Partide Politice 10

Drept constituţional
şi instituţii politice
Vol. II. Instituţii politice
Copyright © 2015 Editura Hamangiu SRL
Editură acreditată CNCS – Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice
Toate drepturile rezervate Editurii Hamangiu. Nicio parte din această lucrare
nu poate fi copiată fără acordul scris al Editurii Hamangiu
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Safta, Marieta
Drept constituţional şi instituţii politice / Marieta Safta.
‑ Bucureşti : Editura Hamangiu, 2013‑2015
2 vol. ISBN 978‑606‑678‑888‑5 Vol. 2. : Instituţii politice. ‑ 2015. ‑
Bibliogr. ‑ ISBN 978‑606‑27‑0273‑1
342(498)
342.4(498)
Editura Hamangiu: Bucureşti, Str. Col. Popeia nr. 36, sector 5 O.P. 5, C.P. 91

Tel./Fax: 021.336.04.43; 031.805.80.21; Vânzări: 021.336.01.25; 031.425.42.24;
0741.244.032; E‑mail: redactie@hamangiu.ro; distributie@hamangiu.ro;
contact.biblioteca@hamangiu.ro
www.hamangiu.ro
www.bibliotecahamangiu.ro
Lector univ. dr. Marieta Safta
Universitatea „Titu Maiorescu”, Facultatea de Drept
Prim magistrat‑asistent la Curtea Constituţională a României
Drept constituţional
şi instituţii politice
Vol. II. Instituţii politice
Cuvânt‑înainte
Volumul Instituţii politice reprezintă a doua parte a cursului de

Drept constituţional şi instituţii politice, al cărui prim volum –
Teoria generală a dreptului constituţional. Drepturi şi libertăţi – a
fost publicat, la aceeaşi editură, în anul 2014.
Lucrarea cuprinde analiza puterii organizate statal, a teoriei sta-
tului, a autorităţilor publice reglementate în Titlul III al Constituţi-
ei – Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul şi Autoritatea
judecătorească.Sunt prezentate, de asemenea, sistemul electoral
român, procedura referendumului şi partidele politice, iar un capitol
distinct este dedicat Curţii Constituţionale.
Continuând modalitatea de abordare din cuprinsul primului volum,
în sensul că instituţiile dreptului constituţional devin mai „apropiate”
atunci când prezentarea lor este plasată într‑un context practic, vo-
lumul Instituţii politice cuprinde numeroase exemple din jurispru-
denţa Curţii Constituţionale, prin care au fost analizate şi soluţionate
probleme de drept în această materie.
Exemplele din jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional,
precum şi trimiterile directe la normele constituţionale şi infraconsti-
tuţionale de referinţă au rolul să îndrume studenţii la drept, principalii
beneficiari ai lucrării, să cerceteze cu prioritate instrumentarul de
bază, esenţial pentru pregătirea oricărui jurist: Constituţia, legea,
jurisprudenţa creată în interpretarea şi aplicarea legii fundamentale.
Bucureşti, 1 aprilie 2015 Marieta Safta

Abrevieri
alin. alineatul
art. articolul
c. contra
C.E.D.O. Curtea Europeană a Drepturilor Omului
C.J. revista Curierul Judiciar
C.J.U.E. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene
C. pen. Codul penal
Ed. Editura
ed. ediţia
J.O.U.E. Jurnalul Oficial al Uniunii Europene
lit. litera
M. Of. Monitorul Oficial al României, Partea I
n.a. nota autorului
O.G. Ordonanţa Guvernului
O.U.G. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului
op. cit. opera citată
p. pagina
pct. punctul
vol. volumul
Cuprins
TITLUL I. INSTITUŢIILE POLITICE_____________________________ 1
TITLUL II. PUTEREA ORGANIZATĂ STATAL____________________ 3

Capitolul I. Teorie generală_________________________________ 3
Secţiunea 1. Caracterizarea puterii organizată statal____________ 3
Secţiunea a 2‑a. Trăsăturile puterii organizate statal_ ___________ 4
§1. Puterea de stat, formă a puterii _______________________ 4
§2. Caracterul organizat ________________________________ 4
§3. Unicitatea ________________________________________ 5
§4. Caracterul de constrângere __________________________ 5
§5. Suveranitatea_____________________________________ 6
Capitolul al II‑lea. Separaţia puterilor în stat___________________ 9
TITLUL III. PARTIDELE POLITICE ____________________________ 14

Capitolul I. Apariţia partidelor politice_______________________ 14
Capitolul al II‑lea. Conceptul de „partid politic”. Funcţiile
partidelor politice_ ____________________________________ 18
Secţiunea 1. Trăsături definitorii___________________________ 18
Secţiunea a 2‑a. Definiţii ale partidelor politice________________ 20
Secţiunea a 3‑a. Funcţii ale partidelor politice_________________ 20
Capitolul al III‑lea. Clasificări ale partidelor politice____________ 23
Capitolul al IV‑lea. Sisteme de partide. Clasificări_ ____________ 26
Capitolul al V‑lea. Partidele politice în România_______________ 28
Secţiunea 1. Reglementare_______________________________ 28
§1. Norme constituţionale de referinţă ____________________ 28
§2. Norme infraconstituţionale de referinţă ________________ 30
Secţiunea a 2‑a. Organizarea partidelor politice_______________ 30
Secţiunea a 3‑a. Înregistrarea partidelor politice_______________ 31
Secţiunea a 4‑a. Funcţionarea partidelor politice_ _____________ 32
X Instituţii politice
Secţiunea a 5‑a. Finanţarea partidelor politice________________ 39

Secţiunea a 6‑a. Încetarea activităţii partidelor politice__________ 41
§1. Modalităţile de încetarea a activităţii partidelor politice_____ 41
§2. Constatarea neconstituţionalităţii partidelor politice_______ 41
§3. Dizolvarea pe cale judecătorească a unui partid politic ____ 44
§4. Principii care guvernează încetarea activităţii partidelor
politice. Limite ale libertăţii de asociere în partide
politice__________________________________________ 45
TITLUL IV. TEORIA STATULUI _ _____________________________ 53

Capitolul I. Definiţia şi elementele statului ___________________ 53
Secţiunea 1. Noţiunea de stat_____________________________ 53
Secţiunea a 2‑a. Elementele statului________________________ 54
Secţiunea a 3‑a. Autorităţile (instituţiile) statului_______________ 56
Capitolul al II‑lea. Forma statului_ __________________________ 58
Secţiunea 1. Noţiune____________________________________ 58
Secţiunea a 2‑a. Forma de guvernământ____________________ 58
§1. Definiţie ________________________________________ 58
§2. Clasificare_______________________________________ 58
Secţiunea a 3‑a. Regimul politic___________________________ 60
Secţiunea a 4‑a. Structura de stat__________________________ 60
§1. Noţiune _________________________________________ 60
§2. Formele structurii de stat____________________________ 60
§3. Împărţirea internă a statului sau structura
administrativ‑teritorială _____________________________ 62
Capitolul al III‑lea. Caracterele statului român_________________ 65
TITLUL V. SISTEMUL ELECTORAL___________________________ 69

Capitolul I. Consideraţii generale___________________________ 69
Capitolul al II‑lea. Drepturile electorale ale cetăţenilor
români_ _____________________________________________ 73
Secţiunea 1. Dreptul de vot_______________________________ 73
Secţiunea a 2‑a. Dreptul de a fi ales________________________ 74
Secţiunea a 3‑a. Dreptul de a alege şi de a fi ales în Parlamentul
European_________________________________________ 75
Cuprins XI
Capitolul al III‑lea. Scrutinul_ ______________________________ 77

Secţiunea 1. Concept_ __________________________________ 77
Secţiunea a 2‑a. Sistemul majoritar_ _______________________ 77
§1. Caracterizare_____________________________________ 77
§2. Scrutinul majoritar uninominal _______________________ 77
§3. Scrutinul majoritar de listă (plurinominal)_______________ 79
Secţiunea a 3‑a. Sistemele electorale cu reprezentare
proporţională_ _____________________________________ 80
Secţiunea a 4‑a. Sisteme mixte____________________________ 81
§1. Caracterizare_____________________________________ 81
§2. Clasificare_______________________________________ 81
Capitolul al IV‑lea. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor în
România_____________________________________________ 82
Secţiunea 1. Alegerile pentru Parlament_____________________ 82
§1. Scrutinul ________________________________________ 82
§2. Aducerea la cunoştinţă a datei alegerilor. Campania
electorală________________________________________ 82
§3. Circumscripţiile electorale. Colegiile uninominale_________ 83
§4. Birourile electorale. Oficiile electorale__________________ 84
§5. Secţiile de votare _________________________________ 88
§6. Registrul electoral ________________________________ 88
§7. Listele electorale__________________________________ 89
§8. Candidaturile_____________________________________ 90
§9. Desfăşurarea votării _______________________________ 91
§10. Stabilirea rezultatelor votării ________________________ 92
§11. Constatarea rezultatelor alegerilor___________________ 93
11.1. Stabilirea pragului electoral_______________________ 93
11.2. Stabilirea coeficientului electoral la nivel naţional______ 94
11.3. Repartizarea mandatelor de deputat, respectiv
de senator______________________________________ 95
11.4. Alegerile parţiale_______________________________ 98
§12. Publicarea rezultatelor alegerilor_____________________ 99
Secţiunea a 2‑a. Alegerile pentru Parlamentul European________ 99
§1. Listele electorale. Competenţe ale Autorităţii Electorale
Permanente______________________________________ 99
§2. Candidaturile____________________________________ 100
§3. Desfăşurarea votării______________________________ 102
XII Instituţii politice
§4. Stabilirea rezultatelor votării________________________ 103

§5. Atribuirea mandatelor _____________________________ 104
TITLUL VI. REFERENDUMUL_______________________________ 107

Capitolul I. Noţiune______________________________________ 107
Capitolul al II‑lea. Tipuri de referendum_____________________ 108
Capitolul al III‑lea. Funcţiile referendumului_ ________________ 109
Capitolul al IV‑lea. Regimul juridic al referendumului în
România____________________________________________ 110
Secţiunea 1. Sediul materiei şi tipuri de referendum___________ 110
Secţiunea a 2‑a. Reguli generale privind referendumul
naţional__________________________________________ 111
§1. Tipuri de referendum _____________________________ 111
§2. Participarea la referendum_________________________ 111
§3. Valabilitatea referendumului ________________________ 111
Secţiunea a 3‑a. Organizarea şi desfăşurarea
referendumului____________________________________ 115
§1. Stabilirea obiectului şi a datei referendumului___________ 115
§2. Circumscripţiile electorale. Secţiile de votare___________ 118
§3. Birourile şi oficiile electorale________________________ 119
§4. Campania pentru referendum ______________________ 120
§5. Desfăşurarea referendumului _______________________ 120
§6. Stabilirea rezultatelor referendumului _________________ 121
Secţiunea a 4‑a. Rolul Curţii Constituţionale în cadrul
procedurii referendumului ___________________________ 122
Capitolul al V‑lea. Efectele referendumului__________________ 137
TITLUL VII. PARLAMENTUL________________________________ 140

Capitolul I. Caracterizarea şi funcţiile Parlamentului__________ 140
Secţiunea 1. Caracterizarea Parlamentului. Istoric____________ 140
Secţiunea a 2‑a. Funcţiile Parlamentului____________________ 142
§1. Funcţia de reprezentare ___________________________ 142
§2. Funcţia legislativă________________________________ 143
Cuprins XIII
§3. Funcţia de stabilire a direcţiilor principale ale activităţii

social‑economice, culturale, statale şi juridice___________ 144
§4. Funcţia de alegere, formare, avizarea formării,
numire sau revocare a unor autorităţi statale____________ 145
§5. Funcţia de control ________________________________ 145
§6. Funcţia de conducere în politica externă______________ 151
§7. Funcţia de organizare internă_______________________ 158
Capitolul al II‑lea. Structura Parlamentului şi organizarea
lui internă___________________________________________ 159
Secţiunea 1. Structura Parlamentului______________________ 159
Secţiunea a 2‑a. Autonomia regulamentară şi bugetară
a Parlamentului ___________________________________ 163
Secţiunea a 3‑a. Organizarea internă a Parlamentului_________ 168
§1. Grupurile politice parlamentare______________________ 168
§2. Birourile________________________________________ 171
§3. Comisiile parlamentare____________________________ 175
Capitolul al III‑lea. Funcţionarea Parlamentului_______________ 191
Secţiunea 1. Mandatul sau legislatura_ ____________________ 191
Secţiunea a 2‑a. Sesiunea_ _____________________________ 192
Secţiunea a 3‑a. Şedinţa________________________________ 193
Capitolul al IV‑lea. Actele Parlamentului_ ___________________ 195
Secţiunea 1. Categorii de acte_ __________________________ 195
Secţiunea a 2‑a. Legea, ca act juridic al Parlamentului_ _______ 195
§1. Conceptul de lege. Clasificări_______________________ 195
§2. Procedura adoptării legilor _________________________ 196
2.1. Iniţiativa legislativă_____________________________ 196
2.2. Dezbaterea şi adoptarea proiectului de lege__________ 201
2.2.1. Sesizarea Camerelor Parlamentului____________ 201
2.2.2. Dezbaterea şi avizarea de către comisiile
permanente competente________________________ 204
2.2.3. Procedura amendamentelor. Dezbaterile în
plen _______________________________________ 205
2.2.4. Votarea proiectului de lege ___________________ 205
2.3. Posibilitatea de sesizare a Curţii Constituţionale
pentru exercitarea controlului de constituţionalitate
al legii înainte de promulgare. Efectul deciziilor Curţii
XIV Instituţii politice
Constituţionale de constatare a neconstituţionalităţii

legii în control a priori____________________________ 207
2.4. Promulgarea. Reexaminarea legii la cererea
Preşedintelui României __________________________ 209
2.5. Publicarea legii________________________________ 210
2.6. Procedura de urgenţă___________________________ 211
2.7. Angajarea răspunderii Guvernului asupra unui
proiect de lege__________________________________ 212
Secţiunea a 3‑a. Hotărârea, act juridic al Parlamentului________ 214
Secţiunea a 4‑a. Moţiunile_______________________________ 218
§1. Noţiune şi clasificare______________________________ 218
1.1. Moţiunile simple _______________________________ 218
1.2. Moţiunea de cenzură____________________________ 220
Secţiunea a 5‑a. Actele structurilor interne ale Parlamentului____ 221
Capitolul al V‑lea. Deputaţii şi senatorii_____________________ 222
Secţiunea 1. Statutul deputaţilor şi senatorilor_ ______________ 222
Secţiunea a 2‑a. Dobândirea/pierdere a calităţii de
deputat/senator_ __________________________________ 224
Secţiunea a 3‑a. Drepturile şi obligaţiile deputaţilor şi
senatorilor_ ______________________________________ 225
Secţiunea a 4‑a. Imunitatea parlamentară_ _________________ 227
Secţiunea a 5‑a. Incompatibilităţi_ ________________________ 229
Secţiunea a 6‑a. Principii de conduită parlamentară.
Răspundere şi sancţiuni_____________________________ 233
Capitolul al VI‑lea. Consiliul Legislativ______________________ 237
TITLUL VIII. PUTEREA EXECUTIVĂ__________________________ 240

Capitolul I. Aspecte generale_ ____________________________ 240
Capitolul al II‑lea. Preşedintele României_ __________________ 241
Secţiunea 1. Rol şi atribuţii______________________________ 241
§1. Dispoziţii constituţionale de referinţă__________________ 241
§2. Atribuţii privind legiferarea__________________________ 244
§3. Atribuţii privind organizarea şi funcţionarea
puterilor publice__________________________________ 245
Cuprins XV
§4. Atribuţii privind alegerea, formarea, avizarea formării,

numirea sau revocarea unor autorităţi publice___________ 246
§5. Atribuţii în domeniul apărării ţării şi asigurării ordinii
publice_________________________________________ 251
§6. Atribuţii în domeniul politicii externe__________________ 251
§7. Atribuţii ce decurg din obligaţiile de stat membru
al Uniunii Europene_______________________________ 251
Secţiunea a 2‑a. Alegerea Preşedintelui României____________ 254
§1. Consideraţii generale. Cadru normativ________________ 254
§2. Desfăşurarea alegerilor ___________________________ 254
2.1. Listele electorale. Secţiile de votare________________ 254
2.2. Birourile electorale_____________________________ 255
2.3. Candidaturile__________________________________ 255
2.4. Desfăşurarea votării____________________________ 257
2.5. Stabilirea rezultatului alegerilor____________________ 258
§3. Rolul Curţii Constituţionale în procesul electoral pentru
alegerea Preşedintelui României_____________________ 260
3.1. Cadru legal ___________________________________ 260
3.2. Curtea soluţionează contestaţiile privind înregistrarea
sau respingerea înregistrării candidaturilor sau a
semnelor electorale______________________________ 261
3.3. Curtea soluţionează contestaţiile privind împiedicarea
unui partid sau a unei formaţiuni politice ori a unui
candidat de a‑şi desfăşura campania electorală________ 266
3.4. Curtea soluţionează contestaţiile privind anularea
rezultatelor alegerilor_____________________________ 266
3.5. Curtea confirmă şi validează rezultatul alegerilor______ 267
Secţiunea a 4‑a. Răspunderea Preşedintelui României________ 275
§1. Imunitatea Preşedintelui României___________________ 275
§2. Răspunderea politică a Preşedintelui României_________ 281
§3. Răspunderea penală______________________________ 282
Secţiunea a 5‑a. Actele Preşedintelui României______________ 283
§1. Decretul________________________________________ 283
1.1. Caracterizare generală__________________________ 283
1.2. Clasificări_____________________________________ 284
§2. Mesaje, declaraţii, apeluri__________________________ 290
XVI Instituţii politice
Capitolul al III‑lea. Guvernul_ _____________________________ 293

Secţiunea 1. Rolul, funcţiile şi atribuţiile Guvernului___________ 293
Secţiunea a 2‑a. Structura şi conducerea Guvernului__________ 294
Secţiunea a 3‑a. Funcţionarea Guvernului__________________ 295
Secţiunea a 4‑a. Actele Guvernului________________________ 297
§1. Categorii de acte_________________________________ 297
§2. Delegarea legislativă _____________________________ 297
2.1. Norme constituţionale de referinţă_________________ 297
2.2. Statuări în jurisprudenţa Curţii Constituţionale
cu privire la regimul ordonanţelor de urgenţă ale
Guvernului_____________________________________ 299
TITLUL IX. AUTORITATEA JUDECĂTOREASCĂ_ ______________ 307

Capitolul I. Delimitări conceptuale_________________________ 307
Capitolul al II‑lea. Instanţele judecătoreşti___________________ 308
Secţiunea 1. Categorii de instanţe judecătoreşti _ ____________ 308
§1. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ____________________ 308
§2. Curţile de apel __________________________________ 308
§3. Tribunalele_____________________________________ 309
§4. Judecătoriile ____________________________________ 309
§5. Instanţele militare ________________________________ 310
§6. Instanţele extraordinare şi instanţele specializate________ 310
Secţiunea a 2‑a. Specificul activităţii jurisdicţionale şi principiile
fundamentale potrivit cărora se realizeazăjustiţia_ ________ 313
§1. Independenţa judecătorului şi supunerea lui numai legii___ 313
§2. Principiul legalităţii________________________________ 319
§3. Accesul liber la justiţie_____________________________ 320
§4. Justiţia se realizează în mod egal pentru toţi___________ 320
§5. Dreptul la apărare________________________________ 321
§6. Prezumţia de nevinovăţie__________________________ 321
§7. Publicitatea şedinţelor de judecată __________________ 321
§8. Folosirea limbii oficiale şi a limbii materne în justiţie _____ 321
Capitolul al III‑lea. Ministerul Public________________________ 323
Capitolul al IV‑lea. Consiliul Superior al Magistraturii_ ________ 325
Secţiunea 1. Rol şi componenţă__________________________ 325
Cuprins XVII
Secţiunea a 2‑a. Atribuţiile Consiliului Superior al

Magistraturii______________________________________ 326
§1. Atribuţiile Plenului Consiliului Superior al Magistraturii____ 326
§2. Atribuţiile secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii ____ 328
TITLUL X. CURTEA CONSTITUŢIONALĂ_ ____________________ 331

Capitolul I. Reglementarea Curţii Constituţionale ____________ 331
Capitolul al II‑lea. Structura Curţii Constituţionale____________ 332
Capitolul al III‑lea. Atribuţiile Curţii Constituţionale___________ 333
Secţiunea 1. Clasificare_________________________________ 333
Secţiunea a 2‑a. Scurtă caracterizare______________________ 333
§1. Controlul constituţionalităţii legilor înainte de
promulgare [art. 146 lit. a) teza I din Constituţie]_________ 333
§2. Verificarea constituţionalităţii iniţiativelor de revizuire a
Constituţiei [art. 146 lit. a) teza a II‑a] şi a legii de revizuire
adoptate de Parlament (art. 23 din Legea nr. 47/1992)____ 334
§3. Controlul constituţionalităţii tratatelor sau a altor acorduri
internaţionale [art. 146 lit. b) din Constituţie]____________ 335
§4. Controlul constituţionalităţii regulamentelor
Parlamentului [art. 146 lit. c) din Constituţie]____________ 336
§5. Controlul constituţionalităţii hotărârilor plenului Camerei
Deputaţilor, hotărârilor plenului Senatului şi hotărârilor
plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului
[art. 146 lit. l) din Constituţie şi art. 27‑28 din Legea
nr. 47/1992] _____________________________________ 336
§6. Soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate ridicate
în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial
[art. 146 lit. d) teza I din Constituţie]___________________ 338
§7. Soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate ridicate
de Avocatul Poporului [art. 146 lit. d) teza a II‑a din
Constituţie]______________________________________ 339
§8. Soluţionarea conflictelor juridice de natură constituţională
dintre autorităţile publice [art. 146 lit. e)]_______________ 339
§9. Atribuţia de a veghea la respectarea procedurii pentru
alegerea Preşedintelui României şi de a confirma
rezultatele sufragiului [art. 146 lit. f) din Constituţie]______ 340
XVIII Instituţii politice
§10. Constatarea existenţei împrejurărilor care justifică

interimatul în exercitarea funcţiei de Preşedinte al
României [art. 146 lit. g) din Constituţie]_______________ 341
§11. Emiterea avizului consultativ pentru propunerea de
suspendare din funcţie a Preşedintelui României
[art. 146 lit. h) din Constituţie]_______________________ 342
§12. Veghează la respectarea procedurii pentru organizarea
şi desfăşurarea referendumului şi confirmă rezultatele
acestuia [art. 146 lit. i)]_____________________________ 342
§13. Verifică îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea
iniţiativei legislative de către cetăţeni [art. 146 lit. j)]______ 342
§14. Hotărăşte asupra contestaţiilor care au ca obiect
constituţionalitatea unui partid politic [art. 146 lit. k)]______ 343
Capitolul al IV‑lea. Reguli procedurale specifice activităţii
Curţii Constituţionale_________________________________ 344
Capitolul al V‑lea. Actele Curţii Constituţionale şi efectele
acestora____________________________________________ 346
Secţiunea 1. Tipuri de acte______________________________ 346
Secţiunea a 2‑a. Obligativitatea erga omnes a deciziilor
Curţii Constituţionale_ ______________________________ 347
Bibliografie______________________________________________ 351
TITLUL I. INSTITUŢIILE POLITICE
În primul volum al cursului am arătat[1] că, într‑o definiţie sintetică, dreptul

constituţional reprezintă acea ramură a dreptului public formată din normele
juridice care reglementează relaţiile sociale fundamentale ce apar în pro-
cesul instaurării, menţinerii şi exercitării statale a puterii[2].
Într‑o definiţie mai descriptivă, dreptul constituţional constituie ramura
dreptului public care cuprinde totalitatea normelor juridice, reprezentând o
unitate închegată şi sistematizată, care reglementează principiile fundamen-
tale ale organizării de stat, structura şi modul de funcţionare a instituţiilor
statului, drepturile şi obligaţiile fundamentale ale cetăţenilor în raporturile
lor cu statul.
Detaliind componentele ce intră în obiectul dreptului constituţional, am
reţinut[3]:
a) reglementarea sistemului surselor dreptului sau sistemul normativ
(dreptul constituţional normativ);
b) reglementarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti (dreptul constituţio
nal substanţial sau relaţional);
c) reglementarea instituţiilor politice şi a celor administrative şi jurisdic-
ţionale (dreptul constituţional instituţional).
Concluzionând, obiectul dreptului constituţional constă, potrivit doctri-
nei[4], în ansamblul unitar al dispoziţiilor legale, cuprinse în Constituţie sau
în acte subsecvente acesteia, aplicabile mecanismului de organizare şi
de exercitare a puterii suverane în stat, precum şi garantării drepturilor şi
libertăţilor cetăţeneşti.
Se constată, aşadar, că o componentă importantă a obiectului dreptului
constituţional o constituie reglementarea instituţiilor politice, ca forme prin
[1]
M. Safta, Drept constituţional şi instituţii politice, Vol. I. Teoria generală a dreptului
constituţional. Drepturi şi libertăţi, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014, p. 28‑30.
[2]
I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, ed. a 13‑a,
Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 12.
[3]
L. Favoreu, Le droit constitutionel, droit de la constitution et constitution du droit,
Revue francaise de droit constitutionnel nr. 1/1990, apud C. Ionescu, Tratat de drept
constituţional contemporan, ed. a 2‑a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 30.
[4]
C. Ionescu, op. cit., p. 30.
2 I. Instituţiile politice
care se exteriorizează puterea în stat. Prin intermediul instituţiilor politice,

puterea este organizată în vederea realizării interesului general. Rolul aces-
tora este de a stabili norme sociale de conduită şi de a asigura un acord
al membrilor comunităţii asupra respectării legii, drepturilor şi obligaţiilor
fundamentale, dar şi de a garanta un sistem de relaţii stabil, care să se
adapteze evoluţiei acelei comunităţi.
Instituţiile politice sunt rezultatul unui proces istoric îndelungat, evoluţia
acestora urmând transformările politice, sociale, economice şi culturale de
la nivelul societăţii. Ele reflectă caracteristicile unui sistem politic şi de gu-
vernare, cu consecinţe în ceea ce priveşte selectarea persoanelor care intră
în componenţa lor, modul de organizare şi funcţionare, atribuţiile şi impor-
tanţa pe care o au la un moment dat în cadrul sistemului politic respectiv.
Au fost identificate[1] ca fiind trăsături comune accepţiunilor conceptului
de instituţie politică următoarele:
– este formată dintr‑un colectiv de indivizi;
– acţionează în mod permanent pentru realizarea unui interes public;
– are caracter stabil;
– modul de constituire al acesteia şi atribuţiile sale sunt prevăzute într‑un
act cu valoare constituţională;
– dispune de autoritate, pe care o exercită în mod legitim şi legal asupra
unei comunităţi umane, care se supune voinţei instituţiei respective.
În sens larg, conceptul de instituţie politică se referă la stat, organismele
de guvernare, adică parlament, preşedinte, guvern şi prim‑ministru, precum
şi autorităţile prin care se realizează puterea judecătorească – instanţele
judecătoreşti. Includem în acest concept şi partidele politice, având în ve-
dere rolul lor de a contribui la definirea şi exprimarea voinţei politice a po-
porului, de a influenţa procesul de guvernare şi evoluţia instituţiilor politice
în ansamblul lor. În cadrul dreptului constituţional interesează, deopotrivă,
atât autorităţile învestite cu dreptul de exercitare a puterii politice, cât şi
normele care le reglementează.

[1]
TITLUL II. PUTEREA
ORGANIZATĂ STATAL
Capitolul I. Teorie generală
Secţiunea 1. Caracterizarea puterii organizată statal

Termenul „putere” provine din limba latină, unde termenul potestas în-
seamnă capacitatea de a acţiona. În general, prin conceptul de putere se
desemnează capacitatea de a impune propria voinţă ori de a o exercita
faţă de alţii. Astfel cum s‑a arătat, „fiind şi dovedindu‑se categoria‑cheie
în organizarea statală a societăţii umane, puterea (în sensul cuceririi sau
aproprierii sale) a fost şi rămâne scopul fundamental al revoluţiilor, mişcă-
rilor şi convulsiilor sociale”[1].
În societate întâlnim raporturi de putere de la primele forme de organi-
zare socială, în doctrină distingându‑se sub acest aspect între forme „pre-
etatice” şi forme „etatice”[2]. Astfel, în formele preetatice puterea aparţine
grupului (o putere difuză) ori şefului sau unui grup minoritar (puterea indi-
vidualizată), ţinând seama de calităţile sau meritele „şefului”, de tradiţii sau
obiceiuri etc. Cristalizarea puterii, exercitarea ei într‑un cadru organizat,
care să o legitimeze şi să îi asigure eficacitatea, apare odată cu statul, iar
puterea astfel organizată este o putere publică, organizată statal.
Teoriile cu privire la legitimitatea puterii publice sunt diverse, în funcţie
de interesul urmărit de susţinătorii lor. Astfel, teoria care a susţinut originea
divină a acesteia a apărut pentru a justifica imposibilitatea înţelegerii şi argu-
mentării puterii, şi mai ales pentru a sacraliza pe deţinătorul său. Deţinătorul
puterii era divinitatea sau reprezentantul acesteia. Potrivit teoriei patriarhale,
statul a luat naştere prin familie. Teoria patrimonială susţine că statul a luat
fiinţă din dreptul de proprietate asupra pământului. Teoria contractualistă
motivează existenţa statului şi a puterii sale printr‑un „pact de nesupunere”
a celor mulţi faţă de rege, care le garantează un minim de libertate. Teoria
[1]
I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. II, ed. a 13‑a,
[2]
G. Burdeau, Traité de science politique, t. I, L.G.D.J., Paris, 1996, p. 403 şi urm.
4 II. Puterea organizată statal
violenţei susţine că statul este rezultatul unui impuls din afară, al „cultului
forţei” şi al „spaţiului vital”. Teoria juridică a „statului‑naţiune” susţine că sta-
tul este personificarea juridică a unei naţiuni. În contextul acestei din urmă
teorii, ideea centrală este naţiunea, pentru a cărei definire se insistă fie pe
factorii materiali şi spirituali (teoria germană), fie pe elementele subiective,
adică sentimentele spirituale ce leagă membrii colectivităţii, dorinţa de a trăi
împreună (teoria franceză). Teoria sociologică afirmă că de fapt statul „este
un fapt istoric, grupul impunându‑şi voinţa sa celorlalţi membri ai societă-
ţii”. Se reliefează astfel în prim‑plan „puterea materială a statului”, „forţa sa
irezistibilă de constrângere”[1].
În funcţie de abordările problematicii puterii publice şi de teoreticienii
care le‑au enunţat, au fost exprimate diverse opinii referitoare la trăsăturile
puterii organizate statal, sintetizate în cele ce urmează.
Secţiunea a 2‑a. Trăsăturile puterii organizate statal
§1. Puterea de stat, formă a puterii

Puterea de stat „reprezintă forma oficialmente constituită a puterii politice,
formă publică sub care se organizează şi funcţionează această putere”[2].
Sau, într‑o altă definiţie, puterea statală este forma de organizare statală a
puterii poporului[3]. Funcţia sa fundamentală este de a exprima şi a realiza
ca voinţă general obligatorie voinţa poporului. Ca putere oficială, aceasta
îşi are legitimarea într‑un sistem de reguli având ca obiect guvernarea şi se
exprimă printr‑un sistem de prerogative atribuite instituţiilor guvernării (iar nu
guvernanţilor înşişi), ceea ce dă permanenţă şi continuitate puterii publice.
Puterea publică subzistă şi coexistă în cadrul societăţii cu o multitudine
de alte raporturi de putere: a partidelor politice, a sindicatelor, organizaţiilor
religioase etc., relaţiile dintre acestea la nivel social constituind o condiţie
de echilibru şi o modalitate prin care se realizează democraţia.
§2. Caracterul organizat
Privită prin prisma necesităţilor care i‑au determinat apariţia şi a funcţi
ilor pe care le are de îndeplinit, puterea publică nu poate fi altfel concepută
[1]
Pe larg, I. Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul român şi în
dreptul comparat, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 32‑33.
[2]
Idem, p. 36 şi urm.
[3]
I. Muraru, E.S. Tănăsescu, op. cit., vol. II, 2009, p. 3.
II.1. Teorie generală 5
decât ca putere organizată, structurată şi echilibrată, în sensul stabilirii unor

legături stabile, ferme între componentele sale. Această organizare este
diferită în funcţie de factori istorici, sociali etc.
Având în vedere cerinţele de ordin funcţional care i‑au determinat apa-
riţia – conducerea organizată şi unitară a societăţii –, statul apare ca un
sistem organizaţional politic a cărui menire este conducerea societăţii, con-
ducere ce se realizează – în mod deosebit în societăţile contemporane –
prin adoptarea de norme juridice care au valabilitate pe întreg teritoriul şi
cu privire la întreaga populaţie asupra căreia se exercită autoritatea de
stat. Premisa şi mijlocul prin care puterea publică se poate pune în valoare
ca factor de comandă socială sunt crearea şi aplicarea normelor juridice.
Astfel, deşi normele juridice nu asanează totalitatea normelor şi relaţiilor
politice sau de altă natură existente în spaţiul social, prin funcţiile pe care le
îndeplinesc, mai ales pentru consacrarea şi apărarea intereselor generale
ale membrilor societăţii, normele juridice polarizează tot ansamblul norma-
tiv social în jurul anumitor valori specifice ale societăţii, orientându‑le către
aceleaşi concepţii şi interese ale puterii.
Atât adoptarea normelor, cât şi aplicarea lor sunt în competenţa unor for-
me organizaţionale statale, fiecare categorie de organe deţinând, după caz,
competenţele în domeniul creării dreptului, a realizării lui prin mijloace admi-
nistrative şi a realizării lui pe căi juridice. Pentru această întreagă activitate
există o structură de organe ale statului între care relaţiile esenţiale diferă
în funcţie de sistemul politic sau constituţional adoptat în ţările respective.
§3. Unicitatea
Unicitatea puterii organizate statal derivă din faptul apartenenţei sale
la un „titular unic şi exclusiv”[1] – poporul. În cadrul unui stat nu pot exista
două sau mai multe puteri publice. Unicitatea puterii nu exclude realizarea
ei prin diverse organe ale statului. Sub acest aspect, vorbim de separaţia
puterilor în stat, definitorie pentru statul de drept.
§4. Caracterul de constrângere
Statul a fost şi este conceput ca un sistem de organizaţii care, urmărind
realizarea unor funcţii la nivelul societăţii, poate şi trebuie să utilizeze „forţa”
în acest scop. Ceea ce distinge constrângerea ca atribut al puterii publice de
toate celelalte forme de constrângere instituite la nivel social este stabilirea
I. Deleanu, op. cit., 2006, p. 37.

[1]
sa chiar de către puterea publică, printr‑un sistem de norme. Normativitatea

socială capătă astfel relevanţă juridică, fiind consacrată constrângerea juri-
dică ce poate să se înfăţişeze în forme diverse: administrativă, disciplinară,
civilă, penală etc.
§5. Suveranitatea
Suveranitatea de stat este acea trăsătură a puterii de stat de a fi supre-
mă în raport cu oricare alte puteri sociale existente în limitele sale teritoriale
şi independentă faţă de puterile oricărui alt stat sau organism internaţio-
nal, calitate exprimată în dreptul statului de a‑şi stabili în mod liber, fără
nicio imixtiune din afară, scopurile sale pe plan intern şi extern, sarcinile
fundamentale pe care le are de îndeplinit şi mijloacele necesare realizării
lor, respectând suveranitatea altor state şi normele dreptului internaţional.
Suveranitatea implică două ipostaze ce reflectă cele două planuri pe
care se manifestă: cea internă şi cea externă. Depăşindu‑se stadiul în care
se vorbeşte despre „suveranitate internă” şi „suveranitate externă”, astăzi
se vorbeşte despre două laturi ale aceluiaşi fenomen, între care există pu-
ternice legături de interdependenţă, formând un tot unitar. Astfel, suvera-
nitatea a căpătat în ultimii ani noi valenţe şi dimensiuni, fiind văzută ca un
„instrument” prin care interesele naţionale se racordează cu cele regionale
şi cu cele mondiale[1]. Unii teoreticieni contestă actualitatea conceptului
clasic de suveranitate, susţinând că aceasta semnifică în prezent doar o
anumită competenţă a statului sau o ficţiune juridică ce poate fi limitată, o
putere care nu mai poate fi arbitrară şi discreţionară în interiorul statului şi
absolut independentă în exterior[2].
Unele constituţii admit posibilitatea unei cedări a suveranităţii în anumite
domenii, ca efect al unor angajamente internaţionale. Astfel sunt, de exemplu,
statele membre ale Uniunii Europene. Nu este vorba însă de cedări de su
veranitate substanţială, care se pierd de stat în mod definitiv şi irevocabil, ci
de limitări ale exerciţiului suveranităţii de stat, în sensul că acele competenţe,
anterior exclusiv naţionale, transferate instituţiilor comunitare, vor fi exercitate
de stat împreună cu celelalte state ale Uniunii Europene[3].
[1]
Pe larg, C. Gilia, Teoria statului de drept, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 309.
[2]
Ibidem.
[3]
B. Aurescu, Noua suveranitate, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, p. 97‑98.
II.1. Teorie generală 7
Identitatea constituţională. Suveranitate naţională.

Aderarea la Uniunea Europeană
Curtea Constituţională a României
Decizia nr. 683 dn 27 iunie 2012

asupra conflictului juridic de natură constituţională
dintre Guvern, reprezentat de primul‑ministru, pe de o parte, şi
Preşedintele României, pe de altă parte
M. Of. nr. 479 din 12 iulie 2012
– extras –
Potrivit art. 1 alin. (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană, publicat

în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria C nr. 83 din 30 martie 2010,
acesta marchează o nouă etapă în procesul de creare a unei uniuni tot
mai profunde între popoarele Europei. De esenţa Uniunii este atribui
rea de către statele membre a unor competenţe – tot mai multe la
număr – pentru realizarea obiectivelor lor comune, desigur, fără a
se aduce atingere, într‑un final, prin această cedare de competenţe,
identităţii constituţionale naţionale – Verfassungsidentitat (a se vedea
Decizia Tribunalului Constituţional german din 30 iunie 2009, pronunţată
în Cauza 2 BvE 2/08, referitoare la constituţionalitatea Tratatului de la
Lisabona). De aceea, pe această linie de gândire, statele membre îşi
menţin competenţe care sunt inerente în vederea păstrării identităţii lor
constituţionale, iar cedarea de competenţe, precum şi regândirea, ac‑
centuarea sau stabilirea unor noi orientări în cadrul competenţelor deja
cedate ţine de marja constituţională de apreciere a statelor membre.
Aşadar, Uniunea Europeană poate să acţioneze doar în limitele
competenţelor care i‑au fost conferite, având, deci, competenţe atribuite
(P. Craig, G. de Búrca, EU Law. Text, cases and materials, Oxford Univer
sity Press, 2011).
De aceea, art. 5 alin. (2) din Tratatul Uniunii Europene prevede
expres că, „în temeiul principiului atribuirii, Uniunea acţionează numai
în limitele competenţelor care i‑au fost atribuite de statele membre prin
tratate pentru realizarea obiectivelor stabilite prin aceste tratate. Orice
competenţă care nu este atribuită Uniunii prin tratate aparţine statelor
membre”, ceea ce demonstrează că Uniunea Europeană, în momentul
de faţă, este încă o uniune de state.
De altfel şi Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 148 din 16 aprilie

2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 317 din 12
mai 2003, a stabilit că „prin actele de transfer al unor atribuţii către
structurile Uniunii Europene, acestea nu dobândesc, prin înzestrare,
o «supracompetenţă», o suveranitate proprie. În realitate, statele
membre ale Uniunii Europene au decis să exercite în comun anumite
atribuţii care, în mod tradiţional, ţin de domeniul suveranităţii naţio
nale. Este evident că în actuala eră a globalizării problematicii omenirii, a
evoluţiilor interstatale şi a comunicării interindividuale la scară planetară,
conceptul de suveranitate naţională nu mai poate fi conceput ca absolut
şi indivizibil, fără riscul unei izolări inacceptabile”.
Înainte de intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona era dificil
de stabilit limitele competenţelor Uniunii Europene, dar în momentul de
faţă există categorii de competenţe prevăzute în Tratat cu privire la care
Uniunea Europeană are o competenţă exclusivă, competenţă partajată
sau competenţă de a sprijini, coordona sau completa acţiunea statelor
membre. Aşadar, acţiunea statelor membre este foarte importantă în
structura arhitecturală a Uniunii Europene, ea variind ca intensitate în
funcţie de domeniu (P. Craig, G. de Búrca, EU Law. Text, cases and
materials, Oxford University Press, 2011; Jean‑Luc Sauron, Comprendre
le Traité de Lisbonne: Texte consolidé intégrale des traités, explications
et commentaires; Gualino éditeur, 2007; Jacques Ziller, Il nuovo
Trattato europeo; Il Mulino, 2007; Klemens H. Fischer, Der Vertrag
von Lissabon. Text und Kommentar zum Europaischen Reformvertrag;
Nomos, 2008, 550 pages).
Capitolul al II‑lea. Separaţia
puterilor în stat
În statele democratice, puterea emană de la popor şi aparţine acestuia.

Exercitarea puterii este încredinţată Statului, iar în planul activităţii statale
are loc o divizare a puterilor. Separaţia puterilor se realizează în scopul
echilibrării lor, pentru a împiedica abuzul de putere.
Ideea acestei separaţii este dezbătută încă din antichitate, din operele
lui Aristotel. Primul teoretician modern al principiului separaţiei puterilor în
stat este John Locke, în concepţia căruia separaţia puterilor – formulă de
garantare a libertăţilor politice şi civile ale cetăţenilor – presupunea sepa
rarea legislativului, putere reprezentativă supremă, de puterea executivă,
care se dividea în „puterea executivă”, de administrare a treburilor interne,
şi „puterea federativă”, de gestionare a relaţiilor externe ale ţării. În forma
sa încetăţenită astăzi, teoria separaţiei puterilor a fost consacrată de
Montesquieu, în lucrarea „Despre spiritul legilor”. Potrivit concepţiei sale,
care îşi păstrează actualitatea, în stat există trei puteri: legislativă, executivă
şi judecătorească, fiecare dintre acestea fiind încredinţată unor organe
distincte.
În esenţă, este vorba despre o organizare a puterii statului corespunzător
funcţiilor sale principale:
a) funcţia legiuitoare – care reprezintă manifestarea directă a suvera-
nităţii poporului şi se caracterizează prin aceea că statul stabileşte reguli
de conduită socială obligatorie, a căror încălcare este sancţionată prin apli-
carea unei forţe de coerciţie;
b) funcţia executivă – are ca obiect organizarea aplicării şi aplicarea în
concret a legilor şi a altor acte normative şi cu caracter individual adoptate
sau emise în executarea legilor;
c) funcţia jurisdicţională – priveşte aplicarea legii în litigiile concrete
care apar în societate între indivizi.
Necesitatea separaţiei puterilor în stat este susţinută cu numeroase
argumente. Astfel, dacă cele trei funcţii ale statului ar fi concentrate în
mâna aceloraşi persoane, acestea ar avea putere discreţionară: „atunci
când în mâinile aceleiaşi persoane, sau ale aceluiaşi corp de dregători se
află întrunite puterea legiuitoare şi puterea executivă, nu există libertate,
deoarece se pot naşte temeri ca acelaşi monarh sau acelaşi senat să nu

întocmească legi tiranice pe care să le aplice în mod tiranic. Nu există,
de asemenea, libertate dacă puterea judecătorească nu este separată de
puterea legiuitoare şi de cea executivă. Dacă ea ar fi îmbinată cu puterea
legislativă, puterea asupra vieţii şi libertăţii cetăţenilor ar fi arbitrară, căci
judecătorul ar fi şi legiuitor. Dacă ar fi îmbinată cu puterea executivă, judecă
torul ar avea forţa unui opresor. Totul ar fi pierdut dacă acelaşi om sau acelaşi
corp de fruntaşi, fie ai nobilimii, fie ai poporului, ar exercita aceste trei puteri:
pe cea de a face legi, pe cea de a aduce la îndeplinire hotărârile obşteşti
şi pe cea de a judeca infracţiunile şi litigiile dintre particulari”[1]. Altfel spus,
raportul dintre puteri, separate şi independente, este direct proporţional
cu starea de libertate a cetăţenilor în orice societate modernă, deci cu
demo craţia; cu cât cele trei puteri sunt „mai separate”, cu atât libertatea
cetăţenilor din acel stat este mai mare; în sens invers, cu cât cele trei
puteri sunt mai concentrate, deci tind să se confunde, cu atât libertăţile sunt
mai restrânse. Un alt argument ţine de competenţele autorităţilor publice,
fiecare fiind mai mult sau mai puţin în măsură să îndeplinească anumite
funcţii. Ideea unei anumite repartizări a competenţelor autorităţilor publice
susţine legitimitatea democratică a guvernării[2].
Trebuie menţionată şi evoluţia pe care a cunoscut‑o principiul separaţiei
puterilor în stat de‑a lungul timpului, în doctrină şi practică, concretizată în
apariţia unor elemente noi care, astfel cum s‑a arătat[3], pun într‑o ecua-
ţie dacă nu total nouă, în orice caz reevaluată, clasica teorie enunţată de
Montesquieu. Astfel, dificultăţile constatate în funcţionarea unui model pur,
al separaţiei rigide a puterilor, au orientat atenţia şi au deplasat centrul de
greutate al teoriei clasice către ideea de echilibru şi de colaborare între pu-
terile statului. Separaţia puterilor aplicată în mod absolut ar bloca, practic,
procesul de guvernare; dacă cele trei puteri nu ar coopera şi nu s‑ar înfrâna
reciproc ar ajunge la inacţiune. Echilibrarea unei puteri de către alta sau de
către celelalte atrage moderaţie în actul de guvernământ, instituie şi menţi-
Montesquieu, Despre spiritul legilor, vol. I, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1964, p. 195‑196.

[1]
Pe larg, J.S. Martinez, Horizontal Structuring, în The Oxford handbook of compara-

[2]
tive Constitutional Law, Oxford University Press, p. 549.

[3]
I. Muraru, M. Constantinescu, Rolul Curţii Constituţionale în asigurarea echilibrului
puterilor în stat, Zilele constituţionale franco‑române, ed. a 4‑a, Bucureşti, 28 mai‑2 iunie
1996.
II.2. Separaţia puterilor în stat 11
ne democraţia modernă[1]. Această colaborare trebuie să fie guvernată de

respect reciproc şi loialitate constituţională.
Loialitatea constituţională[2] poate fi caracterizată ca fiind o valoare‑principiu
intrinsecă tuturor constituţiilor, fără de care nicio lege fundamentală, oricât de
democratică ar fi ea, nu poate funcţiona adecvat[3]. Comisia de la Veneţia[4],
într‑unul dintre avizele sale privind România[5], s‑a referit la cooperarea loială
între instituţiile statului, arătând că aceasta „are o legătură funcţională în
implementarea Constituţiei”.
Loialitatea constituţională reprezintă ataşamentul faţă de valorile consti-
tuţionale, respectarea Constituţiei în litera şi în spiritul acesteia, îndeplinirea
cu bună‑credinţă a obligaţiilor şi respectarea drepturilor pe care Constituţia
le prevede, încadrarea în limitele de competenţă stabilite de textele consti-
tuţionale şi respectarea competenţei reglementate pentru toate autorităţile
publice, cooperarea, colaborarea, consultarea în îndeplinirea competenţelor
concurente. În considerarea importanţei sale, unele Constituţii proclamă în
mod expres datoria morală de loialitate faţă de Constituţie, în preambul[6]
[1]
Pe larg, C. Nica, Sisteme de partide contemporane, vol. I, Ed. Institutului de Ştiinţe
Politice şi Relaţii Internaţionale, Bucureşti, 2010, p. 116.
[2]
Pe larg, T. Toader, M. Safta, Principiul loialităţii în jurisprudenţa Curţii Constituţionale
a României, www.constcourt.md/public/files/file/conferinta_20ani/programul_conferintei/
Tudorel_Toader.pdf.
[3]
E. Denninger, Verfassungstreue und Schutz der Verfassung (1979) 37 VVDStRL
7; H.H. Klein, Verfassungstreue und Schutz der Verfassung (1979) 37 VVDStRL 53;
H. Bauer, Die Bundestreue (J.C.B. Mohr, Tubigen, 1992), apud A. Gamper, On loialty and
the Federal Constitution, ICJ – journal, vol. 4, 2/2010, p. 157‑170, www.icl‑journal.com.
[4]
Comisia Europeană pentru Democraţie prin Drept, cunoscută sub numele de
Comisia de la Veneţia, a fost înfiinţată în 1990 şi reprezintă un organ consultativ al
Consiliului Europei pe probleme constituţionale.
[5]
Avizul privind compatibilitatea cu principiile constituţionale şi statul de drept a
acţiunilor Guvernului României cu privire la alte instituţii ale statului şi Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului de modificare a Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea
Curţii Constituţionale şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului de modificare şi completare a
Legii nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului în România, adoptat
de Comisia de la Veneţia la cea de‑a 93‑a Sesiune Plenară (Veneţia, 14‑15 decembrie
2012) – traducerea în limba română este disponibilă pe site‑ul Curţii Constituţionale –
www.ccr.ro.
[6]
De exemplu: Franţa [1814 „Sûrs de nos intentions, forts de notre conscience, nous
nous engageons, devant l’Assemblée qui nous écoute, à être fidèles à cette Charte
constitutionnelle (…)], Luxemburg (1856), China (1982), Turcia (1982) – exemplele sunt
menţionate în M. Troper, D. Chagnollaud, Traité international de droit constitutionnel,
Dalloz, 2012, p. 285.
sau în corpul textelor[1] constituţionale. Conceptul apare în doctrină şi prac-

tica judiciară, invocarea sa constituind un veritabil apel pentru respectarea
valorilor fundamentale ocrotite de Constituţie.
Separaţia puterilor în stat este reglementată prin lege, prin stabilirea
unor competenţe, a unor drepturi şi obligaţii distincte, ce se realizează, în
general, prin constituţiile statelor. Unele state practică regimuri mai rigide în
ceea ce priveşte separaţia puterilor în stat, cum ar fi, de exemplu, S.U.A.,
altele, mai suple, cum ar fi Anglia. Această structurare pe orizontală a pu-
terii depinde de altfel şi de sistemul constituţional, în special de forma de
guvernământ; republicile de tip prezidenţial practică, de principiu, o clară
divizare a puterii în stat, nu şi cele parlamentare.
Constituţia României din 1991 nu a prevăzut în mod expres principiul
separaţiei puterilor, dar a organizat autorităţile potrivit exigenţelor lui. Cu
ocazia revizuirii, în anul 2003, a fost consacrat expresis verbis acest prin-
cipiu, în art. 1 alin. (4), după cum urmează: „Statul se organizează potrivit
principiului separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi jude‑
cătorească – în cadrul democraţiei constituţionale”. Normele constituţionale
dau expresie unei separaţii suple a puterilor în stat, cele trei puteri colabo-
rând şi controlându‑se reciproc.
Funcţia legislativă a statului român este încredinţată Parlamentului care,
potrivit art. 61 din Constituţie, este organul reprezentativ suprem al popo-
rului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării. Parlamentul este alcătuit
din Camera Deputaţilor şi Senat.
În ceea ce priveşte funcţia executivă, Constituţia României consacră
executivul dualist, adică această funcţie este încredinţată atât şefului sta-
tului – preşedintele României, cât şi unui organ colegial – Guvernul, având
atribuţii care se exercită relativ autonom.
Funcţia judecătorească se realizează, potrivit art. 126 alin. (1) din Con-
stituţie, prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe ju-
decătoreşti prevăzute de lege.
Pentru situaţia în care una dintre cele trei puteri exercită competen-
ţe care intră în atribuţiile altei puteri, Constituţia stabileşte un mecanism
de control şi reglare, prin intermediul Curţii Constituţionale. Astfel, potrivit
art. 146 lit. e) din Constituţie, Curtea Constituţională „soluţionează conflic‑
tele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, la cererea
Preşedintelui României, a unuia dintre Preşedinţii celor două Camere, a pri‑
[1]
Italia (1947), Franţa (1852), Pakistan (1973), Rhode Island (1986), Kenya (2010),
în M. Troper, D. Chagnollaud, op. cit., p. 285.
II.2. Separaţia puterilor în stat 13
mului‑ministru sau a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii”. Tot

Curtea Constituţională este chemată să decidă, pe calea controlului de
constituţionalitate a legilor şi ordonanţelor [art. 146 lit. d) din Constituţie],
dacă dispoziţiile cuprinse în aceste acte sunt în concordanţă cu principiul
separaţiei puterilor în stat.
Cât priveşte obligaţia de loialitate constituţională, aceasta nu are o con-
sacrare expresă în Constituţia României, fiind dedusă de Curtea Constitu-
ţională pe calea interpretării normelor constituţionale. Jurisprudenţa Curţii
a evoluat de la o simplă enunţare a conceptelor de „loialitate” şi „compor‑
tament loial”, la circumstanţierea unor „norme de loialitate constituţională”
ca garanţie a principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat[1].
[1]
A se vedea, cu privire la înţelesul principiului comportamentului loial al autorităţilor
publice, Decizia nr. 1257/2009, publicată în M. Of. nr. 758 din 6 noiembrie 2009, Decizia
nr. 1431/2010, publicată în M. Of. nr. 758 din 12 noiembrie 2010, Decizia nr. 51/2012,
publicată în M. Of. nr. 90 din 3 februarie 2012, Decizia nr. 727/2012, publicată în
M. Of. nr. 477 din 12 iulie 2012 sau Decizia nr. 924/2012, publicată în M. Of. nr. 787 din
22 noiembrie 2012, Decizia nr. 972/2012, publicată în M. Of. nr. 800 din 28 noiembrie
2012, Decizia nr. 449/2013, publicată în M. Of. nr. 784 din 14 decembrie 2013 etc.
TITLUL III. PARTIDELE POLITICE
Capitolul I. Apariţia partidelor politice
Teoria dreptului constituţional clasic abordează regimurile politice ca

reprezentând modalităţi de exercitare a puterii într‑un cadru constituţio-
nal[1]. Aceasta a determinat dezvoltarea ştiinţei dreptului constituţional pe
coordonatele putere politică – instituţii politice – realizarea acţiunii politice,
accentul fiind, deci, pe problemele de ordin tehnic şi mai puţin de ordin politic
(puterile statului, acţiunea lor reciprocă, rolul şi funcţiile organelor statului
astfel cum acestea sunt stabilite în Constituţii)[2].
S‑a constatat[3] însă că practica politică a determinat o reconsiderare a
acestei teorii clasice având în centru binomul regim politic – structură con-
stituţională. Se consideră astfel că „un regim politic nu provine exclusiv din
regulile constituţionale, ci el rezultă din combinarea sistemului constituţional
cu sistemul de partide. Inovaţie esenţială şi profundă; căci, tot aşa precum
instituţiile, sistemele de partide modelează viaţa politică”[4].
Rădăcini istorice ale organizării în partide politice au fost identificate
încă din antichitate[5]. „Privit în sens larg şi, apreciat, de regulă, ca simplă
grupare politică informală sau formală ce se constituie pe baza unor obiec-
tive care presupun luarea sau păstrarea puterii ori apropierea de centrele
de decizie ale statului şi folosirea acestora pentru a‑şi promova scopurile,
«partidul» are o vechime îndelungată de peste două mii de ani”[6]. În această
accepţiune, „partidele” au avut roluri active în Antichitate, în Orient, cetăţile
greceşti şi Roma, precum şi în Evul Mediu, în cadrul confruntărilor dintre
exponenţii puterii teocratice şi reprezentanţii ordinii sociale laice, respectiv
[1]
G. Burdeau, Traité de science politique, 2e éd., vol. V, L.G.D.J., 1970, p. 3 şi urm.
[2]
A se vedea F. Vasilescu, Sisteme de partide în dreptul constituţional comparat, în
Partidele politice, R.A. Monitorul Oficial, Bucureşti, 1993, p. 37‑44.
[3]
Ibidem, cu referire la G. Burdeau, op. cit., p. 17; R.G. Schwartzenberg, Socologie
politique, Paris, Montchrestien, 1975, p. 101.
[4]
R.G. Schwartzenberg, op. cit., p. 101.
[5]
Pe larg, C. Ionescu, op. cit., p. 399.
[6]
C. Nica, op. cit., vol. I, p. 7.
III.1. Apariţia partidelor politice 15
între monarhie şi grupările sociale în ascensiune la sfârşitul feudalismului

şi debutul perioadei moderne.
Se consideră însă că partidele politice s‑au impus ca instituţii de facto
mai ales în cursul secolului al XVIII‑lea, îndeosebi în Anglia, Franţa, Statele
Unite ale Americii, în paralel cu apariţia sistemelor electorale şi dezvoltarea
parlamentelor. Acestea au cunoscut o importantă evoluţie, consecinţă fi-
rească a dezvoltării democraţiei. Este vorba, în esenţă, despre dezvoltarea
parlamentarismului, ca proces de reprezentare a cetăţenilor în viaţa publi-
că, respectiv a extinderii prerogativelor parlamentare în detrimentul celor
ale monarhului, afirmarea şi consolidarea dreptului de vot. Având o bază
socială din ce în ce mai largă, programe, platforme, adică un program de
dezvoltare economico‑socială şi de asigurare a stabilităţii politice, o strategie
de apărare a valorilor programatice, partidele şi‑au asumat prerogative de
conducere, devenind partide de guvernământ.
Din punct de vedere istoric, Anglia este reţinută[1] ca fiind ţara care a cu-
noscut cea dintâi fenomenul partidist şi pluralismul politic, deoarece dezvol-
tarea politică aproape neîntreruptă, de‑a lungul mai multor secole, a condus
la sistemul reprezentativ, la sistemul de guvernământ în care diverse puteri
sunt impuse sau controlate de naţiune. Ulterior, fenomenul s‑a dezvoltat şi
în alte ţări ale Europei de Vest, precum Olanda, Belgia, Elveţia, Spania, sub
influenţa ideilor şi modelului francez. Aceeaşi dezvoltare, de această dată
influenţată de modelul britanic, o regăsim şi în Commonwealth, cu precă-
dere în Australia, Noua Zeelandă, India. Impactul revoluţiei americane s‑a
resimţit în America Latină, iar modelul francez a influenţat ţările francofone
din Asia şi Africa. În jurul anului 1848 s‑au constituit partide politice în ţări
din Europa Centrală şi de Est. De asemenea, reformele din „era Meidji”,
din preajma anului 1867, au determinat modernizarea societăţii japoneze
şi apariţia partidelor politice în Japonia. În acest mod, pe parcursul a 100
de ani, partidele s‑au impus ca realităţi politice definitorii, marcând „un salt
în existenţa şi în funcţionarea tuturor instituţiilor statului, în mobilizarea şi
participarea forţelor sociale – în forme variate şi în intensităţi diferite – la
viaţa politică”[2].
Pe bună dreptate s‑a subliniat, însă, că apariţia de partide politice este
un fenomen cvasicontinuu, deoarece în fiecare ţară un partid sau o grupare
[1]
Şt. Deaconu, Instituţii politice, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012, p. 28; C. Nica,
op. cit., vol. I, p. 17.
[2]
D.A. Apter, The Politics of Modernization, The University of Chicago Press, 1967,
p. 179.
16 III. Partidele politice
de partide îşi asigură roluri dominante în sistemul politic o anumită perioadă,

apoi intră în declin, îşi pierde poziţiile influente din sfera puterii, devine „par-
tid mic”, mai puţin relevant, se integrează în alte mişcări politice, încercând
să se relanseze, sau pur şi simplu dispare. Paralel, se constituie şi cresc
alte partide care tind să preia puterea şi să controleze centrele de decizie[1].
În prezent, asistăm la emanciparea juridică a partidelor politice[2], la creş-
terea rolului lor la nivel naţional şi internaţional, a influenţei pe care o exer-
cită asupra organizării şi funcţionării instituţiilor fundamentale ale statelor,
şi chiar la un „patronaj” al partidelor politice în Europa contemporană, în
contextul dezvoltării şi transformării organizaţionale a acestora[3]. În special
constituţiile elaborate după desfiinţarea regimurilor totalitare la sfârşitul se-
colului XX reflectă grija de a reglementa statutul partidelor politice, pornind
de la faptul că una dintre trăsăturile fundamentale ale unor astfel de regi-
muri a fost eliminarea competiţiei politice şi consolidarea partidului unic[4].
Creşterea rolului partidelor politice a determinat, de altfel, reconsiderări
ale unor teorii clasice ale dreptului constituţional, astfel cum este, de exem-
plu, teoria separaţiei puterilor în stat. Astfel cum s‑a susţinut[5], rolul deosebit
al partidelor politice în configurarea instituţiilor politice şi juridice determină
ca separaţia şi echilibrul să nu se mai realizeze astăzi între Parlament şi
Guvern, ci între o majoritate, formată dintr‑un partid sau partide învingătoare
la alegeri şi care dispun în acelaşi timp în cadrul Parlamentului şi al Guver-
nului, şi o opoziţie care speră ca la următoarele alegeri să câştige puterea.
Se vorbeşte astfel, tot mai insistent, despre „statul partidelor”, în legătură
cu scopurile acestora, eminamente politice[6]. Partidele servesc ca interme-
diari între popor şi putere şi îşi asumă, atunci când reuşesc să cucerească
C. Nica, op. cit., vol. I, p. 132.

[1]
P. Larrieu, Les partis politiques, en marge de droit?, în Revue de droit public, no

[2]
1/2011, p. 179‑197.
[3]
P. Kopecký, P. Mair, Party patronage in contemporary Europe. Principles and
Practices, EUI Working Papers, RSCAS 2011/41, Robert Schuman Centre for Advanced
Studies – EUDO – European Union Democracy Observatory, www.eui.eu.
[4]
Pe larg, R.H. Pildes, Political parties and constitutionalism, în Comparative
Constitutional Law, edited by T. Ginsburg, R. Dixon, Edward Elgar, Chetenham, UK,
Northampton, MA, USA, 2012, p. 254.
[5]
Şt. Deaconu, op. cit., p. 22.
[6]
I. Muraru, Aspecte teoretice privind conceptul de partid politic, în Partidele politice –
comunicări prezentate la seminarul ştiinţific din 21 decembrie 1992, organizat cu sprijinul
Curţii Constituţionale, Ed. R.A. Monitorul Oficial, Bucureşti, 1993, p. 45; în acelaşi sens,
R.H. Pildes, op. cit., p. 254.
III.1. Apariţia partidelor politice 17
puterea, direcţia politicii naţionale[1] şi chiar supranaţionale. Astfel, potrivit

art. 10 alin. (4) din Tratatul privind Uniunea Europeană, „partidele politice
la nivel european contribuie la formarea conştiinţei politice europene şi la
exprimarea voinţei cetăţenilor Uniunii”. Membrii Parlamentului European fac
parte, de regulă, dintr‑un partid politic iar, în pofida unui efort considerabil de
a ocroti partidele europene, parlamentarii continuă să fie aleşi în principal
ca reprezentanţi ai partidelor lor naţionale[2].
[1]
P. Pactet, Institutions politiques, Droit constitutionnel, Masson, Paris, 1991,
p. 128‑129.
[2]
R. Schutze, Dreptul constituţional al Uniunii Europene, Ed. Universitară, 2013,
p. 90.
Capitolul al II‑lea. Conceptul
de „partid politic”. Funcţiile partidelor politice
Secţiunea 1. Trăsături definitorii

Stabilirea conceptului de partid politic presupune o clară delimitare de
alte grupări politice existente sau cunoscute de‑a lungul evoluţiei statelor.
Reţinem ca trăsături definitorii ale partidelor politice următoarele[1]:
a) Partidul politic este o asociaţie

Partidul politic se constituie prin exercitarea de către cetăţeni a dreptu-
lui de asociere. Nu se confundă asociaţiile rezultate ca urmare a exercită-
rii dreptului de asociere (în această categorie intrând asociaţiile culturale,
politice, religioase) cu cele create pe temeiuri contractuale, în exercitarea
libertăţii comerţului;
b) Partidele politice sunt rezultatul unei asocieri libere a cetăţenilor

Prin libera lor voinţă, cetăţenii devin membrii ai partidului politic, ceea
ce le atribuie anumite drepturi şi obligaţii, conferindu‑le un statut distinct
faţă de simplii simpatizanţi, de exemplu. Exercitarea dreptului de asociere
este subsumată unor limite constituţionale şi legale, referitoare la scopul şi
activitatea partidelor politice, în considerarea realizării şi ocrotirii valorilor
fundamentale ale societăţii;
c) Asocierea în partide politice este un drept al cetăţenilor

Astfel, având în vedere scopul asocierii în partide politice şi rolul pe care
acestea îl au în viaţa politică a unui stat, se impune calitatea de cetăţean
pentru a fi membru al unui partid politic;
d) De esenţa definirii partidului politic este scopul (scopurile)

acestuia
Scopurile partidelor politice le oferă acestora statutul distinct în raport
de alte forme de asociere. Au fost identificate, între acestea: promovarea,
prin eforturile comune ale membrilor, a interesului naţional pe baza unui
I. Muraru, Aspecte teoretice privind conceptul de partid politic, op. cit., p. 13‑19.

[1]
III.2. Conceptul de „partid politic”. Funcţiile partidelor politice 19
principiu particular asupra căruia ei sunt de acord – să procure liderilor lor

şi militanţilor activi posibilitatea de a accede la putere, de a urmări scopuri
obiective, de a obţine avantaje personale sau de a le realiza pe amândouă;
realizarea unui program politic; urmărirea realizării unei filosofii sau ideolo-
gii, cu finalitatea cuceririi şi a exerciţiului puterii, contribuţia la exprimarea
sufragiului, propunând programe şi prezentând candidaţi în alegeri[1].
Partidele politice exprimă de fapt voinţa politică a cetăţenilor. Astfel, fun-
damentându‑şi scopurile pe o anume ideologie, partidele încearcă să atragă
cetăţenii să îmbrăţişeze această ideologie şi principiile ei, concretizate într‑o
anume platformă, şi să îi determine astfel să o susţină, să sprijine aplicarea
ei care se poate realiza în măsura în care partidul este semnificativ în struc-
turile de guvernare. Pentru aceasta, partidele trebuie să îşi asigure o bază
electorală substanţială, pentru ca, prin propulsarea membrilor în structurile
instituţionale ale puterii, să poată realiza programele şi să îşi instituţionali-
zeze platformele, impunându‑şi voinţa ca voinţă obligatorie pentru societate.
S‑ar putea exprima îndoiala că nu toate partidele politice luptă pentru
cucerirea puterii în stat[2]. Astfel, de exemplu, partidele minorităţilor naţionale
pornesc de la bun început prin asumarea faptului că pot avea doar votul
cetăţenilor care alcătuiesc minoritatea respectivă. În realitatea însă, şi aces-
tea urmăresc să aibă reprezentanţi în Parlament şi în puterea executivă,
scopurile oricărui partide politic fiind în mod esenţial pragmatice; „asociaţiile
care rămân în sfera ideologiei, care nu participă la alegeri parlamentare
sau locale, nu sunt partide politice, ci asociaţii cu scopuri sociale, culturale,
artistice, ştiinţifice sau profesionale”.
Aşadar, orice partid politic are, în cele din urmă, vocaţia şi aptitudinea
guvernării. Scopul partidelor politice este eminamente politic; el exprimă
ideologii, concepţii, interese, dar care se vor aplica la scară naţională, fiind
nevoie, aşadar, de cucerirea puterii de stat[3];
e) Activitatea partidelor politice este reglementată prin lege

Activitatea partidelor politice este reglementată la nivel constituţional şi
legal, iar încălcarea acestor norme poate determina constatarea lor ca fiind
neconstituţionale sau nelegale, după caz. Astfel, în orice stat există valori
politice, morale şi juridice fundamentale, iar partidul care prin scopurile şi
activitatea sa îşi propune încălcarea lor este apreciat ca fiind nelegal.
[1]
I. Muraru, Aspecte teoretice ..., op. cit., p. 17.
[2]
V. Gionea, Rolul partidelor politice în statul de drept, în Partidele politice, R.A.
Monitorul Oficial, Bucureşti, 1993, p. 5‑11.
[3]
Secţiunea a 2‑a. Definiţii ale partidelor politice

Pornind de la caracterizări care identifică drept trăsături ale partidelor
politice: „o organizaţie durabilă, altfel spus o organizaţie a cărei speranţă de
viaţă politică să fie superioară celei a conducătorilor săi; organizare locală
bine stabilită şi aparent durabilă, întreţinând raporturi regulate şi variate
cu eşalonul naţional, voinţa deliberată a conducătorilor naţionali şi locali
ai organizaţiei de a lua şi exercita puterea singură sau împreună cu alţii şi
nu numai de a influenţa puterea; preocuparea, în fine, de a căuta un sprijin
popular în alegeri sau în altă împrejurare”, unii autori[1] definesc partidele
politice ca fiind „asociaţii libere ale cetăţenilor prin care se urmăreşte, pe
baza unei platforme (program), definirea şi exprimarea voinţei politice a
cetăţenilor, asociaţii care au şi îşi afirmă clar şi deschis, vocaţia şi aptitu-
dinea guvernării”.
Într‑o altă definiţie, partidul politic reprezintă „o grupare sau asociaţie
permanentă de indivizi, uniţi în mod liber între ei prin afinităţi ideologice şi
convingeri politice comune, creată la nivel teritorial pe baza unor principii
stricte de organizare şi disciplină, al cărui scop, înscris într‑un program
sau statut, constă în promovarea şi înfăptuirea în competiţie electorală şi
parlamentară cu alte partide, a unei anumite doctrine sau concepţii politice
privind dezvoltarea şi conducerea unei societăţi date”[2].
Secţiunea a 3‑a. Funcţii ale partidelor politice

Funcţiile partidelor politice sunt înscrise, de regulă, în constituţiile sta-
telor. Faţă de aceste dispoziţii, în doctrină sunt reţinute ca principale funcţii
ale partidelor politice:
a) Funcţia de structurare şi de promovare a intereselor corpului

social
Această funcţie priveşte solicitarea adresată principalelor comunităţi – de
tip naţional, social, profesional, cultural etc. – să‑şi exprime adeziunea faţă
de proiectele politice propuse, să manifeste disponibilitate faţă de procedu-
rile de acomodare a diverselor interese, să consimtă la deciziile autorităţii
şi să se supună voinţei ce emană de la instituţiile statului, să preţuiască
principiul mandatului politic şi să aibă încredere – pe perioade determina-

[1]

[2]
III.2. Conceptul de „partid politic”. Funcţiile partidelor politice 21
te – în guvernanţi ce provin, în mare, din rândurile partidului cel mai influent
sau al alianţei majoritare;
b) Funcţia de elaborare de doctrine, ideologii şi programe politice

Această funcţie se manifestă prin:
– redactarea de platforme, programe sau a unui discurs politic coerent
şi sistematizat – aşa‑numitul „etos ideologic” –, ideologia constituind o di-
mensiune indispensabilă pluralismului şi un instrument, de cele mai multe
ori decisiv, al competiţiei pentru putere dintre partidele politice[1];
– propaganda politică; aceasta inoculează în conştiinţa indivizilor şi a
grupurilor sociale concepţiile politice, le facilitează formarea de opinii, con-
;
vingeri, motivaţii, disponibilităţi[2]
– acţiune politică nemijlocită, concretă;
c) Funcţia electorală
Această funcţie, ce presupune alegeri periodice pentru principalele
organe reprezentative ale statului, desfăşurate în condiţii de competiţie
liberă între partide, de mobilizare politică a cetăţenilor care, prin participarea
la vot, influenţează orientările politice ale ţării, angajează partidele politice
ca factori primordiali de structurare a votului[3]. Importanţa funcţiei electorale
rezultă şi din aceea că asumarea sa reprezintă un criteriu determinant de
reconfirmare a existenţei legale a oricărui partid şi de menţinere a sa în
registrul partidelor;
d) Funcţia de exercitare a puterii politice

Această funcţie urmăreşte:
– buna desfăşurare a activităţii tuturor instituţiilor şi cetăţenilor;
– stabilirea regulilor de conduită dintre întreprinderi şi oameni;
– siguranţa şi stabilitatea naţională;
– cooperarea cu alte state.
[1]
C. Nica, Sisteme de partide contemporane, vol. II, Ed. Institutului de Ştiinţe Politice
şi Relaţii Internaţionale, Bucureşti, 2011, p. 176.
[2]
Ibidem.
[3]
L.D. Epstein, Political parties in Western Democracies, New York, Washington,
Frederick A Praeger, Inc., Publishers, 1967, p. 77.
e) Funcţia de control şi de critică a activităţii de guvernare şi legife

rare
Este vorba despre o funcţie ce revine de obicei opoziţiei, care are ten-
tative de a bloca sau de a revizui anumite iniţiative legislative prin interpe-
lări şi discuţii cu partidele aflate la putere, prin conducerea spre soluţii de
compromis sau prin temporizare.
Capitolul al III‑lea. Clasificări
ale partidelor politice
a) În funcţie de căile folosite pentru realizarea marilor probleme/

ideologie:
Partide de stânga – principii: accentul cade pe dezvoltarea societăţii

în ansamblu, dezvoltarea individuală decurgând din aceasta; trebuie sus-
ţinută dezvoltarea tuturor claselor sociale, pentru a nu exista discrepanţe
de nivel de trai; rolul statului în societate este esenţial, acesta este factor
de echilibru atât în plan economic, cât şi social; trebuie încurajaţi investitorii
mici şi mijlocii, deoarece formarea unei clase de mijloc prospere şi stabile
duce la creşterea economică; conlucrarea pe plan internaţional; pătrunde-
rea maselor în politică.
Partide de dreapta – principii: individul primează în faţa societăţii, deci
trebuie încurajate interesele individuale, deoarece numai în acest fel se
poate realiza interesul general, cu cât individul face mai mult bine, cu atât
societatea are de câştigat; încurajarea liberei iniţiative, dezvoltarea unui
mediu concurenţial şi a unei economii de piaţă; neintervenţia prin mijloace
administrative în dezvoltarea economică, aceasta realizându‑se pe baza
iniţiativei private.
În prezent se remarcă o amestecare a ideilor şi concentrare a lor către
centru ideologic, multe idei apărând deopotrivă în programele partidelor
politice, fie că sunt de dreapta sau de stânga[1].
În acest cadru pot fi identificate:
Partide conservatoare – au ca obiectiv prezervarea stării de fapt; din
acest motiv, au o atitudine sceptică cu privire la inovaţii şi schimbări, subli
niind totuşi faptul că principiile tradiţionale nu pot fi realizate fără anumi-
te măsuri considerabile şi de durată. Postulatele conservatorismului pot
fi sintetizate astfel: „ordine naturală” în societate, inegalitate eternă între
oameni, rolul iminent al tradiţiei în asigurarea continuităţii civilizaţiei, efecte
binefăcătoare ale stabilităţii şi „riscuri” ale progresului[2].
Şt. Deaconu, op. cit.
[1]
F. Ponteil, La Pensée politique depuis Montesquieu, Paris, Ed. Sirey, p. 129.

[2]
Partide liberale – apără libertatea şi drepturile individului, punând ac-

cent pe stabilitatea statului de drept; resping ideea de comunizare a mij-
loacelor de producţie.
Partidele social‑democrate – au ca obiectiv suprem dreptatea socială,
tinzând spre o ordine politică bazată pe egalitatea tuturor oamenilor.
Partide naţionaliste – aceste partide promovează o ideologie naţiona-
listă, deseori împletită şi cu una de sorginte populară destul de confuză şi
cu o atitudine rasistă.
Partide comuniste – se caracterizează prin doctrină rigidă, pretinzând
adeziunea necondiţionată a membrilor; îşi afirmă încrederea în „mase”,
ataşamentul covârşitor faţă de egalitatea socială, faţă de soluţionarea stra-
tificării şi a polarizării societăţii în bogaţi şi săraci.
Partide fasciste – promovează o doctrină totalitară, în baza principiului
„totul prin stat, nimic fără stat, nimic în afara statului”[1]; induce o viziune
pesimistă despre destinul omenirii, dedusă dintr‑o antinomie între om şi
influenţa tehnicii şi tehnologiei asupra acestuia; în contrapondere, supra-
licitează valorile tradiţionale, inclusiv primitive, în jurul cărora construieşte
teorii despre comunitatea de rasă, de sânge, de teritoriu.
b) În funcţie de structura/compoziţia partidelor
Partide de cadre – unesc notabilităţile, cetăţeni de vază, elitele. „Este

vorba, în primul rând, despre reunirea de notabili influenţi, care prin nume,
prestigiu ori distribuţie teritorială reprezintă o adevărată cauţiune pentru can-
didaţi, ce le va asigura afluxul de voturi; de asemenea, este vorba despre
notabili tehnicieni, care cunosc arta de a‑i conduce şi influenţa pe alegători
şi de a organiza campania electorală; totodată, este vorba despre notabili
financiari, care reprezintă sistemul nervos al competiţiei. În acest caz, ca-
litatea devansează orice alt considerent: anvergura prestigiului, abilitatea
de a dirija mulţimii, importanţa avuţiei. Câştigul pe care partidele de mase
îl obţin prin număr, partidele de cadre îl vor dobândi prin selecţie”[2]. Având
o astfel de compoziţie socială, partidele de cadre sunt slab organizate,
deoarece notabilii acceptă greu disciplina riguroasă, iar o forţare din acest
punct de vedere poate avea drept consecinţă părăsirea de către aceştia a
B. Mussolini, Fascismul, Bucureşti, 1934, p. 22, 28‑29, 30, 31, 36.

[1]
M. Duverger, Les Partis politiques, 6éme ed., Paris, Librairie Armand Colin, 1967,
[2]
p. 85.
III.3. Clasificări ale partidelor politice 25
partidului. De asemenea, partidele de cadre sunt descentralizate, având în

interiorul lor curente şi fracţiuni.
Partide de mase – se caracterizează prin două elemente principale:
recrutarea insistentă de membri şi organizarea foarte structurată de la bază
spre vârf[1]. Au o organizare internă mai rigidă decât a partidelor de cadre,
organizarea riguroasă, structurată, reprezentând de altfel şi un element
indispensabil al recrutării, în sensul că numărul mare de membri trebuie
încadrat coerent în acţiunea politică, primirile, retragerile şi excluderile din
partid fiind atent supravegheate şi evidenţiate statistic. Eficacitatea par-
tidului, având în vedere numărul mare de membri, este condiţionată de
conceperea şi respectarea unei discipline riguroase.
c) După funcţia ocupată în sistemul politic
Partid/e de guvernământ – partidul care a ieşit câştigător în urma ale-

gerilor, constituind guvernul până la următoarele alegeri; pot exista mai
multe partide de guvernământ în acelaşi timp, care alcătuiesc guvernul
împreună, într‑o coaliţie.
Partid/e de opoziţie – partidul care a pierdut alegerile, constituind astfel
opoziţia parlamentară; pot exista mai multe partide de opoziţie, al căror
obiectiv este de a creşte în preferinţele alegătorilor, oferind o alternativă în
vederea următoarelor alegeri.
C. Nica, op. cit., vol. II, p. 46.

[1]
Capitolul al IV‑lea. Sisteme de partide.
Clasificări
Sistemul de partide poate fi definit ca fiind „ansamblul partidelor care

există şi acţionează într‑o perioadă dată şi raporturile funcţionale funda-
mentale dintre acestea, raporturi şi relaţii consacrate asumării rolurilor ce le
sunt caracteristice la nivelul sistemului politic şi al societăţii într‑o anumită
.
etapă”[1]
Pornind de la întrebarea dacă într‑o societate politică există sau nu o
veritabilă concurenţă politică, sistemele de partide se clasifică în[2]:
Sisteme competitive – când există o concurenţă politică reală, adică
alegeri libere, întemeiate pe pluralism politic, egalitate de şansă între actori
politici, respectarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale, în special liber
tatea de exprimare.
Sisteme necompetitive – în cadrul cărora îndeplinirea cerinţelor de mai
sus apare ca o faţadă instituţională, fie – în statele totalitare – se proclamă
partidul unic, ceea ce exclude ideea de alegeri libere.
Identificăm astfel:
a) Sisteme multipartidiste
Aceasta reprezintă subcategoria cea mai importantă numeric şi se carac-
terizează prin numărul mare de partide care luptă pentru putere şi participă
la exercitarea acesteia, forţa electorală şi parlamentară mai redusă a fiecă-
ruia dintre partide (prin comparaţie cu sistemele bipartidiste, de exemplu).
Cât priveşte efectele, sistemele multipartidiste conduc, de regulă, la guverne
instabile. De asemenea, pentru a face posibilă realizarea unor coaliţii de
guvernare, acestea se îndepărtează într‑o oarecare măsură de la programul
lor de guvernare. Realizarea unor coaliţii guvernamentale în cadrul acestor
sisteme este de regulă mai dificilă.
b) Sisteme bipartidiste
Acestea cunosc mai multe variante. Este vorba despre: sistemele bi‑
partidiste pure sau rigide, în cadrul cărora doar două partide mari acced
alternativ, la anumite intervale, la putere şi caracterizate printr‑o disciplină
C. Nica, op. cit., vol. II, p. 101.

[1]
Pe larg, F. Vasilescu, op. cit., 1993, p. 38.

[2]
III.4. Sisteme de partide. Clasificări 27
de vot fermă (caracteristic parlamentelor de tip britanic – Marea Britanie,

Australia, Noua Zeelandă); sistemele cu un bipartidism suplu în care cele
două partide nu impun niciun fel de disciplină de vot parlamentarilor ce pro-
vin din rândurile lor (de exemplu, S.U.A.); sisteme bipartidiste imperfecte
sau „cu două partide şi jumătate”, caracterizate prin aceea că unul dintre
partidele mari are nevoie, pentru a forma guvernul, de sprijinul unui al treilea
partid care, deşi redus ca reprezentare, este esenţial pentru crearea majo-
rităţii (Austria, Germania). Avantajul acestui sistem îl constituie realizarea
unei solide majorităţi guvernamentale şi, deci, a unui executiv stabil, cu
consecinţa unei politici unitare pe un termen rezonabil. Pentru a compensa
eventualele consecinţe negative, respectiv un dictat al partidului majoritar
aflat la putere, în astfel de sisteme s‑a procedat la „oficializarea” opoziţiei,
respectiv asocierea acesteia la luarea deciziilor majore.
c) Sisteme cu partid dominant

Aceasta presupune ca, pe un fond de luptă politică între mai multe parti-
de, unul dintre ele se detaşează mai pregnant. O astfel de situaţie apare în
contextul unei competiţii libere pentru putere şi a fărâmiţării restului scenei
politice în partide mai mici care ar putea, unite, să contracareze influenţa
partidului dominant.
d) Sistemul partidului unic

Este un sistem care se caracterizează prin existenţa unui singur partid
care este constituit şi funcţionează legal ca partid de guvernământ[1]. Motivul
lipsei altui partid poate fi: interzicerea expresă prin constituţie a înfiinţării
altor partide sau enumerarea limitativă a condiţiilor în care se poate realiza
dreptul de asociere; suspendarea sau scoaterea în afara legii a partidelor;
unificarea mai multor partide într‑un singur partid. Partidul unic este partidul
de guvernământ, calitate în care stabileşte strategia generală de conducere
statală, determină modul de constituire, organizare şi funcţionare a orga-
nismelor prin care se exercită puterea.

[1]
Capitolul al V‑lea. Partidele politice
în România[1]
Secţiunea 1. Reglementare
§1. Norme constituţionale de referinţă

Articolul 1 din Constituţie consacră pluralismul politic ca „valoare supre‑
mă” a statului român, element de referinţă care determină acţiunea auto-
rităţilor publice în ceea ce priveşte asigurarea realizării funcţiilor statului şi
garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor. În consi-
derarea acestei calificări, art. 152 din Constituţie înscrie dispoziţiile Legii
fundamentale privitoare la pluralismul politic pe lista celor care nu pot forma
obiectul revizuirii, limitând sub acest aspect acţiunea puterii constituante
derivate.
Reglementarea pluralismului politic între valorile enumerate în primul
articol din Titlul I al Constituţiei, cu referire directă la „spiritul tradiţiilor
democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie
1989” este întărită de includerea, în acelaşi titlu dedicat principiilor generale,
a unui articol cu rol explicativ. Astfel, potrivit art. 8 – Pluralismul şi partidele
politice: „(1) Pluralismul în societatea românească este o condiţie şi o
garanţie a democraţiei constituţionale. (2) Partidele politice se constituie şi
îşi desfăşoară activitatea în condiţiile legii. Ele contribuie la definirea şi la
exprimarea voinţei politice a cetăţenilor, respectând suveranitatea naţională,
integritatea teritorială, ordinea de drept şi principiile democraţiei”.
Constituţia mai stabileşte că activitatea partidelor politice se desfăşoa-
ră în condiţiile stabilite prin lege organică. Potrivit art. 73 alin. (3) lit. b) din
Legea fundamentală, „prin lege organică se reglementează: [...] b) organi‑
zarea, funcţionarea şi finanţarea partidelor politice”, cu respectarea cadrului
constituţional prevăzut de art. 40 – Dreptul de asociere.
Acest din urmă text al Legii fundamentale reglementează dreptul cetă-
ţenilor de a se asocia liber în partide politice şi limitele acestui drept, atât
în ceea ce priveşte scopul şi activitatea partidelor politice (statuând că sunt
neconstituţionale acele partide care, „prin scopurile ori prin activitatea lor,
M. Safta, Evoluţii ale regimului juridic al partidelor politice în România, în lucrarea

[1]
Conferinţei internaţionale „Rolul Europei într‑o societate polarizată”, Bucureşti, 9‑10 mai
2014, Ed. Hamangiu, 2014, p. 878‑891.
III.5. Partidele politice în România 29
militează împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a

suveranităţii, a integrităţii sau a independenţei României”), cât şi membrii
acestora („nu pot face parte din partide politice judecătorii Curţii Constitu‑
ţionale, avocaţii poporului, magistraţii, membrii activi ai armatei, poliţiştii şi
alte categorii de funcţionari publici stabilite prin lege organică”).
Caracterizarea ca neconstituţionale a partidelor politice a căror activitate
sau scopuri nu se încadrează în limitele expres prevăzute în Constituţiei
a determinat consacrarea unei atribuţii distincte a Curţii Constituţionale
în această materie. Astfel, potrivit art. 146 lit. k) din Legea fundamentală,
Curtea Constituţională „hotărăşte asupra contestaţiilor care au ca obiect
constituţionalitatea unui partid politic”.
Examinarea dispoziţiilor constituţionale menţionate relevă importanţa pe
care legiuitorul constituant a acordat‑o reglementării în detaliu a principi
ilor care guvernează activitatea partidelor politice – fără îndoială justificată
având în vedere contextul adoptării Constituţiei din 1991, precum şi faptul
că pluralismul politic reprezintă fundamentul unui regim democratic[1], de ne-
conceput fără existenţa unei competiţii reale şi corecte pentru putere a mai
multor partide politice. Pe de altă parte, textele citate relevă preocuparea
pentru asigurarea cadrului legislativ necesar pentru ca această activitate
să fie un vector al democraţiei, iar nu un „cal troian” pentru edificiul statu-
lui de drept. Altfel spus, legiuitorul constituant român a stabilit, la nivel de
principiu, atât limitele activităţii partidelor politice, cât şi limitele intervenţiei
statului, prin autorităţile acestuia, în scopul garantării pluralismului politic şi
a statului democratic, valori deopotrivă consacrate prin art. 1 din Constituţie.
Reglementări similare cuprinde, de exemplu, Constituţia Franţei, care,
în art. 4, consacră atât libertatea de asociere în partide politice şi a activi-
tăţii acestora, cât şi exigenţa respectării principiilor suveranităţii naţionale şi
democraţiei. Tot astfel, Constituţia Germaniei prevede, în art. 21, libertatea
de asociere în partide politice, precum şi obligaţia ca organizarea internă a
acestora să fie conformă cu principiile democratice. De asemenea, acelaşi
articol acordă o reglementare distinctă obligaţiei partidelor politice de a face
publice sursele şi modul de utilizare a fondurilor şi bunurilor lor, precum şi
competenţei Curţii Constituţionale de a constata neconstituţionalitatea ace-
lor partide care prin scopurile, activitatea lor sau a membrilor lor, încearcă
să determine schimbarea ordinii democratice sau pun în pericol existenţa
Republicii Federale a Germaniei.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, de exemplu, prin Hotărârea din

[1]
31 iulie 2001, pronunţată în cauza Refah Partisi şi alţii c. Turciei, în sensul că nu poate
exista democraţie fără pluralism.
Autonomia partidelor politice este, prin urmare, limitată de exigenţele

democraţiei, iar această limitare se concretizează în posibilitatea controlului
activităţii acestora de către stat, prin autorităţile sale.
§2. Norme infraconstituţionale de referinţă

Dispoziţiile constituţionale sunt dezvoltate de Legea nr. 14/2003 a par-
tidelor politice[1], respectiv, în ceea ce priveşte aspectele legate de finanţa-
rea partidelor politice, de Legea nr. 334/2006[2] privind finanţarea activităţii
partidelor politice şi a campaniilor electorale.
Legea nr. 14/2003 defineşte partidele politice ca fiind asociaţii cu carac-
ter politic ale cetăţenilor români cu drept de vot, care participa în mod liber
la formarea şi exercitarea voinţei lor politice, îndeplinind o misiune publică
garantată de Constituţie.
Legea califică în mod expres partidele politice ca fiind persoane juridice
de drept public şi stabileşte că acestea promovează valorilor şi intereselor
naţionale, pluralismul politic, contribuie la formarea opiniei publice, participă
cu candidaţi în alegeri şi la constituirea unor autorităţi publice şi stimulează
participarea cetăţenilor la scrutine, potrivit legii. Pot funcţiona ca partide
politice numai asociaţiile cu caracter politic, constituite potrivit legii, şi care
militează pentru respectarea suveranităţii naţionale, a independenţei şi a
unităţii statului, a integrităţii teritoriale, a ordinii de drept şi a principiilor de-
mocraţiei constituţionale.
Cât priveşte membrii partidelor politice, legea prevede că aceştia pot fi
cetăţenii care, potrivit Constituţiei, au drept de vot. Din partidele politice nu
pot face parte persoanele cărora le este interzisă prin lege asocierea poli-
tică. Un cetăţean român nu poate face parte în acelaşi timp din două sau
mai multe partide politice, înscrierea unei persoane într‑un alt partid politic
constituind de drept demisie din partidul al cărui membru a fost anterior.
Secţiunea a 2‑a. Organizarea partidelor politice

Potrivit Legii nr. 14/2003, fiecare partid politic trebuie să aibă statut şi
program politic propriu. Acestea trebuie să fie prezentate în formă scrisă şi
aprobate de organele împuternicite prin statut.
Statutul partidului politic cuprinde în mod obligatoriu:
– denumirea integrală şi denumirea prescurtată;
Republicată în M. Of. nr. 347 din 12 mai 2014.

[1]
Republicată în M. Of. nr. 510 din 22 iulie 2010.

