SFANTUL IOAN GURA DE AUR

IN SFINTII ¸ AI BISERICII
¸ PÃRINTI

SFÂNTUL IOAN GURÅ DE AUR

COMENTARIU LA EVANGHELIA DUPĂ IOAN

Omilia a IV-a1
„La început era Cuvântul öi Cuvântul era la Dumnezeu”
1. Pe copiii care merg la primele lecţii dascălii nu îi îngreunează cu
multe sarcini de la început, nici nu le spun o singură dată un lucru. Ci, câte
puţin şi de mai multe ori, fac să răsune în urechile lor aceleaşi lucruri, ca să
întipărească uşor în mintea lor cele pe care le spun şi ca nu cumva,
împovărându-i cu mulţimea învăţăturilor şi cu greutatea amintirii lor, să îi
facă mai puţin primitori faţă de învăţăturile predate, dându-le o oarecare
stare de letargie din pricina greutăţii.
Acest lucru voind şi eu a-l face şi [încercând] să fac truda voastră
uşoară, iau câte puţin din această masă dumnezeiască şi aceasta duc în
sufletele voastre. De aceea mă şi ating din nou de aceleaşi cuvinte, nu ca să
vă spun iarăşi aceleaşi lucruri, ci numai ca să adaug cele ce lipsesc. Deci,
haide să aducem cuvântul din nou despre cele de la început.
„La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu”. Pentru care
pricină, în timp ce ceilalţi evanghelişti încep de la iconomie2 (căci Matei zice:
„Cartea neamului lui Iisus Hristos, fiul lui David”, iar Luca ne poveşteşte la

1
Pentru textul în limba greacă am folosit colecţia ΕΛΛΗΝΕΣ ΠΑΤΕΡΕΣ ΤΗΣ ΕΚΚΛΗΣΙΑΣ
(EΠΕ), ΠΑΤΕΡΙΚΑΙ ΕΚΔΩΣΕΙΣ «ΓΡΗΓΟΡΙΟΣ Ο ΠΑΛΑΜΑΣ», ΘΕΣΣΑΛΟΝΙΚΗ, 1979,
vol. 39, pp. 418-469. De asemenea, am consultat şi traducerea în neogreacă din aceeaşi
ediţie şi traducerea engleză electronică Early Church Fathers — Nicene and Post-Nicene
Fathers, vol. XIV, URL: http://www.ccel.org/ccel/schaff/npnf114.iv.vi.html
2
Οἰκονομία – desemnează toate lucrările lui Dumnezeu către lume. Discursul iconomic
este discursul despre felul în care Dumnezeu intervine în lume, fiind baza theo-logiei, a
discursului teologic, a descrierii vieţii intratreimice.

