V 14; Filimon IV 21;
T!t ITI 15; Ebrei XIII. 24; III Ioan, 14. Pentru istoricul acestui moment cultic
liturgic, cupr'ns în toate riturile orientale, cum şi un rezumat patristic al lui, să
se vadă «înstitutiones liturgicae de r'tibus orientalibus, III De missa rstum oHenta-
lium», Pars aîtera, Romae, 1932, pag. 317-330, lucrare a lui Johannes Michael
Hamsens S. J.
55. Vezi De compunctione ad Demetrium, I. 3. MPG. XLVII, col. 39S.
56. Vezi In Epist. II ad Corinth. hom XVIII 3 MPG. LXI 606-607.
I 57. Vezi De proditione Judae hom. I, 6, MPG. XLIX. col. 382.
g™? «II-—•—•—î— — — —
EVLAVIA EUHARISTICA DUPA SFÎNTUL IOAN GURA DE A U R

te împace pe tine cu Dumnezeul tuturor, ca să te tacă prieten cu El, pe tine


duşmanul şi protivnicul. El şi-a dat sufletul din pricina celor care se urau,
iar tu ţii vrăjmăşie mai departe împotriva celui rob ca şi tine? Şi dacă
este aşa. atunci după ce fel de lege vei putea să te apropii de Cina: păcii?
El nu s-a dat în lături nici chiar de la moarte, din pricina ta, pe cînd tu,
din pricina ta însuţi, nu vrei să renunţi la mînia faţă de cel ce este rob ca
şi tine?... Căci jertfa aceasta a fost aşezată pentru păstrarea păcii tale cu
îi aţele tău, iar tu dacă nu mergi pe calea păcii, zadarnic mai iei parte la
Jertfă, fiindcă zadarnică ţi se face fapta aceasta. împlineşte mai întîi pricina
pentru care s-a adus această Jertfă şi atunci te vei bucura cum trebuie de ea.
Pentru aceasta a coborît din cer Fiul lui Dumnezeu, ca să împace natura
noastră cu Domnul ei... Căci, zice: «Fericiţi făcătorii de pace, căci aceia
fii ai lui Dumnezeu se vor chema». Deci, ceea ce a făcut Fiul lui Dum-
nezeu cel Unul Născut, fă şi tu, după puterea fa, ca să devii un făcător de
pace şi pentru tine şi pentru alţii. Pentru aceasta te chiamă pe Fine făcător
de pace Fiul lui Dumnezeu; pentru aceasta, în vremea Jertfei, El nu face
pomenirea niciunei alte învăţături, fără no.inai a aceleia a împăcării cu
fratele, arătînd că lucrul acesta este mai mare decît toate celelalte. Să ne
amintim deci, fraţilor, totdeauna de cuvintele acestea, adică de sfintele să-
rutări ale păcii, de cutremurătoarele îmbrăţişări ce ni le dăm între noi. Lu-
crul acesta, deci, să lege între ele sufletele noastre, fiindcă ne împărtăşim
şi dintr-un singur trup. Să ne contopim într-un singur trup, nu prin aceea
că ne-am amestecat cumva trupurile laolaltă, ci unindu-ne sufletele, prin
legătura iubirii între noi. In chipul acesta, vom putea să ne bucurăm cu
încredere de această masă euharistică. Căci chiar de vom fi covîrşiţi de
nenumăratele noastre fapte de dreptate, dacă ţinem minte injuriile, toate
se zădărnicesc şi nu vom putea culege de aici nici un rod de mîntuire. Aşa
ştiind acestea, să lepădăm orice mînie şi, cu conştiinţa curată, cu toată blîn-
deţea şi cuviincîoşia, să ne apropiem de Masa lui Hristos» 5 8 ).