[2]
– descrierea semnului permanent;

– semnul permanent sub formă grafică alb‑negru şi color, în anexă;
– sediul central;
– menţiunea expresă că urmăreşte numai obiective politice;
– drepturile şi îndatoririle membrilor;
– sancţiunile disciplinare şi procedurile prin care acestea pot fi aplicate
membrilor;
– procedura de alegere a organelor executive şi competenţele acestora;
– competenţa adunării generale a membrilor sau a delegaţilor acestora;
– organele împuternicite să prezinte candidaturi în alegerile locale, par-
lamentare şi prezidenţiale;
– organul competent să propună reorganizarea partidului sau să decidă
asocierea într‑o alianţă politică ori în alte forme de asociere;
– condiţiile în care îşi încetează activitatea;
– modul de administrare a patrimoniului şi sursele de finanţare, stabilite
în condiţiile legii;
– organul care reprezintă partidul în relaţiile cu autorităţile publice şi terţi;
– alte menţiuni prevăzute ca obligatorii în Legea nr. 14/2003.
Adunarea generală a membrilor şi organul executiv, indiferent de denu-
mirea pe care o au în statutul fiecărui partid, sunt foruri obligatorii de con-
ducere a partidului politic şi a organizaţiilor sale teritoriale. Statutul poate
prevedea şi alte organe, cu atribuţii formulate explicit.
Secţiunea a 3‑a. Înregistrarea partidelor politice

Legea nr. 14/2003 stabileşte instanţa competentă – Tribunalul Bucureşti
şi condiţiile de ordin formal care trebuie îndeplinite pentru a se realiza în-
registrarea partidului politic.
Pentru înregistrarea unui partid politic se depun la Tribunalul Bucureşti
următoarele documente:
– cererea de înregistrare, semnată de conducătorul organului executiv
al partidului politic şi de cel puţin 3 membri fondatori, care vor fi citaţi în
instanţă;
– statutul partidului;
– programul partidului;
– actul de constituire, împreună cu lista semnăturilor de susţinere a
membrilor fondatori;
– o declaraţie privitoare la sediu şi la patrimoniul partidului;
– dovada deschiderii contului bancar.
Cererea de înregistrare se afişează la sediul Tribunalului Bucureşti timp

de 15 zile. În termen de 3 zile de la data depunerii cererii de înregistrare,
anunţul cu privire la aceasta se publică de către solicitant într‑un ziar cen-
tral de mare tiraj.
Dispoziţia legală care prevedea un număr minim de susţinător şi, respec-
tiv, o anumită dispersie teritorială a acestora (cel puţin 25.000 de membri
fondatori, domiciliaţi în cel puţin 18 din judeţele ţării şi municipiul Bucureşti,
dar nu mai puţin de 700 de persoane pentru fiecare dintre aceste judeţe şi
municipiul Bucureşti) a fost constatată neconstituţională prin Decizia nr. 75
din 26 februarie 2015[1].
Tribunalul Bucureşti examinează cererea de înregistrare a partidului
politic în şedinţă publică, cu participarea reprezentantului Ministerului Public.
Persoanele fizice sau juridice interesate pot interveni în proces, dacă depun
o cerere de intervenţie în interes propriu, potrivit Codului de procedură civilă.
Cererea de intervenţie se comunică din oficiu persoanelor care au semnat
cererea de înregistrare.
Tribunalul Bucureşti se pronunţă asupra cererii de înregistrare a partidului
politic în cel mult 15 zile de la expirarea termenului de 15 zile mai sus‑arătat.
Împotriva deciziei Tribunalului Bucureşti pot face apel la Curtea de Apel
Bucureşti, în termen de 5 zile de la comunicare, persoanele prevăzute de
lege sau Ministerul Public. Decizia Curţii de Apel Bucureşti este definitivă.
Partidul politic dobândeşte personalitate juridică de la data rămânerii
definitive a hotărârii instanţei privind admiterea cererii de înregistrare. Par-
tidele politice ale căror cereri de înregistrare au fost admise se înscriu în
Registrul partidelor politice.
Secţiunea a 4‑a. Funcţionarea partidelor politice

Partidele politice au obligaţia să depună/comunice Tribunalului Bucu-
reşti:
– documentele atestând desfăşurarea adunărilor generale, în termen de
30 de zile de la data acestora;
– documentele provenind de la autorităţile electorale competente pri-
vind desemnarea candidaţilor în alegeri, în termen de 30 de zile de la data
alegerilor;
– orice modificare a statutului sau a programului partidului politic, în
termen de 30 de zile de la data adoptării; în cazul în care modificările nu
sunt comunicate conform legii sau dacă instanţa a respins cererea de în-
Încă nepublicată în Monitorul Oficial la data elaborării cursului.

[1]
cuviinţare a modificării statutului, iar partidul politic în cauză acţionează în

baza statutului modificat, Ministerul Public va solicita Tribunalului Bucureşti
încetarea activităţii partidului politic şi radierea acestuia din Registrul par-
tidelor politice.
Adunarea generală a membrilor partidului politic sau a delegaţilor aces-
tora, la nivel naţional, este organul suprem de decizie al partidului. Întrunirea
acestuia are loc cel puţin o dată la 4 ani.
Hotărârile partidului politic şi ale organizaţiilor sale teritoriale se adop-
tă cu votul majorităţii prevăzute în statut. Alegerea membrilor conducerii
partidului politic şi ai conducerilor organizaţiilor sale teritoriale se face prin
vot secret.
Cât priveşte raporturile partidului cu membrii acestora şi faptul că
pierderea calităţii de membru al unui partid poate fi expresia unor premise
subiective ori a arbitrariului, reţinem reconsiderarea majoră a jurisprudenţei
Curţii Constituţionale în materia jurisdicţiei interne a partidelor politice. Curtea
a constatat astfel că prevederile art. 16 alin. (3) din Legea nr. 14/2003,
instituind competenţa exclusivă a organelor cu atribuţii jurisdicţionale ale
partidului politic de a aprecia asupra respectării normelor statuare de către
membrii de partid, elimină, în fapt, controlul judecătoresc în ceea ce priveşte
respectarea de către aceste organe a propriului statut şi împiedică astfel
accesul liber la justiţie.
Aceasta este, de altfel, o temă problematică şi în alte jurisdicţii, pentru
că pune în discuţie concurenţa dintre lex politica (care lasă puterea de a
sancţiona la mâna unui grup ce poate fi calificat drept privat) şi ordinea
juridică etatică.
Jurisdicţia internă a partidului politic şi accesul liber la justiţie
Decizia nr. 530 din 12 decembrie 2013

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor
art. 16 alin. (3) din Legea partidelor politice nr. 14/2003
M. Of. nr. 23 din 13 ianuarie 2014
– extras –
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile

art. 16 alin. (3) din Legea partidelor politice nr. 14/2003, republicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 550 din 6 august 2012, care au

următorul cuprins: „Dobândirea sau pierderea calităţii de membru al unui
partid politic este supusă numai jurisdicţiei interne a partidului respectiv,
potrivit statutului partidului”.
Autorul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum rezultă din argu‑
mentarea criticii de neconstituţionalitate, susţine că prevederile de lege
criticate contravin dispoziţiilor din Constituţie cuprinse în art. 21 privind
accesul liber la justiţie.
Procedând la analiza actelor aflate la dosarul cauzei, Curtea reţi‑
ne, mai întâi, că autorul excepţiei a înregistrat la Tribunalul Călăraşi o
cerere prin care a contestat legalitatea Hotărârii nr. 11 din 14 ianuarie
2013 a Biroului Naţional de Coordonare al Partidului Poporului – Dan
Diaconescu, susţinând, în esenţă, că această hotărâre este abuzivă şi
nelegală, deoarece nu au fost respectate prevederile statutului partidului
care prevăd, în mod expres, motivele care pot constitui temeiul măsurii
de excludere din partid. În acelaşi timp, autorul excepţiei a susţinut că
nu i s‑a asigurat dreptul la apărare, întrucât nu i‑au fost aduse la cunoş‑
tinţă motivele excluderii din partid şi nu a fost audiat în faţa organelor de
jurisdicţie ale partidului, care au procedat direct la comunicarea Hotărârii
nr. 11 din 14 ianuarie 2013 privind excluderea sa din partid.
În aceste condiţii, autorul a solicitat instanţei judecătoreşti să sesizeze
Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederi‑
lor art. 16 alin. (3) din Legea nr. 14/2003, opinia instanţei fiind în sensul
admiterii excepţiei.
Cu titlu introductiv, Curtea reţine că, analizând anterior excepţia de
neconstituţionalitate a aceloraşi prevederi legale, a respins‑o ca neîn‑
temeiată, cu motivarea că instanţele judecătoreşti nu sunt legitimate să
exercite funcţia de înfăptuire a justiţiei în ceea ce priveşte actele de în‑
călcare a disciplinei interne din cadrul partidelor politice, deoarece răs‑
punderea în materie nu este reglementată prin norme juridice de drept
comun, ci prin norme de deontologie proprii; instanţele judecătoreşti nu
au competenţa de a cenzura hotărârile organelor de aşa‑numita „juris‑
dicţie internă a partidelor”, hotărâri care au caracter de acte politice; în
cadrul verificării îndeplinirii condiţiilor cerute pentru constituirea legală a
partidelor politice, instanţa de judecată va aprecia dacă procedurile sta‑
tutare privind aplicarea sancţiunilor asigură petentului nemulţumit de o
decizie a partidului dreptul de a‑şi susţine în mod efectiv şi eficient cauza
(a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 952 din 25 iunie 2009, publicată
în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 571 din 17 august 2009,
Decizia nr. 1255 din 6 octombrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 783 din 17 noiembrie 2009, Decizia nr. 197 din 4

martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 209
din 2 aprilie 2010, Decizia nr. 399 din 13 aprilie 2010, publicată în Mo‑
nitorul Oficial al României, Partea I, nr. 334 din 20 mai 2010, Decizia
nr. 958 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea
I, nr. 561 din 10 august 2010, Decizia nr. 1461 din 8 noiembrie 2011,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 81 din 1 februarie
2012, Decizia nr. 283 din 27 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr. 366 din 30 mai 2012, Decizia nr. 649 din 19
iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 560
din 8 august 2012, şi Decizia nr. 65 din 21 februarie 2013, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 176 din 1 aprilie 2013).
Cu toate acestea, din perspectiva consecinţelor juridice grave pe care
măsura excluderii din partid le produce asupra mandatului aleşilor locali,
constând în încetarea acestuia, şi a numărului semnificativ de astfel de
cauze cu care instanţa de contencios constituţional a fost sesizată, Curtea
consideră că se impune o distincţie clară între normele de deontologie
proprii partidelor politice şi normele care, instituind drepturi şi obligaţii ale
membrilor partidului şi ale organelor statutare, sancţiuni pentru abaterile
de la prevederile statutare şi procedurile de urmat în aceste cazuri, au
evident natură juridică. Aceste norme au forţă juridică obligatorie şi se
înscriu în noţiunea de „lege”, astfel cum aceasta a fost conturată potrivit
jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, ca noţiune autonomă.
De asemenea, aceste norme constituie temeiul adoptării unor acte cu
natură juridică, iar nu al unor „hotărâri care au caracter de acte politice”.
În acelaşi timp, intervenţia instanţei judecătoreşti pentru verificarea
îndeplinirii condiţiilor cerute pentru constituirea legală a partidelor politice
reprezintă un aspect distinct de verificare a aplicării în concret, în fiecare
caz în parte, a respectării statutului partidelor, a procedurii statutare şi
a modului de stabilire şi aplicare a sancţiunilor. Faptul că asemenea
aspecte sunt reglementate prin norme cu caracter juridic implică, aşadar,
posibilitatea realizării unui control judecătoresc şi adoptarea unor hotărâri
cu caracter juridic, iar nu a unor acte politice.
Prin prisma acestei abordări, Curtea consideră necesară reconside
rarea jurisprudenţei în materie, urmând să admită excepţia de neconstitu
ţionalitate invocată în prezenta cauză, pentru considerentele ce vor fi
arătate.
Astfel, Curtea reţine, că, în virtutea principiilor generale prevăzute de
art. 1 alin. (3) din Constituţie, România este stat de drept, democratic şi
social, în care pluralismul politic reprezintă una dintre valorile supreme,

fiind garantată.
De asemenea, potrivit art. 8 alin. (2) din Constituţie, partidele politice
se constituie şi îşi desfăşoară activitatea în condiţiile legii. Ele contribuie
la definirea şi la exprimarea voinţei politice a cetăţenilor, respectând
suveranitatea naţională, integritatea teritorială, ordinea de drept şi prin
cipiile democraţiei.
În concretizarea normelor fundamentale, Legea nr. 14/2003, prin
art. 1, statuează că „partidele politice sunt asociaţii cu caracter politic ale
cetăţenilor români cu drept de vot, care participă în mod liber la formarea
şi exercitarea voinţei lor politice, îndeplinind o misiune publică garantată
de Constituţie. Ele sunt persoane juridice de drept public”.
De asemenea, potrivit art. 2 din lege, „prin activitatea lor, partidele
politice promovează valorile şi interesele naţionale, pluralismul politic,
contribuie la formarea opiniei publice, participă cu candidaţi în alegeri şi
la constituirea unor autorităţi publice şi stimulează participarea cetăţenilor
la scrutinuri, potrivit legii”.
Pentru aducerea la îndeplinire a rolului partidelor politice în cadrul
democraţiei constituţionale din România, astfel cum acesta este enunţat
de prevederile constituţionale şi legale menţionate, Legea nr. 14/2003
stabileşte reguli privind organizarea acestora. Astfel, potrivit art. 9 din
lege, fiecare partid politic trebuie să aibă statut şi program politic proprii,
iar statutul fiecărui partid politic, întocmit în conformitate cu prevederile
art. 10 din lege, cuprinzând inclusiv sancţiunile disciplinare şi procedurile
prin care acestea pot fi aplicate membrilor, trebuie anexat obligatoriu
(art. 18 din lege) la cererea de înregistrare a partidului politic depusă la
Tribunalul Bucureşti.
În caz de admitere a cererii de înregistrare, statutul partidului capătă
forţă juridică obligatorie asemenea legii şi trebuie întocmai respectat de
membrii unui partid politic şi de organele statutare ale partidului. Neres
pectarea acestuia constituie motiv de aplicare a sancţiunilor prevăzute de
respectivul act juridic, cea mai gravă fiind sancţiunea excluderii din partid.
Curtea reţine, totodată, că legea prevede reguli procedurale privind
soluţionarea diferendelor dintre membrii unui partid politic sau dintre
aceştia şi conducerile organizaţiilor partidului, precum şi organele com
petente pentru soluţionarea acestor diferende (comisiile de arbitraj la
nivelul partidului şi al organizaţiilor sale teritoriale, care reprezintă, în
realitate, organe proprii cu atribuţii jurisdicţionale). Astfel, potrivit art. 15
alin. (3) din Legea nr. 14/2003, comisia de arbitraj este organizată şi
funcţionează conform unui regulament aprobat de organul statutar, care
trebuie să asigure părţilor dreptul la opinie şi dreptul de a se apăra,

precum şi proceduri echitabile de decizie.
În aceste condiţii, Curtea constată că prevederile art. 16 alin. (3)
din Legea nr. 14/2003, instituind competenţa exclusivă a organelor cu
atribuţii jurisdicţionale ale partidului politic de a aprecia asupra respectării
normelor statuare de către membrii de partid, elimină, în fapt, controlul
judecătoresc în ceea ce priveşte respectarea de către aceste organe
a propriului statut şi împiedică astfel accesul liber la justiţie. De altfel,
Curtea reţine că problema constituţionalităţii prevederilor art. 16 alin. (3)
din Legea nr. 14/2003 trebuie privită cu maximă exigenţă în condiţiile în
care pierderea calităţii de membru al unui partid poate fi expresia unor
premise subiective ori a arbitrariului.
Curtea constată, totodată, că primind o cerere, prin care se contestă
legalitatea excluderii din partid, instanţa judecătorească, chiar dacă ar
observa că au fost încălcate procedurile statutare, nu poate decât să
respingă cererea ca inadmisibilă, nefiind competentă material să o judece.
Fără îndoială, având în vedere prevederile art. 15 alin. (1) şi (3) din
Legea nr. 14/2003, membrii unui partid politic trebuie, în cazul diferendelor
determinate de excluderea din partid, să parcurgă procedura în faţa
jurisdicţiilor interne ale partidului, să solicite acestora aplicarea întocmai a
prevederilor statutare şi doar în cazul în care consideră că aceste organe
au încălcat prevederile statuare, să aibă, ulterior, posibilitatea sesizării
instanţei judecătoreşti. Aceeaşi concluzie rezultă şi din împrejurarea
că, deşi organele cu atribuţii jurisdicţionale ale partidului îşi desfăşoară
activitatea pe baza unor prevederi statutare care, în principal, trebuie să
asigure părţilor dreptul la opinie, dreptul de a se apăra şi o procedură
echitabilă, acestea nu pot fi considerate ca întrunind condiţiile specifice
unui tribunal independent şi imparţial, în sensul art. 6 din Convenţia pen
tru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
De asemenea, Curtea precizează că, în această materie, controlul
judecătoresc nu poate fi realizat decât asupra statutului şi a regularităţii
desfăşurării procedurii statutare în faţa organelor cu atribuţii jurisdicţionale
ale partidului, şi nu asupra oportunităţii sancţiunii aplicate. Astfel, instanţa
judecătorească învestită cu soluţionarea unei cereri prin care se contestă
sancţiunea excluderii din partid urmează să analizeze respectarea norme
lor statutare privind stabilirea şi aplicarea sancţiunii şi să verifice dacă
dreptul părţii la apărare şi la opinie a fost efectiv asigurat.
În lumina acestor considerente, Curtea constată că reglementarea
dedusă controlului de constituţionalitate încalcă dispoziţiile art. 21,
potrivit cărora nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei
persoane de a se adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, libertăţilor

şi a intereselor sale legitime, deoarece, potrivit art. 16 alin. (3) din Legea
nr. 14/2003, cererea membrului de partid căruia i s‑a aplicat sancţiunea
excluderii din partid nu poate ajunge niciodată să fie examinată în mod
efectiv de un judecător imparţial şi independent. Aşadar, în această
materie, liberul acces la justiţie este nu doar limitat, ci complet anihilat.
În plus, Curtea reţine că se încalcă şi plenitudinea de jurisdicţie a
instanţelor judecătoreşti, astfel cum aceasta este reglementată de
art. 126 alin. (1) din Constituţie. Dispoziţiile constituţionale ale art. 126
alin. (2) sunt în sensul că prin lege se stabileşte competenţa instanţelor
judecătoreşti, şi nu în sensul că asupra unui diferend nicio instanţă nu este
competentă să se pronunţe. Chiar dacă prin legea specială competenţa
materială de soluţionare a unei cauze este atribuită altor organe (celor cu
atribuţii jurisdicţionale, de exemplu), soluţiile acestora pot fi contestate în
justiţie, respectându‑se astfel dreptul de acces liber la justiţie.
În aceste condiţii, Curtea constată că prevederile art. 16 alin. (3) din
Legea nr. 14/2003 aduc atingere înseşi substanţei dreptului de acces la
instanţă şi se află într‑un raport evident antinomic cu dispoziţiile art. 6 din
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale
şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului privind dreptul la un
proces echitabil (a se vedea, spre exemplu, Hotărârea din 10 februarie
1983, pronunţată în cauza Albert şi Le Compte împotriva Belgiei, para
graful 29, Hotărârea din 25 mai 2005, pronunţată în cauza Buzescu
împotriva României, paragraful 60).
În plus, Curtea observă că reglementările în materie din alte state,
în deplin acord cu exigenţele dreptului de acces la justiţie, instituie posi
bilitatea contestării în faţa instanţelor a deciziilor partidelor politice cu
privire la raporturile dintre partide şi membrii acestora. Astfel, în Ungaria,
Legea nr. CLXXV/2011 privind libertatea de asociere, regimul juridic al
utilităţii publice, precum şi funcţionarea şi sprijinirea asociaţiilor, aplicabilă
şi partidelor politice, stabileşte prin art. 11 alin. (3), (6) şi (7) că procurorul,
în cadrul competenţei sale de control al legalităţii, poate formula o acţiune
la instanţa judecătorească, care, în urma examinării acţiunii, poate
dispune anularea oricărei hotărâri nelegale adoptate de partidul politic
şi, în funcţie de situaţie, poate obliga la adoptarea unei noi hotărâri.
De asemenea, în Portugalia, articolul 103‑D din Legea Curţii Constitu
ţionale a Portugaliei nr. 28/82 din 15 noiembrie 1982 stabileşte că orice
membru al unui partid politic poate să conteste, pe temeiul ilegalităţii sau
al încălcării unei reguli statutare, deciziile sancţionatorii luate de organele
partidului respectiv într‑o acţiune disciplinară împotriva acestuia, precum
şi deciziile acestor organe care îi afectează direct şi personal dreptul de

a participa la activităţile partidului.
[...] Curtea Constituţională
În numele legii:
Decide:
Admite excepţia de neconstituţionalitate [...] şi constată că preve
derile art. 16 alin. (3) din Legea partidelor politice nr. 14/2003 sunt ne
constituţionale. [...]
Secţiunea a 5‑a. Finanţarea partidelor politice

În vederea asigurării egalităţii de şanse în competiţia politică şi a trans-
parenţei în asigurarea resurselor financiare necesare activităţii partidelor
politice şi a campaniilor electorale, finanţarea partidelor politice este, de
regulă, amănunţit reglementată de legislaţiile statelor.
În România, această problematică formează obiectul de reglementare
al Legii nr. 334/2006 privind finanţarea partidelor politice şi a campaniilor
electorale[1]. Potrivit art. 3 din lege, sursele de finanţare a activităţii unui
partid politic sunt:
– cotizaţii ale membrilor de partid;
– donaţii, legate şi alte liberalităţi;
– venituri provenite din activităţi proprii;
– subvenţii de la bugetul de stat.
Constituie activităţi proprii, în sensul prevederilor legale menţionate,
următoarele: editarea, realizarea şi difuzarea publicaţiilor ori a altor materiale
de propagandă şi cultură politică proprii; organizarea de întruniri şi seminarii
cu tematică politică, economică sau socială; acţiunile culturale, sportive şi
distractive; serviciile interne; închirierea spaţiilor aflate în patrimoniul propriu
pentru conferinţe sau acţiuni social‑culturale şi pentru organizarea birourilor
parlamentare; înstrăinarea terenurilor şi clădirilor din patrimoniu, dar numai
după cel puţin 10 ani de la înregistrarea în patrimoniu, cu excepţia partidelor
politice aflate în curs de dizolvare (termenul de 10 ani nu se aplică în situaţia
bunurilor imobiliare moştenite); înstrăinarea bunurilor mobile din patrimoniu,
numai dacă nu reprezintă acte de comerţ; subînchirierea spaţiilor primite de
la autorităţile administraţiei publice centrale şi locale pentru sediile centrale
şi locale ale partidelor politice, pentru organizarea birourilor parlamentare,
fără ca valoarea chiriei lunare prevăzute în contractul de subînchiriere să

[1]
depăşească valoarea chiriei lunare prevăzute în contractul de închiriere

încheiat cu autorităţile locale.
O amănunţită reglementare cunoaşte finanţarea provenită din donaţii.
Legea stabileşte, între altele, că donaţiile primite de un partid politic nu pot
depăşi, într‑un an fiscal, 0,025% din veniturile prevăzute în bugetul de stat
pe anul respectiv. În anul fiscal în care au loc alegeri generale locale, par-
lamentare, pentru Parlamentul European sau alegerea Preşedintelui Româ-
niei, plafonul va fi de 0,050% din veniturile prevăzute în bugetul de stat pe
anul respectiv. Donaţiile primite de la o persoană fizică într‑un an pot fi de
până la 200 de salarii de bază minime brute pe ţară, la valoarea existentă la
data de 1 ianuarie a anului respectiv. În anul fiscal în care au loc mai multe
scrutine, donaţiile primite de la o persoană fizică pot fi de până la 400 de
salarii de bază minime brute pe ţară, la valoarea de la data de 1 ianuarie a
anului respectiv, pentru fiecare campanie electorală sau campanie pentru
referendum. Donaţiile primite de la o persoană juridică într‑un an pot fi de
până la 500 de salarii de bază minime brute pe ţară, la valoarea existentă
la data de 1 ianuarie a anului respectiv. În anul fiscal în care au loc mai
multe scrutine, donaţiile primite de la o persoană juridică într‑un an pot fi
de până la 1.000 de salarii de bază minime brute pe ţară, la valoarea de la
data de 1 ianuarie a anului respectiv, pentru fiecare campanie electorală
sau campanie pentru referendum. Acceptarea donaţiilor din partea altor
state ori a organizaţiilor din străinătate, precum şi din partea persoanelor
fizice sau juridice străine este interzisă. Fac excepţie donaţiile constând în
bunuri materiale necesare activităţii politice, dar care nu sunt materiale de
propagandă electorală, primite de la organizaţii politice internaţionale la care
partidul politic respectiv este afiliat sau de la partide politice ori formaţiuni
politice aflate în relaţii de colaborare politică. Pot fi primite şi materiale de
propagandă care se folosesc numai în cadrul campaniei electorale pentru
alegerea reprezentanţilor României în Parlamentul European.
Atât în cazul donaţiilor, cât şi al cotizaţiilor, legea prevede obligaţia
partidelor politice de a publica în Monitorul Oficial al României, Partea I,
lista persoanelor fizice sau juridice care, într‑un an fiscal, au plătit cotizaţii/
realizat donaţii, după caz, a căror valoare cumulată depăşeşte 10 salarii de
bază minime brute pe ţară.
Partidele politice nu pot avea şi folosi alte surse de finanţare decât cele
prevăzute de lege. Controlul finanţării este realizat de Autoritatea Electorală
Permanentă, anual şi de câte ori este sesizată. Raportul anual se publică
în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi pe pagina de internet a Auto-
rităţii Electorale Permanente, până la data de 31 martie a anului următor.
Controlul privind subvenţiile de la bugetul de stat se realizează simultan şi

de Curtea de Conturi.
Secţiunea a 6‑a. Încetarea activităţii

partidelor politice
§1. Modalităţile de încetarea a activităţii partidelor politice

Un partid politic îşi încetează activitatea prin:
a) constatarea neconstituţionalităţii;
b) dizolvare, prin hotărâre pronunţată de Tribunalul Bucureşti;
c) autodizolvare, hotărâtă de organele competente prevăzute în statut;
d) reorganizare.
§2. Constatarea neconstituţionalităţii partidelor politice

Soluţionarea contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui
partid politic intră în competenţa Curţii Constituţionale, în conformitate cu
prevederile art. 146 lit. k) din Constituţie. Regulile privind exercitarea acestei
atribuţii sunt dezvoltate de dispoziţiile Legii nr. 47/1992 privind organizarea
şi funcţionarea Curţii Constituţionale.
Constituţia şi legea organică a Curţii stabilesc limite ale controlului exer-
citat de Curte în ceea ce priveşte:
– autorii sesizării;
– obiectul sesizării;
– întinderea controlului pe care Curtea îl poate exercita.
Astfel, controlul exercitat de Curte se realizează la sesizarea unor su-
biecte expres şi limitativ prevăzute de lege, şi anume preşedintele uneia
dintre Camerele Parlamentului sau Guvernul. În ceea ce priveşte preşedin-
tele Camerei, acesta poate formula contestaţia numai pe baza unei hotărâri
adoptate de Cameră cu votul majorităţii membrilor săi [art. 39 alin. (2) din
Legea nr. 47/1992].
Obiectul sesizării îl constituie, exclusiv, neconstituţionalitatea partidu-
lui politic, aşadar controlul Curţii se realizează după constituirea legală a
partidului[1].
Potrivit art. 41 din Legea nr. 47/1992, partidele politice pot fi declarate
neconstituţionale în cazurile prevăzute de art. 40 alin. (2) din Constituţie,

[1]
republicată, respectiv dacă prin scopurile ori prin activitatea lor militează
împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a suverani-
tăţii, a integrităţii sau a independenţei României.
Decizia de admitere a contestaţiei se comunică Tribunalului Bucureşti
în vederea radierii partidului politic neconstituţional din Registrul partidelor
politice.
Condiţiile de admisibilitate a contestaţiilor având ca obiect

constituţionalitatea unui partid politic

Decizia nr. 272 din 7 mai 2014
referitoare la contestaţia având ca obiect constituţionalitatea Uniunii
Democrate Maghiare din România
M. Of. nr. 451 din 20 iunie 2014
– extras –
12. Potrivit art. 146 lit. k) din Constituţie, Curtea Constituţională
hotărăşte asupra contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea
unui partid politic. Un conţinut normativ similar îl are şi art. 39 din Legea
nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.
13. În acest scop, Curtea verifică îndeplinirea condiţiilor de fond
privind activitatea partidului politic, cuprinse în art. 40 alin. (2) din Le
gea fundamentală, care prevede că sunt neconstituţionale partidele
sau organizaţiile care, prin scopurile ori prin activitatea lor, militează îm
potriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a suvera
nităţii, a integrităţii sau a independenţei României. Totodată, în exer
citarea acestui tip de control, Curtea se raportează la dispoziţiile art. 30
alin. (7) din Legea fundamentală, care interzic defăimarea ţării şi a
naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură naţională, rasială, de
clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau
la violenţă publică, precum şi manifestările obscene, contrare bunelor
moravuri. De asemenea, are în vedere şi art. 3 din Legea partidelor
politice nr. 14/2003, care stabileşte că pot funcţiona ca partide politice
numai asociaţiile cu caracter politic, constituite potrivit legii, care militea
ză pentru respectarea suveranităţii naţionale, a independenţei şi a
unităţii statului, a integrităţii teritoriale, a ordinii de drept şi a principiilor
democraţiei constituţionale. Acelaşi articol precizează că sunt interzise
partidele politice care, prin statutul, programele, propaganda de idei ori

prin alte activităţi pe care le organizează, încalcă prevederile art. 30
alin. (7) şi ale art. 40 alin. (2) sau (4) din Constituţie.
14. În vederea soluţionării prezentei contestaţii, Curtea urmează să
analizeze, mai întâi, admisibilitatea acesteia.
15. Condiţiile pe care contestaţiile referitoare la constituţionalitatea
unui partid politic trebuie să le îndeplinească vizează, pe de o parte,
calitatea autorului sesizării şi, pe de altă parte, obiectul acesteia.
16. Sub primul aspect, Curtea reţine că subiectele de drept care pot
sesiza Curtea pentru exercitarea acestei atribuţii sunt expres şi limitativ
enumerate în art. 39 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, legea conferindu‑le
acest drept doar preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, pe
baza unei hotărâri adoptate de Cameră cu votul majorităţii membrilor săi,
şi Guvernului. În lumina acestor dispoziţii de lege, contestaţia apare ca
inadmisibilă, fiind formulată de o persoană căreia legea nu îi recunoaşte
posibilitatea de a învesti Curtea Constituţională cu soluţionarea unei
contestaţii referitoare la constituţionalitatea unui partid politic.
17. În plus, Curtea observă că există un impediment cu privire la
examinarea pe fond a contestaţiei din perspectiva obiectului contesta‑
ţiei formulate. În acest sens, Curtea reţine că, potrivit art. 146 lit. k) din
Constituţie, are competenţa de a hotărî asupra contestaţiilor care au
ca obiect constituţionalitatea unui partid politic. Or, astfel cum rezultă
din evidenţele electronice ale Ministerului Justiţiei, Uniunea Democrată
Maghiară din România nu figurează în Registrul partidelor politice ţinut
de Tribunalul Bucureşti, ci în Registrul naţional al organizaţiilor nongu
vernamentale constituite potrivit prevederilor Legii nr. 21/1924 pentru
persoanele juridice (asociaţii şi fundaţii) sau, după caz, ale Ordonanţei
Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii.
18. Curtea observă că, potrivit art. 9 alin. (6) din Legea nr. 35/2008
pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului şi pentru modificarea şi
completarea Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei
publice locale, a Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001 şi a Legii
nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali, organizaţiilor cetăţenilor
aparţinând minorităţilor naţionale, legal constituite, prevăzute la art. 9
alin. (1)‑(3), le este aplicabil acelaşi regim juridic ca şi partidelor politice
în procesul electoral. Organizaţiile la care se referă art. 9 alin. (1)‑(3) sunt
cele care nu au obţinut în alegeri cel puţin un mandat de deputat sau
de senator şi care au dreptul la un mandat de deputat, dacă au obţinut,
pe întreaga ţară, un număr de voturi egal cu cel puţin 10% din numărul
mediu de voturi valabil exprimate pe ţară pentru alegerea unui deputat,
cele reprezentate în Parlament, precum şi cele de utilitate publică şi

care prezintă Biroului Electoral Central o listă de membri cuprinzând un
număr de cel puţin 15% din numărul total al cetăţenilor care, la ultimul
recensământ, s‑au declarat ca aparţinând minorităţii respective. Totuşi,
asimilarea făcută de lege sub aspectul participării la procesul electoral
nu conduce la transformarea Uniunii Democrate Maghiare din România
în partid politic, ea păstrându‑şi regimul juridic de asociaţie. Or, potrivit
art. 56 din Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000, o asociaţie se poate
dizolva, prin hotărâre judecătorească, la cererea oricărei persoane intere
sate, instanţa competentă să hotărască dizolvarea fiind judecătoria în
circumscripţia căreia asociaţia îşi are sediul.
19. Prin urmare, de vreme ce Uniunea Democrată Maghiară din
România nu se încadrează legal ca partid politic, în sensul Legii partidelor
politice nr. 14/2003, Curtea Constituţională nu este competentă să verifice
constituţionalitatea acesteia, contestaţia formulată fiind, şi din această
perspectivă, inadmisibilă.
20. De altfel, Curtea observă că, în esenţă, autoarea contestaţiei critică
faptul că, potrivit cadrului legal în prezent în vigoare, Uniunea Democrată
Maghiară din România are posibilitatea de a‑şi desfăşura activitatea într‑o
manieră similară partidelor politice. Această modalitatea de formulare
poate conduce, însă, şi la ideea că intenţia autoarei contestaţiei a fost
aceea de a supune controlului de constituţionalitate prevederile legale
care instituie şi recunosc organizaţiilor minorităţilor naţionale dreptul
de a funcţiona după reguli similare celor care guvernează activitatea
partidelor politice. Or, Curtea Constituţională nu poate proceda la verifica
rea constituţionalităţii unor prevederi din legi sau ordonanţe decât în
condiţiile sesizării sale potrivit art. 146 lit. d) din Legea fundamentală,
situaţie inaplicabilă cazului de faţă.
Curtea Constituţională
În numele legii
Decide:
Respinge, ca inadmisibilă, contestaţia [...] referitoare la constituţio
nalitatea funcţionării ca partid politic a Uniunii Democrate Maghiare din
România.
§3. Dizolvarea pe cale judecătorească a unui partid politic

Aceasta are loc în următoarele situaţii:
– când scopul sau activitatea partidului politic a devenit ilicit/ilicită ori
contrar/contrară ordinii publice;
– când realizarea scopului partidului politic este urmărită prin mijloace

ilicite sau contrare ordinii publice;
– când partidul urmăreşte alt scop decât cel care rezultă din statutul şi
programul politic ale acestuia;
– ca urmare a inactivităţii constatate de Tribunalul Bucureşti;
– ca urmare a neîndeplinirii obiectivelor, constatată de Tribunalul
Bucureşti;
– ca urmare a neîndeplinirii obligaţiilor de comunicare a modificării
statutului sau programului partidului sau dacă instanţa a respins cererea
de încuviinţare a modificării statutului.
Cererea de dizolvare se adresează Tribunalului Bucureşti de către
Ministerul Public.
Inactivitatea unui partid politic se poate constata în următoarele situaţii:
– nu a ţinut nicio adunare generală timp de 5 ani;
– nu a desemnat candidaţi, singur sau în alianţă, în două campanii
electorale parlamentare succesive, în cel puţin 18 circumscripţii electorale
(art. 47 din Legea nr. 14/2003).
Neîndeplinirea obiectivelor stabilite pentru un partid politic se poate
constata când un partid politic nu obţine la două alegeri generale succesive
un număr minim de voturi. Numărul minim necesar îndeplinirii condiţiilor
prevăzute la art. 1 şi art. 2 este de cel puţin 50.000 de voturi la nivel naţional,
pentru candidaturile depuse în oricare dintre următoarele scrutine: consilii
judeţene, consilii locale, Camera Deputaţilor, Senat.
§4. Principii care guvernează încetarea activităţii partidelor

politice. Limite ale libertăţii de asociere în partide politice
Comisia de la Veneţia a statuat într‑unul dintre avizele sale faptul că
„posibilitatea de dizolvare sau interzicere a formării partidului politic urmează
a fi aplicată cu atenţie şi doar în cazuri extreme. Partidele politice nu trebuie
niciodată dizolvate pentru încălcări minore de conduită administrativă
sau operaţională. […] La fel, un partid politic nu ar trebui să fie interzis
sau dizolvat din cauză că ideile lui nu sunt favorabile, populare sau sunt
ofensatoare. Dacă partidul vizat nu aplică violenţa şi nu ameninţă pacea
civică sau ordinea democratică a ţării, atunci nu este îndreptăţită nici inter
zicerea, nici dizolvarea”[1].
[1]
Memoriul Amicus Curiae comun al Comisiei de la Veneţia şi OSCE/BIDDO referitor
la compatibilitatea cu standardele europene a Legii nr. 192 din 12 iulie 2012 privind
utilizarea simbolurilor regimului comunist totalitar şi promovarea ideologiilor totalitare,
memoriu adoptat la cea de‑a 94‑a Sesiune plenară din 8‑9 martie 2013.
Acestei depline manifestări a libertăţii de asociere îi corespund respon-

sabilităţi clar definite în legi şi în jurisprudenţa instanţelor constituţionale.
Responsabilităţile nu trebuie convertite în sarcini excesive sau nejustifica-
te însă, având în vedere rolul partidelor politice în Europa contemporană,
trebuie identificate şi reglementate mecanisme legale care să determine
dezvoltarea unui standard de principii şi reguli democratice în interiorul par-
tidelor, precum şi respectarea lor, sens în care reţinem importanţa rolului
instanţelor judecătoreşti şi a celor de jurisdicţie constituţională.
Refuzul de înregistrare a unui partid politic. Criterii pentru

a determina dacă acest refuz răspunde unei „nevoi sociale
imperioase” şi, prin urmare este justificat
Curtea Europeană a Drepturilor Omului

Hotărârea
din 3 februarie 2005, definitivă la 6 iulie 2005, în Cauza Partidul
Comuniştilor (Nepecerişti) şi Ungureanu împotriva României[1]
– extras –
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
A. Respingerea cererii de înregistrare PCN
9. Primul reclamant este o formaţiune politică a cărei înregistrare ca
partid politic a fost refuzată prin Hotărârea din 28 august 1996 a Curţii de
Apel Bucureşti. Al doilea reclamant este preşedintele acestei formaţiuni
politice.
10. La 23 martie 1996 are loc, sub preşedinţia celui de‑al doilea
reclamant, Conferinţa naţională de constituire a PCN. Au fost adoptate
statutul şi programul politic ale formaţiunii. Pasajele pertinente ale
statutului prevăd următoarele:
„[PCN] respectă suveranitatea naţională, integritatea teritorială a
Statului, ordinea de drept şi principiile democraţiei. El interzice tuturor
membrilor săi defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război (...), la
ură naţională, rasială, de clasă ori religioasă, incitarea la discriminare,
la separatism teritorial sau violenţă publică, precum şi manifestările
obscene, contrare bunelor moravuri.
M. Of. nr. 1044 din 24 noiembrie 2005.

[1]
[PCN] materializează asocierea liberă a cetăţenilor care militează

pentru pluralism politic, susţin principiile statului de drept democratic,
fiind promotorii opţiunii de afirmare a propriilor interese, ci nu de negare
a altora.
II. Scop
Articolul 1: Comuniştii (nepecerişti) exprimă, reprezintă şi apără
interesele politice ale oamenilor muncii, indiferent de etnie, sex, vârstă,
profesii, convingeri şi sentimente.
Sunt oameni ai muncii toţi cei care îşi câştigă existenţa prin muncă
de orice fel (...).
Pentru a asigura creşterea necontenită a nivelului de trai al celor care
muncesc, comuniştii (nepecerişti) acţionează, în cadrul şi cu mijloacele
legale, admise şi permise tuturor partidelor, pentru cucerirea puterii
politice, spre a garanta instaurarea unei societăţi democratice şi umane.
............................................................................................
Articolul 20: [PCN] nu este continuator al Partidului Comunist Român
cu care nu are nicio legătură; el reprezintă prelungirea rezistenţei
antipeceriste de dinainte de 1989. Iniţiat şi format de către nepecerişti,
[PCN] precizează că nu i se cuvin nici meritele şi nici criticile adresate
Partidului Comunist Român”.
11. În programul politic, adoptat la 23 martie 1996, PCN afirma că
are drept obiectiv apărarea intereselor oamenilor muncii şi respectarea
esenţei doctrinei comuniste, care se bazează pe următoarele principii
fundamentale: neexploatarea unora de către ceilalţi sau de către stat,
dreptatea socială bazată pe muncă şi pe o reală concurenţă calitativă
şi adevărata democraţie capabilă să garanteze drepturile majorităţii prin
alegeri libere, la care să fie admise toate curentele politice. Ei deplângeau
evoluţia societăţii române după răsturnarea regimului din 1989, consi
derând această răsturnare drept antisocială şi antipopulară, ca şi trans
formarea ţării într‑o „colonie a imperiilor neocolonialiste europene şi mon
diale”. Programul cuprindea, de asemenea, următoarele idei politice:
„Teza fundamentală pe care se bazează întreaga doctrină şi politică
este aceea că în politică principala calitate este numărul! Indiferent cum
gândesc şi acţionează cei mulţi, ei au dreptate întotdeauna, fapt confirmat
de fiecare dată, inclusiv la 22 decembrie 1989, când a ieşit victorioasă,
în mai multe ţări din Europa, contrarevoluţia antipopulară, antisocială şi
antinaţională.
Premisa certă a tuturor acţiunilor desfăşurate de oamenii muncii a fost
dorinţa de schimbare a Răului; practic, a fost schimbat, exclusiv şi aproape
total, Binele... Care este acest Bine? În anii de practică social‑economică,
Socialismul a realizat pe pământul vechii Dacii, pentru masele populare –

în ciuda erorilor, abuzurilor, neîmplinirilor, denaturărilor şi deturnărilor
utilizate de noua burghezie, ciocoimea peceristă – obiective pe care
oamenii muncii nu le pot abandona şi nu le pot uita: cel mai înalt nivel de
trai material şi spiritual din istorie; cel mai înalt nivel de cultură şi civilizaţie
din istorie (...); cel mai larg şi mai profund cadru legal democratic (...).
[PCN] este organizaţia politică revoluţionară a oamenilor muncii (...)
care acţionează organizat şi conştient, în cadrul constituţional, pentru
înlăturarea efectelor contrarevoluţiei şi reluarea construirii celei mai
democratice şi umane societăţi cunoscute în istorie – Socialismul.
Indiferent de poziţia pe care o ocupă în raport cu celelalte forţe politice,
antrenat sau nu în activitatea Puterii şi Administraţiei Statului, [PCN]
îşi asumă îndatorirea de a milita pentru realizarea obiectivelor care să
asigure apărarea intereselor maselor populare”.
12. La 4 aprilie 1996, al doilea reclamant, în calitate de reprezentant al
PCN, a sesizat Tribunalul Municipiului Bucureşti cu o cerere de înscriere
în registrul special al partidelor politice.
13. Prin Hotărârea din 19 aprilie 1996, tribunalul respinge cererea ca
neîntemeiată. Pasajele pertinente din motivarea hotărârii prevăd:
„Pentru dovedirea cererii de înregistrare a partidului, s‑au depus la
dosar tabelul nominal cu datele persoanelor alese în conducerea par
tidului, tabelul cu membrii fondatori, statutul de organizare şi funcţio
nare, programul politic, contractul de închiriere a spaţiului pentru sediul
partidului, dovada asigurării mijloacelor financiare şi actul de constituire –
procesul‑verbal al Conferinţei Naţionale de Constituire din 23 martie 1996.
Examinând actele depuse la dosar se constată că în statutul de
organizare şi funcţionare la capitolul scopul urmărit de partid (...) se arată
în final că acest partid acţionează pentru cucerirea puterii politice spre a
garanta instaurarea unei societăţi umane şi democratice.
Atât din statut, cât şi din programul politic rezultă că se urmăreşte
instaurarea unui stat uman, având la bază o doctrină comunistă, înţele
gându‑se că ordinea de stat şi de drept actuală, instaurată după 1989,
este inumană şi nu are la bază o reală democraţie.
Prin aceasta se încalcă dispoziţiile art. 2 alin. (3) şi (4) din Decretul‑lege
nr. 8/1989 care prevede că «scopurile partidelor politice trebuie să se
întemeieze pe respectarea suveranităţii, iar mijloacele de realizare a
scopului urmărit trebuie să fie în conformitate cu ordinea de drept şi de
stat din România»”.
14. Al doilea reclamant atacă hotărârea în faţa Curţii de Apel Bucu
reşti. Prin Hotărârea definitivă din 28 august 1996 aceasta respinge
recursul pe motivul că analiza făcută în hotărâre era corectă. Hotărârea

este redactată la 21 octombrie 1996 şi apoi trimisă Tribunalului Bucureşti
pentru arhivare. Domnul Ungureanu afirmă că a luat cunoştinţă de
motivele hotărârii la 13 noiembrie 1996. Paragraful pertinent din motivarea
hotărârii prevede următoarele:
„Cât priveşte ultima critică care priveşte fondul cauzei, corect a
reţinut instanţa de fond că prevederile din statut încalcă dispoziţiile Legii
nr. 8/1989, referitoare la ordinea de drept şi de stat din ţară. Prin urmare,
instanţa va respinge contestaţia ca neîntemeiată”.
15. La 28 mai 1997 procurorul general al României îl informează pe
domnul Ungureanu că nu vede niciun motiv pentru a introduce recurs în
anulare împotriva Deciziei din 28 august 1996.
16. Domnul Ungureanu formulează contestaţie în anulare, respinsă
ca tardivă de Tribunalul Bucureşti, la 5 decembrie 1997
[...]
b) Aprecierea Curţii
44. Curtea aminteşte că, în pofida rolului autonom, cât şi a specificităţii
sferei de aplicare, art. 11 trebuie privit, de asemenea, în raport cu art. 10.
Protecţia opiniilor şi a libertăţii de a le exprima constituie unul dintre
obiectivele libertăţii de reuniune şi de asociere consacrate prin art. 11.
Şi aceasta cu atât mai mult în cazul partidelor politice, având în vedere
rolul lor esenţial în menţinerea pluralismului şi a bunei funcţionări a demo
craţiei.
45. Conform Curţii, nu există democraţie fără pluralism. Iată de ce
libertatea de exprimare consacrată prin art. 10 este valabilă, sub rezer‑
va alin. (2), nu numai pentru „informaţii” sau „idei” primite favorabil sau
considerate ca inofensive ori indiferente, dar şi pentru cele care frapează,
şochează sau îngrijorează (vezi, printre altele, Cauza Handyside împo
triva Regatului Unit, Hotărârea din 7 decembrie 1976, seria A nr. 24,
p. 23, paragraful 49, şi Cauza Jersild împotriva Danemarcei, Hotărârea
din 23 septembrie 1994, seria A nr. 298, p. 26, paragraful 37). Având în
vedere că prin activităţile lor participă la un exerciţiu colectiv al libertăţii
de exprimare, partidele politice pot invoca drepturile prevăzute de art. 10
şi 11 din Convenţie (Cauza Partidul Comunist Unit din Turcia şi alţii îm‑
potriva Turciei, Hotărârea din 30 ianuarie 1998, Culegere de hotărâri şi
decizii 1998‑I, p. 20‑21, paragrafele 42‑43).
46. Curtea a stabilit deja că un partid politic poate face campa
nie în favoarea schimbării legislaţiei sau a structurilor legale ori
constituţionale ale statului, cu două condiţii: 1) mijloacele folosite în
acest scop trebuie să fie total legale şi democratice; 2) schimbarea
propusă trebuie să fie ea însăşi compatibilă cu principiile democra

tice fundamentale. De unde decurge, obligatoriu, că un partid politic
ai cărui responsabili incită la violenţă sau propun un proiect care nu
respectă una ori mai multe reguli ale democraţiei sau care vizează
distrugerea acesteia, ca şi ignorarea drepturilor şi libertăţilor pe care
aceasta le recunoaşte nu se poate prevala de protecţia Convenţiei
împotriva sancţiunilor aplicate pentru aceste motive (vezi Cauza
Yazar şi alţii împotriva Turciei, cererile 22.723/1993 şi 22.725/1993,
paragraful 49, CEDO 2002‑II, şi Cauza Refah Partisi şi alţii, citate
anterior, paragraful 98).
47. În plus, în examinarea necesităţii unei ingerinţe într‑o societate
democratică, adjectivul „necesar”, în sensul art. 11 alin. (2), implică
o „nevoie socială imperioasă”.
48. Curtea aminteşte că, pentru a determina dacă refuzul înregistrării
unui partid politic răspunde unei „nevoi sociale imperioase”, aceasta tre
buie să stabilească în principal: (i) dacă există indicii în măsură să do‑
vedească faptul că riscul de atingere adusă democraţiei este suficient şi
rezonabil de apropiat; (ii) dacă actele şi discursul conducătorilor luate în
considerare în cauză sunt imputabile partidului respectiv; (iii) dacă actele
şi discursurile imputabile partidului politic constituie un ansamblu care
redă imaginea clară a unui model de societate conceput şi propovăduit
de partid şi care ar veni în contradicţie cu conceptul de „societate demo
cratică”. Ea va lua, de asemenea, în considerare, în examenul global
privind aceste puncte, evoluţia istorică în care se situează refuzul înre
gistrării partidului politic respectiv (vezi Cauza Refah Partisi şi alţii, citată
anterior, paragraful 104).
[...]
50. În speţă, Curtea este cea care trebuie să aprecieze dacă ingerinţa
litigioasă, adică respingerea, prin Hotărârea din 28 august 1996 a Curţii de
Apel Bucureşti, a cererii de înregistrare a PCN ca partid politic răspundea
unei „nevoi sociale imperioase” şi era „proporţională cu scopurile legitime
urmărite”.
[...]
54. Analizând statutul şi programul politic ale PCN, Curtea observă că
textele insistă asupra respectului suveranităţii naţionale, integrităţii teri‑
toriale şi ordinii juridice şi constituţionale a ţării, ca şi asupra principiilor
democraţiei, printre care pluralismul politic, sufragiul universal şi libera
participare la viaţa politică. Ea notează, de asemenea, că acestea nu
cuprind niciun pasaj care ar putea fi considerat chemare la violenţă, la
revoltă sau la orice altă formă de respingere a principiilor democratice,
ceea ce este un element esenţial ce trebuie luat în considerare, sau la

„dictatura proletariatului” [vezi Cauza Partidul Socialist din Turcia (STP)
şi alţii împotriva Turciei, Cererea 26.482/95, paragraful 45, 12 noiem‑
brie 2003; a contrario, Cauza Partidul Comunist din Germania împotriva
Republicii Federale Germania, Cererea 250/57, Decizia Comisiei din 20
iulie 1957, anuar I, p. 222].
55. Curtea notează că programul politic şi statutul PCN cuprindeau
într‑adevăr pasaje care criticau atât abuzurile fostului partid comunist
înainte de 1989, de care se distanţează, inclusiv prin titulatura sa, cât şi
politica dusă după 1989.
Conform Curţii, una dintre principalele caracteristici ale democraţiei
rezidă în posibilitatea pe care o oferă de a dezbate prin dialog şi fără
recurgere la violenţă problemele ridicate de diferite curente politice de
opinie şi aceasta chiar dacă deranjează sau îngrijorează. Într‑adevăr,
democraţia se bazează pe libertatea de exprimare. În această privinţă,
o formaţiune politică ce respectă principiile fundamentale ale democraţiei
(paragraful 46 anterior) nu poate îngrijora pentru simplul fapt că a criticat
ordinea constituţională şi juridică a ţării şi că doreşte să o dezbată public
pe scena politică (vezi, mutatis mutandis, Cauza Partidul Comunist Unit
din Turcia şi alţii, citată anterior, p. 27, paragraful 57). Or, în speţă, instan
ţele interne nu au arătat în niciun fel prin ce anume programul şi statutul
PCN erau contrare principiilor fundamentale ale democraţiei.
În această privinţă, Curtea nu poate admite argumentul Guvernului,
conform căruia România nu poate accepta ca apariţia unui partid comunist
să facă obiectul unei dezbateri democratice.
56. Desigur, experienţa politică a statelor contractante a arătat că,
în trecut, partidele politice cu scopuri contrare principiilor fundamentale
ale democraţiei nu le‑au dezvăluit în textele oficiale înainte de a prelua
puterea. Nu se poate exclude că programul politic al unui partid ascunde
obiective şi intenţii diferite de cele afişate public. Pentru a ajunge la o
asemenea concluzie, trebuie comparat conţinutul programului cu actele
şi luările de poziţie ale membrilor şi conducătorilor partidului respectiv
(vezi Cauza Refah Partisi şi alţii, citată anterior, paragraful 101).
57. Or, în speţă, programul PCN nu putea fi în niciun fel dezminţit
de acţiuni concrete, întrucât cererea de înregistrare fusese respinsă, iar
partidul n‑a avut practic timp să le aplice. Astfel, a fost sancţionat pentru
un comportament ţinând strict de exercitarea libertăţii de exprimare.
58. Curtea este, de asemenea, dispusă să ia în considerare contextul
istoric al cazurilor ce îi sunt supuse spre examinare, anume, în speţă,
experienţa de comunism totalitar a României înainte de 1989. Cu toate
acestea, ea observă că doar acest context nu poate justifica necesitatea

ingerinţei, cu atât mai mult cu cât partide comuniste cu ideologie marxistă
există în câteva ţări semnatare ale Convenţiei.
Curtea observă, aşadar, că toate criteriile ce definesc „nevoia socială
imperioasă” (paragraful 48 anterior) nu sunt reunite în speţă: instanţele
nu au probat că programul politic al reclamanţilor era incompatibil cu
„o societate democratică” şi cu atât mai puţin existenţa unei ameninţări
rezonabile iminente la adresa democraţiei.
59. Nu poate fi invocat nici art. 17, statutul şi programul PCN necon
ducând în niciun caz la concluzia că acesta se prevala de Convenţie
pentru a desfăşura o activitate sau a îndeplini un act vizând anularea
drepturilor şi libertăţilor pe care aceasta le recunoaşte (vezi Cauza Parti
dul Comunist Unit din Turcia şi alţii, citată anterior, p. 27, paragraful 60).
60. Aşadar, o măsură atât de radicală ca respingerea cererii recla
manţilor de înregistrare a PCN ca partid politic, luată înainte chiar ca
acesta să înceapă desfăşurarea activităţilor, este disproporţionată
cu scopul propus şi, în consecinţă, nu este necesară într‑o societate
democratică.
61. Prin urmare, a fost încălcat art. 11 din Convenţie[1].
Este vorba despre art. 11 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
[1]
libertăţilor fundamentale – Libertatea de întrunire şi de asociere, potrivit căruia: „1. Orice

persoană are dreptul la libertate de întrunire paşnică şi la libertate de asociere, inclusiv
a constitui cu alţii sindicate şi de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor
sale. 2. Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât cele
prevăzute de lege care, într‑o societate democratică, constituie măsuri necesare pentru
securitatea naţională, siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor,
protecţia sănătăţii, a moralei ori a drepturilor şi a libertăţilor altora. Prezentul articol nu
interzice ca restrângeri legale să fie impuse exercitării acestor drepturi de către membrii
forţelor armate, ai poliţiei sau ai administraţiei de stat”.
TITLUL IV. TEORIA STATULUI
Capitolul I. Definiţia şi elementele statului[1]
Secţiunea 1. Noţiunea de stat

Statul este principala instituţie politică a societăţii. Apariţia sa a fost
determinată de schimbările petrecute în orânduirea comunei primitive,
schimbări care au determinat ca vechile forme de organizare (ginta, tribul)
să nu mai fie suficiente, impunându‑se o formă nouă, cea politico‑statală. În
cadrul acestei organizări, desfăşurarea relaţiilor sociale se află la adăpostul
unei forţe speciale de constrângere, deţinută de stat şi utilizată împotriva
celor care i se opun. Este vorba, aşadar, de o diferenţiere între guvernaţi şi
guvernanţi, considerată adesea drept esenţa ideii de stat.
Din perspectivă sociologică[2], statul semnifică dimensiunea specifică
şi esenţială a societăţii politice, societate care a rezultat din fixarea, pe un
teritoriu determinat, a unei colectivităţi umane relativ omogene, întruchipând
Naţiunea, şi care este guvernată de o putere instituţionalizată, având
capacitatea şi mijloacele de a exprima şi de a realiza voinţa unei părţi din
colectivitate ca voinţă generală. Din perspectivă juridică[3], statul este o
persoană morală, o entitate juridică distinctă, stabilă şi permanentă, deta
şată de persoanele fizice care, în calitatea lor de agenţi ai puterii, exercită
vremelnic puterea, în limitele competenţelor atribuite. În sfârşit, în sens
restrictiv şi concret, statul este ansamblul organelor politice de guvernare,
desemnând aparatul de direcţionare a societăţii politice.
Alţi autori[4] reţin că, din perspectiva dreptului constituţional, statul se defi
neşte ca o modalitate de organizare a puterii politice sub forma puterii de
stat, în vederea îndeplinirii voinţei deţinătorului acestei puteri, adică poporul,
indiferent că exercitarea acestei puteri se realizează direct de către popor
sau indirect, prin organele sale reprezentative.
Reţinem, deci, că statul:
– este un subiect de drept;
[1]
M. SAFTA, op. cit., vol. I, p. 14.
[2]
[3]
Ibidem.
[4]
I. Muraru, E.S. Tănăsescu, op. cit., p. 44.
54 IV. Teoria statului
– constituie o putere politică organizată;

– este o instituţie;
– desemnează o anume ordine juridică.
Evoluţiile care au avut loc în timp au conturat următoarele direcţii prin
cipale ale acţiunii statului[1]:
– crearea unei democraţii constituţionale întemeiate pe preeminenţa
dreptului, izvorât din voinţa suverană a naţiunii exprimată prin Parlamentul
larg reprezentativ;
– realizarea unui raport echilibrat între autoritate şi forţa de dominaţie
(puterea de comandă a statului) şi libertatea cetăţeanului oglindită în
Constituţie;
– responsabilitatea guvernului faţă de modul de gestionare a vieţii eco
nomice şi politice;
– implicarea cetăţeanului în procesul decizional prin instituţia referen
dumului şi a iniţiativei legislative populare;
– stabilirea unor raporturi de parteneriat între stat şi societatea civilă;
– educarea cetăţenilor în spiritul valorilor naţionale şi a principiilor demo
craţiei constituţionale, a pluralismului politic;
– întărirea unităţii şi solidarităţii naţionale în situaţii de criză gestionate
de stat.
Secţiunea a 2‑a. Elementele statului

Din definiţiile mai sus‑prezentate rezultă că, în esenţă, statul există
prin reunirea a trei elemente: un element material – teritoriul, un elementul
personal – populaţia sau naţiunea şi un elementul formal‑instituţional –
suveranitatea, autoritatea politică exclusivă.
Elementul material se referă la teritoriu, „permite statului să aibă consis
tenţă”[2] şi cuprinde solul, subsolul, spaţiul atmosferic aferent şi o porţiune
din apele înconjurătoare, delimitat prin hotare naturale sau convenţionale.
Solul reprezintă uscatul aflat sub suveranitatea statului, indiferent de locul
unde este situat din punct de vedere geografic. Spaţiul acvatic este alcătuit
din apele râurilor, lacurilor şi canalelor, apele porturilor, radelor, porţiunea
maritimă care se întinde de‑a lungul ţărmurilor şi care poartă denumirea
de mare teritorială sau ape teritoriale. Spaţiul aerian reprezintă coloana de
aer de deasupra teritoriului terestru şi a celui acvatic. În legislaţia română
elementele teritoriului sunt enunţate de art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a

[1]
B. Janneau, Droit Constitutionnel et institutions politiques, Dalloz, Paris, 1987, p. 4.

[2]
IV.1. Definiţia şi elementele statului 55
Guvernului nr. 105/2001 privind frontiera de stat a României[1], după cum

urmează: „Frontiera de stat a României delimitează teritoriul statului român
de teritoriul fiecăruia dintre statele vecine şi marea teritorială a României de
zona contiguă. În plan vertical, frontiera de stat delimitează spaţiul aerian şi
subsolul statului român de spaţiul aerian şi subsolul fiecăruia dintre statele
vecine”. Pe acest cuprins se exercită puterea supremă a statului, în sensul
că pe acest teritoriu puterea lui nu se subordonează niciunei alte puteri,
rezolvându‑şi problemele fără nicio imixtiune, respectând în acelaşi timp
suveranitatea altor state.
Elementul personal se referă la populaţie, care se compune dintr‑o masă
înrădăcinată în spaţiul ei cultural, cu tradiţiile şi limba ei, precum şi din diferite
grupuri stabilite ulterior în acest spaţiu, numite minorităţi naţionale, împreună
cu care formează comunitatea. Unii autori[2] subliniază faptul că termenul de
populaţie nu este riguros definit, putând fi o sursă de ambiguităţi, arătând
că ceea ce‑i asigură statului distinctibilitate şi permanenţă este Naţiunea,
văzută ca realitate complexă şi produs al unui îndelungat proces istoric,
având la bază comunitatea de origine etnică, de limbă, de cultură, de religie,
de factură psihică, de viaţă, de tradiţii şi de idealuri, dar mai ales trecutul
istoric şi voinţa de a fi împreună a celor care au dăinuit pe un anumit teritoriu.
Elementul de legătură între indivizii care alcătuiesc populaţia unui stat
şi statul respectiv este cetăţenia, populaţia fiind alcătuită astfel din cetăţeni,
cărora statul le protejează drepturile şi obligaţiile. Cetăţenia reprezintă,
aşadar, o situaţie juridică ce rezultă din raporturile juridice statornice care
intervin între o persoană şi un stat, situaţie caracterizată prin plenitudinea
drepturilor şi obligaţiilor reciproce, prevăzute de Legea fundamentală şi de
celelalte legi ale statului respectiv.
Elementul formal‑instituţional se referă la puterea de stat, definită ca
formă de autoritate socială pe care un individ sau un grup de indivizi o
are asupra altora pentru realizarea unui scop comun, asumat de membrii
comunităţii sau impus acestora de către cei care exercită puterea. În legătură
cu aceasta este conceptul de suveranitate, înţeleasă ca putere de stat, adică
dreptul statului de a decide liber în treburile sale interne şi externe.
În definirea conceptului de suveranitate/suveranitate de stat este nece
sară şi precizarea sensului altor două concepte: suveranitatea poporului şi
suveranitatea naţională.
M. Of. nr. 352 din 30 iunie 2001.

[1]

[2]
Prin suveranitatea poporului înţelegem dreptul poporului de a decide

asupra sorţii sale, de a stabili linia politică a statului şi alcătuirea organelor
lui, precum şi de a controla activitatea acestuia[1].
Prin suveranitate naţională înţelegem dreptul la autodeterminare şi la
dezvoltare independentă a fiecărei naţiuni, indiferent că aceasta posedă
sau nu o organizaţie proprie de stat şi care poate conduce la apariţia de
noi state. Atunci când naţiunea s‑a constituit într‑un stat, suveranitatea na
ţională se identifică cu suveranitatea de stat[2].
Secţiunea a 3‑a. Autorităţile (instituţiile)

statului
Realizarea funcţiilor statului presupune crearea unei forţe instituţio
nalizate – instituţiile statului, aparatul statului sau autorităţile statului, care
dau expresie concretă puterii publice. Statul nu ar putea practic exista fără
aceste autorităţi, noţiunea de stat ar deveni ceva abstract.
Faţă de dispoziţiile care reglementează separaţia puterilor în stat, se
disting autorităţi legislative, executive şi judecătoreşti, fiecare dintre acestea
îndeplinind o anume formă de activitate, conform competenţei stabilite prin
lege.
Având în vedere sursa autorităţilor publice, se distinge[3] între autorităţi
reprezentative/direct reprezentative şi derivate/indirect reprezentative. În
sistemul nostru de drept, fac parte din prima categorie Parlamentul, Preşe
dintele României, consilierii locali şi primarii, iar din cea de‑a doua categorie,
toate celelalte autorităţi publice.
Potrivit nivelului la care funcţionează, distingem între autorităţi cen
trale/naţionale (de exemplu, Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul)
şi autorităţi locale (consiliile locale, primarii şi prefecţii).
Fiecare autoritate a statului cuprinde un număr de persoane care exer-
cită această competenţă: funcţionarii publici, magistraţii, demnitarii, cu un
statut specific faţă de alţi salariaţi sub aspectul drepturilor, obligaţiilor, in-
compatibilităţilor şi interdicţiilor.
[1]
[2]
Idem, p. 59.
[3]
I. Deleanu, Instituţii şi proceduri..., p. 561.
IV.1. Definiţia şi elementele statului 57
Potrivit art. 16 alin. (3) din Constituţie, în România funcţiile şi demnităţile

publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în condiţiile legii, de persoane-
le care au cetăţenie română şi domiciliu în ţară, statul român garantând
egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi pentru ocuparea acestor funcţii
şi demnităţi. În plus, potrivit alin. (4) al aceluiaşi articol, în condiţiile ade-
rării României la Uniunea Europeană, cetăţenii Uniunii care îndeplinesc
cerinţele legii organice au dreptul de a alege şi de a fi aleşi în autorităţile
administraţiei publice locale.
Capitolul al II‑lea. Forma statului
Secţiunea 1. Noţiune
Forma statului exprimă modul de organizare a conţinutului puterii, struc-
tura internă şi externă a acestui conţinut. Componentele formei de stat sunt:
a) forma de guvernământ;
b) regimul politic;
c) structura de stat.
Secţiunea a 2‑a. Forma de guvernământ
§1. Definiţie
Forma de guvernământ priveşte formarea, organizarea şi exercitarea
puterii de stat prin intermediul organelor centrale ale statului şi împărţirea
competenţei între ele.
§2. Clasificare
Din acest punct de vedere, clasificarea generală a statelor este în
monarhii şi republici.
Monahia reprezintă acea formă de guvernământ în care şeful statului
este desemnat pe baze ereditare sau pe viaţă. Conducerea statului se
transmite de la un monarh la altul pe linie de rudenie sau în alte condiţii
prevăzute de Constituţie.
Monarhiile se împart în:
a) absolute – specifice perioadei feudalismului şi caracterizate prin
puterea discreţionară a monarhului;
b) constituţionale – caracteristice pentru perioada de început a secolului
al XIX‑lea când începe să se producă o limitare a puterii monarhului prin
Constituţie; totuşi, monarhul rămâne în continuare cu un rol important în
viaţa statului, îndeplinind majoritatea atribuţiilor;
c) parlamentare dualiste – caracteristice pentru perioada de sfârşit de
secol XIX – început de secol XX, când Parlamentul şi‑a consolidat rolul de
putere legiuitoare, şi caracterizate prin aceea că monarhul şi parlamentul
sunt, din punct de vedere legal, pe o poziţie egală;
IV.2. Forma statului 59
d) parlamentare contemporane – în cadrul acestora, monarhia se

explică în primul rând prin tradiţie, monarhul având mai mult un rol simbolic,
rolul Parlamentului fiind foarte important; altfel spus, monarhul domneşte,
dar nu guvernează, este supus regulilor de neutralitate politică (Anglia,
Spania, Belgia, Danemarca, Olanda, Suedia, Norvegia, Japonia etc.).
Republica reprezintă forma de guvernământ în care cetăţenii se gu
vernează desemnând sau alegând un preşedinte, pe o perioadă determi
nată – un număr de ani, cu limitarea numărului de mandate pentru aceeaşi
persoană. Alegerea se realizează în mod direct (de exemplu România,
Franţa) sau prin electori aleşi după anumite criterii (S.U.A.), de către Par-
lament (Grecia, Germania, Austria).
Republica poate fi:
a) parlamentară, caz în care rolul cel mai important în exercitarea
puterii de stat revine Parlamentului, considerat un adevărat for politic de
guvernare, iar Guvernul este obligat să dea socoteală Parlamentului care,
dacă apreciază că acesta nu îşi îndeplineşte mandatul, îşi poate retrage
încrederea acordată[1]; de regula, preşedintele este ales de Parlament (de
exemplu Germania, Italia, Grecia, Letonia, Estonia, Moldova, Ungaria);
b) prezidenţială, în care şeful statului are cele mai importante atribuţii în
exercitarea puterii; este ales de cetăţeni, direct sau indirect (colegiu electoral
compus din electori); consecinţa se referă la legitimitate şi reprezentativitate,
preşedintele fiind ales, întocmai ca Parlamentul, prin vot; (de exemplu
S.U.A., Brazilia,Mexic);
c) semiprezidenţială, în care preşedintele are prerogative importante,
este ales prin vot universal direct, executivul este bicefal – preşedinte şi
prim‑ministru (de exemplu Franţa, România).
Potrivit art. 1 alin. (2) din Constituţia României, forma de guvernământ
a statului român este republica. În ceea ce priveşte alegerea preşedintelui,
în România, potrivit art. 81 alin. (1) din Constituţie, Preşedintele este ales
prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, iar, potrivit art. 81
alin. (4), nicio persoană nu poate îndeplini funcţia de Preşedinte al României
decât pentru cel mult două mandate, care pot fi şi succesive. Potrivit art. 83
alin. (1) din Constituţie, mandatul Preşedintelui României este de 5 ani şi
se exercită de la data depunerii jurământului.
[1]
D. Apostol Tofan, Instituţii administrative europene, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,
2006, p. 61.
Secţiunea a 3‑a. Regimul politic

Regimul politic poate fi definit ca fiind ansamblul metodelor, procedeelor
şi mijloacelor de înfăptuire a puterii. Acesta priveşte relaţiilor existente
între elementele ce alcătuiesc sistemul social‑politic, cu referire imediată
la raporturile dintre stat şi individ, la modul concret în care statul asigură şi
garantează drepturile subiective.
În perioada contemporană distingem:
a) regimuri politice democratice, care se caracterizează prin preluarea
puterii prin alegeri libere, corecte, periodice, aplicarea principiului majorităţii,
recunoaşterea separaţiei puterilor în stat, pluralismul politic, libertatea şi
recunoaşterea opoziţiei, garantarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale,
independenţa justiţiei;
b) regimuri politice totalitare – se caracterizează prin anularea sau
diminuarea substanţială a drepturilor cetăţeneşti, eliminarea pluralismului
politic, impunerea unei doctrine oficiale, manipularea opiniei publice prin
discurs demagogic, întărirea aparatului represiv;
c) regimuri politice autoritare – se caracterizează prin restrângerea
unor drepturi cetăţeneşti, concentrarea puterii în mâinile unui lider autoritar cu
îngrădirea în consecinţă a pluralismului politic, raţionalizarea parlamentului
etc. S‑a arătat că astfel de regimuri pot degenera în dictaturi, dar până la
acest stadiu nu pot fi confundate cu acestea[1].
Secţiunea a 4‑a. Structura de stat
§1. Noţiune
Structura de stat se referă la organizarea puterii de stat în raport cu
teritoriul şi populaţia, raporturile ce se constituie între elementele sistemului
statal, formaţiunile statale, circumscripţiile administrativ‑teritoriale. Din acest
punct de vedere, statele se împart în unitare sau simple şi federative sau
compuse.
§2. Formele structurii de stat

Un stat este unitar atunci când asupra tuturor indivizilor care populează
teritoriul îşi exercită autoritatea un singur rând de organe centrale de stat.
Pe larg, C. IONESCU, op. cit., p. 447.

[1]
a) Statul unitar sau simplu are următoarele caracteristici:

– o singură formaţiune statală;
– un regim constituţional unic, consacrat printr‑o singură Constituţie;
– un singur rând de organe de vârf – un Parlament, un Guvern, un şef
de stat şi un singur rând de autorităţi judecătoreşti, care exercită autoritatea
la nivel central, în raport cu întregul teritoriu şi cu întreaga populaţie;
– populaţia statului are, de regulă, o singură cetăţenie;
– statul este unicul subiect de drept internaţional.
b) Statul compus sau federativ are următoarele caracteristici:
– pe teritoriul statului se regăsesc mai multe formaţiuni statale şi una
rezultată din unirea lor;
– mai multe constituţii – câte state există – şi o Constituţie a federaţiei;
– populaţia are dublă cetăţenie;
– parlamentul federal are două Camere, dintre care una reprezintă
Federaţia, iar cealaltă statele membre, acestea participând la luarea deci
ziilor;
– subiect al dreptului internaţional este numai federaţia.
Statele din structura federaţiei se caracterizează prin:
– existenţa unei Constituţii proprii;
– legislaţie proprie care nu poate contraveni însă legislaţiei federaţiei;
– populaţia sa reprezintă un corp distinct, având cetăţenia statului fede-
rat, integrată însă în colectivitatea unificată a statului federativ;
– în condiţiile prevăzute în constituţia statului federativ, statul federat
participă la stabilirea ordinii constituţionale federative şi a legislaţiei comune.
Statele federate, cu păstrarea personalităţii juridice şi a unei relative
autonomii, se află în relaţii de complementaritate cu statul federativ.
c) Asociaţiile de state
Acestea nu sunt forme propriu‑zise ale structurii de stat, deoarece nu dau
naştere la state noi şi nici nu sunt subiecte distincte de drept. Ele sunt forme
ale vieţii internaţionale[1]. Se constituie şi funcţionează în baza unor tratate
internaţionale, statele membre ale acestora păstrându‑şi independenţa şi
caracterul distinct de subiect distinct de drept.
Pot fi clasificate în:
– uniuni personale – asociaţii de două sau mai multe state independente
care au în comun un şef de stat (de exemplu Principatele Române ale
Moldovei şi Ţării Româneşti în perioada 1859‑1861 ca urmare a alegerii lui
Al.I. Cuza în 1859 ca domn în ambele state);

[1]
– uniuni reale – asociere de două sau mai multe state independente

pentru a avea în comun atât un şef de stat, cât şi autorităţi statale (de
exemplu Austria şi Ungaria între 1867 şi 1918);
– confederaţii de state – asocieri de state independente alcătuite în
vederea îndeplinirii împreună a unor obiective comune; la baza acestora stă
un tratat internaţional, iar raporturile dintre state sunt de drept internaţional
(o asemenea structură este, de exemplu, Commonwealth of Nations, creată
după al doilea război mondial).
§3. Împărţirea internă a statului sau structura administrativ‑te-

ritorială
Împărţirea administrativă a teritoriului constituie o operaţiune organiza
torică în vederea exercitării puterii; aşadar, nu este vorba despre o simplă
împărţire geografică teritorială, ci de o delimitare a teritoriului statului în
unităţi administrativ‑teritoriale pentru ca statul să poată îndeplini, la nivel
local, sarcinile care, prin complexitatea lor, nu pot fi realizate pe întregul
teritoriu doar cu ajutorul organelor centrale. Statul este cel care procedează
la organizarea administraţiei publice, prin Constituţie şi legi, stabilind atât
organizarea administrativă a teritoriului, cât şi structura şi rolul autorităţilor
publice în unităţile administrativ‑teritoriale.
Potrivit art. 3 alin. (3) din Constituţia României, „teritoriul este organizat,
sub aspect administrativ, în comune, oraşe şi judeţe. În condiţiile legii, unele
oraşe sunt declarate municipii”. De asemenea, potrivit art. 20 din Legea
nr. 215/2001 a administraţiei publice locale[1], comunele, oraşele, municipiile
şi judeţele sunt unităţi administrativ‑teritoriale în care se exercită autonomia
locală şi în care se organizează şi funcţionează autorităţi ale administraţiei
publice locale. Comunele pot fi formate din unul sau mai multe sate. Unele
oraşe pot fi declarate municipii, în condiţiile legii.
Judeţul este o circumscripţie administrativ‑teritorială determinată prin
lege, care cuprinde o parte din teritoriul naţional pe care se află unul sau
mai multe oraşe şi un număr de comune; teritoriul României este împărţit
în 41 de judeţe şi Municipiul Bucureşti. Judeţul este o persoană juridică de
drept public, cu capacitate juridică deplină.
Oraşul este o structură teritorială dezvoltată economic, industrial, social,
unde nivelul de trai şi de civilizaţie este mai ridicat faţă de comună. Are
personalitate juridică şi face parte dintr‑un judeţ.
Republicată în M. Of. nr. 123 din 20 februarie 2007.

[1]
Comuna este unitatea administrativ‑teritorială pe teritoriul căreia trăieşte

populaţia rurală unită în comunităţi de interese şi tradiţii şi alcătuită din unul
sau mai multe sate şi cătune, în funcţie de condiţiile economice, social‑cultu
rale, geografice şi demografice, conform legii administraţiei publice locale[1].
Cât priveşte administraţia, dacă până în 1989, aceasta se baza pe prin
cipiul „centralismului democratic”, actuala Constituţie stabileşte, în art. 120,
că administraţia publică din unităţile administrativ teritoriale se întemeiază
pe principiile descentralizării, autonomiei locale şi deconcentrării serviciilor
publice.
Descentralizarea reprezintă sistemul care are la bază recunoaşterea
interesului local, distinct de cel naţional, localităţile dispunând de structuri
organizatorice, funcţionale şi de un aparat propriu, afectat interesului local[2].
Legea‑cadru a descentralizării nr. 195/2006[3] defineşte acest principiu ca
fiind transferul de competenţă administrativă şi financiară de la nivelul
administraţiei publice centrale la nivelul administraţiei publice locale sau
către sectorul privat.
Descentralizarea are ca elemente definitorii[4]:
– autorităţile din teritoriu sunt persoane publice autonome, alese de
colectivităţile teritoriale;
– autorităţile din teritoriu dispun de o putere de decizie proprie;
– colectivităţile locale dispun de autorităţi administrative proprii pentru
satisfacerea intereselor publice, precum şi de mijloace materiale, financiare
şi umane necesare;
– între autorităţile centrale şi cele locale nu există subordonare ierarhică.
Autonomia locală semnifică faptul că autorităţile comunale şi orăşeneşti
nu se află într‑un raport de subordonare faţă de vreo autoritate judeţeană
sau centrală, sau, altfel spus, dreptul şi capacitatea efectivă a autorităţilor
administraţiei publice locale de a soluţiona şi de a gestiona, în numele şi
în interesul colectivităţilor locale pe care le reprezintă, treburile publice, în
condiţiile legii.
Autonomia locală se exercită de consiliile locale şi primari, precum şi
de consiliile judeţene, autorităţi ale administraţiei publice locale, alese prin
vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat[5]. Autonomia locală, mai
[1]
A se vedea G. Iancu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2009.
[2]
E. Popa, Autonomia locală în România, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999, p. 121.
[3]
M. Of. nr. 453 din 25 mai 2006.
[4]
V. Vedinaş, Drept administrativ, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 356.
[5]
A se vedea Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale, republicată în
M. Of. nr. 123 din 20 februarie 2007.
ales într‑un stat unitar, nu poate fi concepută decât în anumite limite. Astfel,

potrivit art. 4 din Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale, auto
nomia locală este numai administrativă şi financiară, fiind exercitată pe baza
şi în limitele prevăzute de lege. Autonomia locală priveşte organizarea, func
ţionarea, competenţele şi atribuţiile, precum şi gestionarea resurselor care,
potrivit legii, aparţin comunei, oraşului, municipiului sau judeţului, după caz.
De regulă, la nivelul unităţii administrativ‑teritoriale cu gradul cel mai
mare ca extensie există un reprezentant al statului, al executivului central,
cu rolul de a veghea asupra aplicării legii de către autorităţile administraţiei
publice locale. În România, acest rol îl exercită Prefectul. Astfel, potrivit
art. 123 din Constituţie, Guvernul numeşte un prefect în fiecare judeţ şi în
municipiul Bucureşti; acesta exercită o autoritate de tutelă administrativă
pentru supravegherea respectării legii de către autorităţile administraţiei
publice locale, care se concretizează în aceea că prefectul poate ataca, în
faţa instanţei de contencios administrativ, un act al consiliului judeţean, al
celui local sau al primarului, în cazul în care consideră actul ilegal.
Deconcentrarea este acţiunea de transferare la nivelul agenţilor admi-
nistrativi locali a unora dintre prerogativele decizionale. Potrivit art. 2 lit. j)
din Legea nr. 195/2006, deconcentrarea constă în „redistribuirea de com-
petenţe administrative şi financiare de către ministere şi celelalte organe
de specialitate ale administraţiei publice centrale către propriile structuri de
specialitate din teritoriu”. Agenţii administrativi locali sunt de regulă numiţi
de către autoritatea administrativă centrală, au putere de decizie limitată şi
exclusiv administrativă, se află subordonaţi ierarhic şi, în consecinţă, actele
lor sunt controlate ierarhic. S‑a exprimat în acest sens opinia[1] că decon-
centrarea este un sistem administrativ în care centralizarea se realizează
prin persoane interpuse. În realitate însă tot statul decide, dar nu de la ni-
velul autorităţii centrale, ci direct în cadrul unităţii administrativ‑teritoriale,
la nivelul serviciilor publice respective.
Deconcentrarea se identifică prin următoarele elemente[2]:
– reprezintă o formă specifică a centralizării;
– atât autorităţile centrale, cât şi cele locale sunt de natură statală;
– competenţa de decizie aparţine atât organelor centrale, cât şi celor
locale;
– între puterea centrală şi cea din teritoriu există un raport de subordonare
ierarhică, autoritatea deconcentrată fiind sub dependenţa unui superior
ierarhic care deţine deplin drept de a‑i anula deciziile.
J. Gicquel, apud I. Deleanu, op. cit., 2006, p. 381.

[1]
V. Vedinaş, op. cit., 2007, p. 362.

[2]
Capitolul al III‑lea. Caracterele
statului român
Potrivit art. 1 alin. (1) din Constituţie, „România este stat naţional, suveran
şi independent, unitar şi indivizibil”.
Stat naţional: această caracteristică a statului pune în discuţie conceptul
de naţiune, care priveşte istoria, continuitatea şi mai ales comunitatea
spirituală şi materială a membrilor colectivităţii, bazată pe elemente de
coeziune şi solidaritate specifice, precum trecut comun, limbă, cultură
comune, obiceiuri, idei şi sentimente egal împărtăşite[1].
Stat suveran şi independent: suveranitatea statului român se referă
la dreptul său de a decide liber în chestiunile interne şi externe; chiar
dacă independenţa este inclusă în noţiunea de suveranitate, aceasta are
o rezonanţă specială care a determinat înscrierea distinctă în dispoziţiile
Constituţiei.
Stat unitar: această caracteristică se referă la structura de stat; fiind
stat unitar, pe teritoriul statului român există o singură formaţiune statală,
un singur ansamblu de instituţii cu putere de decizie politică şi juridică – un
singur organ legiuitor, un singur executiv, o singură autoritate judecătoreas-
că. Formarea României ca stat naţional unitar a constituit un proces istoric
îndelungat, caracterizat de lupta poporului pentru unitate şi independenţă.
Stat indivizibil: statul nu poate fi segmentat sau divizat, total sau parţial;
acest concept vizează „toate cele trei elemente constitutive ale statului în
ansamblu, precum şi pe fiecare dintre ele în parte. Niciunul dintre cele trei
elemente – teritoriu, populaţie şi suveranitate – nu poate fi împărţit, în sensul
de a fi sub stăpânirea altor state sau altor puteri”[2].
Stat de drept: această noţiune desemnează un regim politic în care
puterea statului se află încadrată şi limitată de drept. Altfel spus „statul,
făcând legea, este obligat să o respecte atâta timp cât ea există. El o poate
modifica sau abroga; dar atâta timp cât ea există, el nu poate face un act
contrar, un act administrativ sau jurisdicţional decât în limitele fixate prin
această lege, şi astfel statul este stat de drept. Statul, în virtutea aceleiaşi
[1]
I. Muraru, E.S. Tănăsescu (coord.), Constituţia României, Comentariu pe articole,
[2]
Idem, p. 7.
idei, este justiţiabilul propriilor sale tribunale. El poate fi parte într‑un proces;
el poate fi condamnat de proprii săi judecători şi este ţinut ca un simplu
particular de a executa sentinţa prezentată împotriva sa”[1].
Statul de drept a fost definit ca fiind acel stat în care puterea a fost cu-
cerită prin mijloace democratice (alegeri libere), există o Constituţie care
asigură egalitatea membrilor colectivităţii, toţi cetăţenii având obligaţia să
respecte legea, indiferent de poziţia lor socială, venit, credinţă, iar răspun-
derea juridică se angajează nediferenţiat. Este un stat al domniei legii, în
sensul că statul trebuie să se supună propriilor norme, iar autorităţile statului
să‑şi autolimiteze acţiunile. Într‑un stat de drept există separaţia puterilor
în stat, autorităţi speciale care veghează la respectarea Constituţiei, insti-
tuţii care veghează la respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale
ale cetăţenilor, iar competenţa fiecărei autorităţi publice este clar stabilită.
Statul de drept nu se confundă cu principiul legalităţii, fiind mai mult decât
atât, adică şi un sistem de garanţii, inclusiv jurisdicţionale, care să realizeze
reala încadrare a instituţiilor statului în coordonatele dreptului.
În România, un rol important în asigurarea supremaţiei legii şi în garan-
tarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale revine Curţii Constituţionale
care, potrivit art. 146 din Legea fundamentală, este garantul supremaţiei
Constituţiei. Un rol important revine instanţelor judecătoreşti care înfăp-
tuiesc justiţia în numele legii. Este, de asemenea, de menţionat instituţia
Avocatului Poporului, în considerarea rolului acesteia de a apăra drepturile
şi libertăţile persoanelor fizice.
Stat democratic – această sintagmă desemnează regimul politic al
statului, care este unul democratic, ceea ce semnifică faptul că autorităţile
publice se întemeiază pe voinţa poporului, exprimată fie direct, fie prin ale-
geri libere şi corecte, sunt stabilite şi garantate drepturi şi libertăţi publice,
precum şi libera manifestare a voinţei poporului. Conceptul de stat demo-
cratic se află într‑o strânsă corelaţie cu principii şi valori precum garantarea
drepturilor fundamentale, pluralismul politic, responsabilitatea guvernanţilor,
supremaţia legii, independenţa justiţiei, subsumate la rândul lor conceptului
de stat de drept.
Stat social – se referă la natura şi funcţiile statului, văzut ca un participant
care trebuie să intervină, să aibă iniţiativă, să ia măsuri care să asigure
realizarea binelui comun. Articolul 1 alin. (3) din Constituţie caracterizează
România ca fiind stat social, fără a da o definiţie acestui concept. Invocarea
sa în faţa Curţii Constituţionale şi interpretarea sistematică a dispoziţiilor
[1]
L. Duguit, Manuel de droit public français, Droit constitutionnel, Paris, 1907, apud
I. Muraru, E.S. Tănăsescu (coord.), Constituţia României. Comentariu pe articole, p. 8.
IV.3. Caracterele statului român 67
constituţionale care consacră drepturile sociale din perspectiva principiului

enunţat au determinat pronunţarea unor decizii prin care Curtea a examinat
şi a precizat înţelesul conceptului de „stat social”, circumscriind astfel, pe
de parte, sfera drepturilor sociale, mai ales a celor de securitate socială,
iar, pe de altă parte, obligaţiile statului în raport de norma constituţională,
respectiv marja de apreciere pe care acesta o are în adoptarea de măsuri
care vizează drepturi sociale. O decizie a Curţii Constituţionale[1] defineşte
„noţiunea de «stat social» ca fiind acel complex de măsuri ce vizează atât
politica economică, cât şi cea socială şi care pune în prim‑plan prevederile
sociale de natură economică ce au consecinţe pozitive asupra statutului
social al cetăţenilor”. Prin aceeaşi decizie, Curtea a mai reţinut că „statul
social presupune un anumit grad de intervenţie etatică în abordarea
diferitelor domenii cu caracter social existente la nivelul politicii sociale a
statului”.
Conceptul de Stat de drept
Decizia nr. 732 din 16 decembrie 2014

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate
a dispoziţiilor art. 336 alin. (1) şi (3) din Codul penal
M. Of. nr. 69 din 27 ianuarie 2015
– extras –
28. În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a stabilit că trăsătura

esenţială a statului de drept o constituie supremaţia Constituţiei şi
obligativitatea respectării legii (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 232
din 5 iulie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 727 din 15 noiembrie 2001, Decizia nr. 234 din 5 iulie 2001, publicată
în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 558 din 7 septembrie 2001
sau Decizia nr. 53 din 25 ianuarie 2011, publicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr. 90 din 3 februarie 2011) şi că „Statul de drept
asigură supremaţia Constituţiei, corelarea tuturor legilor şi tuturor actelor
normative cu aceasta” (Decizia nr. 22 din 27 ianuarie 2004, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 233 din 17 martie 2004), ceea
ce înseamnă că acesta „implică, prioritar, respectarea legii, iar statul
[1]
Decizia Curţii Constituţionale nr. 1594/2011, publicată în M. Of. nr. 909 din 21
decembrie 2011.
democratic este prin excelenţă un stat în care se manifestă domnia legii”

(Decizia nr. 13 din 9 februarie 1999, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 178 din 26 aprilie 1999).
29. În acest sens, prin Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014, publicată
în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 19 februarie 2014,
paragraful 225, Curtea a reţinut că una dintre cerinţele principiului res‑
pectării legilor vizează calitatea actelor normative şi că, de principiu, orice
act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre
acestea numărându‑se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta
trebuie să fie suficient de clar şi precis pentru a putea fi aplicat. Astfel,
formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoane‑
lor interesate – care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist – să
prevadă într‑o măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei, consecinţele
care pot rezulta dintr‑un act determinat (a se vedea, în acest sens, De‑
cizia nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, Decizia nr. 743 din 2 iunie 2011,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 16 august
2011, Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012, sau Decizia nr. 447 din
29 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 674 din 1 noiembrie 2013).
TITLUL V. SISTEMUL ELECTORAL
Capitolul I. Consideraţii generale
Sistemul electoral cuprinde ansamblul regulilor care definesc calitatea de

alegător, inclusiv drepturile alegătorului, diferitele tipuri de alegeri, scrutinul
şi tipurile acestuia[1]. Sistemul electoral este într‑o strânsă legătură şi reflectă
regimul politic existent la un moment dat.
În România, procesul de transformare într‑un stat de drept, democratic
şi social, în care „demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor,
libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic
reprezintă valori supreme […]”[2] început după decembrie 1989, a determinat
o amplă reformă la nivel instituţional şi, implicit, modificarea cadrului legal
din domeniul electoral.
Astfel, a fost adoptat Decretul‑lege nr. 8/1989 privind înregistrarea şi
funcţionarea partidelor politice şi organizaţiilor obşteşti din România[3], care
a afirmat principiul pluralismului politic, înainte ca acesta să fie consacrat
ca principiu constituţional. La scurt timp, a fost adoptat Decretul‑lege
nr. 92/1990 pentru alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui României[4], act
normativ care a abrogat Legea electorală a Republicii Socialiste România
nr. 67/1974 şi a constituit cadrul legal pentru desfăşurarea alegerilor din
20 mai 1990.
Cel mai important moment în planul acestei reforme l‑a reprezentat
adoptarea Constituţiei din 1991[5], act care a creat cadrul legal şi instituţio-
nal pentru dezvoltarea unei legislaţii electorale în concordanţă cu principiile
de bază ale democraţiei şi cu respectarea drepturilor şi a libertăţilor funda
mentale. Revizuirea Constituţiei, în anul 2003[6], a determinat o perfecţionare
[1]
Gh. Iancu, Proceduri constituţionale. Drept procesual constituţional, Ed. Monitorul
Oficial, Bucureşti, 2010, p. 231.
[2]
Art. 1 alin. (3) din Constituţie.
[3]
M. Of. nr. 9 din 31 decembrie 1989.
[4]
M. Of. nr. 35 din 18 martie 1990.
[5]
Adoptată în şedinţa Adunării Constituante din 21 noiembrie 1991, publicată în
M. Of. nr. 233 din 21 noiembrie 1991 şi intrată în vigoare urmare aprobării ei prin referen
dumul naţional din 8 decembrie 1991.
[6]
Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003, publicată în M. Of. nr. 758
din 29 octombrie 2003.
70 V. Sistemul electoral
a acestui cadru, precum şi adaptarea sa la viitorul statut al României, de

membru al Uniunii Europene [printre modificări fiind şi consacrarea dreptului
cetăţenilor Uniunii Europene de a alege şi de a fi aleşi în autorităţile admi-
nistraţiei publice locale din România – art. 16 alin. (4), precum şi a dreptului
cetăţenilor români de a fi aleşi în Parlamentul European, în condiţiile aderării
României la Uniunea Europeană (art. 38)].
Între cele două momente – adoptarea, respectiv revizuirea Constituţiei –
s‑au succedat în materie electorală o serie de acte normative infraconsti-
tuţionale, dintre care, în imediata prelungire a dispoziţiilor constituţionale
sub aspectul sferei de reglementare şi a forţei juridice sunt Legea privind
alegerile locale nr. 70/1991[1], Legea pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi
a Senatului nr. 68/1992[2] şi Legea pentru alegerea Preşedintelui României
.
nr. 69/1992[3] Este de menţionat în acest context, în considerarea legăturii
cu materia analizată, adoptarea Legii privind organizarea şi desfăşurarea
referendumului nr. 3/2000[4].
După revizuirea Constituţiei, actele normative menţionate au fost
abrogate, fiind adoptate: Legea pentru alegerea autorităţilor administraţiei
publice locale nr. 67/2004[5], Legea pentru alegerea Preşedintelui României
nr. 370/2004[6], Legea pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului
nr. 373/2004[7], iar, în anul 2007, a fost adoptată Legea privind organizarea
şi desfăşurarea alegerilor pentru Parlamentul European nr. 33/2007[8].
Legea nr. 373/2004 a fost abrogată prin Legea nr. 35/2008 pentru
alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului şi pentru modificarea şi
nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali[9].
Modificările şi completările fiecăruia dintre actele normative menţionate
sunt foarte numeroase, de cele mai multe ori realizate pe calea ordonanţelor
de urgenţă ale Guvernului, cadrul legislativ actual în materie electorală
fiind, prin urmare, dat de mai multe acte normative, care reglementează
distinct fiecare categorie de alegeri – locale, parlamentare, prezidenţiale,
M. Of. nr. 239 din 28 noiembrie 1991.