160
COMENTARIU LA EVANGHELIA DUPA IOAN

început despre Maria; şi Marcu, în acelaşi fel, insistă pe aceleaşi cuvinte [ale
iconomiei], amintind acolo istoria Botezătorului), Ioan aminteşte acest lucru
foarte pe scurt după ceva vreme, zicând: „Şi Cuvântul trup S-a făcut”,
trecând peste toate celelalte (zămislirea, naşterea, educaţia, creşterea), şi
povesteşte imediat despre naşterea veşnică? Care poate fi, dar, pricina
acestora, vă voi spune acum.
Pentru că ceilalţi Evanghelişti au insistat aproape pe de-a-ntregul pe
cuvintele legate de [naşterea] după trup, exista pericolul ca nu cumva unii,
fiind alipiţi de lut, să stăruie numai asupra acestor învăţături; lucru pe care l-
a păţit şi Pavel de Samosata3. Deci, ridicând din această stare de jos pe cei ce
aveau să cadă şi urcându-i în cer, pe drept face începutul istorisirii de la cele
de sus şi de la veşnicie. Şi deoarece Matei îşi începe istorisirea de la regele
Irod, Luca de la Cezarul Tiberiu, Marcu de la botezul lui Ioan, acesta,
lăsându-le pe acestea toate, se ridică mai presus de tot timpul şi veacul,
ţintuind mintea ascultătorilor acolo, către „la început era”, şi nu îi lasă să se
oprească undeva, nici nu pune vreun hotar, după cum aceia au pus [hotar]
pe Irod, pe Tiberiu şi pe Ioan.
Iar ceea ce este vrednic de mirare este, desigur, faptul că nici acesta,
deşi grăieşte despre cele mai presus de el, nu trece cu vederea iconomia, nici
aceia, grăbindu-se să vorbească despre aceasta, nu au tăcut despre existenţa
mai înainte de veac. Şi e foarte firesc; fiindcă unul este Duhul care a mişcat
sufletele tuturor. De aceea au şi arătat o mare asemănare în gândire în
legătură cu vestirea [evenimentelor].
Tu, iubitule, auzind „Cuvânt”, să nu-i îngădui niciodată pe cei care zic
că înseamnă o lucrare, nici pe aceia care cred că este un simplu cuvânt.
Fiindcă multe sunt cuvintele lui Dumnezeu, pe care le împlinesc şi îngerii,
dar nici unul dintre acelea nu este Dumnezeu, ci sunt numite proorocii şi
porunci (pentru că aşa obişnuieşte Scriptura să numească legile lui
Dumnezeu, poruncile şi proorociile. De-aceea şi adaugă, vorbind despre
îngeri „tari la vârtute, care faceţi cuvântul Lui”4); iar Acest Cuvânt este o
fiinţă enipostaziată (în ipostas), provenind din Tatăl fără schimbare. Fiindcă
acest lucru, după cum am mai spus, l-a arătat prin apelativul de Cuvânt.
Deci precum „la început era Cuvântul” indică veşnicia (elementul
veşnic), aşa şi „Acesta era la început la Dumnezeu” vorbeşte despre
împreună-veşnicia [Lor]. Ca nu cumva, atunci când auzi că „la început era
Cuvântul” să socoteşti că este veşnic, dar să crezi că viaţa Tatălui este mai
veche cu o oarecare distanţă temporală şi cu mai multe veacuri, şi [astfel] să

3
Episcop de Antiohia pe la mijlocul sec. al III-lea care a susţinut că Iisus Hristos a fost
om întocmai ca şi noi şi că în El „a locuit” Cuvântul ca într-un templu.
4
Ps. 102, 20.

161

11
SFANTUL IOAN GURA DE AUR

dai/pui un început Cuvântului, a adăugat că „era la început la Dumnezeu”,

adică la fel de veşnic ca şi Tatăl Însuşi. Fiindcă nu a fost niciodată fără
Cuvântul, ci pururea a fost Dumnezeu la Dumnezeu şi totuşi fiecare în
ipostas propriu.
Cum dar, zice, a spus că „în lume era”, dacă era la Dumnezeu? Da,
pentru că era şi la Dumnezeu, era şi în lume. Fiindcă nu este mărginit de
nimic, nici Tatăl, nici Fiul. Căci dacă „măreţia Lui nu are sfârşit”5 „şi
priceperea Lui nu are hotar”6, e clar că nici fiinţa [Sa] nu are vreun început
temporal.
Ai auzit că „La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul”? Ce
gândeşti despre acest început? E foarte clar că acestea s-au făcut mai înainte
de toate cele văzute. Aşa şi când auzi despre Unul-Născut că „la început era”
să gândeşti că El este mai înainte de toate cele gândite (τῶν νοητῶν) şi mai
înainte de veci. Iar dacă zice cineva: „Şi cum se face că, Fiu fiind, nu este mai
tânăr/nou/mic decât Tatăl? Fiindcă acela care este [născut] din cineva este
cu necesitate ulterior celui din care este [născut]”, noi vom spune că acestea
sunt cu siguranţă raţionamente omeneşti şi cel ce caută acestea va căuta şi
alte lucruri şi mai nelalocul lor, pe care nici urechea nu poate să le
primească; deoarece cuvântul nostru este acum despre Dumnezeu, nu despre
firea oamenilor, care este supusă etapelor şi necesităţii raţionamentelor de
acest fel. Dar totuşi vom vorbi măcar şi numai pentru informarea celor mai
slabi.
2. Spune-mi: Strălucirea soarelui iese din însăşi firea lui, sau de
altundeva? Fiindcă trebuie cu necesitate să fie mărturisit de toţi - afară de cei
ce au simţurile vătămate – că [iese] din ea însăşi. Prin urmare, dacă
strălucirea este din însăşi firea soarelui, nu vom putea niciodată spune că
[strălucirea] este ulterioară firii soarelui, pentru că niciodată soarele nu s-a
arătat fără strălucire. Iar dacă în cazul acestor corpuri văzute şi simţite s-a
arătat ceva care provine din altceva şi [în acelaşi timp] nu este ulterior celui
din care provine, pentru ce eşti neîncrezător (de ce te îndoieşti) în cazul firii
nevăzute şi negrăite? Acelaşi lucru se întâmplă şi acolo, în acelaşi fel, după
cum se şi cuvine acelei fiinţe [să fie]. De-aceea şi Pavel l-a numit aşa
(strălucire n.n.), ca să arate că provine din El şi este împreună veşnic cu El7.
Spune-mi iarăşi, nu prin El au fost făcute toate veacurile şi toate
intervalele temporale? Oricine care nu şi-a pierdut minţile va mărturisi cu
necesitate acest lucru. Prin urmare, nu există nimic între Fiul şi Tatăl. Iar
dacă nu există nimic, [înseamnă că Fiul] nu este ulterior, ci împreună-veşnic.