PARTICIPAREA LA CULT

Sub celălalt aspect al ei, evlavia euharistică priveşte pe credincios în


rolul său comunitar-cultic sau bisericesc-liturgic.
Dumnezeeasca Euharistie se săvîrşeşte în adunarea credincioşilor, în
prezenţa întregii comunităţi şi in cadru liturgic. Lipsită de acest aspect
al ei, evlavia euharistică ar fi neînsufleţită. De aceea, Sf. Ioan Gură de Aur
se străduieşte din răsputeri pentru realizarea practică a legăturii per-
manente dintre credincios şi Biserică, pe cale liturgică. In sprijinul acestei
•străduinţe, el aduce exemplul modului de viaţă al primelor comunităţi creş-
tine. Viaţa lor era de-a dreptul apostolică. Ele îşi duceau strict viaţa după
învăţătura Sfinţilor Apostoli, frăţeşte, în comuniune de cuget, în adunări
euharistice zilnice sau, cum se spunea atunci, întru frîngerea pîinilor, şi
în rugăciune 5 9 ). Se ducea, într-un cuvînt, o permanentă viaţă bisericească
şi liturgică, centrată pe faptul euharistie.
Ideea de Biserică şi de Liturghie, de altfel, au unul şi acelaşi conţinut.
Ele nu pot fi deoi cu nimic separate, iar faptul euharistie, săvîrşit în ca-
drul lor, cimentează desăvîrşit această inseparabiiitate de esenţă dintre

58. De prod. Judae I, 6, MPG. XLIX, col. 380-381.


59. Faptele Apostolilor II, 42-46.
ele. Ideea de comuniune în Hristos este eminamente bisericească şi litur-
gică. Ideea de comuniune este cea care defineşte, în primul rînd, Bise-
rica lui Hristos. De aceea, ideea de Biserică, sub aspectul ei material*
trece pe planul al doilea în gîndirea eclesiologică a Sfîntului Ioan Gură
de Aur. La început, argumentează el, nu existau Biserici propriu zise. Şi
totuşi, atunci, mai mutl decît oricînd, s-a realizat în lume faptul Bisericii
creştine. Micile grupuri de creştini se adunau prin case particulare, pen-
tru citiri sacre, pentru rugăciune şi pentru frîngerea pîinii. «Pe atunci,,
spune el, casele erau adevărate biserici. Acum însă biserica a ajuns să fie o
simplă casă». 6 0 ), din lipsă de evlavie. Biserica pe atunci era socotită, în
primul rînd, totalitatea inimilor şi cugetelor conştient şi evlavios însu-
mate în inima şi în cugetul lui Hristos. Biserica era, pe atunci, în primul
rînd, «credinţă şi viaţă evlavioasă», iar nu ziduri şi acoperişuri 6 1 ) ca
acum.
Ideea comunitar-eclesiologică este redată deplin în realitatea euha-
fistică, în ideea de Trup tainic al lui Hristos. Pîinea şi vinul, simboale ale
ideii de comuniune, imaginile cele mai potrivite ale ideii de unitate în
pluralitate, devin realităţi supreme ale acestei idei, în faptul euharistie,
lucru pentru care, cu o adîncă putere de intuire, între multiplele noţiuni
date Euharistiei, Sfîntul Ioan Gură de Aur o numeşte «Taina însăşi a Bi-
sericii lui Hristos» 6 2 ). Ideea de pîine unică, analizată de el în realitatea
euharistică, se face cea mai izbutită imagine a Bisericii, sub aspectul ei de
adunare, de comunitate. Ideea aceasta nu este nouă, evident. Ea este ad-
mirabil înfăţişată, cu mult mai înainte, de învăţătura celor doisprezece
Apostoli, unde se analizează ingenios iconomia pîinii euharistice. «Pre-
cum această pîîne era risipită pe munţi, citim acolo, şi după ce s-a adunat
s-a făcut una, aşa să se adune Biserica Ta de la marginile lumii întru îm-
părăţia Ta», imagine cuprinsă şi în totul vinului euharistie care, şi el, cu'm
citim la Sf. Dionisie Areopagitul 6 3 ), deşi din mai multe boabe, devine,
după tescuire, un singur tot, o singură băutură sfîntă, însemnînd şi el,
ca şi pîinea «unirea creştinilor în Hristos» 6 4 ).
Biserica este nume de adunare 5 5 ). Adunarea credincioşilor, iată ce
este Biserica 6 6 ). Cultul oficial al Bisericii, Sfînta şi dumnezeeasca Litur-
ghie, se săvîrşeste comunitar, în adunare. Prin faptul euharistie, pe care
se axează, Liturghia, chiar de la început, a trecut drept chintesenţa cultu-
lui creştin, care, în amploarea lui, se desfăşoară pe plan eclesiologic-lifur-
gic, ideea de Biserică şi de Liturghie făcînd un singur tot. Gravitarea ei