[1]
M. Of. nr. 164 din 16 iulie 1992.

[2]
[3]
Idem.
[4]
[5]
M. Of. nr. 271 din 29 martie 2004, republicată în M. Of. nr. 333 din 17 mai 2007.
[6]
M. Of. nr. 887 din 29 septembrie 2004, republicată în M. Of. nr. 650 din 12 sep
tembrie 2011.
[7]
M. Of. nr. 887 din 29 septembrie 2004.
[8]
M. Of. nr. 28 din 16 ianuarie 2007, republicată în M. Of. nr. 627 din 31 august 2012.
[9]
M. Of. nr. 196 din 13 martie 2008.
V.1. Consideraţii generale 71
pentru Parlamentul European. Atât în doctrină, cât şi în jurisprudenţa Curţii

Constituţionale s‑a evidenţiat necesitatea unei reexaminări de ansamblu a
legislaţiei electorale şi cuprinderea acesteia într‑un Cod electoral[1].
Necesitatea adoptării unui Cod electoral
Decizia nr. 51 din 25 ianuarie 2012

referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii privind
organizarea şi desfăşurarea alegerilor pentru autorităţile administraţiei
publice locale şi a alegerilor pentru Camera Deputaţilor şi Senat din
anul 2012, precum şi pentru modificarea şi completarea titlului I al
Legii nr. 35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului
şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 67/2004 pentru alegerea
autorităţilor administraţiei publice locale, a Legii administraţiei publice
locale nr. 215/2001 şi a Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali
M. Of. nr. 90 din 3 februarie 2012
– extras –
Curtea Constituţională a reţinut prin Decizia nr. 61 din 14 ianuarie
februarie 2010, actuala reglementare a sistemului electoral românesc
prezintă o serie de imperfecţiuni, acolo arătate, şi, ca atare, se impune
o reconsiderare a acesteia [...], care să asigure, sub toate aspectele,
organizarea şi desfăşurarea unor alegeri democratice în România. În
această privinţă, Curtea reţine că trebuie, în primul rând, să se pornească
de la realităţile economice, politice şi sociale ale ţării, de la rolul partidelor
politice în procesul electoral, de la necesitatea raţionalizării Parlamentului
şi, în final, să fie reglementat un tip de scrutin corespunzător concluziilor
desprinse şi care să aibă corespondent în tipurile de scrutin care se
regăsesc în majoritatea statelor europene.
Curtea constată că este necesară o reexaminare de ansamblu a Legii
nr. 35/2008, care a fost modificată la două luni de la adoptarea de către
Parlament prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 66/2008, publicată
în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 409 din 30 mai 2008, şi la 5
[1]
De exemplu G. Iancu, Proceduri constituţionale, op. cit., p. 232; M. Safta, Nece
sitatea adoptării unui Cod electoral în România, www.ccr.ro.
luni de la adoptare prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 97/2008,

publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 630 din 29 august
2008. Prin această din urmă ordonanţă au fost aduse 92 de modificări şi
completări legii, în condiţiile în care legea adoptată iniţial de Parlament
cu respectarea art. 75 şi art. 76 alin. (1) din Constituţie cuprindea 76 de
articole şi o anexă referitoare la circumscripţiile electorale.
În cadrul preocupărilor de revizuire a legislaţiei electorale, o atenţie
sporită trebuie acordată posibilităţii cetăţenilor români cu drept de vot care
domiciliază în străinătate de a‑şi exercita dreptul de vot, în cadrul unei
proceduri speciale, care să se desfăşoare în corelare cu orele oficiale
ale României între care se desfăşoară procesul de votare.
De altfel, cu privire la sistemul electoral, Curtea a evidenţiat, prin
Hotărârea nr. 39 din 14 decembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr. 924 din 30 decembrie 2009, necesitatea ca
întreaga legislaţie electorală referitoare la alegerea Camerei Deputaţilor
şi a Senatului, a Preşedintelui României, alegerile pentru Parlamentul
European, precum şi la alegerea autorităţilor administraţiei publice locale
să fie reexaminată, urmând a fi concentrată într‑un cod electoral, ale cărui
dispoziţii comune şi speciale să asigure, în concordanţă cu principiile
constituţionale, organizarea unui scrutin democratic, corect şi transparent.
Curtea subliniază că reglementarea sistemului electoral trebuie să
se facă, potrivit art. 73 alin. (3) lit. a) din Constituţie, prin lege organică
adoptată în cadrul dezbaterilor parlamentare, cu respectarea interdicţiei
prevăzute la art. 115 alin. (6) din Legea fundamentală şi cu respectarea
documentelor internaţionale care stabilesc principiile fundamentale ale
unor alegeri democratice. Luând în discuţie, în acest context, forţa juridică
a dispoziţiilor Codului bunelor practici în materie electorală, elaborat
de Comisia de la Veneţia, invocat de autorii sesizării, Curtea reţine că
într‑adevăr acest act nu are un caracter obligatoriu, însă recomandările
sale constituie coordonate ale unui scrutin democratic, în raport cu care
statele – care se caracterizează ca aparţinând acestui tip de regim –
îşi pot manifesta opţiunea liberă în materie electorală, cu respectarea
drepturilor fundamentale ale omului, în general, şi a dreptului de a fi ales
şi de a alege, în special.
Capitolul al II‑lea. Drepturile electorale
ale cetăţenilor români
Secţiunea 1. Dreptul de vot

Dreptul de vot este reglementat de art. 36 din Constituţie, potrivit căruia:
„(1) Cetăţenii au drept de vot de la vârsta de 18 ani, împliniţi până în ziua
alegerilor inclusiv. (2) Nu au drept de vot debilii sau alienaţii mintal, puşi
sub interdicţie, şi nici persoanele condamnate, prin hotărâre judecătorească
definitivă, la pierderea drepturilor electorale”.
Faţă de textul constituţional de referinţă, rezultă că acest drept aparţine
doar cetăţenilor români care au împlinit vârsta de 18 ani până în ziua
alegerilor inclusiv. Sunt excluşi de la vot cetăţenii străini şi apatrizii, inclusiv
refugiaţii şi solicitanţii de azil în România, statutul lor juridic fiind diferit de
cel al cetăţenilor. De asemenea, nu au drept de vot debilii sau alienaţii
mintal, puşi sub interdicţie, şi nici persoanele condamnate, prin hotărâre
judecătorească definitivă, la pierderea drepturilor electorale.
Este de menţionat faptul că dreptul de vot aparţine nu doar cetăţenilor
români cu domiciliul în ţară, ci şi cetăţenilor români cu domiciliul în străinătate.
Din examinarea sistematică a Constituţiei se deduc următoarele carac-
tere ale votului în România:
– universalitatea – se referă la faptul că beneficiază de acest drept toţi
cetăţenii români, cu circumstanţierile prevăzute de legiuitorul constituant,
respectiv cu excluderea minorilor (în considerarea faptului că participarea
la viaţa politică a statului impune un anume grad de maturitate şi responsa-
bilitate), a alienaţilor şi debililor mintal (în considerarea faptului că, neavând
posibilitatea unui discernământ al acţiunilor lor, nu pot vota), cei care au
suferit condamnări inclusiv la pedeapsa complementară a pierderii drep-
turilor electorale;
– egalitatea – este reflectată atât în numărul de voturi de care dispune
fiecare cetăţean, cât şi în ponderea fiecărui vot în desemnarea reprezen-
tanţilor naţiunii: astfel, fiecare cetăţean are dreptul la un singur vot, iar acest
vot are aceeaşi pondere cu a tuturor celorlalte voturi în desemnarea unei
aceleiaşi autorităţi a statului, indiferent de persoana celui care a exercitat
dreptul la vot;
– caracterul direct – se referă la faptul că cetăţenii aleg direct şi personal,
fără niciun intermediar sau delegat, reprezentanţii lor în Parlament;
– caracterul secret – se referă la faptul că votul cetăţenilor nu este public,

ceea ce reprezintă una dintre cele mai puternice garanţii ale corectitudinii
votului;
– caracterul liber exprimat – se referă la faptul că exprimarea voinţei
cetăţenilor în alegeri nu trebuie viciată în niciun fel, precum şi la faptul că
cetăţeanul nu poate fi obligat să voteze, fiind la libera apreciere a titularului
dreptului la vot dacă îl exercită sau nu.
Dând expresie acestor trăsături ale votului, Legea nr. 35/2008 pentru
nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali stabileşte în art. 4 următoarele:
„(1) Fiecare alegător are dreptul la un singur vot pentru alegerea Camerei
Deputaţilor şi la un singur vot pentru alegerea Senatului. (2) Fiecare alegător
îşi exprimă votul personal. Exercitarea votului în numele altui alegător este
interzisă. (3) Votul exercitat în cadrul alegerilor este secret. Orice control
asupra modului în care votează un alegător este interzis. (4) Participarea
cetăţenilor la alegeri se face pe baza liberului consimţământ al acestora.
Nimeni nu are dreptul de a exercita presiuni asupra unui alegător pentru a‑l
determina pe acesta să participe sau să nu participe la alegeri”.
În acelaşi sens sunt şi prevederile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 370/2004
pentru alegerea Preşedintelui României, potrivit cărora „Preşedintele Ro‑
mâniei se alege prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat [...]”.
Secţiunea a 2‑a. Dreptul de a fi ales

Dreptul de a fi ales este reglementat de art. 37 din Constituţie, potrivit
căruia: „(1) Au dreptul de a fi aleşi cetăţenii cu drept de vot care îndeplinesc
condiţiile prevăzute în articolul 16 alineatul (3), dacă nu le este interzisă
asocierea în partide politice, potrivit articolului 40 alineatul (3). (2) Candidaţii
trebuie să fi împlinit, până în ziua alegerilor inclusiv, vârsta de cel puţin 23
de ani pentru a fi aleşi în Camera Deputaţilor sau în organele administraţiei
publice locale, vârsta de cel puţin 33 de ani pentru a fi aleşi în Senat şi vârsta
de cel puţin 35 de ani pentru a fi aleşi în funcţia de Preşedinte al României”.
Articolul 16 alin. (3) din Constituţie stabileşte că „funcţiile şi demnităţile
publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în condiţiile legii, de persoanele
care au cetăţenie română şi domiciliul în ţară. [...]”.
În conformitate cu art. 40 alin. (3) din Constituţie, „nu pot face parte
din partide politice judecătorii Curţii Constituţionale, avocaţii poporului,
V.2. Drepturile electorale ale cetăţenilor români 75
magistraţii, membrii activi ai armatei, poliţiştii şi alte categorii de funcţionari

publici stabilite prin lege organică”.
În privinţa condiţiilor de formă, legile electorale precizează condiţiile pe
care trebuie să le îndeplinească propunerile de candidatură, aspecte ce vor
fi dezvoltate în cele ce urmează.
Secţiunea a 3‑a. Dreptul de a alege

şi de a fi ales în Parlamentul European
Potrivit art. 38 din Constituţie, „în condiţiile aderării României la Uniunea
Europeană, cetăţenii români au dreptul de a alege şi de a fi aleşi în Parla
mentul European”.
De asemenea, art. 39 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii
Europene reglementează dreptul de a alege şi de a fi ales în Parlamentul
European: „(1) Orice cetăţean al Uniunii are dreptul de a alege şi de a fi
ales în cadrul alegerilor pentru Parlamentul European, în statul membru în
care acesta îşi are reşedinţa, în aceleaşi condiţii ca şi resortisanţii acestui
stat. (2) Membrii Parlamentului European sunt aleşi prin vot universal direct,
liber şi secret”.
Textul art. 38 din Constituţie a fost introdus la revizuirea Constituţiei, în
anul 2003, în perspectiva aderării la Uniunea Europeană. În aplicarea sa a
fost dată Legea nr. 33/2007 privind organizarea şi desfăşurarea alegerilor
pentru Parlamentul European[1].
În conformitate cu dispoziţiile acestei legi, au dreptul de a alege membri
din România în Parlamentul European cetăţenii români care au vârsta de 18
ani, împliniţi până în ziua de referinţă inclusiv. Prin zi de referinţă se înţelege
ziua votării pentru membrii din România în Parlamentul European. Nu au
drept de vot debilii şi alienaţii mintal puşi sub interdicţie şi persoanele care,
în ziua de referinţă, sunt condamnate prin hotărâre judecătorească definitivă
la pierderea drepturilor electorale.
Mandatul membrilor din România în Parlamentul European este de 5 ani.
Au dreptul de a fi aleşi cetăţenii români care au drept de vot şi au împlinit,
până în ziua de referinţă inclusiv, vârsta de 23 de ani.
Cetăţenii statelor membre ale Uniunii Europene, în sensul art. 20 din
Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (ex‑art. 17 din Tratatul de
instituire a Comunităţii Europene), care au reşedinţa sau domiciliul pe te-
ritoriul României, au drept de vot şi de a fi aleşi ca membri din România
Republicată în M. Of. nr. 627 din 31 august 2012.

[1]
în Parlamentul European, în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii români, sub

rezerva îndeplinirii cerinţelor prevăzute de lege.
Sunt de menţionat şi prevederile art. 9 alin. (1) din Legea nr. 33/2007,
potrivit cărora: „Fără a aduce atingere incompatibilităţilor prevăzute de
Actul din 1976 privind alegerea membrilor Parlamentului European prin vot
universal direct, cu modificările ulterioare, calitatea de membru al Parla
mentului European este incompatibilă cu calitatea de deputat sau senator
în Parlamentul României, de membru al Guvernului României, cu funcţiile
prevăzute la art. 81 şi 82 din cartea I titlul IV cap. III secţiunea a 2‑a din
Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în
exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri,
prevenirea şi sancţionarea corupţiei, cu modificările şi completările ulterioare,
sau cu funcţii echivalente din statele membre ale Uniunii Europene”. În termen
de 30 de zile de la data validării rezultatului alegerilor pentru Parlamentul
European, persoanele aflate în situaţia de incompatibilitate trebuie să
opteze între mandatul de parlamentar european şi funcţia care generează
incompatibilitatea, demisionând din una dintre aceste funcţii.
Capitolul al III‑lea. Scrutinul
Secţiunea 1. Concept
Scrutinul este definit ca modalitatea prin care se stabilesc rezultatele
alegerilor şi se repartizează locurile (mandatele) într‑o autoritate publică
reprezentativă[1].
După modul de distribuire a mandatelor, au fost individualizate urmă
toarele tipuri de scrutine:
– sistemul majoritar;
– sistemul reprezentării proporţionale;
– sisteme mixte.
După modul de propunere a candidaturilor, pot fi identificate:
– scrutinul uninominal;
– scrutinul de listă.
Secţiunea a 2‑a. Sistemul majoritar
§1. Caracterizare
Sistemul majoritar este cel în care sunt aleşi candidaţii/listele de candidaţi
care au obţinut numărul cel mai mare de voturi[2]. Mandatele sunt atribuite
listelor sau candidaţilor care obţin majoritatea absolută sau simplă, în funcţie
de faptul dacă se practică un tur sau două tururi de scrutin.
În funcţie de modalitatea de propunere a candidaturilor, individual sau
pe liste, se disting: scrutinul majoritar uninominal şi scrutinul majoritar de
listă. Ambele pot fi organizat cu unul sau două tururi de scrutin.
§2. Scrutinul majoritar uninominal

Acesta presupune ca într‑o circumscripţie electorală să se aleagă un
singur reprezentant, respectiv candidatul care întruneşte cel mai mare
număr de voturi (potrivit formulei „câştigătorul ia totul”).
G. Iancu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. II, Sisteme electorale contem

[1]
porane, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009, p. 35.

[2]
Alegerea poate avea loc într‑un singur tur (vot uninominal majoritar
relativ), situaţie în care candidatul care obţine cele mai multe voturi, indiferent
de numărul acestora, este declarat câştigător, sau poate avea loc în două
tururi (vot uninominal majoritar absolut), caz în care este necesară obţinerea
majorităţii absolute a voturilor exprimate, iar dacă o asemenea majoritate
nu este întrunită, se organizează un al doilea tur în care majoritatea simplă
este suficientă.
În vederea alegerilor, teritoriul ţării se organizează în atâtea circumscripţii
electorale câte mandate sunt puse în competiţie (corespunzător numărului
de deputaţi, senatori). S‑a apreciat în acest sens că[1] organizarea acestor
circumscripţii reprezintă o problemă esenţială şi se face de către executivul
format din partidul/partidele politice care au câştigat alegerile şi sunt la
putere.
Sunt reţinute ca avantaje ale scrutinului majoritar uninominal[2]:
– simplitatea – mandatele se atribuie imediat, fără calcule complexe;
aceasta măreşte gradul de înţelegere a procesului electoral de către
alegători, posibilitatea de control al alegerii, toate operaţiunile începând şi
terminându‑se la nivelul circumscripţiei electorale;
– posibilitatea unei mai bune cunoaşteri a candidaţilor de către electorat;
– crearea, măcar aparent, a posibilităţii unei legături strânse între ales
şi alegători;
– crearea unei majorităţi parlamentare care să susţină un guvern stabil
mai ales în cazul scrutinului uninominal cu un tur de scrutin;
– apariţia unei opoziţii coerente;
– acordarea de şanse mari candidaţilor independenţi;
– excluderea din viaţa politică şi reprezentarea parlamentară a partidelor
extremiste, deoarece acestea nu sunt atrase în asocieri politice sau sunt
eliminate din alianţe.
Sunt reţinute ca dezavantaje ale scrutinului majoritar uninominal:
– injustiţia scrutinului – faptul că este ales un singur deputat în circum-
scripţie duce la situaţii în care majoritatea alegătorilor din circumscripţie
rămân nereprezentaţi, în condiţiile obţinerii unui scor de sub 50% de către
câştigător;
– mari cheltuieli cu operaţiunile electorale şi cu structurile care organi-
zează şi conduc aceste operaţiuni, precum şi pentru candidaţi în scopul
[1]
G. Iancu, Consideraţii teoretice şi practice privind scrutinul majoritar, în Liber
amicorum I. Muraru – Despre Constituţie şi constituţionalism, Ed. Hamangiu, 2006,
p. 133; Şt. Deaconu, op. cit., p. 140.
[2]
G. Iancu, op. cit., p. 137.
V.3. Scrutinul 79
susţinerii campaniei electorale, astfel încât favorizează pe cei care le pot

suporta;
– excluderea partidelor mici, a femeilor şi a minorităţilor în general de la
reprezentarea parlamentară, datorită numărului mic de susţinători;
– sprijină tendinţa de centralizare.
§3. Scrutinul majoritar de listă (plurinominal)

Acesta presupune ca fiecare alegător să voteze pentru o listă de
candidaţi. Dacă o listă câştigă majoritatea legală, partidul care propus‑o va
lua toate mandate pentru care s‑au organizat alegerile. În acest tip de scrutin,
partidele politice joacă rolul cel mai important, alegătorii exprimându‑şi
opţiunea pentru un partid politic, iar nu pentru o anumită persoană. Există
două tipuri de scrutin majoritar de listă[1]: cel al listelor blocate şi cel al
listelor neblocate.
Ca variante al scrutinului plurinominal cu liste neblocate există panaşajul,
votul preferenţial, votul unic transferabil şi votul unic netransferabil[2].
Panaşajul reprezintă posibilitatea alegătorilor de a întocmi lista candi-
daţilor, din mai multe liste existente.
Votul preferenţial dă alegătorului posibilitatea de a modifica ordinea
de pe lista de candidaţi, conform unei preferinţe stabilite de alegător, fără
a putea să combine mai multe liste.
Votul unic transferabil presupune ca acei candidaţi care au obţinut
un număr de voturi cel puţin egal cu coeficientul electoral, legal calculate,
sunt declaraţi aleşi. Dacă, însă, până la prima numărare a voturilor niciun
candidat nu a depăşit coeficientul electoral, se elimină candidatul de pe
ultimul loc, voturile sale repartizându‑se candidaţilor care au rămas în
cursă. În situaţia în care şi în acest caz apar surplusuri de voturi, acestea se
transferă candidatului următor. Se realizează, în ambele situaţii, un transfer
de voturi, conform preferinţelor alegătorilor, în josul listei şi în susul listei,
fiind declaraţi câştigători toţi cei care obţin un număr de voturi egal cu
coeficientul electoral.
Votul unic netransferabil presupune că fiecare alegător are dreptul la un
singur vot, dar există mai multe locuri de repartizat în fiecare circumscripţie
electorală. Alegătorii pot acorda votul lor oricărui candidat în circumscripţia
electorală în care votează. Candidatul care a obţinut numărul cel mai mare
de voturi este ales[3].
[1]
G. Iancu, op. cit., p. 137.
[2]
[3]
Pe larg, G. Iancu, op. cit., p. 46.
Cât priveşte sistemul listelor blocate, acesta presupune că alegătorul

este obligat să voteze lista în întregime, fără să o poată modifica într‑un fel.
Se pot reţine ca avantaje ale scrutinului de listă:
– simplitatea şi eficacitatea, cu consecinţa unei bune înţelegeri de către
alegători a modalităţii de alegere a reprezentanţilor;
– realizarea unei majorităţi parlamentare stabile;
– stabilitate guvernamentală.
Cât priveşte dezavantajele acestui sistem, pot fi reţinute:
– favorizarea sistemelor politice bipartide;
– situaţie mai puţin favorabilă pentru partidele mici;
– alianţe politice precare.
Secţiunea a 3‑a. Sistemele electorale

cu reprezentare proporţională
Sistemul electoral cu reprezentare proporţională este acela în care
mandatele sunt atribuite proporţional cu voturile obţinute în alegeri, astfel
încât există un raport direct proporţional între mandatele parlamentare
obţinute de fiecare partid politic în parte şi voturile pe care electoratul le‑a
dat acestor partide.
Atribuirea mandatelor presupune mai multe etape. Astfel, o primă etapă
este aceea a stabilirii coeficientului electoral, care poate fi realizată la nivel
naţional sau de circumscripţie. Acesta se obţine prin împărţirea numărului
total de voturi de exprimat la nivel naţional sau de circumscripţie la numărul
total de locuri (mandate) de repartizat. Următoarea etapă constă în reparti-
zarea mandatelor între listele propuse de candidaţi, prin împărţirea numă-
rului de voturi obţinute de fiecare listă la coeficientul electoral. Se obţine
un număr de mandate de atribuit, dar şi, de regulă, un rest de voturi, adică
voturi neutilizate, care corespund unor mandate nedistribuite. Ca urmare,
se realizează o nouă repartizare, etapă cu grad mai mare de dificultate şi
complexitate.
Reprezentarea proporţională permite reprezentarea atât a majorităţii,
cât şi a minorităţilor. Constituie, deci, avantaje ale sistemului reprezentării
proporţionale:
– echitatea – numărul mandatelor obţinute de partidele politice
corespunde forţei lor electorale;
– asigurarea reprezentării tuturor tendinţele politice, inclusiv a celor
minoritare;
– promovarea opoziţiei parlamentare;
V.3. Scrutinul 81
– evitarea distorsiunilor între voturile exprimate şi locurile în organele

alese, fiind înlăturată astfel, pe cât posibil, inegalitatea de reprezentare;
– aproape toate voturile exprimate sunt utilizate.
Constituie dezavantaje ale sistemului reprezentării proporţionale:
– dificultăţi de ordin procedural şi de percepere a mecanismului
repartizării mandatelor;
– se creează posibilitatea accesului la putere a partidelor extremiste;
– slaba legătură dintre aleşi şi alegători, întrucât alegerile se organizează
pe liste electorale şi pe bază de programe politice;
– necesitatea unor operaţiuni şi calcule adesea cu grad mare de
complexitate pentru realizarea repartizării mandatelor.
Secţiunea a 4‑a. Sisteme mixte

§1. Caracterizare
Combinarea între cele două sisteme electorale, majoritar şi propor
ţional, a dus la apariţia sistemului mixt, care poate rezolva atât problema
reprezentării minorităţii în organele legislative, cât şi formarea majorităţilor
necesare guvernărilor stabile. Dispunând de două voturi, unul proporţional
şi unul majoritar uninominal, alegătorul îşi poate manifesta sprijinul pentru
interese specifice, dar poate, cu ajutorul votului majoritar, să susţină
curentele majoritare.
§2. Clasificare
a) Sistemul înrudirilor
Acesta presupune alianţa unor partide sau formaţiuni politice care se
prezintă cu liste înrudite. Dacă aceste liste obţin majoritatea absolută a
voturilor, ele câştigă toate mandatele în Parlament. În caz contrar, locurile
vor fi repartizate între liste potrivit principiului reprezentării proporţionale.
b) Sistemul german al buletinului dublu

În cadrul acestui sistem fiecare alegător dispune de două buletine de
vot. Cu primul dintre acestea desemnează, prin scrutin uninominal, un
deputat pentru circumscripţia sa, iar cu al doilea se pronunţă pentru un
partid, prin sistemul reprezentării proporţionale[1].

[1]
Capitolul al IV‑lea. Organizarea şi desfăşurarea
alegerilor în România
Secţiunea 1. Alegerile pentru Parlament[1]
§1. Scrutinul
Deputaţii şi senatorii sunt aleşi în colegii uninominale, prin scrutin
uninominal, potrivit principiului reprezentării proporţionale.
Norma de reprezentare pentru alegerea Camerei Deputaţilor este de
un deputat la 70.000 de locuitori, iar pentru alegerea Senatului, un senator
la 160.000 de locuitori. Numărul locuitorilor care se ia în calcul este cel
rezultat în urma ultimului recensământ al populaţiei, publicat de institutul
Naţional de Statistică, repartizat pe localităţi, corespunzător structurii
teritorial‑administrative în vigoare.
§2. Aducerea la cunoştinţă a datei alegerilor. Campania electo-

rală
Aducerea la cunoştinţă publică a datei alegerilor se face cu cel puţin 90
de zile înainte de ziua votării prin publicarea în Monitorul Oficial al României,
Partea I, a hotărârii Guvernului privind data alegerilor. În cazul organizării
de alegeri parţiale, data desfăşurării acestora se stabileşte cu cel puţin 45
de zile înaintea zilei votării.
Campania electorală începe cu 30 de zile înainte de ziua votării şi se
încheie cu 24 de ore înainte de momentul începerii votării. În campania
electorală, candidaţii, partidele politice, alianţele politice, alianţele electorale,
organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, cât şi cetăţenii
cu drept de vot au dreptul să‑şi exprime opiniile în mod liber şi fără nicio
discriminare, prin mitinguri, adunări, utilizarea televiziunii, radioului, presei
scrise, a mijloacelor electronice şi a celorlalte mijloace de informare în
masă. Mijloacele folosite în campania electorală nu pot contraveni ordinii
[1]
Legea nr. 35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului şi pentru
modificarea şi completarea Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei
publice locale, a Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001 şi a Legii nr. 393/2004
privind Statutul aleşilor locali, publicată în M. Of. nr. 196 din 13 martie 2008.
V.4. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor în România 83
de drept. Este interzisă organizarea acţiunilor de campanie electorală în

unităţile militare.
Partidele politice, alianţele politice, alianţele electorale, organizaţiile cetă-
ţenilor aparţinând minorităţilor naţionale care participă la alegeri şi candidaţii
independenţi au acces gratuit la serviciile publice de radio şi televiziune
proporţional cu numărul de candidaturi propuse şi rămase definitive. Fiecare
societate publică de radio şi televiziune trebuie să ia în considerare numărul
de candidaturi propuse de fiecare competitor electoral în aria geografică
acoperită de postul respectiv de radio sau televiziune. Partidele politice,
alianţele politice, alianţele electorale, organizaţiile cetăţenilor aparţinând
minorităţilor naţionale care participă la alegeri, precum şi candidaţii inde-
pendenţi sunt obligaţi să solicite, în termen de 48 de ore de la data stabilirii
zilei votării, conducerii serviciilor publice de radio şi televiziune, acordarea
timpilor de antenă. Solicitările peste acest termen nu se iau în considerare.
§3. Circumscripţiile electorale. Colegiile uninominale

Pentru organizarea alegerilor se constituie circumscripţii electorale
la nivelul celor 41 de judeţe, o circumscripţie în municipiul Bucureşti şi o
circumscripţie separată pentru românii cu domiciliul sau reşedinţa în afara
ţării. Numărul total al circumscripţiilor electorale este de 43.
În cadrul fiecăreia dintre cele 43 de circumscripţii electorale se constituie
colegii uninominale pe baza normei de reprezentare. Numărul colegiilor
uninominale pentru Camera Deputaţilor, respectiv pentru Senat se determină
prin raportarea numărului de locuitori al fiecărei circumscripţii electorale la
normele de reprezentare, la care se adaugă un colegiu de deputat, respectiv
de senator pentru ceea ce depăşeşte jumătatea normei de reprezentare,
fără ca numărul colegiilor de deputat dintr‑o circumscripţie electorală să fie
mai mic de 4, iar cel de senator, mai mic de 2.
Reguli de delimitare a colegiilor uninominale:

a) o circumscripţie electorală poate fi compusă numai din colegii unino-
minale întregi;
b) teritoriul cuprins de un colegiu uninominal trebuie să se afle pe teritoriul
unuia şi aceluiaşi judeţ sau al municipiului Bucureşti;
c) pe teritoriul unei localităţi pot fi delimitate, de regulă, doar colegii
uninominale întregi;
d) un colegiu uninominal poate cuprinde, de regulă, una sau mai multe
localităţi întregi;
e) în municipiul Bucureşti, colegiile uninominale nu trebuie să depăşească

limitele administrativ‑teritoriale dintre cele 6 sectoare;
f) în circumscripţia electorală specială pentru cetăţenii români cu
domiciliu în afara graniţelor României se vor forma 4 colegii uninominale
pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi două colegii uninominale pentru
alegerea Senatului. Arondarea geografică a celor 4 colegii uninominale
pentru Camera Deputaţilor şi a celor două colegii uninominale pentru Senat
va fi stabilită prin hotărâre a Guvernului, conform hotărârii unei comisii
parlamentare speciale constituite pe baza proporţionalităţii reprezentării
parlamentare;
g) în cadrul unei circumscripţii electorale, delimitarea colegiilor uninomi-
nale pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi pentru alegerea Senatului se
face astfel încât mărimea acestora, calculată în număr de locuitori, să fie
de aşa natură încât cel mai mare colegiu uninominal să fie, de regulă, cu
cel mult 30% mai mare decât cel mai mic colegiu uninominal;
h) întotdeauna un colegiu uninominal pentru alegerea Senatului este
format dintr‑un număr întreg de colegii uninominale pentru alegerea Camerei
Deputaţilor, întregi şi alăturate, din cadrul aceleiaşi circumscripţii electorale.
§4. Birourile electorale. Oficiile electorale

În perioada organizării alegerilor se formează Biroul Electoral Central,
birouri electorale de circumscripţie la nivel judeţean, al municipiului
Bucureşti, oficii electorale de sector, în cazul municipiului Bucureşti, şi un
birou electoral de circumscripţie pentru cetăţenii români cu domiciliul sau
reşedinţa în afara ţării, precum şi birouri electorale ale secţiilor de votare.
Biroul Electoral Central este format din 5 judecători ai Înaltei Curţi
de Casaţie şi Justiţie, preşedintele şi vicepreşedinţii Autorităţii Electorale
Permanente şi din cel mult 12 reprezentanţi ai partidelor politice, alianţelor
politice, alianţelor electorale care participă la alegeri, conform legii, precum
şi un reprezentant desemnat de grupul parlamentar al minorităţilor naţionale
din Camera Deputaţilor.
Atribuţii principale ale Biroului Electoral Central:
a) urmăreşte aplicarea unitară a dispoziţiilor legale privitoare la alegeri
şi asigură interpretarea unitară a prevederilor acestora;
b) asigură publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a
listei cuprinzând denumirea şi semnele electorale ale partidelor politice,
alianţelor politice, alianţelor electorale şi organizaţiilor cetăţenilor aparţinând
minorităţilor naţionale legal constituite, care au dreptul să participe la alegeri,
şi comunică lista tuturor birourilor electorale de circumscripţie, imediat după

constituirea acestora;
c) rezolvă întâmpinările referitoare la propria sa activitate şi contestaţiile
cu privire la activitatea birourilor electorale de circumscripţie; contestaţiile
se soluţionează prin decizii care sunt obligatorii pentru biroul electoral în
cauză, precum şi pentru autorităţile şi instituţiile publice la care se referă;
d) face publicaţiile şi afişările cu privire la candidaturi;
e) centralizează, pe baza comunicărilor primite de la birourile electorale
de circumscripţie, numărul de candidaturi definitive din colegiile uninominale
depuse de către partidele politice, alianţele politice, alianţele electorale şi
organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale; comunică situaţia
centralizată, în termen de 24 de ore de la întocmire, comisiei speciale a
Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru atribuirea timpilor de antenă, precum
şi Societăţii Române de Televiziune şi Societăţii Române de Radiodifuziune;
f) stabileşte, pe baza proceselor‑verbale transmise de birourile electorale
de circumscripţie, lista partidelor politice, alianţelor politice, alianţelor
electorale şi a organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale
care au întrunit pragul electoral, precum şi lista celor care nu au întrunit
pragul electoral şi comunică birourilor electorale de circumscripţie şi dă
publicităţii, în termen de 24 de ore de la constatare, aceste liste;
g) anulează alegerile dintr‑o secţie de votare în cazul în care constată că
votarea sau stabilirea rezultatului alegerilor a avut loc prin fraudă electorală;
h) poate dispune renumărarea voturilor într‑o secţie de votare sau
refacerea centralizării voturilor şi rezultatului alegerilor dintr‑un colegiu
uninominal în situaţia în care constată, pe baza probelor administrate, că
au fost comise erori sau au fost înregistrate neconcordanţe între datele
înregistrate în procesele‑verbale;
i) totalizează rezultatul naţional, pe baza proceselor‑verbale primite de
la birourile electorale constituite la nivele inferioare;
j) transmite Autorităţii Electorale Permanente, după publicarea rezultate-
lor alegerilor în Monitorul Oficial al României, Partea I, materialele necesare
redactării Cărţii Albe a Alegerilor;
k) stabileşte, la nivel naţional, numărul de mandate ce revin în fiecare
circumscripţie electorală fiecărui partid politic, alianţă politică, alianţă
electorală, organizaţie a cetăţenilor aparţinând unei minorităţi naţionale,
candidat independent care participă în alegeri;
l) atestă atribuirea unui mandat de deputat organizaţiei cetăţenilor
aparţinând minorităţilor naţionale care a întrunit condiţia pragului electoral
şi eliberează certificatul doveditor deputatului desemnat pe această bază;
m) trimite spre publicare rezultatele finale ale alegerilor către Regia

Autonomă „Monitorul Oficial”;
n) organizează şi implementează un sistem de colectare de date şi de
informare periodică a opiniei publice privind prezenţa populaţiei la vot, în
baza unui eşantion reprezentativ la nivel judeţean şi naţional;
o) îndeplineşte orice alte atribuţii ce le revin potrivit legii.
La nivelul fiecăreia dintre cele 43 de circumscripţii electorale se con-
stituie un birou electoral de circumscripţie, format din 3 judecători, un
reprezentant al Autorităţii Electorale Permanente şi din cel mult 9 repre-
zentanţi ai partidelor politice, alianţelor politice, alianţelor electorale şi ai
organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale care participă la
alegeri, în circumscripţia electorală respectivă. Biroul electoral de circum-
scripţie pentru cetăţenii cu domiciliul sau reşedinţa în afara ţării are sediul
în municipiul Bucureşti.
Atribuţii ale birourilor electorale de circumscripţie:
a) veghează la organizarea din timp a secţiilor de votare, urmăresc
şi asigură aplicarea unitară şi respectarea dispoziţiilor legale privitoare la
alegeri de către toate autorităţile, instituţiile şi organismele cu responsabilităţi
în materie electorală din cadrul circumscripţiei;
b) înregistrează candidaturile depuse la nivelul circumscripţiei şi constată
rămânerea definitivă a acestora;
c) comunică, în termen de 24 de ore de la rămânerea definitivă a
candidaturilor, Biroului Electoral Central, partidele politice, alianţele politice,
alianţele electorale şi organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor
naţionale cu reprezentare în Parlament prin grup parlamentar propriu în
ambele Camere ale Parlamentului, celelalte partide politice, alianţe politice
şi organizaţii ale cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale care au depus
candidaţi la nivelul colegiilor uninominale de pe raza circumscripţiei, cât şi
numărul de candidaturi depuse de acestea;
d) fac publicaţiile şi afişările cu privire la candidaturi;
e) rezolvă întâmpinările referitoare la propria lor activitate şi contestaţiile
cu privire la operaţiunile birourilor electorale ale secţiilor de votare sau,
după caz, oficiilor electorale din cadrul circumscripţiei electorale în care
funcţionează; contestaţiile se soluţionează prin decizii care sunt obligatorii
pentru biroul electoral în cauză, precum şi pentru autorităţile şi instituţiile
publice la care se referă, sub sancţiunile prevăzute de prezentul titlu;
f) distribuie birourilor electorale ale secţiilor de votare, prin intermediul
primarilor, pe bază de proces‑verbal de predare‑primire, buletinele de vot,
ştampila de control şi ştampilele cu menţiunea „VOTAT”, formularele pentru
încheierea proceselor‑verbale, precum şi celelalte materiale necesare pro
cesului electoral. Biroul Electoral de Circumscripţie al Municipiului Bucureşti

distribuie aceste materiale oficiilor electorale;
g) stabilesc mandatele ce revin, la nivelul circumscripţiei, fiecărui partid
politic, alianţă politică, alianţă electorală, organizaţie a cetăţenilor aparţinând
unei minorităţi naţionale, candidat independent care participă în alegeri;
h) eliberează candidaţilor declaraţi aleşi certificatul doveditor al alegerii;
i) înaintează Biroului Electoral Central procesele‑verbale cuprinzând
rezultatul alegerilor din colegiile uninominale ce compun circumscripţia
electorală în care funcţionează şi rezultatul alegerilor la nivelul circumscripţiei
electorale în care funcţionează, precum şi întâmpinările, contestaţiile şi
procesele‑verbale primite de la birourile electorale judeţene;
j) îndeplinesc orice alte atribuţii ce le revin potrivit legii;
k) aduc la cunoştinţă publică, în termen de 48 de ore de la constituire,
numărul alegătorilor înscrişi în listele electorale permanente ale fiecărui
colegiu uninominal.
Oficiile electorale se organizează la nivelul sectoarelor municipiului
Bucureşti şi sunt alcătuite dintr‑un preşedinte, un locţiitor al acestuia, un
reprezentant al Autorităţii Electorale Permanente şi din cel mult 7 membri,
reprezentanţi ai partidelor politice, ai alianţelor politice, ai alianţelor electorale
şi ai organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale care participă
la alegeri în municipiul Bucureşti.
Oficiile electorale de sector au următoarele atribuţii:
a) urmăresc aplicarea dispoziţiilor legale privitoare la alegeri în sectoarele
la nivelul cărora funcţionează şi veghează la organizarea din timp a secţiilor
de votare;
b) rezolvă întâmpinările referitoare la propria lor activitate şi contestaţiile
cu privire la operaţiunile birourilor electorale ale secţiilor de votare de pe
teritoriul sectorului la nivelul căruia funcţionează;
c) distribuie birourilor electorale ale secţiilor de votare, prin intermediul
primarilor, buletinele de vot, ştampila de control şi ştampilele cu menţiunea
„VOTAT”, formularele pentru încheierea proceselor‑verbale, precum şi
celelalte materiale necesare procesului electoral;
d) totalizează rezultatul alegerilor, conform proceselor‑verbale primite
de la birourile electorale ale secţiilor de votare din subordine pentru fie
care colegiu uninominal pentru alegerea deputaţilor şi pentru fiecare cole
giu uninominal pentru alegerea senatorilor de pe teritoriul sectorului la
nivelul căruia funcţionează şi transmit rezultatele către Biroul Electoral de
Circumscripţie al Municipiului Bucureşti căruia i se subordonează;
e) înaintează biroului electoral de circumscripţie căruia i se subordonează
procesele‑verbale cuprinzând rezultatul alegerilor, de pe raza sectorului
respectiv, precum şi întâmpinările, contestaţiile şi procesele‑verbale primite

de la birourile electorale ale secţiilor de votare.
§5. Secţiile de votare
Secţiile de votare reprezintă decupaje din teritoriul circumscripţiilor
electorale care grupează alegătorii în vederea exercitării dreptului de vot.
Autoritatea Electorală Permanentă administrează Registrul secţiilor de
votare din ţară, care reprezintă o bază de date centralizată privind deli
mitarea, numerotarea, sediile şi dotarea secţiilor de votare. Registrul secţiilor
de votare este public.
§6. Registrul electoral
Registrul electoral pentru cetăţenii români cu domiciliul în România
este structurat pe judeţe, municipii, oraşe, comune. Datele care se înscriu
în acest caz în Registrul electoral sunt următoarele:
a) numele şi prenumele, precum şi numele avut înaintea căsătoriei sau
a modificării administrative a numelui;
b) data naşterii;
c) codul numeric personal;
d) ţara în care îşi are reşedinţa, dacă este cazul;
e) adresa de domiciliu;
f) adresa de reşedinţă şi perioada de valabilitate a acesteia;
g) seria şi numărul cărţii de alegător;
h) seria şi numărul actului de identitate;
i) data emiterii actului de identitate;
j) data expirării actului de identitate.
Registrul electoral pentru cetăţenii români cu domiciliul în străi
nătate este structurat pe ţări şi localităţi. Datele care se înscriu în acest caz
în Registrul electoral sunt:
a) numele şi prenumele, precum şi numele avut înaintea căsătoriei sau
a modificării administrative a numelui;
b) data naşterii;
d) ţara în care îşi are reşedinţa, dacă este cazul;
e) numărul paşaportului şi data eliberării acestuia.
Înregistrarea şi actualizarea datelor de identificare a cetăţenilor
români cu drept de vot înscrise în Registrul electoral se realizează, în
mod permanent, de către persoane autorizate de primari, prin dispoziţie,

cu sprijinul filialelor şi birourilor Autorităţii Electorale Permanente. Centrul
Naţional de Administrare a Bazelor de Date privind Evidenţa Persoanelor,
precum şi Direcţia generală de paşapoarte din cadrul Ministerului Afacerilor
Interne pun la dispoziţia Autorităţii Electorale Permanente datele şi infor
maţiile necesare întocmirii şi actualizării Registrului electoral.
Radierea din Registrul electoral a unei persoane se face în caz de deces,
pierdere a cetăţeniei române, interzicere a exercitării drepturilor electorale
sau de punere sub interdicţie.
Autoritatea Electorală Permanentă asigură administrarea şi suportul
tehnic necesar funcţionării Registrului electoral, coordonarea şi îndrumarea
metodologică a persoanelor autorizate să opereze în Registrul electoral,
precum şi controlul respectării dispoziţiilor legale incidente în domeniu.
§7. Listele electorale
Listele electorale cuprind cetăţenii cu drept de vot înscrişi în Registrul
electoral. Ele sunt permanente sau suplimentare.
Listele electorale permanente se întocmesc pe localităţi şi cuprind pe
toţi cetăţenii cu drept de vot care domiciliază în localitatea pentru care ele au
fost întocmite. Acestea se întocmesc la comune, pe sate şi, după caz, străzi,
iar la oraşe, municipii şi subdiviziuni administrativ‑teritoriale ale municipiilor,
pe străzi şi, după caz, blocuri şi vor cuprinde, în ordinea numărului imobilelor
în care locuiesc alegătorii, numele şi prenumele, domiciliul acestora, codul
numeric personal, seria şi numărul actului de identitate, seria şi numărul
cărţii de alegător, numărul circumscripţiei electorale pentru fiecare tip de
scrutin, sau, după caz, al colegiului uninominal şi numărul secţiei de votare.
Listele electorale permanente se întocmesc într‑un exemplar oficial, se
semnează de primar şi de secretarul unităţii administrativ‑teritoriale şi se
păstrează într‑un registru special cu file detaşabile de secretarul unităţii
administrativ‑teritoriale. Acestea se pun la dispoziţia alegătorilor spre
consultare până cel târziu cu 45 de zile înaintea zilei alegerilor. Alegătorii
au dreptul să verifice înscrierea în listele electorale. Întâmpinările împotriva
omisiunilor, a înscrierilor greşite şi a oricăror erori din liste se fac la primarul
localităţii, acesta fiind obligat să se pronunţe, prin dispoziţie, în cel mult 3
zile de la înregistrare. Contestaţiile împotriva dispoziţiilor date se depun în
termen de 5 zile de la comunicare şi se soluţionează, în cel mult 3 zile de
la înregistrare, de către judecătoria în a cărei rază teritorială domiciliază
alegătorul. Primarul este obligat să comunice Autorităţii Electorale Perma
nente orice modificare în listele electorale.
Listele electorale suplimentare se întocmesc în cazurile prevăzute de

lege. De principiu, în listele electorale suplimentare utilizate în secţiile de
votare din ţară vor fi trecute, de către preşedintele biroului electoral al secţiei
de votare, persoanele care se prezintă la vot şi fac dovada că domiciliază
pe raza secţiei de votare respective, însă au fost omise din copia de pe lista
electorală permanentă. Persoanele respective pot vota numai în baza actului
de identitate şi a cărţii de alegător. În listele electorale suplimentare utilizate
în secţiile de votare din străinătate vor fi trecuţi, de către preşedintele biroului
electoral al secţiei de votare, cetăţenii români din străinătate care fac dovada
cu paşaportul cu menţiunea privind stabilirea domiciliului în străinătate că
domiciliază pe teritoriul statului în care funcţionează secţia de votare sau,
după caz, într‑o ţară din colegiul uninominal respectiv, cetăţenii români
care arată că au reşedinţa pe teritoriul statului în care funcţionează secţia
de votare sau, după caz, într‑o ţară din colegiul uninominal respectiv, prin
prezentarea paşaportului simplu sau, în cazul statelor membre ale Uniunii
Europene, şi a cărţii de identitate, însoţite de documentul emis de autorităţile
străine care dovedeşte reşedinţa în străinătate.
§8. Candidaturile
În fiecare colegiu uninominal, fiecare competitor electoral poate avea
doar o singură propunere de candidatură. Un candidat poate reprezenta un
singur competitor electoral într‑un singur colegiu uninominal.
Propunerile de candidaţi se depun la birourile electorale de circumscripţie
care funcţionează la nivelul la care sunt aleşi candidaţii respectivi, cel mai
târziu cu 40 de zile înainte de data alegerilor.
La depunerea candidaturilor, fiecare partid politic, alianţă politică, alianţă
electorală, organizaţie a cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, can
didat independent trebuie să facă dovada constituirii unui depozit, în contul
Autorităţii Electorale Permanente, cu valoare de 5 salarii minime brute pe
ţară pentru fiecare candidat.
Propunerile de candidatură trebuie să cuprindă:
a) circumscripţia electorală şi colegiul uninominal în care candidează;
b) numele, prenumele;
d) domiciliul;
e) locul şi data naşterii;
f) ocupaţia,
g) profesia;
h) în cazul alianţelor politice sau electorale, partidul care i‑a propus.

Partidele politice, alianţele politice sau electorale nu pot propune candidaturi
independente.
Propunerile de candidaţi vor fi însoţite de declaraţiile de acceptare a
candidaturii, semnate şi datate de candidaţi, precum şi de declaraţia de
avere şi declaraţia de interese ale fiecărui candidat. Toţi candidaţii născuţi
înainte de data de 1 ianuarie 1976 trebuie să dea o declaraţie pe propria
răspundere, potrivit legii penale, privind apartenenţa sau neapartenenţa la
securitate ca poliţie politică.
Nu pot candida persoanele care, la data depunerii candidaturii, nu
îndeplinesc condiţiile prevăzute de art. 37 din Constituţia României, republi
cată, pentru a fi alese. Înalţii funcţionari publici pot candida la alegerile pentru
Camera Deputaţilor şi Senat numai dacă la data depunerii candidaturii le‑au
încetat raporturile de serviciu, în condiţiile legii.
§9. Desfăşurarea votării
Votarea începe la ora 7,00 şi are loc până la ora 21,00, când secţia de
votare se închide. Alegătorii vor vota separat în cabine închise, aplicând
ştampila care poartă menţiunea „VOTAT” înăuntrul patrulaterului care
cuprinde numele şi prenumele candidatului pe care îl votează.
Candidaţii şi oricare alegător au dreptul să conteste identitatea persoanei
care se prezintă la vot. În acest caz, identitatea se stabileşte de preşedintele
biroului electoral al secţiei de votare prin orice mijloace legale.
Preşedintele biroului electoral al secţiei de votare poate suspenda
votarea pentru motive temeinice. Durata totală a suspendărilor nu poate
depăşi o oră. Suspendarea este anunţată prin afişare la uşa localului secţiei
de votare imediat ce s‑a produs evenimentul care a declanşat suspendarea.
Pentru alegătorii netransportabili din cauză de boală sau invaliditate,
preşedintele biroului electoral al secţiei de votare poate aproba, la cererea
scrisă a acestora, însoţită de copii ale unor acte medicale sau alte acte
oficiale din care să rezulte că persoanele respective sunt netransportabile,
ca o echipă formată din cel puţin 2 membri ai biroului electoral să se depla
seze cu o urnă specială şi cu materialul necesar votării la locul unde se
află alegătorul, pentru a se efectua votarea. În raza unei secţii de votare se
utilizează o singură urnă specială. Urna specială poate fi transportată numai
de membrii biroului electoral al secţiei de votare. Urna specială se poate
deplasa numai în raza teritorială arondată la respectiva secţie de votare.
La ora 21,00 preşedintele biroului electoral al secţiei de votare declară
votarea încheiată şi dispune închiderea secţiei de votare. Persoanelor care
la ora 21,00 se află în sala unde se votează li se permite să îşi exercite

dreptul de vot.
§10. Stabilirea rezultatelor votării

După încheierea votării, preşedintele, în prezenţa membrilor biroului
electoral al secţiei de votare, anulează buletinele de vot rămase neîntre
buinţate. Se consemnează distinct, în procesele‑verbale pentru fiecare tip
de alegere, numărul buletinelor de vot anulate. Sunt nule buletinele de
vot care nu poartă ştampila de control a biroului electoral al secţiei de
votare, buletinele de vot având alt model decât cel legal aprobat sau la care
ştampila este aplicată pe mai multe patrulatere ori în afara acestora. Aceste
buletine de vot nu intră în calculul voturilor valabil exprimate. Sunt voturi
albe buletinele care nu au aplicată ştampila „VOTAT”. Aceste buletine nu
intră în calculul voturilor valabil exprimate.
Se numără toţi alegătorii din listele electorale permanente şi suplimentare
care au participat la vot şi se consemnează numărul lor în rubricile cores
punzătoare din procesele‑verbale. Se îndosariază listele electorale
suplimentare în ordinea întocmirii lor.
Pentru fiecare tip de alegere se adună buletinele de vot utilizate aşa
cum rezultă din listele de alegător cu buletinele de vot neutilizate şi anulate.
Suma acestora, care trebuie să corespundă cu numărul de buletine primite
în cadrul secţiei de votare, se consemnează în procesul‑verbal. În cazul
în care suma lor este alta decât numărul de buletine de vot primite, se
precizează în procesul‑verbal motivul pentru care apare eroarea, luându‑se
în considerare şi întâmpinările şi contestaţiile adresate biroului electoral al
secţiei de votare. După aceste operaţiuni, se procedează la deschiderea
urnelor. Pe formularul tipizat elaborat de Autoritatea Electorală Permanentă,
unul dintre membrii biroului electoral asistat de cel puţin încă un membru
al acestuia consemnează opţiunea ce rezultă prin citirea fiecărui buletin de
vot. Rezultatul se consemnează în câte un tabel separat şi se încheie în două
exemplare originale, câte un proces‑verbal al rezultatelor votării. Separat
pentru Camera Deputaţilor şi Senat se întocmeşte câte un dosar care
cuprinde:
– procesul‑verbal, în două exemplare originale;
– contestaţiile privitoare la operaţiunile electorale ale biroului electoral
al secţiei de votare;
– buletinele de vot nule şi cele contestate;
– formularele tipizate care au fost folosite la calculul rezultatelor;
– listele electorale utilizate în cadrul secţiei de votare, îndosariate pe

tipuri de liste.
Dosarele, sigilate şi ştampilate, însoţite de listele electorale utilizate la
secţia de votare respectivă se înaintează biroului electoral de circumscripţie,
respectiv oficiului electoral, în cel mult 24 de ore de la încheierea votării, de
către preşedintele biroului electoral al secţiei de votare,cu pază militară şi
însoţit, la cerere, de reprezentanţii partidelor politice, alianţelor politice, alian
ţelor electorale, organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale
din biroul electoral al secţiei de votare, candidaţii sau persoanele acreditate.
După transmiterea şi centralizarea acestor dosare la birourile electorale de
circumscripţie, acestea întocmesc, după caz, următoarele procese‑verbale
pentru fiecare tip de alegere:
a) câte un proces‑verbal pentru fiecare colegiu uninominal înfiinţat pe
raza circumscripţiei electorale, respectiv a oficiului electoral de sector;
b) un proces‑verbal privind centralizarea voturilor şi constatarea rezul
tatului alegerilor, pe competitori electorali, la nivelul circumscripţiei elec
torale, respectiv al oficiului electoral de sector. Biroul Electoral al Municipiului
Bucureşti întocmeşte un proces‑verbal centralizator, pe competitori electo
rali, prin însumarea proceselor‑verbale întocmite de oficiile electorale de
sector.
Câte două exemplare ale celor două tipuri de procese‑verbale încheiate
pe circumscripţie, împreună cu întâmpinările şi contestaţiile, formând câte
un dosar, sigilat şi semnat de membrii biroului electoral de circumscripţie,
se transmite la Biroul Electoral Central, cu pază militară, în cel mult 48 de
ore, în vederea stabilirii pragului electoral.
§11. Constatarea rezultatelor alegerilor

11.1. Stabilirea pragului electoral
După primirea proceselor‑verbale încheiate de birourile electorale ale

circumscripţiilor electorale, potrivit art. 46, Biroul Electoral Central stabileşte
partidele politice, alianţele politice, alianţele electorale şi organizaţiile cetă
ţenilor aparţinând minorităţilor naţionale care îndeplinesc pragul electoral,
separat pentru Camera Deputaţilor şi pentru Senat.
Pragul electoral reprezintă numărul minim necesar de voturi valabil
exprimate pentru reprezentarea parlamentară sau de colegii uninominale
în care candidaţii partidelor politice, alianţelor politice, alianţelor electorale
sau ai organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale au obţinut
cel mai mare număr de voturi valabil exprimate, calculat după cum urmează:
a) pentru Camera Deputaţilor, 5% din totalul voturilor valabil exprimate

în toate circumscripţiile electorale, pentru toate partidele politice, alianţele
politice, alianţele electorale şi organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor
naţionale;
b) pentru Senat, 5% din totalul voturilor valabil exprimate în toate cir
cumscripţiile electorale, pentru toate partidele politice, alianţele politice,
alianţele electorale şi organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor
naţionale;
c) pentru Camera Deputaţilor şi Senat, prin îndeplinirea cumulativă a
condiţiei obţinerii a 6 colegii uninominale pentru Camera Deputaţilor şi a
3 colegii uninominale pentru Senat, în care candidaţii partidelor politice,
alianţelor politice sau electorale şi ai organizaţiilor cetăţenilor aparţinând
minorităţilor naţionale se situează pe primul loc, în ordinea numărului
de voturi valabil exprimate, chiar dacă acestea nu au îndeplinit condiţiile
prevăzute la lit. a) sau b);
d) în cazul alianţelor politice şi alianţelor electorale, la pragul de 5%
prevăzut la lit. a) şi b) se adaugă, pentru al doilea membru al alianţei, 3% din
voturile valabil exprimate în toate circumscripţiile electorale şi, pentru fiecare
membru al alianţei, începând cu al treilea, câte un procent din voturile valabil
exprimate în toate circumscripţiile electorale, fără a se putea depăşi 10%
din aceste voturi.
11.2. Stabilirea coeficientului electoral la nivel naţional
Pentru organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale care

nu au îndeplinit condiţia pragului electoral şi care au dreptul conform legii
la reprezentare în Camera Deputaţilor se stabileşte un coeficient electoral
la nivel naţional reprezentând numărul mediu de voturi valabil exprimate
necesare pentru alegerea unui deputat, pentru a determina acele organizaţii
ale cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale care pot avea reprezentanţi
în Camera Deputaţilor.
Coeficientul electoral la nivel naţional se stabileşte prin împărţirea
numărului total de voturi valabil exprimate pentru alegerea Camerei Depu
taţilor din toate circumscripţiile electorale, obţinute de partidele politice,
organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, alianţele politice,
alianţele electorale, la numărul total de colegii uninominale constituite pentru
alegerea Camerei Deputaţilor. Are dreptul la reprezentare organizaţia cetă
ţenilor aparţinând minorităţii naţionale care a obţinut cel puţin 10% din
coeficientul electoral. Se declară ales acel reprezentant al organizaţiei cetă
ţenilor aparţinând minorităţii naţionale care a obţinut cel mai mare număr
de voturi.
Rezultatul operaţiunilor menţionate, calculat ca parte întreagă nerotunjită,
se transmite de către Biroul Electoral Central, pe bază de proces‑verbal,
fiecăruia dintre birourile electorale de circumscripţie.
11.3. Repartizarea mandatelor de deputat, respectiv de senator
După primirea de la Biroul Electoral Central a constatării cu privire

la partidele politice, alianţele politice, alianţele electorale şi organizaţiile
cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale care întrunesc şi care nu
întrunesc pragul electoral, birourile electorale de circumscripţie procedează
la prima etapă de repartizare pe competitor electoral a mandatelor de
deputat, respectiv de senator, la nivel de circumscripţie electorală.
Biroul electoral de circumscripţie stabileşte, separat pentru Camera
Deputaţilor şi pentru Senat, coeficientul electoral al circumscripţiei electorale,
determinat ca partea întreagă nerotunjită rezultată prin împărţirea numărului
de voturi valabil exprimate pentru toţi competitorii electorali care întrunesc
condiţia pragului electoral, inclusiv voturile valabil exprimate pentru candidaţii
independenţi care au obţinut majoritatea voturilor valabil exprimate în
colegiul uninominal unde au candidat, la numărul de deputaţi, respectiv de
senatori ce urmează să fie aleşi în acea circumscripţie electorală.
Pentru fiecare competitor electoral se împarte numărul total de voturi
valabil exprimate obţinut prin însumarea voturilor valabil exprimate în
favoarea tuturor candidaţilor săi din colegiile uninominale de pe raza cir
cumscripţiei electorale la coeficientul electoral, reţinându‑se partea întrea
gă, nerotunjită, a câtului. Rezultatul obţinut reprezintă numărul de mandate
repartizate de biroul electoral de circumscripţie competitorului electoral la
nivelul circumscripţiei electorale în prima etapă de repartizare a mandatelor.
Candidaţilor independenţi li se atribuie câte un mandat de către biroul
electoral de circumscripţie dacă au obţinut majoritatea voturilor valabil
exprimate în colegiul uninominal în care au candidat.
Voturile rămase, adică cele neutilizate sau inferioare coeficientului elec
toral, obţinute de competitorii electorali, precum şi mandatele ce nu au putut
fi repartizate de biroul electoral de circumscripţie se comunică de acesta
Biroului Electoral Central, pentru a fi repartizate centralizat în a doua etapă,
la nivel naţional.
Biroul Electoral Central însumează, pe întreaga ţară, separat pentru
Camera Deputaţilor şi pentru Senat, voturile neutilizate şi pe cele inferioare
coeficientului electoral al circumscripţiei electorale din toate circumscripţiile
electorale, pentru fiecare partid politic, alianţă politică sau alianţă electorală
care întruneşte condiţia pragului electoral; numărul voturilor astfel obţinute
de fiecare partid politic, alianţă politică şi alianţă electorală se împarte
la 1, 2, 3, 4 etc., făcându‑se atâtea operaţii de împărţire câte mandate
nu au putut fi repartizate la nivelul circumscripţiilor electorale; câturile
rezultate din împărţire, calculate cu 8 zecimale, indiferent de competitorul
electoral de la care provin, se clasifică în ordine descrescătoare, până la
concurenţa numărului de mandate nerepartizate; cel mai mic dintre aceste
câturi constituie coeficientul electoral pe ţară pentru deputaţi şi, separat,
pentru senatori; fiecărui competitor electoral care a întrunit condiţia pragului
electoral i se repartizează atâtea mandate de deputaţi sau, după caz, de
senatori, de câte ori coeficientul electoral pe ţară se cuprinde în numărul
total al voturilor valabil exprimate pentru partidul politic, alianţa politică sau
alianţa electorală respectivă, rezultat din însumarea pe ţară a voturilor
neutilizate şi a celor inferioare coeficientului electoral al circumscripţiei
electorale (partea întreagă nerotunjită).
Desfăşurarea mandatelor repartizate pe circumscripţii electorale se
face de Biroul Electoral Central, după cum urmează:
a) pentru fiecare partid politic, alianţă politică sau alianţă electorală care
întruneşte condiţia pragului electoral, se împarte numărul voturilor neutilizate
şi al celor inferioare coeficientului electoral al circumscripţiei electorale, din
fiecare circumscripţie electorală, la numărul total al acestor voturi valabil
exprimate pentru acel partid politic, acea alianţă politică sau alianţă electorală,
rămase neutilizate la nivel naţional. Rezultatul astfel obţinut pentru fiecare
circumscripţie electorală se înmulţeşte cu numărul de mandate cuvenite
partidului politic, alianţei politice sau alianţei electorale. Datele obţinute,
calculate cu 8 zecimale, se ordonează descrescător la nivelul ţării şi separat
descrescător în cadrul fiecărei circumscripţii electorale. La două valori egale
departajarea se face şi în funcţie de numărul total de voturi valabil exprimate
şi numărul total al voturilor neutilizate sau inferioare coeficientului electoral
la nivel de circumscripţie electorală. Pentru fiecare circumscripţie electorală
se iau în calcul primele partide politice, alianţe politice sau alianţe electorale,
în limita mandatelor ce au rămas de repartizat în circumscripţia electorală
respectivă. Ultimul număr din această operaţiune reprezintă repartitorul
acelei circumscripţii electorale. În continuare, se procedează la repartizarea
mandatelor pe circumscripţii electorale în ordinea partidelor politice, alianţelor
politice, alianţelor electorale, precum şi a circumscripţiilor electorale din lista
ordonată pe ţară, astfel: primul număr din lista ordonată pe ţară se împarte
la repartitorul circumscripţiei electorale de la care provine, rezultând numărul
de mandate ce îi revin în circumscripţia electorală respectivă. În continuare,
se procedează identic cu numerele următoare din lista ordonată pe ţară. În

situaţia în care s‑a epuizat numărul de mandate cuvenite unui partid politic,
unei alianţe politice sau unei alianţe electorale ori dintr‑o circumscripţie
electorală, operaţiunea se continuă fără acestea. Dacă numărul din lista
ordonată pe ţară este mai mic decât repartitorul de circumscripţie electorală,
se acordă un mandat;
b) în cazul în care nu este posibilă acordarea mandatelor în ordinea ce
rezultă din aplicarea prevederilor lit. a), Biroul Electoral Central are în vedere
circumscripţia electorală în care partidul politic, alianţa politică sau alianţa
electorală are cel mai mare număr de candidaţi, iar dacă şi astfel au rămas
mandate nerepartizate pe circumscripţii electorale, circumscripţia electorală
în care partidul politic, alianţa politică sau alianţa electorală respectivă
are cele mai multe voturi neutilizate ori cele mai multe voturi inferioare
coeficientului electoral de circumscripţie;
c) dacă după aplicarea prevederilor lit. a) şi b) au mai rămas mandate
nedesfăşurate pe circumscripţii electorale, Biroul Electoral Central le sta
bileşte pe baza acordului partidelor politice, alianţelor politice sau alianţelor
electorale cărora li se cuvin aceste mandate, potrivit alin. (4), iar în lipsa
unui acord, prin tragere la sorţi, în termen de 24 de ore de la încheierea
operaţiunilor anterioare.
Alocarea pe colegii uninominale şi atribuirea de mandate candidaţilor se
fac de către biroul electoral de circumscripţie, avându‑se în vedere numai
competitorii electorali care au întrunit pragul electoral, în mod distinct pentru
Camera Deputaţilor şi pentru Senat. În fiecare colegiu uninominal pentru
Camera Deputaţilor, respectiv Senat, se atribuie un singur mandat de
deputat, respectiv de senator.
Atribuirea mandatelor de deputat şi de senator se face în două etape,
la nivelul colegiilor uninominale şi la nivelul fiecărei circumscripţii
electorale. În prima etapă, la nivelul colegiilor uninominale, se atribuie
un mandat candidaţilor care aparţin unui competitor electoral ce a întrunit
pragul electoral şi care au obţinut majoritatea voturilor valabil exprimate în
colegiul uninominal în care au candidat. În cea de a doua etapă, de alocare
pe colegii şi atribuire de mandate competitorilor electorali care au întrunit
pragul electoral, biroul electoral de circumscripţie va întocmi, separat pentru
Camera Deputaţilor şi Senat, o listă ordonată cu toţi candidaţii cărora nu li
s‑au atribuit mandate în prima etapă, dispuşi în ordinea descrescătoare a
raporturilor dintre voturile valabil exprimate obţinute în colegiile uninominale
în care au candidat şi coeficientul electoral al circumscripţiei electorale
respective, calculate până la a opta zecimală inclusiv.
Pentru fiecare competitor electoral care a întrunit pragul electoral, din

numărul de mandate repartizat în acea circumscripţie electorală, se scade
numărul de mandate atribuite la nivelul colegiilor uninominale, rezultatul
reprezentând numărul de mandate de atribuit fiecărui competitor electoral
la nivelul circumscripţiei electorale în cea de a doua etapă de atribuire şi
alocare de mandate. Numărul de mandate rezultat pentru fiecare competitor
electoral se alocă pentru candidaţii acestora în ordine descrescătoare în
funcţie de clasarea în lista arătată mai sus. În cazul în care următorul
candidat căruia urmează să i se atribuie mandat din listă aparţine unui
competitor electoral care a epuizat numărul de mandate la care are dreptul
în acea circumscripţie electorală sau dacă în colegiul uninominal în care
acesta a candidat deja s‑a atribuit un mandat, se va proceda la trecerea la
următorul candidat din lista ordonată, până la atribuirea tuturor mandatelor.
În cazul în care, în urma atribuirii de mandate în cele două etape, unuia
sau mai multor competitori electorali care au întrunit pragul electoral nu li
s‑a atribuit numărul de mandate la care au dreptul în acea circumscripţie
electorală, acestora li se vor atribui atâtea mandate până la concurenţa cu
acest număr. Mandatele se alocă suplimentar candidaţilor competitorilor
electorali respectivi cei mai bine plasaţi în listă cărora nu li s‑a alocat mandat,
în colegiul uninominal în care au candidat, prin creşterea corespunzătoare
a numărului de mandate din circumscripţia electorală respectivă.
11.4. Alegerile parţiale
În caz de încetare a mandatului unui deputat sau senator, pentru ocuparea

locului vacant se organizează alegeri parţiale la nivelul colegiului uninominal
în care a fost ales respectivul deputat sau senator, doar dacă nu ar urma să
aibă loc cu mai puţin de 6 luni înainte de termenul stabilit pentru alegerile
parlamentare. Alegerile se organizează în cel mult 3 luni de la publicarea
în Monitorul Oficial al României, Partea I, a hotărârii Camerei Deputaţilor
sau a Senatului, după caz, prin care se constată încetarea mandatului unui
deputat sau senator. Alegerile parţiale se desfăşoară într‑un singur tur, cel
mai bine clasat candidat urmând a fi declarat câştigător. În caz de balotaj
se va organiza un nou tur de scrutin la două săptămâni de la primul tur, la
care vor participa doar candidaţii care se află în această situaţie.
§12. Publicarea rezultatelor alegerilor

După obţinerea rezultatelor votării de la toate birourile electorale ale
secţiilor de votare, biroul electoral de circumscripţie aduce la cunoştinţă
publică rezultatele alegerilor.
În termen de 48 de ore de la primirea rezultatelor finale de la toate
birourile electorale de circumscripţie, Biroul Electoral Central încheie câte
un proces‑verbal separat pentru Camera Deputaţilor şi, respectiv, pentru
Senat, centralizator al rezultatelor votării.
Biroul Electoral Central publică rezultatele alegerilor în presă şi în
Monitorul Oficial al României, Partea I.
Secţiunea a 2‑a. Alegerile pentru Parlamentul European
§1. Listele electorale. Competenţe ale Autorităţii Electorale

Permanente
Listele electorale permanente se întocmesc, se tipăresc şi se actuali
zează conform Legii nr. 35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi
a Senatului şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 67/2004 pentru
alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, a Legii administraţiei
publice locale nr. 215/2001 şi a Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor
locali, cu modificările şi completările ulterioare.
Cel mai târziu cu 60 de zile înaintea zilei de referinţă, cetăţenii cu drept
de vot ai statelor membre ale Uniunii Europene, altele decât România, care
au domiciliul sau reşedinţa în România pot face cereri de înscriere în listele
electorale speciale. Aceste cereri se depun în scris la primarul localităţii
de domiciliu sau de reşedinţă, însoţite de o copie a unui document de
identitate valabil. Listele electorale speciale cuprind numele şi prenumele
alegătorului comunitar, cetăţenia şi adresa la care alegătorul comunitar
locuieşte în România.
Autoritatea Electorală Permanentă notifică autorităţilor cu responsabilităţi
similare din celelalte state membre ale Uniunii Europene următoarele:
a) informaţiile cuprinse în cererile de înscriere în listele electorale
speciale a alegătorilor comunitari, până cel mai târziu cu 20 de zile înaintea
zilei de referinţă;
b) informaţiile din declaraţiile pe propria răspundere, în cel mult 24 de
ore de la data primirii lor de la Biroul Electoral Central, în vederea verificării
eligibilităţii candidatului.
Autoritatea Electorală Permanentă răspunde la cererile de verificare

a eligibilităţii cetăţenilor români care şi‑au depus candidaturile în statul
membru de reşedinţă, în termen de maximum 5 zile lucrătoare de la data
primirii cererii sau într‑un termen mai scurt dacă este posibil şi dacă se
solicită astfel de către statul de reşedinţă.
În cazul în care Autoritatea Electorală Permanentă este informată, de
către o autoritate cu responsabilităţi similare din alt stat membru al Uniunii
Europene, asupra faptului că o persoană eligibilă comunitar şi‑a pierdut
dreptul de a fi aleasă sau că aceasta candidează şi în statul membru de
origine, respectiv asupra faptului că un cetăţean român a fost înscris în
listele electorale ale statului membru de reşedinţă, ia măsurile prevăzute
de lege pentru:
a) împiedicarea exercitării dreptului de a fi ales la aceleaşi alegeri atât
în statul membru de origine, cât şi în România, împiedicarea exercitării
dreptului de a fi ales de către persoanele cărora li s‑a interzis exercitarea
acestui drept, precum şi pentru împiedicarea exercitării mandatului de către
persoanele care au candidat fără a avea dreptul de a fi alese;
b) radierea din copia de pe lista electorală permanentă a alegătorilor
români înscrişi în listele electorale ale altui stat membru al Uniunii Europene;
Autoritatea Electorală Permanentă comunică organismelor electorale sau
autorităţilor competente, după caz, informaţiile primite de la autorităţile cu
responsabilităţi similare din celelalte state membre ale Uniunii Europene
privind alegătorii resortisanţi şi persoanele eligibile comunitar, în cel mult
48 de ore de la data primirii acestora.
Autoritatea Electorală Permanentă este singura autoritate publică din
România care poate schimba informaţii privind drepturile electorale ale
cetăţenilor români şi ai celorlalte state membre ale Uniunii Europene cu
autorităţile cu responsabilităţi similare din celelalte state membre ale Uniunii
Europene.
§2. Candidaturile
Pot propune liste de candidaţi numai partidele politice, alianţele politice
şi organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale legal constitui
te, precum şi alianţele electorale constituite în condiţiile Legii nr. 33/2007.
Listele de candidaţi pentru alegerea membrilor din România în Parlamentul
European se depun la Biroul Electoral Central, cel mai târziu cu 60 de zile
înainte de ziua de referinţă.
Listele de candidaţi se depun în scris, în 4 exemplare – un exemplar
original şi 3 copii –, se semnează de conducerea partidului politic, a orga-
nizaţiei cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, a alianţei politice sau

a alianţei electorale sau de persoanele împuternicite în mod expres pentru
a le semna şi cuprind numele, prenumele, prenumele părinţilor, locul şi
data naşterii, cetăţenia, adresa, apartenenţa politică, ocupaţia şi profesia
candidaţilor.
Candidaţii propuşi de un partid politic, o alianţă politică sau electorală
trebuie să facă parte din partidul politic respectiv sau, după caz, dintr‑un
partid politic, membru al alianţei respective.
Pentru a fi înregistrate la Biroul Electoral Central, listele de candidaţi
propuse de partidele politice, organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor
naţionale, alianţele politice sau alianţele electorale trebuie însoţite de o listă
cuprinzând cel puţin 200.000 de susţinători. Lista susţinătorilor se depune
într‑un singur exemplar.
Lista de candidaţi trebuie să fie însoţită de următoarele documente:
a) un exemplar al listei susţinătorilor;
b) copia actului de identitate al fiecărui candidat;
c) declaraţiile de acceptare a candidaturii, întocmite în câte 4 exemplare;
declaraţia de acceptare a candidaturii este semnată şi datată personal de
candidat şi cuprinde numele, prenumele, prenumele părinţilor, locul şi
data naşterii, cetăţenia, adresa, apartenenţa politică, ocupaţia şi profesia
candidatului, consimţământul expres de a candida, precum şi precizarea
îndeplinirii tuturor condiţiilor prevăzute de lege pentru a candida;
d) declaraţiile de avere şi de interese ale candidaţilor prevăzute de anexa
la Legea nr. 115/1996, cu modificările şi completările ulterioare, şi de anexa
la Hotărârea Guvernului nr. 506/2003, cu modificările ulterioare, completate
şi semnate de candidaţi, întocmite în câte două exemplare;
e) declaraţiile pe propria răspundere ale candidaţilor în sensul că au avut
sau nu calitatea de lucrători ai Securităţii sau de colaboratori ai acesteia, al
căror model este prevăzut în anexa la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului
nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii,
aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 293/2008, întocmite în
câte două exemplare.
Listele de candidaţi pentru alegerea membrilor din România în Parla
mentul European se întocmesc astfel încât să asigure reprezentarea ambe
lor sexe. Numărul de candidaţi de pe fiecare listă poate fi cu cel mult 10 mai
mare decât numărul mandatelor la care are dreptul România în Parlamentul
European.
Poate candida ca independent cetăţeanul român sau cetăţeanul altui stat
membru al Uniunii Europene care are dreptul de a fi ales şi este susţinut
de cel puţin 100.000 de alegători. Cererea de admitere a candidaturii inde
pendente se depune la Biroul Electoral Central, în 4 exemplare, însoţită de

un exemplar al listei de susţinători, cu cel puţin 60 de zile înainte de ziua
de referinţă. Cererea de admitere a candidaturii independente cuprinde
numele, prenumele, prenumele părinţilor, cetăţenia, domiciliul, locul şi data
naşterii, ocupaţia şi profesia candidatului, precum şi semnătura acestuia.
Nu se pot depune liste de candidaţi independenţi. Nu se admit candidaturi
independente pe listele de candidaţi depuse de partidele politice, alianţele
politice sau alianţele electorale. Nu se admit candidaturi independente ale
membrilor partidelor politice, alianţelor politice, alianţelor electorale sau ai
organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale.
Biroul Electoral Central verifică îndeplinirea condiţiilor de fond şi de formă
pentru candidaturi, admite candidaturile care îndeplinesc aceste condiţii sau
respinge candidaturile care nu îndeplinesc condiţiile legale. În termen de 24
de ore de la înregistrare, Biroul Electoral Central aduce la cunoştinţă publică
listele de candidaţi şi candidaturile independente pe care le‑a primit, prin
afişare la sediul său, la sediile birourilor electorale judeţene, ale birourilor
electorale ale sectoarelor municipiului Bucureşti şi la sediul biroului electoral
pentru secţiile de votare din străinătate, precum şi prin intermediul Societăţii
Române de Televiziune şi al Societăţii Române de Radiodifuziune.
Până la împlinirea a 45 de zile înainte de ziua de referinţă, alegătorii
resortisanţi, alegătorii comunitari, partidele politice, organizaţiile cetăţenilor
aparţinând minorităţilor naţionale, alianţele politice şi alianţele electorale pot
contesta candidaturile.
§3. Desfăşurarea votării
Votarea începe la ora 7,00 şi se încheie la ora 21,00. Alegătorii pot
vota la secţia de votare unde sunt înscrişi în copia de pe lista electorală
permanentă sau în copia de pe lista electorală specială.
Alegătorul resortisant şi alegătorul comunitar prezintă actul de identitate,
respectiv documentul de identitate biroului electoral al secţiei de votare.
Preşedintele biroului electoral al secţiei de votare sau membrul desemnat
de acesta verifică dacă alegătorul este înscris în copia de pe lista electorală
permanentă sau de pe lista electorală specială, după care alegătorul sem
nează în listă la poziţia destinată acestuia. În baza semnăturii în copia de pe
lista electorală permanentă sau de pe lista electorală specială, preşedintele
sau membrul biroului electoral al secţiei de votare desemnat de acesta
îi încredinţează alegătorului buletinul de vot şi ştampila cu menţiunea
„VOTAT” pe care acesta o va aplica pe buletinul de vot.
Cetăţenii români care în ziua de referinţă se află în străinătate votează

pentru alegerea membrilor din România în Parlamentul European numai dacă
nu se regăsesc în tabelul întocmit de Autoritatea Electorală Permanentă,
care cuprinde cetăţenii români care îşi exercită dreptul de vot la alegerile
pentru Parlamentul European din alt stat membru al Uniunii Europene.
Alegătorii comunitari care în ziua de referinţă doresc să voteze la altă
secţie de votare decât unde sunt înscrişi în copia de pe lista electorală
specială votează numai dacă biroul electoral judeţean sau biroul electoral
de sector confirmă, la solicitarea telefonică a preşedintelui biroului electoral
al secţiei de votare, că au fost înscrişi în listele electorale speciale. Alegătorii
comunitari care în ziua de referinţă se află în străinătate votează pentru
alegerea membrilor din România în Parlamentul European numai dacă se
regăsesc în tabelul întocmit de Autoritatea Electorală Permanentă, care
cuprinde alegătorii comunitari înscrişi în listele electorale speciale.
Pentru alegătorii netransportabili din motive de boală sau invaliditate,
preşedintele biroului electoral al secţiei de votare poate aproba, la cererea
scrisă a acestora, depusă cel mai târziu în preziua alegerilor, însoţită de
copii ale unor acte medicale sau alte acte oficiale din care să rezulte că
persoanele respective sunt netransportabile, ca o echipă formată din cel
puţin 2 membri ai biroului electoral să se deplaseze cu o urnă specială şi
cu materialul necesar votării la locul unde se află alegătorul, pentru a se
efectua votarea. În raza unei secţii de votare se utilizează o singură urnă
specială. Urna specială poate fi transportată numai de membrii biroului
electoral al secţiei de votare. Urna specială se poate deplasa numai în raza
teritorială arondată la respectiva secţie de votare. La fel se procedează
în cazul persoanelor reţinute, deţinute în baza unui mandat de arestare
preventivă sau persoanelor care sunt în executarea unei pedepse privative
de libertate, dar care nu şi‑au pierdut drepturile electorale.
Regulile privind desfăşurarea votării şi soluţionarea sesizărilor sunt, de
principiu, aceleaşi cu cele prevăzute de lege pentru alegerile parlamentare.
§4. Stabilirea rezultatelor votării

După închiderea sălii unde se votează, preşedintele, în prezenţa membrilor
biroului electoral, efectuează operaţiunile de numărare a buletinelor de vot
şi de consemnare a rezultatului votării, regulile prevăzute de lege în privinţa
alegerilor parlamentare fiind aplicabile în mod corespunzător.
După deschiderea urnelor şi numărarea voturilor, preşedintele biroului
electoral al secţiei de votare va încheia un proces‑verbal, în 3 exemplare, care
cuprinde rezultatele votării. Un exemplar al procesului‑verbal se afişează la
loc vizibil, la sediul biroului electoral al secţiei de votare. Două exemplare ale

procesului‑verbal, însoţite de toate întâmpinările şi contestaţiile privitoare la
operaţiunile electorale ale biroului electoral al secţiei de votare, buletinele
de vot nule şi cele contestate, precum şi listele electorale utilizate alcătuiesc
un dosar sigilat şi ştampilat. În cel mult 24 de ore de la încheierea votării,
dosarul este înaintat biroului electoral judeţean sau, după caz, biroului
electoral al sectorului municipiului Bucureşti de către preşedintele biroului
electoral al secţiei de votare, cu pază înarmată, însoţit, la cerere, de alţi
membri ai biroului electoral respectiv.
Procesele‑verbale întocmite de birourile electorale ale secţiilor de votare
din străinătate, însoţite de toate întâmpinările şi contestaţiile privitoare
la operaţiunile electorale ale biroului electoral al secţiei de votare, sunt
transmise prin mijloace electronice la biroul electoral pentru secţiile de votare
din străinătate, prin grija misiunilor diplomatice şi a consulatelor, în cel mult
24 de ore de la primirea acestora. Exactitatea datelor din aceste procese-
verbale este confirmată telefonic de către preşedintele sau locţiitorul biroului
electoral pentru secţiile de votare din străinătate, care contrasemnează şi
ştampilează documentele primite. Procesele‑verbale contrasemnate sunt
utilizate în centralizarea rezultatelor votării.
În termen de 24 de ore de la primirea dosarului, biroul electoral judeţean
sau, după caz, al sectorului municipiului Bucureşti trimite câte un exemplar
al fiecărui proces‑verbal întocmit de birourile electorale ale secţiilor de
votare la tribunalul în a cărui rază teritorială îşi desfăşoară activitatea; biroul
electoral pentru secţiile de votare din străinătate transmite câte o copie,
contrasemnată şi ştampilată, a fiecărui proces‑verbal întocmit de birourile
electorale ale secţiilor de votare din străinătate, Tribunalului Bucureşti.
§5. Atribuirea mandatelor
După primirea proceselor‑verbale de la toate birourile electorale ale
secţiilor de votare şi după soluţionarea întâmpinărilor şi contestaţiilor
primite, biroul electoral judeţean, biroul electoral al sectorului municipiului
Bucureşti sau biroul electoral pentru secţiile de votare din străinătate încheie
un proces‑verbal centralizator al indicatorilor cuprinşi în procesele‑verbale
ale secţiilor de votare.
Procesele‑verbale, precum şi cu toate întâmpinările şi contestaţiile,
formând un dosar sigilat, ştampilat şi semnat de membrii biroului electoral
judeţean, ai biroului electoral al sectorului municipiului Bucureşti sau ai
biroului electoral pentru secţiile de votare din străinătate, precum şi toate
dosarele cuprinzând listele electorale utilizate în cadrul secţiilor de votare,

cu excepţia celor organizate în străinătate, îndosariate pe secţii de votare şi
pe tipuri de liste, se înaintează cu pază înarmată la Biroul Electoral Central,
în cel mult 48 de ore de la primirea ultimului proces‑verbal de la birourile
electorale ale secţiilor de votare.
Pentru partidele politice, organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor
naţionale, alianţele politice şi alianţele electorale, pragul electoral de atribuire
a mandatelor reprezintă 5% din totalul voturilor valabil exprimate, la nivel
naţional.
Candidaţilor independenţi li se pot atribui mandate dacă au obţinut, fieca-
re în parte, un număr de voturi valabil exprimate cel puţin egal cu coeficientul
electoral naţional. Coeficientul electoral naţional reprezintă partea întreagă
a raportului dintre numărul total de voturi valabil exprimate şi numărul de
mandate de parlamentari europeni ce revin României.
Atribuirea mandatelor de parlamentar european se face de către Biroul
Electoral Central, după cum urmează:
a) în prima etapă, Biroul Electoral Central calculează pragul electoral
şi coeficientul electoral naţional şi stabileşte, în ordinea descrescătoare a
numărului de voturi valabil exprimate, lista partidelor politice, organizaţiilor
cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, alianţelor politice, alianţelor
electorale şi candidaţilor independenţi cărora li se pot repartiza mandate;
b) în etapa a doua, se repartizează mandatele la nivelul circumscripţiei
naţionale pentru listele selectate prin metoda d’Hondt. Metoda d’Hondt de
repartizare a mandatelor constă în împărţirea voturilor valabil exprimate
pentru fiecare listă şi candidat independent, selectate în condiţiile prevăzute
la lit. a), la 1, 2, 3, 4... până la numărul total de mandate de repartizat, şi
ierarhizarea acestor câturi în ordine descrescătoare. Numărul de mandate
repartizate fiecărei liste în parte corespunde cu numărul total de câturi
aferente fiecărei liste cuprinse în şirul ordonat, până la repartizarea tuturor
mandatelor;
c) candidatului independent căruia i‑ar reveni cel puţin un mandat i se
repartizează un singur mandat, indiferent de câte mandate au rezultat din
calcul. În acest caz, repartizarea celorlalte mandate se face în continuare,
pentru liste sau candidaţi independenţi.
Procesul‑verbal, întocmit potrivit legii, se semnează de către preşedinte
sau de locţiitorul acestuia şi de ceilalţi membri ai Biroului Electoral Central,
în prezenţa cărora a fost întocmit. Lipsa semnăturii unor membri ai birourilor
nu afectează valabilitatea procesului‑verbal şi a alegerilor. Preşedintele

menţionează motivele care au împiedicat semnarea.
Biroul Electoral Central înmânează candidaţilor aleşi un certificat
constatator al alegerii.
După primirea proceselor‑verbale de la toate birourile judeţene, birourile
electorale ale sectoarelor municipiului Bucureşti sau biroul electoral pentru
secţiile de votare din străinătate, Biroul Electoral Central încheie un
proces‑verbal privind centralizarea voturilor şi atribuirea mandatelor.
Biroul Electoral Central predă Autorităţii Electorale Permanente dosarele
cuprinzând listele electorale utilizate în cadrul secţiilor de votare, îndosariate
pe secţii de votare şi pe tipuri de liste.
Cât priveşte alegerile pentru preşedintele României, acestea urmează
a fi tratate în capitolul dedicat acestei instituţii.
TITLUL VI. REFERENDUMUL
Capitolul I. Noţiune
Cetăţenii pot participa la exercitarea puterii de stat fie direct, fie prin
desemnarea unor reprezentanţi, care odată aleşi, vor exercita puterea în
numele şi pe seama întregului popor. Pentru înlăturarea dezavantajelor, dar
şi pentru a valorifica avantajele celor două sisteme de guvernare s‑au înscris
în constituţii, alături de regulile tradiţionale ale democraţiei reprezentative,
şi unele instrumente ale democraţiei directe – referendumul şi iniţiativa
populară. Sistemul de guvernământ rezultat din alăturarea celor două se
numeşte democraţie semidirectă.
Termenul de referendum îşi are originea în dreptul roman, unde refe-
rendumul (gerunziul verbului referare) desemna o procedură de consulta-
re directă a cetăţenilor cu privire la o anumită problemă, în acest fel fiind
legitimată decizia adoptată în problema supusă consultării. Referendumul
apare astfel ca fiind instrument al democraţiei directe, prin care alegătorii
îşi exprimă opinia şi adoptă o decizie în mod direct, fără niciun intermediar.
Cât priveşte reglementarea naţională, Legea nr. 3/2000 privind organi-
zarea şi desfăşurarea referendumului[1] prevede că referendumul naţional
constituie forma şi mijlocul de consultare directă şi de exprimare a voinţei
suverane a poporului român cu privire la revizuirea Constituţiei, demiterea
Preşedintelui României, probleme de interes naţional. Este, de asemenea,
reglementat şi referendumul local.
Asociată noţiunii de referendum apare şi aceea de plebiscit, desemnând
o întrebare de către autorităţi, numai în scopul aflării opiniei cetăţenilor. În
prezent, acestei noţiuni îi este ataşată o conotaţie negativă, care asociază
plebiscitul ideii de instrument populist şi de natură demagogică.

