Sunteți pe pagina 1din 3

Romantismul

Mihai Eminescu reprezintă exponentul spiritualității și culturii noastre,


personalitatea de tip renascentist, care a devenit ambasador al spațiului românesc, numele
său înscriindu-se printre celelalte nume ale culturii universale. Primul text eminescian
supus analizei este “Dorinta”. Dorința” este o poezie scrisă de Mihai Eminescu și
publicată pentru prima dată în anul 1876, în revista „Convorbiri literare”.

O caracteristică semnificativă pentru încadrarea poemului în curentul romantic


este tema, reprezentată de dragoste, în contextul aspirației eului liric la iubirea ideală.
Astfel, acesta contemplă imaginea iubitei, care este însă o fantezie, o aspirație, și nu o
ființă tangibilă. Tema iubirii se împletește însă cu tema naturii, des întâlnită în operele
romantice, cele două fiind nedespărțite. Sub influența viziunii romantice, Eminescu
proiectează aspirația iubirii, visul erotic în mijlocul naturii care se află în perfectă
armonie cu sufletul eului liric îndrăgostit.

Poezia este alcătuită din șase catrene care cuprind trei secvențe lirice. În prima
secvență, respectiv prima strofă, eul liric își cheamă iubita, întreaga natură fiind
personificată, participând emoțional la trăirea sentimentului de iubire din spațiul izolat de
lume(“Unde prispa cea de brazde/ Crengi plecate o ascund.”).

Urmează în următoarele trei strofe posibilitatea întâlnirii dintre cei doi îndrăgostiți,
exprimată cu ajutorul verbelor la conjunctiv ce descriu gesturile tandre ale bărbatului: “la
piept să-mi cazi”, “să-ți desprind din creștet valul”, “pe-al meu braț încet s-o culci”.
Imaginea olfactivă a florilor de tei, copacul sacru al amorului (“Iar în păr, înfiorate,/ Or
să-ți cadă flori de tei”), metafora sărutului ca simbol al dorinței și gesturile tandre
(“Lăsând pradă gurii mele/ Ale tale buze dulci.”, “Fruntea…Pe-al meu braț încet s-o
culci”) constituie elemente ale armoniei naturii cu sentimentele poetului.

Ultima secvență continuă descrierea dorinței poetului pentru împlinirea iubirii


ideale care ar putea fi un vis de fericire deplină, căutând astfel o cale de acces spre
eternitate. Florile de tei care învăluie cuplul îi integrează pe îndrăgostiți în natura
personificată (“Flori de teiu… Or să cadă rânduri-rânduri”).

Titlul “Dorința” sugerează o întâlnire mult dorită, imaginea unei iubiri ce poate fi
împlinită doar prin vis, eul liric aflându-se în ipostaza îndrăgostitului visător să
întâlnească iubirea ideală, dar și în cea de contemplator, conturând în jur un peisaj
imaginar rustic (“codru”, “izvorul”, “prispa”).
Tema iubirii este compusă în incipit cu ajutorul motivului chemării iubitei: eul
liric își dorește atât de tare să trăiască iubirea ideală,absolută, încât în visul său îşi cheamă
iubita,  care este însă doar o aspirație(“Vino-n codru”, “Să alergi,… să-mi cazi”).
Laitmotivul care ajută la constituirea temei naturii, aflată în strânsă legătură cu tema
iubirii, este motivul teiului, semnificativ pentru lirica lui Eminescu: sub el se culcă și
dorm cei doi iubiți, în timp ce florile cad din pom și îi acoperă cu parfumul lor delicat.

Cea de-a doua operă eminesciană supusă analizei este “Luceafărul”, publicat
pentru prima dată în 1883 în Almanahul Societăţii Literare “România Jună” de la Viena,
urmând ca în 1884 să apară în revista “Convorbiri literare” şi în final în prima ediţie a
volumului “Poesii” sub îngrijirea lui Titu Maiorescu.

Poemul “Luceafărul” are 392 de versuri, structurate în 98 de catrene, fiind


dominat de existenţa a două planuri: unul universal-cosmic şi altul uman-terestru, care
converg unul către celălalt şi se interferează uneori în cele patru tablouri, gândite ca
entităţi distincte. Pe parcursul întregului poem sunt evidenţiate ipostazele omului de
geniu în raport cu ipostazele ideii de femeie.

Tabloul întâi este o poveste fantastică dragoste întrucât se manifestă între două
ființe ce aparțin unor lumi diferite, cea terestră și cea cosmică. Planul universal-cosmic se
întrepătrunde cu cel uman-terestru, Luceafărul este astru, fata este unică. Poemul începe
ca în basmele populare româneşti, cu formula specifică acestora: „A fost odată ca-n
poveşti, / A fost ca niciodată, / Din rude mari împărăteşti / O prea frumoasă fată”.