5
Ps. 144, 3.
6
Ps. 146, 5.
7
Evr. 1, 3.

162
COMENTARIU LA EVANGHELIA DUPA IOAN

Fiindcă „înainte” şi „după” sunt noţiuni care arată timpul; şi fără veac şi timp
nimeni nu ar putea să înţeleagă cuvintele acestea. Iar Dumnezeu este
deasupra timpurilor şi veacurilor. Dar dacă totuşi tu spui că un oarecare
început a existat pentru Fiul, vezi ca nu cumva, printr-un astfel de cuvânt şi
raţionament, să fii nevoit să îi aduci şi Tatălui un început, chiar dacă mai
vechi, dar totuşi un început. Fiindcă, spune-mi, atunci când tu adaugi Fiului
un hotar şi un început, nu mergi mai departe de aceasta către cele mai înalte,
şi spui că Tatăl a fost mai înainte de acestea? E clar că da. Atunci, spune-mi,
cât timp preexistă Tatăl? De zici că puţin sau că mult, Îl pui pe Tatăl sub un
început. Fiindcă e clar că atunci când măsori, spui că e puţin sau mult. Dar
nu poţi măsura dacă nu există un început pentru ambele părţi. Astfel că, prin
cele spuse de tine, i-a dat şi Tatălui un început, şi prin urmare, după părerea
voastră, nu mai este nici Tatăl fără de început. Ai văzut că cele spuse de
Mântuitorul sunt adevărate şi cum cuvântul Lui arată pretutindeni puterea
Lui? Şi care este acel cuvânt? „Cel ce nu cinsteşte pe Fiul nu-L cinsteşte nici
pe Tatăl”8.
Eu cunosc mulţi pentru care ceea ce am spus e de neînţeles. De aceea
de multe ori noi ne ferim să ridicăm problema raţionamentelor, pentru că
ceilalţi nici nu le pot urmări şi, chiar dacă pot, [aceste raţionamente] nu au
nimic infailibil şi sigur în ele. Fiindcă „gândurile/raţionamentele muritorilor
sînt şovăielnice şi cugetările noastre sunt cu greşeală”9. Cu mare plăcere le-
aş aminti celor ce grăiesc împotriva noastră ceea ce a spus Proorocul:
„înainte de Mine n-a fost Dumnezeu şi nici după Mine nu va mai fi”10. Fiindcă
dacă Fiul este mai tânăr decât Tatăl, cum de zice [Scriptura]: „după Mine nu
va mai fi (exista) [alt Dumnezeu]”? Nu cumva se ia chiar şi de la Cel Unul-
Născut fiinţa? Fiindcă e absolut necesar fie să îndrăzniţi [să afirmaţi] aceasta,
fie să acceptaţi dumnezeirea în fiecare ipostas al Tatălui şi al Fiului. Şi apoi,
cum de ar mai fi adevărate cuvintele „toate prin El s-au făcut”? Fiindcă dacă
există un eon mai vechi decât El, cum poate să fie făcut de El ceva care
există înaintea Lui?
Vedeţi la ce fel de îndrăzneală nebunească i-a dus pe unii această
logică a lucrurilor şi cum pur şi simplu au strâmbat adevărul? Fiindcă pentru
care pricină nu a zis Evanghelistul că „din cele ce nu sunt a fost”, după cum
vorbeşte Pavel despre toate lucrurile, zicând aşa: „Cel ce cheamă la fiinţă
cele ce încă nu sunt”11, iar [Scriptura] zice [despre El] că „era la început”?
Pentru că aceasta se opune celeilalte. Şi pe drept cuvânt. Fiindcă Dumnezeu