[1]
Capitolul al II‑lea. Tipuri de referendum
După modul de consacrare, efecte sau sfera problemelor supuse

referendumului, în legislaţiile statelor se disting diverse tipuri de referendum,
de exemplu:
a) După criteriul competenţei discreţionare lăsate iniţiatorului referen‑
dumului
Referendum obligatoriu – se organizează ex officio, de îndată ce sunt
întrunite condiţiile prevăzute de lege şi de regulă are caracter decizional;
Referendum facultativ – este prevăzut ca posibil de Constituţie, dar
depinde de manifestarea expresă de voinţă a unei autorităţi.
b) După efectele produse
Referendum decizional – produce efecte juridice obligatorii:
– normativ – cel care tinde la adoptarea unui act normativ;
– abrogativ – cel care tinde la abrogarea unui act normativ.
Referendum consultativ – nu produce efecte juridice obligatorii.
c) După sfera problemelor vizate şi modul de organizare
Referendum naţional – acel referendum organizat la nivelul unui stat
unitar sau al unor state federale, referitor la probleme care interesează
colectivităţile statale[1];
Referendum local – acel referendum organizat în unităţile admnis
trativ‑teritoriale ale statului, referitor la probleme care interesează colec-
tivităţile locale[2].
G. Iancu, Proceduri constituţionale, op. cit., p. 372.

[1]
Ibidem.
[2]
Capitolul al III‑lea. Funcţiile referendumului[1]
a) Funcţia de legitimare – exprimă faptul că susţine decizii ale repre-

zentanţilor aleşi în probleme de o mare importanţă, mai ales cele referitoare
la fundamentele puterii lor sau la cadrul general în care aceasta se exercită.
b) Funcţia de contraputere – exprimă faptul că prin intermediul acestuia
cetăţenii se pot opune actelor puterii legiuitoare, ceea ce conferă un rol de
contrabalansare a puterii reprezentanţilor aleşi, contribuind la buna realizare
a acesteia.
c) Funcţia de arbitraj – exprimă faptul că referendumul poate fi utilizat
pentru a rezolva conflicte între reprezentanţii poporului.
d) Funcţia de vot de încredere – exprimă faptul că unele legislaţii
prevăd posibilitatea, pentru şeful statului, de a decide organizarea unui
referendum referitor la simple orientări politice; miza referendumului nu este
legislativă, ci este vorba despre un vot de încredere acordat şefului de stat.
Idem, p. 382‑385.
[1]
Capitolul al IV‑lea. Regimul juridic
al referendumului în România[1]
Secţiunea 1. Sediul materiei şi tipuri de referendum

Constituţia României cuprinde referiri la instituţia referendumului în
următoarele articole:
– art. 2 alin. (1): „Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care
o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere,
periodice şi corecte, precum şi prin referendum”;
– art. 73 alin. (3) lit. d): „Prin lege organică se reglementează: […] d)
organizarea şi desfăşurarea referendumului”;
– art. 90: „Preşedintele României, după consultarea Parlamentului, poate
cere poporului să‑şi exprime, prin referendum, voinţa cu privire la probleme
de interes naţional”;
– art. 95 alin. (3): „Dacă propunerea de suspendare [a Preşedintelui –
n.a.] din funcţie este aprobată, în cel mult 30 de zile se organizează un
referendum pentru demiterea Preşedintelui”;
– art. 146 lit. i): „Curtea Constituţională are următoarele atribuţii: […]
veghează la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea
referendumului şi confirmă rezultatele acestuia”;
– art. 151 alin. (3): „Revizuirea [Constituţiei – n.a.] este definitivă după
aprobarea ei prin referendum, organizat în cel mult 30 de zile de la data
adoptării proiectului sau a propunerii de revizuire”.
Din lecturarea dispoziţiilor legale citate se constată că referendumul este,
în concepţia legiuitorului constituant, una dintre modalităţile de exercitare a
suveranităţii naţionale şi are un loc central între instituţiile statului de drept,
valoare întărită prin nivelul de reglementare acordat de acelaşi legiuitor
(lege organică).
Se mai constată că, potrivit Constituţiei, există următoarele tipuri de
referendum naţional:
– două forme de referendum cu caracter decizional (pentru demiterea
Preşedintelui în cazul suspendării acestuia de către Parlament, respectiv
pentru revizuirea Constituţiei);
[1]
M. Safta, National referendum. Existing regulatory framework and future perspec
tives, în Tribuna juridică, vol. 4, Issue 1, 2014, p. 56‑68.
VI.4. Regimul juridic al referendumului în România 111
– o formă de referendum consultativ (cu privire la probleme de interes

naţional, la cererea Preşedintelui României).
Aceste reguli sunt dezvoltate în legea‑cadru în materie, respectiv Legea
nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului. Astfel cum
am arătat, această lege prevede, de asemenea, regulile referitoare la orga
nizarea şi desfăşurarea referendumului local.
Sunt incidente, fiind invocate în jurisprudenţa în materie a Curţii Consti
tuţionale, recomandărilor Comisiei de la Veneţia cuprinse în Codul de bune
practici în materie de referendum[1].
Secţiunea a 2‑a. Reguli generale privind

referendumul naţional
§1. Tipuri de referendum
Referendumul naţional constituie forma şi mijlocul de consultare directă
şi de exprimare a voinţei suverane a poporului român cu privire la:
– revizuirea Constituţiei;
– demiterea Preşedintelui României;
– probleme de interes naţional.
§2. Participarea la referendum
La referendumul naţional pot participa toţi cetăţenii români care au
împlinit vârsta de 18 ani până în ziua referendumului inclusiv, cu excepţia
debililor sau alienaţilor mintal puşi sub interdicţie, precum şi persoanelor
condamnate prin hotărâre judecătorească definitivă la pierderea drepturilor
electorale.
§3. Valabilitatea referendumului
Referendumul este valabil dacă la acesta participă cel puţin 30% din
numărul persoanelor înscrise în listele electorale permanente. Rezultatul
referendumului este validat dacă opţiunile valabil exprimate reprezintă cel
puţin 25% dintre cei înscrişi pe listele electorale permanente.
[1]
www.venice.coe. int., Study on referendum – Draft Summary Report relating to
national referendums.
112 VI. Referendumul
Constituţionalitatea dispoziţiilor legale ce reglementează

cvorumul de participare la referendum
Decizia nr. 334 din 26 iunie 2013

cu privire la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor
Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 3/2000
privind organizarea şi desfăşurarea referendumului
– extras –
Validarea rezultatului referendumului depinde, potrivit dispoziţiilor legii
în vigoare, de îndeplinirea cumulativă a două condiţii:
– prima referitoare la numărul minim de cetăţeni care trebuie să
participe la referendum pentru ca acesta să fie valabil şi
– a doua privitoare la numărul de voturi valabil exprimate, care
determină rezultatul referendumului.
Prima condiţie este consacrată de art. 5 alin. (2) din Legea nr. 3/2000,
potrivit căruia „Referendumul este valabil dacă la acesta participă cel
puţin jumătate plus unul din numărul persoanelor înscrise în listele
electorale permanente”.
Noua reglementare prevede că „Referendumul este valabil dacă la
acesta participă cel puţin 30% din numărul persoanelor înscrise în listele
electorale permanente.
Condiţia ce trebuie îndeplinită pentru validitatea referendumului este
aceeaşi pentru toate tipurile de referendum, art. 5 alin. (2) din Legea
nr. 3/2000 impunând întrunirea unui anumit prag de participare raportat
la numărul persoanelor înscrise în listele electorale permanente.
A doua condiţie referitoare la majoritatea voturilor valabil exprimate
oferă, de asemenea, o reglementare unitară, dând expresie şi exigenţei
reprezentativităţii sub aspectul rezultatului votului. Astfel, aceeaşi so‑
luţie legislativă se regăseşte în cazul referendumului privind revizuirea
Constituţiei, al referendumului pentru demiterea Preşedintelui României,
al referendumului cu privire la probleme de interes naţional şi al refe‑
rendumului local, unde, potrivit art. 7 alin. (2), art. 10, art. 12 alin. (2) şi,
respectiv, art. 14 alin. (2) din Legea nr. 3/2000, rezultatul se stabileşte
în funcţie de majoritatea voturilor valabil exprimate pe întreaga ţară sau,
după caz, la nivelul unităţii administrativ‑teritoriale.
Legea dedusă controlului de constituţionalitate introduce un element

de noutate sub aspectul condiţiilor de validitate a referendumului, sta‑
bilind că „Rezultatul referendumului este validat dacă opţiunile valabil
exprimate reprezintă cel puţin 25% din cei înscrişi pe listele electorale
permanente”. Astfel, alături de condiţiile stabilite de legea în vigoare,
noua reglementare condiţionează validarea rezultatului referendumului
de surmontarea unui prag raportat la numărul persoanelor înscrise în
listele electorale permanente, în funcţie de care se stabileşte majoritatea
voturilor valabil exprimate.
3. Un cvorum de participare a majorităţii electoratului este necesar
în următoarele state: Polonia, Bulgaria, Croaţia, Italia, Malta, Lituania,
Slovacia sau Rusia. În Letonia, cvorumul este jumătate din alegătorii care
au participat la ultimele alegeri legislative. În Portugalia, în cazul în care
rata de participare nu este mai mare de 50%, referendumul nu are efect
obligatoriu, ci doar consultativ.
Un cvorum de aprobare a unui sfert din electorat este stabilit în
Ungaria. În Albania şi Armenia, cvorumul este o treime din electorat. În
Danemarca, un amendament constituţional trebuie să fie aprobat de 40%
din electorat; în alte cazuri, textul supus la vot este respins nu numai în
cazul în care majoritatea simplă a alegătorilor votează împotrivă, ci doar
un procent de 30% din electoratul înregistrat în listele electorale – Olanda
sau Danemarca.
4. Criticile referitoare la cvorumul de participare
Prin Decizia nr. 51 din 25 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr. 90 din 3 februarie 2012, Curtea a arătat, cu
privire la forţa juridică a dispoziţiilor Codului bunelor practici în materie
electorală, elaborat de Comisia Europeană pentru Democraţie prin Drept,
ale cărui efecte juridice sunt similare Codului de bure practici în materie
de referendum, adoptat de Consiliul pentru Alegeri Democratice la cea
de‑a 19‑a reuniune (Veneţia, 16 decembrie 2006) şi de Comisia Euro‑
peană pentru Democraţie prin Drept la cea de‑a 70‑a Sesiune Plenară
(Veneţia, 16‑17 martie 2007), cod invocat de autorii obiecţiei de neconsti‑
tuţionalitate, că, „într‑adevăr, acest act nu are un caracter obligatoriu, însă
recomandările sale constituie coordonate ale unui scrutin democratic,
în raport cu care statele – care se caracterizează ca aparţinând acestui
tip de regim – îşi pot manifesta opţiunea liberă în materie electorală, cu
respectarea drepturilor fundamentale ale omului, în general, şi a dreptului
de a fi ales şi de a alege, în special”.
Din analiza textelor constituţionale în vigoare şi a actelor internaţionale
în materie, Curtea constată că prevederile art. 2 alin. (1), art. 90, art. 95
alin. (3) şi art. 151 alin. (3) din Constituţie nu dispun expres cu privire la

un anumit prag de participare la vot. Curtea nu a identificat vreun text care
să impună ori să recomande un cvorum de participare la referendum,
toate dispoziţiile constituţionale făcând referire la stabilitatea legislaţiei
electorale, inclusiv cea cu privire la referendum.
Prin urmare, reglementarea sau modificarea condiţiilor privind valida‑
rea referendumului este de competenţa exclusivă a legiuitorului, numai
acesta fiind cel îndreptăţit, potrivit art. 73 alin. (3) lit. d) din Constituţie, să
reglementeze organizarea şi desfăşurarea prin lege organică a acestui
instrument de consultare populară.
De aceea, Curtea apreciază că varianta de reglementare a cvoru‑
mului de participare aleasă de legiuitor prin legea supusă controlului
de constituţionalitate asigură o reprezentativitate suficientă de natură a
conferi deciziei adoptate forţa care reflectă voinţa populară, astfel încât
suveranitatea poporului, consacrată la art. 2 din Constituţie, să nu fie
afectată în vreun fel.
Legea dedusă controlului reglementează, sub aspectul condiţiilor de
validitate a referendumului, pe lângă micşorarea cvorumului de partici‑
pare la 30%, şi condiţia potrivit căreia „rezultatul referendumului este
validat dacă opţiunile valabil exprimate reprezintă cel puţin 25% din cei
înscrişi pe listele electorale permanente”. Prin urmare, pentru validarea
referendumului este necesară întrunirea acestor două condiţii minimale,
ceea ce reprezintă un mod de securizare a reprezentativităţii votului la
referendum de natură să satisfacă şi condiţiile impuse prin jurisprudenţă
anterioară a Curţii Constituţionale.
Această soluţie legislativă respectă şi Recomandările Comisiei de la
Veneţia, dat fiind faptul că, în Raportul adoptat la cea de‑a 64‑a Sesiune
Plenară (Veneţia, 21‑22 octombrie 2005), referitor la „Referendumul
în Europa – Analiza reglementărilor juridice din statele europene” cu
privire la cvorumul de participare s‑a reţinut că „cele mai multe state nu
prevăd un cvorum pentru a valida rezultatul unui referendum. În cazul
în care cvorumul există acesta poate îmbrăca două forme: cvorum de
participare sau cvorum de aprobare (n.a. – este vorba despre majoritate)
[...] Un cvorum de aprobare este considerat preferabil unui cvorum de
participare, care reprezintă o gravă problemă. Adversarii proiectului
prezentat la referendum, aşa cum ne‑au arătat multe exemple, fac apel
la cetăţeni să se abţină, chiar dacă aceştia sunt în minoritate în rândul
alegătorilor vizaţi de problemă”.
De asemenea, în Liniile directoare ale Comisiei de la Veneţia – Codul
de bune practici în materie de referendum – s‑a stabilit recomandarea de
a nu elabora dispoziţii cu privire la regulile aplicate cvorumurilor. Astfel,

în Raportul explicativ al aceluiaşi document, s‑a reţinut: „Cvorumul de
participare (pragul minim) are ca rezultat faptul că este în interesul
opozanţilor propunerii să se abţină decât să voteze împotrivă”, dar şi
că „încurajarea abţinerilor sau impunerea punctului de vedere al unei
minorităţi nu este un lucru sănătos pentru o democraţie. În plus, este
foarte tentantă falsificarea ratei de participare în faţa unei opoziţii slabe”.
Aceste recomandări, reţinute de Curtea Constituţională în Decizia
nr. 51 din 25 ianuarie 2012, nu pot fi ignorate, chiar dacă nu au caracter
obligatoriu, ci reprezintă „coordonate ale unui scrutin democratic, în
raport cu care statele – care se caracterizează ca aparţinând acestui
tip de regim – îşi pot manifesta opţiunea liberă în materie electorală, cu
respectarea drepturilor fundamentale ale omului, în general, şi a dreptului
de a fi ales şi de a alege, în special”.
Secţiunea a 3‑a. Organizarea
şi desfăşurarea referendumului
§1. Stabilirea obiectului şi a datei referendumului

Referendumul pentru revizuirea Constituţiei – obiectul şi data refe-
rendumului se stabilesc prin lege.
Referendumul pentru demiterea preşedintelui – obiectul şi data
referendumului se stabilesc prin hotărâre a Parlamentului.
Referendumul cu privire la probleme de interes naţional – obiectul
şi data referendumului se stabilesc prin decret al Preşedintelui României.
În acest din urmă caz, o etapă obligatorie o constituie consultarea
Parlamentului. Punctul de vedere se exprimă prin hotărâre a Parlamentului
(adoptată în şedinţa comună a Camerelor) cu votul majorităţii deputaţilor
şi senatorilor prezenţi, în cel mult 20 de zile calendaristice de la solicitarea
Preşedintelui. Dacă Parlamentul nu trimite punctul de vedere în termen,
Preşedintele emite decretul pentru organizarea referendumului, procedura
de consultare considerându‑se îndeplinită.
Referitor la obiectul referendumului legea stabileşte următoarele reguli:
a) populaţia poate fi consultată în acest cadru cu privire la una sau la
mai multe probleme, precum şi cu privire la o problemă de interes naţional
şi o problemă de interes local, pe buletine de vot separate.
b) problemele care nu pot fi supuse revizuirii nu pot face obiectul

referendumului; amintim că, potrivit art. 152 alin. (1) şi (2) din Constituţie,
„(1) dispoziţiile prezentei Constituţii privind caracterul naţional, independent,
unitar şi indivizibil al statului român, forma republicană de guvernământ,
integritatea teritoriului, independenţa justiţiei, pluralismul politic şi limba
oficială nu pot forma obiectul revizuirii. (2) De asemenea, nicio revizuire nu
poate fi făcută dacă are ca rezultat suprimarea drepturilor şi a libertăţilor
fundamentale ale cetăţenilor sau a garanţiilor acestora”.
Competenţa exclusivă a Preşedintelui României în determinarea

problemelor de interes naţional ce se supun referendumului
Decizia nr. 567 din 11 iulie 2006

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor art. 12 alin. (1) din Legea nr. 3/2000 privind
organizarea şi desfăşurarea referendumului
– extras –
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile
art. 12 alin. (1) din Legea nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea
referendumului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84
din 24 februarie 2000, care prevăd:
Art. 12 alin. (1): „Sunt considerate probleme de interes naţional în
sensul art. 11:
A. Adoptarea unor măsuri privind reforma şi strategia economică a ţării
B. Adoptarea unor decizii politice deosebite cu privire la:
a) regimul general al proprietăţii publice şi private;
b) organizarea administraţiei publice locale, a teritoriului, precum şi
regimul general privind autonomia locală;
c) organizarea generală a învăţământului;
d) structura sistemului naţional de apărare, organizarea armatei,
participarea forţelor armate la unele operaţiuni internaţionale;
e) încheierea, semnarea sau ratificarea unor acte internaţionale pe
durată nedeterminată sau pe o perioadă mai mare de 10 ani;
f) integrarea României în structurile europene şi euroatlantice;
g) regimul general al cultelor”.

Autorul excepţiei consideră că prevederile de lege criticate încalcă
dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (4) referitoare la principiul
separaţiei şi echilibrului puterilor, ale art. 80 – „Rolul Preşedintelui” şi
ale art. 90 – „Referendumul”.
[...]
Potrivit art. 90 din Constituţie, „Preşedintele României, după consul‑
tarea Parlamentului, poate cere poporului să‑şi exprime, prin referen‑
dum, voinţa cu privire la probleme de interes naţional”. Din examinarea
textului constituţional, rezultă că acesta nu defineşte, pe de o parte, nici
„problemele de interes naţional”, iar pe de altă parte, nu prevede nici
că aceste probleme vor fi stabilite ulterior prin lege. În lipsa unor astfel
de precizări dispoziţiile art. 12 alin. (1) din Legea nr. 3/2000 adaugă la
textul constituţional invocat, care stabileşte doar procedura referendu‑
mului iniţiat de Preşedinte cu privire la „probleme de interes naţional”,
ce presupune două faze:
a) consultarea Parlamentului, care urmează să adopte o hotărâre în
şedinţa comună a celor două Camere, cu votul majorităţii deputaţilor şi
senatorilor asupra referendumului iniţiat de Preşedintele României. În
situaţia în care Parlamentul nu a fost consultat Preşedintele nu va
putea proceda la iniţierea referendumului;
b) consultarea poporului, care îşi exprimă voinţa cu privire la proble
mele de interes naţional ce îi sunt supuse de către Preşedinte.
Din cele arătate se deduce, fără echivoc, că art. 90 din Constituţie
stabileşte competenţa exclusivă a Preşedintelui în determinarea pro
blemelor de interes naţional ce se supun referendumului, chiar dacă
consultarea Parlamentului este obligatorie. Numai Preşedintele României
are dreptul de a decide care sunt problemele de interes naţional şi, în
cadrul acestora, de a stabili, prin decret, problema concretă ce se su
pune referendumului şi data desfăşurării acestuia. Sub acest aspect,
Curtea constată că enumerarea limitativă în cuprinsul art. 12 alin. (1)
din Legea nr. 3/2000 a unor situaţii considerate a fi „probleme de
interes naţional” este de natură a îngrădi dreptul Preşedintelui de a
consulta poporul, ştiut fiind faptul că, în timp, interesul naţional poate
diferi, oricând putând interveni situaţii noi, care să reclame organizarea
unui referendum. Orice enumerare a situaţiilor considerate ca fiind de
„interes naţional” la momentul la care legiuitorul adoptă reglementarea se
poate transforma ulterior într‑o îngrădire, într‑o limitare care să afecteze
dreptul constituţional al Preşedintelui de a decide singur cu privire la
problemele asupra cărora vrea să consulte poporul. Acest drept exclusiv
al Preşedintelui îşi găseşte suportul în dispoziţiile constituţionale ale

art. 80 referitor la „Rolul Preşedintelui”, ale art. 2 alin. (1), potrivit căruia
„Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin
organele sale reprezentative, [...], precum şi prin referendum”, ale art. 81
alin. (1) referitor la legitimitatea electorală egală a Preşedintelui României
cu legitimarea Parlamentului şi ale art. 1 alin. (4), care stabileşte că
„Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului
puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei
constituţionale”.
Stabilirea prin lege a problemelor de interes naţional reprezintă un
amestec al Parlamentului în exercitarea atribuţiilor exclusive ce‑i sunt
conferite prin Constituţie Preşedintelui şi, ca atare, o nesocotire a prin‑
cipiului separaţiei şi echilibrului puterilor în cadrul democraţiei constitu‑
ţionale.
Prevederile art. 12 alin. (1) din Legea nr. 3/2000 nu sunt susţinute nici
de dispoziţiile art. 73 alin. (3) lit. d) din Constituţie, potrivit cărora prin lege
organică se reglementează „organizarea şi desfăşurarea referendumului”,
întrucât textul are în vedere stabilirea prin lege a unor măsuri tehnice,
procedurale, necesare în procesul de consultare a poporului pe calea
referendumului.
Pentru considerentele expuse, Curtea constată că prevederile
referendumului, în redactarea criticată de Avocatul Poporului, limitează, în
mod nejustificat, prerogativele constituţionale ale Preşedintelui României
în acest domeniu şi, ca atare, sunt neconstituţionale.
§2. Circumscripţiile electorale. Secţiile de votare

Operaţiunile pentru desfăşurarea referendumului au loc în circumscripţiile
electorale şi la secţiile de votare, organizate potrivit prevederilor Legii
nr. 35/2008, cu modificările şi completările ulterioare, pe baza copiilor de
pe listele electorale permanente şi a celorlalte liste electorale prevăzute de
lege, cu excepţia situaţiilor în care referendumul are loc simultan cu procesul
electoral desfăşurat pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului,
respectiv pentru alegerea Preşedintelui României ori alegerile pentru
Parlamentul European sau alegerile locale, când organizarea şi desfăşurarea
referendumului se realizează potrivit prevederilor Legii nr. 35/2008 pentru
nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali, cu modificările şi completările

ulterioare, ale Legii nr. 370/2004 pentru alegerea Preşedintelui României,
cu modificările şi completările ulterioare, respectiv ale Legii nr. 33/2007
privind organizarea şi desfăşurarea alegerilor pentru Parlamentul European,
cu modificările şi completările ulterioare, după caz. În aceste din urmă
cazuri, ambele scrutine se realizează în cadrul aceloraşi secţii de votare,
operaţiunile electorale fiind îndeplinite de către aceleaşi birouri electorale,
constituite potrivit legii.
Cetăţeanul care, în ziua referendumului naţional, se află într‑o altă
localitate decât cea în care este înscris în lista electorală poate să îşi
exercite dreptul de vot în localitatea respectivă, la orice secţie de votare,
urmând a fi înscris într‑o listă suplimentară de către preşedintele biroului
electoral al secţiei de votare, pe baza actului de identitate sau a adeverinţei
care ţine loc de act de identitate.
§3. Birourile şi oficiile electorale

Pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului, în termen de 5
zile de la data stabilirii zilei referendumului se înfiinţează, după caz: Biroul
Electoral Central, birouri electorale de circumscripţie, oficii electorale ale
sectoarelor municipiului Bucureşti, biroul electoral pentru secţiile de votare
organizate în afara ţării, precum şi birouri electorale ale secţiilor de votare.
Biroul Electoral Central este alcătuit din 7 judecători ai Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie, dintre care unul va îndeplini funcţia de preşedinte, precum
şi din câte un delegat al fiecărui partid politic reprezentat în Parlament.
Desemnarea celor 7 judecători se va face în cel mult 3 zile de la data stabilirii
zilei referendumului de către preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,
prin tragere la sorţi, de pe o listă cuprinzând toţi judecătorii în exerciţiu ai
Curţii. Preşedintele Biroului Electoral Central este ales prin vot secret de
către membrii acestuia în cel mult 24 de ore de la desemnare.
Atribuţii principale ale Biroului Electoral Central:
a) veghează la reactualizarea listelor electorale permanente, la întoc
mirea copiilor de pe acestea şi la transmiterea lor la birourile electorale ale
secţiilor de votare;
b) supraveghează corecta desfăşurare a referendumului;
c) centralizează la nivel naţional rezultatele referendumului, pe care le
înaintează Curţii Constituţionale;
d) soluţionează contestaţiile care îi sunt adresate, cu excepţia celor

care sunt date în competenţa altor birouri electorale sau a instanţelor
judecătoreşti.
În cazul organizării unui referendum naţional, se constituie birouri
electorale de circumscripţie doar la nivel de judeţ şi la nivelul municipiului
Bucureşti, birou electoral pentru secţiile de votare organizate în afara ţării,
precum şi oficii electorale de sector al municipiului Bucureşti. Birourile
electorale de circumscripţie ale judeţelor şi al municipiului Bucureşti, oficiile
electorale ale sectoarelor municipiului Bucureşti şi biroul electoral pentru
secţiile de votare organizate în afara ţării se compun dintr‑un preşedinte şi
cel mult 6 delegaţi ai partidelor politice reprezentate în Parlament.
Birourile electorale de circumscripţie ale judeţelor şi al municipiului
Bucureşti, ale comunelor, oraşelor şi municipiilor îndeplinesc următoarele
atribuţii principale:
a) fac publicaţiile şi afişările necesare;
b) rezolvă, de îndată sau în cel mult 24 de ore de la sesizare, întâmpinările
referitoare la propria activitate şi contestaţiile cu privire la operaţiunile
birourilor electorale ale secţiilor de votare;
c) totalizează rezultatele referendumului de la secţiile de votare din
judeţ sau, după caz, din municipiul Bucureşti şi, în cel mult 24 de ore de
la închiderea scrutinului, le înaintează Biroului Electoral Central, în cazul
referendumului naţional, împreună cu documentele care stau la baza
acestora.
§4. Campania pentru referendum

Campania pentru referendum începe la data aducerii la cunoştinţă
publică a datei referendumului.
În campania pentru referendum partidele politice şi cetăţenii au dreptul
să îşi exprime opiniile în mod liber şi fără nicio discriminare, prin mitinguri,
prin adunări publice şi prin mijloace de informare în masă.
§5. Desfăşurarea referendumului
Scrutinul se va deschide la ora 7,00 şi se va încheia la ora 23,00. Cetăţenii
sunt chemaţi să se pronunţe prin „DA” sau „NU” asupra problemei supuse
referendumului. Participantul la referendum îşi va exprima voinţa în mod
individual, într‑o cabină închisă, aplicând ştampila „Votat” numai în unul
dintre cele două pătrate ale buletinului de vot, corespunzător opţiunii sale.
Pentru persoanele netransportabile din cauză de boală sau invaliditate, la

cererea celor aflaţi în această situaţie sau la cererea organelor de conducere
ale instituţiilor sanitare sau de ocrotiri sociale, în care cei netransportabili se
află internaţi, preşedintele biroului electoral al secţiei de votare desemnează
din cadrul biroului un număr de membri care se deplasează cu o urnă
specială şi cu materialul necesar votării la locul unde se află cel în cauză,
pentru a se efectua votarea.
§6. Stabilirea rezultatelor referendumului

După închiderea votării preşedintele biroului electoral al secţiei de votare
va proceda la anularea buletinelor de vot neîntrebuinţate şi la deschiderea
urnelor, în prezenţa membrilor biroului şi, după caz, a persoanelor acreditate
să asiste la referendum. Preşedintele va citi cu voce tare, la deschiderea
fiecărui buletin, răspunsul votat şi va arăta buletinul de vot celor prezenţi.
După încheierea numărării voturilor se va încheia un proces‑verbal care se
semnează de preşedinte şi ceilalţi membri ai biroului şi se înaintează, în cel
mult 24 de ore, biroului electoral de circumscripţie.
Pentru consemnarea rezultatelor referendumului naţional se întocmesc
procese‑verbale ale căror modele sunt prevăzute de lege. Acestea, însoţite
de buletinele de vot nule şi cele contestate, de contestaţiile formulate şi de
copiile listelor electorale permanente şi ale listelor electorale suplimentare
completate la secţia de votare, va fi înaintat biroului electoral ierarhic
superior de către preşedintele biroului electoral al secţiei de votare, însoţit
de 2 membri ai biroului, stabiliţi prin tragere la sorţi, şi de pază militară.
din străinătate, însoţite de toate întâmpinările şi contestaţiile privitoare
la operaţiunile electorale ale biroului electoral al secţiei de votare, sunt
transmise prin mijloace electronice la biroul electoral pentru secţiile de votare
din străinătate, prin grija reprezentanţelor diplomatice, în cel mult 24 de ore
de la primirea acestora. Exactitatea datelor din aceste procese‑verbale
este confirmată de către preşedintele sau locţiitorul biroului electoral
pentru secţiile de votare din străinătate, care consemnează şi ştampilează
documentele primite. Procesele‑verbale contrasemnate sunt utilizate în
centralizarea rezultatului votării.
Procesul‑verbal întocmit de birourile electorale judeţene, ale sectoarelor
municipiului Bucureşti, respectiv de biroul electoral pentru secţiile de
votare din străinătate, în cazul referendumurilor naţionale, însoţit de toate
procesele‑verbale ale secţiilor de votare din subordine, împreună cu copiile
listelor electorale permanente, respectiv tabelele electorale utilizate, precum
şi de contestaţiile nerezolvate, va fi înaintat la Biroul Electoral Central. Biroul

Electoral Central va înainta copiile listelor electorale permanente, respectiv
tabelele electorale utilizate în cadrul secţiilor de votare Autorităţii Electorale
Permanente, care le va verifica în vederea depistării eventualelor voturi
multiple, în termen de 60 de zile de la data referendumului. În situaţia în care
Autoritatea Electorală Permanentă va constata existenţa unor persoane
care şi‑au exercitat votul de mai multe ori, va sesiza organele de urmărire
penală.
Rezultatele referendumului se stabilesc după cum urmează:
a) în cazul referendumului pentru revizuirea Constituţiei: „Rezultatul refe‑
rendumului se stabileşte în funcţie de majoritatea voturilor valabil exprimate
[…]” [art. 7 alin. (2) din Legea nr. 3/2000];
b) în cazul referendumului pentru demiterea Preşedintelui: „Demiterea
Preşedintelui României este aprobată dacă, în urma desfăşurării referen
dumului, propunerea a întrunit majoritatea voturilor valabil exprimate”
(art. 10 din acelaşi act normativ);
c) în cazul referendumului pe probleme de interes naţional: „Cetăţenii
sunt chemaţi să se pronunţe […], decizând cu majoritatea voturilor valabil
exprimate”.
Rezultatele centralizate la nivel naţional de către Biroul Electoral Central,
cuprinzând numărul voturilor valabil exprimate pentru fiecare răspuns de pe
buletinul de vot şi numărul voturilor nule, se înaintează, cu pază militară, la
Curtea Constituţională, în termen de 24 de ore de la încheierea centralizării.
Secţiunea a 4‑a. Rolul Curţii Constituţionale

în cadrul procedurii referendumului
Curtea Constituţională veghează la respectarea procedurii pentru
organizarea şi desfăşurarea referendumului şi confirmă rezultatele acestuia.
Curtea a statuat, cu privire la atribuţia sa de a veghea la respectarea
procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului, că
„prin această formulare generală, Constituţia recunoaşte dreptul Curţii de
a soluţiona acţiuni specifice contenciosului constituţional şi, de pe această
poziţie, de a rezolva cererile sau sesizările care privesc eventualele abateri
de la regulile şi procedurile referendare. Nu este însă mai puţin adevărat
că în sfera dreptului ce îi este conferit prin Constituţie de «a veghea» la
respectarea procedurilor de organizare şi desfăşurare a referendumului
intră şi posibilitatea Curţii de a se autosesiza atunci când constată în mod
direct sau când are informaţii (de la cetăţeni, din presă, de la organizaţii
neguvernamentale etc.) în legătură cu nerespectarea acestor reguli şi pro

ceduri. Această posibilitate este indisolubil legată de exercitarea atribuţiilor
Curţii de «confirmare» a rezultatelor referendumului. În cazul constatării
unor fraude care pun sub semnul îndoielii corectitudinea rezultatului referen
dumului, Curtea nu confirmă aceste rezultate. Semnificaţia neconfirmării,
care este un act juridic cu consecinţe grave, este aceea a constatării nulităţii
referendumului naţional”[1].
Curtea Constituţională confirmă rezultatele referendumului, prin hotă
râre, adoptată cu votul a două treimi din numărul judecătorilor. Legea de
revizuire a Constituţiei sau, după caz, măsura demiterii din funcţie a Pre-
şedintelui României intră în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial al
României, Partea I, a hotărârii Curţii Constituţionale de confirmare a rezul-
tatelor referendumului.
Curtea Constituţională publică rezultatul referendumului în Monitorul
Oficial al României, Partea I, şi în presă.
Competenţa Curţii Constituţionale de a veghea la respectarea

procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului
A. Controlul de constituţionalitate al actelor normative emise în vederea

organizării referendumului sau cele prin care se stabilesc norme cu caracter
procedural de organizare şi desfăşurare a acestuia
Hotărârea nr. 33 din 26 noiembrie 2009

asupra contestaţiei privind nerespectarea procedurii
pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului
naţional consultativ din data de 22 noiembrie 2009
M. Of. nr. 918 din 29 decembrie 2009
– extras –
Curtea Constituţională a fost sesizată cu contestaţia formulată de
Asociaţia „Pro Democraţia” şi de Agenţia de Monitorizare a Presei asupra
nerespectării procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendu‑
mului naţional consultativ din data de 22 noiembrie 2009, iniţiat de Pre‑
şedintele României prin Decretul nr. 1507 din 22 octombrie 2009 pentru
organizarea unui referendum naţional, publicat în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 714 din 22 octombrie 2009.
Decizia nr. 70/1999, M. Of. nr. 221 din 19 mai 1999.

[1]
Contestaţia este întemeiată pe dispoziţiile art. 146 lit. i) din Constituţie,

ale art. 46 şi art. 47 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi
funcţionarea Curţii Constituţionale şi ale art. 45 alin. (1) din Legea
nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului, a fost
înregistrată la Curtea Constituţională la data de 23 noiembrie 2009 şi
formează obiectul Dosarului nr. 81051/2009.
Prin contestaţia formulată, autorii acesteia solicită Curţii Constituţionale:
1. să anuleze Decretul Preşedintelui României nr. 1507 din 22
octombrie 2009 pentru organizarea unui referendum naţional, publicat
în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 22 octombrie 2009;
2. să infirme rezultatele referendumului naţional consultativ desfăşurat
în data de 22 noiembrie 2009. [...]
Referitor la competenţa sa de a soluţiona prezenta contestaţie, Curtea
observă că se impun anumite precizări:
Potrivit art. 146 lit. i) din Constituţie, Curtea Constituţională „ve
ghează la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea
referendumului şi confirmă rezultatele acestuia”. În înţelesul pre
vederii constituţionale menţionate, soluţionarea contestaţiilor care
sunt adresate Curţii Constituţionale cu privire la respectarea pro
cedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului naţional
consultativ presupune, printre altele, şi verificarea constituţionali
tăţii actelor normative emise în vederea organizării referendumului
sau cele prin care se stabilesc norme cu caracter procedural de
organizare şi desfăşurare a acestuia, în măsura în care soluţiona
rea contestaţiilor nu intră în atribuţiile birourilor electorale sau ale
instanţelor judecătoreşti. Curtea Constituţională s‑a pronunţat în acest
sens prin Hotărârea nr. 1 din 15 octombrie 2003, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 728 din 17 octombrie 2003.
Ca atare, Curtea Constituţională este competentă, potrivit art. 146
lit. i) din Constituţie, să soluţioneze prezenta contestaţie, astfel cum a
fost formulată.
B. Stabilirea desfăşurării referendumului naţional privind revizuirea Consti

tuţiei în două zile, în loc de o singură zi. Regimul ordonanţelor de urgenţă
Hotărârea nr. 1 din 15 octombrie 2003

asupra contestaţiei referitoare la respectarea procedurii
pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului naţional
privind revizuirea Constituţiei
M. Of. nr. 728 din 17 octombrie 2003
Curtea Constituţională a fost sesizată cu contestaţia formulată de
Partidul România Mare asupra respectării procedurii pentru organizarea
şi desfăşurarea referendumului naţional privind revizuirea Constituţiei,
astfel cum este reglementată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului
nr. 92 din 9 octombrie 2003, contestaţie întemeiată pe dispoziţiile art. 144
lit. g) din Constituţie, coroborate cu cele ale art. 12 alin. (1) din Legea
nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale,
republicată.
Contestaţia a fost înregistrată la Curtea Constituţională la data de
13 octombrie 2003, formând obiectul Dosarului nr. 456G/2003 şi ea
cuprinde, în esenţă, următoarele susţineri:
1. Potrivit prevederilor art. 144 lit. g) din Constituţie, Curtea Consti
tuţională are atribuţia să vegheze la respectarea procedurii pentru orga
nizarea şi desfăşurarea referendumului, iar potrivit art. 3 alin. (1) din
Legea nr. 47/1992, republicată, competenţa Curţii este cea stabilită prin
Constituţie, Curtea fiind singura îndreptăţită să hotărască asupra compe-
tenţei sale, în cazurile expres şi limitativ prevăzute în art. 144 din Legea
fundamentală. Având în vedere că, în temeiul art. 1 alin. (1) din Legea
nr. 47/1992, republicată, Curtea este unica autoritate de jurisdicţie con-
stituţională şi ţinând seama de prevederile alin. (3) al aceluiaşi articol,
potrivit căruia scopul Curţii Constituţionale este garantarea supremaţiei
Constituţiei, acestea creează obligaţia instanţei de contencios constitu
ţional de a se pronunţa în cazurile expres şi limitativ prevăzute de art. 144
din Constituţie. Se precizează că obiectul contestaţiei îl constituie proce-
durile pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului, iar nu necon-
stituţionalitatea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 92/2003, care
este invocată numai pe cale incidentă.
2. În Constituţie se prevede, la art. 147 alin. (3), că revizuirea este
definitivă după aprobarea sa prin referendum, care se organizează în
cel mult 30 de zile de la data adoptării proiectului sau a propunerii de
revizuire, iar modul de organizare şi desfăşurare a referendumului este
reglementat de Legea nr. 3/2000, în baza căreia a fost adoptată Legea

nr. 375/2003 pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului naţional
privind revizuirea Constituţiei, care, la art. 1, prevede că referendumul va
avea loc în ultima duminică a perioadei de 30 de zile de la data adoptării
propunerii de revizuire, iar data acestuia se aduce la cunoştinţă publică
de către Guvern, în cel mult 3 zile de la intrarea în vigoare a legii. Data
referendumului astfel fixată prin lege organică a fost adusă la cunoştinţă
populaţiei prin publicarea, în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 672 din 23 septembrie 2003, a Hotărârii Guvernului nr. 1.100/2003
şi prin mass‑media, însă, cu toate acestea, Guvernul a emis, la 9
octombrie 2003, Ordonanţa de urgenţă nr. 92 pentru modificarea şi
completarea unor reglementări referitoare la organizarea şi desfăşurarea
referendumului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 710 din 10 octombrie 2003. Prin ordonanţa menţionată s‑a modificat
Legea nr. 375/2003, „stabilind data referendumului naţional cu privire
la revizuirea Constituţiei în zilele de sâmbătă, 18 octombrie 2003, între
orele 8,00 şi 22,00, şi duminică, 19 octombrie 2003, între orele 8,00 şi
20,00”, precum şi procedura de desfăşurare a votului în cele două zile.
În continuare se susţine că aceste modificări încalcă prevederile
Constituţiei şi legilor în vigoare, pentru următoarele motive:
Atât Legea nr. 3/2000, cât şi Legea nr. 375/2003 sunt legi organice. Prin
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 92/2003 „se încalcă succesiv, în
mod flagrant, cele două legi organice”, fără a se dispune modificarea
explicită a acestora. Astfel, „prin organizarea scrutinului în două zile se
încalcă prevederile capitolului II, secţiunea I, şi capitolului IV din Legea
nr. 3 din 22 februarie 2000 [...] la care face trimitere Legea nr. 375 din
22 septembrie 2003”. Se susţine că, „din economia tuturor textelor
rezultă că referendumul naţional se desfăşoară într‑o singură zi, cum a
stabilit Legea nr. 375 din 22 septembrie 2003”. Astfel, art. 34 din Legea
nr. 3/2000 prevede că „Scrutinul se va deschide la ora 8,00 şi se va
încheia la ora 20,00”. Pe cale de consecinţă, rezultă că stabilirea altor
zile şi a altor ore de desfăşurare a scrutinului este în afara legii.
Se apreciază că, prin emiterea unei asemenea ordonanţe de urgenţă,
„se încalcă pentru prima oară Constituţia ce se doreşte a fi adoptată prin
referendum, modificarea propusă la art. 114 alin. (41) şi (42) interzicând
emiterea de ordonanţe de urgenţă în această materie”.
În ceea ce priveşte dispoziţia prevăzută la art. 11 alin. (4) din
Legea nr. 375/2003, introdus prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului
nr. 92/2003, potrivit căreia, la sfârşitul primei zile de votare, se va încheia
un proces‑verbal care va conţine „şi numărul persoanelor care au participat
la vot în prima zi”, se susţine că neprezentarea la urne este o opţiune

electorală echivalentă cu abţinerea, iar încheierea procesului‑verbal în
aceste condiţii ar încălca secretul opţiunilor electorale.
Curtea,
luând în dezbatere contestaţia formulată de Partidul România Mare,
referitoare la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea
referendumului naţional cu privire la revizuirea Constituţiei, reţine urmă
toarele:
Curtea Constituţională este competentă să soluţioneze contestaţia cu
care a fost sesizată de către Partidul România Mare la data de 13 octom-
brie 2003 privind modul de respectare a procedurii pentru organizarea şi
desfăşurarea referendumului naţional cu privire la revizuirea Constituţiei.
[...], Curtea are atribuţia de a veghea la respectarea procedurii pentru
organizarea şi desfăşurarea referendumului şi de a confirma rezultatele
acestuia. În înţelesul prevederii constituţionale [...] soluţionarea contes-
taţiilor care îi sunt adresate cu privire la respectarea procedurii pentru
organizarea şi desfăşurarea referendumului naţional, inclusiv cele refe-
ritoare la legile şi ordonanţele prin care se stabilesc norme cu caracter
procedural de organizare şi desfăşurare a acestuia, aparţin sferei sale
de competenţă, în măsura în care soluţionarea contestaţiilor nu intră în
atribuţiile birourilor electorale sau ale instanţelor judecătoreşti.
În esenţă, autorul contestaţiei susţine că procedura pentru organizarea
şi desfăşurarea referendumului a fost încălcată de către Guvern prin
emiterea Ordonanţei de urgenţă nr. 92 din 9 octombrie 2003 pentru
modificarea şi completarea unor reglementări referitoare la organizarea şi
desfăşurarea referendumului, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 710 din 10 octombrie 2003, prin stabilirea datei de desfăşurare
a referendumului naţional privind revizuirea Constituţiei în două zile (18
şi 19 octombrie 2003), în loc de o singură zi.
Potrivit susţinerilor autorului contestaţiei, încălcarea constă în mo-
dificarea, printr‑o ordonanţă de urgenţă, a unor legi organice – Legea
nr. 3/2000 şi Legea nr. 375/2003 – fără a fi îndeplinită condiţia existenţei
unor „cazuri excepţionale”.
Examinând argumentele invocate în susţinerea contestaţiei, Curtea
constată că acestea sunt neîntemeiate.
În practica sa constantă, instanţa de contencios constituţional a
stabilit că, spre deosebire de ordonanţele adoptate în temeiul unei legi
de abilitare, ordonanţele de urgenţă pot fi emise de Guvern şi în materiile
rezervate legilor organice, cu condiţia existenţei cazului excepţional, care
să impună o măsură de urgenţă.
În ceea ce priveşte Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 92/2003,

prin care se modifică şi se completează unele dispoziţii din cele două
legi, Curtea reţine că au fost respectate dispoziţiile art. 114 alin. (4) din
Constituţie referitoare la existenţa cazului excepţional, motivat de către
Guvern, în expunerea de motive la proiectul de lege pentru aprobarea
acestei ordonanţe de urgenţă, pe necesitatea de a se asigura populaţiei
timpul necesar pentru exprimarea dreptului de vot, fapt ce impune „o
nouă abordare a campaniei aferente acestui demers”.
Curtea constată că prin stabilirea desfăşurării referendumului naţional
privind revizuirea Constituţiei în două zile, în loc de o singură zi, nu este
afectat interesul general al desfăşurării în bune condiţii a referendumului,
printr‑o prezenţă cât mai mare la urne, şi nu sunt încălcate dispoziţiile
art. 147 alin. (3) din Constituţie, care stabilesc că organizarea referendu-
mului se face în cel mult 30 de zile de la data adoptării proiectului sau a
propunerii de revizuire. De altfel, acestea sunt singurele dispoziţii consti-
tuţionale cu caracter procedural referitoare la organizarea şi desfăşurarea
referendumului naţional privind revizuirea Constituţiei, în raport cu care
Curtea Constituţională este chemată să se pronunţe.
Având în vedere considerentele expuse, dispoziţiile art. 144 lit. g) din
Constituţie şi ale art. 13 alin.(1) lit. B.c) din Legea nr. 47/1992, republicată,
Curtea
În numele legii
Hotărăşte:
Respinge contestaţia referitoare la modul de respectare a procedurii
pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului naţional privind
revizuirea Constituţiei, formulată de Partidul România Mare.
[...]
Competenţa Curţii Constituţionale de a

confirma rezultatele referendumului
A. Confirmarea rezultatului referendumului pentru revizuirea Constituţiei
Hotărârea nr. 3 din 22 octombrie 2003
pentru confirmarea rezultatului referendumului naţional din 18‑19
octombrie 2003 privind Legea de revizuire a Constituţiei României
M. Of. nr. 758 din 29 octombrie 2003
În conformitate cu prevederile art. 144 lit. g) din Constituţie, ale art. 35

din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Consti‑
tuţionale, republicată, precum şi ale art. 45 alin. (1) din Legea nr. 3/2000

privind organizarea şi desfăşurarea referendumului, cu modificările ulte‑
rioare, Curtea Constituţională s‑a întrunit în plen în vederea examinării
rezultatului referendumului naţional din 18‑19 octombrie 2003 privind
Legea de revizuire a Constituţiei României.
Curtea
constată că, în conformitate cu prevederile constituţionale şi legale
menţionate, este competentă să confirme rezultatul referendumului
naţional privind Legea de revizuire a Constituţiei României.
Din examinarea datelor comunicate Curţii Constituţionale de către
Biroul Electoral Central cu privire la referendumul din 18‑19 octombrie
2003, rezultă următoarele:
– numărul persoanelor înscrise 17.842.103
în listele pentru referendum:
– numărul participanţilor: 9.938.441 (reprezentând 55,70% din
totalul persoanelor înscrise în liste)
– numărul voturilor valabil 8.915.022 (reprezentând 89,70% din
exprimate la răspunsul „DA”: totalul voturilor valabil exprimate)
– numărul voturilor valabil 875.172 (reprezentând 8,81% din
exprimate la răspunsul „NU”: totalul voturilor valabil exprimate)
– numărul voturilor nule: 148.247 (reprezentând 1,49% din
totalul voturilor exprimate).
Având în vedere că la referendumul naţional din 18‑19 octombrie 2003
s‑au prezentat mai mult de jumătate din numărul persoanelor înscrise
în listele pentru referendum, iar dintre participanţii la vot majoritatea s‑a
pronunţat prin „DA”, în temeiul dispoziţiilor art. 144 lit. g) şi art. 147 alin. (3)
din Constituţie, precum şi ale art. 5 alin. (2) şi art. 45 din Legea nr. 3/2000
privind organizarea şi desfăşurarea referendumului, cu unanimitate de
voturi,
Curtea
În numele legii
Hotărăşte:
Confirmă rezultatul referendumului naţional din 18‑19 octombrie 2003
şi constată că Legea de revizuire a Constituţiei României, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 669 din 22 septembrie 2003,
a fost aprobată prin referendum.
Prezenta hotărâre se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
La data publicării prezentei hotărâri în Monitorul Oficial al României,
Partea I, Legea de revizuire a Constituţiei României intră în vigoare.
B. Confirmarea rezultatului referendumului pentru demiterea Preşedin

telui
Hotărârea nr. 6 din 21 august 2012

referitoare la respectarea procedurii pentru organizarea şi
desfăşurarea referendumului naţional din data de 29 iulie 2012 pentru
demiterea Preşedintelui României, domnul Traian Băsescu, şi la
confirmarea rezultatelor acestuia
M. Of. nr. 616 din 27 august 2012
– extras –
În conformitate cu prevederile art. 146 lit. i) din Constituţie, ale

art. 46 alin. (1) şi ale art. 47 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea
şi funcţionarea Curţii Constituţionale, precum şi ale art. 45 alin. (2) şi (3)
din Legea nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului,
cu modificările şi completările ulterioare, Curtea Constituţională s‑a
întrunit în Plen pentru a verifica dacă a fost respectată procedura pentru
organizarea şi desfăşurarea referendumului naţional din data de 29 iulie
2012 pentru demiterea Preşedintelui României, domnul Traian Băsescu,
şi pentru confirmarea rezultatelor referendumului.
Curtea
constată că, în conformitate cu prevederile constituţionale şi legale
menţionate, este competentă să verifice respectarea procedurii pentru
organizarea şi desfăşurarea referendumului naţional din data de 29 iulie
2012 pentru demiterea Preşedintelui României, domnul Traian Băsescu,
şi să confirme rezultatul acestui referendum.
I. În ceea ce priveşte procedura pentru organizarea şi desfăşurarea
referendumului:
1. Contestaţii şi cereri prealabile
1.1. Curtea a examinat o serie de contestaţii şi cereri prealabile formu‑
late cu privire la organizarea şi desfăşurarea referendumului naţional din
data de 29 iulie 2012 pentru demiterea Preşedintelui României, domnul
Traian Băsescu.
1.2. Contestaţiile au fost formulate de: [...]. Acestea au format obiectul
dosarelor nr. 1289 1/2012 şi, respectiv, nr. 1291‑1294 1/2012 pe rolul
Curţii Constituţionale, fiind respinse, ca neîntemeiate, prin Hotărârea nr. 3
din 2 august 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 546 din 3 august 2012.
1.3. Cererile prealabile depuse înainte de şedinţa Plenului Curţii din

1 august 2012 au fost examinate în şedinţa din acea dată. Din docu‑
mentele depuse de autorii cererilor, documente provenite de la instituţiile
cu activitate relevantă în materia referendumului (Autoritatea Electorală
Permanentă, Institutul Naţional de Statistică), au rezultat date contra‑
dictorii, faţă de cele comunicate oficial de Biroul Electoral Central, cu
privire la numărul persoanelor înscrise pe listele electorale permanente.
Ca urmare, Curtea a constatat necesitatea unor lămuriri suplimentare
din partea autorităţilor publice cu competenţe în această materie şi a
dispus o serie de măsuri în acest sens, astfel cum se va arăta în cele ce
urmează, la pct. 2.
1.4. Alte cereri depuse la dosarul cauzei de diverse persoane şi
organizaţii neguvernamentale, de preşedintele Camerei Deputaţilor şi
preşedintele interimar al Senatului, respectiv de domnul Traian Băsescu,
preşedintele suspendat al României, au fost examinate cu caracter
prealabil, Curtea stabilind, pentru considerentele menţionate în cuprinsul
încheierii de şedinţă din data de 21 august 2012, că aspectele invocate
în cuprinsul acestora nu prezintă relevanţă pentru hotărârea pe care
urmează să o adopte cu privire la referendum.
[...]
II. În ceea ce priveşte confirmarea rezultatelor referendumului
1. Curtea constată că rezultatul referendumului depinde de îndeplinirea
cumulativă a două condiţii: una referitoare la numărul minim de cetăţeni
care trebuie să participe la referendum pentru ca acesta să fie valabil
(cvorumul legal de participare) şi una privitoare la numărul de voturi valabil
exprimate, care determină rezultatul referendumului. Aceste condiţii sunt
prevăzute în art. 5 alin. (2) şi, respectiv, art. 10 din Legea nr. 3/2000
privind organizarea şi desfăşurarea referendumului. Potrivit art. 5 alin. (2)
din lege, „Referendumul este valabil dacă la acesta participă cel puţin
jumătate plus unu din numărul persoanelor înscrise în listele electorale
permanente” iar, potrivit art. 10, „Demiterea Preşedintelui României este
aprobată dacă, în urma desfăşurării referendumului, propunerea a întrunit
majoritatea voturilor valabil exprimate”.
2. Din datele comunicate Curţii Constituţionale de către Biroul Electoral
Central, cu privire la referendumul naţional din data de 29 iulie 2012,
rezultă următoarele:
Cifre absolute Procente
a) numărul persoanelor înscrise în lista pentru 18.292.464 100.00%
referendum:
b) numărul participanţilor: 8.459.053 46.24%

c) numărul voturilor valabil exprimate la răspunsul 7.403.836 87.52%
„DA”:
d) numărul voturilor valabil exprimate la răspunsul 943.375 11.15%
„NU”:
e) numărul voturilor nule: 111.842 1.32%
3. Din examinarea documentelor transmise de Biroul Electoral Central
rezultă că referendumul s‑a desfăşurat cu respectarea dispoziţiilor
prevăzute de lege, neînregistrându‑se încălcări sau incidente de natură
să conducă la îndeplinirea sau neîndeplinirea cvorumului de prezenţă la
vot, respectiv la modificarea rezultatului referendumului.
4. Examinarea contestaţiilor şi a cererilor prealabile formulate în
cadrul acestei proceduri nu a relevat diferenţe faţă de datele consemnate
de Biroul Electoral Central şi nici încălcări sau incidente de natură să
conducă la îndeplinirea sau neîndeplinirea cvorumului de prezenţă la
vot, respectiv la modificarea rezultatului referendumului.
5. Scrisoarea Guvernului României din data de 20 august 2012, mai
sus‑analizată, relevă o diferenţă în minus de 34.654 persoane faţă de
numărul persoanelor înscrise pe listele electorale permanente transmis
de Biroul Electoral Central, persoane cu privire la care se arată că trebuie
radiate de către primari şi serviciile publice comunitare de evidenţă a
persoanelor din listele electorale permanente utilizate la referendumul
naţional din data de 29 iulie 2012.
6. Cu privire la aceste date comunicate de Guvern, Curtea Consti
tuţională constată că nu are atribuţii în procedura actualizării listelor
electorale permanente şi, prin urmare, nu poate opera modificări în
liste electorale. Ceea ce poate constata Curtea, potrivit competenţei
sale, este numai dacă diferenţa de date transmisă este de natură să
conducă la îndeplinirea sau neîndeplinirea cvorumului de prezenţă
la vot, respectiv la modificarea rezultatului referendumului. Or, este
evident, din compararea datelor comunicate de Biroul Electoral Cen
tral, respectiv de Guvern, că nu există o astfel de situaţie.
7. Ca urmare, având în vedere că la referendumul naţional din data
de 29 iulie 2012, din totalul de 18.292.464 persoane înscrise în listele
electorale permanente au participat la vot 8.459.053 persoane, ceea
ce reprezintă mai puţin de jumătate plus unu din numărul persoanelor
înscrise în listele electorale permanente, în temeiul dispoziţiilor art. 146
lit. i) din Constituţie, ale art. 11 alin. (1) lit. B.c), ale art. 46 alin. (1) şi ale
art. 47 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii
Constituţionale, precum şi ale art. 5 alin. (2) şi art. 45 alin. (1) şi (3) din
Legea nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului, cu

modificările şi completările ulterioare,
Cu majoritatea de voturi prevăzută de art. 47 alin. (1) din Legea
nr. 47/1992,
În numele legii
Hotărăşte:
1. Constată că procedura pentru organizarea şi desfăşurarea referen‑
dumului naţional din data de 29 iulie 2012 pentru demiterea Preşedintelui
României, domnul Traian Băsescu, a fost respectată.
2. Confirmă rezultatele referendumului naţional din data de 29 iulie
2012 comunicate de Biroul Electoral Central şi constată că din totalul
de 18.292.464 persoane înscrise în listele electorale permanente au
participat la vot 8.459.053 persoane (46.24%), din care 7.403.836
(87.52%) au răspuns „DA” la întrebarea „Sunteţi de acord cu demiterea
Preşedintelui României?”, iar 943.375 (11.15%) au răspuns „NU”.
3. Constată că la referendum nu au participat cel puţin jumătate plus
unu din numărul persoanelor înscrise în listele electorale permanente,
pentru ca referendumul să fie valabil în conformitate cu prevederile
referendumului.
4. La data publicării prezentei hotărâri în Monitorul Oficial al României,
Partea I, încetează interimatul domnului George‑Crin Laurenţiu Antonescu
în exercitarea funcţiei de Preşedinte al României.
5. De la data publicării prezentei hotărâri în Monitorul Oficial al
României, Partea I, domnul Traian Băsescu îşi reia exercitarea atribuţiilor
constituţionale şi legale de Preşedinte al României.
Prezenta hotărâre se prezintă Camerei Deputaţilor şi Senatului,
întrunite în şedinţă comună.
Hotărârea este definitivă şi general obligatorie şi se publică în
Monitorul Oficial al României, Partea I, şi în presă.
C. Confirmarea rezultatelor referendumului pe probleme de interes

naţional

referitoare la respectarea procedurii pentru organizarea şi
desfăşurarea referendumului naţional din data de 22 noiembrie 2009
şi la confirmarea rezultatelor acestuia
M. Of. nr. 923 din 30.12.2009
În conformitate cu prevederile art. 146 lit. i) din Constituţie, ale

art. 46 alin. (1) şi ale art. 47 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea
şi funcţionarea Curţii Constituţionale, precum şi ale art. 45 alin. (1) şi (3)
cu modificările şi completările ulterioare, Curtea Constituţională s‑a
întrunit în plen, pentru a verifica dacă a fost respectată procedura pentru
organizarea şi desfăşurarea referendumului naţional din data de 22
noiembrie 2009 şi pentru a confirma rezultatele acestuia.
Curtea constată că, în conformitate cu prevederile constituţionale şi
legale menţionate, este competentă să examineze respectarea procedurii
pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului naţional din data de
22 noiembrie 2009 şi să confirme rezultatele acestuia.
La data de 22 octombrie 2009, Preşedintele României a emis Decretul
nr. 1507 pentru organizarea unui referendum naţional, publicat în Monito‑
rul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 22 octombrie 2009, prin care
a chemat poporul român să‑şi exprime voinţa cu privire la două probleme
de interes naţional: trecerea la un Parlament unicameral şi reducerea
numărului de parlamentari la maximum 300 de persoane.
Întrebările înscrise pe buletinele de vot au avut următorul conţinut:
1. „Sunteţi de acord cu trecerea la un Parlament unicameral în
România?”
2. „Sunteţi de acord cu reducerea numărului de parlamentari la
maximum 300 de persoane?”
Din examinarea datelor comunicate Curţii Constituţionale de către
Biroul Electoral Central cu privire la referendumul naţional din data de
22 noiembrie 2009 rezultă următoarele:
În ceea ce priveşte răspunsul la întrebarea „Sunteţi de acord cu
trecerea la un Parlament unicameral în România?” s‑au înregistrat urmă
toarele rezultate:

a) numărul persoanelor înscrise în listele 18.293.277 100
electorale permanente
b) numărul participanţilor 9.320.240 50,94 100
c) numărul voturilor valabil exprimate 6.740.213 72,31
pentru răspunsul „DA”
d) numărul voturilor valabil exprimate 1.925.209 20,65
pentru răspunsul „NU”
e) numărul voturilor nule 653.234 7,00
În ceea ce priveşte răspunsul la întrebarea „Sunteţi de acord cu
reducerea numărului de parlamentari la maximum 300 de persoane?”
s‑au înregistrat următoarele rezultate:
a) numărul persoanelor înscrise în listele 18.293.277 100
electorale permanente
b) numărul participanţilor 9.320.240 50,94 100
c) numărul voturilor valabil exprimate 7.765.573 83,31
pentru răspunsul „DA”
d) numărul voturilor valabil exprimate 975.252 10,46
pentru răspunsul „NU”
e) numărul voturilor nule 578.477 6,20
Din datele prezentate rezultă că la întrebarea „Sunteţi de acord cu
trecerea la un Parlament unicameral în România?” un număr de 1.584
de persoane nu a introdus buletinele de vot în urne. De asemenea, la
întrebarea „Sunteţi de acord cu reducerea numărului de parlamentari la
maximum 300 de persoane?” nu a introdus buletinele de vot în urne un
număr de 938 de persoane.
În baza datelor existente, Curtea constată că, din totalul participanţilor
la referendumul naţional din 22 noiembrie 2009, la întrebarea „Sunteţi de
acord cu trecerea la un Parlament unicameral în România?” cel mai mare
număr de voturi valabil exprimate a fost dat pentru răspunsul „DA”. De
asemenea, la întrebarea „Sunteţi de acord cu reducerea numărului de
parlamentari la maximum 300 de persoane?” cel mai mare număr de
voturi valabil exprimate a fost dat pentru răspunsul „DA”.
Prin Hotărârea nr. 33 din 26 noiembrie 2009, Curtea Constituţională a
respins contestaţia formulată de Asociaţia „Pro Democraţia” şi de Agenţia
de Monitorizare a Presei, prin care s‑a solicitat anularea Decretului Pre‑
şedintelui României nr. 1507 din 22 octombrie 2009 pentru organizarea
unui referendum naţional şi infirmarea rezultatelor acestuia.
Curtea constată că referendumul s‑a desfăşurat cu respectarea

dispoziţiilor prevăzute de lege, neînregistrându‑se încălcări sau incidente
de natură să influenţeze rezultatul votului.
Potrivit art. 5 alin. (2) din Legea nr. 3/2000, referendumul naţional este
valabil dacă la acesta participă cel puţin jumătate plus unu din numărul
persoanelor înscrise în listele electorale permanente.
Având în vedere că la referendumul naţional din data de 22 noiembrie
2009 din totalul de 18.293.277 de persoane înscrise în listele electorale
permanente au participat la vot. 9.320.240 de persoane, adică 50,94%
din numărul persoanelor înscrise în aceste liste, în temeiul dispoziţiilor
art. 146 lit. i) din Constituţie, ale art. 11 alin. (1) lit. B.c), ale art. 46 alin. (1)
şi ale art. 47 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea
Curţii Constituţionale, precum şi ale art. 5 alin. (2) şi art. 45 alin. (1) şi (3)
cu modificările şi completările ulterioare, cu majoritate de voturi,
În numele legii
Hotărăşte:
1. Constată că a fost respectată procedura pentru organizarea şi
desfăşurarea referendumului naţional din data de 22 noiembrie 2009.
2. Confirmă rezultatele referendumului naţional din data de 22 noiembrie
2009 şi constată că din totalul de 18.293.277 de persoane înscrise în
listele electorale permanente au participat la vot 9.320.240 de persoane,
număr suficient ca referendumul să fie declarat valabil în conformitate cu
prevederile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 3/2000. Totodată, constată că,
dintre voturile valabil exprimate, 72,31% au fost pentru răspunsul „DA”
la întrebarea „Sunteţi de acord cu trecerea la un Parlament unicameral
în România?”, iar 83,31% dintre voturile valabil exprimate au fost pentru
răspunsul „DA” la întrebarea „Sunteţi de acord cu reducerea numărului
de parlamentari la maximum 300 de persoane?”. Prin urmare, majoritatea
participanţilor la vot a ales la ambele întrebări răspunsul afirmativ.
Referendumul cu privire la probleme de interes naţional, iniţiat de
Preşedintele României în temeiul art. 90 din Constituţie, este consultativ.
Hotărârea se prezintă Camerei Deputaţilor şi Senatului, întrunite în
şedinţă comună.
Hotărârea este definitivă şi general obligatorie şi se publică în
Monitorul Oficial al România, Partea I, şi în presă.
Capitolul al V‑lea. Efectele
referendumului
Examinând legislaţia naţională, se constată că este deficitară sub acest

aspect, întrucât nu prevede în mod expres pentru toate cazurile care sunt
efectele referendumului şi procedura de urmat.
Astfel, cât priveşte referendumul pentru revizuirea Constituţiei şi,
respectiv, cel pentru demiterea Preşedintelui, art. 45 alin. (2) din Legea
nr. 3/2000 prevede că „Legea de revizuire a Constituţiei sau, după caz,
măsura demiterii din funcţie a Preşedintelui României intră în vigoare la
data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a hotărârii Curţii
Constituţionale de confirmare a rezultatelor referendumului”.
Legea nu prevede efectele referendumului pe probleme de interes
naţional şi nici efectele constatării nevalabilităţii referendumului.
Referitor la referendumul pe probleme de interes naţional, Curtea
Constituţională a stabilit că principiul loialităţii constituţionale, desprins şi
interpretat prin coroborarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 – Statul
român, art. 2 – Suveranitatea şi art. 61 – Rolul şi structura (Parlamentului),
impune „ca autorităţile cu competenţe decizionale în domeniile vizate de
problematica supusă referendumului […] să ia în considerare, să analizeze
şi să identifice modalităţi de punere în practică a voinţei exprimate de
popor. O altă viziune asupra efectelor referendumului consultativ l‑ar reduce
pe acesta la un exerciţiu pur formal, un simplu sondaj de opinie”. Totodată,
Curtea a mai reţinut şi că „ceea ce distinge un referendum consultativ de unul
decizional nu este, în principal, chestiunea privitoare la respectarea sau nu
a voinţei populare – această voinţă nu poate fi ignorată de aleşii poporului,
întrucât este o expresie a suveranităţii naţionale –, ci caracterul efectului
referendumului (direct sau indirect). Spre deosebire de referendumul
decizional, referendumul consultativ produce un efect indirect, în sensul
că necesită intervenţia altor organe, de cele mai multe ori a celor legislative,
pentru a pune în operă voinţa exprimată de corpul electoral”[1].
În acelaşi sens este şi doctrina în materie, reţinându‑se, de exemplu[2], că
odată legitimat şi reglementat la nivel constituţional, rezultatul unui asemenea
referendum nu poate fi pur şi simplu ignorat de autorităţile reprezentative
ale unui stat în care puterea se poate în egală măsură exprima şi realiza
Decizia nr. 682/2012, M. Of. nr. 473 din 11 iulie 2012.

[1]

[2]
prin oricare din cele două modalităţi – alegeri sau referendum. Mai mult, în
plan politic, chiar şi un referendum consultativ şi facultativ de tip plebiscitar
poate produce efecte depline: „în cadrul unui astfel de raport de natură
esenţialmente politică, nu neapărat văzut ca un raport de forţă, se pun
într‑o lumină nouă obligaţii pur politice care, chiar lipsite de o sancţiune la a
cărei îndeplinire să poată contribui şi forţa coercitivă a statului, pot fi aduse
la îndeplinire de bunăvoie, din considerente legate de înţelegerea raţiunii
supreme a instituţiilor (fie ele politice sau juridice) care, de regulă, indică
ceea ce trebuie realizat (solen), spre deosebire de ceea ce este (sein)”[1].
Cât priveşte situaţia referendumului pentru demiterea Preşedintelui care
nu a întrunit cvorumul de valabilitate prevăzut de lege, efectul referendu-
mului îl constituie încetarea interimatului funcţiei de Preşedinte al Româ-
niei, precum şi reluarea exercitării atribuţiilor constituţionale şi legale ale
Preşedintelui ales.
Necesitatea reglementării efectelor referendumului

Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014
asupra propunerii legislative privind
revizuirea Constituţiei României
M. Of. nr. 246 din 7 aprilie 2014
– extras –
[...] Curtea precizează că referendumul, indiferent de caracterul său –
decizional sau consultativ –, reprezintă o modalitate de exercitare a su‑
veranităţii naţionale, întemeiate pe art. 2 din Constituţie, care consacră
voinţa constituantului român, potrivit căreia, în cadrul democraţiei repre‑
zentative, suveranitatea naţională aparţine poporului român, însă aceasta
nu poate fi exercitată într‑un mod direct, nemijlocit, la nivel individual,
forma de exercitare fiind cea indirectă, mijlocită, prin procedeul alegerii
organelor reprezentative, prin exprimarea voinţei cetăţenilor în cadrul
alegerilor libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum.
284. Întrucât pot exista situaţii în care problematica asupra că
reia poporul este chemat să îşi exprime voinţa să afecteze interesele
reprezentanţilor aleşi (cum este cazul reducerii numărului de parla‑
[1]
Ibidem.
VI.5. Efectele referendumului 139
mentari sau al reducerii indemnizaţiilor parlamentarilor), Comisia de

la Veneţia, în documentul intitulat Linii directoare pentru organiza‑
rea referendumului, adoptat la cea de‑a 68‑a sesiune plenară (13‑14
octombrie 2007), a reţinut că efectele referendumului trebuie să fie
expres prevăzute în Constituţie sau prin lege, fie că referendumul
este consultativ, fie că este decizional. Totodată, este preferabil ca
un referendum asupra chestiunilor de principiu sau a altor propu‑
neri formulate generic să aibă caracter consultativ. Dacă însă are
caracter decizional, trebuie să existe norme care să prevadă în mod
expres procedura ulterioară.
285. În cazul referendumului consultativ, faptul că nu este stabi‑
lită o astfel de procedură ulterioară nu se traduce într‑o lipsă a efec‑
telor acestui referendum. Din această perspectivă, ceea ce distinge
un referendum consultativ de unul decizional nu este, în principal,
chestiunea privitoare la respectarea sau nu a voinţei populare –
această voinţă nu poate fi ignorată de aleşii poporului, întrucât este
o expresie a suveranităţii naţionale –, ci caracterul efectului refe‑
rendumului (direct sau indirect). Spre deosebire de referendumul
decizional, referendumul consultativ produce un efect indirect, în
sensul că necesită intervenţia altor organe, de cele mai multe ori a
celor legislative, pentru a pune în operă voinţa exprimată de corpul
electoral (a se vedea Decizia nr. 682 din 27 iunie 2012, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 473 din 11 iulie 2013).
286. Această interpretare se întemeiază şi pe principiul loialităţii
constituţionale, desprins şi interpretat prin coroborarea dispoziţiilor
constituţionale ale art. 1 – „Statul român”, art. 2 – „Suveranitatea”
şi art. 61 – „Rolul şi structura” (Parlamentului), principiu care, în
această materie, impune ca autorităţile cu competenţe decizionale
în domeniile vizate de problematica supusă referendumului (în cazul
de faţă Parlamentul) să ia în considerare, să analizeze şi să identifice
modalităţi de punere în practică a voinţei exprimate de popor. O altă
viziune asupra efectelor referendumului consultativ l‑ar reduce pe
acesta la un exerciţiu pur formal, un simplu sondaj de opinie.
TITLUL VII. PARLAMENTUL
Capitolul I. Caracterizarea
şi funcţiile Parlamentului
Secţiunea 1. Caracterizarea Parlamentului. Istoric

Întrucât, în mod practic, nu este posibil ca întreg poporul să se constituie
într‑o adunare care să decidă, să legifereze, s‑a pus problema de a şti
cum se poate valorifica această strânsă corelaţie dintre voinţa suverană a
poporului şi lege, mai precis cum se poate exprima tehnico‑juridic şi statal
această cerinţă a democraţiei. Soluţia găsită a fost ca poporul să delege
exerciţiul dreptului său unor reprezentanţi, astfel desemnaţi încât să poată
exprima juridiceşte voinţa lui[1].
O astfel de reunire a reprezentanţilor formează Parlamentul, care
constituie o instituţie politică şi juridică, formată din una sau mai multe
corpuri, adunări sau „camere”, fiecare alcătuită dintr‑un număr de membri
(deputaţi, senatori), dispunând, într‑o măsură mai mare sau mai mică, de
putere de decizie.
Originile parlamentarismului sunt îndepărtate, fiind menţionate în acest
sens Islanda, înainte de anul 1000, Sicilia în 1130 şi Anglia în jurul anului
1300, în sensul că acestea cunoşteau existenţa unor adunări care aveau
să constituie în secolul următor modelul unor adunări deliberative[2]..
Anglia este, în general, reţinută ca fiind ţara cu cea mai îndelungată
tradiţie parlamentară. Astfel, în timpul organizării feudale, pe lângă Coroana
Britanică funcţionau Marele Consiliu, compus din delegaţi din întregul regat,
şi Consiliul Privat, organism redus şi având caracter permanent, care îl asista
pe rege în realizarea atribuţiilor sale. Progresiv, în secolul al XIV‑lea, Marele
Consiliu s‑a diferenţiat în două Camere, ca urmare a departajării intereselor
marilor nobili şi înaltului cler, ce au alcătuit Camera lorzilor, de cele ale
reprezentanţilor aleşi ai oraşelor şi micii nobilimi, ce au alcătuit Camera
comunelor. Treptat, Parlamentul britanic a devenit sediul puterii supreme
[1]
I. Muraru, E.S. Tănăsescu, op. cit., vol. II, 2009, p. 151 şi urm.
[2]
V. Duculescu, C. Călinoiu, G. Duculescu, Tratat de teorie şi practică parlamentară,
vol. I, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 29.
VII.1. Caracterizarea şi funcţiile Parlamentului 141
şi suverane, după o insistentă luptă politică. Schimbarea efectivă a modului

de partajare a puterii legislative între rege şi Parlament s‑a realizat prin
intermediul unei proceduri noi[1]: Camera Comunelor şi Camera Lorzilor au
renunţat să‑şi mai redacteze propunerile sub forma petiţiilor prin care cereau
regelui redactarea unui proiect de lege şi au început să redacteze proiecte
de legi; când un asemenea proiect era însuşit de ambele Camere, îi era
înaintat regelui, acesta îl transforma imediat în lege, rareori respingându‑l. În
acest mod, prerogativa Coroanei în materie legislativă a fost redusă la un
drept de iniţiativă legislativă şi la un drept de veto. Un moment important îl
constituie aşa‑numita „revoluţia silenţioasă”[2] din 1688, când prerogativele
regelui în materie de legiferare au fost restrânse, iar primatul Parlamentului
a fost consolidat şi consacrat prin Bill of Rights (13 februarie 1688). Astfel,
regele nu putea să mai suspende legile sau executarea lor, nu mai avea
dreptul să acorde dispense faţă de normele prevăzute de legi, s‑a anulat
dreptul acestuia de a stabili impozite sau taxe fără ca Parlamentul să se
pronunţe, s‑a stabilit obligativitatea consimţământului parlamentar faţă de
menţinerea efectivelor armatei.
Această evoluţie, ce s‑a înregistrat şi în alte ţări, a impus guvernământul
reprezentativ de tip modern, în care puterile care exercită atributele suve-
ranităţii acţionează ca exponente ale naţiunii şi în numele acesteia, repre-
zentativitatea supremă fiind recunoscută Parlamentului. Forţa sistemului
parlamentar constă în ideea că Parlamentul reprezintă poporul însuşi, iar
parlamentarii sunt delegaţii săi. Puterea Parlamentului şi calitatea pe care
o au cei care îl alcătuiesc au determinat elaborarea unui regim propriu de
organizare, funcţionare, de imunităţi şi inviolabilităţi, menit să garanteze
exercitarea mandatului parlamentar. Acesta a devenit un mandat reprezen-
tativ, Parlamentul constituind nu doar o parte din suveranitatea naţiunii, ci
chiar această suveranitate[3].
Apariţia sistemului parlamentar în ţara noastră a fost influenţată de
Revoluţia franceză. Ca repere importante reţinem anul 1822, când a fost
întocmit în Moldova proiectul de Constituţie a Cărvunarilor, care sugera,
între altele, înfiinţarea unui sfat obştesc, compus din episcopi, boieri şi
un boier desemnat de obştea boierilor din fiecare ţinut. Potrivit acestui
document, puterea legislativă urma să revină domnului, împreună cu sfatul
obştesc. Regulamentele Organice, adoptate în 1831 în Ţara Românească şi
[1]
A. Esmein, Eléments de droit constitutionnel français et comparée, cinquième
édition, revue et argumentée, Paris, Librairie de la Société du Recueil J.B. Sirey et du
Journal du Palais, Ancien maison, 1909, p. 64, apud C. Nica, op. cit., vol. I, p. 19 şi urm.
[2]
Ibidem.
[3]
V. Duculescu, C. Călinoiu, G. Duculescu, op. cit., p. 39.
142 VII. Parlamentul
în 1832 în Moldova, se refereau la o Obştească adunare, aleasă pe termen

de 5 ani, şi care dispunea de atribuţii importante în ceea ce priveşte votarea
bugetului şi stabilirea impozitelor. De asemenea, avea atribuţii trecute ulterior
în sarcina executivului, cum ar fi arendarea ocnelor, vămilor şi domeniilor
statului. Putea semnala Domnului abuzuri şi lipsuri în administraţie, săvârşite
inclusiv de către miniştri, dar nu avea dreptul de iniţiativă legislativă, toate
legile fiind trimise Adunării de către Domn. După ce proiectul era examinat
în comisii, se adopta decizia cu majoritate absolută şi era comunicată
Domnului printr‑o scrisoare oficială, semnată de toţi cei care luaseră parte
la vot. Adoptarea Convenţiei de la Paris la 30 martie 1856 constituie, de
asemenea, un moment important, precum şi evenimentele ulterioare, care
au condus la unirea Principatelor române. Acestea au fost marcate de
organizarea alegerilor pentru Adunările ad‑hoc ale celor două Principate,
ce aveau caracterul unor veritabile adunări reprezentative – parlamente
ale celor două Ţări Române. Prin Statutul dezvoltător al Convenţiei de la
Paris din 7/19 august 1858 s‑a introdus pentru prima dată în viaţa politică
românească sistemul bicameral, înfiinţându‑se pe lângă Adunarea electivă,
prevăzută de Convenţia de la Paris, o a doua adunare legiuitoare denumită
Corp ponderator, iar mai apoi, Senat. Constituţia din 1866 a păstrat sistemul
bicameral, reprezentarea naţională fiind realizată de Adunarea Deputaţilor şi
de Senat, aceeaşi structură fiind reglementată şi de Constituţiile din 1923 şi
1938. Constituţiile comuniste au consacrat parlamentul unicameral – Marea
Adunare Naţională. În prezent, potrivit Constituţiei din 1991, revizuită în
anul 2003, Parlamentul este „organul reprezentativ suprem al poporului
român şi unica autoritate legiuitoare a ţării”; acesta este alcătuit din Camera
Deputaţilor şi Senat (art. 61 din Constituţie).
Secţiunea a 2‑a. Funcţiile Parlamentului

Atribuţiile Parlamentului sunt specifice înfăptuirii la cel mai înalt nivel a
conducerii statale. Acestea se clasifică după cum urmează:
§1. Funcţia de reprezentare
Funcţia de reprezentare se referă la faptul că Parlamentul reprezintă
întregul corp electoral, exprimând voinţa acestuia şi, prin aceasta, voinţa
tuturor.
În legătură cu această funcţie, este necesară realizarea unor clarificări

referitoare la mandatul parlamentar, sub aspectul distincţiei dintre mandatul
reprezentativ şi mandatul imperativ.
Astfel, teoria mandatului imperativ îşi găseşte sorgintea în concepţia
cu privire la suveranitatea populară, în virtutea căreia alegătorii dintr‑o
anumită circumscripţie electorală încredinţează un mandat unor persoane
chemate să îi reprezinte şi care urmează să se conformeze întru totul voinţei
alegătorilor. În cazul în care parlamentarii nu îşi îndeplinesc mandatul, în
mod culpabil, pot fi revocaţi de către alegători[1]. Cu privire la această formă
de mandat au fost formulate însă critici, arătându‑se că poate duce la abuzuri
grave, în sensul că adunările parlamentare ar fi paralizate dacă aleşii ar
trebui de fiecare dată să se întoarcă la electori pentru a obţine instruc
ţiuni pentru orice problemă ivită. În plus, revocarea ar putea fi realizată la
solicitarea unei minorităţi politice[2].
Teoria mandatului reprezentativ îşi are originea în concepţia referitoare la
suveranitatea naţională, potrivit căreia întreaga putere emană de la naţiune,
mandatul reprezentând o împuternicire pe care persoanele alese o primesc
de la întreaga naţiune şi, în consecinţă, ea se exercită în mod independent
faţă de alegători, care nu mai pot da ordine, instrucţiuni, directive celor aleşi
şi nici nu îi pot revoca. Din momentul alegerii, parlamentarii se bucură de un
anumit grad de autonomie, care se manifestă şi în raporturile cu partidele
.
sau formaţiunile politice pe listele cărora au candidat[3] Constituţia României
consacră, în art. 69, mandatul reprezentativ.
§2. Funcţia legislativă
Funcţia legislativă exprimă faptul că Parlamentul este unica autoritate
legiuitoare a ţării, executivul neputând emite norme primare decât în con-
diţii strict şi limitativ prevăzute de Constituţie[4]. Aceasta reprezintă o formă
specializată a competenţei sale generale, în virtutea căreia dezbaterea
problemelor politice generale ale naţiunii se finalizează prin adoptarea unei
norme de drept, ca expresie a voinţei generale în reglementarea unor ra-
porturi sociale[5].
[1]
R.D. Popescu, Răspunderea Parlamentului în Dreptul constituţional, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2011, p. 113.
[2]
Idem, p. 115.
[3]
Idem, p. 117.
[4]
A se vedea art. 115 din Constituţie – Delegarea legislativă.
[5]
M. Constantinescu, I. Muraru, Drept parlamentar, Ed. Gramar, Bucureşti, 1994,
p. 134.
Funcţia legislativă a Parlamentului se concretizează în activităţi parla-

mentare distincte[1]:
– examinarea proiectelor de lege primite de la Guvern;
– examinarea propunerilor legislative formulate de cetăţeni sau de par-
lamentari;
– examinarea amendamentelor formulate de Guvern sau de parlamen-
tari;
– votarea proiectelor de lege, a propunerilor legislative şi a amendamen-
telor formulate în procesul legislativ;
– reexaminarea legii ca urmare a solicitării Preşedintelui României;
– reexaminarea legii în temeiul deciziei Curţii Constituţionale prin care
se constată neconstituţionalitatea unor dispoziţii ale acesteia;
– stabilirea limitelor abilitării Guvernului de a emite ordonanţe;
– exercitarea controlului asupra legislaţiei delegate, respectiv asupra
unor reglementări juridice emise în temeiul unor legi de abilitare ori a dele-
gării legislative constituţionale.
Competenţa de legiferare, întrucât rezultă din Constituţie, nu se poate
exercita decât în condiţiile şi în limitele stabilite de aceasta, neputând fi de
conceput o putere legiuitoare necondiţionată, absolută. Regulile constitu-
ţionale de exercitare a competenţei de legiferare nu reprezintă restrângeri
ale competenţei Parlamentului ca autoritate legiuitoare, ci domeniul de va-
labilitate a acestei competenţe, întinderea legitimităţii sale constituţionale[2].
§3. Funcţia de stabilire a direcţiilor principale ale activităţii

social‑economice, culturale, statale şi juridice
Această funcţie exprimă implicarea Parlamentului în domenii ce vizează
politica ţării, aprobarea programelor de guvernare, organizarea şi funcţio
narea forţelor politice, apărarea ţării. În realizarea acestei funcţii, Parlamen-
tului îi revin următoarele atribuţii:
– adoptarea bugetului;
– declararea mobilizării generale sau parţiale;
– reglementarea alegerilor;
– reglementarea organizării şi desfăşurării referendumului;
– organizarea şi funcţionarea organelor de stat;
– organizarea şi funcţionarea partidelor politice;
– organizarea forţelor armate şi a apărării naţionale;
[1]
I. Vida, Legistică formală. Introducere în tehnica şi procedura legislativă, Ed. Uni
versul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 33.
[2]
M. Constantinescu, I. Muraru, op. cit., p. 135.
– stabilirea regimului juridic al stării de asediu şi al stării de urgenţă;

– stabilirea infracţiunilor şi a pedepselor;
– acordarea amnistiei;
– reglementarea sistemului general al impozitelor şi taxelor;
– emiterea de monedă;
– reglementarea regimului general al proprietăţii şi moştenirii;
– stabilirea regulilor generale privind raporturile de muncă, sindicate,
patronate; protecţia socială;
– stabilirea statutului funcţionarilor publici;
– organizarea generală a învăţământului;
– reglementarea competenţei şi procedurii instanţelor judecătoreşti etc.
§4. Funcţia de alegere, formare, avizarea formării, numire sau

revocare a unor autorităţi statale
Această funcţie exprimă implicarea Parlamentului cât priveşte desem
narea de înalţi demnitari, revocarea lor, avizarea numirii, trimiterea în
judecată etc. Astfel, Parlamentul României:
– numeşte şi revocă Avocatul Poporului;
– poate suspenda din funcţie Preşedintele României;
– acordă votul de încredere programului şi întregii liste a Guvernului;
– poate retrage încrederea acordată Guvernului prin intermediul
mecanismului moţiunii de cenzură;
– numeşte 6 judecători la Curtea Constituţională (3 sunt numiţi de către
Camera Deputaţilor, iar trei de către Senat).
§5. Funcţia de control
În conformitate cu dispoziţiile art. 111 alin. (1) din Constituţie, „Guvernul şi
celelalte organe ale administraţiei publice, în cadrul controlului parlamentar
al activităţii lor, sunt obligate să prezinte informaţiile şi documentele cerute
de Camera Deputaţilor, de Senat sau de comisiile parlamentare, prin
intermediul preşedinţilor acestora [...]”.
Formele şi mijloacele prin care se exercită controlul parlamentar se re-
alizează prin dări de seamă, mesaje, rapoarte, programe prezentate Parla-
mentului, prin comisiile parlamentare, prin întrebări şi interpelări, dreptul de
a cere şi obţine informaţiile necesare, prin rezolvarea petiţiilor cetăţenilor,
prin Avocatul Poporului.
a) Controlul parlamentar realizat prin mesaje, rapoarte şi programe

Potrivit dispoziţiilor Constituţiei, unele autorităţi publice au obligaţia de a
prezenta rapoarte Parlamentului. Sunt astfel, de exemplu, Avocatul Poporu
lui (art. 60 din Constituţie) sau Curtea de Conturi (art. 140 din Constituţie).
Potrivit art. 99‑100 din Regulamentul activităţilor comune ale Camerei
Deputaţilor şi Senatului, data şedinţei comune pentru dezbaterea rapoartelor
ce se prezintă Parlamentului de către autorităţile publice prevăzute de
Constituţie se stabileşte cu respectarea unui termen de cel puţin 5 zile de
la data difuzării lor către deputaţi şi senatori. Rapoartele se examinează
de comisiile permanente sesizate în fond şi raportul comun al acestora
se difuzează parlamentarilor cu cel puţin o zi înainte de prezentarea lui
în şedinţa comună a celor două Camere. În cazul în care din dezbateri
rezultă necesitatea adoptării unor măsuri, hotărârea se ia cu votul majorităţii
deputaţilor şi senatorilor prezenţi. Dezbaterile asupra rapoartelor ce se
prezintă Parlamentului de către autorităţile publice, care au această obligaţie
legală, trebuie finalizate în cel mult 6 luni de la depunerea lor la cele două
birouri permanente.
b) Controlul realizat prin întrebări şi interpelări

Fiecare parlamentar poate adresa întrebări şi interpelări Guvernului,
miniştrilor sau altor conducători ai organelor administraţiei publice.
Întrebarea constă într‑o simplă cerere de a răspunde dacă un fapt
este adevărat, dacă o informaţie este exactă, dacă Guvernul şi celelalte
organe ale administraţiei publice înţeleg să comunice Camerei informaţiile
şi documentele cerute de Camera Deputaţilor sau de comisiile permanente
ori dacă Guvernul are intenţia de a lua o hotărâre într‑o problemă deter
minată. Întrebările pot fi orale sau scrise.
Regulamentul Camerei Deputaţilor stabileşte în acest sens că din două
în două săptămâni, în ziua de luni, între orele 18.30‑19.30, deputaţii pot
adresa întrebări orale membrilor Guvernului. Întrebările orale se adre
sează de către deputat membrului vizat al Guvernului în domeniul respectiv.
Secretarul Camerei Deputaţilor îl informează pe ministrul pentru relaţia cu
Parlamentul asupra întrebărilor orale la care membrii Guvernului urmează
să răspundă în cursul şedinţei consacrate acestora. Răspunsurile la între
bările orale se dau în termen de 15 zile de la data transmiterii lor de către
secretarul Camerei Deputaţilor.
Cât priveşte întrebările scrise, potrivit aceluiaşi Regulament, fiecare
deputat are dreptul să adreseze Guvernului, membrilor săi sau altor condu
cători ai organelor administraţiei publice întrebări scrise care se depun la
secretarul desemnat al Camerei Deputaţilor. Deputaţii care adresează în-

trebări scrise vor preciza dacă doresc un răspuns scris, un răspuns oral sau
un răspuns formulat atât în scris, cât şi oral. Întrebările scrise se transmit
membrilor Guvernului şi celorlalte autorităţi publice de către secretarul de-
semnat al Camerei Deputaţilor. Răspunsurile la întrebările scrise se trans-
mit deputatului în cel mult 15 zile. Atât întrebările scrise, cât şi răspunsurile
aferente se publică pe site‑ul Camerei.
Regulamentul Senatului prevede în acelaşi sens că senatorii pot adresa
întrebări orale sau scrise şi au dreptul să ceară ca răspunsul să le fie dat oral
în plenul Senatului sau în scris. Întrebările scrise sau orale se depun în scris,
prin grupul parlamentar, la secretarul desemnat al Senatului. Acestea sunt
transmise ministrului delegat pentru relaţia cu Parlamentul, menţionându‑se
tipul întrebării şi ce fel de răspuns a solicitat senatorul. În situaţia apariţiei
unor urgenţe, senatorul poate pune o întrebare şi în cadrul şedinţei destinate
acestei activităţi, urmând ca răspunsul să fie dat în şedinţa specială de
săptămâna următoare. Răspunsurile scrise se transmit senatorului în cel mult
15 zile. Întrebările şi răspunsurile se consemnează în stenograma şedinţei şi
se publică odată cu aceasta în Monitorul Oficial al României, Partea a II‑a.
Întrebările la care nu s‑a răspuns sunt comunicate şi prim‑ministrului şi se
publică în Monitorul Oficial al României, Partea a II‑a, la sfârşitul fiecărei
sesiuni ordinare.
Interpelarea constă într‑o cerere adresată Guvernului de un grup
parlamentar, de unul sau mai mulţi deputaţi, prin care se solicită explicaţii
asupra politicii Guvernului în probleme importante ale activităţii sale interne
sau externe. Guvernul şi fiecare dintre membrii săi sunt obligaţi să răspundă
la interpelări în cel mult două săptămâni. Pentru motive temeinice Camera
poate acorda un nou termen.
Potrivit Regulamentului Camerei Deputaţilor, interpelările se citesc în şe-
dinţa publică din ziua de luni, consacrată întrebărilor, între orele 19.30‑20.00,
după care se prezintă preşedintelui Camerei spre a fi transmise prim‑minis-
trului. Interpelările se înscriu, în ordinea prezentării, într‑un registru special
şi se afişează la sediul Camerei. Dezvoltarea interpelărilor are loc în şedinţa
din ziua de luni, alternativ cu şedinţele consacrate întrebărilor. Din două în
două săptămâni, în ziua de luni, consacrată răspunsurilor la interpelări, între
orele 18,00‑18,30, deputaţii îl pot interpela pe prim‑ministrul. Interpelările
trebuie să vizeze politica Guvernului în probleme importante ale activităţii
sale interne sau externe.
Regulamentul Senatului stabileşte că interpelările se înscriu, în ordinea
prezentării, într‑un registru special şi se afişează la sediul Senatului. Inter-
pelările se prezintă în şedinţă publică de către autor, după care preşedin-
tele Senatului le transmite prim‑ministrului. Biroul permanent stabileşte o

zi din săptămână consacrată prezentării şi dezbaterii interpelărilor şi între-
bărilor. Guvernul şi fiecare dintre membrii săi sunt obligaţi să răspundă la
interpelări în cel mult două săptămâni. Pentru motive temeinice, Senatul
poate acorda un termen de cel mult 3 săptămâni.
Răspunsurile la interpelările adresate Guvernului se prezintă de
prim‑ministru sau de reprezentantul acestuia. Răspunsul la interpelările
adresate membrilor Guvernului se prezintă de ministru sau, după caz, de
un secretar de stat. Senatul poate adopta o moţiune prin care să‑şi exprime
poziţia cu privire la problema ce a făcut obiectul interpelării.
c) Controlul realizat prin comisiile parlamentare

Această funcţie este încredinţată, de regulă, comisiilor de anchetă, care
nu au puteri judiciare, şi a căror funcţionare şi procedură de lucru este
prevăzută în Regulamentele Camerelor.
Regulamentul Camerei Deputaţilor prevede în acest sens că orice
comisie permanentă poate porni, la solicitarea unuia sau a mai multor
membri ai săi, o anchetă, în cadrul competenţei sale, cu încuviinţarea plenului
Camerei Deputaţilor, privitoare la activitatea desfăşurată de Guvern sau de
administraţia publică. Pentru a obţine încuviinţarea comisia permanentă
va prezenta o cerere motivată, adoptată cu votul majorităţii membrilor săi,
în care vor fi enunţate materiile ce formează obiectul anchetei, scopul ei,
mijloacele necesare şi termenul până la care raportul comisiei urmează să
fie prezentat plenului Camerei Deputaţilor.
d) Controlul realizat prin rezolvarea petiţiilor cetăţenilor

Regulamentul Camerei Deputaţilor prevede în acest sens (art. 185‑189)
că oricine are dreptul de a se adresa cu petiţii Camerei Deputaţilor. Acestea
vor fi prezentate în scris şi semnate, precizându‑se domiciliul petiţionarului
sau al unuia dintre petiţionari.
Petiţiile se înscriu într‑un registru, în ordinea primirii, consemnându‑se
numărul de înregistrare, numele, prenumele, domiciliul petiţionarului şi
obiectul cererii. După înregistrare, se transmit Comisiei pentru cercetarea
abuzurilor, corupţiei şi pentru petiţii şi altor comisii permanente, spre
dezbatere şi soluţionare. Oricare membru al Camerei poate lua cunoştinţă
de conţinutul unei petiţii, adresându‑se în acest sens preşedintelui comisiei
sesizate. Comisia sesizată va decide, în termen de cel mult 10 zile, dacă va
trimite petiţia unei autorităţi publice competente sau o va clasa. Petiţionarului
i se aduce la cunoştinţă soluţia adoptată. Semestrial, Comisia pentru
cercetarea abuzurilor, corupţiei şi pentru petiţii prezintă Biroului permanent
şi apoi Camerei, la începutul fiecărei sesiuni, un raport asupra petiţiilor

primite şi asupra modului de soluţionare a acestora. În raport se vor face
menţiuni cu privire la soluţiile date de autorităţile publice la petiţiile care
le‑au fost trimise spre soluţionare.
Autorităţile publice care au primit petiţii spre soluţionare sunt obligate
să transmită comisiei soluţiile adoptate, în termen de cel mult o lună de la
primirea petiţiei.
Regulamentul Senatului conţine dispoziţii similare.
e) Controlul realizat prin Avocatul Poporului

Avocatul Poporului este numit pe o durată de 5 ani de Camera Deputaţilor
şi de Senat, în şedinţă comună, iar menirea sa este de a apăra drepturile şi
libertăţile persoanelor în raport cu autorităţile şi instituţiile publice.
Potrivit art. 13 din Legea nr. 35/1997[1], care reglementează organizarea
şi funcţionarea aceste instituţii, Avocatul Poporului are următoarele atribuţii:
– coordonează activitatea instituţiei Avocatul Poporului;
– coordonează activitatea de prevenire a torturii în locurile de detenţie,
desfăşurată prin Domeniul privind prevenirea torturii în locurile de detenţie;
– aprobă rapoartele de vizită întocmite în cadrul activităţii de prevenire
a torturii;
– aprobă recomandările care însoţesc rapoartele de vizită întocmite în
cazurile în care, în urma vizitelor efectuate, sunt sesizate neregularităţi;
– decide asupra petiţiilor formulate de persoanele fizice lezate prin încăl-
carea drepturilor sau libertăţilor acestora de către autorităţile administraţiei
publice;
– verifică activitatea de rezolvare legală a petiţiilor primite şi solicită
autorităţilor sau funcţionarilor administraţiei publice în cauză încetarea
încălcării drepturilor şi libertăţilor persoanelor fizice, repunerea în drepturi
a petiţionarului şi repararea prejudiciilor;
– formulează puncte de vedere, la cererea Curţii Constituţionale;
– poate sesiza Curtea Constituţională cu privire la neconstituţionalitatea
legilor, înainte de promulgarea acestora;
– poate sesiza direct Curtea Constituţională cu excepţia de neconstitu-
ţionalitate a legilor şi ordonanţelor;
– reprezintă instituţia Avocatul Poporului în faţa Camerei Deputaţilor, a
Senatului şi a celorlalte autorităţi publice, precum şi în relaţiile cu persoanele
fizice sau juridice;
Republicată în M. Of. nr. 277 din 15 aprilie 2014.

