Tomitulescu Ilius

ADN-spirala vietii

ADN-ul este un acid nucleic care joacă rolul fundamental în ereditatea

umană, fiind purtător al informației genetice.

Structură chimică
Noțiunea de acid nucleic a fost emisă în 1870 de către Johann Friedrich
Miescher care, cercetând nucleul leucocitului uman a descoperit o substanță
cu caracter slab acid căreia nu i-a putut preciza funcția. Apoi, în 1920
cercetătorii au stabilit că acizii nucleici sunt componenta majoritară a
cromozomilor.
Acizii nucleici sunt substanțe chimice macromoleculare și reprezintă cei mai
lungi polimeri din lumea vie. Unitățile structurale ale acestora se numesc
monomeri și sunt reprezentați de nucleotide, macromolecula de acid nucleic
fiind un polinucleotid.
Nucleotidul este o structură simplă alcătuită din 3 componente:
• O bază azotată
• O pentoză (monozaharid)
• Un rest de acid fosforic (fosfat anorganic)

Diferența dintre ADN și ARN este dată de tipul de zahăr pentozic pe care îl
conțin nucleotidele lor: dezoxiriboză-D pentru ADN și riboză- R pentru
ARN. ADN-ul (acid dezoxiribonucleic) este alcătuit din două lanțuri
(catene) polinucleotidice, iar ARN-ul (acid ribonucleic) are doar o singură
catenă polinucleotidică. Pentozele și radicalul fosforic sunt comune tuturor
macromoleculelor de ADN din lumea vie, bazele azotate fiind cele care
conferă specificitate în cadrul fenomenului ereditar. Radicalul fosfat conferă
caracter acid și sarcini negative moleculelor de ADN și ARN.
Fiecare acid nucleic conține 4 tipuri de nucleotide, diferența dintre ele
constând în bazele azotate care intră în structura lor: adenina (A), guanina
(G), citozina (C) și timina (T) pentru ADN și adenină, guanină, citozină și
uracil (U) pentru ARN. Bazele azotate sunt și ele de 2 tipuri:
- Purinice: adenina (A) și guanina (G)
- Pirimidinice : citozină (C), timină (T) și uracil (U).
Cele purinice au la bază două cicluri condensate ce însumează 5 atomi de
carbon (C) și 4 atomi de azot (N), iar cele pirimidinice au un singur ciclu cu
4 atomi de carbon și 2 atomi de azot. Între nucleotidele macromoleculelor de
acizi nucleici se stabilesc 2 tipuri de legături:
- Intracatenare: sunt legături covalente fosfodiesterice, de înaltă energie, pe
care le realizează radicalul fosfat (P) cu pentozele între al treilea carbon (C3)
al unui nucleotid și al cincilea carbon (C5) al pentozei nucleotidului următor.
Aceste legături sunt baza structurii primare (monocatenare) a ADN- ului și
ARN-ului această structură fiind scheletul de care se leagă bazele azotate.
- Intercatenare: sunt legăturile dintre nucleotide aparținând celor 2 catene
polinucleotidice și se realizează între bazele azotate purinice și cele
pirimidinice. Sunt legături de hidrogen, cu energie joasă, bazele azotate fiind
plasate într-un mod foarte precis în moleculele acizilor nucleici. În ADN
întotdeauna adenina este legată de timină prin legături duble, iar citozina
legată de guanină prin legături triple, la fel și în ARN, cu excepția faptului că
timina este înlocuită de uracil care realizează o legătură dublă cu adenina.
Astfel, cele 4 tipuri de nucleotide corespunzătoare celor 4 baze azotate sunt:

Pentru ADN: P- D- A P- D- G P- D- C P- D- T
Pentru ARN: P- R- A P- R- G P- R- C P- R- U