60. In Matth. hom. XXXII, 7 MPG. LVII col. 386 şi In Epist. I aci Corintfc
Hom. XXXVI, 5, MPG. LXI, col. 313.
61. Homilia de capto Eotropio et de divitiaram vanitate, 1. MPG. LII, col. 397.
62. In Joan., hom. XLVI, 4, MPG. LIX, col. 261.
63. De ecclesiatioa hierarcliia, HI, 12, MPG. III, col. 444.
64. Vezi F. Cabrol Liturgie, Dict. de Theol. cathol. IX, 1,, 823.
65. In Psalm. CXLIX, 1, MPG. LV_ col. 493.
66. Numele de Biserică este posterior, luat de la palatele devenite mai apoi
locaşuri de cult. Sfîntul Ioan Gură de Aur şi Sfinţii Părinţi, în genere, folosesc,
•pentru noţiuneai de Biserică, termenul grecesc «ecclis'a», adică adunare cultieă
pentru rugăciune comună. Acelaşi sens îl are şi "noţiunea de «Liturghie», înţele-
gîndu-se prin aceasta adunarea cultică •euharistică^ s'naxa sau collecta. Termenul
este biblic. In Septuaginta întîlnim termenul «aboda», pentru serviciul divin de la-
templu. Termenul este întîlnit şi în N. Testament, Luca I, 23; Ebrei IX, 21; F i i i -
peni, II, 17; Romani XV, 16. Vezi F. Cabrol, op. cit. col. 787.
E V L A V I A EUHARISTICĂ DUPA SFÎNTUL IOAN GURĂ DE AUR 643

In jurul Euharistiei, a făcut, pe bună dreptate, ca, din punct de vedere al


valorii. Liturghia să fie considerată in ai doilea rînd după Sf. Scriptură 6 7 ).
Săvirşiijdu-se bisericesc-liturgic, dumnezeeasca Euharistie, învaţă Sf.
Ioan Gură de Aur, cere participarea la cult a întregii comunităţi. Ori
de cîte ori stă întins pe Sf. Masă Hristos, trebuie să fie prezenţi toţi cei
legaţi bisericeşte de ei. Aceasta este normalul cultic creştin, acesta este
echilibrul eclesiologic-liturgic al vieţii comunităţii. Acest normal însă, este
de remarcat, a lipsit în mare măsură în vremea Sfîntului Ioan Gură de Aur
şi lipseşte în mare măsură şi acum. Evlavia Bisericii primare, aşa de ad-
mirativ evocată de Sfîntul nostru, scăzuse îngrijorător în vremea lui. Un
gol mare era remarcat în spiritualitatea creştină. Si îngrijorarea o vedem
din truda lui de a restaura, în plin secol IV, atmosfera de evlavie creş-
tină primară, de a o aşeza pe bazele ei apostolice de odinioară 6 8 ). Această
sarcină, o vedem din predica lui asiduă cu privire la participarea efectivă
la cult. In Antiohia de atunci ,de pildă, venea la cultul liturgic deobicei
mai multă lume la sărbătorile mai mari: la Crăciun, la Bobotează, Ia Paşti,
chiar dacă Sf. Liturghie se săvîrşea de două ori săptămînal. Această stare
de lucruri umplea de durere inima zelosului şi evlaviosului nostru predi-
cator 6 9 ).
Dar, dacă vii la biserică, nu poţi veni aci oricum, din pricina celor ce
se săvîrşesc aici. Trupul şi Sîngele Domnului îţi cer curăţie şi disciplină,
o desăvirşită atitudine spirituală cultică. «Nu' ştiţi, subliniază el, că Masa
aceasta este plină de foc spiritual?... Să nu te apropii, deci, o, omule, adu-
cînd cU tine paie, lemne şi fîn, ca nu cumva să măreşti focul... Apropie-te
aducînd pietre preţioase, aur, argint, lucruri prin care să faci tot mai cu-
rată materia acestui l o c » 7 0 ) . Să nu te apropii adică, plin de necurăţie, ci
cu fapte de virtute, în stare să stingă focul păcatelor şi să arate cinstea şi
evlavia pe care o dai tu bisericii şi ospăţului dumnezeesc din ea.
O asemenea atitudine de evlavie liturgică mai fusese propovăduită,
cu aceeaşi tărie, şi de alte voci. Sf. Ciprian al Cartaginei, referindu-se la
cuvintele liturgice: «Sus să avem inimile», învaţă că în vremea rugăciunii
liturgice trebuie să stăm cu toată atenţia şi încordarea spiritului, în recu-
leasă meditare, ca să putem alunga din cuget orice imagine şi gînd pă-
mîntesc. In acele momente să fie închise şi zăvorite toate uşile trupului şi
ale simţurilor carnale, ca să nu mai poată pătrunde în interior nimic stră-
in rugăciunii şi evlaviei liturgice euharistice 7 1 ). Constituţiile Aposto-i
lice ne aduc un preţios document referitor la disciplina şi evlavia liturgică,
cerute de faptul euharistie. Biserica, se recomandă aci, este bine să aibă
două intrări separate: una pentru bărbaţi, alta pentru femei, pentru a se
evita, cit mai mult cu putinţă, orice gînd şi împrejurare lumeasca în timpul
cultului. «Căci, aşa cum păstorii aşează pe fiecare dintre necuvîntătoare
după gen şi vîrstă, este vorba de capre şi de oi, şi, după cum fiecare dintre
acestea aleargă spre cea cu care se aseamănă şi se înrudeşte, tot aşa şi
în biserică, cei care sînt mai tineri, să se aşeze de o parte, dacă este loc,
- ; Tţj
67. F. Cabrol op. cit. c o l 789.
68. Vezi A. Puecb St. Jean Chrysostome et Ies mceurs de son temps, pag.
45 47; 112, 196.
69.In Baptismum Domini hom. I, MPG. XLIX, col. 204; In Acta Apostol,
hom. XXIX, 3 MPG. LX, col. 218.
70. De beato Philogonio VI 3, MPG. XLVIII, cal. 755-756.
71. De oratione 31, MPL. IV, col. 557, 558.
644 Pr. GHEORGHE TILEA