[1]
– angajează salariaţii instituţiei Avocatul Poporului şi exercită dreptul de

autoritate disciplinară asupra acestora;
– exercită funcţia de ordonator principal de credite, atribuţie pe care o
poate delega cu respectarea prevederilor legale privind finanţele publice;
– poate sesiza instanţa de contencios administrativ, în condiţiile legii
contenciosului administrativ;
– alte atribuţii prevăzute de lege.
Atribuţiile menţionate se exercită din oficiu sau la cererea persoanelor
fizice, a societăţilor reglementate de Legea nr. 31/1990, a asociaţiilor sau
a altor persoane juridice, precum şi inopinat, prin efectuarea vizitelor în
locurile de detenţie, potrivit legii. Petiţiile pot fi adresate fără deosebire de
cetăţenie, vârstă, sex, apartenenţă politică sau convingeri religioase şi sunt
scutite de taxă de timbru. Analizând petiţia care îi este deferită, Avocatul
Poporului poate constata că:
– aceasta este de competenţa autorităţii judecătoreşti, caz în care se
poate adresa, după caz, ministrului justiţiei, Consiliului Superior al Magis-
traturii, Ministerului Public sau preşedintelui instanţei de judecată, care este
obligat să comunice măsurile luate;
– este vădit nefondată, caz în care o respinge motivat;
– este întemeiată, caz în care instituţia Avocatul Poporului se va adresa
în scris autorităţii administraţiei publice care a încălcat drepturile persoanei
fizice şi va cere să reformeze sau să revoce actul administrativ şi să
repare prejudiciile produse, precum şi să repună persoana fizică lezată în
situaţia anterioară. Autorităţile publice în cauză vor lua de îndată măsurile
necesare pentru înlăturarea ilegalităţilor constatate, repararea prejudiciilor
şi înlăturarea cauzelor care au generat sau au favorizat încălcarea dreptu
rilor persoanei lezate şi vor informa despre aceasta instituţia Avocatul
Poporului. În cazul în care autoritatea administraţiei publice sau funcţionarul
public nu înlătură, în termen de 30 de zile de la data sesizării, ilegalităţile
comise, instituţia Avocatul Poporului se adresează autorităţilor administraţiei
publice ierarhic superioare, care sunt datoare să îi comunice, în termen de
cel mult 45 de zile, măsurile luate. Dacă autoritatea publică sau funcţionarul
public aparţine administraţiei publice locale, instituţia Avocatul Poporului se
adresează prefectului. De la data depunerii sesizării la prefectul judeţului
curge un nou termen de 45 de zile.
Avocatul Poporului este îndreptăţit să sesizeze Guvernul cu privire la
orice act sau fapt administrativ ilegal al administraţiei publice centrale şi
al prefecţilor. Neadoptarea de către Guvern, în termen de cel mult 20 de
zile, a măsurilor privitoare la ilegalitatea actelor sau faptelor administrative
semnalate de Avocatul Poporului se comunică Parlamentului. Avocatul
Poporului, adjuncţii acestuia, precum şi personalul de specialitate al insti

tuţiei Avocatul Poporului au dreptul să facă anchete proprii, să ceară auto
rităţilor administraţiei publice orice informaţii sau documente necesare
anchetei, să audieze şi să ia declaraţii de la conducătorii autorităţilor
administraţiei publice şi de la orice funcţionar care poate da informaţiile
necesare soluţionării petiţiei, în condiţiile legii.
§6. Funcţia de conducere în politica externă

Această funcţie se realizează prin ratificarea tratatelor internaţionale,
dreptul de a audia persoanele ce urmează a fi numite ambasadori, diplomaţia
parlamentară, implicarea parlamentarilor în negocieri la nivel de stat sau în
delegaţii în cadrul organizaţiilor internaţionale.
Controlul parlamentar asupra reprezentării

României la reuniunile Consiliului European

Decizia nr. 449 din 6 noiembrie 2013
referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor
art. 2, art. 3 şi art. 18 din Legea privind cooperarea dintre
Parlament şi Guvern în domeniul afacerilor europene
– extras –
Curtea constată că dispoziţiile legale criticate stabilesc procedura de
urmat în ipoteza în care Preşedintele României deleagă atribuţiunea sa
de participare la reuniunile Consiliului European, fără a viza competenţa
de participare la aceste reuniuni. Cu privire la acest din urmă aspect,
Comisia Europeană pentru Democraţie prin Drept (Comisia de la Veneţia),
în Avizul nr. 685/2012 privind compatibilitatea cu principiile constituţionale
şi statul de drept a acţiunilor Guvernului şi Parlamentului României cu
privire la alte instituţii ale statului şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului
de modificare a Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea
Curţii Constituţionale şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului de modificare
şi completare a Legii nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea
referendumului în România, adoptat la cea de‑a 93‑a Sesiune Plenară
(Veneţia, 14‑15 decembrie 2012), a subliniat la paragraful 83 al acestuia –

în contextul revizuirii Constituţiei – necesitatea clarificării competenţelor
Preşedintelui României şi ale prim‑ministrului, în special în privinţa politicii
externe şi a relaţiilor cu Uniunea Europeană.
În acest sens, prin deciziile anterior menţionate, Curtea a stabilit că
„reprezentarea statului poate fi delegată, printr‑un act de voinţă expres,
de către acesta [Preşedintele României – n.a.] atunci când consideră
necesar”. Însă Curtea subliniază faptul că o atare putere de apreciere a
Preşedintelui României nu este una nelimitată sau arbitrară, ci aprecierea
în concret trebuie să ţină cont de anumite criterii obiective, precum:
(1) autoritatea publică cea mai bine poziţionată în raport cu subiectele
abordate în cadrul Consiliului European, (2) poziţia Preşedintelui României
sau a prim‑ministrului asupra acestor subiecte să fie legitimată de un
punct de vedere concordant cu cel al Parlamentului sau (3) dificultăţile
pe care le implică sarcina implementării celor stabilite în cadrul Consiliului
European.
Decizia politică de delegare a atribuţiei de participare la reuniunile
Consiliului European trebuie să aibă în vedere criteriile mai sus‑menţionate,
în vederea realizării unui consens între autorităţile publice implicate:
Preşedintele României, respectiv prim‑ministrul, iar decizia luată trebuie
să ţină cont şi de principiul constituţional al cooperării loiale.
4. A doua problemă ridicată vizează conturarea, stabilirea şi defini‑
tivarea conţinutului mandatului de reprezentare la Consiliul European,
raportat la care Curtea reţine următoarele:
4.1. Potrivit art. 10 alin. (2) teza a doua din Tratatul privind Uniunea
Europeană, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria C nr. 326
din 26 octombrie 2012, „Statele membre sunt reprezentate în Consiliul
European de şefii lor de stat sau de guvern şi în Consiliu de guvernele
lor, care la rândul lor răspund în mod democratic fie în faţa parlamentelor
naţionale, fie în faţa cetăţenilor lor”.
Acest text de principiu prevede şi răspunderea reprezentanţilor statelor
membre în Consiliul European fie în faţa parlamentelor naţionale, fie în
faţa cetăţenilor lor, fără a stabili aspecte ce ţin de ordinea şi tradiţiile
constituţionale ale statelor membre.
Aşadar, revine statelor membre obligaţia de a determina, pe baza
textelor constituţionale naţionale, reprezentantul naţional la Consiliul
European (preşedinte/prim‑ministru) şi de a stabili, eventual, în mod for‑
malizat, un cadru legal naţional cu privire la relaţiile dintre autorităţile
naţionale de natură a asigura o reprezentare democratică şi, în acelaşi
timp, eficientă.
Având în vedere acest ultim obiectiv menţionat în paragraful anterior,

Parlamentul României a adoptat Legea privind cooperarea dintre Parla‑
ment şi Guvern în domeniul afacerilor europene, determinând, în art. 1
din Capitolul I – Dispoziţii generale, sfera sa de aplicare astfel:
„Prezenta lege reglementează cadrul de cooperare între Parlamentul
României sau una dintre Camerele acestuia şi Guvernul României, cu
privire la participarea României la procesul decizional din cadrul Uniunii
Europene, precum şi la monitorizarea armonizării legislaţiei naţionale cu
legislaţia europeană”.
Astfel, cu privire la ceea ce aici interesează, este faptul că legea
are ca obiect „cadrul de cooperare între Parlamentul României sau una
dintre Camerele acestuia şi Guvernul României, cu privire la participarea
României la procesul decizional din cadrul Uniunii Europene”.
Potrivit art. 41 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehni‑
că legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monito‑
rul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, „Titlul actului
normativ cuprinde denumirea generică a actului, în funcţie de categoria
sa juridică şi de autoritatea emitentă, precum şi obiectul reglementării
exprimat sintetic”. De asemenea, potrivit art. 52 din acelaşi act normativ,
„Dispoziţiile generale cuprind prevederi care orientează întreaga regle‑
mentare, determină obiectul şi principiile acesteia”.
Rezultă că legea analizată cuprinde în conţinutul său numai reglementări
care vizează raporturile Guvern – Parlament, şi nu reglementări care se
referă la raporturile acestor două autorităţi cu Preşedintele României.
4.2. În aceste condiţii, Curtea constată că art. 18 alin. (1)‑(3) din lege
se referă la situaţia în care atribuţia Preşedintelui României de partici‑
pare la reuniunile Consiliului European a fost delegată prim‑ministrului,
caz în care controlul parlamentar se exercită numai asupra conţinutului
mandatului acestuia, în timp ce art. 18 alin. (4) din lege se referă la po‑
sibilitatea Preşedintelui României de a informa Parlamentul cu privire la
conţinutul mandatului pe care el însuşi l‑a pregătit atunci când a decis să
nu îşi delege atribuţia de participare la reuniunile Consiliului European.
În consecinţă, rezultă două situaţii distincte:
a) atunci când Preşedintele României decide să participe el însuşi la
reuniunile Consiliului European, are posibilitatea să îşi prezinte mandatul
Parlamentului, conţinutul mandatului fiind stabilit în mod exclusiv de
Preşedintele României;
b) atunci când deleagă atribuţia sa de participare la reuniunile Consi‑
liului European, Preşedintele României nu poate formula/stabili conţinutul
mandatului, iar prim‑ministrul este dator să se adreseze Parlamentului cu

un „proiect/propunere de mandat” pentru ca acesta din urmă să îl aprobe.
Aşadar, controlul parlamentar asupra reprezentării României la
reuniunile Consiliului European se manifestă, în primul caz, sub for
ma informării, iar, în al doilea caz, Parlamentul dobândeşte o putere
decizională în stabilirea conţinutului mandatului datorită relaţiilor
specifice în care se află cu Guvernul (art. 111 din Constituţie).
Controlul parlamentar asupra reprezentării României la reuni
unile Consiliului European se manifestă sub forma dezbaterii, in
formării şi a conlucrării între Guvern, Parlament şi Preşedinte. De
altfel, existenţa controlului parlamentar, indiferent sub ce formă,
asupra stabilirii conţinutului mandatului şefului delegaţiei la reu
niunile Consiliului European este deja un aspect consacrat în toa
te statele membre ale Uniunii Europene. Lipsa oricărei informări a
Parlamentului de către Preşedinte ar determina ca România să fie
singurul stat european în care mandatul reprezentării la Consiliul
European să fie elaborat de o singură instituţie.
4.3. O asemenea stare de drept a fost reliefată în studiul „Democratic
control in the member states of the European Council and the Euro zone
summits”, întocmit în anul 2013 de Comisia Europeană – Direcţia Gene‑
rală Politici Interne ale Uniunii Europene – Direcţia drepturile cetăţenilor
şi afaceri constituţionale, studiu prin care s‑au constatat următoarele
aspecte de drept comparat:
4.3.1. În 17 state membre există reguli formale explicite care menţio
nează Consiliul European fie în textul Constituţiei, fie în regulamentele
parlamentelor (Belgia, Bulgaria, Republica Cehă, Danemarca, Finlanda,
Germania, Ungaria, Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Malta, Polonia,
Portugalia, Slovacia, Spania şi Suedia). Aceste reguli se referă la infor‑
marea Parlamentului cu privire la deciziile şi procedurile referitoare la
Consiliul European şi conturează obligaţia Guvernului fie de a furniza
diferite documente scrise privind reuniunile Consiliului European (ordinea
de zi, documente de strategie, poziţia Guvernului, raport asupra rezulta‑
telor), fie de a le explica oral.
4.3.2. Mai mult, în Estonia, Letonia, Lituania, Slovenia, Slovacia sau
Suedia există reguli procedurale cu privire la controlul asupra activităţii
Consiliului European, care prevăd opţiunea sau chiar necesitatea Guver‑
nului de a consulta Parlamentul şi de a solicita opinia acestuia. Aceasta
este chiar obligatorie în cazul Lituaniei.
4.3.3. Cu privire la structura dezbaterii parlamentare, dezbatere la
care, de obicei, iau parte şefii de Guvern, aceasta urmează următoarea
paradigmă: declaraţia şefului Guvernului este urmată de o dezbatere sub

forma întrebărilor şi răspunsurilor, dezbatere la care iau parte toate par‑
tidele parlamentare. În Germania sau Luxemburg regulamentele Parla‑
mentului prevăd timpul alocat pentru fiecare partid, acesta fiind proporţio
nal cu numărul locurilor deţinute în Parlament. În Irlanda sau Italia şeful
Guvernului, în dezbaterea parlamentară, nu răspunde la întrebări. Nici
în Irlanda şi nici în Malta nu urmează o dezbatere reală după declaraţia
Guvernului, partidele doar exprimându‑şi punctul de vedere (Irlanda).
4.3.4. Peste jumătate din statele membre ale Uniunii Europene au
reguli explicite cu privire la documentele şi informările ce trebuie furnizate
cu privire la întâlnirile Consiliului European.
4.3.5. Regulile cu privire la controlul activităţii reprezentanţilor naţio
nali în Consiliul European au evoluat în multe state membre ale Uniunii
Europene, mai ales în perioada ratificării tratatelor. Astfel, se constată
două categorii de reguli după criteriul formalizării acestora, şi anume
reguli formale, normative (Austria, Republica Cehă, Finlanda, Germania,
Ungaria, Luxemburg, Portugalia, Suedia), dar şi reguli informale, cutu
miare (Spania, Suedia, Franţa, Italia, Finlanda, Olanda, Irlanda, Estonia),
reguli care se coroborează între ele.
Tendinţa generală identificată la nivelul statelor membre este:
(1) de a implica prim‑ministrul direct în procedura parlamentară (acolo
unde atributul reprezentării aparţine prim‑ministrului) şi
(2) de a concentra controlul parlamentar asupra activităţii reprezen‑
tantului statului membru în Consiliul European înainte de desfăşurarea
sesiunilor acestuia – un control ex ante (Franţa, Olanda, Irlanda sau
Portugalia).
Exemplificativ, în Franţa, după ce Tratatul Constituţional a fost respins
prin referendum în anul 2005, s‑au impus dezbateri ex ante în plenul Par‑
lamentului cu privire la sesiunile ordinare ale Consiliului European. De
asemenea, se observă că, în perioada martie 2011‑martie 2012, trei
state au avut cea mai mare rată de dezbateri ex ante în plen cu privire la
ordinea de zi a Consiliului European (Olanda, Irlanda şi Franţa). Aceste
state, în schimb, de principiu, nu au dezbateri în comisiile parlamentare
de specialitate (este vorba, de obicei, de comisiile parlamentare de afa‑
ceri europene). Pe de altă parte, în Estonia, Finlanda, Portugalia, Suedia,
Belgia, Lituania, Slovacia, Letonia şi Italia dezbaterile au loc în comisiile
de specialitate fără implicarea plenului. Totuşi, se observă că, din statele
anterior menţionate, în Portugalia, din mai 2012, există o implicare ex
ante a plenului. În schimb, în Danemarca şi Germania dezbaterile în plen
şi în comisii sunt frecvente, acest model fiind cel al „parlamentarismului
total”. Această tendinţă prezentată mai sus se opune modelului tradi

ţional de neintervenţie parlamentară în pregătirea reuniunilor Consiliului
European (Malta, Grecia, România şi Marea Britanie).
4.3.6. Dintre ţările cu o rată mare de dezbateri în plen înainte de
sesiunile Consiliului European, numai Irlanda şi Danemarca ţin dezbateri
plenare ex post. În Franţa sau Germania dezbaterile ex post se desfăşoară
la nivel de comisie, iar Olanda ţine astfel de dezbateri la nivel de plen/
comisie doar în cazuri excepţionale. În aceste din urmă parlamente lipsa
dezbaterilor ex post este consecinţa numărului mare al dezbaterilor
parlamentare ex ante.
4.3.7. Studiul menţionat a evidenţiat, în funcţie de gradul de implicare
a parlamentelor naţionale în problematica privind agenda Consiliului
European, existenţa a şapte modele de control parlamentar, şi anume:
a) modelul tradiţional, de neimplicare în controlul ex ante/ex post
asupra activităţii reprezentantului naţional în Consiliul European
(Luxemburg, Ungaria);
b) modelul general utilizat în afacerile europene de către statele
membre, care urmează procedura parlamentară obişnuită în privinţa
legislaţiei Uniunii Europene;
c) modelul tehnocrat, în care comisia de afaceri europene este foarte
activă, dar implicarea sa asupra fondului subiectelor dezbătute este redusă;
d) modelul consultării publice, ce implică sesiuni plenare ex ante şi
ex post;
e) modelul răspunderii Guvernului, în care dezbaterile ex ante sunt
limitate şi, de obicei, au loc după ce s‑au încheiat lucrările reuniunii
Consiliului European;
f) modelul „policy maker”, cel în care activitatea parlamentară are ca
scop influenţarea Guvernului înainte de sesiunea Consiliului European
(Germania);
g) modelul „parlamentarismului total”, care oferă o combinaţie între
examenul tehnic şi dezbaterea publică atât înainte, cât şi după sesiunile
Consiliului European (Danemarca).
Totodată, studiul menţionat identifică şi patru modele intermediare:
a) modelul Austriei şi Suediei, care este o combinaţie între cel al
răspunderii Guvernului, al consultării publice şi al celui tehnocrat;
b) modelul cipriot, în care preşedintele conduce delegaţia naţională
şi este total independent de Parlament. Este de reţinut că statul Cipru
este republică prezidenţială;
c) modelul Greciei şi al Portugaliei, care este foarte apropiat de cel al
răspunderii Guvernului, dar implicarea deosebită a Parlamentului după
sesiunea Consiliului European sugerează că acesta este un loc în care

se discută implementarea deciziilor luate;
d) modelul olandez şi francez, care este un model „policy maker” cu
anumite particularităţi. Astfel, spre exemplu, în Franţa se acreditează
ideea între parlamentari că o dezbatere pe fondul ordinii de zi a Consiliului
European îl va pune în dificultate pe Preşedintele republicii în susţinerea
poziţiei Franţei la reuniunile Consiliului European.
4.3.8. Din studiul menţionat mai rezultă că în Bulgaria, Irlanda, Malta şi
Marea Britanie Parlamentul nu are posibilitatea de a formula un punct de
vedere în privinţa subiectelor abordate la reuniunile Consiliului European.
De asemenea, în procedura ex ante de control al reprezentantului
naţional în Consiliul European, poziţia Parlamentului fie nu este obligatorie,
fiind una de recomandare (Franţa, Grecia, Ungaria, Italia, Luxemburg,
Polonia, Portugalia, Spania), fie este obligatorie din punct de vedere
politic (Danemarca, Finlanda, Olanda, Suedia), fie este obligatorie din
punct de vedere juridic (Estonia, Germania, Slovenia, Slovacia, Austria,
Letonia, Lituania).
4.4. În consecinţă, Curtea constată că sistemul semiprezidenţial
românesc nu poate exclude controlul parlamentar asupra repre
zentării României la reuniunile Consiliului European, aceasta fiind
realizată în forma indicată la pct. 4.2 al considerentelor, cu corectivul
ca decizia politică de delegare a atribuţiei de participare la reuniu
nile Consiliului European să aibă în vedere criteriile menţionate la
pct. 3. În acest fel:
– se respectă obiectul de reglementare al legii, art. 18 alin. (1)‑(3)
din lege referindu‑se doar la relaţia Parlament – Guvern în formularea
mandatului de participare la reuniunile Consiliului European;
– se respectă dispoziţiile art. 147 alin. (2) şi (4) privind efectele
deciziilor Curţii Constituţionale, respectiv deciziile nr. 683 din 27
iunie 2012 şi nr. 784 din 26 septembrie 2012.
Având în vedere cele de mai sus, Curtea nu poate reţine încălcarea
art. 80 alin. (1) privind rolul Preşedintelui României, art. 91 privind
atribuţiile Preşedintelui României în domeniul politicii externe şi art. 148
alin. (4) privind îndeplinirea obligaţiilor rezultate din actul aderării la
Uniunea Europeană, precum şi din tratatele constitutive şi celelalte acte
cu caracter obligatoriu ale Uniunii Europene.
§7. Funcţia de organizare internă[1]

Această funcţie cuprinde următoarele atribuţii:
– validarea sau anularea alegerii parlamentarilor;
– adoptarea regulamentului de organizare şi funcţionare;
– alegerea organelor interne ale camerelor Parlamentului;
– stabilirea bugetului propriu;
– alte atribuţii privind statutul deputaţilor sau senatorilor.
[1]
Pe larg, G. Iancu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, p. 406.
Capitolul al II‑lea. Structura Parlamentului
şi organizarea lui internă
Secţiunea 1. Structura Parlamentului
Parlamentele sunt formate fie dintr‑o singură cameră (structură unica-

merală), fie din două sau mai multe adunări (structură bicamerală sau mul-
ticamerală).
Cât priveşte bicameralismul, de esenţa acestuia sunt, în special, două
criterii: recunoaşterea ca atare, prin dispoziţiile Constituţiei, a celor două
camere şi calificarea lor ca structuri ale Parlamentului, precum şi alegerea
distinctă a camerelor de către corpul electoral. Camerele pot avea aceeaşi
legitimitate, precum şi aceeaşi competenţă sau competenţe diferite.
Bicameralismul comportă mai multe forme, fiind identificate[1]:
Bicameralismul aristocratic – se caracterizează prin faptul că asociază
„Camerei de Jos”, care este o cameră populară, alcătuită din reprezentanţi
ai poporului desemnaţi prin vot universal, egal, direct, secret, o „Cameră
Înaltă”, alcătuită din titulari desemnaţi (de exemplu Marea Britanie).
Bicameralismul politic – se caracterizează prin faptul că cea de‑a
doua cameră, constituită în sistemele parlamentare ale unor state unitare,
răspunde unor imperative politice, respectiv reflecţiei necesare într‑un
proces legislativ echilibrat şi armonios.
Bicameralismul economic şi social, rar întâlnit[2], se caracterizează
prin instituirea unei camere destinate să asigure reprezentarea grupurilor
economice şi sociale.
Bicameralismul federal – corespunde structurii statului şi răspunde
necesităţii de a asigura echilibrul între reprezentarea naţiunii în ansamblu
şi reprezentarea statelor membre, cu problemele lor specifice.
S‑a exprimat opinia[3] că opţiunea pentru sistemul unicameral sau bica
meral reprezintă rezultatul unor condiţii istorice. De regulă, unicameralis-
mul este considerat ca fiind specific statelor unitare, reflectând unicitatea
organelor, precum şi a structurii politice. Această regulă nu este absolută,
existând state unitare care au optat, datorită unor condiţii istorice, pentru
[1]
I. Deleanu, op. cit., 2006, p. 186‑188.
[2]
În Irlanda, unde dintre cei 60 de membri ai Senatului, 43 reprezintă categoriile
socio‑profesionale.
[3]
V. Duculescu, C. Călinoiu, G. Duculescu, op. cit., p. 51.
sistemul bicameral (Franţa, Italia, Belgia, Japonia, Spania, Marea Britanie

etc.). Există, mult mai rar, situaţii în care state federale au optat pentru siste
mul unicameral (de exemplu, Republica Camerun până în 1972).
Constituţia României consacră, în art. 61, alcătuirea bicamerală a Par-
lamentului: Camera Deputaţilor şi Senat. În temeiul acestui text constituţi-
onal, Curtea Constituţională a României a definit principiul bicameralismu-
lui, sancţionând, în repetate rânduri, reglementări adoptate cu încălcarea
acestuia, în interpretarea pe care i‑a conferit‑o pe cale jurisprudenţială.
Unicameralism versus bicameralism

asupra proiectului de lege privind revizuirea
Constituţiei României
– extras –
Nu trebuie ignorate totuşi, în exprimarea acestei opţiuni (n.a. – pentru
un sistem unicameral sau bicameral), tradiţia statului român şi avantajele
pe care le oferă o structură bicamerală a Parlamentului în raport cu cea
unicamerală.
Curtea reţine în acest sens că, în mod tradiţional, Parlamentul
României a avut o structură bicamerală. Această structură a forului
legiuitor, consacrată în anul 1864, prin „Statutul dezvoltător al Convenţiei
de la Paris” al domnitorului Alexandru Ioan Cuza, a continuat să existe
sub imperiul Constituţiilor din 1866, 1923 şi 1938, fiind întreruptă doar
în perioada regimului comunist, când reprezentanţa naţională era
unicamerală – Marea Adunare Naţională. După Revoluţia din decembrie
1989, prin Decretul‑lege nr. 92/1990 pentru alegerea Parlamentului şi a
Preşedintelui României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 35 din 18 martie 1990, act în baza căruia s‑au organizat alegerile din mai
1990, a fost reintrodusă formula bicameralismului. Constituţia din 1991 a
preluat, cu unele modificări, această structură a Parlamentului, menţinută
cu prilejul revizuirii Legii fundamentale din anul 2003. Modificarea textelor
incidente în materie, realizată cu prilejul revizuirii, a vizat doar trecerea
la un sistem de bicameralism funcţional.
VII.2. Structura Parlamentului şi organizarea lui internă 161
Avantajele pe care structura bicamerală a forului legiuitor le prezintă

sunt evidente. Astfel, se evită concentrarea puterii în Parlament, întrucât
Camerele acestuia se vor împiedica reciproc să devină suport al unui
regim autoritar. Totodată, se asigură dezbateri şi un cadru de analiză
succesivă a legilor de către două corpuri diferite ale forului legiuitor, ceea
ce oferă o mai mare garanţie a calităţii actului legislativ. Adoptarea legilor
în cadrul unui Parlament unicameral se face după mai multe „lecturi”
succesive ale unui text, astfel cum, de altfel, se propune şi în prezentul
proiect de revizuire a Constituţiei. Fiind realizate însă de acelaşi corp
legiuitor, lecturile pot deveni o formalitate artificială sau pot fi suprimate
din raţiuni de urgenţă. Bicameralismul determină ca a doua lectură a legii
să se facă, întotdeauna, de o altă adunare, ceea ce este de natură să
determine o percepţie critică accentuată. Se oferă astfel oportunitatea
unei mai bune cooperări critice, a dezbaterii comune şi colective de luare a
deciziilor, conferindu‑se amploare formării voinţei statului parlamentar. În
plus, bicameralismul minimizează riscul dominaţiei majorităţii, favorizând
dialogul între majorităţile din cele două Camere, precum şi între grupurile
parlamentare. Cooperarea şi supervizarea legislativă sunt extinse în
acest mod, demonstrându‑se astfel că sistemul bicameral este o formă
importantă a separaţiei puterilor, care nu funcţionează doar între puterile
legislativă, executivă şi judecătorească, ci şi în interiorul celei legislative.
Atât tradiţia care, fiind legată de fiinţa statului român, îl defineşte şi
îl reprezintă, cât şi avantajele enunţate constituie puternice motive de
reflecţie cu prilejul opţiunii pentru una dintre cele două formule: unica‑
meralism sau bicameralism.
Principiul bicameralismului – consecinţe în planul legiferării

Decizia nr. 472 din 22 aprilie 2008
referitoare la sesizarea de neconstituţionalitate a
Legii pentru modificarea Legii nr. 115/1999 privind
responsabilitatea ministerială
– extras –
Dezbaterea parlamentară a unui proiect de lege sau a unei propuneri
legislative nu poate face abstracţie de evaluarea acesteia în plenul celor
două Camere ale Parlamentului nostru bicameral. Aşadar, modificările

şi completările pe care Camera decizională le aduce asupra proiectului
de lege adoptat de prima Cameră sesizată trebuie să se raporteze la
materia avută în vedere de iniţiator şi la forma în care a fost reglementată
de prima Cameră. Altfel, se ajunge la situaţia ca o singură Cameră, şi
anume Camera decizională, să legifereze, ceea ce contravine principiului
bicameralismului.

Decizia nr. 1018 din 19 iulie 2010
asupra obiecţiei de neconstituţionalitate a Legii privind integritatea
în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea
şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea
şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru
modificarea şi completarea altor acte normative
– extras –
Prin prevederile art. 61 alin. (2), Constituţia României consacră
organizarea în două Camere a Parlamentului, raporturile dintre acestea –
în ceea ce priveşte îndeplinirea funcţiilor pe care Parlamentul le exercită,
inclusiv în ceea ce priveşte funcţia legislativă – fiind stabilite prin dispoziţiile
întregului capitol I al titlului III din Constituţie.
În ceea ce priveşte funcţia de legiferare, iniţiativa legislativă aparţine
în egală măsură deputaţilor şi senatorilor, ceea ce implică atât dreptul
parlamentarilor de a depune o propunere legislativă în Parlament, cât
şi dreptul acestora de a amenda orice iniţiativă legislativă depusă la
Parlament. Din dreptul parlamentarilor la iniţiativă legislativă decurge şi
dreptul fiecărei Camere de a decide asupra iniţiativelor legislative cu care
este sesizată. La dezbaterea unei iniţiative legislative participă, în egală
măsură, ambele Camere ale Parlamentului, cu respectarea principiului
competenţei de sesizare prevăzut de art. 75 din Constituţie, cele două
Camere având autonomie în adoptarea soluţiilor legislative cu privire la
iniţiativele supuse dezbaterii. Din aceste principii ale sistemului bicameral
rezultă că o iniţiativă legislativă poate fi modificată ori completată de prima
Cameră sesizată fără ca decizia acesteia să fie limitată de conţinutul
iniţiativei legislative în forma depusă de iniţiator, după cum tot astfel
Camera decizională are dreptul de a modifica, de a completa ori de a

renunţa la iniţiativa în cauză.
Pe de altă parte, legea supusă controlului de constituţionalitate este
în concordanţă cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale, în condiţiile în
care obiectul de reglementare al iniţiativei legislative supuse dezbaterii
Camerei Deputaţilor, în calitate de primă Cameră sesizată, este acelaşi
cu cel al legii adoptate de Senat, în calitate de Cameră decizională, iar
în dezbaterea unei iniţiative legislative Camerele au un drept propriu de
decizie, pe care Curtea Constituţională, în jurisprudenţa sa, l‑a limitat
numai la obligativitatea dezbaterii în ambele Camere a aceloraşi texte
(acelaşi conţinut şi aceeaşi formă ale iniţiativei legislative) şi nu la obliga‑
tivitatea adoptării unor soluţii identice (Decizia nr. 1093 din 15 octombrie
octombrie 2008 sau Decizia nr. 710 din 6 mai 2009, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 358 din 28 mai 2009).
Secţiunea a 2‑a. Autonomia regulamentară

şi bugetară a Parlamentului
Articolul 64 din Constituţia României cu denumirea marginală Organizarea
internă, prevede în alin. (1) că „organizarea şi funcţionarea fiecărei Camere
se stabilesc prin regulament propriu. Resursele financiare ale Camerelor sunt
prevăzute în bugetele aprobate de acestea”. Aceste norme constituţionale
consacră principiul autonomiei parlamentare, concretizat[1] într‑o triplă auto
nomie: regulamentară; instituţională; financiară.
Referindu‑se la autonomia regulamentară a Camerelor Parlamentului,
Curtea Constituţională a reţinut că, în temeiul dispoziţiilor constituţionale
mai sus citate, „fiecare Cameră este în drept să‑şi stabilească, în limitele şi
cu respectarea prevederilor constituţionale, regulile de organizare şi funcţi‑
onare, care, în substanţa lor, alcătuiesc regulamentul fiecărei Camere. Din
această perspectivă, nicio autoritate publică nu poate dispune, cu privire
la aspectele menţionate, pentru Parlament, şi, de asemenea, niciuna din‑
tre Camerele Parlamentului nu poate dispune, asupra aceloraşi aspecte,
pentru cealaltă Cameră. Ca urmare, organizarea şi funcţionarea fiecărei
Camere a Parlamentului se stabilesc prin regulament propriu, adoptat prin
hotărâre proprie a fiecărei Camere, cu votul majorităţii membrilor Camerei
respective”[2]. Astfel, dacă regulamentul unei Camere ar fi adoptat prin lege,
De exemplu, Decizia nr. 1009/2009, M. Of. nr. 542 din 4 august 2009.

[1]
Idem.
[2]
ar fi încălcat principiul independenţei sale, întrucât s‑ar admite imixtiunea

celeilalte Camere în adoptarea regulamentului său.
Autonomia regulamentară de care beneficiază cele două Camere ale
Parlamentului, în temeiul dispoziţiilor constituţionale prevăzute de art. 64
alin. (1), le dă dreptul acestora de a dispune cu privire la propria organizare
şi procedurile de desfăşurare a lucrărilor parlamentare[1]. Regulamentele
parlamentare – Regulamentul Camerei Deputaţilor, Regulamentul Senatului
şi Regulamentul activităţilor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului –,
sub aspectul naturii lor juridice, sunt hotărâri ale Parlamentului. Ele sunt
adoptate de către fiecare Cameră sau de Camerele reunite, nu în virtutea
calităţii de autoritate legiuitoare a Parlamentului, ci în calitate de corpuri
autonome, învestite cu o putere de organizare şi funcţionare proprie. Fiecare
Cameră adoptă propriul regulament, act cu caracter normativ de sine‑stătător,
în conformitate cu competenţa atribuită de Constituţie.
Autonomia regulamentară a Parlamentului nu are un caracter absolut,
respectiv nu poate avea semnificaţia unei autonomii în raport cu legea[2].
Autonomia bugetară semnifică faptul că cele două Camere ale Parla
mentului sunt independente în stabilirea bugetelor proprii, în care sunt
prevăzute resursele financiare necesare pentru desfăşurarea activităţii lor.
Acestea sunt însă integrate în bugetul naţional, în conformitate cu preve
derile art. 138 din Constituţie.
Autonomia regulamentară a Camerelor Parlamentului – limite

Decizia nr. 209 din 7 martie 2012
Hotărârii Parlamentului nr. 1 din 9 februarie 2012
pentru acordarea încrederii Guvernului
M. Of. nr. 188 din 22 martie 2012
– extras –
Autonomia regulamentară nu poate fi exercitată în mod discreţionar,
abuziv, cu încălcarea atribuţiilor constituţionale ale Parlamentului. Astfel,
între principiul constituţional referitor la autonomia Parlamentului de
[1]
Decizia Curţii Constituţionale nr. 209/2012, M. Of. nr. 188 din 22 martie 2012.
[2]
Decizia Curţii Constituţionale nr. 1018/2010, M. Of. nr. 511 din 22 iulie 2010.
a‑şi stabili reguli interne de organizare şi funcţionare [art. 64 alin. (1)]

şi principiul constituţional referitor la rolul Parlamentului, în ansamblul
autorităţilor publice ale statului, ce exercită, potrivit Constituţiei, atribuţii
specifice democraţiei constituţionale (legiferarea, acordarea votului de
încredere, în baza căruia este numit Guvernul, retragerea încrederii
acordate Guvernului prin adoptarea unei moţiuni de cenzură, declararea
stării de război, aprobarea strategiei naţionale de apărare a ţării etc.),
[...] există un raport ca de la mijloc/instrument la scop/interes. Astfel,
regulamentele parlamentare se constituie într‑un ansamblu de norme
juridice, menite să organizeze şi să disciplineze activitatea parlamentară
cu privire, printre altele, la procedura de legiferare, de numire sau de
învestitură a celor mai importante instituţii sau autorităţi publice în
stat (Guvern, o parte dintre judecătorii Curţii Constituţionale, o parte
dintre membrii Consiliului Superior al Magistraturii, membrii Curţii de
Conturi, Avocatul Poporului, directorii serviciilor de informaţii), precum
şi regulile de organizare şi funcţionare ale fiecărei Camere. Normele
regulamentare reprezintă instrumentele juridice care permit desfăşurarea
activităţilor parlamentare în scopul îndeplinirii atribuţiilor constituţionale
ale Parlamentului, autoritate reprezentativă prin care poporul român îşi
exercită suveranitatea naţională, în conformitate cu prevederile art. 2
alin. (1) din Constituţie.

referitoare la sesizarea formulată de preşedintele Consiliului Superior
al Magistraturii privind existenţa unui conflict juridic de natură
constituţională între autoritatea judecătorească, reprezentată de Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de o parte, şi autoritatea legiuitoare,
reprezentată de Senatul României, pe de altă parte
M. Of. nr. 800 din 28 noiembrie 2012
– extras –
Rolul Parlamentului. Potrivit dispoziţiilor constituţionale consacrate
de art. 61 alin. (1), „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al
poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării”. În îndeplinirea
rolului constituţional, Parlamentul adoptă legi (constituţionale, organice
sau ordinare), hotărâri (regulamentele fiecărei Camere sau al Camerelor
reunite, hotărâri privind modul de organizare şi funcţionare a activităţii
interne, hotărâri adoptate în virtutea prerogativelor constituţionale ale

acestei autorităţi, cum ar fi cele referitoare la învestirea Guvernului,
la numirea membrilor unor autorităţi publice, a Avocatului Poporului
etc., sau hotărâri adoptate în temeiul unor dispoziţii exprese ale Legii
fundamentale) şi moţiuni.
Autonomia regulamentară de care beneficiază cele două Camere
ale Parlamentului, în temeiul dispoziţiilor constituţionale prevăzute de
art. 64 alin. (1), le dă dreptul acestora de a dispune cu privire la propria
organizare şi procedurile de desfăşurare a lucrărilor parlamentare.
Regulamentele parlamentare – Regulamentul Camerei Deputaţilor,
Regulamentul Senatului şi Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei
Deputaţilor şi Senatului –, sub aspectul naturii lor juridice, sunt hotărâri
ale Parlamentului. Ele sunt adoptate de către fiecare Cameră sau de
Camerele reunite, nu în virtutea calităţii de putere legiuitoare a Parlamen‑
tului, ci în calitate de corpuri autonome, învestite cu o putere de organi‑
zare şi funcţionare proprie. Fiecare Cameră adoptă propriul regulament,
act cu caracter normativ de sine‑stătător, în conformitate cu competenţa
atribuită de Constituţie.
Autonomia regulamentară constituie expresia statului de drept, a
principiilor democratice şi poate opera exclusiv în cadrul limitelor stabilite
de Legea fundamentală. Autonomia regulamentară nu poate fi exercitată
în mod discreţionar, abuziv, cu încălcarea atribuţiilor constituţionale ale
Parlamentului. Normele regulamentare reprezintă instrumentele juridice
care permit desfăşurarea activităţilor parlamentare în scopul îndeplinirii
atribuţiilor constituţionale ale Parlamentului, autoritate reprezentativă prin
care poporul român îşi exercită suveranitatea naţională, în conformitate
cu prevederile art. 2 alin. (1) din Constituţie (a se vedea Decizia Curţii
Constituţionale nr. 209 din 7 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr. 188 din 22 martie 2012).
Regulamentul parlamentar trebuie interpretat şi aplicat cu bună‑credinţă
şi în spiritul loialităţii faţă de Legea fundamentală.
VIII. În lumina celor expuse, apare cu evidenţă faptul că Parlamentul
(fie Camera Deputaţilor, fie Senatul), în calitate de organ reprezentativ
suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării, nu poate
să se substituie puterii judecătoreşti, respectiv să soluţioneze, prin
hotărâri proprii, litigii ce ţin de competenţa instanţelor judecătoreşti. De
asemenea, legiuitorul nu poate modifica, suspenda sau stinge efectele
unor hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
Exemplificativă în acest sens este Decizia Curţii Constituţionale
nr. 6 din 11 noiembrie 1992, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 48 din 4 martie 1993, prin care instanţa constituţională, în

cadrul controlului a priori, a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor
legale cuprinse în Legea privind măsuri premergătoare reglementării
situaţiei juridice a unor imobile trecute în proprietatea statului după 23
august 1944, care prevedeau suspendarea judecării proceselor privind
bunurile avute în vedere de noua reglementare, aflate pe rolul instanţelor
judecătoreşti, până la adoptarea unei noi legi. Argumentul principal al
soluţiei pronunţate de Curte a fost acela că Parlamentul nu are dreptul
să intervină în procesul de realizare a justiţiei.
IX. Normele de organizare internă – art. 179‑184 din Regulamentul
Senatului – prevăd procedura de încetare a mandatului unui senator
care se află în stare de incompatibilitate, procedură care se finalizează,
după caz, cu constatarea demisiei de drept de către plenul Senatului –
în situaţia incompatibilităţii la dobândirea mandatului de senator sau cu
aprobarea de către Senat, cu votul majorităţii membrilor săi, a propunerilor
cuprinse în raportul Comisiei juridice, de numiri, disciplină, imunităţi şi
validări a Senatului – în situaţia incompatibilităţii survenite în timpul
exercitării mandatului.
Deşi, în aparenţă, dispoziţiile Regulamentului Senatului şi cele
ale Legii nr. 176/2010 operează o suprapunere de competenţă între
Camera Parlamentului, pe de o parte, şi Agenţia Naţională de Integritate
şi instanţele judecătoreşti, pe de altă parte, în realitate, cele două regle
mentări prevăd două proceduri distincte cu privire la constatarea stării
de incompatibilitate şi efectele pe care le produce o atare constatare.
Incompatibilităţile sunt expres şi limitativ prevăzute de Constituţie şi
de legea specială privind statutul parlamentarilor şi preluate în cuprinsul
Regulamentului Senatului. Ele reprezintă realităţi obiective, a căror
constatare, în condiţiile reglementate de lege şi de regulament, are ca
efect încetarea de drept a mandatului de senator.
Astfel, este evident că Senatul, în virtutea autonomiei parlamentare,
poate constata, potrivit procedurii interne, atât starea de incompatibilitate,
care este prevăzută de lege şi de regulament, cât şi încetarea de drept
a mandatului de senator şi vacanţa locului respectiv.
În schimb, potrivit prevederilor Legii nr. 176/2010, Agenţia Naţională
de Integritate, prin raportul de evaluare, şi ulterior instanţa judecătorească
învestită cu soluţionarea contestaţiei formulate împotriva acestui act
administrativ nu pot constata decât starea de incompatibilitate în care
se află senatorul, fără a avea competenţe cu privire la dispunerea încetării
calităţii de senator. De aceea, după parcurgerea procedurii prevăzute
de lege, devin din nou incidente prevederile Regulamentului Senatului,
raportul de evaluare, alături de hotărârea judecătorească definitivă şi

irevocabilă constituind temeiul adoptării hotărârii Senatului prin care se
constată încetarea de drept a mandatului de senator şi vacanţa locului
respectiv.
Autonomia regulamentară nu poate fi exercitată în mod discreţionar,
abuziv, cu încălcarea prevederilor constituţionale, legale şi chiar regu
lamentare în vigoare. Acesta este argumentul principal care legitimează
procedura instituită prin Legea nr. 176/2010, accesul la justiţie constituind
o garanţie constituţională în favoarea parlamentarului împotriva abuzului
autorităţii administrative (Agenţia Naţională de Integritate), pe de o parte,
cât şi împotriva abuzului autorităţii legiuitoare (reprezentată de Senatul
României), pe de altă parte, garanţie menită să asigure o protecţie sporită
mandatului pe care parlamentarul îl exercită.
Secţiunea a 3‑a. Organizarea internă a Parlamentului

Camerele Parlamentului, precum şi Parlamentul, în întregul său, sunt
organisme colegiale, care lucrează şi decid numai în plenul lor. Organizarea
internă a Parlamentului cuprinde birouri, comitete, comisii, grupuri etc.
§1. Grupurile politice parlamentare

Grupurile parlamentare reprezintă structuri organizatorice ale Camerelor
Parlamentului constituite pe bază de apartenenţă şi afinitate politică,
respectiv din parlamentari care aparţin aceleiaşi formaţiuni politice sau
care subscriu aceluiaşi program ori aceloraşi idei. Acestea funcţionează
pe baza unor reguli care pot fi cutumiare ori stabilite prin statute sau prin
regulamente parlamentare. Grupurile parlamentare asigură o supleţe în
activitatea parlamentară, precum şi o structurare a tendinţelor politice din
cadrul lor.
Potrivit art. 64 alin. (3) din Constituţie, „deputaţii şi senatorii se pot organiza
în grupuri parlamentare, potrivit regulamentului fiecărei Camere”. Aceste
dispoziţii sunt dezvoltate în Regulamentele Camerelor[1]. Constituirea grupu
rilor parlamentare este o posibilitate, nu o obligaţie.
Astfel, grupurile parlamentare se constituie după validarea mandatelor şi
depunerea jurământului, separat în cele două Camere ale Parlamentului. Un
grup parlamentar poate fi constituit şi poate funcţiona dacă acesta cuprinde
[1]
Art. 16‑22 din Regulamentul Senatului şi art. 12‑19 din Regulamentul Camerei
Deputaţilor.
cel puţin 7 senatori, respectiv cel puţin 10 deputaţi. Un senator, respectiv

deputat nu poate face parte decât dintr‑un grup parlamentar.
Grupurile parlamentare se pot constitui din senatori, respectiv depu-
taţi care au candidat în alegeri pe lista aceluiaşi partid politic, a aceleiaşi
formaţiuni politice, pe listele unei alianţe politice sau alianţe electorale şi din
deputaţi independenţi sau care au devenit independenţi. Deputaţii/senatorii
partidelor politice, formaţiunilor politice, alianţelor politice sau ai alianţelor
electorale care nu întrunesc numărul necesar pentru a forma un grup parla-
mentar, precum şi deputaţii independenţi sau care au devenit independenţi
în timpul unei legislaturi se pot reuni în grupuri parlamentare mixte ori se pot
afilia altor grupuri parlamentare constituite sau într‑un grup al deputaţilor
independenţi, după caz.
Regulamentul Senatului precizează în art. 16 alin. (7) faptul că „este
interzisă constituirea unui grup parlamentar care să reprezinte sau să
poarte denumirea unui partid, a unei organizaţii a cetăţenilor aparţinând
minorităţilor naţionale, a unei alianţe electorale sau alianţe politice care nu a
obţinut mandate de senator în alegeri”, interdicţie consacrată şi de art. 18 din
Regulamentul Camerei Deputaţilor: „Formarea de grupuri parlamentare ale
unor partide care nu au obţinut mandate în urma alegerilor este interzisă”.
În prima sa şedinţă, fiecare grup parlamentar, după constituire, proce-
dează la desemnarea conducerii proprii alcătuite din lider şi, după caz, din
unul sau mai mulţi vicelideri şi un secretar. Unul dintre viceliderii grupului
îl înlocuieşte pe lider în lipsa acestuia sau ori de câte ori este nevoie, în
baza mandatului dat de acesta, iar secretarul grupului asigură întocmirea
documentelor necesare grupului.
Regulamentul Camerei Deputaţilor

– extras –
Art. 14 alin. (2). Liderului grupului parlamentar are următoarele atribuţii:
a) prezintă Camerei Deputaţilor denumirea grupului parlamentar,
componenţa numerică, nominală şi conducerea acestuia, precum şi orice
modificări care survin pe parcursul mandatului;
b) propune Camerei Deputaţilor reprezentanţii grupului parlamentar
în Comisia de validare;
c) reprezintă grupul parlamentar şi negociază în numele acestuia;
d) nominalizează reprezentanţii grupului său parlamentar în comisiile
permanente ale Camerei Deputaţilor, în comisiile speciale sau de anchetă
ale acesteia ori în comisiile comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului;
e) nominalizează reprezentanţii grupului său parlamentar în instituţiile

sau autorităţile publice aflate în subordinea Parlamentului României,
în grupurile de prietenie interparlamentare, în structuri parlamentare
internaţionale la care România este parte;
f) face propuneri şi prezintă candidaţii grupului său parlamentar pentru
funcţiile de conducere şi pentru reprezentanţii acestuia în diverse structuri
ale Camerei Deputaţilor, funcţii care îi revin de drept, conform ponderii
grupului său parlamentar în configuraţia politică iniţială a Camerei
Deputaţilor şi negocierilor între liderii de grup;
g) solicită revocarea din funcţie sau înlocuirea reprezentanţilor grupului
său parlamentar din structurile Camerei Deputaţilor;
h) participă la şedinţele Biroului permanent al Camerei Deputaţilor şi
la dezbaterile acestuia fără a avea drept de vot;
i) poate cere plenului Camerei Deputaţilor: pauză pentru consultări,
verificarea cvorumului, ţinerea unor şedinţe nepublice ale plenului,
încheierea dezbaterilor în Camera Deputaţilor;
j) informează membrii grupului său parlamentar asupra activităţilor
Camerei Deputaţilor şi ale structurilor acesteia;
k) prezintă plenului Camerei Deputaţilor reprezentantul grupului său
parlamentar care participă la dezbaterile generale;
l) prezintă amendamentele grupului său parlamentar la proiectele de
lege şi propunerile legislative aflate în dezbaterea comisiilor permanente
ale Camerei Deputaţilor;
m) propune retrimiterea la comisie a unui proiect de lege sau a unei
propuneri legislative, în condiţiile prezentului regulament;
n) propune plenului Camerei Deputaţilor modalitatea de vot;
o) prezintă punctul de vedere al grupului său parlamentar cu privire la
propunerea de ridicare a imunităţii parlamentare a unuia dintre membrii
propriului grup;
p) îşi poate delega atribuţiile unuia dintre membrii conducerii grupului
său parlamentar; în lipsa acestora se pot delega atribuţiile sale oricărui
membru al grupului.
Regulamentul Senatului
– extras –
Art. 18. (1) Liderul grupului parlamentar are următoarele atribuţii:
a) prezintă Senatului, la începutul fiecărei sesiuni parlamentare,
denumirea grupului, precum şi componenţa sa numerică şi nominală;
b) prezintă Senatului reprezentanţii grupului pentru negocierile privind

compunerea Biroului permanent, precum şi pentru compunerea comisiilor
Senatului şi a birourilor comisiilor Senatului;
c) prezintă Senatului candidaţii grupului pentru funcţiile din Biroul
permanent;
d) participă, fără drept de vot, la şedinţele Biroului permanent;
e) poate cere continuarea, întreruperea sau încheierea dezbaterilor
cu respectarea prevederilor prezentului regulament;
f) poate solicita lista nominală a voturilor exprimate cu prilejul dezba‑
terilor în plenul Senatului;
g) poate contesta rezultatul votului exprimat în plenul Senatului;
h) poate cere pauză pentru consultări în grupul parlamentar al cărui
lider este sau, după caz, cu ceilalţi lideri ai grupurilor parlamentare;
i) poate propune modalitatea de vot;
j) poate propune, în numele grupului parlamentar, retrimiterea proiec‑
tului de lege la comisia sesizată în fond;
k) poate propune completarea sau modificarea ordinii de zi;
l) anunţă modificările privind participarea membrilor grupului la comi‑
siile Senatului;
m) cere, în numele grupului parlamentar, revocarea membrilor Biroului
permanent sau a membrilor birourilor comisiilor propuşi de grupul pe
care îl reprezintă;
n) informează membrii grupului asupra activităţilor Senatului şi ale
comisiilor Senatului;
o) reprezintă grupul ori de câte ori este nevoie în activitatea Senatului;
p) îndeplineşte orice alte atribuţii stabilite prin regulamentul grupului
sau decise prin votul grupului.
§2. Birourile
Birourile sunt organe interne ale Parlamentului, a căror organizare, atri-
buţii şi funcţionare sunt stabilite prin Constituţie şi regulamentele Camerelor.
Biroul Permanent este format din deputaţi, respectiv senatori, se alege
pe durata unei legislaturi sau numai a unei sesiuni şi cuprinde, de regulă, un
preşedinte, vicepreşedinţi, secretari şi chestori. Biroul Permanent are o serie
de atribuţii care privesc buna organizare şi desfăşurare a lucrărilor camerei,
sprijinirea activităţii deputaţilor sau senatorilor. Preşedintele camerei este
şi preşedintele Biroului Permanent, din care mai fac parte vicepreşedinţii,
secretarii şi chestorii.
Constituţia României stabileşte principalele reguli în acest domeniu, prin

art. 64 alin. (2), potrivit căruia „fiecare Cameră îşi alege un birou permanent.
Preşedintele Camerei Deputaţilor şi preşedintele Senatului se aleg pe durata
mandatului Camerelor. Ceilalţi membri ai birourilor permanente sunt aleşi
la începutul fiecărei sesiuni. Membrii birourilor permanente pot fi revocaţi
înainte de expirarea mandatului”.

– extras –
Art. 31. (1) Biroul permanent al Camerei Deputaţilor are următoarele
atribuţii:
a) propune Camerei data începerii şi data încheierii sesiunilor
parlamentare;
b) solicită preşedintelui Camerei convocarea unei sesiuni extraordinare;
c) supune aprobării Camerei Deputaţilor regulamentul acesteia,
precum şi propunerile de modificare;
d) prezintă Camerei Deputaţilor spre aprobare proiectul de buget al
acesteia şi contul de încheiere a exerciţiului bugetar. Proiectul de buget
se distribuie către deputaţi împreună cu nota de fundamentare şi anexele
acestuia, cu cel puţin 7 zile înainte de data supunerii spre aprobare
plenului Camerei;
e) pregăteşte şi asigură desfăşurarea în bune condiţii a lucrărilor
Camerei Deputaţilor;
f) primeşte sub formă electronică şi asigură difuzarea pe site‑ul Came‑
rei Deputaţilor a proiectelor de legi, propunerilor legislative, proiectelor de
hotărâri ale Camerei Deputaţilor, amendamentelor primite de la Guvern
şi rapoartelor comisiilor parlamentare, în ordinea depunerii acestora la
Secretariatul general al Camerei Deputaţilor. Documentele menţionate
pot fi transmise şi pe suport hârtie, la solicitarea scrisă a deputaţilor, for‑
mulată la începutul fiecărei sesiuni;
g) hotărăşte, în cazul iniţiativelor legislative, reţinerea lor spre
dezbatere şi adoptare ca primă Cameră sesizată sau trimiterea la Senat
a celor pentru care Camera Deputaţilor este Cameră decizională;
h) difuzează la casetele deputaţilor programul de lucru, ordinea de
zi, informarea cu privire la iniţiativele legislative înregistrate la Biroul
permanent al Camerei Deputaţilor, proiectele de hotărâri ale Camerei
Deputaţilor, legile adoptate cu privire la care deputaţii pot sesiza Curtea
Constituţională, precum şi alte documente care nu sunt menţionate la

lit. f);
i) întocmeşte proiectul ordinii de zi a şedinţelor Camerei Deputaţilor
şi al programului de lucru al acesteia, pe care le transmite Comitetului
liderilor grupurilor parlamentare spre dezbatere şi aprobare;
j) rezolvă orice sesizare privind situaţia de incompatibilitate, vacan
tare, blocaj, obstrucţionare sau comportament abuziv din partea biroului
comisiei sau a unui grup de deputaţi al unei comisii permanente, nere
zolvată de comisia respectivă;
k) organizează relaţiile Camerei cu parlamentele altor state şi cu orga‑
nizaţiile parlamentare pe baza consultării, în funcţie de natura acţiunilor
avute în vedere, a Comitetului director al Grupului Român al Uniunii In‑
terparlamentare, a grupurilor parlamentare, a Comisiei de politică externă
şi a altor comisii permanente, informând Camera Deputaţilor asupra mă‑
surilor stabilite, inclusiv cu privire la componenţa nominală a delegaţiilor;
l) supune spre aprobare Camerei Deputaţilor componenţa delegaţiilor
permanente la organizaţiile parlamentare mondiale sau regionale, pe
baza consultării grupurilor parlamentare şi cu respectarea configuraţiei
politice iniţiale a Camerei;
m) avizează şi supune aprobării plenului Camerei structura organi
zatorică, statul de funcţii şi regulamentul serviciilor Camerei Deputaţilor;
n) conduce şi controlează serviciile Camerei Deputaţilor;
o) aprobă regulamentul privind paza şi accesul persoanelor în sediul
Camerei Deputaţilor;
p) propune Camerei Deputaţilor numirea secretarului general şi a 2
secretari generali adjuncţi;
r) îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de prezentul regulament,
alte dispoziţii legale sau însărcinări date de Camera Deputaţilor.
– extras–
Art. 36. Biroul permanent al Senatului are următoarele atribuţii:
a) propune datele de începere şi de terminare ale fiecărei sesiuni
a Senatului, cu respectarea art. 66 alin. (1) din Constituţia României,
republicată;
b) cere preşedintelui Senatului convocarea în sesiune extraordinară,
conform art. 66 alin. (2) din Constituţia României, republicată;
c) propune înscrierea pe ordinea de zi a aprobării Regulamentului

Senatului sau a modificărilor acestuia;
d) pregăteşte şi asigură desfăşurarea în bune condiţii a lucrărilor
Senatului;
e) primeşte proiectele de lege sau propunerile legislative şi decide:
– reţinerea proiectului la Senat şi sesizarea comisiilor permanente
competente în vederea întocmirii rapoartelor şi avizelor, în cazul în
care Senatul este competent să dezbată şi să adopte ca primă Camera
sesizată, precum şi în cazul în care Senatul este sesizat de către Camera
Deputaţilor;
– transmiterea proiectelor de lege sau a propunerilor legislative
Camerei Deputaţilor, în cazul în care aceasta este competentă să le
dezbată şi să le adopte ca primă Cameră sesizată, ca urmare a hotărârii
plenului Senatului şi cu avizul Comisiei juridice, de numiri, disciplină,
imunităţi şi validări;
f) dispune difuzarea proiectelor de lege, a propunerilor legislative
sau a rapoartelor comisiilor tuturor senatorilor, după îndeplinirea cerinţei
prevăzute la lit. e) şi publicarea acestora pe site‑ul Senatului;
g) stabileşte, cu consultarea preşedinţilor comisiilor, repartizarea
proiectelor de lege şi a iniţiativelor legislative către comisii pentru amenda
mente, avize şi întocmirea rapoartelor, precum şi termenul pentru fiecare
dintre acestea;
h) întocmeşte proiectul ordinii de zi a şedinţelor Senatului şi progra
mul de activitate, cu consultarea liderilor grupurilor parlamentare, a pre
şedinţilor comisiilor permanente şi a reprezentantului Guvernului pentru
relaţia cu Parlamentul şi dispune publicarea acestora pe site‑ul Senatului;
i) stabileşte, cu consultarea liderilor grupurilor parlamentare, timpul
total de dezbatere şi alocarea acestuia pentru luări de cuvânt la dezbaterile
politice, precum şi timpul total necesar şi alocarea acestuia pentru luări
de cuvânt la declaraţiile politice;
j) organizează relaţiile Senatului cu parlamentele altor state sau cu
organizaţiile parlamentare internaţionale;
k) supune spre aprobare Senatului componenţa numerică şi nominală
a delegaţiilor la organizaţiile parlamentare internaţionale, pe baza deci‑
ziilor negociate de reprezentanţii grupurilor parlamentare;
l) supune aprobării Senatului proiectul de buget al acestuia şi contul
de încheiere a exerciţiului bugetar;
m) aprobă regulamentele comisiilor permanente, cu avizul Comisiei
pentru regulament;
n) exercită controlul financiar‑contabil intern, prin intermediul chesto‑

rilor, şi ia hotărârile ce se impun în acest domeniu;
o) supune aprobării Senatului structura serviciilor acestuia;
p) propune Senatului numirea sau revocarea secretarului general şi
a secretarului general adjunct;
q) aprobă statul de funcţii şi regulamentele de organizare şi funcţionare
a serviciilor Senatului, la propunerea secretarului general;
r) controlează activitatea serviciilor Senatului;
s) aprobă Regulamentul privind paza şi accesul în sediul Senatului;
ş) adoptă hotărâri care sunt obligatorii pentru senatori şi aparatul
tehnic;
t) îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de lege, de prezentul
regulament sau hotărâte de Senat.
§3. Comisiile parlamentare
Comisiile parlamentare sunt organe interne de lucru ale fiecărei Camere,
subordonate acesteia şi având o competenţă de specialitate, potrivit cu
regulamentul Camerei. Crearea lor este determinată de faptul că adunările
parlamentare (camere) sunt prea numeroase pentru a delibera util dacă nu
dispun de analize şi studii prealabile. De regulă, comisiile nu au putere de
decizie proprie, ci transmit avizul sau raportul elaborat camerei, pentru a
decide[1]. Comisiile parlamentare pot fi permanente, fiind stabilite de regulă
chiar prin regulamentele Camerelor, sau temporare, constituite pentru
examinarea unor probleme specifice.
Potrivit art. 64 alin. (4) din Constituţie, „fiecare cameră îşi constituie
comisii permanente şi poate institui comisii de anchetă sau alte comisii
speciale. Camerele îşi pot constitui comisii comune”.

[1]
Rolul şi natura actelor Comisiilor parlamentare

Hotărârii Parlamentului nr. 1 din 9 februarie 2012
pentru acordarea încrederii Guvernului
– extras –
Lipsa reglementării exprese în cadrul prevederilor constituţionale
ale art. 103 a caracterului obligatoriu, sub aspectul existenţei actului,
al avizelor comisiilor permanente, coroborată cu dispoziţiile art. 64
alin. (4) şi (5) din Constituţie, pune în evidenţă locul şi rolul comisiilor
permanente, ca organe interne de lucru ale Camerelor Parlamentului
a căror activitate are caracter pregătitor pentru a oferi forului deliberativ
toate elementele necesare adoptării deciziei (a se vedea Decizia Curţii
Constituţionale nr. 48 din 17 mai 1994, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 125 din 21 mai 1994). Comisiile se constituie
dintr‑un număr restrâns de deputaţi sau senatori, specializaţi pe un
anumit domeniu, cu o componenţă şi o structură care respectă
configuraţia politică a fiecărei Camere. Potrivit prevederilor art. 10
alin. (3) din Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi
Senatului, „participarea deputaţilor şi senatorilor la şedinţa comună a
comisiilor permanente sesizate în fond este obligatorie”. Dezbaterile
specializate care au loc în cadrul şedinţelor comisiilor se finalizează cu
întocmirea de rapoarte sau avize care au rolul de a pregăti şi facilita
desfăşurarea lucrărilor Camerelor, respectiv a dezbaterilor care vor
avea loc în plenul acestora. Necesitatea creării acestor organe de lucru
a fost impusă de asigurarea eficienţei activităţii unui corp deliberativ
numeros. Din această perspectivă, rolul comisiilor în activitatea
parlamentară este unul foarte important, ele asigurând pregătirea
deciziilor plenului în scopul exercitării prerogativelor ce decurg din
dreptul de informare, dreptul de control sau dreptul de anchetă ale
Parlamentului.
Dat fiind caracterul de organe de lucru interne al comisiilor parla
mentare, natura juridică a rapoartelor sau avizelor adoptate de acestea
este acea a unui act preliminar, cu caracter de recomandare, adoptat
în scopul de a sugera o anumită conduită, sub aspect decizional, ple

nului fiecărei Camere sau Camerelor reunite. Rapoartele şi avizele au
caracter obligatoriu numai sub aspectul solicitării lor, nu şi din perspectiva
soluţiilor pe care le propun, Senatul şi Camera Deputaţilor fiind singurele
corpuri deliberative prin care Parlamentul îşi îndeplineşte atribuţiile
constituţionale. Comisiile parlamentare au obligaţia de a se întruni,
însă pot fi puse în situaţia de a nu realiza activitatea în scopul căreia
au fost constituite din cauza neîndeplinirii condiţiei de cvorum pentru
desfăşurarea şedinţelor sau a imposibilităţii ca membrii comisiei să ajungă
la un acord cu privire la problema supusă dezbaterii. Or, dispoziţiile art. 12
din Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului
care reglementează aceste două ipoteze (cvorumul şi majoritatea nece
sară adoptării unei hotărâri în cadrul comisiilor) consacră mijloacele
procedurale minimale de protecţie în scopul respectării drepturilor tuturor
membrilor comisiilor, iar nu ca instrumente de împiedicare a funcţionării
Camerelor Parlamentului.
[...] În acest sens sunt şi cele statuate de Curtea Constituţională în
Decizia nr. 48 din 17 mai 1994, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 125 din 21 mai 1994. Cu acel prilej Curtea a reţinut că, potrivit
„poziţiei preeminente a Parlamentului în sistemul autorităţilor publice ale
României, el exercită prerogative de cea mai mare însemnătate pentru
activitatea de stat, fiind, în întregul său, expresia suveranităţii naţionale
rezultată din alegerile parlamentare. Între aceste prerogative, alături de
cea privitoare la adoptarea legilor, este şi activitatea de control asupra
executivului [...]. Desigur, Parlamentul nu poate desfăşura, în plenul său,
asemenea activităţi de control, lipsindu‑i suportul informaţional necesar
pentru a‑şi formula o opinie corectă asupra obiectului controlului. Acest
fapt este la fel de adevărat, de altminteri, şi pentru procesul legislativ.
Camerele nu ar putea păşi direct la dezbaterea şi adoptarea unei legi,
fără o pregătire corespunzătoare, prealabilă, a lucrărilor ce urmează a
se desfăşura în plen.
Acestui rol şi acestor finalităţi le sunt consacrate organizarea şi
funcţionarea comisiilor parlamentare, privite şi definite ca organe de lucru
ale Camerelor, care se înfiinţează cu scopul de a îndeplini însărcinările
care le sunt încredinţate tocmai în vederea pregătirii lucrărilor lor.
Aşadar, elementele ce configurează conceptul de comisie parla
mentară sunt caracterul pregătitor, prealabil, al lucrărilor lor, aspectul
de organ intern al Camerelor destinat ca, prin activitatea lui, să poată
oferi acestora toate elementele necesare luării unei decizii. Ele trebuie să
dispună de toate condiţiile pentru a culege şi a oferi acele date necesare
plenului unei Camere sau Parlamentului spre a‑şi fonda, în mod optim,
luarea unei decizii.
Din acest considerent, organizarea şi funcţionarea lor sunt amănunţit
reglementate, potrivit art. 61 alin. (1) din Constituţie [art. 64 alin. (1) din
Constituţia revizuită], prin regulamentul fiecărei Camere. Dispoziţiile
constituţionale nu fac decât să exprime acest rol subordonat, pregătitor, al
activităţii comisiilor, diferenţiat conform tipologiei lor, cuprinsă, de altfel, în
prevederile art. 61 alin. (4) din Constituţie [art. 64 alin. (4) din Constituţia
revizuită]: «Fiecare Cameră îşi constituie comisii permanente şi poate
institui comisii de anchetă sau alte comisii speciale. Camerele îşi pot
constitui comisii comune»”.
Parlamentul „nu poate fi reprezentat sau înlocuit de niciunul dintre
organele sale interne şi pe care chiar el şi le înfiinţează, din simplul
motiv că el nu poate delega nimănui – şi cu atât mai puţin unui grup de
parlamentari – suveranitatea naţională cu care electoratul l‑a împuternicit
în urma alegerilor parlamentare.
Pentru ca un control parlamentar să fie autentic, el trebuie să fie
deplin, adică Parlamentul ţării trebuie să dispună de posibilitatea de a
lua orice măsuri pentru a da conţinut acestei plenitudini.
[...] Deplasarea [...] unui centru de decizie constituţional (Parlamentul)
la comisii ale acestuia nu este conformă cu menirea celui dintâi, exprimată
clar în prevederile art. 110 şi art. 58 din Constituţie [art. 111 şi art. 61 din
Constituţia revizuită]”.
Aceeaşi este concluzia la care a ajuns recent şi Curtea Constituţională
Federală a Germaniei, care prin Decizia 2BvE 8/11 din 28 februarie
2012, pronunţată în unanimitate de cea de‑a doua Cameră, a reţinut că
„[...] Bundestagul german constituie organul reprezentativ nemijlocit al
poporului. El este alcătuit din deputaţii aleşi ca reprezentanţi ai întregului
popor, care împreună formează reprezentarea populară. Statutul
reprezentativ al deputaţilor, garantat de art. 38 alin. (1) fraza a 2‑a GG
[n.a. – Legea fundamentală a Germaniei] constituie temei pentru poziţia
de reprezentare a Bundestagului care, în calitate de «organ special»
[art. 20 alin. (2) GG], exercită puterea statală ce emană de la popor.
a) Bundestagul german îşi exercită de principiu funcţia de reprezentare
[constituit] în întregul său, prin participarea tuturor membrilor săi, nu doar
prin deputaţi individuali, un grup de deputaţi sau majoritatea parlamentară.
Exercitarea funcţiei de reprezentare de către Bundestagul german,
în întregul său, presupune o egală împuternicire de participare a tuturor
deputaţilor, care de principiu dispun de aceleaşi drepturi şi îndatoriri. Prin
urmare, fiecare membru este chemat să participe la lucrările Bundesta‑

gului, dezbaterile şi deciziile acestuia.
[...] Libertatea şi egalitatea mandatului [art. 38 alin. (1) fraza a 2‑a
GG] nu sunt totuşi garantate în mod absolut, ci pot fi limitate de alte
valori de interes public, proteguite la nivel constituţional. Modalitatea
de funcţionare a Parlamentului constituie un astfel de interes, de rang
constituţional.
[...] Ca punct de plecare şi bază pentru configurarea şi restrângerea
drepturilor deputaţilor stă principiul participării tuturor membrilor
la deciziile Bundestagului german; acesta este etalonul standard în
configurarea organizării sau procedurilor parlamentare. În măsura în
care parlamentarii trebuie excluşi de la coparticiparea în procesul de
luare a deciziilor parlamentare prin transferul atributelor decizionale către
o comisie, acest lucru este permis doar pentru a proteja alte interese
juridice, de rang constituţional, şi în strictă conformitate cu principiul
proporţionalităţii. [...]
Bundestagul german este de principiu îndrituit, în cadrul autonomiei
sale organizatorice şi funcţionale, să creeze subcomisii pentru a permite
îndeplinirea corespunzătoare a atribuţiilor sale. [...] Anume îi este
permis să înfiinţeze comisii cărora să le transfere sarcini individuale ale
Bundestagului, cum ar fi pregătirea deciziilor pentru plen sau exercitarea
prerogativelor ce decurg din dreptul de informare, de control şi de anchetă.
b) Corespunzător tradiţiei parlamentare, o mare parte din sarcinile
Bundestagului german se rezolvă în afara plenului, mai ales în comisii. Însă
acestea sunt de fapt limitate la a pregăti dezbaterile şi deciziile plenului,
în consecinţă ele lucrează în vederea adoptării unei decizii finale de
către plen [...]”.
a) Comisiile permanente
Comisiile permanente sunt alese pe durata mandatului camerei (parla
mentului) sau a sesiunii.
Pentru ca activitatea acestor comisii să fie utilă şi eficientă, sunt în general
specializate pe domenii de activitate precum: economie şi finanţe, afaceri
externe, învăţământ, apărare, sănătate etc. În legătură cu specializarea
comisiilor, se consideră că cea mai bună soluţie este asigurarea unei
corespondenţe între competenţa comisiilor parlamentare şi a diferitelor
departamente ministeriale.
Potrivit art. 61 din Regulamentul Camerei Deputaţilor, comisiile perma-
nente:
– examinează proiectele de legi, propunerile legislative, proiectele de

hotărâri ale Camerei Deputaţilor, avizele şi amendamentele, în vederea
elaborării rapoartelor sau avizelor, după caz;
– dezbat şi hotărăsc asupra altor probleme trimise de Biroul permanent
al Camerei Deputaţilor;
– pot efectua anchete parlamentare;
– pot efectua şi alte activităţi, în conformitate cu prevederile Regulamentului
Camerei Deputaţilor şi ale Regulamentului şedinţelor comune ale Camerei
Deputaţilor şi Senatului.
Potrivit art. 67 din Regulamentul Senatului, în domeniul lor de activitate,
comisiile permanente au următoarele atribuţii:
– examinează proiecte şi propuneri legislative, în vederea elaborării
rapoartelor sau avizelor;
– solicită rapoarte, informaţii sau documente de la autorităţile publice;
– efectuează anchete parlamentare şi prezintă rapoarte Biroului per
manent;
– dezbat şi hotărăsc asupra altor probleme transmise de Biroul perma
nent;
– îndeplinesc alte atribuţii prevăzute în regulamentul propriu sau hotărâte
de Senat.
În scopul realizării competenţelor corespunzătoare, Biroul permanent
trimite proiectele de lege, propunerile legislative sau amendamentele comi
siilor în competenţa cărora intră materia reglementată prin acestea, spre
dezbatere şi elaborarea rapoartelor sau avizelor.