8
In. 5, 28.
9
Înţ. Sol. 9, 14.
10
Is. 43, 10.
11
Rom. 4, 17.

163
SFANTUL IOAN GURA DE AUR

nici nu devine, nici nu are ceva mai vechi decât El, ci acestea sunt [numai]
cuvinte ale Elinilor.
Ia spune-mi şi următoarele: nu zici tu că Ziditorul depăşeşte în chip
neasemănat lucrurile? Deci, atunci când El este asemenea acestora, fiind din
cele ce nu sunt, unde mai este depăşirea în chip neasemănat? Ce înseamnă
„Eu sunt întâi, Eu şi după acestea”12 şi „înaintea Mea nu a fost alt
dumnezeu”13? Căci dacă Fiul nu este din aceeaşi fiinţă, [înseamnă că] este alt
Dumnezeu; şi dacă nu este împreună veşnic, există după El; iar dacă nu a
provenit din fiinţa, e clar că a devenit14. Iar dacă se afirmă că acestea s-au
spus spre a-L deosebi de idoli, cum de nu primesc, spre a-L deosebi de idoli,
să-L mărturisească pe singurul Dumnezeu adevărat?
Dacă acestea s-au spus pentru a-L deosebi de idoli, cum tâlcuieşti
cuvintele acestea? Căci zice: „După Mine nu este alt Dumnezeu”. Şi zice
acestea nu ca să Îl scoată afară pe Fiul [din dumnezeire], ci zice că
„Dumnezeu idolesc după Mine nu există” şi nu că „Fiul nu este
[Dumnezeu]”. Da, aşa zice. Deci cum [se explică]?
Iar cuvintele „înaintea Mea nu a fost alt Dumnezeu” aşa să le înţelegi,
că dumnezeu idolesc nu a existat, dar a existat Fiul înaintea Lui? Şi care
dintre demoni ar putea să spună aceasta? Fiindcă eu cred că nici diavolul nu
ar zice asta despre el însuşi15.
De altfel, dacă El nu este împreună veşnic cu Tatăl, cum mai spui că
viaţa Lui este cu neputinţă de experimentat? Căci dacă a primit început de
sus, chiar dacă este fără sfârşit, nu este totuşi cu neputinţă de experimentat.
Fiindcă ceea ce este cu neputinţă de experimentat trebuie să fie aşa din
ambele părţi. Deci, precum arată şi Pavel, când zice: „fără început al zilelor,
fără să aibă sfârşit al vieţii”16, arătând prin acestea faptul că este fără de
început şi fără de sfârşit. Fiindcă precum acesta nu are margini, la fel nici
acela. Şi fiindcă nici aici nu există sfârşit, nici acolo [nu există] început.
3. Cum se face dar că, fiind El viaţă, a fost o vreme când nu era? Căci
toţi mărturisesc că viaţa, dacă este cu adevărat viaţă, este veşnică, este fără
de început şi fără de sfârşit, şi aşa şi este. Iar dacă este [un timp] când ea nu
este17, cum dar va fi viaţa celorlalţi ceea ce cândva nu era. Cum aşadar Ioan a
pus început zicând: „La început era”? Vezi şi pe „la început” şi pe „era”,
spune-mi, şi nu înţelegi „Cuvântul era”? Atunci ce înseamnă cuvintele pe

12
Is. 41, 4.
13
Is. 43, 10.
14
A avut devenire în timp.
15
Nici diavolul nu are îndrăzneala aceasta nebunească de a spune o astfel de blasfemie la
adresa lui Dumnezeu: că el există mai înaintea Fiului.
16
Evr. 7, 3.
17
Iar dacă este când nu este.