iar dacă nu este, să stea in picioare; cei înaintaţi în vîrstă să stea in bună
rînduială, iar pe copii să-i ia lingă ei părinţii şi maicile lor. Tinerele, ia-
răşi, să se aşeze de o parte, dacă este loc, iar dacă nu este, să stea în urma
femeilor, iar femeile măritate şi cu copii să stea de altă parte. Fecioarele
însă şi văduvei; şi bătrînele să stea sau să se aşeze în fruntea tuturor» 7 2 ).
In vremea Sfîntului Ioan Gură de Aur, se mersese pînă acolo, încît, in
biserici, bărbaţii erau despărţiţi de femei printr-un perete de lemn de înăl-
ţimea omului. Şi această despărţire nu este de esenţă, ci de circumstanţă,
datorită uşurătăţii moravurilor şi şubrezeniei evlaviei, sporite de trecerea
vremii 7 3 ). In biserica timpului său, mai ales la sărbători mai mari,, se
făcea mult zgomot şi era multă neorînduială. Se vorbea, se rîdea, se umbla
fără rost, chiar în momentele cele mai înălţătoare ale cultului. In deosebire
de atmosfera c.ultică a Bisericii primare, na informează Sfîntul nostru, cînd
credincioşii se socoteau a nu mai trăi pe pămînt, aşa de reculeşi şi de
înălţaţi ce erau, acum lucrurile s-au schimbat aşa de mult, încît se părea
că, în biserică, creştinii nu aveau nici un fel de preocupare spirituală,
inima şi gândurile fiindu-le în afară 7 4 ). De aceea, plecaţi de la cult, nu se
observa la ei nici o îmbunătăţire de viaţă, încît de multe ori era mai bine
ca felul acesta de creştini să rămînă acasă, spre a nu mai insulta măcar
pe Dumnezeu, căci de felul lor de viaţă între oameni nu mai pomenim 7 5 ).
Risipirea cugetului îşi are locul în piaţă şi în afară. Zgomotul şi neorîn-
duiala nu trebuiesc aduse în biserică, unde vorbeşte Dumnezeu şi unde
totul trebuie să se petreacă în încordarea minţii şi în linişte desăvîrşită,
aşa cum trebuie să fie întotdeauna în sacra şi venerabila adunare creş-
tină 7 5 ). Biserica este casa lui Dumnezeu; în ea locuieşte Dumnezeu, vor-
beşte El, vorbesc profeţii, predică Apostolii 7 7 ). «Străbunii noştri, spune
Sf. Ioan, ne-au zidit biserici nu cu gîndul de a ne arăta adunaţi laolaltă
de prin casele noastre, căci adunări de felul acesta se văd şi în piaţă,
jşi la băile publice şi la ceremonii, ci cu gîndul ca, strîngînd laolaltă uce-
nici şi dascăli, aceia să se facă mai buni prin lucrarea acestora» 7 8 ). «Bi-
serica este loc al îngerilor, al arhanghelilor, este împărăţia lui Dumnezeu,
este cerul însuşi. Deci, dacă cineva te-ar fi clus în cer, chiar dacă ai fi
văzut acolo pe tatăl tău ori pe fratele tău, nu ai fi îndrăznit să le-vorbeşti,
deopotrivă şi în biserică nu se cuvine să vorbeşti altceva în afară de cele
spirituale, căci şi aci este cer. Şi dacă nu crezi aceasta, priveşte Ia
această Masă, a'du-ţi aminte din care pricină şi de ce stă ea acolo..., fi-
indcă biserica nu este loc de vorbă, ci de învăţătură... într-adevăr, se cade
ca în biserică să fie întotdeauna o singură voce, ca şi cum unul ar ii cor-
pul tuturor. Pentru această socotinţă, şi cel care citeşte, el singur citeşte,
şi cel care deţine episcopatul rămîne şezînd în tăcere, şi cel care cînfă