– extras –
Comisiile permanente ale Camerei Deputaţilor
Art. 59. Comisiile permanente se aleg pe întreaga durată a legisla
turii. Denumirile şi domeniile de activitate ale comisiilor permanente sunt
următoarele:
1. Comisia pentru politică economică, reformă şi privatizare
– restructurarea economiei la nivel macroeconomic şi la nivel sec‑
torial; programe de reconstrucţie şi dezvoltare; prognoză economică;
mijloace şi instituţii specifice ale economiei de piaţă; problemele preţuri‑
lor şi concurenţei; libera iniţiativă; privatizarea; activitatea economică a
Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului şi a societăţilor de inves
tiţii financiare, a regiilor autonome şi a societăţilor comerciale cu capital

integral de stat sau mixt; importul şi exportul de capital;
– alte probleme privind strategia dezvoltării economice şi politica
reformei.
2. Comisia pentru buget, finanţe şi bănci
– bugetul de stat şi execuţia bugetară; bugetul asigurărilor sociale de
stat şi execuţia acestuia; politica financiară; sistemul de impozite şi taxe,
asigurări şi reasigurări; echilibrul monetar, circulaţia bănească, credite şi
sisteme de credite, dobânzi, scont; bursa de valori şi efecte; împrumuturi
externe ale statului sau garantate de stat; investiţii realizate din credite
bugetare.
3. Comisia pentru industrii şi servicii
– industria şi ramurile ei; transporturi, comerţ interior şi exterior, turism
şi servicii turistice; protecţia consumatorilor; strategii de dezvoltare a in‑
dustriilor şi a serviciilor; asigurarea resurselor de materii prime şi energie
pentru economia naţională; dezvoltarea întreprinderilor mici şi mijlocii în
industrie şi în servicii; probleme specifice ale privatizării în industrie şi ser‑
vicii, ale dezvoltării sectorului privat în aceste ramuri; bursele de mărfuri
industriale şi servicii; strategii de investiţii; calitatea produselor industriale şi
a serviciilor; standarde şi mărci; protecţia investiţiilor şi a mărcilor; progresul
tehnic şi dezvoltarea tehnologică; eficienţa şi capacitatea concurenţială a
produselor şi serviciilor pe piaţa internă şi externă.
31. Comisia pentru transporturi şi infrastructură
– infrastructură, transporturi feroviare, rutiere, fluviale, maritime şi
aeriene; infrastructura transporturilor; sistematizarea, organizarea şi
reglementarea transporturilor; siguranţa transporturilor, transportul public.
4. Comisia pentru agricultură, silvicultură, industrie alimentară şi
servicii specifice
– programe în domeniul agriculturii, horticulturii, zootehniei, piscicul‑
turii, silviculturii, fondului cinegetic; probleme specifice ale privatizării în
agricultură; libera iniţiativă, forme de proprietate, de asociere, creditare,
arendare; gospodărirea fondului funciar; activitatea societăţilor şi regiilor
cu capital de stat sau mixt din agricultură, silvicultură şi alimentaţie; servicii
pentru agricultură, îmbunătăţiri funciare, industrie alimentară şi silvicultură.
5. Comisia pentru drepturile omului, culte şi problemele minori
tăţilor naţionale
– drepturile omului şi ale cetăţeanului; problemele minorităţilor; liber‑
tatea de conştiinţă; problemele cultelor religioase; libertatea de exprimare
prin alte mijloace decât prin cele de informare în masă.
6. Comisia pentru administraţie publică şi amenajarea teritoriului

– autonomia locală; reforme administrative; organizarea administra
tiv‑teritorială; statutul funcţionarului public; sisteme urbane; reţele urbane
şi rurale; finanţele publice locale; amenajarea teritoriului; construcţii.
61. Comisia pentru mediu şi echilibru ecologic
– influenţa mediului asupra dezvoltării durabile, utilizarea resurse‑
lor naturale, calitatea aerului, apei, solului, conservarea biodiversităţii,
gospodărirea bazinelor hidrografice, managementul sistemelor ecologi‑
ce, schimbări climatice, reconstrucţie ecologică, prevenirea dezastrelor,
managementul deşeurilor şi al substanţelor periculoase, poluarea fonică,
tehnologii prietenoase mediului, tehnologii pentru controlul şi reducerea
emisiilor poluante, acorduri internaţionale pentru protecţia mediului.
7. Comisia pentru muncă şi protecţie socială
– raporturile individuale de muncă (contractul individual de muncă,
timpul de lucru, concediile, protecţia muncii, sistemul de salarizare, ju‑
risdicţia muncii, statutul juridic al femeii salariate); raporturile colective
de muncă (negocierea colectivă, contractul colectiv de muncă, jurisdicţia
conflictelor colective de muncă); statutul juridic al sindicatelor şi al organi‑
zaţiilor patronale; sistemul asigurărilor sociale (pensii, indemnizaţii, ajutor
de şomaj, alocaţie de stat); asistenţa socială (ajutoare materiale, gratui‑
tăţi); ajutoare materiale pentru persoane defavorizate: bătrâni, persoane
cu handicap, minori şi altele; problematica ocupării forţei de muncă.
8. Comisia pentru sănătate şi familie
– ocrotirea sănătăţii populaţiei; asistenţă sanitară; forme de organizare
a reţelei sanitare; problemele sociale ale familiei, mamei şi copilului,
bătrânilor şi persoanelor cu dizabilităţi; probleme demografice.
9. Comisia pentru învăţământ, ştiinţă, tineret şi sport
– învăţământul de toate formele şi gradele; cercetarea ştiinţifică; acti‑
vitatea sportivă; problemele tineretului; protecţia proprietăţii intelectuale
10. Comisia pentru cultură, arte, mijloace de informare în masă
– instituţii de artă şi cultură; protecţia patrimoniului cultural naţional;
activitatea presei şi a celorlalte mijloace de informare în masă.
11. Comisia juridică, de disciplină şi imunităţi
– constituţionalitatea proiectelor de legi şi a propunerilor legislative;
reglementări în domeniul dreptului civil, penal, contravenţional, procedură
civilă, penală, administrativă, organizarea judecătorească; alte reglemen‑
tări cu caracter precumpănitor juridic; probleme de disciplină parlamen‑
tară, incompatibilităţi şi imunităţi.
12. Comisia pentru apărare, ordine publică şi siguranţă naţională
– probleme privind apărarea, ordinea publică şi siguranţa naţională.
13. Comisia pentru politică externă

– probleme şi programe de politică externă a României; dialogul bila‑
teral cu comisiile similare ale parlamentelor altor state şi ale organisme‑
lor parlamentare internaţionale; avizarea tratatelor, convenţiilor şi altor
instrumente internaţionale la care aderă România; audierea persoanelor
propuse să fie numite în funcţia de ambasador al României în străinătate,
în urma căreia dă un aviz consultativ.
14. Comisia pentru cercetarea abuzurilor, corupţiei şi pentru petiţii
– examinarea petiţiilor primite şi cercetarea abuzurilor semnalate prin
aceste petiţii; efectuarea unei anchete asupra abuzurilor sesizate în cazu‑
rile în care Camera Deputaţilor dispune aceasta ca urmare a prezentării,
potrivit regulamentului, a unei cereri în faţa plenului Camerei Deputaţilor.
15. Comisia pentru regulament
– interpretarea regulamentului, monitorizarea şi analiza intervenţii‑
lor referitoare la procedură formulate în plenul Camerei Deputaţilor şi
elaborarea propunerilor de amendare a regulamentului la începutul se‑
siunilor ordinare, când este cazul; evidenţa şi regularitatea cutumelor
parlamentare; studierea şi informarea operativă a Camerei şi a Biroului
permanent despre procedurile parlamentare din alte state sau din adunări
parlamentare paneuropene; elaborarea şi prezentarea Biroului perma‑
nent al Camerei Deputaţilor a propunerilor de modificare şi completare
a Regulamentului Camerei Deputaţilor; analizarea sesizărilor trimise de
Cameră, de Biroul permanent sau de preşedintele Camerei cu privire
la procedurile şi prevederile regulamentului şi prezentarea punctului de
vedere în Camera Deputaţilor; avizarea regulamentelor comisiilor per‑
manente.
16. Comisia pentru tehnologia informaţiei şi comunicaţiilor
– tehnologia informaţiei şi comunicaţiilor, tehnologii avansate specific
domeniului, alinierea la reglementările, respectiv la standardele interna‑
ţionale, şi proprietatea intelectuală în domeniu.
17. Comisia pentru egalitatea de şanse pentru femei şi bărbaţi
– eliminarea oricăror forme de discriminare după criteriul de sex şi
îmbunătăţirea condiţiei femeii în societate;
– integrarea principiului egalităţii de şanse pentru femei şi bărbaţi
în iniţiativele legislative, în politicile şi programele ce interesează atât
femeile, cât şi bărbaţii;
– urmărirea aplicării prevederilor referitoare la egalitatea de şanse
şi de tratament pentru femei şi bărbaţi din documentele internaţionale
ratificate de România.
18. Comisia pentru comunităţile de români din afara graniţelor

ţării
– problemele legate de promovarea, păstrarea, dezvoltarea şi expri
marea identităţii etnice, culturale, lingvistice şi religioase a românilor din
afara graniţelor ţării;
– probleme privind strategia dezvoltării relaţiilor dintre instituţiile
statului român şi comunităţile de români din afara graniţelor ţării;
– dialogul bilateral cu comisiile similare ale parlamentelor altor state
şi ale organismelor parlamentare internaţionale;
– audierea persoanelor propuse să fie numite în funcţii de conducere
în instituţiile care se ocupă de românii din străinătate, în urma căreia dă
un aviz consultativ.
19. Comisia pentru afaceri europene
– contribuie la formarea poziţiei naţionale pentru adoptarea deciziilor
la nivelul Uniunii Europene, cu participarea Camerei Deputaţilor;
– examinează documentele de consultare, proiectele actelor legislative
europene şi alte documente provenite de la instituţiile Uniunii Europene şi
integrează punctele de vedere exprimate de celelalte comisii permanente
în avize motivate şi opinii;
– analizează principalele strategii şi politici ale Uniunii Europene, modul
în care România îndeplineşte prevederile tratatelor Uniunii Europene şi
modul în care sunt integrate în dreptul intern actele legislative europene;
– asigură exercitarea controlului parlamentar în domeniul afacerilor
europene;
– reprezintă Camera Deputaţilor în relaţiile cu Uniunea Europeană,
în condiţiile legii şi ale regulamentelor parlamentare.
– extras –
Art. 66. (1) Comisiile permanente funcţionează pe toată durata
mandatului Senatului.
(2) Comisiile permanente sunt următoarele:
I. Comisia juridică, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări;
II. Comisia pentru buget, finanţe, activitate bancară şi piaţă de capital;
III. Comisia economică, industrii şi servicii;
IV. Comisia pentru agricultură, silvicultură şi dezvoltare rurală;
V. Comisia pentru politică externă;
VI. Comisia pentru administraţie publică şi organizarea teritoriului
VII. Comisia pentru apărare, ordine publică şi siguranţă naţională;
VIII. Comisia pentru muncă, familie şi protecţie socială;

IX. Comisia pentru învăţământ, ştiinţă, tineret şi sport;
X. Comisia pentru sănătate publică;
XI. Comisia pentru cultură şi media;
XII. Comisia pentru drepturile omului, culte şi minorităţi;
XIII. Comisia pentru egalitatea de şanse;
XIV. Comisia pentru dezvoltare regională, administrarea activelor
statului şi privatizare;
XV. Comisia pentru cercetarea abuzurilor, combaterea corupţiei şi petiţii;
XVI. Comisia pentru regulament;
XVII. Comisia pentru afaceri europene;
XVIII. Comisia permanentă a românilor de pretutindeni;
XIX. Comisia pentru transporturi şi energie;
XX. Comisia pentru mediu.
b) Comisiile speciale
Aceste comisii pot fi alese pentru orice probleme sau domenii de activitate,
pentru o problemă (afacere) determinată, atribuţiile lor limitându‑se la scopul
înfiinţării. În lipsa unor dispoziţii exprese, comisiilor speciale li se aplică
aceleaşi reguli ca şi comisiilor permanente, deosebirea de esenţă fiind dată
de perioada de timp pentru care sunt constituite. Comisiile speciale sunt
temporare, acestea existând până când şi‑au îndeplinit misiunea pentru
care au fost alese, în timp ce durata comisiilor permanente nu este dată de
sarcinile lor, ci de durata mandatului Camerei Parlamentului.
Astfel, potrivit art. 72 din Regulamentul Camerei Deputaţilor, se pot
constitui comisii speciale pentru avizarea unor acte legislative complexe,
pentru elaborarea unor propuneri legislative sau pentru alte scopuri, indicate
în hotărârea de înfiinţare a comisiei, la propunerea a 50 de deputaţi din cel
puţin două grupuri parlamentare. Propunerile legislative astfel elaborate nu
se mai supun examinării altor comisii. Prin hotărârea de înfiinţare se vor
indica denumirea şi obiectivele comisiei, precum şi componenţa acesteia.
Potrivit art. 77 din Regulamentul Senatului, la propunerea Biroului per-
manent, Senatul poate hotărî constituirea unor comisii speciale pentru ela-
borarea unor propuneri legislative sau pentru alte scopuri, indicate în ho-
tărârea de înfiinţare a comisiei. Prin hotărârea de înfiinţare se vor preciza,
la propunerea Biroului permanent, senatorii care compun comisia şi biroul
acesteia, precum şi termenul la care va fi depus raportul comisiei. Propune-
rile legislative elaborate de comisia specială se distribuie senatorilor pentru
formularea de amendamente, în termenul stabilit de Biroul permanent. Pe
baza amendamentelor, comisia va întocmi raportul după regulile de funcţi-

onare a comisiei permanente.
c) Comisiile de anchetă
Sunt o varietate de comisii temporare, a căror denumire evocă exact
scopul creării lor, şi anume realizarea anchetelor parlamentare, ca mijloc
de înfăptuire a controlului parlamentar.
Astfel, de exemplu, Regulamentul Camerei Deputaţilor stabileşte că,
în condiţiile în care se consideră necesară clarificarea cauzelor şi împre-
jurărilor în care s‑au produs evenimente sau au avut loc acţiuni cu efecte
negative, precum şi stabilirea concluziilor, răspunderilor şi măsurilor ce se
impun, Camera Deputaţilor poate hotărî iniţierea unei anchete parlamenta-
re. Ancheta poate fi realizată de o comisie permanentă, în condiţiile art. 71,
sau de o comisie de anchetă parlamentară înfiinţată în acest scop, la cere-
rea a minimum 50 de deputaţi din cel puţin două grupuri parlamentare. Tot
astfel, Regulamentul Senatului prevede că la cererea unei treimi din numă-
rul membrilor săi, Senatul poate hotărî înfiinţarea unei comisii de anchetă.
Anchetele parlamentare nu pot avea ca obiect investigarea unor fapte sau
activităţi care fac obiectul unor anchete judiciare sau care se află pe rolul unor
instanţe de judecată. O anchetă parlamentară încetează de drept în momentul
deschiderii unor proceduri judiciare privitoare la faptele sau activităţile care
constituie obiectul ei, situaţie în care Biroul permanent al Camerei Deputaţilor
anunţă organele de urmărire penală că pot avea acces la toate documentele
referitoare la cazul în speţă, aflate în arhiva Camerei Deputaţilor.
Comisii de anchetă – competenţă

referitoare la sesizarea de neconstituţionalitate a Hotărârii Senatului
nr. 38/2012 privind înfiinţarea Comisiei de anchetă privind abuzurile
semnalate în activităţile desfăşurate de autorităţile şi instituţiile publice
în cazul votului de la referendumul din 29 iulie 2012
– extras –
„Ancheta parlamentară este o expresie a funcţiei de control pe care
o are Parlamentul în cadrul democraţiei constituţionale. Acest tip de
control parlamentar se poate efectua prin intermediul unei comisii de

anchetă constituite ad‑hoc sau prin mijlocirea unei comisii permanente”
(Decizia nr. 1231 din 29 septembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr. 759 din 6 noiembrie 2009), „priveşte subiectele
supuse controlului prin art. 110 [devenit, după revizuirea şi republicarea
Constituţiei, art. 111 din Constituţie” (a se vedea Decizia nr. 45 din 17
mai 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 131
din 27 mai 1994) şi „se exercită asupra activităţii Guvernului şi asupra
celorlalte organe ale administraţiei publice, iar nu şi asupra oricărei
autorităţi publice centrale” (Decizia nr. 317 din 13 aprilie 2006,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 446 din 23 mai
2006). Totodată, se exercită şi cu privire la activitatea serviciilor publice
(Decizia nr. 46 din 17 mai 1994, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 131 din 27 mai 1994).
Cu privire la comisiile de anchetă constituite ad‑hoc, Curtea, prin
Decizia nr. 1231 din 29 septembrie 2009, a reţinut că acestea sunt
legitimate din punct de vedere constituţional prin textul art. 64 alin. (4)
din Legea fundamentală, care prevede că „Fiecare Cameră îşi constituie
comisii permanente şi poate institui comisii de anchetă sau alte comisii
speciale. Camerele îşi pot constitui comisii comune”. Din acest text
constituţional rezultă, fără dubiu, că aceste comisii de anchetă se constituie
şi funcţionează în cadrul fiecărei Camere, care, potrivit autonomiei sale
regulamentare, stabileşte modul lor concret de organizare şi funcţionare.
Pentru a răspunde criticilor de neconstituţionalitate, trebuie observate
considerentele de principiu enunţate în Decizia nr. 45 din 17 mai 1994,
respectiv faptul că prevederile regulamentului propriu fiecărei Camere „nu
pot stabili drepturi şi obligaţii decât pentru deputaţi [sau senatori, după
caz – n.n.], precum şi pentru autorităţile, demnitarii şi funcţionarii publici,
în funcţie de raporturile constituţionale pe care le au cu Camera”. Curtea
a mai arătat că „anumiţi demnitari şi funcţionari publici nu pot fi însă
controlaţi prin comisiile de anchetă, deoarece Constituţia, stabilind
raporturile juridice dintre autorităţile publice, instituie reguli distincte”. În
consecinţă, „orice dispoziţie regulamentară care ar implica posibilitatea
citării unui judecător în faţa unei comisii parlamentare de anchetă
încalcă evident dispoziţiile constituţionale care stabilesc [...] separaţia
puterilor în stat şi, desigur, independenţa judecătorilor şi supunerea lor
numai legii. De asemenea, citarea unui cetăţean în faţa unei comisii
parlamentare, ca martor sau în orice altă calitate, contravine dispoziţiilor
constituţionale privind libertăţile cetăţeneşti şi justiţia. Desigur, nimic nu
împiedică comisiile parlamentare să invite anumite persoane pentru a

da relaţii în legătură cu obiectul anchetei”.
Aşadar, prin regulament nu se pot stabili drepturi şi mai ales obligaţii în
sarcina unor subiecte de drept din afara Camerei respective, subiecte de
drept care nu se încadrează în cele circumstanţiate mai înainte. Asemenea
prevederi pot cuprinde numai legile, în accepţiunea de acte juridice ale
Parlamentului (a se vedea Decizia nr. 1231 din 29 septembrie 2009).
Prin Decizia nr. 1231 din 29 septembrie 2009, Curtea a arătat expressis
verbis că „în faţa comisiilor de anchetă, în mod obligatoriu, trebuie să
compară numai subiectele de drept care se află în raporturi constituţionale
specifice cu Parlamentul potrivit titlului III, cap. IV din Constituţie, intitulat
„Raporturile Parlamentului cu Guvernul”. Alte subiecte de drept pot fi
invitate să ia parte la dezbaterile din faţa comisiilor de anchetă, fără a
exista însă vreo obligaţie corelativă din partea acestora de a da curs
invitaţiei”.
Prin aceeaşi decizie, Curtea a stabilit că aceste comisii de anchetă „nu
au abilitarea constituţională sau regulamentară să se pronunţe asupra
vinovăţiei sau nevinovăţiei unei persoane, ci sunt expresia controlului
parlamentar”. Scopul lor este acela de a lămuri, de a clarifica împrejurările
şi cauzele în care s‑au produs evenimentele supuse cercetării. „Este,
prin urmare, de forţa evidenţei faptul că aceste comisii anchetează/
verifică fapte sau împrejurări, şi nu persoane. Ele au ca scop constatarea
existenţei sau inexistenţei faptelor pentru care a fost creată comisia de
anchetă, fără a stabili cu titlu de certitudine răspunderea administrativă,
materială, disciplinară sau penală a vreunei persoane”. Aceste comisii
nu au competenţa de a da un verdict, ci aceea de a întocmi un raport cu
privire la situaţia de fapt anchetată, prin care se vor indica concluziile la
care au ajuns pe baza actelor şi documentelor pe care le‑a consultat şi
a audierilor efectuate.
7.2.2. Potrivit Deciziei Curţii Constituţionale nr. 866 din 28 noiembrie
ianuarie 2007, „Ministerul Public a fost instituit, prin art. 131 şi 132
din Constituţia României, ca o magistratură componentă a autorităţii
judecătoreşti, având rolul de a reprezenta în activitatea judiciară
interesele generale ale societăţii şi de a apăra ordinea de drept, precum
şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Procurorii au, ca şi judecătorii, statut
constituţional de magistraţi, prevăzut expres în art. 133 şi 134 din Legea
fundamentală”. Curtea a mai arătat că „procurorii sunt numiţi în funcţie,
ca şi judecătorii, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii şi că
acelaşi organ al autorităţii judecătoreşti îndeplineşte rolul de instanţă
de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi

procurorilor”.
Prin Decizia nr. 873 din 25 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010, Curtea a statuat că
independenţa justiţiei cuprinde două componente, şi anume componenta
instituţională (care nu se referă exclusiv la judecători, ci acoperă sistemul
judiciar în întregime), cât şi independenţa judecătorului – componenta
individuală.
Potrivit art. 79 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară,
republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13
septembrie 2005, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
elaborează anual un raport privind activitatea desfăşurată, pe care îl
prezintă Consiliului Superior al Magistraturii şi ministrului justiţiei, nu mai
târziu de luna februarie a anului următor. Ministrul justiţiei va prezenta
Parlamentului concluziile asupra raportului de activitate a Parchetului de
pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Aşadar, acesta nu prezintă un
raport în faţa Parlamentului (spre deosebire, spre exemplu, de Avocatul
Poporului, care, potrivit art. 60 din Constituţie, este obligat ca, în cadrul
raporturilor de control parlamentar, să prezinte celor două Camere ale
Parlamentului rapoarte, anual sau la cererea acestora).
Aşadar, Curtea reţine că Ministerul Public este parte a autorităţii
judecătoreşti, iar faptul că procurorii îşi desfăşoară activitatea sub
autoritatea ministrului justiţiei nu califică Ministerul Public ca fiind o
instituţie publică a cărei activitate s‑ar afla sub control parlamentar.
7.2.3. Analizând jurisprudenţa sa, Curtea constată că hotărârea de
constituire a unei comisii de anchetă având un asemenea obiect
de activitate reprezintă o aplicare a dispoziţiilor art. 69 alin. (1) din
Constituţie, respectiv a principiului potrivit căruia parlamentarii sunt în
serviciul poporului. Aceştia, beneficiind de legitimarea textului constitu‑
ţional menţionat, trebuie să dea dovadă de aplecare spre discutarea,
dezbaterea şi rezolvarea problemelor comunităţii şi nicidecum să le igno‑
re. De asemenea, Curtea reţine că nicio autoritate sau instituţie publică
nu poate limita sau nega acest principiu, senatorii şi deputaţii exercitân‑
du‑şi mandatul în conformitate cu interesul superior al comunităţii şi cu
respectarea competenţelor strict determinate prin Constituţie.
În consecinţă, având în vedere cele de mai sus, precum şi dispoziţiile
Hotărârii Senatului nr. 38/2012, Curtea reţine că acestea nu cuprind
nicio referire implicită sau expresă la activitatea autorităţii judecătoreşti,
astfel încât activitatea comisiei de anchetă se circumscrie limitelor
constituţionale ale art. 111.
De asemenea, în acelaşi sens este şi nota de fundamentare depusă

la proiectul de hotărâre, care arată, în mod expres, că această comisie
de anchetă „nu are ca scop anchetarea procurorilor, ci îşi propune să
verifice sesizările cetăţenilor şi autenticitatea lor”, ceea ce înseamnă că
cei invitaţi să dea relaţii sunt cetăţenii care au fost supuşi unor anchete
judiciare. În acest fel se dă substanţă controlului parlamentar, ga
ranţie esenţială a principiului fundamental enunţat la art. 61 alin. (1)
din Constituţie, în conformitate cu care Parlamentul este organul
reprezentativ suprem al poporului român.
Sancţionarea eventualelor abuzuri ale organelor judiciare în instru‑
mentarea cauzelor aparţine de competenţa Consiliului Superior al Magis‑
traturii, potrivit art. 134 alin. (2) din Constituţie, sau instanţelor judecăto‑
reşti (infracţiuni de serviciu ori în legătură cu serviciul sau care împiedică
înfăptuirea justiţiei), după caz.
d) Comisiile de mediere
Comisiile de mediere se formează în parlamentele cu structură
bicamerală, atunci când în procedura de legiferare intervin soluţii legislative
diferite între cele două Camere. În asemenea situaţii se încearcă medierea
între cele două Camere şi unul dintre mijloacele prevăzute de către lege
este comisia de mediere.
Constituţia României prevede procedura medierii doar în cazul modificării
Constituţiei. Astfel, potrivit art. 151 alin. (2) din Constituţie, „dacă prin
procedura de mediere nu se ajunge la un acord, Camera Deputaţilor şi
Senatul, în şedinţă comună, hotărăsc cu votul a cel puţin trei pătrimi din
numărul deputaţilor şi senatorilor”. Procedura de mediere este iniţiată de
preşedintele Camerei Deputaţilor şi preşedintele Senatului. În acest scop,
Biroul permanent va propune Camerei Deputaţilor, după consultarea
grupurilor parlamentare, un număr de 7 deputaţi care vor face parte din
comisia de mediere, urmărindu‑se respectarea configuraţiei politice a
Camerei. Deputaţii aprobaţi de Camera Deputaţilor, împreună cu 7 senatori
desemnaţi de Senat, formează comisia de mediere. Comisia de mediere
se reuneşte la sediul uneia dintre Camere şi stabileşte regulile după care
îşi va desfăşura activitatea, inclusiv termenul în care urmează să prezinte
raportul. Conducerea lucrărilor se realizează prin rotaţie de către un deputat
sau un senator, stabilit de comisie. Hotărârile comisiei se iau cu acordul
majorităţii membrilor acesteia. În caz de egalitate la 7 voturi decide votul
preşedintelui care conduce şedinţa comisiei în momentul votării.
Capitolul al III‑lea. Funcţionarea
Parlamentului
Secţiunea 1. Mandatul sau legislatura

Prin mandat sau legislatură se înţelege perioada de timp pentru care
este ales Parlamentul şi îşi exercită împuternicirile sale. În general, mandatul
Parlamentului începe cu data când au loc alegerile de deputaţi şi senatori
şi încetează la data efectuării alegerilor pentru noul parlament. Unele
constituţii prevăd că mandatul parlamentului nu poate înceta înainte de
încheierea legislaturii. Alte constituţii, cum este de exemplu cea a României,
prevăd şi posibilitatea dizolvării Parlamentului, act ce are ca efect încetarea
mandatului mai înainte de expirarea termenului.
Constituţia României prevede că mandatul Camerei Deputaţilor şi
Senatului este de 4 ani. De la această regulă există două excepţii: o durată
mai scurtă a mandatului (în cazul dizolvării Parlamentului şi prelungirea
acestuia, prin lege organică, în cazuri expres şi limitativ prevăzute de textul
constituţional.
Dizolvarea Parlamentului reprezintă „fie o sancţiune la adresa legis
lativă în situaţii limită de încălcare gravă a prevederilor constituţionale şi de
blocaj al activităţii instituţiilor statului fie, de cele mai multe ori, o manevră
prin care puterea parlamentară doreşte o recâştigare a încrederii cetăţenilor
şi o prelungire a perioadei de guvernare”[1].
Potrivit art. 89 din Constituţie, competenţa de dizolvare a Parlamentului
aparţine exclusiv preşedintelui României.
Textul constituţional reglementează o posibilitate, iar nu o obligaţie a
Preşedintelui, aceasta fiind circumstanţiată de limite stabilite în mod expres:
– în cursul unui an, Parlamentul poate fi dizolvat o singură dată;
– Parlamentul nu poate fi dizolvat în ultimele 6 luni ale mandatului
Preşedintelui României şi nici în timpul stării de mobilizare, de război, de
asediu sau de urgenţă.
Dizolvarea se face prin decret al preşedintelui, care nu se contrasemnează
de prim‑ministrul. Aşadar, Preşedintele României are deplina şi exclusiva
răspundere politică pentru actul dizolvării Parlamentului.
[1]
Şt. Deaconu, în Constituţia României. Comentariu pe articole, I. Muraru,
E.S. Tănăsescu (coord.), Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 827.
Alegerile pentru noile Camere au loc în termen de cel mult trei luni de la
expirarea mandatului sau de la dizolvarea Parlamentului. Parlamentul nou
ales se întruneşte, la convocarea Preşedintelui României, în cel mult 20 de
zile de la alegeri. Astfel cum s‑a arătat[1], acest termen de 20 de zile începe
să curgă de la data stabilită pentru desfăşurarea alegerilor parlamentare,
indiferent de rezultatul acestora şi indiferent de numărul tururilor de scrutin
care se pot stabili prin legea electorală. Obligaţia Preşedintelui României
de convocare a Camerelor este imperativă, încălcarea acesteia atrăgând
sancţiunile aplicabile în cazul nerespectării Constituţiei.
Pentru asigurarea continuităţii conducerii Constituţia stabileşte că
mandatul Camerelor se prelungeşte până la întrunirea legală a noului
Parlament. Pe perioada prelungirii mandatului, Parlamentul nu poate revizui
Constituţia şi nu poate adopta, modifica sau abroga legi organice. Proiectele
de legi sau propunerile legislative înscrise pe ordinea de zi a Parlamentului
precedent îşi continuă procedura în noul Parlament.
Potrivit art. 63 alin. (1) din Constituţie, mandatul Parlamentului se
prelungeşte de drept în stare de mobilizare, de război, de asediu sau de
urgenţă, până la încetarea acestora.
Secţiunea a 2‑a. Sesiunea
Camerele Parlamentului îşi desfăşoară activitatea periodic, forma
principală de lucru fiind sesiunea.
Sesiunile parlamentare sunt:
a) ordinare – acele sesiuni predeterminate, în care Camera (Parlamentul)
este obligată a se întruni;
b) extraordinare – acele sesiuni care se pot ţine ori de câte ori este
nevoie, în afara sesiunilor ordinare.
Potrivit art. 66 din Constituţie, Camera Deputaţilor şi Senatul se întrunesc
în două sesiuni ordinare pe an. Prima sesiune începe în luna februarie şi nu
poate depăşi sfârşitul lunii iunie. A doua sesiune începe în luna septembrie
şi nu poate depăşi sfârşitul lunii decembrie.
Camera Deputaţilor şi Senatul se întrunesc şi în sesiuni extraordinare, la
cererea Preşedintelui României, a biroului permanent al fiecărei camere ori
a cel puţin o treime din numărul deputaţilor sau al senatorilor. Convocarea
în sesiune revine, în toate cazurile, preşedinţilor camerelor.
[1]
I. Vida, în Constituţia României, Comentariu pe articole, I. Muraru, E.S. Tănăsescu
(coord.), p. 619.
VII.3. Funcţionarea Parlamentului 193
În timpul sesiunilor, senatorii şi deputaţii lucrează în şedinţe în plen, în

comisii, în grupuri parlamentare, în circumscripţiile electorale ori îndeplinesc
alte activităţi dispuse de Biroul permanent. În afara sesiunilor, senatorii îşi
pot desfăşura activitatea din dispoziţia sau cu aprobarea Biroului permanent,
în comisii permanente, speciale sau de anchetă, în grupuri parlamentare, în
circumscripţiile electorale sau îndeplinesc alte sarcini hotărâte de acesta.
Secţiunea a 3‑a. Şedinţa
Camera Deputaţilor şi Senatul lucrează în şedinţe separate. Constituţia
prevede în art.65 situaţiile în care Camerele lucrează în şedinţe comune,
respectiv:
a) primirea mesajului Preşedintelui României;
b) aprobarea bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor sociale de stat;
c) declararea mobilizării totale sau parţiale;
d) declararea stării de război;
e) suspendarea sau încetarea ostilităţilor militare;
f) aprobarea strategiei naţionale de apărare a ţării;
g) examinarea rapoartelor Consiliului Suprem de Apărare a Ţării;
h) numirea, la propunerea Preşedintelui României, a directorilor serviciilor
de informaţii şi exercitarea controlului asupra activităţii acestor servicii;
i) numirea Avocatului Poporului;
j) stabilirea statutului deputaţilor şi al senatorilor, stabilirea indemnizaţiei
şi a celorlalte drepturi ale acestora;
k) îndeplinirea altor atribuţii care, potrivit Constituţiei sau regulamentului,
se exercită în şedinţă comună.
Şedinţele sunt publice cu excepţia situaţiilor când se hotărăşte şedinţă
secretă. Prezidarea lor aparţine de regulă preşedintelui camerei, ajutat de
membri ai biroului, toţi sau numai unii prin rotaţie sau, în lipsa acestuia,
unuia dintre vicepreşedinţi, ajutat de doi secretari.
Lucrările şedinţelor comune sunt conduse, alternativ, de preşedintele
Camerei Deputaţilor şi de preşedintele Senatului, asistaţi de doi secretari,
câte unul de la fiecare Cameră. Lucrările primelor şedinţe, după alegeri,
până la alegerea preşedinţilor Camerelor şi birourilor permanente sunt
prezidate de către cel mai în vârstă deputat sau senator, asistat de secretari.
Lucrările şi materialele supuse dezbaterii sunt cuprinse în proiectul
ordinii de zi şi în programul de activitate al Camerei Deputaţilor/Senatului,
întocmite de Biroul permanent.
Camera Parlamentului lucrează valabil dacă în sala de şedinţă sunt

prezenţi cel puţin jumătate plus unul din numărul total al membrilor săi
(cvorumul de participare). În acest sens, art. 67 din Constituţie stabileşte că
Senatul şi Camera Deputaţilor adoptă legi, hotărâri şi moţiuni în prezenţa
majorităţii membrilor. În situaţia în care deputaţii/senatorii nu pot participa
la şedinţă din motive independente de voinţa lor, trebuie să anunţe Biroul
permanent, menţionând cauzele care îi împiedică să participe.
Şedinţa este deschisă de preşedintele Camerei sau de vicepreşedintele
care îl înlocuieşte. Înainte de începerea dezbaterilor, preşedintele anunţă
dacă este întrunit cvorumul şi supune spre aprobare plenului proiectul ordinii
de zi şi programul de activitate. Asupra problemelor discutate, Camerele
Parlamentului hotărăsc prin vot.
Capitolul al IV‑lea. Actele Parlamentului
Secţiunea 1. Categorii de acte

Potrivit art. 67 din Constituţie, Camera Deputaţilor şi Senatul adoptă
legi, hotărâri şi moţiuni.
Potrivit art. 83 din Regulamentul Senatului, Senatul adoptă legi, hotărâri
şi moţiuni simple. De asemenea, poate adopta mesaje, declaraţii, rezoluţii
şi alte acte cu caracter politic. Tot astfel, art. 85 din Regulamentul Camerei
Deputaţilor prevede că aceasta adoptă legi, hotărâri, moţiuni simple, mesaje,
declaraţii, rezoluţii şi alte acte politice.
După cum actele Parlamentului conţin sau nu norme juridice, pot fi
clasificate în două categorii, şi anume:
– acte cu caracter normativ (legile, hotărârile de aprobare a regulamentele
Camerelor, precum şi unele hotărâri);
– acte cu caracter individual (hotărârile care cuprind manifestări de voinţă
în scopul stabilirii de drepturi şi obligaţii în sarcina unor subiecte de drept
determinate, precum şi moţiunile).
De asemenea, Regulamentele circumstanţiază expres actele politice ale
celor două Camere ale Parlamentului.
Secţiunea a 2‑a. Legea, ca act juridic al Parlamentului
§1. Conceptul de lege. Clasificări
Termenul de lege este folosit în două accepţiuni:
– o accepţiune largă (lato sensu) care exprimă orice act normativ,
specifică limbajului comun, atunci când se intenţionează referirea la norme;
– o accepţiune restrânsă (stricto sensu) prin care se desemnează actul
juridic adoptat de Parlament în calitate de autoritate legiuitoare.
În această din urmă accepţiune, pe care o avem în vedere în acest
context, legea poate fi definită ca fiind actul normativ emis de Parlament,
în conformitate cu normele de procedură stabilite de Constituţie şi de
regulamentele parlamentare[1].
[1]
I. Vida, în Constituţia României, Comentariu pe articole, I. Muraru, E.S. Tănăsescu
(coord.), p. 653.
Constituţia României se referă la următoarele categorii de legi:

a) Legi constituţionale – sunt cele prin care se revizuieşte Constituţia.
Sub aspectul conţinutului, ele conţin reglementări ale relaţiilor sociale funda-
mentale şi care sunt esenţiale pentru instaurarea, menţinerea şi exercitarea
statală a puterii. Sub aspect procedural, ele se adoptă cu votul a cel puţin
două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere sau trei pătrimi atunci
când prin procedura de mediere nu se ajunge la niciun rezultat, fiind defini-
tive numai după aprobarea lor prin referendum, organizat în cel mult 30 de
zile de la data adoptării proiectului sau a propunerii de revizuire;
b) Legi organice – sub aspectul conţinutului, sunt acelea care intervin în
domeniile rezervate prin Constituţie. Sub aspect procedural, ele se adoptă
cu votul majorităţii membrilor fiecărei Camere;
c) Legi ordinare – reglementează relaţii sociale de mai mică importan-
ţă, iar procedural sunt adoptate cu votul majorităţii membrilor prezenţi din
fiecare Cameră.
S‑a opinat şi că, în raport de acest sistem tripartit de exercitare a com-
petenţelor legislative ale Parlamentului, legea de revizuire a Constituţiei Ro-
mâniei din anul 2003 a introdus o nouă categorie de legi, şi anume legile de
aderare la Uniunea Europeană şi NATO. Potrivit 148 alin. (1) şi art. 149 din
Constituţie, aceste legi se adoptă în şedinţa comună a Camerei Deputaţilor
şi Senatului, cu o majoritate de două treimi din numărul parlamentarilor. În
pofida acestei reguli de procedură, legile în cauză nu pot fi încadrate în ca-
tegoria legilor constituţionale, întrucât în plan substanţial nu se supun regu-
lilor care guvernează această categorie de legi. S‑a opinat că, în realitate,
este vorba despre „o nouă categorie de legi ordinare”, procedura diferită
de adoptare fiind determinată de obiectul specific şi special al acestora[1].
§2. Procedura adoptării legilor

2.1. Iniţiativa legislativă
a) Titulari
Iniţiativa legislativă priveşte posibilitatea de a propune proiecte de legi
sau propuneri de legi corelate cu obligaţia Parlamentului de a examina, a
dezbate şi a se pronunţa asupra acestora. Iniţiativa legislativă reprezintă
punctul de pornire în procesul de elaborare a unei legi, fiind, prin urmare,
şi un indicator al unei democraţii reale.
[1]
I. Vida, Legistică formală, p. 45.
VII.4. Actele Parlamentului 197
Constituţia României reglementează în mod distinct iniţiativa legislativă

după cum este vorba despre legi organice şi ordinare, pe de o parte, şi legi
constituţionale, pe de altă parte.
Potrivit Constituţiei, au drept de iniţiativă legislativă, cât priveşte legile
organice şi ordinare, Guvernul, deputaţii, senatorii şi cetăţenii (art. 74 din
Constituţie). Cât priveşte legile constituţionale, au drept de iniţiativă legis-
lativă Preşedintele României la propunerea Guvernului, cel puţin o pătrime
din numărul deputaţilor sau al senatorilor, precum şi cetăţenii (art. 150 din
Constituţie).
b) Iniţiativa legislativă a cetăţenilor[1]

Textele constituţionale de referinţă stabilesc condiţii referitoare la
exercitarea acestui drept, după cum urmează:
– un număr minim de cetăţeni cu drept de vot (100.000 în cazul legilor
organice şi ordinare, respectiv 500.000 în cazul legilor constituţionale);
– dispersia teritorială a cetăţenilor care îşi exercită acest drept (în cazul
legilor organice şi ordinare: cetăţenii trebuie să provină din cel puţin un sfert
din judeţele ţării, iar în fiecare dintre aceste judeţe, respectiv în municipiul
Bucureşti, trebuie să fie înregistrate cel puţin 5.000 de semnături în sprijinul
iniţiativei; în cazul legilor constituţionale: cetăţenii care iniţiază revizuirea
Constituţiei trebuie să provină din cel puţin jumătate din judeţele ţării, iar
în fiecare dintre aceste judeţe sau în municipiul Bucureşti trebuie să fie
înregistrate cel puţin 20.000 de semnături în sprijinul iniţiativei);
– limite: în cazul legilor organice şi ordinare, nu pot face obiectul iniţiativei
legislative a cetăţenilor problemele fiscale, cele cu caracter internaţional,
amnistia şi graţierea; în cazul legilor constituţionale, limitele comune vala
bile pentru orice iniţiată de revizuire, reglementate de art. 152 din Consti
tuţie, respectiv caracterul naţional, independent, unitar şi indivizibil al sta
tului român, forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului,
independenţa justiţiei, pluralismul politic şi limba oficială, orice revizuire
care are ca rezultat suprimarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale
sau a garanţiilor acestora.
Stabilirea unui număr minim de cetăţeni şi a unei dispersii teritoriale a
acestora sunt necesare pentru a asigura o reprezentativitate şi certitudine
că propunerea legislativă reflectă un interes general. Cât priveşte restricţiile
cu caracter special instituite de art. 74 alin. (2) din Constituţie, s‑a arătat[2] că
[1]
C. Stoica, M. Safta, Legislative initiative of citizens in Romania and at the European
Level, Acta Juridica Hungarica, vol. 55, nr. 2, iunie 2014.
[2]
I. Muraru, E.S. Tănăsescu (coord.), Constituţia României. Comentariu pe articole,
p. 706.
„sunt impuse în virtutea faptului că vizează probleme generale ale guvernării

statale şi ar putea prejudicia, în procesul legiferării, interesul general, prin
promovarea intereselor unui grup restrâns de cetăţeni cu drept de vot, în
dauna unui corp electoral care a promovat o majoritate parlamentară de
guvernare şi un program legislativ care poate fi viciat prin ordonanţarea
legală a unei ordini juridice particulare”[1].
Textele art. 74 şi art. 150 din Constituţia României trebuie coroborate,
pentru stabilirea cadrului constituţional al iniţiativei legislative cetăţeneşti, cu
cele ale art. 146 lit. j), potrivit cărora una dintre atribuţiile Curţii Constituţionale
este aceea de a verifica îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei
legislative de către cetăţeni[2].
Regulile stabilite la nivel constituţional sunt dezvoltate în legislaţia
infraconstituţională, respectiv prin Legea nr. 189/1999 privind exercitarea
iniţiativei legislative de către cetăţeni[3], care reglementează în detaliu condi
ţiile pentru exercitarea de către cetăţeni a acestui drept. Astfel:
– iniţiativa legislativă a cetăţenilor se exercită printr‑o propunere
legislativă (art. 1 din lege);
– promovarea iniţiativei legislative se asigură de către un comitet de
iniţiativă alcătuit din 10 cetăţeni cu drept de vot; din acest comitet nu pot face
parte persoanele alese în funcţie prin vot universal, membrii Guvernului,
persoanele numite în funcţie de prim‑ministru sau care nu pot face parte,
potrivit legii, din partide politice; componenţa comitetului de iniţiativă se
aduce la cunoştinţă, împreună cu propunerea legislativă ce face obiectul
iniţiativei, prin publicare în Monitorul Oficial al României, Partea I; comitetul
de iniţiativă este cel care reprezintă cetăţenii care susţin propunerea
legislativă şi tot el asigură înregistrarea propunerii legislative la Camera
[1]
Condiţii similare sunt de altfel impuse şi în constituţiile altor state în care se regle
mentează dreptul de iniţiativă legislativă. Astfel, cât priveşte numărul minim de cetăţeni
cu drept de vot necesar a fi întrunit pentru promovarea unei iniţiative legislative, acesta
variază, de exemplu: 1.000 – Lichtenstein, 5.000 – Slovenia, 10.000 – Macedonia, 20.000 –
Albania, 30.000 – Georgia, 50.000 – Lituania, Italia, Ungaria, 100.000 – Polonia, 500.000 –
Spania, o zecime din electorat – Andorra, Letonia, www.venice.coe.int. – A. Nussberger,
Report Constitutional holders of legislative initiative: a general overview – CDL‑UTD
(2010)019. Sunt, de asemenea, stabilite limite pentru exercitarea acestui drept. Menţionăm
exemplul Spaniei, în considerarea similitudinii cu reglementarea din România; Constituţia
Spaniei limitează iniţiativa legislativă cetăţenească, excluzând din domeniul său legile
organice, cele prin care se stabilesc impozite şi taxe, problemele internaţionale, amnistia
şi graţierea – www.venice.coe.int. – S. Bartole, A. Nussberger, M. Hegelson, Report on
legislative initiative, adoptat de Comisia de la Veneţia la cea de‑a 77‑a sesiune plenară,
Veneţia, 12‑13 decembrie 2008.
[2]
[3]
Republicată în M. Of. nr. 516 din 8 iunie 2004.
competentă a Parlamentului, în termen de cel mult 6 luni de la data publicării

acesteia (art. 2 din lege);
– propunerea legislativă se întocmeşte în forma cerută pentru proiectele
de lege şi, în vederea publicării, se avizează, în prealabil, de Consiliul
Legislativ (art. 3 din lege);
– promovarea propunerii legislative publicate se face pe baza adeziunii
cetăţenilor, prin semnarea de către aceştia a listelor de susţinători [art. 4
alin. (1) din lege];
– listele de susţinători se întocmesc cu respectarea organizării admi
nistrativ‑teritoriale a ţării şi vor cuprinde: denumirea propunerii legislative
ce face obiectul iniţiativei şi identificarea Monitorului Oficial al României în
care aceasta a fost publicată, judeţul şi localitatea în care îşi au domiciliul
sau reşedinţa susţinătorii; numele, prenumele şi domiciliul susţinătorilor,
identificarea cărţilor de alegător, pentru cei care le posedă, a actului de
identitate şi a codului numeric personal; semnăturile susţinătorilor; pentru
municipiul Bucureşti se trece şi sectorul. Este interzisă orice fel de delegare
sau de reprezentare pentru semnarea listei de susţinători [art. 4 alin. (2) şi
(3) din lege];
– formularele pentru listele de susţinători se imprimă pe coli de hârtie
format A4, detaşabile şi numerotate. Formularele se imprimă pe o singură
faţă a colii şi cuprind prevederile menţionate la alin. (2), cu excepţia celor
referitoare la susţinători, care se completează de mână, atunci când aceştia
semnează lista; fiecare pagină imprimată a listei de susţinători se semnează
de către un membru al comitetului de iniţiativă sau de o altă persoană îm-
puternicită în scris de comitet pentru a întocmi lista. Persoana împuternicită
nu poate fi desemnată decât dintre susţinători [art. 4 alin. (5) şi (6) din lege];
– listele de susţinători trebuie atestate de către primarul localităţii, fie
personal, fie, în localităţile urbane, şi prin funcţionarii primăriei împuterniciţi
de primar în acest scop. Atestarea priveşte calitatea de cetăţean cu drept
de vot şi a domiciliului susţinătorilor şi se face prin verificarea listei de
susţinători, iar în ceea ce priveşte domiciliul, în colaborare cu organul local
de poliţie, dacă este cazul; în vederea atestării, listele de susţinători se
depun la primărie; orice persoană interesată poate consulta dosarul şi poate
contesta realitatea semnăturii sau o altă prevedere cuprinsă în liste [art. 5
alin. (1) şi (2) din lege];
– atestarea de către primar a listei de susţinători se face în termen de
cel mult 15 zile lucrătoare de la înregistrarea dosarului la primărie, prin
semnătura persoanei care a efectuat controlul, cu indicarea actului de
împuternicire, dacă este cazul, şi a datei când s‑a făcut atestarea, precum
şi prin aplicarea stampilei. Dacă primarul a solicitat sprijinul organului local
de poliţie, va semna şi reprezentantul acestuia, cu precizarea aspectelor

pe care le‑a verificat. Semnătura se aplică pe ultima copertă a dosarului
cuprinzând listele verificate, aflat la comitetul de iniţiativă, după ce a fost
confruntat cu cel depus la primărie. Aspectele neatestate se elimină din
listă [art. 5 alin. (3) şi (4) din lege];
– propunerea legislativă ce face obiectul iniţiativei cetăţenilor, însoţită
de expunerea de motive şi de dosarele cuprinzând listele de susţinători,
se înregistrează la Camera Parlamentului la care a fost prezentată, la
cererea semnată de membrii comitetului de iniţiativă. Cererea va cuprinde şi
împuternicirea a cel mult 5 membri care să reprezinte comitetul de iniţiativă
în vederea promovării şi susţinerii iniţiativei după înregistrare [art. 6 alin. (1)
din lege];
– Curtea Constituţională, din oficiu (în cazul iniţiativelor legislative de
revizuire a Constituţiei) sau pe baza sesizării preşedintelui Camerei Parla-
mentului la care s‑a înregistrat iniţiativa (în cazul iniţiativelor legislative care
privesc legi organice sau ordinare), va verifica:
a) caracterul constituţional al propunerii legislative ce face obiectul
iniţiativei;
b) îndeplinirea condiţiilor referitoare la publicarea acestei propuneri şi
dacă listele de susţinători prezentate sunt atestate potrivit art. 5;
c) întrunirea numărului minim de susţinători pentru promovarea iniţiativei,
prevăzut la art. 74 şi, după caz, la art. 150 din Constituţie, precum şi res-
pectarea dispersiei teritoriale în judeţe şi în municipiul Bucureşti, prevăzută
de aceleaşi articole.
Curtea Constituţională se pronunţă în termen de 30 de zile de la sesizare
asupra propunerii legislative şi în termen de 60 de zile de la sesizare asupra
propunerii de revizuire a Constituţiei, iar decizia sau, după caz, hotărârea
Curţii Constituţionale se comunică preşedintelui Camerei Parlamentului care
a sesizat‑o şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I [art. 7
alin. (1)‑(4) din lege];
– de la data primirii hotărârii Curţii Constituţionale, Camera Parlamen-
tului sesizată cu iniţiativa legislativă începe procedura parlamentară de
legiferare [art. 7 alin. (5) din lege]. Este vorba, desigur, despre situaţia în
care prin hotărâre s‑a constatat îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea
iniţiativei legislative cetăţeneşti, în caz contrar efectul hotărârii/deciziei Curţii
fiind acela de a opri procesul legislativ în faza dezbaterilor parlamentare[1].
[1]
I. Vida, Curtea Constituţională a României, Justiţia politicului sau politica justiţiei?
Ed. Monitorul Oficial, Bucureşti, 2011, p. 131.
Parcurgerea acestei proceduri nu garantează adoptarea unei legi, ci

doar declanşarea procedurii de legiferare, cu consecinţa adoptării sau nu
a legii ce face obiectul propunerii înaintate de cetăţeni.
Sunt incidente şi dispoziţiile art. 48‑49 din Legea nr. 47/1992 privind
organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, referitoare la verificarea
condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni.
Se poate remarca caracterul strict al termenelor şi numeroasele forma-
lităţi necesar a fi îndeplinite pentru promovarea iniţiativei legislative cetăţe-
neşti, precum şi sfera largă a autorităţilor implicate în acest proces: Consiliul
Legislativ – pentru avizarea propunerii legislative, primarii şi organele de
poliţie – pentru atestarea listelor de susţinători, Curtea Constituţională –
pentru verificarea îndeplinirii condiţiilor de exercitare a iniţiativei legislative
cetăţeneşti. Această procedură este explicabilă prin necesitatea unei cer-
titudini juridice referitoare la voinţa exprimată pentru exercitarea iniţiativei.
2.2. Dezbaterea şi adoptarea proiectului de lege
2.2.1. Sesizarea Camerelor Parlamentului

Prin Constituţie s‑a prevăzut o distincţie clară în ceea ce priveşte sesi
zarea Camerelor Parlamentului, stabilindu‑se expres, pe categorii de legi,
care este prima Cameră sesizată, considerată Cameră de reflecţie, şi care
este a doua Cameră sesizată, Camera decizională (art. 75 din Constituţie).
Regulamentele Camerelor dezvoltă dispoziţiile constituţionale.

– extras –
Art. 92 alin. (8). Potrivit art. 75 din Constituţia României, republicată,
se supun spre dezbatere şi adoptare Camerei Deputaţilor, ca primă
Cameră sesizată:
1. proiectele de legi şi propunerile legislative pentru ratificarea trata
telor sau a altor acorduri internaţionale şi a măsurilor legislative ce rezultă
din aplicarea acestor tratate sau acorduri;
2. proiectele legilor organice prevăzute în Constituţia României,
republicată, la:
a) art. 31 alin. (5) – Organizarea şi funcţionarea serviciilor publice de
radio şi televiziune şi controlul parlamentar al acestora;
b) art. 40 alin. (3) – Dreptul de asociere, respectiv incompatibilitatea cu
calitatea de membru al partidelor politice a unor categorii socioprofesionale;
c) art. 55 alin. (2) şi (3) – Condiţiile privind îndeplinirea îndatoririlor

militare de către cetăţenii români;
d) art. 58 alin. (3) – Organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatului
Poporului;
e) art. 73 alin. (3) – Categorii de legi:
• lit. e) – organizarea Guvernului şi a Consiliului Suprem de Apărare
a Ţării;
• lit. k) – contenciosul administrativ;
• lit. l) – organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii,
a instanţelor judecătoreşti, a Ministerului Public şi a Curţii de Conturi;
• lit. n) – organizarea generală a învăţământului;
• lit. o) – organizarea administraţiei publice locale, a teritoriului, precum
şi regimul general privind autonomia locală;
f) art. 79 alin. (2) – Înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Consiliului
Legislativ;
g) art. 102 alin. (3) – Guvernul – rolul şi structura;
h) art. 105 alin. (2) – Incompatibilităţile cu funcţia de membru al
Guvernului;
i) art. 117 alin. (3) – Înfiinţarea de autorităţi administrative autonome;
j) art. 118 alin. (2) şi (3) – Structura sistemului naţional de apărare,
pregătirea populaţiei, a economiei şi a teritoriului pentru apărare, statutul
cadrelor militare şi reglementări similare referitoare la celelalte compo‑
nente ale forţelor armate;
k) art. 120 alin. (2) – Raporturile cetăţenilor aparţinând unei mino
rităţi naţionale cu serviciile publice deconcentrate în unităţile adminis
trativ‑teritoriale, unde respectivele minorităţi au o pondere semnificativă,
în ceea ce priveşte utilizarea limbii materne;
l) art. 126 alin. (4) şi (5) – Compunerea Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie, regulile de funcţionare ale acesteia şi înfiinţarea de instanţe jude
cătoreşti specializate în anumite materii;
m) art. 142 – Curtea Constituţională.
– extras –
Art. 88 alin. (7). Senatul, ca primă Cameră sesizată, are în competenţă
spre dezbatere şi adoptare proiectele de lege şi propunerile legislative
în domeniile stabilite de art. 75 din Constituţia României, republicată,
după cum urmează:
1. proiectele de lege şi propunerile legislative de nivelul legilor ordinare;

2. proiectele legilor organice prevăzute la:
– art. 3 alin. (2) – Teritoriul;
– art. 5 alin. (1) – Cetăţenia;
– art. 12 alin. (4) – Simboluri naţionale;
– art. 16 alin. (4) – Egalitatea în drepturi;
– art. 44 alin. (2) – Dreptul de proprietate privată;
– art. 70 alin. (1) – Jurământul deputaţilor şi senatorilor;
– art. 73 alin. (3) – Categorii de legi:
• lit. a) – sistemul electoral, organizarea şi funcţionarea Autorităţii
Electorale Permanente;
• lit. b) – organizarea, funcţionarea şi finanţarea partidelor politice;
• lit. d) – organizarea şi desfăşurarea referendumului;
• lit. f) – regimul stării de mobilizare parţială sau totală a forţelor armate
şi al stării de război;
• lit. g) – regimul stării de asediu şi al stării de urgenţă;
• lit. h) – infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora;
• lit. i) – acordarea amnistiei sau a graţierii colective;
• lit. j) – statutul funcţionarilor publici;
• lit. m) – regimul juridic general al proprietăţii şi al moştenirii;
• lit. p) – regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele,
patronatele şi protecţia socială;
• lit. r) – statutul minorităţilor naţionale din România;
• lit. s) – regimul general al cultelor;
– art. 83 alin. (3) – Preşedintele României – prelungirea mandatului;
– art. 136 alin. (3), (4) şi (5) – Proprietatea;
– art. 141 – Consiliul Economic şi Social.
(8) Senatul ia în dezbatere şi adoptare, în calitate de Cameră deci
zională, proiectele de lege şi propunerile legislative adoptate de Camera
Deputaţilor, la sesizarea acesteia, în domeniile stabilite la art. 75 din
Constituţia României, republicată, după cum urmează:
1. proiectele de lege şi propunerile legislative pentru ratificarea
tratatelor sau a altor acorduri internaţionale şi a măsurilor legislative ce
rezultă din aplicarea acestor tratate ori acorduri;
2. proiectele legilor organice prevăzute la:
– art. 31 alin. (5) – Organizarea şi funcţionarea serviciilor publice de
radio şi televiziune şi controlul parlamentar al acestora ;
– art. 40 alin. (3) – Dreptul de asociere;
– art. 52 alin. (2) – Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică,
respectiv art. 73 lit. k) – Contenciosul administrativ;
– art. 55 alin. (2) şi (3) – Apărarea ţării;

– art. 58 alin. (3) – Organizarea şi funcţionarea Instituţiei Avocatul
Poporului;
– art. 73 alin. (3) – Categorii de legi:
lit. e) – organizarea Guvernului şi a Consiliului Suprem de Apărare
a Ţării;
lit. l) – organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii,
a instanţelor judecătoreşti, a Ministerului Public şi a Curţii de Conturi;
lit. n) – organizarea generală a învăţământului;
lit. o) – organizarea administraţiei publice locale, a teritoriului, precum
şi regimul general privind autonomia locală
– art. 79 alin. (2) – Consiliul Legislativ;
– art. 102 alin. (3) – Guvernul – rolul şi structura;
– art. 105 alin. (2) – Guvernul – incompatibilităţi;
– art. 117 alin. (3) – Înfiinţarea de autorităţi administrative autonome;
– art. 118 alin. (2) şi (3) – Sistemul de apărare;
– art. 120 alin. (2) – Administraţia publică locală – principii de bază;
– art. 123 alin. (3) – Prefectul;
– art. 125 alin. (2) – Statutul judecătorilor;
– art. 126 alin. (4) şi (5) – Instanţele judecătoreşti;
– art. 128 alin. (2) – Folosirea limbii materne şi a interpretului în justiţie;
– art. 134 alin. (2) şi (4) – Consiliul Superior al Magistraturii – atribuţii;
– art. 140 alin. (1) – Curtea de Conturi;
– art. 142 alin. (5) – Curtea Constituţională – structura.
2.2.2. Dezbaterea şi avizarea de către comisiile permanente compe

tente
Proiectele de legi şi propunerile legislative se trimit de Biroul permanent
al Camerei Deputaţilor sau Senatului, după caz, spre dezbatere şi avizare
comisiilor permanente competente.
După examinarea şi dezbaterea proiectului de lege sau a propunerii
legislative, comisia permanentă sau comisiile permanente sesizate în fond
întocmesc, în termenul stabilit, un raport.
Raportul comisiei sesizate în fond va propune adoptarea, adoptarea cu
modificări ori respingerea proiectului de lege sau a propunerii legislative
şi va cuprinde amendamentele admise şi amendamentele respinse, cu
menţionarea autorilor acestora, avizele celorlalte comisii, referiri la modul
cum s‑au soluţionat propunerile cuprinse în avizul Consiliului Legislativ,
referiri cu privire la punctul de vedere al Guvernului, dacă există implicaţii
financiare asupra bugetului de stat sau asupra bugetului asigurărilor sociale

de stat, alte avize, dacă este cazul, precizări cu privire la articolele care intră
în competenţa decizională a Camerei Deputaţilor, respectiv a Senatului, în
cazul în care Camera Deputaţilor este Cameră decizională, iar în situaţia
proiectelor de legi privind aprobarea sau respingerea ordonanţelor se vor
reglementa, dacă este cazul, măsurile necesare cu privire la efectele juridice
produse pe perioada de aplicare a ordonanţei. Raportul se transmite Biroului
permanent, care va asigura multiplicarea şi difuzarea acestuia Guvernului,
deputaţilor/senatorilor, după caz, şi iniţiatorilor.
Proiectele şi propunerile legislative avizate se supun dezbaterii Camerei.
2.2.3. Procedura amendamentelor. Dezbaterile în plen

Parlamentarii, grupurile parlamentare sau Guvernul, sub semnătura unui
membru al Guvernului, au dreptul de a prezenta amendamente la comisia
sesizată în fond, în termenele prevăzute în Regulament. Amendamentele
formulate de către deputaţi se depun în scris, motivat şi sub semnătura
iniţiatorului, la comisia sesizată în fond, cu precizarea, dacă este cazul, a
grupului parlamentar din care face parte. Amendamentele Guvernului se
depun numai sub semnătura unui membru al Guvernului la Biroul permanent
şi vor fi transmise comisiei sesizate în fond.
Comisia sesizată în fond sau, după caz, comisia specială se pronunţă
asupra tuturor amendamentelor înregistrate. Numai în cazul în care consi
deră necesar, comisia va solicita şi avizul unei alte comisii asupra unuia
sau mai multor amendamente. Preşedintele comisiei sesizate în fond poate
solicita punctul de vedere al Consiliului Legislativ cu privire la unele amen
damente, punct de vedere care va fi trimis în termenul stabilit de comisie.
Dezbaterea generală a proiectului de lege sau a propunerii legislative
este precedată, în fiecare cameră a Parlamentului, de prezentarea de către
iniţiator a motivelor care au condus la promovarea proiectului, precum şi a
raportului comisiei permanente de către preşedintele acesteia sau de un
raportor desemnat de comisie.
2.2.4. Votarea proiectului de lege

Votarea proiectului de lege intervine în fiecare Cameră după discuţia pe
articole a proiectului. Votul poate fi deschis sau secret. De regulă, votul este
deschis. Potrivit art. 123 alin. (5) din Regulamentul Camerei Deputaţilor,
votul este secret în următoarele situaţii: când prin regulament se stabileşte
astfel şi în cazul în care, la propunerea preşedintelui de şedinţă sau a unui
lider de grup, Camera hotărăşte în acest sens.
Votul deschis se exprimă public prin: mijloace electronice, ridicarea

mâinii, apel nominal. Potrivit aceluiaşi Regulament, votul deschis se expri
mă, de regulă, prin mijloace electronice. Celelalte modalităţi de vot deschis
se aprobă de Cameră, la propunerea preşedintelui de şedinţă sau a unui
lider de grup.
Votul prin ridicarea mâinii poate avea una dintre următoarele semnificaţii:
pentru, contra sau abţinere. Constatarea rezultatelor se face de către
secretari şi se comunică de către preşedinte.
Votul prin apel nominal se desfăşoară astfel: preşedintele explică obiectul
votării şi sensul cuvintelor pentru, contra şi abţinere, după care unul dintre
secretari dă citire numelui şi prenumelui fiecărui senator care răspunde
pentru, contra sau abţinere. După terminarea apelului se repetă numele şi
prenumele senatorilor care nu au răspuns.
Votul secret poate fi exprimat prin buletine de vot, pentru alegerea sau
numirea în unele funcţii, ori prin bile sau electronic, în cazul votării legilor,
hotărârilor sau moţiunilor.
Procedura votului secret pe buletine se face în cabine de vot. Pe buletin
se trec numărul de ordine, numele şi prenumele candidatului, funcţia pentru
care acesta candidează şi, după caz, grupul parlamentar din care face
parte. Se votează pentru lăsând neatinse pe buletinul de vot numele şi
prenumele persoanei dorite sau se votează contra, ştergând numele şi
prenumele persoanei respective. Buletinele de vot se introduc în urne.
Votul prin bile se desfăşoară astfel: în faţa preşedintelui Camerei se
aşează o urnă albă şi una neagră. Parlamentarii vin pe rând la urne, după
ce primesc de la secretari câte două bile, una albă şi una neagră, pe care
le introduc în cele două urne. Bila albă introdusă în urna albă şi bila neagră
introdusă în urna neagră înseamnă vot „pentru”, iar bila neagră introdusă
în urna albă şi bila albă introdusă în urna neagră înseamnă vot „contra”;
pentru „vot nul”, ambele bile se introduc în urna neagră. Biroul permanent
hotărăşte asupra mijloacelor prin care se asigură caracterul secret al votului.
Votul prin mijloace electronice se realizează prin conectarea unuia
dintre contactele care reprezintă „vot pentru”, „vot împotrivă” sau „abţinere”.
Rezultatul votului electronic se afişează prin dispoziţia preşedintelui de
şedinţă. În cazul în care preşedintele de şedinţă, asistat de cei 2 secretari,
constată existenţa unor defecţiuni în conectarea circuitelor, acesta solicită
plenului repetarea votului prin altă procedură. Sesizarea unor astfel de
defecţiuni poate fi realizată şi de un lider de grup. Dispozitivul care permite
accesul la mijloacele electronice de vot este personal. Utilizarea acestuia
de către un alt parlamentar este interzisă. Nerespectarea interdicţiei atrage
aplicarea de sancţiuni.
Potrivit art. 124 din Regulamentului Camerei Deputaţilor, ori de câte

ori votul prin mijloace electronice este deschis, acesta se introduce pentru
fiecare parlamentar pe site‑ul Camerei Deputaţilor, în cazul votului final sau
atunci când plenul Camerei hotărăşte în mod expres.
Sistemul parlamentar bicameral implică votarea unei legi de către ambele
camere. Odată votată, legea trebuie semnată de către preşedintele camerei
sau, în cazul în care şedinţa a fost condusă de către un vicepreşedinte, de
către acesta din urmă. Prin semnătură se atestă respectarea procedurii de
elaborare a legilor.
2.3. Posibilitatea de sesizare a Curţii Constituţionale pentru exer

citarea controlului de constituţionalitate al legii înainte de promulgare.
Efectul deciziilor Curţii Constituţionale de constatare a neconstituţiona
lităţii legii în control a priori
În conformitate cu art. 15‑16 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea

şi funcţionarea Curţii Constituţionale, în vederea exercitării dreptului de
sesizare a Curţii Constituţionale, cu 5 zile înainte de a fi trimisă spre pro-
mulgare, legea se comunică Guvernului, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,
precum şi Avocatului Poporului şi se depune la secretarul general al Came-
rei Deputaţilor şi la cel al Senatului. În cazul în care legea a fost adoptată
cu procedură de urgenţă, termenul este de 2 zile. Data la care legea a fost
depusă la secretarii generali ai Camerelor se aduce la cunoştinţă în plenul
fiecărei Camere în termen de 24 de ore de la depunere. Depunerea şi co-
municarea se fac numai în zilele în care Camerele Parlamentului lucrează
în plen. Sesizarea făcută de parlamentari se trimite Curţii Constituţionale în
ziua primirii ei, de către secretarul general al Camerei respective.
În cazul sesizării Curţii Constituţionale de unul dintre preşedinţii celor
două Camere ale Parlamentului, de parlamentari, de Guvern, de Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie sau de Avocatul Poporului, Curtea va comunica
Preşedintelui României sesizarea primită, în ziua înregistrării. Dacă sesizarea
s‑a făcut de Preşedintele României, de parlamentari, de Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie sau de Avocatul Poporului, Curtea Constituţională o va
comunica, în termen de 24 de ore de la înregistrare, preşedinţilor celor două
Camere ale Parlamentului şi Guvernului, precizând şi data când vor avea loc
dezbaterile. Dacă sesizarea s‑a făcut de preşedintele uneia dintre Camerele
Parlamentului, Curtea Constituţională o va comunica preşedintelui celeilalte
Camere, Guvernului, precum şi Avocatului Poporului, iar dacă sesizarea
s‑a făcut de către Guvern, Curtea o va comunica preşedinţilor celor două
Camere ale Parlamentului, precum şi Avocatului Poporului. Până la data

dezbaterilor, preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi
Avocatul Poporului pot prezenta, în scris, punctul lor de vedere. Punctul
de vedere al Guvernului se prezintă numai sub semnătura prim‑ministrului.
Dezbaterea are loc în plenul Curţii Constituţionale, cu participarea jude
cătorilor Curţii, pe baza sesizării, a documentelor şi a punctelor de vedere
primite, atât asupra prevederilor menţionate în sesizare, cât şi asupra celor
de care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate. Decizia se pro
nunţă, în urma deliberării, cu votul majorităţii judecătorilor şi se comunică
Preşedintelui României. Decizia prin care se constată neconstituţionalitatea
legii se comunică preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi
prim‑ministrului. În cazurile de neconstituţionalitate care privesc legile,
înainte de promulgarea acestora, Parlamentul este obligat să reexamineze
dispoziţiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curţii Consti
tuţionale.
Potrivit art. 134‑136 din Regulamentul Camerei Deputaţilor, în cazurile
de neconstituţionalitate constatate potrivit art. 146 lit. a) din Constituţia
României, republicată, şi în situaţia în care Camera Deputaţilor a fost prima
Cameră sesizată, Biroul permanent, în prima sa şedinţă care are loc după
publicarea deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial al României,
Partea I, va sesiza Comisia juridică, de disciplină şi imunităţi şi comisia
permanentă sesizată în fond cu proiectul de lege sau propunerea legislativă
în vederea reexaminării prevederilor declarate neconstituţionale. Aceeaşi
procedură se aplică şi pentru cazul în care prevederile respective sunt
trimise de la Senat, în calitate de primă Cameră sesizată. Termenul fixat
de Biroul permanent pentru întocmirea raportului comun de către comisii nu
va putea fi mai mare de 15 zile. Raportul comisiilor se înscrie cu prioritate
în ordinea de zi. Cu prilejul reexaminării, Camera Deputaţilor va efectua
corelările tehnico‑legislative necesare. Raportul comisiilor se adoptă cu
majoritatea cerută de caracterul ordinar sau organic al iniţiativei legislative
supuse reexaminării, după caz, iar după adoptare prevederile reexaminate
se trimit Senatului, dacă acesta este Cameră decizională. Reexaminarea
textelor declarate neconstituţionale se face mai întâi de prima Cameră
sesizată.
În cazurile de neconstituţionalitate constatate potrivit art. 147 alin. (1) din
Constituţia României, republicată, dispoziţiile declarate neconstituţionale
din legi, din regulamente şi din ordonanţele aprobate prin lege îşi încetează
efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale,
termen pe durata căruia aceste dispoziţii sunt suspendate de drept în cazul
în care Camera Deputaţilor a fost prima Cameră sesizată, Biroul permanent
va sesiza Comisia juridică, de disciplină şi imunităţi şi comisia în al cărui

domeniu de activitate se încadrează respectivul act normativ în vederea
reexaminării textelor şi punerii lor în acord cu prevederile Constituţiei.
Textele revizuite se constituie într‑o iniţiativă legislativă care se distribuie
deputaţilor. După trecerea unui termen de 7 zile, înăuntrul căruia se pot
depune amendamente, cele două comisii elaborează, în termen de 5 zile,
un raport asupra iniţiativei legislative care se supune dezbaterii şi adoptării
plenului Camerei Deputaţilor. Iniţiativa legislativă se adoptă cu majoritatea
cerută de caracterul actului normativ şi se trimite Senatului.
Potrivit Regulamentului Senatului, în cazurile de neconstituţionalitate
constatate potrivit art. 146 lit. a) din Constituţia României, republicată, Se
natul reexaminează prevederile respective pentru punerea lor de acord cu
decizia Curţii Constituţionale. Senatul dezbate pe baza raportului Comisiei
juridice, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări. Raportul Comisiei juridice,
de numiri, disciplină, imunităţi şi validări va cuprinde propuneri pentru
punerea de acord a prevederilor declarate neconstituţionale cu decizia
Curţii Constituţionale. Raportul comisiei se dezbate conform prevederilor
art. 101‑106. Cu aprobarea Senatului, în urma dezbaterii raportului, în
cuprinsul legii se operează şi corelările tehnico‑legislative necesare.
2.4. Promulgarea. Reexaminarea legii la cererea Preşedintelui

României
Promulgarea este actul prin care Preşedintele (în cazul sistemului consti-
tuţional român) constată că procesul legislativ este finalizat ori că obiecţiile
sale cu privire la legea adoptată de Parlament au fost reexaminate de acesta
şi, dacă este cazul, legea a fost supusă verificării Curţii Constituţionale, fiind
epuizate toate etapele procedurii legislative.
Potrivit art. 77 din Constituţie, promulgarea se face în cel mult 20 de zile
de la primire. Termenul oferă Preşedintelui posibilitatea de a examina legea
şi de a‑şi exercita rolul său de garant al respectării Constituţiei şi al bunei
funcţionări a autorităţilor publice.
De aceea, Constituţia permite Preşedintelui României ca înainte de
promulgare să ceară, o singură dată, reexaminarea legii. Potrivit art. 137
din Regulamentul Camerei Deputaţilor, reexaminarea legii de către Camera
Deputaţilor, în urma cererii făcute de Preşedintele României în temeiul
art. 77 alin. (2) din Constituţia României, republicată, va avea loc în cel mult
30 de zile de la primirea cererii. Reexaminarea legii se efectuează mai întâi
de Camera Deputaţilor, dacă aceasta a fost prima Cameră sesizată. Cererea
Preşedintelui României privind reexaminarea unei legi este de competenţa
comisiei permanente care a fost sesizată în fond cu proiectul de lege sau

cu propunerea legislativă respectivă; aceasta va întocmi un raport cu
privire la obiecţiile din cererea de reexaminare, respectiv la adoptarea sau
respingerea acesteia. În cazul în care obiecţiile din cererea de reexaminare
sunt acceptate, în totalitate sau în parte, comisia va formula, după caz,
propuneri referitoare la textele corespunzătoare. Raportul comisiei este
distribuit deputaţilor, care pot depune amendamente cu privire la propunerile
formulate de către comisie în termen de 7 zile. Comisia întocmeşte un
raport înlocuitor asupra cererii de reexaminare în termen de 5 zile de la
împlinirea termenului pentru depunerea amendamentelor, care cuprinde
textele aprobate de către comisie, amendamentele aprobate, precum şi pe
cele respinse. Raportul comisiei împreună cu cererea de reexaminare se
supun dezbaterii Camerei Deputaţilor după regulile procedurii legislative.
În situaţia în care Camera Deputaţilor este sesizată cu cererea de
reexaminare în calitate de Cameră decizională şi în cazul în care nu se
întruneşte numărul necesar de voturi adoptării raportului cu privire la
acceptarea în totalitate sau în parte a cererii de reexaminare, legea se
retrimite Preşedintelui pentru promulgare în forma adoptată iniţial de către
Parlamentul României. În cazul în care comisia a înaintat un raport de
respingere a solicitării de reexaminare, iar această propunere nu întruneşte
numărul de voturi necesar adoptării în şedinţa de vot final, raportul se
restituie comisiei pentru întocmirea unui nou raport.
Potrivit art. 146 din Regulamentul Senatului în cazul în care Preşedintele
României cere, înainte de promulgare, reexaminarea unei legi adoptate
prima dată de către Senat, cererea va fi înscrisă în termen de cel mult 30
de zile în proiectul ordinii de zi a Senatului. Reexaminarea legii pe baza
cererii Preşedintelui României se face cu respectarea procedurii legislative.
Constituţia stabileşte că dacă Preşedintele a cerut reexaminarea legii
ori dacă s‑a cerut verificarea constituţionalităţii ei, promulgarea legii se
face în cel mult 10 zile de la primirea legii adoptate după reexaminare
sau de la primirea deciziei Curţii Constituţionale, prin care i s‑a confirmat
constituţionalitatea.
2.5. Publicarea legii
Potrivit art. 78 din Constituţia României, legea se publică în Monitorul

Oficial al României şi intră în vigoare la trei zile de la data publicării sau la
o dată ulterioară prevăzută în textul ei.
Referitor la modul de calcul al termenului de intrare în vigoare a legii,
art. 12 alin. (1) teza finală din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică
legislativă pentru elaborarea actelor normative[1] prevede că acesta este

„pe zile calendaristice, începând cu data publicării în Monitorul Oficial al
României, şi expiră la ora 24.00 a celei de‑a treia zi de la publicare”.
Cât priveşte legile constituţionale, adoptarea/revizuirea acestora are
un regim distinct, care a fost analizat cu prilejul examinării problematicii
revizuirii Constituţiei[2].
2.6. Procedura de urgenţă
Regulamentele Camerelor Parlamentului stabilesc, totodată, regulile

aplicabile în cazul adoptării legii în procedură de urgenţă.
Astfel, potrivit art. 108‑112 din Regulamentul Senatului, la cererea Gu-
vernului sau din proprie iniţiativă, Senatul poate adopta proiecte de lege sau
propuneri legislative cu procedură de urgenţă. Cererea pentru procedura
de urgenţă se analizează de către Biroul permanent şi se supune aprobării
Senatului în prima şedinţă de plen.
Proiectele de lege şi propunerile legislative se dezbat şi se adoptă cu
procedură de urgenţă, de drept, în următoarele situaţii:
a) ordonanţe de urgenţă;
b) Senatul a adoptat, ca primă Cameră sesizată, o prevedere care intră
în competenţa sa decizională, prevedere neînsuşită de Camera Deputaţilor,
care a retrimis proiectul pentru o nouă dezbatere;
c) Camera Deputaţilor a adoptat, în calitate de Cameră decizională,
un proiect de lege ce conţine anumite prevederi care sunt de competenţa
decizională a Senatului;
d) proiectele de lege referitoare la armonizarea legislaţiei naţionale cu
cea a Uniunii Europene sau a Consiliului Europei;
e) proiectele de lege necesare îndeplinirii obligaţiei României în calitate
de membră NATO.
Senatorii, grupurile parlamentare, comisiile permanente sau Guvernul pot
prezenta amendamente în scris, motivate, care se trimit comisiei sesizate
în fond, în termenele stabilite de Biroul permanent. În acelaşi interval de
timp, avizul Consiliului Legislativ sau al altor autorităţi ori organisme care,
potrivit legii, au competenţe de avizare se va trimite comisiei sesizate în
fond. Comisia sesizată în fond este obligată să depună raportul în termenul
stabilit de Biroul permanent. Biroul permanent, după primirea raportului
Republicată în M. Of. nr. 260 din 21 aprilie 2010.

[1]
M. Safta, op. cit., vol. I, p. 74.

[2]
comisiei sesizate în fond, înscrie cu prioritate în proiectul ordinii de zi

proiectul de lege sau propunerea legislativă.
Senatul se pronunţă în termen de 30 de zile asupra proiectelor de lege
sau propunerilor legislative. În cazul proiectului de lege privind aprobarea
ordonanţei de urgenţă, dacă Senatul nu se pronunţă în termen de cel mult
30 de zile de la depunere, aceasta este considerată adoptată şi se trimite
Camerei Deputaţilor.
În cazul proiectelor de lege şi al propunerilor legislative primite de la
Camera Deputaţilor, dacă au fost operate modificări substanţiale faţă de
proiectul iniţial, preşedintele comisiei permanente sesizate în fond poate
cere Biroului permanent solicitarea unui nou aviz al Consiliului Legislativ.
Regulamentul Camerei Deputaţilor reglementează procedura de urgenţă
în art. 115‑120. Astfel, art. 115 din Regulament prevede posibilitatea adop-
tării de proiecte de legi sau propuneri legislative în procedură de urgenţă, la
cererea iniţiatorului, la propunerea Biroului permanent sau a unui grup par-
lamentar. În condiţiile aceluiaşi articol, se adoptă în procedură de urgenţă:
a) proiectele de legi referitoare la armonizarea legislaţiei României cu
cea a Uniunii Europene şi a Consiliului Europei;
b) proiectele de legi privind aprobarea sau respingerea ordonanţelor
de urgenţă.
Procedura de urgenţă se aplică şi în cazul în care Camera Deputaţilor
a adoptat, ca primă Cameră sesizată, o prevedere din proiectul de lege
care intră în competenţa sa decizională, neînsuşită de Senat şi retrimisă
pentru o nouă dezbatere, precum şi în cazul în care Senatul, în calitate de
Cameră decizională, a adoptat, într‑un proiect de lege, o prevedere pentru
care competenţa decizională aparţine Camerei Deputaţilor. Decizia Camerei
Deputaţilor este definitivă.
2.7. Angajarea răspunderii Guvernului asupra unui proiect de lege[1]
Angajarea răspunderii Guvernului asupra unui proiect de lege reprezintă

o modalitate legislativă indirectă de adoptare a unei legi, adică nu prin
dezbaterea acesteia în cadrul procedurii legislative ordinare, ci prin dezba
terea unei problematici prin excelenţă politice, legate de rămânerea sau
demiterea Guvernului. Angajându‑şi răspunderea, Guvernul încearcă reali
zarea voinţei guvernamentale printr‑un vot tacit şi global în Parlament, res
pectiv îşi asumă riscul de a fi demis.
M. Safta, Angajarea răspunderii Guvernului asupra unui proiect de lege. Juris-
[1]
prudenţa Curţii Constituţionale în materie, Buletinul Curţii Constituţionale nr. 2/2010,

www.ccr.ro.
Curtea Constituţională a definit angajarea răspunderii Guvernului asupra

unui proiect de lege ca fiind „o procedură mixtă, de control parlamentar,
întrucât permite iniţierea unei moţiuni de cenzură, şi de legiferare, deoarece
proiectul de lege în legătură cu care Guvernul îşi angajează răspunderea
se consideră adoptat dacă o asemenea moţiune nu a fost depusă sau, fiind
iniţiată, a fost respinsă”, observând, în una dintre deciziile sale, că rolul aces
tei proceduri este acela „de a coagula o majoritate parlamentară, dar şi de a
surmonta actele obstrucţioniste ale opoziţiei în cursul dezbaterilor legislative”.
Dispoziţiile art. 114 din Constituţie, care constituie sediul materiei, prevăd
că angajarea răspunderii Guvernului se realizează „în faţa Camerei Depu-
taţilor şi a Senatului, în şedinţă comună”, iar în consecinţă:
– Guvernul este demis dacă o moţiune de cenzură, depusă în termen
de 3 zile de la prezentarea proiectului de lege, a fost votată în condiţiile
art. 113, adică cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor;
– proiectul de lege prezentat, modificat sau completat, după caz, cu
amendamente acceptate de Guvern, se consideră adoptat, dacă Guvernul
nu a fost demis.
Constituţia nu stabileşte, aşadar, în art. 114, nicio condiţie privind natura
proiectului de lege, structura acestuia, numărul proiectelor de lege cu privire
la care Guvernul îşi poate angaja răspunderea în aceeaşi zi sau într‑o altă
perioadă de timp dată ori referitor la momentul în care Guvernul decide să
îşi angajeze răspunderea.
În prezent, circumstanţierea limitelor constituţionale cât priveşte această
procedură este realizată în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, după cum
urmează:
– existenţa unei urgenţe în adoptarea măsurilor conţinute în legea asupra
căreia Guvernul şi‑a angajat răspunderea;
– reglementarea în cauză să fie adoptată cu maximă celeritate;
– importanţa domeniului reglementat;
– aplicarea imediată a legii în cauză.
Iniţiativele de revizuire a Constituţiei din anul 2011 şi, respectiv, 2014 au
încercat să complinească lacunele actualei reglementări constituţionale. Cu
prilejul pronunţării asupra acestor iniţiative, Curtea a reţinut că „prin limitarea
cantitativă a posibilităţii Guvernului de a folosi această procedură în cursul
unei sesiuni parlamentare sunt eliminate premisele exercitării abuzive din
partea Guvernului a dreptului constituţional de a‑şi angaja răspunderea în
faţa Parlamentului, iar, în ceea ce priveşte autoritatea legiuitoare, aceasta
îşi poate exercita competenţa în plenitudinea sa, aşa cum este conferită de
art. 61 alin. (1) din Constituţie”. Curtea a mai recomandat completarea pre-
vederilor art. 114 alin. (1) din Constituţie, în sensul limitării obiectului asupra
căruia Guvernul îşi poate angaja răspunderea la un program, o declaraţie

de politică generală sau la un singur proiect de lege care să reglementeze
unitar relaţii sociale care privesc un singur domeniu. Curtea a arătat că
„lipsa unei atari condiţionări cu privire la sfera de reglementare a proiectului
de lege ar conduce la eludarea prevederilor constituţionale propuse spre
modificare, şi anume posibilitatea angajării răspunderii o singură dată pe
sesiune, întrucât dau posibilitatea Guvernului de a‑şi asuma răspunderea
prin intermediul unui proiect de lege, care în mod formal îndeplineşte con-
diţiile constituţionale, dar care, printr‑o structură complexă şi un conţinut
eterogen, ar îngloba reglementări din domenii sociale foarte diferite”.
Secţiunea a 3‑a. Hotărârea, act juridic

al Parlamentului
Hotărârile Parlamentului pot fi cu caracter normativ sau individual. Prin
comparaţie cu procedura legislativă, reţinem că pentru adoptarea hotărârilor
nu sunt aplicabile regulile privitoare la iniţiativa legislativă, nu există obligaţia
examinării şi avizării lor de alte organisme în afara comisiilor şi se semnează
de către preşedintele Camerei. De asemenea, în sistemul parlamentar
bicameral, cum este şi cel din România, hotărârile pot fi emise şi de către
o singură cameră.
Hotărârile prin care se aprobă regulamentele parlamentare sunt ela-
borate în virtutea principiului autonomiei regulamentare, au caracter norma-
tiv, sunt supuse obligaţiei de publicare în Monitorul Oficial, sub semnătura
preşedintelui Camerei sau a ambilor preşedinţi, în cazul Regulamentului
şedinţelor comune. Potrivit art. 76 din Constituţie, acestea se adoptă cu
votul majorităţii membrilor fiecărei Camere.
Cât priveşte celelalte hotărâri, acestea pot reglementa:
– componenţa grupurilor parlamentare;
– modificarea regulamentelor;
– alegerea vicepreşedinţilor, secretarilor şi chestorilor;
– modificarea structurii organizatorice a aparatului funcţionăresc;
– demisia parlamentarilor;
– validarea mandatelor;
– ridicarea imunităţii parlamentare;
– numirea în diverse demnităţi şi funcţii publice.
Potrivit art. 76 din Constituţie, hotărârile Parlamentului (altele decât
cele care privesc regulamentele Camerelor) se adoptă cu votul majorităţii
membrilor prezenţi din fiecare Cameră.
Hotărârile Parlamentului cu caracter individual

– conformitatea cu Constituţia

Hotărârii Parlamentului României nr. 14/2014 privind numirea
preşedintelui şi a unui membru neexecutiv ai Consiliului
Autorităţii de Supraveghere Financiară
M. Of. nr. 376 din 21 mai 2014
– extras –
Curtea reţine că, potrivit art. 27 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind
organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, „Curtea Constituţională
se pronunţă asupra constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului, a
hotărârilor plenului Camerei Deputaţilor, a hotărârilor plenului Senatului
şi a hotărârilor plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului,
la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui grup
parlamentar sau a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel
puţin 25 de senatori”.
14. Procedând la circumstanţierea competenţei sale de control de
constituţionalitate al hotărârilor plenului Camerei Deputaţilor, a hotărârilor
plenului Senatului şi a hotărârilor plenului celor două Camere reunite ale
Parlamentului, Curtea Constituţională a statuat în mod constant că „pot fi
supuse controlului de constituţionalitate numai hotărârile Parlamentului,
adoptate după conferirea noii competenţe, hotărâri care afectează
valori, reguli şi principii constituţionale sau, după caz, organizarea şi
funcţionarea autorităţilor şi instituţiilor de rang constituţional” (Decizia
nr. 53 din 25 ianuarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 90 din 3 februarie 2011, Decizia nr. 54 din 25 ianuarie 2011,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 3 februarie
2011, Decizia nr. 307 din 28 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr. 293 din 4 mai 2012, Decizia nr. 783 din 26
septembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 684 din 3 octombrie 2012).
15. Hotărârile Parlamentului contestate pot avea caracter normativ
sau individual, întrucât „textul art. 27 din Legea nr. 47/1992 nu instituie
vreo diferenţiere între hotărârile care pot fi supuse controlului Curţii
Constituţionale sub aspectul domeniului în care au fost adoptate sau

sub cel al caracterului normativ sau individual, ceea ce înseamnă că
toate aceste hotărâri sunt susceptibile a fi supuse controlului de consti
tuţionalitate – ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus. În
consecinţă, sesizările de neconstituţionalitate care vizează asemenea
hotărâri sunt de plano admisibile” (Decizia nr. 307 din 28 martie 2012).
16. Curtea Constituţională a mai stabilit, în mod expres, că, pentru
a fi admisibilă sesizarea de neconstituţionalitate, norma de referinţă
trebuie să fie de rang constituţional pentru a se putea analiza dacă
există vreo contradicţie între hotărârile menţionate la art. 27 din Legea
nr. 47/1992, pe de o parte, şi exigenţele procedurale şi substanţiale
impuse prin dispoziţiile Constituţiei, pe de altă parte. Aşadar, criticile
trebuie să aibă o evidentă relevanţă constituţională, şi nu una legală
ori regulamentară. Prin urmare, toate hotărârile plenului Camerei
Deputaţilor, plenului Senatului şi plenului celor două Camere reunite
ale Parlamentului pot fi supuse controlului de constituţionalitate,
dacă în susţinerea criticii de neconstituţionalitate sunt invocate
dispoziţii cuprinse în Constituţie. Invocarea acestor dispoziţii nu
trebuie să fie formală, ci efectivă (Decizia nr. 307 din 28 martie 2012
şi Decizia nr. 783 din 26 septembrie 2012).
17. Curtea a mai reţinut, în privinţa hotărârilor care prin obiectul lor
vizează organizarea şi funcţionarea autorităţilor şi instituţiilor de rang
constituţional, că norma de referinţă, în cadrul controlului de constitu
ţionalitate exercitat, poate fi atât o dispoziţie de rang constituţional, cât
şi una infraconstituţională, ţinând cont de dispoziţiile art. 1 alin. (5) din
Constituţie. O atare orientare a Curţii este dată de domeniul de maximă
importanţă în care intervin aceste hotărâri – autorităţi şi instituţii de rang
constituţional –, astfel încât şi protecţia constituţională oferită autorită‑
ţilor sau instituţiilor fundamentale ale statului trebuie să fie una în con‑
secinţă. Prin urmare, hotărârile plenului Camerei Deputaţilor, plenului
Senatului şi plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului care
vizează organizarea şi funcţionarea autorităţilor şi instituţiilor de rang
constituţional pot fi supuse controlului de constituţionalitate, chiar dacă
actul normativ pretins încălcat are valoare infraconstituţională.
18. Având în vedere aceste considerente, Curtea a respins ca inadmi‑
sibile sesizări de neconstituţionalitate în care autoritatea publică vizată de
Hotărârea Parlamentului României criticată nu era una de rang constitu‑
ţional, iar criticile formulate erau formale, irelevante din punct de vedere
constituţional. Astfel este, de exemplu, Decizia nr. 335 din 4 iulie 2013
referitoare la sesizarea de neconstituţionalitate a Hotărârii Parlamentului
României nr. 54/2013 privind numirea membrilor Consiliului Autorităţii

de Supraveghere Financiară, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 429 din 15 iulie 2013. În considerentele deciziei pronunţate,
Curtea a reţinut că „autoritatea publică vizată, Consiliul Autorităţii de Su‑
praveghere Financiară, nu este reglementată de Constituţie, nefiind de
rang constituţional”. Cât priveşte criticile formulate, în sensul că desem‑
narea membrilor Consiliului Autorităţii de Supraveghere Financiară s‑a
realizat după criteriul „apartenenţei politice sau cel al sorgintei propunerii
politice a candidaţilor”, Curtea a apreciat că invocarea art. 1 alin. (3) şi
(5) din Constituţie este „pur formală, iar nu efectivă şi relevantă din punct
de vedere constituţional”.
19. În prezenta cauză, sesizarea de neconstituţionalitate are ca
obiect Hotărârea Parlamentului României nr. 14/2014 privind numirea
preşedintelui şi a unui membru neexecutiv ai Consiliului Autorităţii de
Supraveghere Financiară. Este vizat aşadar Consiliului Autorităţii de
Supraveghere Financiară, autoritate care nu are rang constituţional, astfel
cum Curtea a mai constatat în jurisprudenţa sa. Spre deosebire însă de
cauza soluţionată prin Decizia nr. 335 din 4 iulie 2013, în prezent se invocă
încălcarea unor dispoziţii exprese ale legii, ce reglementează o condiţie
cu caracter obiectiv, obligatoriu a fi îndeplinită pentru numirea ca membru
al Consiliului Autorităţii de Supraveghere Financiară. Este vorba despre
dispoziţiile art. 9 alin. (1) lit. a2) din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului
nr. 93/2012 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Autorităţii
de Supraveghere Financiară, cu modificările şi completările ulterioare,
potrivit cărora: „Membrii Consiliului A.S.F. trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii: [...] să aibă o experienţă profesională în domeniul
financiar, al instituţiilor de credit şi/sau al instituţiilor financiare nebancare,
de minimum 9 ani de la data absolvirii studiilor prevăzute la lit. a1)”.
20. Curtea constată în acest sens că, reglementând condiţiile pe
care trebuie să le îndeplinească membrii Consiliului Autorităţii de Su
praveghere Financiară, art. 9 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului
nr. 93/2012 se referă la experienţa profesională în două texte distincte,
după cum urmează: la lit. a) a alin. (1) al art. 9, stabilind că membrii
Consiliului Autorităţii de Supraveghere Financiară trebuie să aibă „pre
gătire profesională şi o experienţă profesională corespunzătoare în
domenii în care A.S.F. are competenţe”, şi, respectiv, la lit. a2) a aceluiaşi
articol, stabilind că aceştia trebuie să aibă „o experienţă profesională în
domeniul financiar, al instituţiilor de credit şi/sau al instituţiilor financiare
nebancare, de minimum 9 ani de la data absolvirii studiilor prevăzute
la lit. a1)”. Dacă noţiunea de „corespunzătoare” care circumstanţiază
pregătirea şi experienţa profesională în cuprinsul art. 9 alin. (1) lit. a) din

Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 93/2012 semnifică o evaluare
şi apreciere ce revin exclusiv Parlamentului, în calitate de autoritate ce
realizează numirea membrilor Consiliului Autorităţii de Supraveghere
Financiară, şi nicidecum instanţei de contencios constituţional, durata care
circumstanţiază experienţa profesională, reglementată prin dispoziţiile
art. 9 alin. (1) lit. a2), semnifică o condiţie cu caracter obiectiv – vechimea
în domeniile de referinţă, verificabilă pe bază de documente de către
orice persoană interesată.
21. Astfel fiind, critica de neconstituţionalitate prin raportare la dispo
ziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie, referitoare la obligaţia de respectare
a legilor, nu are caracter formal, ci este clar fundamentată, prin trimiterea
la un text de lege care reglementează o condiţie cu caracter obiectiv. În
consecinţă, nu subzistă cauza de inadmisibilitate identificată de Curtea
Constituţională în precedent, instanţa de contencios constituţional fiind
competentă să se pronunţe, din perspectiva criticilor de neconstituţiona‑
litate formulate, asupra faptului dacă Hotărârea Parlamentului României
nr. 14/2014 respectă principiul constituţional referitor la statul de drept şi
obligaţia de respectare a legilor. Acceptarea tezei contrare, cu conse
cinţa excluderii de la exercitarea controlului de constituţionalitate a
Hotărârilor Parlamentului României date cu încălcarea dispoziţiilor
exprese ale legii, ar avea drept consecinţă plasarea organului repre
zentativ suprem al poporului român – Parlamentul, deasupra legii,
şi acceptarea ideii că tocmai autoritatea legitimată constituţional
să adopte legile le poate încălca fără a putea fi în vreun fel sancţio
nată. Or, într‑un stat de drept, nimeni nu este mai presus de lege.
Secţiunea a 4‑a. Moţiunile
§1. Noţiune şi clasificare
Termenul „moţiune” desemnează acte ale Parlamentului prin care se
exprimă atitudinea acestuia într‑o problemă discutată. Moţiunile se împart
în: moţiuni simple şi moţiuni de cenzură.
1.1. Moţiunile simple
Regulamentele Camerelor definesc moţiunile simple şi stabilesc pro

cedura de dezbatere şi adoptare a acestora.
Astfel, potrivit art. 153 din Regulamentul Senatului, moţiunea simplă

exprim poziţia Senatului într‑o anumită problemă de politică internă sau
externă ori, după caz, cu privire la o problemă ce a făcut obiectul unei
interpelări. Dispoziţii similare sunt cuprinse în art. 160 din Regulamentul
Senatului.
Moţiunea simplă poate fi iniţiată de cel puţin o pătrime din numărul
senatorilor şi, respectiv, de cel puţin 50 de deputaţi, trebuie să fie întocmită
corespunzător actelor juridice şi să cuprindă motivarea şi dispozitivul.
Moţiunea se depune la preşedintele de şedinţă, în cursul şedinţelor publice.
După primirea moţiunilor simple, preşedintele Senatului/Camerei Depu-
taţilor le comunică de îndată Guvernului şi le aduce la cunoştinţă plenului,
după care dispune afişarea lor la sediul Senatului/Camerei Deputaţilor.
Preşedintele Senatului/Camerei Deputaţilor stabileşte data dezbaterii
moţiunii simple, care nu poate depăşi 6 zile de la depunerea acesteia,
înştiinţând Guvernul asupra datei stabilite.
Moţiunile simple privind probleme de politică externă se supun dezbaterii
numai însoţite de avizul Comisiei pentru politică externă şi cu consultarea
Ministerului Afacerilor Externe. Această condiţie trebuie îndeplinită în termen
de 3 zile de la depunerea moţiunii.
După începerea dezbaterii moţiunii simple, parlamentarii semnatari nu‑şi
pot retrage adeziunea la moţiune. La moţiunile simple prezentate nu pot fi
propuse amendamente.
Dezbaterea se încheie prin supunerea la vot a moţiunii simple în plenul
Senatului/Camerei Deputaţilor. Hotărârea adoptată se comunică Guvernului,
care va ţine seama de cele statuate în cuprinsul său.
Efectele moţiunii simple

asupra sesizării privind neconstituţionalitatea dispoziţiilor
art. 157 alin. (2) din Regulamentul Senatului
– extras –
Este incontestabil că moţiunea simplă nu produce efecte juridice ipso
iure, ci efecte juridice ipso facto. Printr‑o asemenea moţiune, Camera care
o adoptă îşi exprimă poziţia asupra unor probleme importante ale politicii
interne şi externe şi poate să constate deficienţe în diverse domenii ale

activităţii Guvernului, a organelor administraţiei publice, a conducătorilor
ori a membrilor acestora. Guvernul şi organele administraţiei publice
sunt obligate să ţină seama de conţinutul moţiunii şi să acţioneze în
sensul poziţiei exprimate de Cameră, în vederea remedierii deficienţelor
semnalate. Caracterul obligatoriu nu înseamnă, însă, că Guvernul
sau vreun alt organ al administraţiei publice ar fi obligat să execute
dispoziţii cuprinse în moţiune cu privire la luarea unor măsuri cu
caracter organizatoric, cum sunt numirea şi eliberarea din funcţie,
care prin Constituţie sau prin alte legi sunt date în competenţa lor
exclusivă.
1.2. Moţiunea de cenzură
Moţiunea de cenzură poate fi iniţiată de cel puţin o pătrime din numărul

total al deputaţilor şi senatorilor.
Aceasta se prezintă birourilor permanente şi se comunică Guvernului
de către preşedintele Camerei Deputaţilor, în ziua în care aceasta a fost
depusă. Moţiunea de cenzură se prezintă în şedinţa comună a celor două
Camere în cel mult 5 zile de la data depunerii.
Dezbaterea moţiunii de cenzură are loc după 3 zile de la data când a fost
prezentată în şedinţa comună a celor două Camere. Data şi locul şedinţei
comune, împreună cu invitaţia de participare, se comunică Guvernului de
către preşedintele Camerei Deputaţilor, cu 24 de ore înainte ca aceasta
să aibă loc.
După prezentarea moţiunii de cenzură de către deputatul sau senatorul
desemnat de iniţiatorii acesteia, preşedintele care conduce şedinţa comună
dă cuvântul prim‑ministrului sau, în cazul imposibilităţii participării acestuia,
membrului Guvernului care îl reprezintă, pentru prezentarea poziţiei Guver-
nului. În continuare, preşedintele dă cuvântul deputaţilor şi senatorilor, în
ordinea înscrierii lor la cuvânt. După încheierea dezbaterilor se procedează
la votare.
Dacă moţiunea de cenzură a fost respinsă, deputaţii şi senatorii care au
semnat‑o nu mai pot iniţia, în aceeaşi sesiune, o nouă moţiune de cenzură,
cu excepţia cazului în care Guvernul îşi angajează răspunderea potrivit
art. 114 din Constituţie. În cazul în care Guvernul nu a fost demis, proiectul
de lege prezentat se consideră adoptat, iar programul sau declaraţia politică
generală devine obligatorie pentru Guvern.
Secţiunea a 5‑a. Actele structurilor interne

ale Parlamentului
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului emit decizii (pentru
convocarea în sesiune a camerelor, pentru asigurarea conducerii Camerei
pe perioada absenţei preşedintelui său etc.). Comisiile parlamentare emit
avize sau întocmesc rapoarte.
Capitolul al V‑lea. Deputaţii şi senatorii
Secţiunea 1. Statutul deputaţilor

şi senatorilor
Potrivit prevederilor art. 2 alin. (1) şi ale art. 61 alin. (1) din Constituţia

României, suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită
prin organele sale reprezentative, iar Parlamentul este organul reprezentativ
suprem al poporului român. Această poziţionare a Parlamentului în sistemul
autorităţilor publice implică recunoaşterea în favoarea deputaţilor şi sena-
torilor a unui statut special, cuprinzând şi măsuri de protecţie a demnităţii
publice pe care o exercită, de natură să le asigure independenţa şi prestigiul
necesar în îndeplinirea atribuţiilor, la adăpost de constrângeri materiale şi
tentaţii de corupţie[1].
Reglementările constituţionale care conturează statutul deputaţilor şi
senatorilor sunt cele prevăzute în art.73 alin. (3) lit. c), potrivit cărora „prin
lege organică se reglementează [...] statutul deputaţilor şi al senatorilor
[...]”, art. 65 alin. (2) lit. j): „Camerele îşi desfăşoară lucrările şi în şedinţe
comune, potrivit unui regulament adoptat cu votul majorităţii deputaţilor şi
senatorilor, pentru: [...] stabilirea statutului deputaţilor şi al senatorilor [...]”,
şi, respectiv, titlul III, capitolul I – Parlamentul, secţiunea a 2‑a – Statutul
deputaţilor şi al senatorilor, care cuprinde: art. 69 – Mandatul reprezentativ;
art. 70 – Mandatul deputaţilor şi al senatorilor, art. 71 – Incompatibilităţi;
art. 72 – Imunitatea parlamentară.
În aplicarea acestor texte constituţionale a fost adoptată Legea
nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor[2].
Decizia Curţii Constituţionale nr. 279/2006, M. Of. nr. 323 din 11 aprilie 2006.