Există doar 4 tipuri de nucleotide pentru fiecare acid nucleic însă

posibilitățile de recombinare, codificare biochimică și implicit de realizare
de seturi diferite de informație ereditară sunt teoretic infinite. În mod normal
secvența activă de nucleotide a macromoleculelor de acizi nucleici conține
minim 3.000 de nucleotide, ajungând la limite superioare de sute de mii de
milioane de nucleotide. În plus, unitățile de tip A-T și C- G pot alterna și se
pot repeta de 2,3 ori. Prin urmare, acizii nucleici dețin un enorm potențial de
codificare asigurând transmiterea informației genetice de la o generație la
alta în cursul procesului de diviziune celulară.
 ADN-ul
Este suportul material al eredității și variabilității, existând numeroase
dovezi experimentale în acest sens:
- ADN-ul are o structură specifică fiecărei specii, specificitate datorată
ordonării aperiodice a bazelor azotate din structura moleculei
- Are capacitatea de replicare, deci de a transmite informația genetică de la o
generație la alta
- În nucleul celulelor somatice diploide (ce conțin perechi de cromozomi
omologi), indiferent de țesut, conținutul în ADN este aproximativ egal
- În nucleul celulelor gametice haploide (cu cromozomi nepereche),
cantitatea de ADN este redusă la jumătate.
- Cantitatea de ADN este direct proporțională cu numărul cromozomilor:
diploid sau haploid și este dependentă de fazele ciclului celular.

Structură primară și secundară

ADN- ul este o substanță macromoleculară bicatenară formată din două
catene polinucleotidice care se răsucesc helicoideal în jurul unui ax
comun.
Structura primară monocatenară a ADN este rezultatul esterificării și
ordonării liniare a nucleotidelor în catena moleculei de acid nucleic, aceasta
fiind modalitatea sub care informația ereditară este codificată biochimic.
Legăturile 3’- 5’ sau 5’- 3’ fosfodiesterice dintre radicalul fosfat al unui
nucleotid și hidroxilul pentozei din poziția 3’ sau 5’ a nucleotidului adiacent
se succed formând catene lungi, neramificate rezultând dispunerea în tandem
a macromoleculelor ADN în cromozom conferindu-i acestuia o structură
tridimensională.
Marea diversitate a moleculelor ADN și specificitatea stuctural-funcțională a
moleculei, precum și controlul genetic al sintezei proteice este asigurată de
ordonarea aperiodică a nucleotidelor.
Structura secundară bicatenară este dată de ansamblarea a celor două
catene mononucleotidice sub forma unui dublu helix cu diametrul de 2nm
(20 angströmi -Å) și spira de 3, 4nm (34 Å), fiecare spiră a dublului helix
cuprinzând 10 nucleotide.
Lanțurile polinucleotidice sunt antiparalele, legăturile fosfodiesterice fiind
realizate pe primul lanț între C3 al dezoxiribozei unei nucleotide și C5 al
nucleotidei următoare, iar la nivelul celuilalt lanț legăturile fosfodiesterice
sunt realizate invers: C5- C3.
 Principiul complementarității
În cazul structurii secundare, secvența bazelor dintr-o catenă determină
secvența bazelor din catena opusă datorită faptului că acestea au secvențe
complemetare, adenina fiind complementară timinei iar guanina
complementară citozinei. Există două punți de hidrogen între adenină și
timină și trei între guanină și citozină, punți care se desfac la căldură și
conduc la separarea monocatenelor de ADN, având loc denaturarea ADN-
ului. Legăturile G-C care conțin 3 legături de H se desfac mai greu decât A-
T care au 2 legături. Prin răcirea lentă a amestecului monocatenelor
denaturate, acestea se asociază pe baza complementarității și refac structura
inițială (renaturare). Așa se explică modul în care se produc replicarea
ADN, repararea ADN sau transcrierea informației.
Capacitatea de autoreproducere a ADN-ului este dată de
complementaritatea și antiparalelitatea bazelor copolimerice, astfel
informația se conservă în succesiunea generațiilor celulare. Prin intermediul
ARN-m care decodifică mesajul genetic se asigură determinismul genetic și
exprimarea fenotipică a caracterelor ereditare.

Structura terțiară a ADN

Este dată de distribuția spațială, tridimensională a celor două catene
helicoidale. Watson și Crick au arătat că sceletul fosfo-glucidic al
macromoleculei se află spre exterior iar bazele azotate spre interior, planul
perechilor de baze fiind perpendicular pe axul lung al moleculei, între
perechi existând interacțiuni hidrofobe care cresc stabilitatea structurii. În
funcție de structura terțiară există mai multe tipuri de molecule ADN care
sunt izomorfe: de tip A și B (dextrogire- rotesc planul luminii polarizate
spre dreapta) și de tip Z (levogir- rotește planul luminii polarizate spre
stânga).
La eucariote, ADN-ul este asociat cu histone (proteine) prin legături saline,
rezultând nucleoproteina. Proteinele măresc diametrul moleculei de ADN la
200 Å și împreună cu ionii de calciu (Ca 2+) stabilizează arhitectura spațială
a ADN-ului. Combinat cu proteine, ADN-ul are lungimea de aproximativ
4000 Å dar prin îndepărtarea histonelor poate ajunge la 7000- 8000 Å și un
diametru de 20 Å. Masa sa moleculară este de 12-16 x 106 daltoni iar o
celulă somatică diploidă umană conține aprox. 7 x 10-9 mg ADN.