            Tabloul al doilea prezintă o idilă pastorală între două ființe aparținând aceleiași
lumi: o fată de împărat și un paj. Cadrul este astfel dominat de planul uman-terestru, cel
universal-cosmic fiind puțin reprezentat. În acest tablou, fata este individualizată prin
înfățișare și nume, Cătălina, iar Luceafărul este doar o aspirație spirituală.

Tabloul începe prin prezentarea lui Cătălin, căruia Eminescu îi face un scurt
portret, în care tonul ironic este evident: „îndrăzneţ cu ochii”, cu „obrăjei ca doi bujori” şi
care o urmăreşte „pânditor” pe Cătălina. Numele celor doi, Cătălin şi Cătălina, nu sunt
întâmplător aceleaşi, ei făcând parte din aceeaşi speţă omenească. Întâlnirea celor doi
pământeni seamănă cu dragostea dintre un flăcău şi o fată de la ţară, o idilă pastorală
ilustrată prin limbaj şi prin gesturi: „- Dar ce vrei, mări, Cătălin / Ia dut’ de-ţi vezi de
treabă”.

Jocul dragostei ce se manifestă în toate poeziile de dragoste eminesciene este


ilustrat de gesturile tandre, mângâietoare ale lui Cătălin: „Şi ochii tăi nemişcători / Sub
ochii mei rămâie... /, Când faţa mea se pleacă-m jos, / În sus rămâi cu faţa, / Când
sărutându-te mă-nclin, / Tu iarăşi mă sărută”. Fata îi vorbeşte despre iubirea ei faţă de
Luceafăr, însă este atrasă de dragostea lui Cătălin pentru că, spre deosebire de dorul
pentru Luceafăr aceasta este o iubire pe care o înţelege şi care îi este împărtăşită; astfel,
Cătălina fuge în lume cu paharnicul Cătălin.

Al treilea tablou, dominat de planul universal-cosmic, prezintă drumul cunoaşterii


pe care Luceafărul îl parcurge, sub identitatea de Hyperion, observându-se în incipit
trimiterea la geneza universului: ”Vedea ca-n ziua cea dintâi/ Cum izvorau lumine”.
Călătoria lui Hyperion spre Demiurg simbolizează un drum al cunoaşterii şi totodată
meditaţia pe care Eminescu o face asupra condiţiei omului de geniu în raport cu oamenii
obişnuiţi. Setea de cunoaştere a omului de geniu („o sete care-l soarbe”) îl duce pe
Hyperion la Demiurg pentru a fi dezlegat de nemurire din dorinţa de a descifra taina
fericirii, prin împlinirea iubirii absolute, în numele căreia este gata de sacrificiul suprem:
„Reia-mi al nemuririi nimb / Şi focul din privire, / Şi pentru toate dă-mi în schimb / O oră
de iubire...”, însă este refuzat.

Al patrulea tablou, ca şi primul, îmbină planul universal-cosmic cu cel uman-


terestru, dând poemului o simetrie perfectă. Luceafărul redevine astru, iar fata îşi pierde
unicitatea, numele, frumuseţea, înfăţişarea, fiind doar o muritoare oarecare, „un chip de
lut”. Întorcându-se „în locul lui menit pe cer”, Luceafărul priveşte pe pământ şi-i vede pe
cei doi tineri îndrăgostiţi într-un dezlănţuit joc al dragostei: „- O, lasă-mi capul meu pe
sân, / Iubito, să se culce, / Sub raza ochiului senin / Şi negrăit de dulce”.

Ultima parte a poemului prezintă povestea de iubire dintre cei doi pământeni într-
un cadru romantic tipic eminescian: “Miroase florile-argintii/ Şi cade-o dulce ploaie”.
Puterea de sacrificiu a geniului este trăsătura esenţială a acestuia, astfel explicându-se
atitudinea detaşată faţă de Cătălina, care-i cere din nou Luceafărului să coboare, însă de
această dată pentru a-i lumina norocul, acelaşi noroc asupra căruia se va opri şi Hyperion
în ultimele lui cuvinte: “Trăind în cercul vostru sfânt/ Norocul va petrece/ Căci eu în
lumea mea mă simt/ Nemuritor şi rece”.

Astfel, se poate observa că în vasta operă eminesciană pot fi întâlnite nenumărate


teme romantice. Mihai Eminescu reprezintă cu succes romantismul românesc, fiind
considerat ultimul mare romantic european încheind, așadar, romantismul universal.

S-ar putea să vă placă și