164
COMENTARIU LA EVANGHELIA DUPA IOAN

care le spune proorocul despre Tatăl: „Din veac şi până în veac eşti Tu”18?
Oare, spunând astfel de cuvinte, proorocul Îi pune limite? În nici un caz, ci
dimpotrivă, arată veşnicia Lui. Aşa trebuie să înţelegi şi cele de faţă. Căci nu
l-a limitat [pe Fiul] când a spus acestea, fiindcă nu a zis „a avut început”, ci
„la început era”, prin „era” trimiţându-te la faptul că trebuie să înţelegi prin
aceasta pe Fiul cel fără de început.
Dar iată, zice el, Tatăl este amintit prin adăugarea articolului, în timp
ce Fiul fără acesta. Dar, [zic eu], ce înseamnă faptul că Apostolul zice: „a
marelui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos”19, sau iarăşi: „Cel
ce este peste toate Dumnezeu”? Iată cum în acestea fără articol s-a referit la
Fiul. Şi face acesta şi în cazul Tatălui. Căci, scriind filipenilor epistolă, aşa
zice: „Care, în chipul lui Dumnezeu fiind, nu răpire a socotit a fi asemenea cu
Dumnezeu”20; iar către Romani, iarăşi zice: „Har vouă şi pace de la
Dumnezeu, Tatăl nostru, şi de la Domnul Iisus Hristos”21.
În plus, era şi de prisos să îl mai adauge (articolul) în cazul acesta,
devreme ce îl pusese mai sus în mod repetat. Fiindcă, precum atunci când
vorbeşte despre Tatăl, zicând: „Duh este Dumnezeu”22, nu ne face să negăm
modul netrupesc al lui Dumnezeu prin faptul că nu a fost adăugat articolul
Duhului, la fel şi în cazul celor de mai sus, prin faptul că nu pune articolul la
Fiul, nu înseamnă că prin aceasta Dumnezeu Fiul este mai mic.
În fine, ce înseamnă acestea? Căci vorbind despre un Dumnezeu şi un
alt Dumnezeu, nu ne arată nici o diferenţă în această dumnezeire, ci
dimpotrivă. Pentru că grăind mai înainte: „Şi Dumnezeu era Cuvântul”, ca să
nu creadă cineva că dumnezeirea Fiului este mai mică, vorbeşte numaidecât
şi de elementele caracteristice ale dumnezeirii autentice, care are în sine
calitatea de a fi veşnic. Fiindcă zice „Acesta era la început la Dumnezeu”,
adăugând şi calitatea de a fi creator: „Căci toate prin El s-au făcut şi fără de
El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut”. Acest lucru, de altfel, îl arată şi
Părintele tuturor prin prooroci, spunând că este un element caracteristic al
fiinţei Sale. Iar proorocii revin stăruitor la acest fel de demonstraţie. Şi nu
aşa pur şi simplu, ci atunci când se luptă împotriva slăvirii idolilor; căci zic:
„Dumnezeii care nu au făcut cerul şi pământul să fie nimiciţi”23; şi iarăşi: „Eu
cu mâna mea am întins cerul”24; şi peste tot amintesc aceasta ca să arate că
[faptul de a fi creator] aparţine dumnezeirii.