72. Lib. II. 57, MPG. I col. 723-724.


73. Vezi In Matth., hom. LXXIV.
74. Vezi In Matth. hom. XXXII, 7, MPG. LVII, col. 386; In Epist. ad Hebr.
hom. XV 4, MPG. LXIII, col. 122; In Epist. I ad Timoth. hom. IX, 1, MPG. LXII,
col. 543; In Lueianum Martyrem, 1, MPG. L, col. 521-522; In Matth. Hom. XX,
MPG. LIV, col. 604-605.
75. Vezi In Acta, Apostol, hom. XXIX. 3, MPG LX, col. 217.
76. In Matth. hom. XXXII, 7, MPG. LVII, col.'386; In Genes. sermo VJ,
MPG. LHV, col. 604-605.
77. Vezi In Matth. hom. XX, 9, MPG. .LVII, col. 285; Jn Psalm. XLIII, 3,
MPG. LV, col. 172.
78. In Acta Apostol, hom. XXIV, 3, MPG. LX, col. 218. _ |
el singur cîntă, şi dacă totuşi, atunci cfnd trebuie să. se răspundă, bise-
rica răsună de glasul tuturor, vocea lor se poartă ca şi cum ar ieşi din
o singură gură; şi cel care vorbeşte poporului, el singur vorbeşte» 7 9 ).
Dar nu numai aşezare sufletească se cere în faţa Sfintei Mese euha-
ristice, ci şi aşezare trupească. Aci credinciosul să vină curat, nu împo-
dobit, căci una este curăţia şi alta este podoaba. Cu aceasta, Sfîntul
ioan Gură de Aur îşi îndreaptă gîndul mai ales la simplii şi curaţii
credincioşi' de pe ogoare. Ii vede adesea aevea, cum îşi înjugă boii la
plug, trăgînd brazde cu nădejde de rod însutit şi îi vede şi cum urcă
,şi păşesc pragul bisericii, îi vede cum îşi cultivă cîmpul şi, după aceea,
cum îşi cultivă şi sufletul; îi vede cum taie şi cosesc mărăcinii de pe ogoa-
re, ca să nu se înăbuşe sămînţa şi îi vede cum cosesc şi mărăcinii păcate-
lor, prin auzirea cuvîntului dumnezeesc 8 0 ). Viaţa celui de la ţară este mai
apropiată de Hristos şi de Evanghelie, decît viaţa celui de la oraş. De
aceea, la ţară, ziua de sărbătoare, duminica în primul rînd, este întîm-
pinată, pe lîngă curăţia sufletului, cu o desăvîrşită curăţenie trupească.
Incepînd cu cămaşa curată pe care o ia pe el, cu haina cea mai bună pe
care o are şi terminînd - cu busuiocul din grindă, frecat în palmă, ca să
dea casei mireasmă de sărbătoare, credinciosul simplu şi curat de la ţară
păşeşte pragul bisericii, eu sufletul limpezit de orice mărăcine şi grijă
a păcatului şi numai în această stare de desăvîrşită curăţie sufletească şi
trupească, ia parte la Sfînta şi dumnezeeasca Liturghie, din care Un lucru
îl ştie bine, anume că aci se face dumnezeeasca Euharistie, prin care se
aduce mereu în lume şi rămîne deapururi cu lumea, Trupul şi Sîngele Dom-
nului, Domnul însuşi.
La adunarea liturgică, omul creştin, femeia creştină, să vină împodo-
biţi cu smerenia, cu înfrmarea, renunţînd la pompele satanei. Chipul fe-
meii creştine să fie ca acela al femeilor din jurul Sfinţilor Apostoli. Acelea
erau străine de gîndul luxului şi al podoabei celei trupeşti; erau, în schimb,
mereu preocupate de a fi destoinice şi devotate colaboratoare în munca mi-
sionară a acelora, ca astfel să-i ajute în sarcina lor evanghelica de reclă-
dire a lumii 8 1 ).
In sfîrşit, tot în cadrul evlaviei liturgice, izvorîtă din respectul cei
mai înalt faţă de dumnezeeasca Euharistie, se cere credinciosului şi o
participare cultică conştientă şi activă. Credinciosul :trebuHe să-ai dea
seama de cuprinsul şi de desfăşurarea Sfintei Liturghii, mai ales în par-
tea ei chemată Liturghia credincioşilor, spre a participa conştient şi cu
folos duhovnicesc la rugăciunile şi actele legate de săvîrşirea dumnezeeştii
Euharistii, de care este legată toată această a-doua parte a Sfintei Litur-
ghii. De aceea, deşi mult mai apoi, s-a introdus în cult limba popoarelor
respective, fapt de o importanţă covîrşitoare şi cu' multiple aspecte, renun-
ţîndu-se la principiul tradiţional, după care cultul se săvîrşea în evreeşte,
elineşte şi latineşte, indiferent de înţelegerea sau neînţelegera participan-