Structura bicatenară a ADN are o mare stabilitate fizică asigurată pe

verticală de punțile fosfodiesterice intracatenare și pe orizontală de punțile
de hidrogen intercatenare. Moleculele de dezoxiriboză se așează pe o catenă
cu oxigenul inelului moleculei orientat în sus și pe cealaltă catenă cu
oxigenul orientat în jos, astfel întreaga moleculă este obligată să se
spiralizeze formând o structură spiralată tridimensională în dublu helix.
Fiecare pereche succesivă de baze azotate se întoarce cu 36 de grade în
direcția acelor de ceasornic (răsucire dextrogiră), iar dublul helix face un tur
complet de 360 de grade la fiecare 10 perechi de baze azotate.

Sinteza ADN
Procesul de sinteză al ADN-ului este cel mai important eveniment în cazul
diviziunii celulare care asigură transmiterea integrală a informației genetice
stocată în ADN-ul cromozomial. Faptul că ADN-ul nu se epuizează în cursul
diviziunii se datorează procesului de replicare (autocopiere), proces
programat genetic de separare a catenelor și de ansamblarea complementară
de nucleotide pe fiecare catenă matriță creându-se astfel noi molecule de
ADN.
Replicarea este semiconservativă și se face după modelul fermoarului
propus de Watson și Crick, conform căruia dublul helix se desface progresiv
similar cu un fermoar și expune baze libere de pe fiecare catenă. Datorită
complementarității, fiecare bază expusă se va lega de baza sa
complementară.

Enzimele implicate în procesul de replicare sunt:

Topoizomeraza - inițiază desfacerea dublului helix al ADN-ului parental
Helicaza - implicată în desfacerea legăturilor dintre cele 2 catene parentale
alături de topoizomerază
SSB - proteină care stabilizează catenele separate și oprește recombinarea
celor 2 matrițe
ADN-polimeraza - familie de enzime care asigură creșterea lanțului ADN
nou format prin legarea nucleotidelor complementare la catena matriță.
Implicate și în corectarea erorilor apărute în replicare.
Ligaza - legarea segmentelor scurte de ADN nou-formate la catena matriță.

Principii
1. Fiecare catenă de ADN expusă este matriță pentru sinteza unei catene noi
2. În moleculele de ADN rezultate prin replicare va exista întotdeauna o
catenă veche (matrița) și una nou sintetizată prin legarea bazelor azotate
complementare.
Enzima implicată în sinteza noii catene de ADN se numește ADN-
polimerază care este implicată în proces împreună cu 4 nucleotid-trifosfați
(dATP, dCTP, dGTP și dTTP), a ionilor de Magneziu, a unui primer și a
catenelor de ADN parentale matriță.
Creșterea lanțului de ADN cu ajutorul ADN-polimerazei necesită ca
gruparea 3’- OH a dezoxiribozei să fie liberă, sinteza decurgând continuu
în direcția 5’- 3’, enzima având 2 proprietăți esențiale:
- lungește catena preexistentă de ADN primer (matrița)
- catalizează adăugarea nucleotidelor la capătul 3’- OH menținând creșterea
în direcția 5’- 3’.

