Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Poezia este alcătuită din șase catrene care cuprind trei secvențe lirice. În prima
secvență, respectiv prima strofă, eul liric își cheamă iubita, întreaga natură fiind
personificată, participând emoțional la trăirea sentimentului de iubire din spațiul izolat de
lume(“Unde prispa cea de brazde/ Crengi plecate o ascund.”).
Urmează în următoarele trei strofe posibilitatea întâlnirii dintre cei doi îndrăgostiți,
exprimată cu ajutorul verbelor la conjunctiv ce descriu gesturile tandre ale bărbatului: “la
piept să-mi cazi”, “să-ți desprind din creștet valul”, “pe-al meu braț încet s-o culci”.
Imaginea olfactivă a florilor de tei, copacul sacru al amorului (“Iar în păr, înfiorate,/ Or
să-ți cadă flori de tei”), metafora sărutului ca simbol al dorinței și gesturile tandre
(“Lăsând pradă gurii mele/ Ale tale buze dulci.”, “Fruntea…Pe-al meu braț încet s-o
culci”) constituie elemente ale armoniei naturii cu sentimentele poetului.
Titlul “Dorința” sugerează o întâlnire mult dorită, imaginea unei iubiri ce poate fi
împlinită doar prin vis, eul liric aflându-se în ipostaza îndrăgostitului visător să
întâlnească iubirea ideală, dar și în cea de contemplator, conturând în jur un peisaj
imaginar rustic (“codru”, “izvorul”, “prispa”).
Tema iubirii este compusă în incipit cu ajutorul motivului chemării iubitei: eul
liric își dorește atât de tare să trăiască iubirea ideală,absolută, încât în visul său îşi cheamă
iubita, care este însă doar o aspirație(“Vino-n codru”, “Să alergi,… să-mi cazi”).
Laitmotivul care ajută la constituirea temei naturii, aflată în strânsă legătură cu tema
iubirii, este motivul teiului, semnificativ pentru lirica lui Eminescu: sub el se culcă și
dorm cei doi iubiți, în timp ce florile cad din pom și îi acoperă cu parfumul lor delicat.
Cea de-a doua operă eminesciană supusă analizei este “Luceafărul”, publicat
pentru prima dată în 1883 în Almanahul Societăţii Literare “România Jună” de la Viena,
urmând ca în 1884 să apară în revista “Convorbiri literare” şi în final în prima ediţie a
volumului “Poesii” sub îngrijirea lui Titu Maiorescu.
Tabloul întâi este o poveste fantastică dragoste întrucât se manifestă între două
ființe ce aparțin unor lumi diferite, cea terestră și cea cosmică. Planul universal-cosmic se
întrepătrunde cu cel uman-terestru, Luceafărul este astru, fata este unică. Poemul începe
ca în basmele populare româneşti, cu formula specifică acestora: „A fost odată ca-n
poveşti, / A fost ca niciodată, / Din rude mari împărăteşti / O prea frumoasă fată”.
Tabloul al doilea prezintă o idilă pastorală între două ființe aparținând aceleiași
lumi: o fată de împărat și un paj. Cadrul este astfel dominat de planul uman-terestru, cel
universal-cosmic fiind puțin reprezentat. În acest tablou, fata este individualizată prin
înfățișare și nume, Cătălina, iar Luceafărul este doar o aspirație spirituală.
Tabloul începe prin prezentarea lui Cătălin, căruia Eminescu îi face un scurt
portret, în care tonul ironic este evident: „îndrăzneţ cu ochii”, cu „obrăjei ca doi bujori” şi
care o urmăreşte „pânditor” pe Cătălina. Numele celor doi, Cătălin şi Cătălina, nu sunt
întâmplător aceleaşi, ei făcând parte din aceeaşi speţă omenească. Întâlnirea celor doi
pământeni seamănă cu dragostea dintre un flăcău şi o fată de la ţară, o idilă pastorală
ilustrată prin limbaj şi prin gesturi: „- Dar ce vrei, mări, Cătălin / Ia dut’ de-ţi vezi de
treabă”.
Ultima parte a poemului prezintă povestea de iubire dintre cei doi pământeni într-
un cadru romantic tipic eminescian: “Miroase florile-argintii/ Şi cade-o dulce ploaie”.
Puterea de sacrificiu a geniului este trăsătura esenţială a acestuia, astfel explicându-se
atitudinea detaşată faţă de Cătălina, care-i cere din nou Luceafărului să coboare, însă de
această dată pentru a-i lumina norocul, acelaşi noroc asupra căruia se va opri şi Hyperion
în ultimele lui cuvinte: “Trăind în cercul vostru sfânt/ Norocul va petrece/ Căci eu în
lumea mea mă simt/ Nemuritor şi rece”.