Drumurile romane în Dacia

Drumurile au fost pentru romani unul dintre cele mai importante mijloace de menținere a
dominației asupra teritoriilor cucerite. Pentru șosele, romanii puneau peste cele două straturi
plăci de piatră foarte bine cimentate între ele, astfel încât drumurile rezultate erau extraordinar de
durabile.  Drumurile romane cele mai importante erau numite imperiale și se ramificau în
drumuri mai mici, colaterale, de mai mică importanță. Multe dintre șoselele construite de romani
urmau  vechiul traseul dacic, al căilor de acces existente anterior cuceririi romane. Descoperirile
arheologice au arâtat câ drumurilor le erau alăturate și indicatoare corespunzătoare pentru
orientarea drumeșilor - un "miliarium", adică o piatră indicând distanțele, așezată între
localitățile Potaissa și Napoca în anul 108 susține acest lucru.

La rețeaua dacică, după 108 D.Hr., s-au adăugat și drumurile construite de romani.
Printre cele mai importante era cel din sudul Daciei și care lega Drobeta, în paralel cu Oltul,
ajungând până în zona Bran. O altă legătură importantă era cea dintre Porolissum și
Sarmisegetuza. Calitatea acestor drumuri moștenite atestă o tehnologie superioară, la vremea
când erau folosiți caii ca mijloc de transport, precum și căruțele, ori carele de luptă, dar care ar
putea susține destul de bine un trafic cu vehicole moderne.

O altă importantă rețea de drumuri se afla în zona Apusenilor, în regiunile aurifere, și

lega zona de azi a Aradului, cu o legătura spre Baia Mare și Satu Mare, tot de Sarmisegetuza,
fiind, dacă putem spune, un precursor al Autostrăzii Transilvania.

Un alt exemplu de drum important ar fi cel care trecea pe sub munte și ajungea în actualul
județ Galați, la castrul Barboși din el, în actuala localitate gorjeană Bengești – Ciocadia, din el se
ramifica Transalpina, drum de pămant care trecea  prin Rânca și traversa munții, ajungând la
Alba Iulia.

Pe lângă aceste drumuri principale, așa cum spuneam, veritabile autostrăzi, în lungime
totală de peste 700 km, dacii mai aveau tot felul de drumuri (publice, militare, vicinale, private),
corespondentele drumurilor naționale, județene, sau comunale de astăzi. De altfel, multe din
drumurile naționale ce străbat azi România au fost construite pe traseele dacice și romane, care la
254 d. Hr, adunau o rețea totală de aproximativ 12.000 km, numai din cele descoperite până
astăzi. Foarte multe drumuri continuau și la sud de Dunăre, cu legături în primul rând cu Roma,
ținând cont că "toate drumurile duc la Roma", dar și spre Macedonia și Grecia.

Drumul reprezintă unul dintre elementele definitorii ale civilizaţiei romane şi totodată, o
moştenire încă vizibilă în multe ţări ale continentului european, printre care şi România. Reţeaua
de drumuri a Imperiului roman a servit unor raţiuni strategice, pentru apărarea sau pacificarea
provinciilor sale, dar şi unor interese economice, asigurând o circulaţie sigură a mărfurilor şi în
ultimă instanţă, realizând unitatea lumii romane.

Drumurile erau proiectate de inginerii romani, care alegeau traseele în funcţie de

caracteristicile geomorfologice ale regiunii, de obicei evitându-se zonele inundabile ale luncilor
dar şi culmile expuse ale înălţimilor, terasamentele fiind amplasate spre jumătatea pantei.
Romanii au preferat întotdeauna traseele drepte, ceea ce a dus deseori la sectoare de drum cu
pante abrupte, greu practicabile pentru transportul mărfurilor, cu timpul fiind necesară
construirea unor variante mai accesibile traficului comercial.

Cele mai cunoscute reguli privind executarea drumurilor romane le găsim în lucrarea lui
Vitruvius "De Architectura", care descrie amănunţit compoziţia celor patru straturi de materiale
ce alcătuiau paturile rutiere. In funcţie de structura terenului se adoptau soluţii constructive
diferite, Ulpianus distingând trei categorii principale de drumuri: drumuri din pământ tasat (viae
terrenae), drumuri pavate cu pietriş (viae glareae stratae) şi drumuri acoperite cu dale din piatră
cioplită (viae silicae stratae). Axul drumurilor era deseori supraînălţat, pentru a se asigura
scurgerea apei de ploaie, acelaşi efect fiind obţinut alteori prin crearea unei pante laterale.
Impresionante sunt sectoarele de drum realizate în tehnica rambleului, necesară în zonele
mlăştinoase sau în cele muntoase, expuse ninsorilor abundente. Cât priveşte lăţimea drumurilor,
aceasta varia considerabil, plecând de la 2 m. şi putând atinge chiar 15 m., în funcţie de
importanţa arterei respective. Distanţele erau semnalizate cu ajutorul unor borne, "milliarium”, a
căror denumire derivă din principala unitate pentru distanţă, mila romană, care măsura 1478,50
m. In timpul lui Augustus în forul de la Roma a fost amplasat "milliarium aureum", punct de
referinţă simbolic de la care plecau marile axe de comunicaţii ale Imperiului.

Construirea drumurilor a fost realizată de armata romană, fiecare legiune având proprii ei
arhitecţi, care stabileau traseele şi soluţiile tehnice, execuţia propriu-zisă fiind rezultatul muncii
soldaţilor. Administrarea şi întreţinerea căilor rutiere era asigurată în Italia de « curator viarum »,
în timp ce pe teritoriul provinciilor imperiale, ea cădea în sarcina «legati Augusti pro praetore »,
fondurile necesare provenind în principal din tezaurul imperial, dar şi prin contribuţii ale
municipalităţilor ori cetăţenilor privaţi, mai ales în cazul drumurilor aflate sub jurisdicţia
comunităţilor locale sau care traversau proprietăţi particulare.

Funcţionarea sistemului statal de curierat şi transport terestru statal (“cursus publicus ») a

fost reglementată mai întâi de Augustus, interesat mai ales de circulaţia rapidă a informaţiilor
importante spre şi dinspre Roma. Datele cele mai ample privind organizarea acestui sistem sunt
însă târzii, ele fiind cuprinse într-un capitol din « Codex Theodosianus » din sec. IV d. Chr.
Pentru buna funcţionare a sistemului, pe marginea drumurilor imperiale au fost construite staţii
care-l deserveau, oferind animale sau vehicule de schimb, cazare peste noapte etc. La fiecare 15-
18 km. existaustationes, cu personal numeros, care includea soldaţi şi sclavi pentru îngrijirea
animalelor, meşteri pentru repararea vehiculelor etc. La distanţe mai mari, de cca. 44 – 60 km
erau amplasate mansiones, hanuri care ofereau oficialităţilor civile cazare peste noapte, cu
condiţia prezentării unui document de identificare. Alături au apărut cauponae, clădiri cu aceleaşi
functiuni, destinate însă călătorilor particulari şi având o reputaţie dubioasă, fiind frecventate de
tâlhari şi prostituate. Reţeaua de deservire era completată cu mutationes, puncte de staţionare
unde se schimbau doar animalele sau mijloacele de transport.
 Bibliografie:

Fodorean, Florin, Drumurile la romani, Cluj-Napoca, 2005.

Wollmann, V., Mineritul metalifer, extragerea sării şi carierele de piatră în Dacia

Romană, Bibliotheca Musei Napocensis 13, Cluj-Napoca, 1996.

Ursuț, Daniel, Drumurile romane din judeţul Cluj, Cluj-Napoca, 2009.