[1]

[2]
VII.5. Deputaţii şi senatorii 223
Statutul deputaţilor şi al senatorilor din perspectiva

principiului egalităţii în exercitarea unor
drepturi fundamentale – accesul la justiţie

asupra obiecţiei de neconstituţionalitate a Legii pentru
modificarea şi completarea Legii nr. 96/2006 privind Statutul
deputaţilor şi al senatorilor, în ansamblul său, precum şi, în mod
special, a dispoziţiilor art. I pct. 3 (referitoare la modificarea art. 7) şi
ale art. I pct. 14 (referitoare la introducerea art. 191) din lege
– extras –
Deşi statutul constituţional şi legal al membrilor Parlamentului, ca re‑
prezentanţi ai poporului, este diferit de statutul funcţionarilor publici şi, în
general, de al celorlalţi cetăţeni, ceea ce determină, în consecinţă, parti‑
cularităţi cu privire la exercitarea anumitor drepturi, acest statut nu poate
fi reţinut ca justificând o diferenţă de tratament juridic în raport cu celelalte
categorii de persoane cărora li se aplică Legea nr. 176/2010. Aceasta,
întrucât, din perspectiva obiectului şi scopului acestei reglementări – care
vizează asigurarea integrităţii în exercitarea demnităţilor şi funcţiilor pu‑
blice şi prevenirea corupţiei instituţionale – toate persoanele menţionate
la art. 1 alin. (1) din lege se află în aceeaşi situaţie juridică, circumscrisă
încă din titlul reglementării, prin sintagma „funcţii şi demnităţi publice”,
în considerarea căreia le revin obligaţii specifice. Sub acest aspect, re‑
ferindu‑se la compatibilitatea unor particularităţi procedurale, inclusiv în
ce priveşte exercitarea căilor de atac, cu principiul egalităţii cetăţenilor
în faţa legii şi a autorităţilor publice, Curtea Constituţională a statuat de
principiu că „nu este contrar acestui principiu instituirea unor reguli spe‑
ciale, inclusiv în ce priveşte căile de atac, cât timp ele asigură egalitatea
juridică a cetăţenilor în utilizarea lor. Principiul egalităţii în faţa legii pre‑
supune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de
scopul urmărit, nu sunt diferite. [... ] în consecinţă, un tratament diferit nu
poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se
justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii
şi a autorităţilor publice” (Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în
Monitorul Oficial al României nr. 69 din 16 martie 1994).
Secţiunea a 2‑a. Dobândirea/pierdere
a calităţii de deputat/senator
Deputaţii şi senatorii sunt aleşi prin vot universal, egal, direct, secret şi
liber exprimat.
Potrivit art. 70 din Constituţie, deputaţii şi senatorii intră în exerciţiul
mandatului la data întrunirii legale a Camerei din care fac parte, sub
condiţia validării alegerii şi a depunerii jurământului.
Calitatea de deputat sau de senator încetează:

a) la data întrunirii legale a Camerelor nou‑alese;
b) în caz de demisie, de la data menţionată în cuprinsul acesteia, depusă
la Biroul permanent al Camerei din care deputatul sau senatorul face parte;
c) în caz de pierdere a drepturilor electorale, de la data rămânerii defi
nitive a hotărârii judecătoreşti prin care se dispune pierderea acestor drep
turi;
d) în caz de deces, de la data consemnată în certificatul de deces;
e) în caz de incompatibilitate.
Încetarea mandatului de deputat sau de senator datorată incompatibilităţii
are loc:
a) la data menţionată în cuprinsul demisiei pentru incompatibilitate,
depusă la Biroul permanent al Camerei din care deputatul sau senatorul
face parte;
b) la data adoptării unei hotărâri a Camerei din care deputatul sau sena
torul face parte, prin care se constată starea de incompatibilitate;
c) la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care se
respinge contestaţia la raportul Agenţiei Naţionale de Integritate prin care
s‑a constatat incompatibilitatea;
d) la expirarea termenului prevăzut în Legea nr. 176/2010 privind inte
gritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea
şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţio
narea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi
completarea altor acte normative, cu modificările ulterioare, de la data luării
la cunoştinţă a raportului de evaluare al Agenţiei Naţionale de Integritate,
dacă în acest termen deputatul sau senatorul nu a contestat raportul la
instanţa de contencios administrativ. Luarea la cunoştinţă se face prin
comunicarea raportului Agenţiei Naţionale de Integritate, sub semnătură
de primire, către deputatul sau senatorul în cauză ori, în cazul în care refuză
primirea, prin anunţul făcut de preşedintele de şedinţă în plenul Camerei
din care face parte.
Mandatul de deputat sau de senator se prelungeşte de drept în cazul

în care mandatul Camerei din care face parte se prelungeşte de drept, în
conformitate cu prevederile art. 63 alin. (1) şi (4) din Constituţia României,
republicată.
Secţiunea a 3‑a. Drepturile şi obligaţiile

deputaţilor şi senatorilor[1]
În realizarea mandatului lor, deputaţii şi senatorii au o serie de drepturi
şi de îndatoriri stabilite atât prin Constituţie, cât şi prin regulamentele came-
relor. Ele creează condiţiile pentru ca deputaţii şi senatorii să‑şi desfăşoare
activitatea. Cât priveşte actul normativ prin care acestea se stabilesc, Curtea
Constituţională a statuat că acesta poate fi doar legea organică, iar nu, de
exemplu, regulamentul parlamentar[2].
Drepturile deputaţilor şi senatorilor sunt, în principal, următoarele:
a) dreptul de a fi ales în structuri parlamentare;
b) dreptul de a alege organele de conducere;
c) dreptul de asociere în grup parlamentar;
[1]
Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, republicată în
M. Of. nr. 459 din 25 iulie 2013.
[2]
Prin decizia nr. 279/2006, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 35 alin. (3) din Legea
privind statutul deputaţilor şi al senatorilor, potrivit cărora „alte drepturi principale, conexe
sau derivate pot fi prevăzute şi reglementate în lege organică specială ori în regulamentul
Camerei sau regulamentul şedinţelor comune”, contravin dispoziţiilor art. 73 alin. (3)
lit. c) din Constituţie, întrucât drepturile parlamentarilor pot fi stabilite doar prn lege orga-
nică, iar nu prin regulamente parlamentare. Cu privire la caracterizarea regulamentelor
parlamentare, Curtea Constituţională a reţinut, pronunţându‑se asupra constituţionalităţii
Regulamentului Senatului, prin Decizia nr. 46/1994, publicată în M. Of. nr. 131 din 27
mai 1994, următoarele: „Regulamentul Senatului, prin conţinutul şi procedura sa de
adoptare, nu se încadrează în categoria legilor. Aceasta pentru că, spre deosebire de
lege, regulamentul poate reglementa numai organizarea internă şi funcţionarea Camerei,
este votat numai de către o Cameră, nu este supus promulgării. Este adevărat că art. 74
din Constituţie stabileşte că hotărârile privind regulamentele Camerelor se adoptă, ca
şi legile organice, cu votul majorităţii membrilor fiecărei Camere, dar această majoritate
nu este îndestulătoare pentru a da regulamentului o altă natură juridică decât aceea
de hotărâre. Majoritatea absolută impusă de Constituţie pentru adoptarea Hotărârii
privind Regulamentul Senatului urmăreşte să asigure o exprimare cât mai largă a voinţei
senatorilor în prevederile regulamentare, cerinţă firească într‑un sistem parlamentar
democratic, care implică, prin definiţie, o majoritate şi o opoziţie parlamentară. Iată de
ce Regulamentul Senatului se adoptă printr‑o hotărâre şi urmează a fi supus regimului
constituţional al acestei categorii de acte juridice”.
d) drepturi politice specifice [dreptul la iniţiativă legislativă; dreptul de a

iniţia şi de a susţine moţiuni simple sau de cenzură; dreptul de a iniţia şi de
a susţine hotărâri ale Camerei, în orice problemă de competenţa acesteia;
dreptul de a face declaraţii politice, de a pune întrebări, de a face interpelări
şi alte asemenea intervenţii; dreptul de a cere întrunirea în sesiune extraor-
dinară a Camerei sau a structurilor de lucru ale acesteia; dreptul de a sesiza
Curtea Constituţională, potrivit art. 146 lit. a)‑c) din Constituţie, republicată;
dreptul de a cere suspendarea din funcţie sau punerea sub acuzare a Pre-
şedintelui României, în condiţiile art. 95 şi art. 96 din Constituţie, republicată;
dreptul de a cere punerea sub urmărire penală a membrilor Guvernului, în
condiţiile art. 109 din Constituţie, republicată; dreptul de control parlamen-
tar sub toate formele de exercitare a acestuia, în reglementarea prevăzută
de lege şi de regulamentele parlamentare; dreptul la cuvânt, libertatea de
exprimare şi dreptul de vot];
e) diverse drepturi patrimoniale: de a primi indemnizaţii, diurne, de a
beneficia de gratuitatea cazării şi a transportului, în condiţiile prevăzute de
lege, dreptul la vechime în muncă, asistenţă medicală, paşaport diplomatic.
Obligaţiile deputaţilor şi senatorilor decurg din Constituţie, lege, statut
şi din regulamente.
Articolul 28 din Statutul deputaţilor şi senatorilor reglementează în acest
sens, în mod distinct, obligaţia de participare la lucrările Camerei din care
fac parte, statuând că aceasta reprezintă pentru deputaţi şi senatori o
obligaţie legală, morală şi regulamentară.
În situaţia în care deputatul sau senatorul absentează de la lucrările
Camerei datorită apariţiei unor situaţii neprevăzute, acesta se poate adresa
în scris Biroului permanent pentru a solicita motivarea respectivelor absenţe.
Se consideră absent motivat deputatul sau senatorul care:
a) este membru al Guvernului;
b) participă la activităţi stabilite prin decizia Birourilor permanente reunite
ale celor două Camere sau a Biroului permanent al Camerei din care face
parte ori la invitaţia Guvernului sau a Preşedintelui României;
c) este în concediu medical;
d) are aprobată motivarea absenţei de către liderul de grup sau de către
Biroul permanent, după caz.
Neparticiparea la cel puţin o activitate parlamentară desfăşurată în sediul
Camerei Deputaţilor sau Senatului, după caz, în cadrul programului şi ordinii
de zi aprobate de Biroul permanent, se consideră absenţă nemotivată şi are
drept consecinţă reţinerea a 1% din indemnizaţia lunară brută a deputatului
sau a senatorului, cu excepţia motivării absenţelor.
Secţiunea a 4‑a. Imunitatea parlamentară

Imunitatea parlamentară reprezintă ansamblul de dispoziţii legale care
asigură deputaţilor şi senatorilor un regim juridic derogatoriu de la dreptul
comun în raporturile lor cu justiţia şi în scopul de a le garanta independenţa.
Există două categorii de imunităţi parlamentare:
a) iresponsabilităţi – constând în inexistenţa răspunderii juridice pentru
voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, şi
care pun parlamentarul la adăpost pentru tot ce priveşte activitatea legată
de exercitarea mandatului său (discursuri, opinii, vot);
b) inviolabilităţi – care cuprind reguli speciale privind reţinerea, arestarea
sau trimiterea în judecată penală, în cazul în care deputaţii sau senatorii sunt
învinuiţi de crime sau delicte. Aceste reguli ocrotesc parlamentarii împotriva
unor abuzuri, unor urmăriri judiciare nejustificate, arbitrare, declanşate de
către executiv sau adversari.
Astfel, în temeiul art. 72 din Constituţia României, republicată, deputaţii
şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care
nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea
mandatului, dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea
Camerei Deputaţilor/Senatului, după ascultarea lor.
Urmărirea şi trimiterea în judecată penală se pot face numai de către
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. În
caz de infracţiune flagrantă, deputaţii şi senatorii pot fi reţinuţi şi supuşi
percheziţiei. Ministrul justiţiei îl va informa neîntârziat pe preşedintele Ca
merei Deputaţilor/Senatului asupra reţinerii şi a percheziţiei. În cazul în care
Camera Deputaţilor/Senatul constată că nu există temei pentru reţinere, va
dispune imediat revocarea acestei măsuri.
Cererea de autorizare a trimiterii în judecată, penală ori contravenţională,
precum şi cererea de reţinere, de arestare sau de percheziţie se adresează
preşedintelui Camerei Deputaţilor/Senatului de ministrul justiţiei. Acesta
aduce cererea la cunoştinţă în şedinţă publică, după care o trimite de îndată
Comisiei juridice, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări spre examinare,
care va stabili dacă a fost sau nu a fost făcută în scopul de a‑l abate pe
deputat/senator de la exerciţiul funcţiei sale. Hotărârea comisiei se adoptă
prin votul secret al majorităţii membrilor acestuia. Biroul permanent supune,
spre dezbatere şi aprobare, plenului raportul comisiei, temeinic motivat.
Cererile de reţinere, de arestare, de percheziţie se înscriu cu prioritate pe
ordinea de zi.
Imunitatea parlamentară. Izvorul îndatoririlor

deputaţilor şi senatorilor

cu privire la constituţionalitatea dispoziţiilor art. 22 formularea „în timpul
mandatului”, art. 23 alin. (3) propoziţia finală, art. 28, art. 35 alin. (1)
lit. i) şi j), art. 38‑40, art. 41 alin. (3) şi (6), art. 49 alin. (1)‑(5) şi art. 50
alin. (2) din Legea privind statutul deputaţilor şi al senatorilor
2.1. Art. 22 din Legea privind statutul deputaţilor şi al senatorilor, în
conformitate cu care deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere
juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în timpul
mandatului, contravine, prin sintagma „în timpul mandatului”, dispoziţiilor
art. 72 din Constituţia României.
Potrivit art. 72 din Constituţie, deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la
răspundere juridică pentru voturile sau opiniile politice exprimate în exer‑
citarea mandatului. Această imunitate, intrinsecă mandatului, îl apără pe
parlamentar în considerarea actelor săvârşite în exercitarea mandatului
său, cum sunt votul, amendamentele, luările de cuvânt, întrebările şi in‑
terpelările, rapoartele şi avizele prezentate din partea comisiei din care
face parte etc. Altfel spus, mandatul de parlamentar se exercită în Par‑
lament şi în organele sale de lucru, precum şi în îndeplinirea misiunilor
stabilite de Camere în conformitate cu legea.
În concluzie, la art. 22 formularea „în timpul mandatului” este
neconstituţională, întrucât, contrar prevederilor art. 72 din Legea
fundamentală, extinde iresponsabilitatea parlamentară dincolo de
limitele exercitării mandatului, stabilind exonerarea de răspundere
a deputaţilor şi senatorilor şi pentru opinii exprimate în afara acti
vităţii parlamentare.
2.2. Prin propoziţia finală a art. 23 alin. (3) din lege s‑a prevăzut ca
dispoziţia adoptată de către Camera Parlamentului, de revocare a măsurii
reţinerii unui parlamentar în caz de infracţiune flagrantă, să fie executată
prin Ministerul Justiţiei. Această dispoziţie contravine art. 72 alin. (3)
din Constituţie, care, în cazul măsurii de reţinere a unui parlamen
tar, prevede expres atribuţii în sarcina ministrului justiţiei şi nu în
sarcina Ministerului Justiţiei.
2.3. Sunt, de asemenea, neconstituţionale prevederile art. 28 din lege,
care limitează izvoarele îndatoririlor fundamentale şi obligaţiilor depu‑
taţilor şi senatorilor la Constituţie, statutul deputaţilor şi senatorilor şi

regulamentele Camerelor.
Potrivit art. 1 alin. (5) din Constituţia României, „[...] respectarea Con‑
stituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie”.
Limitarea stabilită prin art. 28 din Legea privind statutul deputaţilor
şi al senatorilor contravine prevederilor cuprinse în textul constituţional
menţionat, fiind evident că îndatoririle şi obligaţiile parlamentarilor îşi au
izvorul nu numai în Constituţie, în statut şi în regulamentele Camerelor,
ci şi în alte legi din sistemul normativ al statului.
Excluderea obligativităţii respectării de către deputaţi şi senatori a
îndatoririlor şi obligaţiilor cuprinse în alte legi contravine, de asemenea,
principiului că nimeni nu este mai presus de lege, consacrat prin art. 16
alin. (2) din Constituţie. În concluzie, art. 28 este neconstituţional, prin
omiterea legii ca izvor al îndatoririlor fundamentale şi al obligaţiilor
principale ale deputaţilor şi senatorilor.
Secţiunea a 5‑a. Incompatibilităţi
Cu privire la incompatibilităţi, textul constituţional de referinţă, respectiv
art. 71, prevede următoarele: „(1) Nimeni nu poate fi, în acelaşi timp, deputat
şi senator. (2) Calitatea de deputat sau de senator este incompatibilă cu
exercitarea oricărei funcţii publice de autoritate, cu excepţia celei de membru
al Guvernului. (3) Alte incompatibilităţi se stabilesc prin lege organică”.
În înţelesul art. 71 alin. (2) din Legea fundamentală, funcţiile publice
de autoritate sunt cele folosite în cadrul autorităţilor publice prevăzute de
Constituţie, funcţii care pot fi elective sau neelective. Articolul 81 alin. (2) din
Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în
exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri,
prevenirea şi sancţionarea corupţiei[1] determină înţelesul sintagmei consa-
crate de norma constituţională, stabilind că „prin funcţii publice de autoritate,
incompatibile cu calitatea de deputat sau de senator, se înţelege funcţiile
din administraţia publică asimilate celor de ministru, funcţiile de secretar
de stat, subsecretar de stat şi funcţiile asimilate celor de secretar de stat
şi subsecretar de stat din cadrul organelor de specialitate din subordinea
Guvernului sau a ministerelor, funcţiile din Administraţia Prezidenţială, din
aparatul de lucru al Parlamentului şi al Guvernului, funcţiile de conducere
specifice ministerelor; celorlalte autorităţi şi instituţii publice, funcţiile de con‑
silieri locali şi consilieri judeţeni, de prefecţi şi subprefecţi şi cele/alte funcţii
de conducere din aparatul propriu al prefecturilor, funcţiile de primar, vice‑
M. Of. nr. 279 din 21 aprilie 2003.

[1]
primar şi secretar ai unităţilor administrativ‑teritoriale, funcţiile de conducere

şi execuţie din serviciile publice descentralizate ale ministerelor şi celorlalte
organe din unităţile administrativ‑teritoriale şi din aparatul propriu şi serviciile
publice ale consiliilor judeţene şi consiliilor locale, precum şi funcţiile care,
potrivit legii, nu permit persoanelor care le deţin să candideze în alegeri”.
Dispoziţiile constituţionale referitoare la incompatibilităţi au fost preluate
şi dezvoltate în mai multe legi organice. Curtea a precizat în acest sens că
„Parlamentul poate să stabilească prin lege organică orice alte incompati‑
bilităţi cu mandatul de parlamentar, dar nu cu funcţii publice de autoritate,
ci cu orice alte funcţii publice şi în special cu funcţii private”. În acest sens
sunt: Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, Legea
nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exer-
citarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, pre-
venirea şi sancţionarea corupţiei. Curtea a reţinut incidenţa în materie şi a
dispoziţiilor Legii nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi
demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007
privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Inte-
gritate, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative[1],
care reglementează, în titlul II, proceduri de asigurare a integrităţii şi trans-
parenţei în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, secţiunea a 3‑a
a respectivului titlu fiind dedicată procedurii de evaluare a conflictelor de
interese şi a incompatibilităţilor.
Incompatibilităţi – parlamentari

referitoare la sesizarea formulată de preşedintele Consiliului
Superior al Magistraturii privind existenţa unui conflict juridic de natură
constituţională între autoritatea judecătorească, reprezentată de Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de o parte, şi autoritatea legiuitoare,
reprezentată de Senatul României, pe de altă parte
– extras –
I. Cadrul constituţional şi legal privind regimul juridic al incom
patibilităţilor parlamentare
[1]
M. Of. nr. 621 din 2 septembrie 2010.
1. Incompatibilităţi de ordin constituţional:

Articolul 71. Incompatibilităţi: „(1) Nimeni nu poate fi, în acelaşi timp,
deputat şi senator.
(2) Calitatea de deputat sau de senator este incompatibilă cu exerci‑
tarea oricărei funcţii publice de autoritate, cu excepţia celei de membru
al Guvernului.
(3) Alte incompatibilităţi se stabilesc prin lege organică”.
2. Incompatibilităţi de ordin legal:
Dispoziţiile constituţionale referitoare la incompatibilităţi au fost pre‑
luate şi dezvoltate în mai multe legi organice. Astfel, Legea nr. 96/2006
privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, republicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr. 763 din 12 noiembrie 2008, a stabilit în capitolul
IV următoarele incompatibilităţi:
– Art. 14: Incompatibilităţi cu caracter general [conform art. 71 alin. (1)
şi (2) din Legea fundamentală];
– Art. 15: Incompatibilităţi cu funcţii din economie [conform art. 71
alin. (3) din Constituţie];
– Art. 16: Alte incompatibilităţi [conform art. 71 alin. (3) din Legea
fundamentală]; art. 16 alin. (4) prevede că „alte incompatibilităţi cu cali‑
tatea de deputat sau de senator se pot stabili numai prin lege organică”.
De asemenea, Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigu‑
rarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice
şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, publicată
în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 21 aprilie 2003,
prevede, în titlul IV, cap. III, secţiunea 2: „Incompatibilităţi privind calitatea
de parlamentar”, art. 81 şi art. 82, cazurile exprese de incompatibilitate
referitoare la calitatea de deputat sau de senator, iar în art. 83 alin. (4)
stabileşte că „Procedura de constatare a incompatibilităţii este cea prevă‑
zută în Regulamentul Camerei Deputaţilor şi în Regulamentul Senatului”.
3. Incompatibilităţi prevăzute de Regulamentul Senatului, publicat în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 948 din 25 octombrie 2005.
Art. 177 şi art. 178 cuprinse în cap. IV „Statutul senatorului”, secţiunea
2 „Conflictul de interese, constatarea incompatibilităţilor şi alte interdicţii”,
reiau prevederile art. 81 şi art. 82 din Legea nr. 161/2003.
4. Principiul constituţional privind separaţia puterilor în stat şi asigura‑
rea independenţei în exercitarea mandatului de parlamentar au impus re‑
glementarea instrumentelor juridice de protecţie a acestui mandat. Rolul
Parlamentului în societatea fundamentată pe statul de drept, ca organism
reprezentativ al poporului, nu poate fi îndeplinit decât în condiţii care să
permită parlamentarilor să‑şi exercite obligaţiile asumate faţă de cetăţeni,

în interesul exclusiv al celor care i‑au ales.
Incompatibilitatea are în vedere o restricţie ce operează numai în
momentul dobândirii funcţiei sau chiar la o dată ulterioară acesteia, în
care titularul funcţiei este obligat să aleagă între prima funcţie şi cea
nouă, sub sancţiunea demiterii din funcţia incompatibilă cu cea deţinută
anterior.
Stabilirea expresă a incompatibilităţilor are ca fundament premisa
că, fiind în serviciul poporului, deputatul sau senatorul trebuie să fie nu
numai independent, dar şi să se abţină de la exercitarea unor funcţii sau
de la desfăşurarea unor activităţi care, prin natura lor, ar fi în contradicţie
cu mandatul său reprezentativ sau care l‑ar împiedica de la exercitarea
acestuia, potrivit exigenţelor legale sau regulamentare. Or, prin cumularea
mandatului de parlamentar cu o funcţie publică de autoritate sau cu o
funcţie privată stabilită prin legea specială, deputatul sau senatorul ar
putea intra în conflict cu prerogativele şi obligaţiile stabilite prin statutul
său. Astfel, confuzia de competenţe şi de calităţi generată de un asemenea
cumul este în dauna funcţiilor îndeplinite, a imparţialităţii, obiectivităţii şi
independenţei pe care exerciţiul lor corect îl presupune.
În concluzie, scopul principal al instituirii incompatibilităţilor
este acela de a proteja mandatul şi, în mod indirect, de a garanta
electoratului independenţa persoanei care îl reprezintă.
Sistemul nostru constituţional reglementează într‑o manieră mai
extinsă sfera incompatibilităţilor. Incompatibilitatea are caracter relativ,
întrucât circumscrie sferei sale de incidenţă doar anumite funcţii publice
sau exerciţiul unor activităţi – art. 81 şi art. 82 din Legea nr. 161/2003, are
caracter imperativ, fiind de ordine publică şi, deci, obligatorie pentru
toate autorităţile publice, inclusiv pentru Parlament.
În ceea ce priveşte jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului,
aceasta este în sensul că instituirea unor incompatibilităţi pentru funcţii
publice elective nu contravine prevederilor Convenţiei pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Astfel, prin Hotărârea din
15 iunie 2006, pronunţată în Cauza Lykourezos c. Greciei, paragraful
51, instanţa de contencios al drepturilor omului a statuat că, în virtutea
obligaţiei statelor contractante de a organiza alegeri în condiţii care să
asigure libertatea de exprimare a opiniei poporului, prevăzută la art. 3
din Protocolul 1 la Convenţie, statele au o largă marjă de apreciere în
instituirea unor limitări sau incompatibilităţi ale funcţiilor publice şi a unor
reguli specifice cu privire la statutul parlamentarilor, în funcţie de factori
istorici şi politici proprii fiecărui stat. În acelaşi sens s‑au pronunţat şi
Hotărârea din 18 februarie 1999, în Cauza Matthews c. Regatului Unit

al Marii Britanii, paragraful 63, Hotărârea din 6 aprilie 2000, în Cauza
Labita c. Italiei, paragraful 201, şi Hotărârea din 9 aprilie 2002, în Cauza
Podkolzina c. Letoniei, paragraful 33.
Totodată, prin Hotărârea din 6 octombrie 2005, pronunţată în Cauza
Hirst c. Regatului Unit al Marii Britanii (nr. 2), paragraful 61, Curtea de
la Strasbourg a reţinut că există numeroase moduri de organizare şi de
funcţionalitate a sistemelor electorale, precum şi o multitudine de dife‑
renţe în Europa, care decurg în special din evoluţia istorică, din diver‑
sitatea culturală şi din opinia politică, diferenţe care impun fiecărui stat
contractant să le încorporeze în propria viziune asupra democraţiei (a
se vedea în acest sens şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 876 din 28
iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 632
din 5 septembrie 2011).
II. Cadrul legal şi regulamentar al procedurii de constatare a stării
de incompatibilitate a unui parlamentar
1. Procedura este cea reglementată de Legea nr. 176/2010 privind
integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modi‑
ficarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organiza‑
rea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru
modificarea şi completarea altor acte normative, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 621 din 2 septembrie 2010, titlul II „Pro‑
ceduri de asigurare a integrităţii şi transparenţei în exercitarea funcţiilor
şi demnităţilor publice”.
2. Dispoziţiile art. 179‑184 din Regulamentul Senatului prevăd pro‑
cedura de încetare a mandatului senatorului care se află în stare de
incompatibilitate. Regulamentul distinge între situaţia în care senatorul
se află în stare de incompatibilitate la începerea mandatului (art. 179)
şi situaţia în care starea de incompatibilitate survine în timpul exercitării
mandatului (art. 182 şi 183).
Secţiunea a 6‑a. Principii de conduită parlamentară.

Răspundere şi sancţiuni
Independenţa parlamentarului şi posibilităţile sale de acţiune în exercita
rea mandatului nu‑l exonerează de răspunderea disciplinară. Viaţa parla
mentară este guvernată de principii şi reguli de conduită, pe care legiuitorul
le‑a inserat în capitolul III al Legii nr. 96/2006. Astfel, art. 10 consacră
„principiul interesului naţional”, art. 11 se referă la „principiul legalităţii şi
al bunei‑credinţe”, stabilind că „(1) deputaţii şi senatorii, în calitatea lor

de reprezentanţi aleşi ai poporului român, îşi îndeplinesc îndatoririle şi îşi
exercită drepturile în conformitate cu Constituţia, legile ţării şi regulamentele
Camerei Deputaţilor şi Senatului, pe toată durata mandatului pe care îl deţin.
(2) Deputaţilor şi senatorilor le este interzis să îşi asume faţă de persoanele
fizice sau juridice obligaţii financiare ori de alt tip, menite să influenţeze
exercitarea mandatului cu bună‑credinţă, potrivit propriei conştiinţe”, iar
art. 12 şi art. 13 reglementează „principiul transparenţei” şi al „fidelităţii”[1].
Curtea a statuat că „este necesar ca abaterile disciplinare săvârşite de
deputaţi sau de senatori, precum şi sancţiunile disciplinare aplicabile care,
împreună, alcătuiesc «regimul disciplinei parlamentare» să fie reglementate
prin lege, iar regulile de procedură în aceste cazuri să fie prevăzute în regu
lamentele celor două Camere” (Decizia nr. 195/2013)[2].
Regulamentul Senatului stabileşte abaterile disciplinare săvârşite de
senatori, după cum urmează:
a) încălcarea dispoziţiilor privind îndatoririle senatorului prevăzute de
Constituţia României, republicată, şi de legea statutului deputaţilor şi al
senatorilor;
b) încălcarea jurământului de credinţă;
c) nerespectarea prevederilor regulamentului Senatului;
d) exercitarea abuzivă a mandatului de senator;
e) comportamentul injurios sau calomniator la adresa unui parlamentar
ori a altui demnitar în şedinţele de plen, de comisii sau de birou ori în afara
acestora, dar cu privire la exercitarea mandatului de senator;
f) absentarea, nemotivată şi în mod repetat, de la lucrările Senatului.
Acestea se sancţionează cu:
a) atenţionare;
b) chemarea la ordine;
c) retragerea cuvântului;
d) îndepărtarea din sală pe durata şedinţei;
e) avertisment public – scris.
[1]
Decizia nr. 195/2013, M. Of. nr. 223 din 18 aprilie 2013.
[2]
Prin Decizia nr. 45/1994, Curtea a reţinut în acelaşi sens că „Regulamentul Camerei
Deputaţilor fiind un act juridic inferior Constituţiei şi legilor nu poate cuprinde reguli
de fond ce sunt de domeniul acestora, dar poate cuprinde reguli de procedură pentru
realizarea acestor reglementări”. Tot astfel, prin Decizia nr. 46/1994, Curtea a reţinut
că „este de observat că regulile ce definesc statutul parlamentarilor sunt prevăzute
distinct în Constituţie, […]. Pe cale de consecinţă, prin regulamente se pot stabili reguli
procedurale interne de aplicare, care să detalieze sub acest aspect, în măsura necesară,
regulile constituţionale şi legale ce definesc statutul parlamentarului şi, nicidecum, să‑l
completeze sau să‑l modifice”.
Potrivit Regulamentului Camerei Deputaţilor, abaterile de la regulament

atrag următoarele sancţiuni:
a) avertismentul;
b) chemarea la ordine;
c) retragerea cuvântului;
d) eliminarea din sala de şedinţe;
e) interzicerea participării la lucrările Camerei pe timp de maximum 15
zile;
f) excluderea temporară.
Regimul disciplinei parlamentare – un regim specific statutului deputaţilor

şi senatorilor, care să nu împiedice exercitarea mandatului încredinţat de
alegători

asupra obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 14
[referitoare la introducerea art. 191 alin. (1)] şi ale art. IV din
Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 96/2006 privind
Statutul deputaţilor şi al senatorilor
– extras –
Reprezentativitatea mandatului parlamentar, aşa cum este stabilită
de dispoziţiile din Legea fundamentală [...], are importante consecinţe
juridice. Una dintre acestea se referă la îndatoririle parlamentarului,
care se exercită în mod continuu, de la momentul la care acesta intră în
exerciţiul mandatului, până la data încetării calităţii de deputat sau de
senator, legiuitorul trebuind ca, prin reglementările pe care le adoptă, să
nu împiedice îndeplinirea acestora. Participarea la şedinţele Camerei din
care fac parte deputatul sau senatorul constituie o îndatorire de esenţa
mandatului parlamentar, astfel cum rezultă din întregul ansamblu al
dispoziţiilor constituţionale care reglementează Parlamentul, cuprinse
în titlul III cap. I al Legii fundamentale. Aceasta este reglementată
expres de Legea nr. 96/2006 privind statutul deputaţilor şi al senatorilor
în art. 29 alin. (1) – text care nu a suferit modificări prin legea supusă
controlului de constituţionalitate, fiind caracterizată de legiuitor ca fiind
„o obligaţie legală, morală şi regulamentară”. Prin urmare, împiedicarea
deputatului sau senatorului de a participa la şedinţele Camerei
din care face parte pe o perioadă ce reprezintă jumătate de an

din cei patru ani ai mandatului Camerei [n.a. – introdusă prin legea
de modificare] constituie o măsură de natură să îl împiedice să îşi
realizeze mandatul dat de alegători. În considerarea faptului că fiecare
parlamentar reprezintă naţiunea în întregul ei, trebuie asigurate condiţii
de exercitare efectivă a mandatului, condiţii ce trebuie avute în vedere
şi la reglementarea sancţiunilor disciplinare.
Capitolul al VI‑lea. Consiliul Legislativ
Consiliul Legislativ, reglementat prin art. 79 din Constituţie, reprezintă un

organ consultativ de specialitate al Parlamentului, care avizează proiectele
de acte normative în vederea sistematizării, unificării şi coordonării întregii
legislaţii şi ţine evidenţa oficială a legislaţiei României.
Atribuţiile Consiliului legislativ sunt următoarele (art. 2 din Legea
nr. 73/1993 pentru înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Consiliului
Legislativ[1]):
a) analizează şi avizează proiectele de legi, propunerile legislative şi
proiectele de ordonanţe şi de hotărâri cu caracter normativ ale Guvernului,
în vederea supunerii lor spre legiferare sau adoptare, după caz;
b) analizează şi avizează, la cererea preşedintelui comisiei parlamentare
sesizate în fond, amendamentele supuse dezbaterii comisiei şi proiectele
de legi sau propunerile legislative primite de comisie după adoptarea lor de
către una dintre Camerele Parlamentului;
c) realizează nemijlocit sau coordonează, din dispoziţia Camerei Depu-
taţilor sau a Senatului, elaborarea unor proiecte de coduri sau de alte legi
de complexitate deosebită;
d) elaborează, din dispoziţia Camerei Deputaţilor sau a Senatului ori
din proprie iniţiativă, studii pentru sistematizarea, unificarea şi coordonarea
legislaţiei şi face, pe această bază, propuneri Parlamentului şi, după caz,
Guvernului;
e) examinează conformitatea legislaţiei cu prevederile şi principiile
Constituţiei şi sesizează birourile permanente ale Camerelor Parlamentului
şi, după caz, Guvernul asupra cazurilor de neconstituţionalitate constatate;
prezintă, în cel mult 12 luni de la înfiinţare, propuneri pentru punerea de
acord a legislaţiei anterioare Constituţiei cu prevederile şi principiile acesteia;
f) ţine evidenţa oficială a legislaţiei României şi furnizează informaţia
necesară pentru desfăşurarea procesului legislativ; organizează informati-
zarea sistemului de evidenţă a acesteia şi realizează produse informatice
pentru evidenţa legislaţiei asistată de calculator;
g) urmăreşte, în vederea funcţionării sistemului legislativ în mod unitar
şi coordonat, emiterea de către autorităţile publice competente a actelor
normative în executare, dispuse prin legi, ordonanţe şi hotărâri ale Guver-
nului, şi semnalează organelor în drept întârzierile în emiterea acestora;
Republicată în M. Of. nr. 1122 din 29 noiembrie 2004.

[1]
h) elaborează Repertoriul legislaţiei României – evidenţa oficială – şi

furnizează varianta on‑line a acestuia; întocmeşte versiunile oficiale ale
unor culegeri de acte normative;
i) păstrează originalele legilor şi ale decretelor de promulgare a
acestora. În acest scop, instituţiile publice care le deţin în prezent le vor
preda Consiliului Legislativ;
j) creează şi actualizează, în sistem informatizat, baza de date necesară
activităţii de studii şi documentare legislativă.
Consiliul Legislativ prezintă anual Parlamentului raportul asupra activităţii
sale.
Atribuţia fundamentală a Consiliului Legislativ, de a aviza proiecte de
acte normative, se realizează prin emiterea de avize consultative, care au
ca obiect:
a) concordanţa reglementării propuse cu Constituţia, cu legile‑cadru în
domeniu, cu reglementările Uniunii Europene şi cu actele internaţionale la
care România este parte, iar în cazul proiectelor de lege şi a propunerilor
legislative, natura legii şi care este prima Cameră ce urmează a fi sesizată;
b) asigurarea corectitudinii şi clarităţii exprimării juridice, înlăturarea
contradicţiilor sau necorelărilor din cuprinsul proiectului de act normativ,
asigurarea caracterului complet al prevederilor sale, respectarea normelor
de tehnică legislativă, precum şi a limbajului normativ;
c) prezentarea implicaţiilor noii reglementări asupra legislaţiei în
vigoare, prin identificarea dispoziţiilor legale care, având acelaşi obiect de
reglementare, urmează să fie abrogate, modificate sau unificate, precum şi
prin evitarea reglementării unor aspecte identice în acte normative diferite.
Potrivit art. 10 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică
legislativă pentru elaborarea actelor normative, avizul Consiliului Legislativ
este un aviz de specialitate, cu caracter consultativ, care se formulează şi
se transmite în scris. El poate fi favorabil, favorabil cu obiecţii sau propuneri
sau negativ. Avizele favorabile care cuprind obiecţii sau propuneri, precum
şi cele negative se motivează şi pot fi însoţite de documentele sau de infor
maţiile pe care se sprijină. Observaţiile şi propunerile Consiliului Legislativ
privind respectarea normelor de tehnică legislativă vor fi avute în vedere
la definitivarea proiectului de act normativ. Neacceptarea acestora trebuie
motivată în cuprinsul actului de prezentare a proiectului sau într‑o notă
însoţitoare.
Consiliul Legislativ este condus de un preşedinte cu rang de ministru şi
este alcătuit, în principal, din 3 secţii: Secţia de drept public, Secţia de drept
privat şi Secţia de evidenţă oficială a legislaţiei şi documentare, fiecare secţie
fiind condusă de un preşedinte cu rang de secretar de stat. Preşedintele
VII.6. Consiliul Legislativ 239
Consiliului Legislativ şi preşedinţii de secţii se numesc prin votul majorităţii

deputaţilor şi senatorilor, reuniţi în şedinţa comună a celor două Camere
ale Parlamentului, pe baza a câte trei propuneri ale birourilor permanente
pentru fiecare funcţie, cu avizul comisiilor juridice reunite. Aceştia îşi exercită
atribuţiile de la data depunerii, în mod individual, a jurământului prevăzut
la alin. (3) al art. 9 din Legea nr. 73/1993 în faţa preşedinţilor celor două
Camere.
TITLUL VIII. PUTEREA EXECUTIVĂ
Capitolul I. Aspecte generale
Atribuţiile care intră în mod tradiţional în sfera puterii executive sunt, în

esenţă, următoarele:
– definirea politicii generale a ţării;
– elaborarea proiectelor de legi necesare înfăptuirii acestei politici;
– adoptarea actelor normative şi individuale necesare aplicării legilor,
luarea deciziilor necesare funcţionării serviciilor publice;
– întreprinderea unor măsuri de executare materială, în materie de
ordine publică, dispunerea teritorială a forţelor armate şi a celor de poliţie,
precum şi conducerea relaţiilor internaţionale[1].
Ţinând seama de structurarea autorităţilor care exercită aceste atribuţii,
distingem între executivul monocratic şi executivul dualist. Regimul exe-
cutivului monocratic sau monist se caracterizează prin deţinerea funcţiei
executive de către o singură entitate statală (rege, preşedinte). Executivul
dualist presupune încredinţarea funcţiei executive unei persoane şi unui
organ colegial care au atribuţii pe care le exercită în mod relative autonom:
persoana îndeplineşte funcţia de şef de stat, iar organul colegial poartă
denumirea de guvern, cabinet ministerial[2].
În sistemul constituţional românesc, executivul este dualist, funcţia exe
cutivă fiind încredinţată Preşedintelui României şi Guvernului.
[1]
J. Cadart, Institutions politiques et droit constitutionnel, vol. I, Economica, Paris,
1990, p. 342.
[2]
I. Vida, Puterea executivă şi administraţia publică, ed. a 2‑a, Ed. Cordial Lex,
Cluj‑Napoca, 2012, p. 45.
Capitolul al II‑lea. Preşedintele României
Secţiunea 1. Rol şi atribuţii
§1. Dispoziţii constituţionale de referinţă

Forma de guvernământ consacrată de Constituţia României este repu-
blica semiprezidenţială, în care Preşedintele are importante prerogative
constituţionale.
Articolul 80 din Constituţie – Rolul Preşedintelui – stabileşte principalele
prerogative/funcţii ale acestuia, după cum urmează:
a) funcţia de reprezentare a statului român;
b) funcţia de garant al independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii
teritoriale a ţării;
c) funcţia de a veghea la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare
a autorităţilor publice;
d) funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi
societate.
Coroborând acest text de principiu, cât priveşte rolul Preşedintelui
României, cu celelalte texte constituţionale incidente, se pot realiza diverse
grupări ale atribuţiilor pe care acesta le exercită, astfel cum vom arăta în
cele ce urmează.
Regimul semiprezidenţial – atribuţiile Preşedintelui României

asupra conflictului juridic de natură constituţională dintre Guvern,
reprezentat de primul‑ministru, pe de o parte, şi Preşedintele
României, pe de altă parte
– extras –
Un regim politic este calificat ca fiind semiprezidenţial dacă în
textul Constituţiei sunt întrunite trei condiţii (a se vedea M. Duverger,
Échec au roi, Ed. Albin Michel, 1978, Paris; A new political system
242 VIII. Puterea executivă
model: semi‑presidential Government în European Journal of Political

Research,1980, vol. 8, p. 165‑187), respectiv:
– Preşedintele să fie ales prin vot universal;
– Preşedintele să dispună de competenţe considerabile;
– Preşedintele este secondat de un prim‑ministru şi de miniştri, parte
a puterii executive, şi care pot rămâne în funcţie doar dacă Parlamentul
nu se opune.
Prima condiţie este evident îndeplinită prin chiar textul art. 81 din
Constituţie, iar cea de‑a treia de art. 102 şi urm., precum şi de art. 114
din Constituţie. Problematică este cea de‑a doua condiţie, respectiv
demonstrarea faptului că Preşedintele dispune de „competenţe considera
bile” [R. Elgie, Duverger, Semi‑presidentialism and the supposed French
archetype, în West European Politics, 32 (2), p. 248 şi urm.], iar un
element extrem de important în cadrul acesteia este rolul său în politica
externă a statului. Alături de alte elemente, alăturate rolului Preşedintelui
României în politica externă, precum calitatea sa de comandant al forţelor
armate, preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, competenţa
de a solicita reexaminarea legii, de a sesiza Curtea Constituţională, de
a desemna candidatul pentru funcţia de prim‑ministru, de a numi un
prim‑ministru interimar, de a numi miniştri, de a cere urmărirea penală a
membrilor Guvernului, de a consulta populaţia ţării prin referendum, de
a numi în funcţii publice, de a acorda graţieri individuale, regimul politic
consacrat de Constituţie trebuie să fie calificat ca fiind unul semipre
zidenţial.
Chiar şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale are o orientare similară,
în sensul că, prin interpretarea textelor constituţionale incidente, accep‑
tă existenţa unor competenţe considerabile ale Preşedintelui României
în diverse domenii. În acest sens, cu titlu exemplificativ, Curtea reţine:
– Decizia nr. 98 din 7 februarie 2008, publicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr. 140 din 22 februarie 2008, prin care Curtea
a stabilit că, în exercitarea atribuţiilor prevăzute de art. 85 alin. (2) din
Constituţie, Preşedintele României poate refuza o singură dată, motivat,
propunerea primului‑ministru de numire a unei persoane în funcţia vacan‑
tă de ministru. Primul‑ministru este obligat să propună o altă persoană;
– Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 440 din 23 iunie 2011, în care Curtea, referitor
la o iniţiativă de revizuire a Constituţiei, a statuat: „completarea textului
constituţional [al art. 85 alin. (2)] în sensul consultării Preşedintelui de
către primul‑ministru înaintea propunerii de revocare sau de numire a
unor membri ai Guvernului constituie consacrarea în norma constituţio‑
VIII.2. Preşedintele României 243
nală a soluţiei pronunţate de Curtea Constituţională [prin Decizia nr. 98

din 7 februarie 2008 – n.a.]”.
– Decizia nr. 270 din 5 martie 2008, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 290 din 15 aprilie 2008, în care Curtea a stabilit
că Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie va sesiza Preşedintele României pentru a cere urmărirea penală
a membrilor Guvernului şi a foştilor membri ai Guvernului, care, la data
sesizării, nu au şi calitatea de deputat sau de senator;
– Decizia nr. 384 din 4 mai 2006, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 451 din 24 mai 2006, prin care Curtea a stabilit
că Preşedintele României, în exercitarea atribuţiilor sale de şef al statului
şi comandant al forţelor armate, acordă gradele de mareşal, de general
şi de amiral, fără a fi condiţionat de lege, aşa cum este în cazul atribuţiei
privind numirile în funcţii publice;
– Decizia nr. 375 din 6 iulie 2005, publicată în Monitorul Oficial al Ro‑
mâniei, Partea I, nr. 491 din 8 iulie 2005, Curtea a constatat că numirea
judecătorilor şi procurorilor urmează a se face la propunerea Consiliului
Superior al Magistraturii în continuare, iar numirea în anumite funcţii de
conducere sa face dintre persoanele numite anterior în funcţia de procu‑
ror. Dacă Preşedintele României nu ar avea niciun drept de examinare şi
de apreciere asupra propunerilor făcute de Consiliul Superior al Magistra‑
turii pentru numirea judecătorilor şi procurorilor sau în anumite funcţii de
conducere ori dacă nu ar putea refuza numirea nici motivat şi nici măcar
o singură dată, atribuţiile Preşedintelui României, prevăzute de art. 94
lit. c) coroborat cu art. 125 alin. (1) din Constituţie, ar fi golite de conţinut
şi importanţă, motiv pentru care Curtea a constatat constituţionalitatea
unei asemenea soluţii legislative;
5. Constituţia Franţei, care a constituit sursa de inspiraţie a Constituţiei
României şi care consacră un sistem semiprezidenţial, la art. 5 prevede
că „Preşedintele Republicii veghează la respectarea Constituţiei. Prin
arbitrajul său, asigură funcţionarea autorităţilor publice, conform regle‑
mentărilor, precum şi continuitatea statului.
El este garantul independenţei naţionale, al integrităţii teritoriale şi al
respectării tratatelor”.
Art. 80 din Constituţia României, sub aspectul limbajului folosit, stabi‑
leşte mai clar că Preşedintele României reprezintă statul român şi este
garantul independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a
ţării. Totodată, Preşedintele României veghează la respectarea Consti‑
tuţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice.
§2. Atribuţii privind legiferarea

Preşedintele României:
– promulgă legile, având dreptul de a cere, o singură dată, reexaminarea
legii (art. 77 din Constituţie);
– semnează legile în vederea publicării lor în Monitorul Oficial;
– poate sesiza Curtea Constituţională în legătură cu neconstituţionalitatea
legilor, potrivit art. 146 lit. a) din Constituţie.
Cuprindem aici şi competenţele Preşedintelui referitoare la iniţiativa
de revizuire a Constituţiei. Astfel, potrivit art. 150 alin. (1) din Constituţie,
„revizuirea Constituţiei poate fi iniţiată de Preşedintele României la
propunerea Guvernului, de cel puţin o pătrime din numărul deputaţilor sau
al senatorilor, precum şi de cel puţin 500.000 de cetăţeni cu drept de vot”.
Pronunţându‑se asupra singurei iniţiative de revizuire a Constituţiei care
l‑a avut ca iniţiator pe Preşedintele României, la propunerea Guvernului,
şi având a decide dacă intervenţia Preşedintelui, în sensul modificării şi
completării proiectului legii de revizuire a Constituţiei propus de Guvern,
constituie o încălcare a normelor constituţionale incidente în materia iniţia-
tivei revizuirii, norme care circumscriu limitele acesteia, Curtea a reţinut că
dispoziţiile art. 150 din Constituţie, care reglementează titularii dreptului de
iniţiere a revizuirii Constituţiei (Preşedintele României, deputaţi şi senatori,
respectiv cetăţeni), instituie şi o serie de condiţii cu privire la exercitarea
acestui drept. În cazul Preşedintelui României, dispoziţiile menţionate con-
diţionează exercitarea dreptului în cauză doar de formularea unei propu-
neri în acest sens din partea Guvernului. Stabilind că revizuirea „poate fi
iniţiată de Preşedintele României”, textul constituţional nu distinge referitor
la competenţele Preşedintelui României în calitate de titular al dreptului de
iniţiativă a revizuirii Constituţiei şi nici nu instituie vreo obligaţie sau inter-
dicţie în ceea ce îl priveşte. Prin urmare, Preşedintele României, primind
propunerea Guvernului de revizuire a Constituţiei, are deplina libertate de
a decide să iniţieze revizuirea Constituţiei sau să nu o iniţieze, iar, în cazul
în care decide iniţierea acesteia, să îşi însuşească întocmai, numai în par-
te sau să completeze propunerea Guvernului. O altă interpretare a textului
constituţional, în sensul atribuirii unui rol pur formal Preşedintelui României
în cadrul acestei proceduri, respectiv acela de a transmite Parlamentului un
proiect de lege privind revizuirea Constituţiei astfel cum a fost propus de
Guvern, ar fi de natură să golească de conţinut dreptul său de iniţiativă. Or,
acest drept i‑a fost conferit de legiuitorul constituant tocmai în considerarea
rolului şi a poziţiei pe care Preşedintele României o ocupă în cadrul siste-
mului politic al societăţii, care îi permite să cunoască evoluţia acesteia şi
perspectivele sale de dezvoltare şi să valorifice aceste constatări, inclusiv
pe calea iniţierii unui proces de modificare a Legii fundamentale a statului,

atunci când, prin propunerea Guvernului în acest sens, se realizează un
acord al celor 2 reprezentanţi ai puterii executive cu privire la iniţierea unui
astfel de proces. Faţă de cele reţinute, Curtea a constatat că exercitarea
dreptului de iniţiativă legislativă a revizuirii Constituţiei s‑a făcut cu respec-
tarea prevederilor art. 150 alin. (1) din Constituţia României[1].
§3. Atribuţii privind organizarea şi funcţionarea puterilor publice

Preşedintele României exercită funcţia de mediere între puterile statului,
precum şi între stat şi societate. Ca atare, şeful de stat se află în raporturi
constituţionale cu autorităţile publice, unele dintre atribuţiile sale vizând
organizarea şi funcţionarea acestora.
Aceste atribuţii sunt:
– consultarea Guvernului cu privire la probleme urgente şi de importanţă
deosebită (art. 86 din Constituţie);
– participarea la şedinţele Guvernului şi prezidarea acestor şedinţe în
condiţiile art. 87 din Constituţie;
– organizarea referendumului în probleme de interes naţional, după
consultarea Parlamentului (art. 90 din Constituţie).
Astfel cum am mai arătat în capitolul dedicat instituţiei referendumului,
textul art. 90 din Constituţie, potrivit căruia „Preşedintele României, după
consultarea Parlamentului, poate cere poporului să‑şi exprime, prin referen‑
dum, voinţa cu privire la probleme de interes naţional”, a prilejuit pronunţa-
rea de către Curtea Constituţională a unor decizii prin care au fost stabilite
rolul şi raporturile dintre Parlament şi preşedintele României[2].
Astfel, sesizată fiind cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor
art. 12 alin. (1) din Legea nr. 3/2000, care enumerau expres şi limitativ
„problemele de interes naţional”[3] la care face referire art. 90 din Constitu-
[1]
Decizia nr. 799/2011, M. Of. nr. 440 din 23 iunie 2011.
[2]
[3]
„A. Adoptarea unor măsuri privind reforma şi strategia economică a ţării
B. Adoptarea unor decizii politice deosebite cu privire la:
a) regimul general al proprietăţii publice şi private;
b) organizarea administraţiei publice locale, a teritoriului, precum şi regimul general
privind autonomia locală;
c) organizarea generală a învăţământului;
d) structura sistemului naţional de apărare, organizarea armatei, participarea forţelor
armate la unele operaţiuni internaţionale;
e) încheierea, semnarea sau ratificarea unor acte internaţionale pe durată nede
terminată sau pe o perioadă mai mare de 10 ani;
ţie, Curtea Constituţională a constatat neconstituţionalitatea acestora. Prin

decizia pronunţată cu acel prilej[1], Curtea a reţinut că „art. 90 din Constituţie
stabileşte competenţa exclusivă a Preşedintelui în determinarea probleme‑
lor de interes naţional ce se supun referendumului, chiar dacă consultarea
Parlamentului este obligatorie. Numai Preşedintele României are dreptul
de a decide care sunt problemele de interes naţional şi, în cadrul acestora,
de a stabili, prin decret, problema concretă ce se supune referendumului
şi data desfăşurării acestuia”.
Aceste considerente au fost reiterate în hotărâri pronunţate în exercitarea
atribuţiei de a veghea la organizarea şi desfăşurarea referendumului şi a
confirma rezultatelor acestuia[2], Curtea reţinând şi că acest drept exclusiv
al Preşedintelui îşi găseşte suportul în dispoziţiile constituţionale ale
art. 80 referitor la „Rolul Preşedintelui”, ale art. 2 alin. (1) potrivit căruia
„suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin
organele sale reprezentative, [...], precum şi prin referendum”, ale art. 81
alin. (2) referitor la legitimitatea electorală egală a Preşedintelui României cu
legitimitatea Parlamentului şi ale art. 1 alin. (4), care stabileşte că „statul se
organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă,
executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale”[3].
Curtea a mai observat că, deşi stabilirea datei desfăşurării unui referendum
naţional consultativ cu privire la probleme de interes naţional se include
în prerogativa exclusivă a Preşedintelui României stabilită de art. 90 din
Constituţie, totuşi, pentru a se evita orice suspiciuni cu privire la rezultatele
alegerilor, respectiv ale referendumului, este indicat ca cele două operaţiuni
electorale să nu fie organizate în aceeaşi zi, chiar dacă argumente practice,
de ordin financiar, ar justifica organizarea acestora simultan.
§4. Atribuţii privind alegerea, formarea, avizarea formării, numi-

rea sau revocarea unor autorităţi publice
Atribuţiile ce revin Preşedintelui României în acest domeniu sunt:
– desemnarea unui candidat pentru funcţia de prim‑ministru, numirea
Guvernului pe baza votului de încredere acordat de Parlament, revocarea
şi numirea unor miniştri în caz de remaniere sau vacanţă a postului, la
propunerea prim‑ministrului (art. 85 din Constituţie);
f) integrarea României în structurile europene şi euroatlantice;

g) regimul general al cultelor”.
[1]
[2]
Hotărârea nr. 7/2007, M. Of. nr. 759 din 8 noiembrie 2007.
[3]
Hotărârea nr. 33/2009, M. Of. nr. 918 din 29 decembrie 2009.
– dizolvarea Parlamentului (art. 89 din Constituţie);

– numirea în funcţii publice [art. 94 lit. c) din Constituţie];
– numirea a trei judecători la Curtea Constituţională (art. 142 din
Constituţie).
Având în vedere complexitatea raporturilor de ordin constituţional între
autorităţile implicate, vom prezenta în cele ce urmează procedura de numire
a Guvernului[1]. Sediul materiei îl constituie prevederile art. 85, art. 103 şi
art. 104 din Constituţie, dezvoltate, cât priveşte procedura parlamentară,
în art. 85‑90 din Regulamentul activităţilor comune ale Camerei Deputaţilor
şi Senatului[2].
Din analiza dispoziţiilor legale menţionate rezultă că aceasta parcurge
următoarele etape:
– desemnarea de către Preşedintele României a unui candidat pentru
funcţia de prim‑ministru, în urma consultării partidului care are majoritatea
absolută în Parlament ori, dacă nu există o asemenea majoritate, a partidelor
reprezentate în Parlament [art. 85 alin. (1) şi art. 103 alin. (1) din Constituţie];
– solicitarea de către candidatul desemnat pentru funcţia de prim‑ministru,
în termen de 10 zile de la desemnare, a votului de încredere al Parlamentului
asupra programului şi a întregii liste a Guvernului [art. 103 alin. (2) din
Constituţie];
– multiplicarea şi difuzarea către deputaţi şi senatori a programului şi
listei Guvernului, de către Birourile permanente ale celor două Camere, de
îndată ce acestea au fost primite de la candidatul desemnat pentru funcţia
de prim‑ministru (art. 85 din Regulament);
– stabilirea, de către birourile permanente ale celor două Camere, a
datei şedinţei comune a Camerei Deputaţilor şi Senatului la cel mult 15
zile de la primirea programului de guvernare şi a listei Guvernului şi luarea
de măsuri pentru convocarea deputaţilor şi senatorilor [art. 86 alin. (1) din
Regulament];
– audierea fiecărui candidat pentru funcţia de ministru în şedinţă comună,
de către comisiile permanente ale celor două Camere al căror obiect de
activitate corespunde sferei de competenţă a viitorilor miniştri; comisiile
întocmesc avizele comune consultative, motivate, şi le prezintă candidatului
pentru funcţia de prim‑ministru [art. 86 alin. (2) din Regulament];
– dezbaterea în şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului a
programului de guvernare şi a întregii liste Guvernului [art. 103 alin. (3)
[1]
Pe larg, M. Safta, Rolul Preşedintelui României în procedura învestiturii Guvernului
şi a numirii miniştrilor. Dezvoltări în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, în Revista
Transilvană de Ştiinţe Administrative, vol. 30, nr. 1, p. 156.
[2]
Republicat în M. Of. nr. 461 din 25 iulie 2013.
teza întâi din Constituţie] şi acordarea (neacordarea) încrederii de către

Parlament, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor [art. 103 alin. (3)
teza a doua din Constituţie];
– după aprobarea ordinii de zi, preşedintele de şedinţă dă cuvântul
candidatului desemnat pentru funcţia de prim‑ministru, în vederea prezentării
programului şi a listei Guvernului; la cererea reprezentanţilor grupurilor
parlamentare din Camera Deputaţilor şi Senat, preşedintele le dă cuvântul
pentru exprimarea punctelor de vedere ale respectivelor grupuri cu privire
la programul şi lista Guvernului (art. 87 din Regulament);
– după încheierea dezbaterilor se supune la vot (care este secret şi
se exprimă prin bile) propunerea de acordare a încrederii Guvernului, iar
rezultatul votării este anunţat de preşedinte şi consemnat în procesul‑verbal
încheiat în acest scop (art. 88‑89 din Regulament);
– înaintarea, de îndată, Preşedintelui României, a Hotărârii Parlamentului
privind acordarea votului de încredere, semnată de preşedintele Camerei
Deputaţilor şi preşedintele Senatului (art. 90 din Regulament) sau, după caz,
aducerea la cunoştinţa Preşedintelui României a situaţiei de neacordare a
votului de încredere pentru formarea Guvernului, în vederea desemnării
unui alt candidat pentru funcţia de prim‑ministru (art. 91 din Regulament);
– numirea Guvernului de către Preşedintele României, pe baza votului
de încredere acordat de Parlament [art. 85 alin. (1) din Constituţie];
– depunerea jurământului de credinţă de către prim‑ministrul, miniştrii şi
ceilalţi membri ai Guvernului [art. 104 alin. (1) din Constituţie].
Din examinarea etapelor procedurale enunţate, astfel cum sunt acestea
prevăzute de lege, rezultă că procedura de învestire a Guvernului este iniţiată
şi finalizată de Preşedintele României. Astfel, preşedintele are un drept
exclusiv de desemnare a candidatului la funcţia de prim‑ministru[1]. Obligaţia
Cu privire la candidatul la funcţia de prim‑ministru, în doctrina de specialitate

[1]
s‑a arătat că „acesta poate fi un om politic, eventual liderul partidului majoritar, dar, în
egală măsură, el poate fi şi o persoană neînregimentată politic, un specialist, adică un
tehnocrat” (M. Oroveanu, Tratat de drept administrativ, ed. a 2‑a, Ed. Cerna, Bucureşti,
1998, p. 436); „nu există obligaţia constituţională de apartenenţă politică sau parlamentară
a candidatului, ci doar obligativitatea obţinerii sprijinului politic parlamentar majoritar”
(I. Santai, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, vol. I, Ed. Alma Mater, Sibiu, 2009,
p.176), „textul constituţional a fost redactat de aşa natură încât să permită cât mai multe
formule pentru desemnarea candidatului la funcţia de prim‑ministru, ce poate fi liderul
unui partid politic, un tehnocrat din afara partidelor, un specialist care este însă deputat
sau senator sau un specialist care nu este membru al Guvernului” (M. Constantinescu,
A. Iorgovan, I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Constituţia României revizuită. Comentarii şi
explicaţii, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004, p. 167, apud Constituţia României. Comentariu
pe articole, I. Muraru, E.S. Tănăsescu (coord.), p. 960.
de consultare a partidului care are majoritate absolută în Parlament ori,

dacă nu există o astfel de majoritate, a partidelor reprezentate în Parlament,
prevăzută de art. 103 alin. (1) din Constituţie, nu determină şi o obligaţie
a preşedintelui de a numi candidatul care reprezintă opţiunea acelui
partid sau întruneşte opţiunea acelor partide. Faptul că acest drept este
exclusiv nu înseamnă că este şi discreţionar, după cum discreţionară nu
poate fi nici conduita partidelor politice, prin reprezentanţii lor prezenţi la
consultări. Astfel, acordarea de către preşedinte, unei alte persoane decât
celei pentru care s‑a conturat o opţiune în cadrul consultărilor menţionate,
a mandatului de a forma lista viitorului Guvern implică riscul ca aceasta să
nu aibă susţinere parlamentară şi, prin urmare, să nu îi fie acordat votul
de încredere de către Parlament. Pe de altă parte, un act discreţionar – al
Preşedintelui ori al partidelor politice, prin reprezentanţii lor la consultările
premergătoare numirii candidatului la funcţia de prim‑ministru – poate fi
examinat şi din perspectiva unui principiu conturat de Curtea Constituţională
în jurisprudenţa sa, şi anume cel al loialităţii constituţionale.
Dacă numirea candidatului la funcţia de prim‑ministru reprezintă un drept
exclusiv al Preşedintelui, finalizarea procedurii de învestire a Guvernului,
respectiv numirea acestuia nu mai implică niciun drept de opţiune din partea
sa. În acest sens, prin Decizia nr. 98/2008[1], Curtea Constituţională a statuat
că „actul juridic în baza căruia Preşedintele României face numirile este hotă‑
rârea Parlamentului, adoptată în condiţiile art. 85 alin. (1), ale art. 103 alin. (3)
din Constituţie şi ale dispoziţiilor corespunzătoare ale Regulamentului şedinţe‑
lor comune ale Camerelor Parlamentului. Din textul Constituţiei rezultă că, în
cazurile prevăzute la alin. (1) şi (3) ale art. 85, numirea de către Preşedintele
României a miniştrilor este un act de executare a hotărârii Parlamentului şi
de învestire, pe această bază, a miniştrilor, de către şeful statului. Hotărârea
organului reprezentativ suprem al poporului român [art. 61 alin. (1) din Con‑
stituţia României] este un act obligatoriu, pe care Preşedintele nu l‑ar putea
refuza decât prin săvârşirea unor fapte grave de încălcare a Constituţiei”.
Cât priveşte procedura de numire a unui ministru, este de reţinut
conflictul juridic de natură constituţională determinat de refuzul Preşedintelui
de a da curs propunerii înaintate de prim‑ministru cu privire la o numire în
funcţia de ministru al justiţiei, în condiţiile în care textul constituţional de
referinţă – şi anume art. 85 – nu prevede procedura de urmat în situaţia
unui astfel de refuz. Pentru a identifica procedura de urmat şi limitele de
competenţă ale Preşedintelui şi, respectiv, Prim‑ministrului, în situaţia
dată, Curtea a statuat privind înţelesul normei de la art. 85 alin. (2) din

[1]
Constituţie „în litera acestui text, cât şi în principiile de bază şi în spiritul Legii
fundamentale”. Examinând celelalte dispoziţii constituţionale care stabilesc
reguli aplicabile raporturilor dintre cele două autorităţi publice menţionate, şi
aplicându‑le, prin analogie, situaţiei deduse judecăţii sale, Curtea a stabilit[1]
că: „în aplicarea art. 85 alin. (2) din Constituţie, Preşedintele României,
neavând drept de veto, poate să ceară primului‑ministru o singură dată,
motivat, să facă o nouă propunere de numire a altei persoane în funcţia de
ministru”. Curtea a mai arătat că „motivele cererii Preşedintelui României
nu pot fi cenzurate de primul‑ministru, [iar] în ceea ce priveşte posibilitatea
primului‑ministru de a reitera prima propunere, Curtea urmează să constate
că această posibilitate este exclusă prin chiar faptul neînsuşirii propunerii
de către Preşedintele României. Aşadar, primul‑ministru are obligaţia să
propună pentru funcţia de ministru o altă persoană”[2].
Referitor la numirea în funcţii a judecătorilor/procurorilor, prin Decizia
nr. 375/2005[3], Curtea Constituţională a statuat că, „dacă Preşedintele
României nu ar avea niciun drept de examinare şi de apreciere asupra
propunerilor făcute de Consiliul Superior al Magistraturii pentru numirea
judecătorilor şi procurorilor sau în anumite funcţii de conducere ori dacă nu
ar putea refuza numirea nici motivat şi nici măcar o singură dată, atribuţiile
Preşedintelui României, prevăzute de art. 94 lit. c) coroborat cu art. 125
alin. (1) din Constituţie, ar fi golite de conţinut şi importanţă”. Curtea a mai
reţinut că textul actual al art. 31 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind
statutul judecătorilor şi procurorilor[4] prevede: „Preşedintele României
poate refuza o singură dată numirea judecătorilor şi procurorilor prevăzuţi
la alin. (1). Refuzul motivat se comunică de îndată Consiliului Superior al
Magistraturii”.
[1]
Decizia nr. 98/2008, M. Of. nr. 140 din 22 februarie 2008.
[2]
Pentru a hotărî astfel, Curtea a observat că „în ceea ce priveşte numărul de cazuri
în care Preşedintele României poate cere primului‑ministru să facă altă nominalizare
pentru funcţia de ministru vacantă, Curtea constată că, pentru preîntâmpinarea apariţiei
unui blocaj instituţional în procesul de legiferare, legiuitorul constituant a prevăzut la
art. 77 alin. (2) din Legea fundamentală dreptul Preşedintelui de a cere Parlamentului
reexaminarea unei legi înainte de promulgare, o singură dată. Curtea apreciază că
această soluţie are valoare constituţională de principiu în soluţionarea conflictelor juridice
între două sau mai multe autorităţi publice care au atribuţii conjuncte în adoptarea unei
măsuri prevăzute de Legea fundamentală şi că acest principiu este de aplicaţiune
generală în cazuri similare. Aplicată la procesul de remaniere guvernamentală şi de
numire a unor miniştri în caz de vacanţă a posturilor, această soluţie este de natură să
elimine blocajul ce s‑ar genera prin eventualul refuz repetat al Preşedintelui de a numi
un ministru la propunerea primului‑ministru”.
[3]
M. Of. nr. 591 din 8 iulie 2005.
[4]
Republicată în M. Of. nr. 826 din 13 septembrie 2005.
§5. Atribuţii în domeniul apărării ţării şi asigurării ordinii publice

În cadrul acestor atribuţii ale Preşedintele României sunt cuprinse:
– declararea, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului, a mobilizării
parţiale sau generale a forţelor armate; în situaţii excepţionale, hotărârea
este supusă aprobării Parlamentului în cel mult 5 zile de la adoptare;
– luarea de măsuri pentru respingerea oricărei agresiuni armate îndrep-
tate împotriva României. Printr‑un mesaj, Preşedintele aduce neîntârziat la
cunoştinţa Parlamentului această situaţie;
– instituirea stării de asediu sau stării de urgenţă; Preşedintele va solicita
Parlamentului încuviinţarea măsurii adoptate în cel mult 5 zile de la luarea
acesteia.
§6. Atribuţii în domeniul politicii externe

În această categorie sunt cuprinse:
– încheierea, în numele României, a tratatelor negociate de Guvern şi
supunerea lor spre ratificare Parlamentului într‑un termen rezonabil [art. 91
alin. (1) din Constituţie];
– acreditarea şi rechemarea, la propunerea Guvernului, a reprezentanţilor
diplomatici ai României; aprobarea înfiinţării, desfiinţării sau schimbării
rangului misiunilor diplomatice [art. 91 alin. (2) din Constituţie];
– acreditarea în România a reprezentanţilor diplomatici ai altor state
[art. 91 alin. (3) din Constituţie].
§7. Atribuţii ce decurg din obligaţiile de stat membru al Uniunii

Europene
Potrivit art. 148 alin. (4) din Constituţie, „Parlamentul, Preşedintele
României, Guvernul şi autoritatea judecătorească garantează aducerea
la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării şi din prevederile
alineatului (2)”. Alineatul (2) al aceluiaşi articol statuează că, urmare a
aderării, „prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum
şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate
faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor
actului de aderare”.
Aderarea României la Uniunea Europeană şi îndeplinirea de către
autorităţile române a obligaţiilor ce decurg din statutul României de membru al
Uniunii Europene a condus uneori la interpretări diferite a normelor incidente,
cu consecinţa unor conflicte juridice de natură constituţională. Astfel este
conflictul dintre Preşedintele României şi prim‑ministrul în problema

reprezentării ţării la lucrările Consiliului European[1].
Curtea Constituţională a examinat dispoziţiile din Tratatul privind Uniunea
Europeană care reglementează compunerea, competenţa şi rolul Consiliului
European, ajungând în cele din urmă la concluzia că „formularea cuprinsă
în art. 10 alin. (2) teza a doua şi art. 15 alin. (2) din Tratat, referitor la
compunerea Consiliului European – şefii de stat sau de guvern ai statelor
membre –, este una generică şi nu obligă statele membre care au un
executiv bicefal să asigure reprezentarea lor atât prin şeful de stat, cât şi prin
cel al guvernului, ci, mai degrabă, prin interpretarea teleologică a textului, se
ajunge la ideea că scopul acesteia este de a asigura reprezentarea statului
membru la cel mai înalt nivel de către autoritatea publică competentă”.
Pornind de la această concluzie, Curtea a procedat cu acest prilej la
o interpretare sistematică a Constituţiei, reţinând că „art. 80 alin. (1) din
Constituţie este un text constituţional de principiu. De aceea, el nu trebuie
interpretat restrictiv, ci în spiritul Constituţiei, respectiv coroborat cu art. 91 şi
art. 148 alin. (4) din Constituţie, acest ultim text prevăzând, în mod expres, că
Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul şi autoritatea judecătorească
trebuie să garanteze «obligaţiile rezultate din actul aderării». Or, una dintre
aceste obligaţii este reprezentarea la cel mai înalt nivel a României în
cadrul Consiliului European, respectiv de către autoritatea publică ce are
competenţa de a angaja România la nivel de stat. Altfel, s‑ar ajunge la o
golire de conţinut a dispoziţiilor art. 148 alin. (4) din Constituţie în privinţa
Preşedintelui României; or, este de principiu admis că orice normă este
edictată în sensul de a produce efecte juridice”.
Analizând rolul constituţional şi atribuţiile autorităţilor menţionate,
Curtea a decis că „în exercitarea atribuţiilor constituţionale, Preşedintele
României participă la reuniunile Consiliului European în calitate de şef al
statului. Această atribuţie poate fi delegată de către Preşedintele României,
în mod expres, primului‑ministru”[2].
Pentru a fundamenta această concluzie, Curtea a reţinut că „potrivit art. 80
alin. (1) din Constituţie, Preşedintele României reprezintă statul român, ceea
ce înseamnă că în planul politicii externe conduce şi angajează statul. Acest
text constituţional îi permite să traseze liniile viitoare pe care statul le va urma
în politica sa externă, practic să îi determine orientarea în planul relaţiilor
externe, ţinând cont, desigur, de interesul naţional. O atare concepţie este
legitimată de caracterul reprezentativ al funcţiei, Preşedintele României fiind
ales de cetăţeni prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat. În
[1]
[2]
planul politicii externe, primul‑ministru are competenţa constituţională de a

asigura realizarea politicii externe a ţării [art. 102 alin. (1) din Constituţie], ceea
ce înseamnă că, în funcţie de orientarea stabilită de reprezentantul statului
în plan extern, care este Preşedintele statului, Guvernul, prin reprezentan‑
tul său, urmează să implementeze în mod corespunzător măsurile faţă de
care statul s‑a angajat. Prin urmare, Curtea constată că rolul Guvernului în
politica externă este unul mai degrabă tehnic, el trebuind să urmeze şi să
îndeplinească obligaţiile la care România s‑a angajat la nivel de stat. Aşadar,
rolul Guvernului este unul mai degrabă derivat, şi nu originar, cum este cel al
Preşedintelui României; aşadar, nefiind o putere delegată, ci proprie Preşe‑
dintelui României, reprezentarea statului poate fi delegată, printr‑un act de
voinţă expres, de către acesta atunci când consideră necesar”.
Dezvoltând aceste considerente şi circumstanţiind competenţa preşe
dintelui, în raporturile cu prim‑ministrul şi cu Parlamentul, Curte a subliniat
faptul că „o atare putere de apreciere a Preşedintelui României nu este una
nelimitată sau arbitrară, ci aprecierea în concret trebuie să ţină cont de anumite
criterii obiective, precum: (1) autoritatea publică cea mai bine poziţionată
în raport cu subiectele abordate în cadrul Consiliului European, (2) poziţia
Preşedintelui României sau a prim‑ministrului asupra acestor subiecte să fie
legitimată de un punct de vedere concordant cu cel al Parlamentului sau (3)
dificultăţile pe care le implică sarcina implementării celor stabilite în cadrul
Consiliului European. Decizia politică de delegare a atribuţiei de participare
la reuniunile Consiliului European trebuie să aibă în vedere criteriile mai
sus‑menţionate, în vederea realizării unui consens între autorităţile publice
implicate: Preşedintele României, respectiv prim‑ministrul, iar decizia luată
trebuie să ţină cont şi de principiul constituţional al cooperării loiale”[1].
§8. Alte atribuţii
În această categorie cuprindem:
– conferirea decoraţiilor şi titlurilor de onoare [art. 94 lit. a) din Constituţie];
– acordarea gradelor de mareşal, general, amiral [art. 94 lit. b) din
Constituţie];
– acordarea graţierii individuale [art. 94 lit. d) din Constituţie].
Pe calea soluţionării unei excepţii de neconstituţionalitate, Curtea a sta-
tuat că, potrivit dispoziţiilor art. 94 lit. b) din Constituţie, Preşedintele Româ-
niei, în exercitarea atribuţiilor sale de şef al statului şi comandant al forţelor
armate, „acordă gradele de mareşal, de general şi de amiral”. Această atri-
buţie reprezintă un drept al Preşedintelui, iar nu o obligaţie, astfel că şeful
Decizia nr. 449/2013, M. Of. nr. 784 din 14 decembrie 2013.

[1]
statului are posibilitatea de a aprecia dacă acordă sau nu aceste grade,

fără a fi condiţionat de lege, aşa cum este în cazul atribuţiei privind numirile
în funcţii publice.
Este o concluzie enunţată şi cu prilejul soluţionării unui conflict juridic de
natură constituţională când, constatând existenţa unui asemenea conflict
între Preşedintele României, pe de o parte, şi puterea judecătorească,
reprezentată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de altă parte, în sensul
art. 146 lit. e) din Constituţie şi al practicii instanţei de contencios constituţional
în materie, produs în condiţiile neluării în considerare de către Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 384/2006[1], precum
şi a dispoziţiilor legale în vigoare, Curtea Constituţională a constatat că,
potrivit art. 94 lit. b) din Constituţie, acordarea gradului de general reprezintă
o atribuţie exclusivă a Preşedintelui României.
Secţiunea a 2‑a. Alegerea Preşedintelui României
§1. Consideraţii generale. Cadru normativ

Preşedintele României este ales prin vot universal, egal, direct, secret
şi liber exprimat, soluţie consacrată prin art. 81 din Constituţie şi Legea
nr. 370/2004 pentru alegerea Preşedintelui României.
Este declarat ales candidatul care a întrunit, în primul tur de scrutin,
majoritatea de voturi ale alegătorilor înscrişi în listele electorale permanente.
În cazul în care niciunul dintre candidaţi nu a întrunit majoritatea, se
organizează al doilea tur de scrutin, la care participă numai primii 2 candidaţi
stabiliţi în ordinea numărului de voturi obţinute în primul tur. Este declarat
ales candidatul care a obţinut cel mai mare număr de voturi valabil exprimate.
§2. Desfăşurarea alegerilor
2.1. Listele electorale. Secţiile de votare
În cel mult 15 zile de la data intrării în vigoare a hotărârii Guvernului
privind stabilirea datei alegerilor, primarii întocmesc şi tipăresc într‑un
exemplar, pe baza datelor şi informaţiilor cuprinse în Registrul electoral,
listele electorale permanente.
Pe teritoriul naţional, operaţiunile electorale se desfăşoară în secţiile
de votare organizate conform Legii nr. 35/2008 pentru alegerea Camerei
[1]
M. Of. nr. 451 din 24 mai 2006.
Deputaţilor şi a Senatului şi pentru modificarea şi completarea Legii

nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, a Legii
administraţiei publice locale nr. 215/2001 şi a Legii nr. 393/2004 privind
Statutul aleşilor locali, cu modificările şi completările ulterioare. Pe lângă
misiunile diplomatice şi oficiile consulare ale României se organizează una
sau mai multe secţii de votare pentru alegătorii care se află în străinătate la
data alegerilor. În afara acestor secţii de votare, pot fi organizate, cu acordul
guvernului din ţara respectivă, secţii de votare şi în alte localităţi decât cele
în care îşi au sediul misiunile diplomatice sau oficiile consulare. Organizarea
şi numerotarea secţiilor de votare din străinătate se stabilesc de către
ministrul afacerilor externe, prin ordin, care se publică în Monitorul Oficial
al României, Partea I, şi pe site‑ul Ministerului Afacerilor Externe, în termen
de cel mult 15 zile de la data intrării în vigoare a hotărârii Guvernului privind
stabilirea datei alegerilor.
2.2. Birourile electorale
Ca şi în cazul celorlalte tipuri de alegeri, pentru organizarea şi desfăşu
rarea operaţiunilor specifice perioadei electorale se constituie Biroul Electo-
ral Central, birourile electorale judeţene, birourile electorale ale sectoarelor
municipiului Bucureşti, biroul electoral pentru secţiile de votare din străină-
tate şi birourile electorale ale secţiilor de votare.
Biroul Electoral Central este alcătuit din 5 judecători ai Înaltei Curţi
de Casaţie şi Justiţie, preşedintele şi vicepreşedinţii Autorităţii Electorale
Permanente şi din cel mult 10 reprezentanţi ai formaţiunilor politice.
Biroul Electoral Central adoptă prin hotărâre, în termen de 3 zile de la
constituire, un regulament de organizare şi funcţionare a birourilor electorale
şi a aparatului de lucru al acestora, care se publică în Monitorul Oficial.
2.3. Candidaturile
Propunerile de candidaţi pentru alegerea Preşedintelui României se
depun la Biroul Electoral Central, cel mai târziu cu 40 de zile înainte de
data alegerilor. Propunerile se fac în scris şi vor fi primite numai dacă:
a) sunt semnate de conducerea partidului sau a alianţei politice ori de
conducerile acestora, care au propus candidatul sau, după caz, de candi-
datul independent;
b) cuprind prenumele şi numele, locul şi data naşterii, starea civilă, domi-
ciliul, studiile, ocupaţia şi profesia candidatului şi precizarea că îndeplineşte
condiţiile prevăzute de lege pentru a candida;
c) sunt însoţite de declaraţia de acceptare a candidaturii, scrisă, semnată

şi datată de candidat, de declaraţia de avere, declaraţia de interese, de o
declaraţie pe propria răspundere a candidatului în sensul că a avut sau nu
calitatea de lucrător al Securităţii sau de colaborator al acesteia, precum
şi de lista susţinătorilor, al căror număr nu poate fi mai mic de 200.000 de
alegători.
Lista sau listele susţinătorilor trebuie să cuprindă data alegerilor, prenu-
mele şi numele candidatului, precum şi prenumele şi numele, data naşterii,
adresa, denumirea, seria şi numărul actului de identitate şi semnătura ale-
gătorilor care susţin candidatura. În finalul listei persoana care a întocmit‑o
este obligată să facă o declaraţie pe propria răspundere prin care să ates-
te veridicitatea semnăturilor susţinătorilor. Modelul listei susţinătorilor şi al
declaraţiei pe propria răspundere sunt prevăzute în anexa care face parte
integrantă din lege. Lista susţinătorilor se depune într‑un singur exemplar
original la Biroul Electoral Central.
Propunerea de candidatură se depune şi se înregistrează la Biroul
Electoral Central în 4 exemplare, un exemplar original şi 3 copii. Exemplarul
original şi o copie se păstrează la Biroul Electoral Central, un altul se
înaintează la Curtea Constituţională, iar al patrulea, certificat de preşedintele
Biroului Electoral Central, se restituie depunătorului.
Nu pot candida persoanele care, la data depunerii candidaturii, nu înde-
plinesc condiţiile prevăzute la art. 37 din Constituţia României, republicată,
pentru a fi alese sau care au fost alese anterior, de două ori, ca Preşedinte
al României.
Biroul Electoral Central verifică îndeplinirea condiţiilor de fond şi de
formă prevăzute de lege pentru candidaturi, înregistrează candidaturile
care îndeplinesc aceste condiţii şi respinge înregistrarea candidaturilor care
nu îndeplinesc condiţiile legale. Înregistrarea şi respingerea înregistrării
candidaturilor de către Biroul Electoral Central se fac prin decizie, în termen
de cel mult 48 de ore de la depunerea acestora.
În cel mult 24 de ore de la expirarea termenului menţionat, candidaţii,
partidele politice, organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale,
alianţele politice, alianţele electorale şi alegătorii pot contesta înregistrarea
sau respingerea înregistrării candidaturilor, după caz. Contestaţiile se fac în
scris şi se depun la Curtea Constituţională, care le soluţionează în termen de
cel mult două zile de la înregistrare. Hotărârile sunt definitive, se comunică
de îndată Biroului Electoral Central şi se publică în Monitorul Oficial al
României, Partea I.
În cel mult 24 de ore de la expirarea termenului de soluţionare a
contestaţiilor, Biroul Electoral Central aduce la cunoştinţa publică, prin afişare
pe pagina proprie de internet şi prin intermediul mass‑mediei, candidaturile

şi semnele electorale definitive, în ordinea în care au fost depuse. În acelaşi
termen, Biroul Electoral Central comunică birourilor electorale judeţene,
birourilor electorale ale sectoarelor municipiului Bucureşti şi biroului electoral
pentru secţiile de votare din străinătate, candidaturile şi semnele electorale
definitive, în ordinea în care au fost depuse, acestea având obligaţia de a
le afişa de îndată la sediul lor.
2.4. Desfăşurarea votării
Votarea începe la ora 7,00 şi se încheie la ora 21,00. Alegătorii votează
la secţia de votare unde sunt arondaţi potrivit domiciliului, cu excepţiile
prevăzute de lege. Membrii birourilor electorale ale secţiilor de votare şi
persoanele însărcinate cu menţinerea ordinii votează la secţia de votare
unde îşi desfăşoară activitatea.
Alegătorii care în ziua votării se află în altă comună, oraş sau municipiu
decât cel de domiciliu îşi pot exercita dreptul de vot la orice secţie de votare,
după ce declară în scris pe propria răspundere că nu au mai votat şi nu vor
mai vota la acel tur de scrutin, fiind înscrişi de către preşedintele biroului
electoral al secţiei de votare. Modelul declaraţiei pe propria răspundere se
stabileşte prin hotărâre a Guvernului.
Alegătorii care în ziua votării se află în străinătate votează după ce
declară în scris pe propria răspundere că nu au mai votat şi nu vor mai vota
la acel tur de scrutin. Modelul declaraţiei pe propria răspundere se stabileşte
prin hotărâre a Guvernului.
Regulile privind desfăşurarea efectivă a votării sunt similare celor pre-
văzute de lege pentru alegerile parlamentare.
Pentru alegătorii netransportabili din motive de boală sau invaliditate,
din ţară, preşedintele biroului electoral al secţiei de votare poate aproba, la
cererea scrisă a acestora, depusă cel mai târziu în preziua votării, însoţită
de copii ale unor acte medicale sau alte acte oficiale din care să rezulte că
persoanele respective sunt netransportabile, ca o echipă formată din cel
puţin 2 membri ai biroului electoral să se deplaseze cu o urnă specială şi
cu materialul necesar votării. În raza unei secţii de votare se utilizează o
singură urnă specială. Urna specială poate fi transportată numai de membrii
biroului electoral al secţiei de votare. Urna specială se poate deplasa numai
în raza teritorială arondată la respectiva secţie de votare.
Procedura de exercitare a dreptului de vot de către persoanele reţinute,
deţinute în baza unui mandat de arestare preventivă sau persoanele
care execută o pedeapsă privativă de libertate, dar care nu şi‑au pierdut
drepturile electorale este stabilită prin decizie a Biroului Electoral Central. În

cazul în care într‑un penitenciar se solicită exercitarea dreptului de vot prin
intermediul urnei speciale de mai mult de 400 de persoane aflate în detenţie,
cererile de votare prin intermediul urnei speciale pot fi depuse, cel mai târziu
în preziua votării, la mai multe secţii de votare din localitatea în care se află
penitenciarul, stabilite prin decizie a biroului electoral judeţean sau a biroului
electoral al sectorului municipiului Bucureşti, după caz.
Cererile de votare prin intermediul urnei speciale formulate de persoanele
cu drept de vot internate în spitale pot fi depuse, cel mai târziu în preziua
votării, la mai multe secţii de votare din localitatea în care se află spitalul,
stabilite prin decizie a biroului electoral judeţean sau a biroului electoral al
sectorului municipiului Bucureşti, după caz.
La ora 21,00 preşedintele biroului electoral al secţiei de votare declară
votarea încheiată şi dispune închiderea sălii unde se votează. Alegătorii
care la ora 21,00 se află în sala unde se votează pot să îşi exercite dreptul
de vot.
2.5. Stabilirea rezultatului alegerilor

După deschiderea urnelor şi numărarea voturilor, preşedintele biroului
electoral al secţiei de votare întocmeşte un proces‑verbal, în 3 exemplare,
care centralizează rezultatele votării.
Preşedintele biroului electoral al secţiei de votare şi ceilalţi membri
semnează procesul‑verbal pe care se aplică ştampila de control a biroului
electoral. Lipsa semnăturilor unor membri ai biroului secţiei de votare nu
influenţează valabilitatea procesului‑verbal. Preşedintele va menţiona
motivele care au împiedicat semnarea. Un exemplar al procesului‑verbal se
afişează la loc vizibil, la sediul biroului electoral al secţiei de votare. Membrilor
birourilor electorale ale secţiilor de votare li se eliberează, la cerere, o copie
de pe procesul‑verbal, certificată de către toţi cei care au semnat originalul.
Două exemplare ale procesului‑verbal, toate contestaţiile privitoare la
operaţiunile electorale ale biroului electoral al secţiei de votare, buletinele de
vot nule şi cele contestate alcătuiesc un dosar sigilat şi ştampilat care tre-
buie însoţit de ştampila de control. Copia de pe lista electorală permanentă
împreună cu tabelele utilizate în cadrul secţiei de votare, precum şi decla-
raţiile pe propria răspundere, alcătuiesc un dosar distinct. În cel mult 24 de
ore de la încheierea votării, ambele dosare sunt înaintate biroului electoral
judeţean sau, după caz, biroului electoral al sectorului municipiului Bucu-
reşti de către preşedintele biroului electoral al secţiei de votare, cu pază
înarmată, însoţit, la cerere, de alţi membri ai biroului electoral respectiv.

din străinătate, însoţite de toate întâmpinările şi contestaţiile privitoare la
operaţiunile electorale ale biroului electoral al secţiei de votare, sunt trans-
mise prin mijloace electronice la biroul electoral pentru secţiile de votare din
străinătate, prin grija reprezentanţelor diplomatice, în cel mult 24 de ore de
la primirea acestora. Exactitatea datelor din aceste procese‑verbale este
confirmată telefonic de către preşedintele sau locţiitorul biroului electoral
pentru secţiile de votare din străinătate, care contrasemnează şi ştampilea-
ză documentele primite. Procesele‑verbale contrasemnate sunt utilizate în
centralizarea rezultatelor votării.
După primirea proceselor‑verbale de la toate birourile electorale ale
secţiilor de votare şi după soluţionarea contestaţiilor primite de la birourile
electorale ale secţiilor de votare, biroul electoral judeţean, biroul electoral
al sectorului municipiului Bucureşti sau biroul electoral pentru secţiile de
votare din străinătate încheie un proces‑verbal centralizator care, împreună
cu procesele‑verbale primite de la birourile electorale ale secţiilor de votare,
precum şi cu toate contestaţiile şi întâmpinările primite de competenţa
Biroului Electoral Central, formând un dosar sigilat, ştampilat şi semnat
de membrii biroului electoral judeţean, ai biroului electoral al sectorului
municipiului Bucureşti sau ai biroului electoral pentru secţiile de votare din
străinătate, precum şi dosarele cuprinzând copiile de pe listele electorale
permanente şi tabelele utilizate în cadrul secţiilor de votare, precum şi
declaraţiile pe propria răspundere, după caz, însoţite de ştampila biroului
electoral respectiv se înaintează cu pază înarmată la Biroul Electoral
Central, în cel mult 48 de ore de la primirea ultimului proces‑verbal de la
birourile electorale ale secţiilor de votare.
Biroul Electoral Central rezolvă contestaţiile primite de la birourile
electorale judeţene, birourile electorale ale sectoarelor municipiului Bucureşti
şi biroul electoral pentru secţiile de votare din străinătate, după care încheie
un proces‑verbal centralizator al rezultatelor votării.
Procesul‑verbal, pentru fiecare tur de scrutin, împreună cu procese-
le‑verbale de constatare şi centralizare a rezultatelor votării întocmite de
birourile electorale judeţene, birourile electorale ale sectoarelor municipiului
Bucureşti, biroul electoral pentru secţiile de votare din străinătate şi birourile
electorale ale secţiilor de votare se înaintează cu pază înarmată la Curtea
Constituţională, în termen de 24 de ore de la înregistrarea ultimului dosar.
La al doilea tur de scrutin, se aplică aceleaşi reguli în mod corespunzător,
urmând ca în procesul‑verbal să fie trecute prenumele şi numele candidatului
a cărui alegere a fost constatată, în conformitate cu prevederile art. 81
alin. (3) din Constituţia României, republicată.
Curtea Constituţională anulează alegerile în cazul în care votarea