18
Ps. 89, 2.
19
Tit 2, 3.
20
Fil. 2, 6.
21
Rom. 1, 7.
22
In. 4, 21.
23
Ier. 10, 11.
24
Is. 44, 24.

165
SFANTUL IOAN GURA DE AUR

Însuşi evanghelistul nu s-a mulţumit numai cu aceste cuvinte, ci L-a

numit şi viaţă şi lumină. Deci dacă El a fost veşnic cu Tatăl, dacă El le-a creat
pe toate, dacă El pe toate le-a produs şi le-a alcătuit (căci acest lucru se arată
ascuns prin viaţă), dacă El pe toate le luminează, cine poate fi aşa de nebun
să spună că [evanghelistul] prin acestea s-a grăbit să introducă o micşorare
în dumnezeire, în timp ce el, dimpotrivă, este posibil ca prin acestea să
demonstreze că este egal şi întru totul asemănător [cu Tatăl]? Să nu
amestecăm dar creatura cu Creatorul, ca să nu auzim şi noi că „Au cinstit
făptura în locul Ziditorului”25. Pentru că dacă aceste cuvinte au fost spuse
despre ceruri, în ele a interzis cu desăvârşire cuvântul despre acestea, adică
faptul că nu trebuie să adorăm făptura, aşa cum fac Elinii.
4. Să nu ne aşezăm dar pe noi înşine sub acest blestem. Pentru
aceasta a venit Fiul lui Dumnezeu, ca să ne izbăvească de această cinstire [a
idolilor]. Pentru aceasta a luat chip de rob, ca să ne slobozească de această
robie. Pentru aceasta a fost batjocorit, pentru aceasta a fost pălmuit, pentru
aceasta a suferit şi moartea cea ruşinoasă. Să nu le facem pe acestea toate de
prisos, să nu ne întoarcem iarăşi la necredinţa de mai înainte, sau mai
degrabă la ceea ce este mult mai rău. Fiindcă nu este acelaşi lucru să
cinstească cineva făptura şi să Îl coboare la nivelul de jos al făpturii pe Însuşi
Făcătorul lumii, desigur, pe cât ne este nouă cu putinţă. Fiindcă El rămâne
totdeauna precum este. „Căci Tu acelaşi eşti” zice, „şi anii Tăi nu se vor
sfârşi”26.
Să-L slăvim, prin urmare, aşa cum am primit de la părinţi. Să-L slăvim
şi prin credinţă şi prin fapte. Pentru că la nimic nu ne folosesc pentru
mântuire învăţăturile sănătoase, dacă avem viaţă stricată. De aceea să o
orânduim (ritmăm) după cum vrea Dumnezeu, îndepărtându-ne de orice
lucru ruşinos, de nedreptate, de lăcomie, şi să ne facem pe noi ca nişte străini
şi trecători şi ca unii pe care nu ne leagă nimic de cele de aici. Chiar dacă are
cineva mulţi bani şi multe proprietăţi, aşa să le folosească, ca unul care este
trecător şi care peste puţin se va despărţi de ele, fie că vrea, fie că nu vrea.
Iar dacă cineva este nedreptăţit de altcineva, să nu se mânie la
nesfârşit, ba nici pentru o vreme. Fiindcă Apostolul nu ne-a îngăduit să ne
folosim de mânie mai mult de o zi. Că zice „Soarele să nu apună peste mânia
voastră”. Şi pe drept cuvânt a spus asta. Fiindcă e bine ca nici măcar în acest
scurt timp să nu se întâmple ceva neplăcut. Iar dacă ne prinde noaptea, cele
ce s-au întâmplat devin şi mai rele, fiindcă mii de focuri ni se adună în minte,
şi în timp ce ne odihnim cercetăm toate lucrurile acestea şi mai amar.

25
Rom. 1, 25.
26
Ps. 81, 28.

166
COMENTARIU LA EVANGHELIA DUPA IOAN

Deci, înainte să fim surprişi de această odihnă nimicitoare şi înainte să

se aprindă şi mai tare focul, [Apostolul] ne porunceşte să preîntâmpinăm şi
să stingem răutatea. Fiindcă patima mâniei este foarte ascuţită şi mai
pătrunzătoare decât orice văpaie. Aşa că trebuie să ne mişcăm foarte repede
ca să preîntâmpinăm văpaia şi să nu o lăsăm să se înalţe, fiindcă altfel această
boală se face pricină a multor rele. Ea a distrus case întregi, a nimicit
obiceiuri vechi, a făcut ca într-o clipită şi în puţin timp să se întâmple
adevărate tragedii de nemângâiat; căci zice: „patima mâniei este distrugerea
lui”27.
Să nu lăsăm dar fiara fără frâu, ci să îi punem o zăbală mai tare decât
toate, frica de judecata viitoare. Când te supără un prieten sau când cineva
dintre ai tăi te face să te mânii, gândeşte-te la păcatele pe care le-ai făcut tu
faţă de Dumnezeu şi că prin îngăduinţa ta faţă de celălalt faci mai blând acel
divan de judecată (devreme ce zice: „iertaţi şi vi se va ierta”28), şi aşa patima
va fi ruşinată numaidecât. Mai mult, gândeşte şi aceasta: dacă vreodată te-ai
pornit cu furie şi te-ai abţinut şi dacă ai fost furat de patimă vreodată.
Compară amândouă momentele şi vei afla mare îndreptare din aceasta.
Spune-mi: când ai reuşit să te linişteşti, când ai fost învins de patimă
sau când ai biruit-o? Nu atunci când foarte tare ne osândim pe noi înşine şi
ne ruşinăm şi, fără să ne judece nimeni, ne pocăim şi pentru cuvinte şi
pentru fapte? Sau atunci când ne impunem şi ne desfătăm şi ne lăudăm ca
nişte învingători? Fiindcă biruinţa în cazul mâniei nu este atunci când te
aperi, răsplătind cu aceeaşi monedă (aceasta, dimpotrivă, este cea mai mare
înfrângere), ci atunci când rabzi cu blândeţe cele pe care din răutate le
pătimeşti şi le auzi. Nu a face răul, ci să îl suferi, aceasta înseamnă să fii
superior.
Să nu spui, aşadar, atunci când te mânii: Neapărat mă voi răzbuna şi
eu, neapărat îl voi pedepsi. Nici să nu răspunzi celor care te sfătuiesc să
învingi că: Nu voi răbda să plece [liniştit] cel care şi-a bătut joc de mine.
Fiindcă nu o să-şi mai bată joc de tine niciodată, afară numai dacă îi întorci
înapoi aceleaşi lucruri. Iar dacă şi atunci îşi bate joc de tine, ca unul ce e fără
de minte o face. Tu însă să nu cauţi, prin biruinţa ta, slăvirea din partea celor
fără de minte, ci socoteşte-o bună şi folositoare pe cea care vine de la cei ce
au minte.
Dar oare nu te fac să te aşezi într-o arenă prea mică când îţi prezint
ceea ce e de la oameni? Ridică-ţi privirea numaidecât spre Dumnezeu şi
Acela te va lăuda. Cel care nu este lăudat de Acela, nu trebuie să caute slava
de la oameni. Fiindcă aceasta se întâmplă de multe ori de dragul altora sau