Replicarea ADN

Inițial are loc denaturarea fiziologică progresivă a macromoleculei

bicatenare de ADN, despiralizarea prin desfacerea legăturilor de hidrogen în
prezența helicazei (protein-enzimă de despiralizare) care este distribuită pe
fiecare monocatenă de ADN. Helicaza acționează după modelul desfacerii
unui fermoar, despărțind cele două catene începând din punctul de inițiere și
progresând până la punctul terminus. În cursul procesului macromolecula
capătă aspect de Y, punctul de ramificație fiind numit furcă de replicare.
Desfacerea progresează până la capătul celălalt al helixului însă la final nu
apar 2 catene polinucleotidice izolate, așa cum ne-am aștepta, deoarece
odată cu avansarea procesului de desfacere a spiralei aceasta începe să se
refacă.
Desfacerea punților de hidrogen și separarea celor două catene
complementare din dublul helix duce la expunerea grupărilor chimice libere
ale dezoxiribonucleotidelor care se asociază succesiv, pe baza
complementarității cu dezoxiribonucleotidele libere din citoplasma celulară
care aderă la catena ADN ce joacă rol de matriță. Apoi, între 2 nucleotide
aliniate succesiv se realizează legătura covalentă fosfodiesterică a grupului
3’- OH al primei nucleotide cu 5’ fosfatul celei de-a doua nucleotide și
rezultă o catenă polinucleotidică nouă. Catenele noi rămân atașate prin punți
de hidrogen de catenele matriță.
Astfel rezultă 2 molecule fiice de ADN identice cu cea inițială care se vor
insera în cele două celule fiice rezultate în timpul diviziunii, fiecare
moleculă conținând matrița și o catenă nouă, deci replicarea are loc după
modelul semiconservativ, adică fiecare moleculă nouă de ADN moștenește
una dintre cele 2 catene matriță parentale.

Repararea ADN
Într-un proces atât de complex cum este sinteza semiconservativă a ADN-
ului pot apare frecvent erori, mai ale sub acțiunea factorilor de mediu
precum radiații ionizante sau substanțe toxice care, acționând în timpul
replicării ADN-ului sau în stadiul interfazic G1 (prima fază a ciclului
celular de diviziune) pot produce erori în secvența macromoleculei ADN
care trebuie corectate, pentru a nu se produce mutații genetice.
Dacă ADN-polimeraza ar introduce eronat un nucleotid, ar rezulta o eroare
genetică de 10-4 (1 eroare la 10 la a patra baze create) însă în realitate
eroarea este de 10-8 datorită capacității ADN-polimerazelor de detectare și
corectare imediată a erorilor din timpul replicării.
În timpul replicării, polimeraza înconjoară ADN-ul ca o capsulă iar când
baza azotată care urmează să se cupleze de matriță nu este complementară,
se modifică structura spațială a ADN-ului prin creșterea în volum a
moleculei și se blochează activitatea ADN-polimerazei și excizarea bazei
necomplementare corectându-se astfel eroarea.

Tipuri de ADN celular

În celula eucariotă există 2 tipuri de ADN, nuclear și mitocondrial, acestea
fiind împărțite la rândul lor în mai multe subtipuri.
Tipuri de ADN nuclear:
• Repetitiv. Este non-informațional și o parte din el este implicat în sinteza
ARN ribozomal și ARN de transport. Se află grupat în jurul centromerului
cromozomial și este împărțit în ADN înalt repetitiv și ADN moderat repetitiv
• Nerepetitiv. Este informațional iar secvențele sale nucleotidice sunt unice
în genom. Reprezintă 5-10% din totalitatea ADN-ului nuclear la Homo
Sapiens, restul de 90-95% fiind ADN repetitiv care nu are funcție de
depozitare și transmitere a informației genetice.

ADN-ul mitocondrial este materialul genetic al mitocondriilor, organite

celulare cu funcție oxido-reducătoare implicate în respirația celulară. Acest
tip de ADN este responsabil de sinteza enzimelor respiratorii. Replicarea sa
este inhibată de rifampicină și cloramfenicol, antibiotice care însă nu au
efect asupra ADN-ului nuclear.

Tipurile A, B și Z de ADN
Au fost evidențiate în urma studiilor cu raze X a dublului helix, fiind 3
conformații izomorfe ale moleculei ADN.
- Forma B este predominantă, fiind un dublu helix dextrogir, cu 10 perechi
de baze azotate pe fiecare spiră și bogat în cupluri A-T. Un coeficient ridicat
de umiditate în mediu îi determină structura. Poate fi convertit în tipul A prin
schimbarea procentului de hidratare al mediului
- Forma A rezultă din B într-un mediu mai uscat, având un helix dextrogir
cu 11 baze pe spiră și o moleculă mai compactă.
Și forma A și forma B au în structura lor 2 tipuri de depresiuni, minor și
major în care se deplasează enzimele implicate în procesul de replicare și
reparare a moleculei de ADN precum și cele implicate în transcripția ADN-
ARN.
- Forma Z a fost evidențiată în unele regiuni de ADN repetitiv. Este de tip
levogir și are 12 baze pe fiecare spiră. Are stabilitate mică și este predispus
la mutații
Prin rearanjările arhitecturale ale structurii terțiare a macromoleculei ADN
apar numeroase modificări în procesele biochimice celulare.