79. In Epist. I ad Corinth. hom. XXXVI. 5, MPG. LXI, col. 313-314.


80. Vezi Ad populmn antioeh. hom. XIX, 1, MPG. XLIX, col. 188-189.
81. Vezi In Epist. ad Hebr. hom. XXVUÎ, 5, MPG. LXIII, col. 199; ad îllumi-
nandos catech. II, 4, MPG. XLIX, col. 238; In Joan. hom. LXI, 4, MPG. LIX, col.
380; In Epist. I ad Timoth. licm VIII 31 MPG. LXII. col. 542; In Psalm. X L V D ţ
MPG. LV, col. 507-508; In Epist. ad. Bomanos, hom. XXXI, 1, MPG. LX. col. 668-669;
In Epist. I ad Corinth., hom. XXXVI, 5, MPG. LXI, col. 313; In Linei, Salutate
Aqillan, I, 3, MPG. LI, col. 192; In Matth. hom. LXXIH, 3-4, MPG. LVIII, col. 677-678.
ţilor. In chipul acesta, s-a realizat, în mare măsură, putinţa unei partici-
pări cultice «inteligente» şi s-a restabilit, «în demnitatea lui primară»,
rolul liturgic al credincioşilor» 8 2 ).
Participarea activă în cult este tot atît de necesară, pentru evlavia
euharistică, cît şi participarea conştientă. Credinciosul trebuie să ia parte
la cult *din capul locului. Din cele una sută- şaizeci şi opt de ceasuri ale
săptămînii, îndeamnă Sfîntul nostru, măcar unul să fie dat lui Dumnezeu
în întregime 8 3 ). Şi autnci, ca şi azi, credincioşii veneau la cult, unii da"
la început, cum se cuvine, alţii mai tîrziu, şi aceştia sînt cei mai numeroşi,
chiar după sfinţirea darurilor şi unii la sfîrşit, pur şi simplu. Spiritualita-
tea şi disciplina creştină nu admite, în nici un chip, această defectuoasă
participare liturgică. Sînt unii, apoi, care vin cum vin, dar care comit şi
ei un altfel de impietate cultică, destul de gravă, prin aceea că pleacă
de la Sfînta Liturghie mai înainte de sfîrşit, ba chiar şi înainte de sfinţi-
rea darurilor. Preocupat de o atît de gravă inconştienţă liturgică, Sf. Ioan
Gură de Aur mustră cu indignare pe cei din categoria aceasta. «Ce faci tu
omule? In vreme ce Hristos este de faţă, în vreme ce îngerii stau de faţă,
în vreme ce această înfricoşătoare Masă stă întinsă, în vreme ce fraţii tăi
se instruiesc mai departe în Taine, tu, părăsindu-i, pleci? Dar, pînă şi la
o masă oarecare, sigur, de vei fi fost chemat, chiar de te vei fi săturat tu
mai întîi, nu cutezi să pleci înaintea prietenilor tăi. Aci însă, în vreme ce
se săvîrşesc Tainele lui Hristos, în vreme ce Sacrificiul acela este încă pe
cale de săvîrşire, tu laşi totul la mijloc şi pleci? Cu ce apărare te vei apă-
ra? Vreţi să vă spun a cui faptă o împlinesc cei care pleacă mai înainte
de săvîrşirea Tainelor şi de sfîrşit, şi nu aduc cîntări de mulţumire după
sfîrşitul Mesei euharistice? Vi se va părea poate zis cu asprime ceea ce
am să zic, dar este necesar s-o zic, din pricina neglijenţei celor mai mulţi:
cind Iuda s-a împărtăşit de ultima Cină, in noaptea aceea din urmă, cînd
toţi ceilalţi şedeau mai departe la masă, acela, repezindu-se, a ieşit afară.
Pe el îl urmează aceştia care pleacă înainte de ultima rugăciune de mul-
ţumire» 8 4 ).