27
Înţ. Sir. 1, 22.
28
Lc 6, 37.

167
SFANTUL IOAN GURA DE AUR

de silă, şi nu aduce nici un câştig, în timp ce hotărârea lui Dumnezeu este

liberă de această anomalie şi aduce mult folos celui lăudat. Această laudă să
o căutăm dar.
5. Vrei să ştii cât de rău este a te mânia? Du-te în piaţă când se ceartă
alţii. Fiindcă atunci când tu eşti mânios nu o să poţi să vezi necuviinţa,
raţiunea ta fiind întunecată şi îmbătată. Dar atunci când eşti curat de patimă,
atunci în ceilalţi le vezi pe cele ale tale, fără ca judecata ta să fie afectată. Fă-
mi hatârul să priveşti mulţimile care se adună împrejurul celor mâniaţi, care
ca nişte furtuni dezlănţuite de foc se ocărăsc unul pe celălalt.
Fiindcă atunci când în piept mânia izbucneşte cu putere şi se întărâtă,
foc iese pe gură, foc aruncă ochii, faţa (venele feţei) se umflă, mâinile se
întind dezordonat, picioarele calcă într-un mod ridicol şi îl fac să ţopăie pe
cel care le are, şi nu se deosebeşte cu nimic de cei nebuni, care nu simt nimic
din toate acestea, şi nici chiar de asinii sălbatici când dau cu copita şi muşcă.
Cu adevărat omul mânios nu este deloc decent.
Apoi, după batjocura aceasta mare, când ajung la casele lor şi îşi vin în
fire, au şi mai mare durere, iar frica lor se face şi mai mare când îşi dau
seama cine a fost de faţă când s-a purtat el cu mânie. Pentru că fiind ei
întocmai ca nişte ieşiţi din minţi, care nu iau seama cine se uită la ei, când se
potolesc încep să gândească acestea: Nu erau oare prietenii mei, sau nu erau
oare duşmanii şi vrăjmaşii mei cei care se uitau la mine? Pentru că în mod
egal se tem de amândouă; de unii, pentru că îi vor dispreţui şi vor face ca
ruşinea lor să fie şi mai mare; de ceilalţi, pentru că se vor bucura cu răutate
[de răul lor]. Iar dacă se întâmplă să se fi şi rănit, frica lor va fi şi mai
nesuferită, la gândul ca nu cumva să i se întâmple ceva şi mai rău celui ce a
suferit [loviturile], nu cumva să înceapă acela să aibă febră şi să moară sau
nu cumva să îi apară vreo umflătură mai greu de vindecat care să îl pună în
mare pericol.
Şi zic: Ce mi-a trebuit mie ceartă? Ce mi-au trebuit înjurăturile şi
batjocurile? Să piară toate, şi toate celelalte. Şi blestemă toate aceste lucruri
stricăcioase care l-au îmboldit să înceapă. Şi dau vina pentru cele întâmplate
pe ceilalţi, care sunt mai fără de minte decât ei, pe demonii cei răi şi pe
ceasul rău. Dar nu ceasul este rău (căci niciodată nu există vreun ceas rău),
nici demonul cel rău nu este de vină, ci răutatea lor, a celor stăpâniţi de
patimă. Fiindcă aceştia sunt atraşi de partea demonilor şi provoacă toate
relele în ei înşişi.
Dar nu cumva, zice, inima se umflă [de mândrie] sau este muşcată de
ocări? Da, o ştiu şi eu. De aceea mă şi minunez de cei care reuşesc să ţină în
frâu această fiară. Fiindcă dacă vrem, e cu putinţă să ne depărtăm de patimă.
Altfel, de ce atunci când ne ocărăsc stăpânii nu pătimim acelaşi lucru? Nu
oare pentru că frica are aceeaşi putere ca şi patima şi ea ne face să ne temem