ÎMPĂRTĂŞIREA CREDINCIOŞILOR

In sensul larg al cuvîntului, toţi credincioşii sînt ucenicii Domnului.


De la Masa euharistică nu trebuie deci să lipsească nimeni, cum nici atunci,
la Cină, nu a lipsit nimeni, toţi impărtăşindu-se, fapt care ne indică neîn-
doios că pilda lor trebuie urmată riguros de toţi.
Odată cu aceasta, Sf. Ioan Gură de Aur deschide mult dezbătutul ca-
pitol al participării efective liturgice a credinciosului prin împărtăşirea
regulată, fără să se neglijeze insă condiţia, prealabil cerută, a pregătirii su-
fleteşti şi trupeşti. Dar, cu scurgerea vremii, această disciplină euharistică
a început să scadă. De aceea, Biserica a stabilit împărtăşirea obligatorie

82. Vezi Oecumeniea, Revue de Synthese theologique trimestrielle. Sept. 1934,


-;v„Lvo]- n r - 3> p a g ' - 207 > 2 0 S -
83." Vezi De poenit. hom. ÎS, MPG. XLIX, col. 345.
84. De baptismo Christi MPG. XLIX. col. 370-371.
a credincioşilor cel puţin de patru ori pe an, in vremea celor patru mari
posturi. împărtăşitul la cele patru mari posturi nu este totuşi lege pentru
Sfîntul nostru, fiindcă el precizează: «Precum v-ara spus adesea, s-ar cu-
veni ca pentru împărtăşit să ţineţi seama nu de sărbători, ci de curăţia con-
ştiinţei şi atunci să vă atingeţi de Sfînta Jertfă. Căci cel vinovat şi pătat
nu se cuvine să se împărtăşească nici sărbătoarea, cu acest Sfînt şi înfri-
coşător Trup; cel care însă este curat şi spălat de păcatele sale, prin că-
inţă desăvîrşită, acela este vrednic, să se împărtăşească cu dumnezeeştii,-î
Taine şi să se bucure de darurile lui Dumnezeu, atît în zi de sărbătoare,
cît şi în oricare alt timp» 8 5 ), de vreme ce timpul de împărtăşit îl stabileşte
.numai conştiinţa curată 8 6 ). Te poţi împărtăşi rareori, odată în an, sau
chiar odată la doi ani, dar dacă te-ai împărtăşit cu nevrednicie, totul este
In zadar, pe cînd dacă te apropii deseori, dar cu vrednicie, poţi fi sigur de
-mîntuiro 8 7 ).

Astfel tratînd problema dumnezeeştii Euharistii, Sfîntul Ioan Gură de


Aur conturează idealul vieţii creştine, idealul practic, urmărit asiduu şi
înfăţişat in cel mai luminos chip, în multiplele preocupări ale omiliilor şi
tratatelor lui. Problemele dogmatice trec la el pe planul al doilea. Acea-
sta nu însemnează însă că ele nu l-au interesat în măsura în care intere-
sează pe un teolog. Cunoscîndu-le deplin, le pune la baza gîndirii sale,
însă cu precădere la gîndul de a le face să vlăstărească fapte de virtute. Dog-
mele, observă el, chiar şi în predica Mîntuitorului sînt lăsate pe planul
al doilea. In toate parabolele sale, cum este cea cu fecioarele, cea cu
năvodul, cea cu spinii, cea cu pomul cel neroditor, Mîntuitorul caută vir-
tutea din fapte. Cît priveşte dogmele, se vorbeşte în puţine rînduri de ele,
Încît lucrul nici nu merită oboseala de a mai vorbi de el, pe cînd despre
viaţă el vorbeşte adesea, ba chiar pretutindeni» 88 ). Creştinismul, spune
el, continuînd aceeaşi gîndire, are dascăli şi ucenici: dascălii sînt dogmele,
ucenicii sînt faptele virtuoase. Faptele, ca şi ucenicii reprezentaţi de ele,
trebuie să fie mult mai numeroase decît dascălii care le propun, după cum
şi ucenicii sînt mult mai numeroşi decît dascălii, fapt care face din creşti-
nism, mai mult decît o filozofie a dogmelor, o filozofie a faptelor 89 ).
Astfel, deci, abordînd el problema cea mai de seamă a Bisericii, pro-
blema dumnezeeştii Euharistii — şi ea este cea mai de seamă, de vreme ce

85. In Baptismum Chri&ti, 4, MPG. XLIX, col. 369-370.


86. In Epist. I ad Tiîroth. hom. V, 3, MPG. L X n col. 529; In Epist. I ad
Corinth. hom. XXVIII, 1, MPG. LXI col. 233 şi De beato Philogonio VI, MPG.
X L V i n , col. 755.
87. Vezi In Epist. I ad Timoth. hom. V, 3, MPG. L X I ^ col. 529 şi In Epist
ad Hebr. hom. XVH, 4, MPG. LXIII, col. 131.
88. In Matth. hom. LXIV, 4, MPG. LVIII, col. 614. Vezi şi Alfred Kulemann,
Das ehristiiche Lebensideal des Chrysostomus aut Grund seiner Schrift Berlin
1924, S. 28 şi Neander, Der heilige Johannes Chrysostomus, 3. Aufl. 1848, I,
Berlin, 309.
89. Vezi In Gemes. hom. IV, 1, MPG. LIII. col, 112; In Acta Apostol, hom.
X X I X , 3 MPG. LX, col. 817; Ad populum antioch. ham. XVH, MPG. XLIX,
col. 175.'
este încorporarea tainică a lui Hristos, realizatorul Bisericii —, Sf. Ioan
Gură de Aur aduce Bisericii şi spiritualităţii creştine cel mai puternic
reviriment al ei. Conştiinţa euharistică pe care o trezeşte el cu atîta pu-
tere în lumea creştină, este un fapt echivalent cu chemarea acestei lumi la
Înălţimea vieţii dumnezeeşti. Nicăieri şi niciodată, in toată spiritualitatea
creştină, nu este chemat şi ridicat omul la o conştiinţă mai înaltă şi mai
desăvîrşită, ca în faţa faptului euharistie.
Biserica lui Hristos, în sfîrşit, spune el, este o Biserică vie şi puternică
în măsura în care se hrăneşte cu Trupul şi cu Sîngele lui Hristos. Fără
înălţimile moral-spirituale ale acestei conştiinţe, fără o legătură tainică cit
Hristos nu este cu putinţă o Biserică şi o viaţă creştină propriu zisă. Fără
această comuniune dintre Hristos şi credincioşi, pe calea dumnezeeştii Eu-
haristii, nu poate fi vorba de o Biserică vie. Născută din Trupul şi Sîngele
Domnului, ea nu poate fi vie în afara Trupului şi Sîngelui Lui. Neputînc?
fi vie în afara dumnezeeştii Euharistii, Biserica lui Hristos trebuie să se
alimenteze continuu din Taina ei însăşi, din dumnezeeasca Euharistie.