168
COMENTARIU LA EVANGHELIA DUPA IOAN

şi nu-i îngăduie patimii să aibă nici început? Iarăşi, de ce servitorii din casele
noastre atunci când sunt ocărâţi de noi suferă totul în tăcere? Nu oare
pentru că şi acelora le e frică pentru ei înşişi ca nu cumva să fie în pericol de
a fi puşi în lanţuri?
Tu însă, să nu te gândeşti numai la frica de Dumnezeu, ci şi că în clipa
aceea pe tine te ocărăşte Dumnezeu Însuşi, Cel ce ne porunceşte să tăcem, şi
atunci le vei răbda pe toate cu blândeţe. Şi spune celui care vine împotriva
ta: Ce să îţi fac? Altcineva este stăpân şi peste mâna mea dreaptă şi peste
limba mea! Şi cuvântul [acesta] se va face şi în tine şi în celălalt pricină de
[adâncă] filozofie29. Acum, mai mult, să suferim de dragul oamenilor şi pe
cele greu de purtat, iar către cei care ne ocărăsc să zicem de multe ori:
Cutare m-a ocărât, nu tu. Nici măcar atât [de puţină] evlavie să nu avem
înaintea lui Dumnezeu? Care va fi atunci iertarea noastră?
Să zicem şi către sufletul nostru: Acum ne ocărăşte Dumnezeu, Cel
care este stăpân peste mâinile noastre; să nu le săltăm în chip nepotrivit, ca
să nu fie [prin noi] Dumnezeu mai necinstit de oameni. Vă e frică de cuvântul
pe care vi l-am spus? Dar nu numai de cuvânt vreau eu să vă temeţi, ci mai
ales de faptele voastre. Pentru că Dumnezeu a poruncit nu numai să îi
suferim pe cei care ne dau palme, ci şi să ne dăm pe noi înşine ca să suferim
şi mai rele. Iar noi [dimpotrivă], ne împotrivim şi mai tare [celuilalt], că nu
numai că nu ne dăm pe noi înşine ca să pătimim cele rele, dar ne apărăm, şi
de multe ori chiar începem să ne folosim de mâinile nelegiuite şi credem că
vom fi mai prejos dacă nu vom face şi noi aceleaşi gesturi [ca celălalt]. Acesta
este lucrul cel mai înfricoşător, că ni se pare că învingem, dar, în cele din
urmă, noi suntem cei biruiţi şi cei aruncaţi la pământ şi, deşi primim mii de
răni de la diavolul, noi credem că îl stăpânim. De aceea, vă rog, să ne învăţăm
care este modul de a avea o astfel de biruinţă şi să urmărim să prindem felul
acestei purtări. Fiindcă a pătimi cele rele, aceasta este cununa. Iar dacă vrem
acum cuvinte de laudă de la Dumnezeu, nu legea luptelor exterioare, ci legea
lui Dumnezeu să o păzim în aceste lupte, şi să le purtăm pe toate cu
îndelungă-răbdare. Căci în felul acesta îi vom împresura pe cei care se luptă
cu noi şi vom dobândi şi bunătăţile de aici şi pe cele de dincolo, cu harul şi
cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care şi cu Care
Tatălui, împreună şi Duhului Sfânt, fie slava, puterea şi cinstea, acum şi
pururi şi în vecii vecilor. Amin.
(traducere din limba greacă de Asist. drd. Sabin PREDA)

29
Sfântul Ioan Gură de Aur desemnează aici prin termenul „filozofie” puterea de a se
stăpâni în patimi (în cazul de faţă puterea de a-şi stăpâni mânia), capacitatea omului de a-
şi gândi şi controla reacţiile cu trezvie duhovnicească, având ca prim pas conştiinţa
raportului şi relaţiei lui cu Dumnezeu.

169