şi stabilirea rezultatelor au avut loc prin fraudă, caz în care Curtea va
dispune repetarea turului de scrutin în a doua duminică de la data anulării
alegerilor. Tot Curtea validează rezultatul fiecărui tur de scrutin, asigură
publicarea rezultatului alegerilor în mass‑media şi în Monitorul Oficial al
României, Partea I, pentru fiecare tur de scrutin şi validează rezultatul
alegerilor pentru preşedintele ales.
Al doilea tur de scrutin, la care participă primii 2 candidaţi care au
obţinut cel mai mare număr de voturi, are loc în condiţiile prevăzute la
art. 81 alin. (3) din Constituţia României, republicată, la două săptămâni
de la primul tur de scrutin, în aceleaşi secţii de votare şi circumscripţii
electorale, sub conducerea operaţiunilor electorale de către aceleaşi birouri
electorale şi pe baza aceloraşi liste de alegători de la primul tur. În termen
de două zile de la deschiderea campaniei electorale se vor stabili orarul
pentru desfăşurarea acesteia la serviciile publice de radio şi televiziune şi
repartizarea timpilor de antenă.
§3. Rolul Curţii Constituţionale în procesul electoral pentru ale-

gerea Preşedintelui României[1]
3.1. Cadru legal
Potrivit art. 146 lit. f) din Constituţia României, Curtea Constituţională

veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României
şi confirmă rezultatele sufragiului. Dispoziţiile constituţionale sunt dezvoltate
la nivel infraconstituţional de prevederile Legii nr. 47/1992 privind organizarea
şi funcţionarea Curţii Constituţionale, precum şi ale Legii nr. 370/2004 pentru
alegerea preşedintelui României.
Sintagma „veghează la respectarea procedurii” cuprinsă în textul
constituţional de referinţă vizează modul de îndeplinire a operaţiunilor
tehnico‑materiale şi juridice specifice procedurii electorale şi asigurarea
soluţionării contenciosului electoral rezultat din incidentele ce pot apărea în
cadrul alegerilor prezidenţiale. De asemenea, Curtea confirmă şi prezintă
în Parlament rezultatele sufragiului.
Potrivit Legii nr. 370/2004 pentru alegerea Preşedintelui României,
controlul exercitat de Curtea Constituţională poate viza contestarea înregis
trării sau respingerii înregistrării candidaturilor, contestarea modului de
[1]
T. Toader, M. Safta, Dialogul judecătorilor constituţionali, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2015.
soluţionare a incidentelor legate de desfăşurarea campaniei electorale şi

contestarea rezultatelor alegerilor.
3.2. Curtea soluţionează contestaţiile privind înregistrarea sau res-

pingerea înregistrării candidaturilor sau a semnelor electorale
Potrivit art. 31 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 370/2004, în cel mult 24
de ore de la expirarea termenului prevăzut la art. 29 alin. (2)[1], respectiv
la art. 30 alin. (6)[2] din acelaşi act normativ, candidaţii, partidele politice,
organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, alianţele politice,
alianţele electorale şi alegătorii pot contesta înregistrarea sau respingerea
înregistrării candidaturilor sau a semnelor electorale, după caz. Contestaţiile
se fac în scris şi se depun la Curtea Constituţională. Contestaţiile sunt
soluţionate în termen de cel mult două zile de la înregistrare. Hotărârile sunt
definitive, se comunică de îndată Biroului Electoral Central şi se publică în
Monitorul Oficial al României, Partea I.
În materia contestării înregistrării propunerilor de candidatură, jurispru-
denţa Curţii Constituţionale este foarte bogată, fiecare dintre anii electorali
caracterizându‑se printr‑un număr mare de asemenea contestaţii. De un
deosebit interes sunt, de exemplu, hotărârile prin care Curtea a statuat
asupra noţiunii de mandat preşedinţial.
Noţiunea de mandat preşedinţial. Neretroactivitatea Constituţiei
Hotărârea nr. 1 din 8 septembrie 1996

referitoare la soluţionarea contestaţiilor privind înregistrarea
candidaturii domnului Ion Iliescu pentru funcţia de Preşedinte
al României la alegerile din 3 noiembrie 1996
M. Of. nr. 213 din 9 septembrie 1996
– extras –
În legătură cu principiul neretroactivităţii, se susţine în contestarea
candidaturii domnului Ion Iliescu că, potrivit art. 81 alin. (4) din Constituţie,
[1]
Art. 29 alin. (2): „Înregistrarea şi respingerea înregistrării candidaturilor de către
Biroul Electoral Central se fac prin decizie, în termen de cel mult 48 de ore de la depu
nerea acestora”.
[2]
Art. 30 alin. (6): „Înregistrarea sau respingerea înregistrării semnelor electorale se
face de către Biroul Electoral Central, prin decizie, odată cu înregistrarea sau respingerea
înregistrării candidaturilor”.
este necesar să se ţină seama de funcţia îndeplinită de către acesta

înainte de intrarea în vigoare a Constituţiei, în temeiul Decretului‑lege
nr. 92/1990.
Cu privire la această susţinere, se constată că, potrivit art. 15 alin. (2)
din Constituţie, legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale
mai favorabile. Acest principiu, fiind de natură constituţională, se aplică
înseşi prevederilor Constituţiei.
Aşa fiind, prevederile art. 81 alin. (4) din Constituţie, potrivit cărora
funcţia de Preşedinte al României poate fi îndeplinită pentru cel mult
două mandate, sunt inaplicabile perioadei anterioare Constituţiei. În acest
sens, Curtea s‑a pronunţat prin Hotărârea nr. 18 din 7 septembrie 1992,
în care s‑a reţinut că „orice judecată cu privire la logica, semnificaţia şi
implicaţiile unor texte ale Constituţiei, inclusiv cele care privesc instituţia
Preşedintelui României, se analizează şi se interpretează începând cu
situaţiile care apar după intrarea ei în vigoare”, subliniindu‑se că „textul
art. 81 alin. (4) (...) îşi găseşte aplicarea numai pentru viitor”.
Susţinerile, potrivit cărora principiul neretroactivităţii nu şi‑ar găsi
aplicarea, deoarece „normele constituţionale care au guvernat România
după Revoluţia din 1989 şi până la intrarea în vigoare a actualei Consti‑
tuţii reglementau în acelaşi fel numărul mandatelor pentru toate funcţiile
eligibile”, sunt neîntemeiate. Atât Comunicatul către ţară al Consiliului
Frontului Salvării Naţionale din 22 decembrie 1989, cât şi preambulul
Decretului‑lege nr.2/1989, în care sunt înscrise aceste principii programa‑
tice, aveau o valoare politică, cu caracter declarativ, pentru configurarea
viitoarelor aşezăminte constituţionale ale ţării. De aceea instituţionaliza‑
rea lor urma a fi înfăptuită prin acte legislative ulterioare. Or, limitarea
îndeplinirii funcţiei de Preşedinte al României la cel mult două mandate
şi‑a găsit consacrarea numai în prevederile art. 81 alin. (4) al Constituţiei
din anul 1991.
De aceea, a atribui mandatului constituţional de Preşedinte al României
efectele îndeplinirii, anterior Constituţiei, a funcţiei de Preşedinte al
României, ar echivala cu o aplicare retroactivă a art. 81 alin. (4). Principiul
aplicării imediate a Constituţiei impune ca dispoziţiile art. 81 alin. (4)
să privească numai mandatele de Preşedinte al României îndeplinite
sub imperiul Constituţiei din anul 1991, întrucât, având un fundament
constituţional, nu pot fi extinse la funcţia preşedinţială anterioară care,
aşa cum s‑a arătat, nu cuprindea o asemenea limitare. Între argumentele
aduse în sprijinul mai multor contestaţii s‑a invocat faptul că, pe baza unor
acte normative preconstituţionale, domnul Ion Iliescu a „îndeplinit” două
sau mai mult de două mandate în „funcţia de Preşedinte al României”,
aşa încât, faţă de cele precizate de art. 81 alin. (4) din Constituţie, nu

mai poate candida pentru dobândirea unui nou mandat.
În opinia unora dintre autorii contestaţiilor, ar trebui să se ia în consi
derare perioada 20 mai 1990 până la 30 octombrie 1992, respectiv de la
această ultimă dată şi până la validarea mandatului noului preşedinte în
urma actualelor alegeri preşedinţiale. În opinia altora, am fi în prezenţa
mai multor „mandate” îndeplinite deja, cuprinse în perioada decembrie
1989 şi decembrie 1992, care, astfel cum ele au fost periodizate, ar con
duce la concluzia că a îndeplinit patru „mandate”.
Indiferent însă de modul de periodizare, argumentul adus în atenţie
implică examinarea următoarelor probleme: natura juridică a actelor
normative preconstituţionale, pe baza cărora s‑au îndeplinit presupusele
mandate; instituţia mandatului preşedinţial şi raportul dintre aceasta şi
funcţia de şef al statului, îndeplinită anterior.
S‑au invocat, aşadar, explicit sau implicit, prevederile Decretului‑lege
nr. 2 din 27 decembrie 1989 şi cele ale Decretului‑lege nr. 92 din 14
martie 1990, acte normative preconstituţionale, care, între altele, au
cuprins şi reglementări cu privire la instituţia de şef al statului.
În legătură cu Decretul‑lege nr.2/1989 trebuie să se constate că, prin
niciuna dintre prevederile acestuia, nici măcar nu se indică funcţia de şef
al statului sau mandatul preşedinţial. Art. 5 din acest act normativ se referă
la preşedintele Consiliului Frontului Salvării Naţionale, stabilindu‑i sumar
atribuţiile, unele dintre acestea fiind specifice prin natura lor preroga
tivelor unui şef de stat, altele însă neavând nimic comun cu asemenea
prerogative. Mai mult, însă, unele atribuţii dintre cele care ar fi putut
aparţine unui şef de stat unipersonal au fost rezervate, prin prevederile
art. 2 din acest act normativ, Consiliului Frontului Salvării Naţionale, ca
organ colegial de putere.
Prin Decretul‑lege nr. 92/1990 s‑a instituit într‑adevăr funcţia de şef al
statului, sub denumirea „Preşedintele României”. În condiţiile date, regle‑
mentarea acestei instituţii se remarcă prin elemente specifice esenţiale,
diferite de Constituţie, îndeosebi cele la care s‑au referit art. 9 alin. (2),
art. 10 alin. (2), art. 81 şi art. 82 din acest act, privind vârsta minimă pen‑
tru a fi ales, interdicţia pentru unele persoane de a fi alese, procedura
contenciosului electoral, validarea alegerii şi momentul de la care cel
ales este declarat preşedinte, precum şi cele care au stabilit atribuţiile
preşedintelui şi raporturile sale cu celelalte autorităţi publice. Mai mult
decât atât, este de observat că Decretul‑lege nr. 92/1990 nu a stabilit
durata îndeplinirii funcţiei de preşedinte. Comparând acele reglementări
cu reglementările constituţionale actualmente în vigoare, având ca obiect
instituţia de Preşedinte al României, cuprinse la art. 35 şi la art. 80‑100

din Constituţie, rezultă că, deşi, formal, cât priveşte denumirea instituţiei,
s‑ar părea că suntem în prezenţa uneia şi aceleiaşi autorităţi, în realitate
cele două instituţii sunt esenţial diferite. Pe calea unei asemenea exami‑
nări comparative rezultă, aşadar, că sub aceeaşi denumire au fost regle‑
mentate instituţii de autoritate publică esenţialmente diferite, prima având
un caracter tranzitoriu, cealaltă în condiţii de stabilitate constituţională.
Cele două acte normative, Decretul‑lege nr. 2/1989 şi Decretul‑lege
nr. 92/1990, au avut, neîndoielnic, caracterul unor acte cu valoare
constituţională. Dar tot atât de neîndoielnică este şi constatarea că ele
nu au fost constituţii. Chiar Decretul‑lege nr. 92/1990, în art. 99, evocă
perspectiva adoptării unei constituţii.
Indiscutabil, respectivele acte normative au avut un caracter tranzitoriu.
În acest sens sunt relevante prevederile „tranzitorii” de la art. 99 din
Decretul‑lege nr. 92/1990: „Prezentul decret‑lege se aplică până la
adoptarea legii electorale elaborate pe baza noii Constituţii”. Constituţia
României a confirmat apoi caracterul tranzitoriu al reglementărilor
anterioare. Astfel, art. 150 alin. (1) a prevăzut că legile şi toate celelalte
acte normative rămân în vigoare numai în măsura în care nu contravin
Constituţiei. Art. 151 alin. (1) a precizat, de asemenea, că instituţiile
republicii, existente la data intrării în vigoare a Constituţiei, rămân în
funcţiune numai până la constituirea celor noi. Deşi textul constituţional
se referă la „instituţiile republicii”, această locuţiune implică neîndoielnic
şi normele care au stat la baza organizării şi funcţionării acelor instituţii,
o „instituţie”, ca structură organizatorică şi funcţională, neputând exista
în afara cadrului juridic care o reglementează. De altfel, prin art. 30 din
Legea nr. 69/1992 pentru alegerea Preşedintelui României, Decretul‑lege
nr. 92/1990 a fost expres abrogat, aşa încât niciuna dintre reglementările
cuprinse în acest decret‑lege nu poate fi revitalizată decât artificial şi
anacronic, în afara rigorilor juridice.
O altă constatare însă este deplin pertinentă şi concludentă pentru
formularea unei judecăţi de valoare în problema litigioasă asupra căreia
urmează a se pronunţa Curtea Constituţională, şi anume că niciun act
normativ preconstituţional nu consacră instituţia mandatului preşedinţial.
Această instituţie este pentru prima oară reglementată prin Constituţia
din anul 1991.
Mandatul preşedinţial are determinări constituţionale specifice şi
inedite faţă de reglementările anterioare. Acestea privesc mai ales funcţiile
ce derivă din mandat, condiţiile de dobândire, de validare şi de începere
a mandatului, durata acestuia, incompatibilităţile şi imunităţile pe care le
antrenează, atribuţiile ce derivă din mandat şi, implicit, raporturile în care

se află deţinătorul acestuia cu celelalte autorităţi publice, răspunderea ce
revine titularului mandatului pentru modul de exercitare a acestuia. Nicio
altă funcţie, dobândită pe baza unor reglementări anterioare Constituţiei,
nu a avut ca fundament un asemenea mandat, aşa încât trebuie admis
că prevederile Constituţiei României marchează o soluţie de ruptură sau
de reaşezare esenţial diferită a instituţiei de şef al statului. Pe cale de
consecinţă, mandatul preşedinţial reglementat de Constituţia României
nu poate fi aşezat în prelungirea unor durate de îndeplinire a funcţiei de
Preşedinte al României, anterioare intrării în vigoare a legii fundamentale.
Art. 81 alin. (4) din Constituţie prevede: „Nicio persoană nu poate
îndeplini funcţia de Preşedinte al României decât pentru cel mult două
mandate. Acestea pot fi şi succesive”.
Pentru a se demonstra ilegitimitatea constituţională a candidaturii
domnului Ion Iliescu la funcţia de Preşedinte al României, se face
referire constantă numai la această „funcţie”, ignorându‑se cea de‑a
doua componentă a reglementării cuprinse la art. 81 alin. (4), anume
instituţia „mandatului”. Or, „funcţia de preşedinte” nu poate fi abstrasă din
cuprinsul reglementării, neţinându‑se seama de conceptul de „mandat”.
Cu alte cuvinte, pentru compararea instituţiei de şef al statului, în
reglementarea actuală, cu situaţii anterioare, trebuie să se observe că
instituţia Preşedintelui României este definită între altele şi prin mandatul
constituţional. În lipsa unui astfel de „mandat”, anterior intrării în vigoare a
Constituţiei, orice asociere cu situaţii juridice premergătoare Constituţiei
este nefondată. [...]
Faţă de cele arătate, rezultă că mandatul de Preşedinte al României
din perioada 1992‑1996 este primul mandat constituţional al domnului
Ion Iliescu. În consecinţă, contestaţiile ce fac obiectul judecăţii de faţă
urmează să fie respinse.
[...]
Curtea
În numele legii
Hotărăşte:
Respinge ca neîntemeiate contestaţiile privind înregistrarea candida‑
turii domnului Ion Iliescu la funcţia de Preşedinte al României [...].
3.3. Curtea soluţionează contestaţiile privind împiedicarea unui

partid sau a unei formaţiuni politice ori a unui candidat de a‑şi desfă
şura campania electorală
Potrivit art. 42 alin. (7) din Legea nr. 370/2004, contestaţiile cu privire la
împiedicarea unui partid sau a unei formaţiuni politice ori a unui candidat
de a‑şi desfăşura campania electorală în condiţiile legii se soluţionează de
Curtea Constituţională, cu votul majorităţii judecătorilor, în termen de cel
mult 48 de ore de la înregistrarea lor.
În anul 2009, Curtea a admis două contestaţii referitoare la neacordarea şi
nerepartizarea timpilor de antenă conform legii de către birourile permanente
reunite ale celor două Camere ale Parlamentului şi de către postul public
de televiziune – Societatea Română de Televiziune şi a obligat birourile
permanente ale celor două Camere ale Parlamentului şi reprezentanţii
Societăţii Române de Televiziune să stabilească orarul pentru campania
electorală şi repartizarea timpilor de antenă la postul naţional de televiziune
pentru respectivii candidaţi la funcţia de Preşedinte al României[1].
3.4. Curtea soluţionează contestaţiile privind anularea rezultatelor

alegerilor
Potrivit art. 52 alin. (1) din Legea nr. 370/2004, „Curtea Constituţională
anulează alegerile în cazul în care votarea şi stabilirea rezultatelor au avut
loc prin fraudă de natură să modifice atribuirea mandatului sau, după caz,
ordinea candidaţilor care pot participa la al doilea tur de scrutin. În această
situaţie Curtea va dispune repetarea turului de scrutin în a doua duminică
de la data anulării alegerilor”.
Cererea de anulare a alegerilor se poate face de: partidele politice,
alianţele politice, alianţele electorale, organizaţiile cetăţenilor aparţinând
minorităţilor naţionale reprezentate în Consiliul Minorităţilor Naţionale şi
de candidaţii care au participat la alegeri, în termen de cel mult 3 zile de la
închiderea votării. Cererea trebuie să fie motivată şi însoţită de dovezile pe
care se întemeiază. Soluţionarea cererii de către Curtea Constituţională se
face până la data prevăzută de lege pentru aducerea la cunoştinţa publică
a rezultatului alegerilor.
Potrivit dispoziţiilor art. 2 pct. 30 din Legea nr. 35/2008 pentru alegerea
Camerei Deputaţilor şi a Senatului şi pentru modificarea şi completarea
Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, a
[1]
Hotărârile nr. 25/2009 şi nr. 27/2009, M. Of. nr.760 din 9 noiembrie 2009.
Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001 şi a Legii nr. 393/2004 privind

Statutul aleşilor locali, frauda electorală reprezintă „orice acţiune ilegală
care are loc înaintea, în timpul sau după încheierea votării ori în timpul
numărării voturilor şi încheierii proceselor‑verbale şi care are ca rezultat
denaturarea voinţei alegătorilor şi crearea de avantaje concretizate prin
mandate în plus pentru un competitor electoral”. Aşadar, nu orice fraudă
din procesul electoral este echivalentă cu fraudarea alegerilor, ci numai
frauda care este de natură să modifice atribuirea mandatului (sau, după caz,
ordinea candidaţilor care pot participa la al doilea tur de scrutin); cererea
de anulare a alegerilor trebuie motivată şi însoţită de dovezile pe care se
întemeiază[1].
3.5. Curtea confirmă şi validează rezultatul alegerilor

Potrivit art. 53‑54 din Legea nr. 370/2004, Curtea Constituţională:
‑ confirmă şi validează rezultatul fiecărui tur de scrutin;
‑ asigură publicarea rezultatului alegerilor în mass‑media şi în Monitorul
Oficial al României, Partea I, pentru fiecare tur de scrutin;
‑ validează rezultatul alegerilor pentru preşedintele ales.
Al doilea tur de scrutin are loc în condiţiile prevăzute la art. 81 alin. (3)
din Constituţia României, republicată, la două săptămâni de la primul tur
de scrutin, în aceleaşi secţii de votare şi circumscripţii electorale, sub
conducerea operaţiunilor electorale de către aceleaşi birouri electorale şi
pe baza aceloraşi liste de alegători de la primul tur. În al doilea tur de scrutin
participă primii 2 candidaţi care au obţinut cel mai mare număr de voturi,
valabil exprimate pe întreaga ţară la primul tur. Confirmarea acestui număr
se face de Curtea Constituţională în termen de 24 de ore de la primirea
proceselor‑verbale de la Birou Electoral Central prin aducerea la cunoştinţa
publică a prenumelui şi numelui celor 2 candidaţi care vor participa la cel
de‑al doilea tur de scrutin şi a zilei votării.
Actul de validare se întocmeşte în 3 exemplare, dintre care unul rămâne
la Curtea Constituţională, unul se prezintă Parlamentului pentru depunerea
jurământului prevăzut la art. 82 alin. (2) din Constituţia României, republicată,
iar al treilea se înmânează candidatului ales.
Hotărârea nr. 39/2009, M. Of. nr. 924 din 30 decembrie 2009.

[1]
Confirmarea rezultatului alegerilor în cadrul primului tur de scrutin

privind rezultatul alegerilor pentru funcţia de Preşedinte al României
în cadrul primului tur de scrutin desfăşurat la 2 noiembrie 2014
Pe rol se află examinarea Procesului‑verbal privind rezultatul votării
pentru alegerea Preşedintelui României din 2 noiembrie 2014, întocmit
de Biroul Electoral Central la data de 6 noiembrie 2014, şi a procese‑
lor‑verbale de consemnare şi centralizare a rezultatelor votării, întocmite
de birourile electorale judeţene, birourile electorale ale sectoarelor muni‑
cipiului Bucureşti, biroul electoral pentru secţiile de votare din străinătate
şi birourile electorale ale secţiilor de votare.
Curtea
constată că, în conformitate cu prevederile art. 146 lit. f) din Constitu‑
ţie, ale art. 37 alin. (1) şi art. 38 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea
şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 807 din 3 decembrie 2010, precum şi cu cele ale
art. 53 alin. (1) şi ale art. 54 alin. (2) din Legea nr. 370/2004 pentru ale‑
gerea Preşedintelui României, republicată în Monitorul Oficial al Româ‑
niei, Partea I, nr. 650 din data de 12 septembrie 2011, cu modificările şi
completările ulterioare, este competentă să confirme rezultatul alegerilor
din 2 noiembrie 2014 pentru funcţia de Preşedinte al României.
Înainte de a se pronunţa asupra rezultatului alegerilor, Curtea Constitu
ţională a examinat 28 de cereri de anulare a acestora. [...] Prin hotărârile
nr. 51 din 5 noiembrie 2014, nr. 53 din 5 noiembrie 2014, nr. 54 din 5
noiembrie 2014, nr. 55 din 6 noiembrie 2014 şi nr. 56 din 6 noiembrie
2014 Curtea Constituţională a respins, ca inadmisibile, cererile de anulare
a alegerilor formulate de [...]. În motivarea hotărârilor pronunţate, Curtea
a reţinut, în esenţă, că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 52
alin. (2) din Legea nr. 370/2004, potrivit căruia „cererea de anulare a
alegerilor se poate face de partidele politice, alianţele politice, alianţele
electorale, organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale
reprezentate în Consiliul Minorităţilor Naţionale şi de candidaţii care au
participat la alegeri [...]”, autorii sesizărilor neavând calitatea cerută de
lege pentru a putea sesiza Curtea Constituţională cu cereri de anulare a
alegerilor pentru funcţia de Preşedinte al României.
Prin hotărârile nr. 52 din 5 noiembrie 2014 şi nr. 57 din 6 noiembrie

2014, Curtea a respins cererile de anulare a alegerilor formulate de [...],
constatând că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 52 alin. (1)
din Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Preşedintelui României, potrivit
cărora „Curtea Constituţională anulează alegerile în cazul în care votarea
şi stabilirea rezultatelor au avut loc prin fraudă de natură să modifice
atribuirea mandatului sau, după caz, ordinea candidaţilor care pot
participa la al doilea tur de scrutin. [...]”.
Prin Hotărârea nr. 58 din 7 noiembrie 2014, Curtea a respins ca fiind
tardive cererile de anulare a alegerilor formulate de [...], constatând
că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 52 alin. (2) din Legea
nr. 370/2004 pentru alegerea Preşedintelui României, potrivit căruia
„Cererea de anulare a alegerilor se poate face [...] în termen de cel mult
3 zile de la închiderea votării [...]”.
În urma examinării proceselor‑verbale de consemnare şi centralizare
a rezultatelor votării întocmite de birourile electorale judeţene, birourile
electorale ale sectoarelor municipiului Bucureşti, biroul electoral pentru
secţiile de votare din străinătate şi birourile electorale ale secţiilor de
votare, Curtea Constituţională constată că nu s‑au produs neregularităţi
referitoare la întocmirea proceselor‑verbale de către birourile electorale,
de natură să infirme rezultatele stabilite.
Din analiza acestor documente, precum şi a procesului‑verbal,
încheiat potrivit art. 51 din Legea nr. 370/2004 de către Biroul Electoral
Central la data de 6 noiembrie 2014 şi transmis la aceeaşi dată Curţii
Constituţionale, se constată că la alegerile desfăşurate în ziua de 2
noiembrie 2014, rezultatele au fost următoarele:
– numărul total al alegătorilor înscrişi în listele electorale permanente:
18.284.066;
– numărul total al alegătorilor care s‑au prezentat la urne: 9.723.232;
– numărul de voturi necesar pentru a fi ales Preşedinte al României
în primul tur de scrutin: 9.142.034;
– numărul total al voturilor nule: 237.761;
– numărul total al voturilor valabil exprimate: 9.485.340,
din care pentru:
HUNOR KELEMEN 329.727 voturi
KLAUS‑WERNER IOHANNIS 2.881.406 voturi
CRISTIAN‑DAN DIACONESCU 382.526 voturi
VICTOR‑VIOREL PONTA 3.836.093 voturi
WILLIAM GABRIEL BRÎNZĂ 43.194 voturi
ELENA‑GABRIELA UDREA 493.376 voturi

MIREL‑MIRCEA AMARIŢEI 7.895 voturi
TEODOR‑VIOREL MELEŞCANU 104.131 voturi
GHEORGHE FUNAR 45.405 voturi
ZSOLT SZILÁGYI 53.146 voturi
MONICA‑LUISA MACOVEI 421.648 voturi
CONSTANTIN ROTARU 28.805 voturi
CĂLIN‑CONSTANTIN‑ANTON 508.572 voturi
POPESCU‑TĂRICEANU
CORNELIU‑VADIM TUDOR 349.416 voturi
Din datele prezentate rezultă că în turul întâi de scrutin niciunul dintre
candidaţi nu a întrunit majoritatea de voturi ale alegătorilor înscrişi în listele
electorale, potrivit art. 81 alin. (2) din Constituţie, respectiv 9.142.034,
şi, în consecinţă, nu poate fi declarat ales în funcţia de Preşedinte al
României.
Ca atare, în exercitarea atribuţiilor sale stabilite prin dispoziţiile art. 37
alin. (1) din Legea nr. 47/1992 şi ale art. 53 alin. (1) şi art. 54 alin. (2)
din Legea nr. 370/2004, Curtea Constituţională urmează să confirme şi
să aducă la cunoştinţa publică prenumele şi numele primilor 2 candidaţi
care vor participa la cel de‑al doilea tur de scrutin, precum şi ziua votării.
Ţinând seama de numărul de voturi obţinute de către fiecare candidat
la primul tur de scrutin şi având în vedere dispoziţiile art. 81 alin. (3)
din Constituţie, la cel de‑al doilea tur de scrutin vor participa domnul
Victor‑Viorel Ponta şi domnul Klaus‑Werner Iohannis, în această ordine.
Cel de‑al doilea tur de scrutin urmează să aibă loc, potrivit art. 54
alin. (1) din Legea nr. 370/2004, la două săptămâni de la primul tur de
scrutin, şi anume în ziua de duminică, 16 noiembrie 2014.
Având în vedere considerentele reţinute, în temeiul art. 146 lit. f) din
Constituţie, al art. 11 alin. (1) lit. B.a), al art. 37 alin. (1) şi art. 38 din
Legea nr. 47/1992, precum şi al art. 53 alin. (1) şi art. 54 alin. (2) din
Legea nr. 370/2004, cu unanimitate de voturi,
În numele legii
Hotărăşte:
1. Confirmă rezultatele alegerilor pentru funcţia de Preşedinte al
României din primul tur de scrutin de la data de 2 noiembrie 2014, după
cum urmează:
18.284.066;

– numărul de voturi necesar pentru a fi ales Preşedinte al României
în primul tur de scrutin: 9.142.034;
din care pentru:
HUNOR KELEMEN 329.727 voturi
KLAUS‑WERNER IOHANNIS 2.881.406 voturi
CRISTIAN‑DAN DIACONESCU 382.526 voturi
VICTOR‑VIOREL PONTA 3.836.093 voturi
WILLIAM GABRIEL BRÎNZĂ 43.194 voturi
ELENA‑GABRIELA UDREA 493.376 voturi
MIREL‑MIRCEA AMARIŢEI 7.895 voturi
TEODOR‑VIOREL MELEŞCANU 104.131 voturi
GHEORGHE FUNAR 45.405 voturi
ZSOLT SZILÁGYI 53.146 voturi
MONICA‑LUISA MACOVEI 421.648 voturi
CONSTANTIN ROTARU 28.805 voturi
CĂLIN‑CONSTANTIN‑ANTON 508.572 voturi
POPESCU‑TĂRICEANU
CORNELIU‑VADIM TUDOR 349.416 voturi
2. Aduce la cunoştinţa publică rezultatele alegerilor pentru funcţia de
Preşedinte al României din primul tur de scrutin de la data de 2 noiembrie
2014.
3. Se va organiza al doilea tur de scrutin pentru alegerea Preşedintelui
României în ziua de duminică, 16 noiembrie 2014, la care vor participa
domnul Victor‑Viorel Ponta şi domnul Klaus‑Werner Iohannis, în această
ordine.
4. Prezenta hotărâre este definitivă, se publică în Monitorul Oficial al
României, Partea I, şi se aduce la cunoştinţă prin mass‑media.
Confirmarea rezultatului alegerilor în cadrul

celui de‑al doilea tur de scrutin

privind rezultatul alegerilor pentru funcţia de Preşedinte al României, în
cadrul celui de‑al doilea tur de scrutin desfăşurat la 16 noiembrie 2014
[...]
Pe rol se află examinarea Procesului‑verbal privind rezultatul votării
pentru alegerea Preşedintelui României din 16 noiembrie 2014, întocmit
de Biroul Electoral Central la data de 20 noiembrie 2014, şi a procese‑
lor‑verbale de consemnare şi centralizare a rezultatelor votării întocmite
de birourile electorale judeţene, birourile electorale ale sectoarelor muni‑
cipiului Bucureşti, biroul electoral pentru secţiile de votare din străinătate
şi birourile electorale ale secţiilor de votare.
Curtea
constată că, în conformitate cu prevederile art. 146 lit. f) din Constitu‑
ţie, ale art. 37 alin. (1) şi art. 38 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea
şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 807 din 3 decembrie 2010, precum şi cu cele ale
art. 53 alin. (1) şi ale art. 54 alin. (2) din Legea nr. 370/2004 pentru ale‑
gerea Preşedintelui României, republicată în Monitorul Oficial al Româ‑
niei, Partea I, nr. 650 din data de 12 septembrie 2011, cu modificările şi
completările ulterioare, este competentă să confirme rezultatul alegerilor
din 16 noiembrie 2014 pentru funcţia de Preşedinte al României.
Înainte de a se pronunţa asupra rezultatului alegerilor, Curtea Consti‑
tuţională a examinat o cerere de anulare a acestora [...]. Prin Hotărârea
nr. 61 din 19 noiembrie 2014, Curtea a respins, ca inadmisibilă, cererea
formulată, reţinând, în esenţă, că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de
art. 52 alin. (2) din Legea nr. 370/2004, potrivit căruia „cererea de anulare
a alegerilor se poate face de partidele politice, alianţele politice, alianţe‑
le electorale, organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale
reprezentate în Consiliul Minorităţilor Naţionale şi de candidaţii care au
participat la alegeri [...]”, autorul sesizării neavând calitatea cerută de lege
pentru a putea sesiza Curtea Constituţională cu o cerere de anulare a
În urma examinării proceselor‑verbale de consemnare şi centralizare
a rezultatelor votării întocmite de birourile electorale judeţene, birourile

votare, Curtea Constituţională constată că nu s‑au produs neregularităţi
referitoare la întocmirea proceselor‑verbale de către birourile electorale,
de natură să infirme rezultatele stabilite.
Din analiza acestor documente, precum şi a procesului‑verbal,
încheiat potrivit art. 51 din Legea nr. 370/2004 de către Biroul Electoral
Central la data de 20 noiembrie 2014 şi transmis la aceeaşi dată Curţii
Constituţionale, se constată că la alegerile desfăşurate în ziua de 16
noiembrie 2014 rezultatele au fost următoarele:
18.280.994;
din care pentru:
KLAUS‑WERNER IOHANNIS6.288.769 voturi
VICTOR‑VIOREL PONTA5.264.383 voturi.
Din datele prezentate rezultă că domnul Klaus‑Werner Iohannis a
obţinut cel mai mare număr de voturi dintre cele valabil exprimate şi
că, prin urmare, este îndeplinită cerinţa prevăzută de art. 81 alin. (3)
din Constituţie pentru a se putea proceda la validarea sa în funcţia de
Preşedinte al României.
Având în vedere considerentele reţinute, în temeiul art. 146 lit. f) din
Constituţie, art. 11 alin. (1) lit. B.a), art. 37 alin.(1) şi art. 38 din Legea
nr. 47/1992, precum şi ale art. 53 alin. (1) din Legea nr. 370/2004, cu
unanimitate de voturi,
În numele legii
Hotărăşte:
1. Confirmă rezultatele alegerilor pentru funcţia de Preşedinte al
României din al doilea tur de scrutin de la data de 16 noiembrie 2014,
după cum urmează:
18.280.994;
din care pentru:
KLAUS‑WERNER IOHANNIS6.288.769 voturi
VICTOR‑VIOREL PONTA5.264.383 voturi.

2. Constată că domnul Klaus‑Werner Iohannis este ales în funcţia de
Preşedinte al României, obţinând cel mai mare număr de voturi din cele
valabil exprimate.
3. Stabileşte validarea alegerii domnului Klaus‑Werner Iohannis în
funcţia de Preşedinte al României pentru data de 21 noiembrie 2014,
ora 12,00, la sediul Curţii Constituţionale.
4. Prezenta hotărâre este definitivă, se publică în Monitorul Oficial al
României, Partea I, şi se aduce la cunoştinţă prin mass‑media.
Validarea rezultatului alegerilor pentru funcţia

de Preşedinte al României
privind validarea rezultatului alegerilor pentru funcţia
de Preşedinte al României
În îndeplinirea atribuţiilor care îi revin în conformitate cu prevederile
art. 82 alin. (1) şi ale art. 146 lit. f) din Constituţie, precum şi cu dispoziţiile
art. 53 din Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Preşedintelui României, cu
modificările şi completările ulterioare, Curtea Constituţională s‑a întrunit
în plenul său, potrivit art. 37 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea
şi funcţionarea Curţii Constituţionale, în vederea validării rezultatului
Examinând dosarul candidaturii, având în vedere procesele‑verbale
privind rezultatul votării pentru alegerea Preşedintelui României din
2 noiembrie 2014 şi respectiv 16 noiembrie 2014, întocmite de Biroul
Electoral Central, procesele‑verbale de consemnare şi centralizare a
rezultatelor votării întocmite de birourile electorale judeţene, birourile
votare, Hotărârile Curţii Constituţionale nr. 59 din 7 noiembrie 2014 şi
nr. 62 din 21 noiembrie 2014 privind rezultatul alegerilor pentru funcţia
de Preşedinte al României în cadrul primului tur de scrutin desfăşurat la
2 noiembrie 2014 şi, respectiv, în cadrul celui de‑al doilea tur de scrutin
desfăşurat la 16 noiembrie 2014,
constatând că au fost respectate dispoziţiile art. 81 din Constituţie şi

ale Legii nr. 370/2004 pentru alegerea Preşedintelui României,
ţinând seama de faptul că la al doilea tur de scrutin, care a avut loc
la 16 noiembrie 2014, domnul Klaus‑Werner Iohannis a obţinut cel mai
mare număr de voturi din cele valabil exprimate, precum şi de faptul
că prin Hotărârea nr. 62 din 21 noiembrie 2014 Curtea Constituţională
a constatat că domnul Klaus‑Werner Iohannis este ales în funcţia de
Preşedinte al României,
în temeiul art. 82 alin. (1) din Constituţie, precum şi al art. 53 din Legea
nr. 370/2004 pentru alegerea Preşedintelui României, cu unanimitate de
voturi,
Curtea Constituţională,
În numele legii
Hotărăşte
Validează alegerea domnului Klaus‑Werner Iohannis în funcţia de
Un exemplar al hotărârii se prezintă Parlamentului în vederea
depunerii jurământului prevăzut la art. 82 alin. (2) din Constituţie, un
exemplar al acesteia se înmânează Preşedintelui ales al României,
domnul Klaus‑Werner Iohannis, iar un alt exemplar rămâne la sediul
Curţii Constituţionale.
Hotărârea este definitivă şi se publică în Monitorul Oficial al României,
Partea I.
Secţiunea a 4‑a. Răspunderea Preşedintelui României
§1. Imunitatea Preşedintelui României

Potrivit art. 84 alin. (2) din Constituţie, „Preşedintele României se bucură
de imunitate. Prevederile articolului 72 alineatul (1) se aplică în mod cores‑
punzător”. Potrivit art. 72 alin. (1) din Constituţie, „deputaţii şi senatorii nu
pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice
exprimate în exercitarea mandatului”.
Distingând între tezele art. 84 alin. (2) din Constituţie, deducem că prima
teză a acestuia, care menţionează expres noţiunea de imunitate, se referă
la imunitatea procedurală a şefului de stat (aşa‑numita inviolabilitate).
Cea de‑a doua teză, care trimite la statutul senatorilor şi deputaţilor, se
referă la imunitatea de drept material. Precum deputaţii şi senatorii, Pre-
şedintele României se bucură de imunitate. Sunt aplicabile, corespunzător,
regulile privind lipsa răspunderii juridice pentru voturile sau pentru opiniile
politice exprimate în exercitarea mandatului.
Cât priveşte imunitatea procedurală, aceasta are caracter absolut, în
sensul că acoperă orice infracţiune, cu excepţia infracţiunilor de înaltă trăda-
re, pentru care chiar textul Constituţiei reglementează procedura punerii sub
acuzare. Imunitatea procedurală blochează, de principiu, orice act procesual
sau procedural ce vizează persoana preşedintelui în exerciţiu. Nefiind posi-
bilă urmărirea şi judecata acestor infracţiuni, prescripţia răspunderii penale
în cazul lor se va suspenda pe durata cât operează imunitatea, reluându‑şi
cursul la momentul încetării cauzei care blochează procesul penal[1].
Imunitatea Preşedintelui României
referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor
art. 312 alin. (2) din Codul de procedură penală
– extras –
Legea fundamentală prevede la art. 84 alin. (2) din Constituţie că
„Preşedintele României se bucură de imunitate. Prevederile articolului 72
alineatul (1) se aplică în mod corespunzător în conformitate cu dispoziţiile
art. 72 alin. (1), având ca titlu marginal „Imunitatea parlamentară”,
„Deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile
sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului”.
22. Potrivit art. 96 alin. (1) din Constituţie, „Camera Deputaţilor şi
Senatul, în şedinţă comună, cu votul a cel puţin două treimi din numărul
deputaţilor şi senatorilor, pot hotărî punerea sub acuzare a Preşedintelui
României pentru înaltă trădare”.
23. Legea nr. 4/1990 privind remunerarea şi alte drepturi ale Preşe‑
dintelui României, senatorilor şi deputaţilor, publicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr. 91 din 14 iulie 1990, prevede în art. 1 că „Pre‑
şedintele României se bucură de imunităţi ca şi membrii Parlamentului.
[1]
Pe larg, D. Niţu, Imunitatea şefului de stat în dreptul penal, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2012, p. 70 şi urm.
Imunitatea Preşedintelui României nu poate fi ridicată cât timp, potrivit

legii, mandatul său nu a încetat”.
24. Potrivit art. 96 alin. (1) din Constituţie, Camera Deputaţilor şi
Senatul, în şedinţă comună, cu votul a cel puţin două treimi din numărul
deputaţilor şi senatorilor, pot hotărî punerea sub acuzare a Preşedintelui
României pentru înaltă trădare. Procedura de punere sub acuzare a
Preşedintelui României se declanşează pe baza unei cereri semnate
de majoritatea deputaţilor şi senatorilor, cerere ce cuprinde descrierea
faptelor care îi sunt imputabile şi trebuie adusă, imediat, la cunoştinţa
Preşedintelui României, pentru ca acesta să poată da explicaţii cu privire
la faptele ce i se impută. Dacă se hotărăşte punerea sub acuzare a
Preşedintelui, Parlamentul, sub semnătura preşedinţilor celor două
Camere, sesizează procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie, care are competenţă de judecată. Infracţiunea
de „Înaltă trădare” este reglementată de art. 398 din noul Cod penal,
potrivit căruia „Faptele prevăzute în art. 394‑397 (n.a. – trădarea,
trădarea prin transmitere de informaţii secrete de stat, trădarea prin
ajutarea inamicului, acţiuni împotriva ordinii constituţionale), săvârşite
de către Preşedintele României sau de către un alt membru al Consiliului
Suprem de Apărare a Ţării, constituie infracţiunea de înaltă trădare şi se
pedepsesc cu detenţiune pe viaţă sau cu închisoare de la 15 la 25 de
ani şi interzicerea exercitării unor drepturi”.
25. Imunitatea de care beneficiază Preşedintele României a fost
definită ca fiind un mijloc de protecţie, menit să îl apere de eventuale
presiuni, abuzuri şi procese şicanatorii îndreptate împotriva sa în
exercitarea mandatului pe care îl are de îndeplinit, având drept scop
garantarea libertăţii de exprimare şi protejarea împotriva urmăririlor
judiciare abuzive. Importanţa acestei garanţii constituţionale constă în
necesitatea asigurării unei protecţii speciale a reprezentanţilor poporului
în cadrul exercitării mandatului pentru care au fost aleşi. Pe această cale
sunt garantate independenţa şi separaţia puterilor în stat, ca expresie a
valorilor promovate într‑un stat democratic. Acesta este motivul pentru
care imunitatea are un caracter imperativ, neconstituind un drept subiectiv
la care titularul poate renunţa atunci când apreciază a fi oportun. Ea este
o garanţie de ordine publică a mandatului şi, pe cale de consecinţă, poate
fi invocată din oficiu, nu doar de titular, şi oricând pe durata exercitării
mandatului, fiind un element constitutiv al statutului juridic constituţional
al Preşedintelui României.
26. Legislaţiile naţionale ale diferitelor state prevăd o dublă protecţie,

imunitatea exprimându‑se prin două noţiuni juridice: iresponsabilitatea
şi inviolabilitatea. Iresponsabilitatea este protecţia pe care o are Preşe
dintele României de a nu răspunde juridic pentru opiniile sale politice
exprimate în exercitarea atribuţiilor mandatului. Domeniul său cuprinde
protecţia împotriva sancţiunilor privind actele şi faptele săvârşite în
exercitarea mandatului prezidenţial, apărând libertatea de exprimare a
Preşedintelui. Iresponsabilitatea Preşedintelui României este reglemen
tată expres prin dispoziţiile art. 84 alin. (2) teza a doua din Constituţie,
respectiv prin trimiterea la prevederile art. 72 alin. (1) din Constituţie, care
consacră iresponsabilitatea parlamentarilor, dispoziţii aplicabile Preşe
dintelui României, în mod corespunzător. Inviolabilitatea presupune un
set de reguli privind urmărirea penală, trimiterea în judecată sau o serie
de măsuri preventive, precum percheziţionarea, reţinerea sau arestarea.
Dispoziţiile art. 84 alin. (2) din Constituţie, care consacră imunitatea
Preşedintelui României, nu fac trimitere şi la dispoziţiile art. 72 alin. (2)
şi (3) din Constituţie care prevăd inviolabilitatea parlamentarilor şi limitele
acesteia. Potrivit acestor dispoziţii constituţionale, deputaţii şi senatorii
pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură
cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar
nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei
din care fac parte, după ascultarea lor. Urmărirea şi trimiterea în judecată
penală se pot face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie. De asemenea, în caz de infracţiune flagrantă, depu
taţii sau senatorii pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei. Ministrul justiţiei
îl va informa neîntârziat pe preşedintele Camerei asupra reţinerii şi a
percheziţiei, iar, în cazul în care Camera sesizată constată că nu există
temei pentru reţinere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri. Or,
dispoziţiile constituţionale referitoare la inviolabilitatea parlamentarilor nu
sunt aplicabile şi Preşedintelui României, în privinţa căruia inviolabilitatea
poate fi înlăturată doar în cazul prevăzut de art. 96 din Constituţie, care
stabileşte posibilitatea Parlamentului de a‑l pune sub acuzarea pentru
înaltă trădare. Măsura adoptată de Parlament are ca efect ridicarea imuni
tăţii Preşedintelui, el neputând răspunde juridic pe perioada exercitării
mandatului decât pentru faptele de înaltă trădare. Spre deosebire de
inviolabilitate, iresponsabilitatea are o calitate absolută în ceea ce priveşte
durata efectelor ei: protecţia se menţine şi după expirarea mandatului
Preşedintelui în ceea ce priveşte opiniile exprimate în timpul acestuia.
27. Analizând semnificaţia juridică a instituţiei imunităţii, Curtea

a constatat că aceasta este o garanţie constituţională, o măsură de
protecţie juridică a mandatului, care are menirea să asigure independenţa
titularului mandatului faţă de orice presiuni exterioare sau abuzuri.
Garanţia prevăzută la art. 72 alin. (1) din Constituţie încurajează titularul
mandatului în adoptarea unui rol activ în viaţa politică a societăţii, întrucât
înlătură răspunderea juridică a acestuia pentru opiniile politice exprimate
în exercitarea funcţiei de demnitate publică. Însă, titularul mandatului
rămâne răspunzător, conform legii, pentru toate actele şi faptele săvârşite
în perioada în care a exercitat funcţia publică şi care nu au legătură cu
voturile sau opiniile politice (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 284
din 21 mai 2014, paragraful 44, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 495 din 3 iulie 2014).
28. Prin Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011 asupra proiectului de lege
privind revizuirea Constituţiei României, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 440 din 23 iunie 2011, Curtea constata că: „Re‑
glementarea constituţională a imunităţii parlamentare este justificată de
necesitatea protecţiei mandatului parlamentar, ca garanţie a înfăptuirii
prerogativelor constituţionale şi, totodată, o condiţie a funcţionării statu‑
lui de drept. În activitatea sa, parlamentarul trebuie să se bucure de o
reală libertate de gândire, expresie şi acţiune, astfel încât să‑şi exercite
mandatul în mod eficient. Instituţia imunităţii parlamentare, sub cele două
forme ale sale, protejează parlamentarul faţă de eventualele presiuni sau
abuzuri ce s‑ar comite împotriva persoanei sale, fiindu‑i astfel asigurată
independenţa, libertatea şi siguranţa în exercitarea drepturilor şi a obliga‑
ţiilor care‑i revin potrivit Constituţiei şi legilor”. De asemenea, prin Decizia
nr. 235 din 5 mai 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea
I, nr. 462 din 31 mai 2005, Curtea a mai reţinut că „stabilirea competenţei
exclusive a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
pentru a efectua urmărirea penală şi a dispune trimiterea în judecată în
cazul infracţiunilor săvârşite de deputaţi sau senatori, fapte care nu au le‑
gătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate de aceştia în exercita‑
rea mandatului, nu are semnificaţia absolvirii de răspundere penală. Pre‑
vederea constituţională instituie măsuri de protecţie faţă de eventuale
abuzuri, şicane sau constrângeri la care ar putea fi expuşi parlamentarii
la niveluri inferioare de instrumentare a cauzelor penale. Pe de altă parte,
s‑a urmărit ca cercetarea şi trimiterea în judecată a parlamentarilor să
se facă de cea mai înaltă autoritate judiciară, cu atribuţii de conducere şi
supraveghere a urmăririi penale. Or, această autoritate este Parchetul de
pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (...)”. Aceste argumente sunt

aplicabile mutatis mutandis şi în cazul imunităţii Preşedintelui.
29. Prin urmare, Preşedintele României nu răspunde juridic pentru
opiniile politice exprimate în exercitarea funcţiei de demnitate publică,
nici pe durata mandatului şi nici după expirarea acestuia, ca efect al
iresponsabilităţii mandatului de Preşedinte al României, însă, aşa cum
s‑a reţinut în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, titularul mandatului
rămâne răspunzător, conform legii, pentru toate actele şi faptele care
nu au legătură cu opiniile sale politice şi care au fost săvârşite înainte sau
în perioada în care a exercitat funcţia publică. Cu privire la aceste acte şi
fapte, Preşedintele este răspunzător, potrivit dispoziţiilor constituţionale şi
legale, sub rezerva suspendării pe perioada deţinerii mandatului a tuturor
procedurilor de cercetare penală, ca efect al inviolabilităţii mandatului de
30. În concluzie, din analiza dispoziţiilor legale şi constituţionale refe‑
ritoare la imunitatea Preşedintelui României, precum şi a jurisprudenţei
Curţii Constituţionale în materie, Curtea reţine că Preşedintele României,
în exercitarea atribuţiilor sale, se bucură de imunitate [art. 84 alin. (2) din
Constituţie], sub cele două aspecte ale acesteia: iresponsabilitatea pentru
opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, şi inviolabilitatea, cu
limita prevăzută de art. 96 din Constituţie – punerea sub acuzare pentru
fapte de înaltă trădare. În virtutea inviolabilităţii de care se bucură manda‑
tul prezidenţial, pe perioada exercitării acestuia, Preşedintele nu poate fi
supus niciunei proceduri judiciare penale, cu excepţia situaţiei prevăzute
de art. 96 din Constituţie. Aşa fiind, dispoziţiile art. 312 alin. (2) din Codul
de procedură penală sunt incidente în cazul urmăririi penale declanşate
împotriva persoanei care ocupă funcţia de Preşedinte al României, im‑
pedimentul legal temporar care determină suspendarea urmării penale
fiind constituit în această situaţie de prevederile art. 84 alin. (2) din Con‑
stituţie referitor la imunitatea Preşedintelui României. Mai mult, acestea
reprezintă transpunerea la nivelul legii procesual penale a prevederilor
constituţionale care circumscriu regimul juridic al mandatului prezidenţial,
care, în lipsa unei dispoziţii legale exprese, aveau o aplicabilitate directă
în practica judiciară. Prin urmare, susţinerea autoarei excepţiei, potrivit
căreia dispoziţiile art. 312 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt
neconstituţionale în măsura în care sunt aplicabile şi Preşedintelui Ro‑
mâniei, nu numai că nu este întemeiată, dar nu îşi găseşte suportul în
nicio prevedere constituţională. Curtea apreciază că, din contră, aceste
dispoziţii consacră la nivel infraconstituţional efectul juridic pe care imu‑
nitatea Preşedintelui României îl produce asupra procesului penal aflat

în desfăşurare, proces în care persoana care ocupă temporar această
funcţie de demnitate publică are calitatea de suspect sau inculpat. Mai
mult, dispoziţia legală criticată constituie temeiul juridic al suspendării
prescripţiei răspunderii penale în ceea ce priveşte persoana în cauză,
aplicabile fiind dispoziţiile art. 156 alin. (1) din Codul penal, potrivit că‑
rora „Cursul termenului prescripţiei răspunderii penale este suspendat
pe timpul cât o dispoziţie legală sau o împrejurare de neprevăzut ori de
neînlăturat împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continu‑
area procesului penal”.
§2. Răspunderea politică a Preşedintelui României

Această răspundere îşi are temeiul juridic în art. 95 din Constituţie. Intervine
atunci când Preşedintele României săvârşeşte fapte grave prin care încalcă
prevederile Constituţiei.
În asemenea situaţie se poate propune suspendarea din funcţie, de către
cel puţin o treime din numărul deputaţilor şi senatorilor. Această iniţiativă
se comunică neîntârziat şi Preşedintelui României. Discutând propunerea,
Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţa comună, cu votul majorităţii
deputaţilor şi senatorilor, după consultarea Curţii Constituţionale, pot hotărî
suspendarea din funcţie a Preşedintelui României. Constituţia dă dreptul
Preşedintelui de a putea da Parlamentului explicaţii cu privire la faptele
ce i se impută. În cazul în care propunerea de suspendare din funcţie se
aprobă, demiterea preşedintelui se poate decide prin referendum care se
organizează în cel mult treizeci de zile.
Cât priveşte faptele pentru care se poate cere demiterea preşedintelui,
Curtea Constituţională a procedat la circumstanţierea sintagmei „fapte gra‑
ve” prin Avizul nr. 1/2007[1] privind propunerea de suspendare din funcţie a
Preşedintelui României. Interpretând dispoziţiile art. 95 alin. (1) din Consti-
tuţie, Curtea a reţinut în acest sens următoarele: „este evident că o faptă,
adică o acţiune sau inacţiune, prin care se încalcă prevederile Constituţiei,
este gravă prin raportare chiar la obiectul încălcării. În reglementarea pro‑
cedurii de suspendare din funcţie a Preşedintelui României, Constituţia nu
se rezumă însă la acest înţeles căci, dacă ar fi aşa, expresia «fapte grave»
nu ar avea sens. Analizând distincţia cuprinsă în textul citat şi luând în con‑
siderare faptul că Legea fundamentală este un act juridic normativ, Curtea
Constituţională constată că nu orice faptă de încălcare a prevederilor Con‑
M. Of. nr. 258 din 18 aprilie 2007.
[1]
stituţiei poate justifica suspendarea din funcţie a Preşedintelui României,

ci numai «faptele grave», cu înţelesul complex pe care această noţiune îl
are în ştiinţa şi în practica dreptului. Din punct de vedere juridic, gravitatea
unei fapte se apreciază în raport cu valoarea pe care o vatămă, precum şi
cu urmările sale dăunătoare, produse sau potenţiale, cu mijloacele folosite,
cu persoana autorului faptei şi, nu în ultimul rând, cu poziţia subiectivă a
acestuia, cu scopul în care a săvârşit fapta. Aplicând aceste criterii la faptele
de încălcare a ordinii juridice constituţionale la care se referă art. 95 alin. (1)
din Legea fundamentală, Curtea reţine că pot fi considerate fapte grave de
încălcare a prevederilor Constituţiei actele de decizie sau sustragerea de la
îndeplinirea unor acte de decizie obligatorii, prin care Preşedintele României
ar împiedica funcţionarea autorităţilor publice, ar suprima sau ar restrânge
drepturile şi libertăţile cetăţenilor, ar tulbura ordinea constituţională ori ar
urmări schimbarea ordinii constituţionale sau alte fapte de aceeaşi natură
care ar avea sau ar putea avea efecte similare”.
§3. Răspunderea penală
Răspunderea penală intervine pentru crima de înaltă trădare. În acest
caz, punerea sub acuzare poate fi hotărâtă de către Camera Deputaţilor
şi Senat, în şedinţă comună, cu votul a cel puţin două treimi din numărul
deputaţilor şi senatorilor. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie. Dacă s‑a pronunţat o hotărâre definitivă de condamnare,
Preşedintele este demis de drept.
Articolul 398 C. pen. reglementează infracţiunea de înaltă trădare
după cum urmează: „Faptele prevăzute în art. 394‑397, săvârşite de către
Preşedintele României sau de către un alt membru al Consiliului Suprem de
Apărare a Ţării, constituie infracţiunea de înaltă trădare şi se pedepsesc cu
detenţiune pe viaţă sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea
exercitării unor drepturi”.
Dispoziţiile la care textul citat face trimitere reglementează infrac-
ţiunile de trădare[1], trădarea prin transmitere de informaţii secrete de
[1]
Art. 394 C. pen.: „Fapta cetăţeanului român de a intra în legătură cu o putere sau cu
o organizaţie străină ori cu agenţi ai acestora, în scopul de a suprima sau ştirbi unitatea
şi indivizibilitatea, suveranitatea sau independenţa statului, prin:
a) provocare de război contra ţării sau de înlesnire a ocupaţiei militare străine;
b) subminare economică, politică sau a capacităţii de apărare a statului;
c) aservire faţă de o putere sau organizaţie străină;
d) ajutarea unei puteri sau organizaţii străine pentru desfăşurarea unei activităţi ostile
împotriva securităţii naţionale, se pedepseşte cu închisoarea de la 10 la 20 de ani şi
interzicerea exercitării unor drepturi”.
stat[1], trădarea prin ajutarea inamicului[2], acţiuni împotriva ordinii consti

tuţionale[3].
Secţiunea a 5‑a. Actele Preşedintelui României[4]
§1. Decretul
1.1. Caracterizare generală
Potrivit art. 100 alin. (1) din Constituţie, „în exercitarea atribuţiilor sale,

Preşedintele României emite decrete care se publică în Monitorul Oficial al
României. Nepublicarea atrage inexistenţa decretului”[5].
[1]
Art. 395 C. pen.: „Transmiterea de informaţii secrete de stat unei puteri sau
organizaţii străine ori agenţilor acestora, precum şi procurarea ori deţinerea de documente
sau date ce constituie informaţii secrete de stat de către cei care nu au calitatea de a
le cunoaşte, în scopul transmiterii lor unei puteri sau organizaţii străine ori agenţilor
acestora, săvârşite de un cetăţean român, se pedepsesc cu închisoarea de la 10 la 20
de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi”.
[2]
Art. 396 C. pen.: „Fapta cetăţeanului român care, în timp de război:
a) predă teritorii, oraşe, poziţii de apărare, depozite ori instalaţii ale forţelor armate
române sau care servesc apărării;
b) predă nave, aeronave, maşini, aparate, armament sau orice alte materiale care
pot servi purtării războiului;
c) procură inamicului oameni, valori sau materiale de orice fel;
d) trece de partea inamicului sau efectuează alte acţiuni care sunt de natură să
favorizeze activitatea inamicului ori să slăbească puterea de luptă a forţelor armate
române sau a armatelor aliate;
e) luptă sau face parte din formaţii de luptă împotriva statului român sau a aliaţilor săi
se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi
interzicerea exercitării unor drepturi”.
[3]
Art. 397 C. pen.: „(1) Acţiunea armată întreprinsă în scopul schimbării ordinii
constituţionale ori al îngreunării sau împiedicării exercitării puterii de stat se pedepseşte
cu închisoarea de la 15 la 25 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
(2) Întreprinderea de acţiuni violente împotriva persoanelor sau bunurilor săvârşite de
mai multe persoane împreună, în scopul schimbării ordinii constituţionale ori al îngreunării
sau împiedicării exercitării puterii de stat, dacă se pune în pericol securitatea naţională, se
pedepseşte cu închisoarea de la 10 la 20 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi”.
[4]
C. Stoica, M. Safta, Aspects pertaining the legal regime of presidential decrees
in Romania, în Tribuna Juridică, vol. IV, Issue 2, decembrie 2014, p. 195‑204,
http://www.tribunajuridica.eu.
[5]
Aceste dispoziţii constituţionale trebuie coroborate cu celelalte dispoziţii con
stituţionale, care prevăd exercitarea atribuţiilor Preşedintelui României şi prin alte acte: de
exemplu mesaje, declaraţii, apeluri, scrisori; sub acest aspect, în doctrină se distinge între
Din interpretarea textului constituţional citat, a dispoziţiilor cuprinse în

Titlul III, Capitolul II din Constituţiei – Preşedintele României, cu raportare
la Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, rezultă că decretele
prezidenţiale sunt acte juridice, şi anume acte administrative, manifestări
unilaterale de voinţă, realizate în scopul de a produce efecte juridice, în
regim de putere publică. Definiţia actului administrativ este dată de art. 2
alin. (1) lit. c) teza întâi din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004[1],
potrivit căruia „în înţelesul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos
au următoarele semnificaţii: […] c) act administrativ – actul unilateral cu
caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de
putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în
concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice; […]”.
Decretele prezidenţiale nu pot avea caracter secret. Dispoziţiile consti-
tuţionale prevăd în acest sens, sub sancţiunea inexistenţei actului, publi-
carea decretului în Monitorul Oficial al României, dată de la care acesta
intră în vigoare.
Toate decretele sunt obligatorii şi au caracter executoriu, autorităţile
statului cărora le sunt destinate fiind însărcinate cu ducerea la îndeplinire
a celor statuate în cuprinsul actului.
1.2. Clasificări
Decretele Preşedintelui pot avea caracter individual sau caracter nor

mativ. În acest sens este jurisprudenţa Curţii Constituţionale[2], precum şi
cea mai mare parte a doctrinei, existând însă şi opinii care neagă caracterul
normativ al decretelor prezidenţiale[3].
Au caracter normativ decretele prin care sunt stabilite obligaţii pentru
categorii largi de subiecte de drept, cum este cazul decretelor prin care se
instituie starea de asediu, de urgenţă, cele care privesc măsuri de respingere
a unei agresiuni sau cele care privesc referendumul consultativ[4]. Decretul
actele politice şi actele juridice ale Preşedintelui României – a se vedea E. Albu, Natura
şi regimul juridic al decretelor emise de preşedintele României, în C.J. nr. 9/2006, p. 85.
[1]
M. Of. nr. 1154 din 7 decembrie 2004.
[2]
Spre exemplu, Decizia nr. 459/2014, M. Of. nr. 712 din 30 septembrie 2014.
[3]
Pentru distincţii şi opinii exprimate în doctrină sub acest aspect, a se vedea
M. Preda, B. Vasilescu, Drept administrativ, Partea specială, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
2006, p. 26 şi urm.; V. Vedinaş, Drept administrativ, ed. a 5‑a, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2009, p. 308 şi urm.; R.N. Petrescu, Drept administrativ, Ed. Hamangiu, 2009,
p. 70 şi urm.
[4]
În acelaşi sens, a se vedea Şt. Deaconu, în Constituţia României, Comentariu pe
articole, I. Muraru, E.S. Tănăsescu (coord.), p. 847.
emis în astfel de situaţii trebuie să răspundă situaţiilor sociale concrete care

reclamă instituirea măsurilor menţionate şi să permită, după caz, un regim
de restrângere a libertăţilor publice, extinderea atribuţiilor poliţiei, a altor
autorităţi publice înzestrate cu competenţe în asigurarea ordinii publice,
extinderea competenţei tribunalelor militare. Sunt reglementări juridice
care, chiar dacă sunt date în baza unor legi, îşi păstrează caracterul de
reglementări juridice primare, adoptate de o altă autoritate publică decât
Parlamentul. Aceste reglementări sunt independente de legea privitoare
la starea de urgenţă sau de asediu, deoarece ele însele sunt în măsură
să stabilească suspendarea aplicării unor dispoziţii legale, instituirea unor
măsuri de restrângere a exerciţiului drepturilor fundamentale sau de instituire
a unor competenţe sporite ale unor autorităţi publice[1].
Potrivit dispoziţiilor art. 100 alin. (2) din Constituţie, „decretele emise de
Preşedintele României în exercitarea atribuţiilor sale prevăzute în articolul
91 alineatele (1) şi (2), articolul 92 alineatele (2) şi (3), articolul 93 alineatul
(1) şi articolul 94 literele a), b) şi d) se contrasemnează de primul‑ministru”.
Este vorba despre exercitarea următoarelor atribuţii ale Preşedintelui
României:
– încheierea tratatelor internaţionale în numele României;
– acreditarea şi rechemarea reprezentanţilor diplomatici ai României
în străinătate şi aprobarea înfiinţării, desfiinţării sau schimbării rangului
misiunilor diplomatice române în alte ţări;
– declararea mobilizării parţiale sau generale a forţelor armate;
– luarea măsurilor de respingere a agresiunilor armate îndreptate împo
triva ţării, instituirea stării de asediu sau a stării de urgenţă pe întreg teritoriul
ţării sau numai în unele unităţi administrativ‑teritoriale;
– conferirea decoraţiilor şi a titlurilor de onoare, acordarea gradelor
militare de mareşal, general şi amiral, acordarea graţierii individuale.
Cât priveşte actul contrasemnării, s‑a reţinut că derivă din lipsa de răs-
pundere a Preşedintelui în faţa Parlamentului, spre deosebire de Guvern
care răspunde politic numai în faţa Parlamentului pentru întreaga sa acti-
vitate. În acest mod, prin contrasemnare se exercită un control indirect de
către Parlament asupra Preşedintelui, iar prim‑ministrul va răspunde inclu-
siv pentru decretele Preşedintelui pe care le‑a contrasemnat[2]. Sancţiunea
pentru lipsa contrasemnării decretului este nulitatea absolută a acestuia.
I. Vida, Puterea executivă şi administraţia publică, p. 203‑204.

[1]
V. Vedinaş, op. cit., 2009, p. 310.

[2]
Refuzul contrasemnării unui decret [emis în cauză în temeiul

art. 94 lit. a) din Constituţie]; consecinţe juridice
Decizia nr. 285 din 21 mai 2014
asupra cererii de soluţionare a conflictului juridic de natură
constituţională dintre prim‑ministru, pe de o parte, şi Preşedintele
României, pe de altă parte
– extras –
Curtea reţine că motivul invocat de Preşedintele României ca fiind
generator al unui conflict, respectiv nemotivarea refuzului prim‑ministrului
de a contrasemna decretul de conferire a decoraţiei, reprezintă, de
principiu, o problemă juridică, întrucât aceasta vizează existenţa sau nu a
unei obligaţii juridice a prim‑ministrului ca, în cazul refuzului contrasemnării
decretului de decorare, să indice motivele care au stat la baza acestui
refuz. Curtea apreciază, de asemenea, că această problemă juridică
este de nivel constituţional, întrucât ea vizează interpretarea art. 94 lit. a)
şi a art. 100 alin. (2) din Constituţie, respectiv obligaţiile care incumbă
prim‑ministrului şi Preşedintelui României în îndeplinirea atribuţiilor
conferite de Constituţie. Aceste obligaţii au o relaţie directă cu atribuţiile
constituţionale exercitate, existând o legătură indisolubilă între acestea.
51. Pentru a se stabili, însă, existenţa unui conflict în sensul art. 146
lit. e) din Constituţie, Curtea trebuie mai întâi să determine dacă autori
tăţile publice implicate în acest diferend – Preşedintele României sau
prim‑ministrul – au încălcat vreun text constituţional, pentru că numai
o atare conduită poate sta la baza generării conflictului. În acest sens,
Curtea va analiza următoarele aspecte:
A) dacă prim‑ministrul poate refuza contrasemnarea unui decret emis
în temeiul art. 94 lit. a) din Constituţie;
B) numai în condiţiile unui răspuns pozitiv la litera A), urmează a se
analiza, în continuare, dacă refuzul trebuie sau nu motivat;
C) în cazul unui răspuns pozitiv la litera B) şi pentru ca demersul
motivării refuzului să aibă o finalitate juridică, trebuie analizat şi dacă
Preşedintele României, în condiţiile unui refuz motivat, poate lua act
de acesta, să nu accepte motivele acolo invocate şi, astfel, în aceste
condiţii, să existe obligaţia prim‑ministrului de a contrasemna decretul în
ipoteza în care Preşedintele României insistă în acţiunea sa de emitere

a decretului de conferire a decoraţiei.
(2.3.) Problema refuzului contrasemnării decretului
52. Curtea reţine că, în funcţie de criteriul condiţiilor de exercitare,
criteriu care interesează cauza de faţă, atribuţiile Preşedintelui României
se clasifică în atribuţii pentru exercitarea cărora actele sau faptele
preşedinţiale nu sunt supuse niciunei condiţii exterioare şi în atribuţii
pentru exercitarea cărora actele sau faptele preşedinţiale sunt supuse
unor condiţii exterioare. În această din urmă situaţie, actele Preşedintelui
României necesită fie aprobarea Parlamentului, fie contrasemnarea, fie
îndeplinirea altor condiţii extrinseci.
53. Curtea constată că exercitarea atribuţiei Preşedintelui României
de a conferi decoraţii sau titluri de onoare [art. 94 lit. a) din Constituţie]
presupune exercitarea concurentă de către prim‑ministru a atribuţiei sale
prevăzute la art. 100 alin. (2) din Constituţie, care prevede expres că
decretul astfel emis – act juridic al Preşedintelui României – se contra
semnează de prim‑ministru. Având în vedere clasificarea menţionată la
paragraful precedent, Curtea reţine că exercitarea atribuţiei Preşedintelui
României de a conferi prin decret decoraţii sau titluri de onoare este
supusă unei condiţii exterioare, respectiv contrasemnarea decretului,
condiţie fără de care acesta nu poate fi emis.
54. Curtea, prin Decizia nr. 87 din 30 septembrie 1994, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 292 din 14 octombrie 1994,
a statuat că prin locul şi rolul său, derivat din alegerea directă de către
popor – ceea ce îi conferă un grad echivalent de legitimitate cu Parla‑
mentul, de asemenea ales direct –, Preşedintele României nu poate fi
participant la o dezbatere parlamentară, deoarece aceasta ar însemna
să îşi angajeze răspunderea politică, ceea ce este contrar poziţiei sale
constituţionale, situându‑l într‑o poziţie similară cu aceea a Guvernului
care, potrivit art. 108 alin. (1) din Constituţie, răspunde politic în faţa
Parlamentului. Aşadar, rezultă că Preşedintele României nu răspunde
politic în faţa Parlamentului.
55. În acest context, Curtea constată că raţiunea pentru care legiui
torul constituant a introdus obligaţia contrasemnării decretelor Preşedin‑
telui prevăzute la art. 100 alin. (2) din Constituţie este dată atât de necesi‑
tatea exercitării unui control de legalitate cu privire la actul Preşedintelui,
cât şi de necesitatea existenţei unei forme de răspundere politică pe care
una dintre autorităţile publice implicate în procedura emiterii decretului
de conferire a decoraţiilor trebuie să şi‑o asume în faţa Parlamentului.
Întrucât Preşedintele nu răspunde politic în faţa Parlamentului, aceas‑
tă răspundere îi revine prim‑ministrului pentru actul contrasemnării. De

aceea, în vederea contrasemnării decretului de conferire a decoraţiilor,
între Preşedintele României şi prim‑ministru există posibilitatea consul‑
tării prealabile emiterii unui decret, chiar şi la nivel informal.
56. De altfel, este de principiu că în planul răspunderii politice, faţă de
Preşedintele României poate fi aplicabil art. 95 din Constituţie, referitor la
suspendarea din funcţie, situaţie în care electoratul, şi nu Parlamentul, îl
poate demite pe Preşedinte, iar faţă de prim‑ministru pot deveni aplicabile
prevederile art. 112 privind întrebările, interpelările şi moţiunile simple
sau art. 113 din Constituţie referitor la moţiunea de cenzură, situaţie în
care se poate ajunge chiar la demiterea Guvernului de către Parlament.
57. Curtea reţine că acest mecanism constituţional, pe de o parte,
dă posibilitatea manifestării controlului parlamentar în mod plenar şi
direct asupra activităţii prim‑ministrului şi, în final, a Guvernului. Pe de
altă parte, asigură, în acest fel, şi un echilibru între puterile statului, cea
executivă, reprezentată de Preşedinte şi prim‑ministru, pe de o parte, şi
cea legislativă, reprezentată de Parlament, evitându‑se posibilitatea unui
exces de putere din partea executivului.
58. Curtea constată, aşadar, că Preşedintele României are compe‑
tenţa de a emite decretul de decorare, în timp ce prim‑ministrul are com‑
petenţa de a‑l contrasemna; actele juridice ale Preşedintelui (decretele),
precum şi actele cu valoare juridică ale prim‑ministrului (contrasemna‑
rea), pe lângă componenta lor juridică, au şi o puternică semnificaţie
politică; răspunderea politică pe care şi‑o angajează prim‑ministrul pentru
actele săvârşite în cursul mandatului vizează şi contrasemnarea decrete‑
lor Preşedintelui; niciunul dintre cele două subiecte de drept nu îl poate
obliga pe celălalt să îndeplinească sau să consimtă la îndeplinirea unor
acte care le‑ar afecta fie suportul politic al electoratului, fie al Parlamen‑
tului; consensul trebuie să caracterizeze relaţia dintre cele două subiecte
de drept atunci când ele trebuie să conlucreze la emiterea unui decret
(semnare/contrasemnare); şi, în fine, lipsa contrasemnăturii prim‑minis‑
trului atrage inexistenţa decretului de conferire a decoraţiilor.
59. În aceste condiţii, Curtea constată că prim‑ministrul are competenţa
constituţională de a refuza contrasemnarea decretului de conferire a
decoraţiilor atât pentru motive de legalitate, cât şi de oportunitate.
60. În fine, Curtea reţine că nu se poate face nicio paralelă între sem‑
nificaţia contrasemnării hotărârilor şi ordonanţelor adoptate de Guvern
de către miniştrii care au obligaţia punerii lor în aplicare şi cea a contra‑
semnării de către prim‑ministru a decretelor emise de Preşedintele Ro‑
mâniei, întrucât, în primul caz, contrasemnarea reprezintă un act tehnic
prin care ministrul ia la cunoştinţă şi se obligă să pună în executare actul

Guvernului, pe când în al doilea caz contrasemnarea reprezintă şi un act
politic care în final angajează Guvernul în faţa Parlamentului.
(2.4.) Problema motivării refuzului de contrasemnare a decretului
61. Curtea reţine că emiterea decretului de conferire a decoraţiilor atestă
existenţa unui acord de voinţe între Preşedintele României şi prim‑ministru,
respectiv între vârfurile puterii executive, fiind rezultatul unor consultări
purtate între cele două autorităţi publice. Iniţierea acestora este, de regulă,
de resortul Guvernului sau al Parlamentului, cu excepţia situaţiilor prevăzute
de art. 4 alin. (3) din Legea nr. 29/2000, ipoteză în care iniţiativa aparţine
Preşedintelui României. Însă, în toate aceste situaţii, conferirea decoraţiilor
implică intervenirea unui element subiectiv din partea autorităţilor publice
cu competenţe în această procedură. Astfel, atât iniţierea procedurii, cât şi
conferirea în sine a decoraţiilor sunt rezultatul propriilor aprecieri subiective
ale acestor autorităţi, care, pentru conduita lor, răspund, din punct de vedere
politic, direct sau indirect, în faţa electoratului sau a Parlamentului, după
caz. Rezultă un concurs de aprecieri subiective care, în final, poate duce
la emiterea sau nu a decretului de conferire a decoraţiei, fără ca persoana
propusă spre decorare să fie vătămată în vreun drept al său din moment
ce aceasta are doar o expectanţă cu privire la conferirea decoraţiei, şi nu
dreptul. În aceste condiţii, motivarea refuzului de a contrasemna decretul
nu poate fi calificată nici ca fiind parte componentă a refuzului, nici ca
având un caracter justificat sau nejustificat şi, în consecinţă, nici nu poate
forma obiectul unui control cu caracter jurisdicţional realizat, eventual, de
Curtea Constituţională.
62. Aşadar, ceea ce produce efecte juridice nu este motivarea refuzului
sau caracterul justificat al motivării refuzului, ci refuzul contrasemnării
decretului. Motivarea nu ar însemna decât indicarea temeiurilor subiective
care au stat la baza deciziei luate, fără a exista o finalitate juridică a
acestei operaţiuni tehnice în sensul generării unei noi competenţe în
sarcina Preşedintelui României. Constituţia nu prevede, nici expres, nici
implicit, posibilitatea Preşedintelui României de a‑l obliga pe prim‑ministru
să contrasemneze un decret de conferire a unei decoraţii în cazul unui
refuz iniţial al acestuia.
63. Rezultă că motivarea în sine a refuzului nu are nicio consecinţă
juridică, astfel încât devine inoperantă ipoteza enunţată la paragraful
51 lit. C) referitor la posibilitatea eventuală a Preşedintelui României, în
condiţiile unui refuz motivat, să ia act de acesta, să nu accepte motivele
acolo invocate şi, astfel, în aceste condiţii, să îl oblige pe prim‑ministru,
direct sau indirect, să contrasemneze decretul de conferire a decoraţiei.
§2. Mesaje, declaraţii, apeluri

Spre deosebire de decrete, care sunt acte juridice, mesajele, declaraţiile
şi apelurile constituie acte politice.
Astfel, art. 88 din Constituţie stabileşte că „preşedintele României adre‑
sează Parlamentului mesaje cu privire la principalele probleme politice ale
naţiunii”. Potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale[1], mesajul este mijlo‑
cul prin care Preşedintele României comunică Parlamentului opiniile
sale cu privire la principalele probleme politice ale naţiunii. Dreptului
de mesaj al preşedintelui îi corespunde obligaţia Camerelor, întrunite în
şedinţă comună, de a primi mesajul. Primirea mesajului de către Camerele
reunite constituie o modalitate a colaborării celor două autorităţi alese prin
vot direct – Parlamentul şi Preşedintele României – constând în aducerea la
cunoştinţa parlamentarilor a opiniilor preşedintelui cu privire la principalele
probleme politice ale naţiunii. De aceea, după primirea mesajului de către
Camere, aspecte ce alcătuiesc conţinutul său ar putea face obiectul unei
dezbateri, dar ca o problemă separată. În afară de art. 88, Constituţia se
referă expres la mesaj şi în cuprinsul dispoziţiilor art. 92 alin. (3), referitor la
aducerea la cunoştinţa Parlamentului a măsurilor luate pentru respingerea
unei agresiuni.
Textele constituţionale nu reglementează forma de adresare a mesa‑
jului. În doctrină[2] s‑a reţinut în acest sens că sunt posibile oricare dintre
următoarele forme:
– prezentarea directă a mesajului în faţa Parlamentului de către Preşe-
dintele României;
– citirea mesajului Preşedintelui de către un trimis al acestuia;
– trimiterea mesajului preşedintelui sub forma unei scrisori publice.
Cât priveşte efectele mesajului, acesta constituie un simplu instrument
de informare a Parlamentului, care nu obligă această autoritate. Ce mult,
dacă problema semnalată de Preşedinte este una de importanţă majoră,
efectul îl constituie crearea unei presiuni politice asupra Parlamentului.
Declaraţiile şi apelurile sunt, de asemenea, acte politice care nu obligă
autorităţile cărora le sunt adresate. Acestea trebuie să se circumscrie însă
obligaţiei de loialitate constituţională care priveşte, deopotrivă, Preşedintele
României, atât în privinţa actelor juridice, cât şi a celor politice.
Decizia nr. 87/1994, M. Of. nr. 292 din 14 octombrie 1994.

[1]
Şt. Deaconu, în Constituţia României, Comentariu pe articole, I. Muraru,

[2]
E.S. Tănăsescu (coord.), p. 823.

Libertatea de exprimare – declaraţiile Preşedintelui României
Decizia nr. 53 din 28 ianuarie 2005

asupra cererilor de soluţionare a conflictului juridic de natură
constituţională dintre Preşedintele României şi Parlament, formulate
de preşedintele Camerei Deputaţilor şi de preşedintele Senatului
M. Of. nr. 144 din 17 februarie 2005
– extras –
Curtea constată că opiniile, judecăţile de valoare sau afirmaţiile titu‑
larului unui mandat de demnitate publică – aşa cum este Preşedintele
României, autoritate publică unipersonală, ori cum este conducătorul
unei autorităţi publice – referitoare la alte autorităţi publice nu constitu‑
ie prin ele însele conflicte juridice între autorităţi publice. Părerile sau
propunerile privind modul cum acţionează ori ar trebui să acţioneze o
anumită autoritate publică sau structurile acesteia, chiar critice fiind, nu
declanşează blocaje instituţionale, dacă nu sunt urmate de acţiuni sau
inacţiuni de natură să împiedice îndeplinirea atribuţiilor constituţionale ale
acelor autorităţi publice. Asemenea păreri ori propuneri rămân în cadrul
limitelor libertăţii de exprimare a opiniilor politice, cu îngrădirile prevăzute
de art. 30 alin. (6) şi (7) din Constituţie.
De asemenea, orice candidat la funcţia de Preşedinte al României
propune electoratului o doctrină politică, un program pentru a cărui
realizare va acţiona, în cazul în care va fi ales, pe perioada mandatului
său. Art. 84 alin. (1) din Constituţie prevede că, „în timpul mandatului,
Preşedintele României nu poate fi membru al unui partid şi nu poate
îndeplini nicio altă funcţie publică sau privată”. Aceste interdicţii nu
exclud însă posibilitatea exprimării, în continuare, a opiniilor politice, a
angajamentelor şi a scopurilor prezentate în programul său electoral ori
să militeze şi să acţioneze pentru realizarea acestora, cu respectarea
prerogativelor constituţionale.
Funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi
societate, prevăzută de art. 80 alin. (2) teza a doua din Constituţie,
impune imparţialitate din partea Preşedintelui României, dar nu exclude
posibilitatea exprimării opiniei sale privind modul optim de soluţionare a
divergenţelor apărute.
Dreptul la exprimarea opiniei politice este garantat şi pentru Preşe‑
dintele României de art. 84 alin. (2), care prevede pentru şeful statului
aceeaşi imunitate ca şi pentru deputaţi şi senatori, art. 72 alin. (1) din

Constituţie aplicându‑se în mod corespunzător.
Curtea Constituţională reţine că, potrivit prevederilor art. 1 alin. (4) din
Legea fundamentală, în structura organică a statului român, autorităţile
publice sunt organizate potrivit „principiului separaţiei şi echilibrului
puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească”. Tocmai de aceea
legiuitorul constituant prevede dreptul Preşedintelui României de a
critica legile adoptate de Parlament şi de a acţiona împotriva lor. Astfel:
potrivit art. 77 alin. (2), „înainte de promulgare, Preşedintele poate cere
Parlamentului, o singură dată, reexaminarea legii”, iar art. 146 lit. a)
prevede dreptul Preşedintelui de a sesiza Curtea Constituţională pentru
exercitarea controlului a priori asupra constituţionalităţii legilor adoptate
de Parlament înainte de promulgare. Aceste atribuţii ale Preşedintelui
României au semnificaţia unei contraponderi faţă de puterea legislativă,
pentru realizarea echilibrului puterilor în statul de drept, consacrat prin
dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Constituţie. Aceeaşi semnificaţie o are şi
dreptul Preşedintelui României de a cere Curţii Constituţionale solu
ţionarea conflictelor juridice de natură constituţională dintre autorităţile
publice, conform art. 146 lit. e) din Constituţie, deoarece acest drept se
exercită în condiţiile exprimării punctului de vedere asupra posibilelor căi
de soluţionare a conflictului, implicit asupra temeiniciei sau netemeiniciei
atitudinii ori a susţinerilor autorităţilor publice implicate în conflict.
Faţă de toate cele de mai sus, Curtea Constituţională constată că
declaraţiile Preşedintelui României au caracterul unor opinii politice, expri
mate în temeiul art. 84 alin. (2) coroborat cu art. 72 alin. (1) din Constituţie,
care nu au dat naştere unui conflict juridic de natură constituţională între
autorităţile publice – Preşedintele României şi cele două Camere ale
Parlamentului României –, în înţelesul prevederilor art. 146 lit. e) din
Constituţie.
Totuşi, Curtea reţine că şi declaraţiile publice ale reprezentanţilor di‑
feritelor autorităţi publice, în raport cu contextul în care sunt făcute şi cu
conţinutul lor concret, pot crea stări de confuzie, de incertitudine ori ten‑
siuni, care ulterior ar putea degenera în conflicte între autorităţi publice,
chiar de natură juridică. Curtea Constituţională are însă competenţa de a
interveni numai în situaţiile în care s‑a creat efectiv un conflict juridic de
natură constituţională între două sau mai multe autorităţi publice.
Capitolul al III‑lea. Guvernul
Secţiunea 1. Rolul, funcţiile şi atribuţiile Guvernului[1]

Guvernul este autoritatea publică a puterii executive, care funcţionează
în baza votului de încredere acordat de Parlament şi care asigură
realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală
a administraţiei publice.
Faţă de dispoziţiile art. 102 alin. (1) din Constituţie, rezultă că Guvernul
are un dublu rol: politic şi administrativ. În realizarea acestui rol, Guvernul
exercită următoarele funcţii:
a) funcţia de strategie, prin care se asigură elaborarea strategiei de
punere în aplicare a Programului de guvernare;
b) funcţia de reglementare, prin care se asigură elaborarea cadrului
normativ şi instituţional necesar în vederea realizării obiectivelor strategice;
c) funcţia de administrare a proprietăţii statului, prin care se asigură
administrarea proprietăţii publice şi private a statului, precum şi gestionarea
serviciilor pentru care statul este responsabil;
d) funcţia de reprezentare, prin care se asigură, în numele statului
român, reprezentarea pe plan intern şi extern;
e) funcţia de autoritate de stat, prin care se asigură urmărirea şi controlul
aplicării şi respectării reglementărilor în domeniul apărării, ordinii publice
şi siguranţei naţionale, precum şi în domeniile economic şi social şi al
funcţionării instituţiilor şi organismelor care îşi desfăşoară activitatea în
subordinea sau sub autoritatea Guvernului.
În realizarea funcţiilor sale Guvernul îndeplineşte următoarele atribuţii
principale:
a) exercită conducerea generală a administraţiei publice;
b) iniţiază proiecte de lege şi le supune spre adoptare Parlamentului;
c) emite puncte de vedere asupra propunerilor legislative şi le transmite
Parlamentului;
d) emite hotărâri pentru organizarea executării legilor, ordonanţe în
temeiul unei legi speciale de abilitare şi ordonanţe de urgenţă potrivit
Constituţiei;
[1]
Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a
ministerelor, M. Of. nr. 164 din 2 aprilie 2001.
e) asigură executarea de către autorităţile administraţiei publice a legilor

şi a celorlalte dispoziţii normative date în aplicarea acestora;
f) elaborează proiectele de lege a bugetului de stat şi a bugetului
asigurărilor sociale de stat şi le supune spre adoptare Parlamentului;
g) aprobă strategiile şi programele de dezvoltare economică a ţării, pe
ramuri şi domenii de activitate;
h) asigură realizarea politicii în domeniul social potrivit Programului de
guvernare;
i) asigură apărarea ordinii de drept, a liniştii publice şi siguranţei cetă
ţeanului, precum şi a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, în condiţiile pre
văzute de lege;
j) aduce la îndeplinire măsurile adoptate, potrivit legii, pentru apărarea
ţării, scop în care organizează şi înzestrează forţele armate;
k) asigură realizarea politicii externe a ţării şi, în acest cadru, integrarea
României în structurile europene şi internaţionale;
l) negociază tratatele, acordurile şi convenţiile internaţionale care
angajează statul român; negociază şi încheie, în condiţiile legii, convenţii
şi alte înţelegeri internaţionale la nivel guvernamental;
m) conduce şi controlează activitatea ministerelor şi a celorlalte organe
centrale de specialitate din subordinea sa;
n) asigură administrarea proprietăţii publice şi private a statului;
o) înfiinţează, cu avizul Curţii de Conturi, organe de specialitate în subor
dinea sa;
p) cooperează cu organismele sociale interesate în îndeplinirea
atribuţiilor sale;
q) îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de lege sau care decurg din
rolul şi funcţiile Guvernului.
Secţiunea a 2‑a. Structura şi conducerea Guvernului

Potrivit art. 102 alin. (3) din Constituţie, Guvernul este alcătuit din
prim‑ministru, miniştri şi alţi membri stabiliţi prin lege organică.
Pot fi membri ai Guvernului persoanele care au cetăţenia română şi
domiciliul în ţară, se bucură de exerciţiul drepturilor electorale, nu au suferit
condamnări penale şi nu se găsesc în unul dintre cazurile de incompatibilitate
prevăzute în cartea I titlul IV din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri
pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţi
ilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, cu
modificările şi completările ulterioare.
VIII.3. Guvernul 295
Funcţia de membru al Guvernului este incompatibilă cu exercitarea altei

funcţii publice de autoritate, cu excepţia celei de deputat sau de senator,
precum şi cu exercitarea unei funcţii de reprezentare profesională salarizată
în cadrul organizaţiilor cu scop comercial.
Funcţia de membru al Guvernului încetează în urma demisiei, a revocării,
a pierderii drepturilor electorale, a stării de incompatibilitate, a decesului,
precum şi în alte cazuri prevăzute de lege.
Conducerea Guvernului este realizată de prim‑ministru, care coor-
donează activitatea membrilor acestuia, cu respectarea atribuţiilor legale
care le revin.
Astfel, Prim‑ministrul reprezintă Guvernul în relaţiile acestuia cu Parla-
mentul, Preşedintele României, Curtea Supremă de Justiţie, Curtea Consti-
tuţională, Curtea de Conturi, Consiliul Legislativ, Ministerul Public, celelalte
autorităţi şi instituţii publice, partidele şi alianţele politice, sindicatele, cu
alte organizaţii neguvernamentale, precum şi în relaţiile internaţionale. Este
vicepreşedintele Consiliului Suprem de Apărare a Ţării şi exercită toate
atribuţiile care derivă din această calitate.
Prim‑ministrul prezintă Camerei Deputaţilor şi Senatului rapoarte şi de-
claraţii cu privire la politica Guvernului şi răspunde la întrebările ori inter-
pelările care îi sunt adresate de către deputaţi sau senatori. De asemenea,
poate desemna un membru al Guvernului să răspundă la întrebările şi
interpelările adresate Guvernului de către deputaţi sau senatori, în funcţie
de domeniul de activitate ce formează obiectul interpelării.
Prim‑ministrul contrasemnează decretele emise de Preşedintele Româ
niei, în cazul în care Constituţia prevede obligativitatea contrasemnării
acestora.
În îndeplinirea atribuţiilor ce îi revin, prim‑ministrul emite decizii, în
condiţiile legii. Acestea se publică în Monitorul Oficial al României, Partea
I. Nepublicarea atrage inexistenţa deciziilor.
Secţiunea a 3‑a. Funcţionarea Guvernului

Guvernul se întruneşte săptămânal sau ori de câte ori este nevoie. Şedinţele
se convoacă şi sunt conduse de prim‑ministru. Preşedintele României poate
lua parte la şedinţele Guvernului în care se dezbat probleme de interes
naţional privind politica externă, apărarea ţării, asigurarea ordinii publice şi,
la cererea prim‑ministrului, în alte situaţii şi prezidează şedinţele Guvernului
la care participă. La şedinţele Guvernului pot participa, în calitate de invitaţi,
conducători ai unor organe de specialitate din subordinea Guvernului ori
a ministerelor sau ai unor autorităţi administrative autonome, precum şi

orice alte persoane a căror prezenţă se apreciază a fi utilă, la solicitarea
prim‑ministrului.
În cadrul şedinţelor Guvernului se dezbat probleme ale politicii interne
şi externe a ţării, precum şi aspecte privind conducerea generală a admi
nistraţiei publice, adoptându‑se măsurile corespunzătoare. Dezbaterile
şi modul de adoptare a actelor Guvernului, precum şi orice alte măsuri
stabilite se înregistrează pe banda magnetică şi se consemnează în scris
în stenograma şedinţei, certificată de ministrul delegat pentru coordonarea
Secretariatului General al Guvernului şi păstrată, conform legii, în cadrul
Secretariatului General al Guvernului.
În cazul încetării mandatului său, în condiţiile prevăzute de Constituţie,
până la depunerea jurământului de către membrii noului Guvern, Guvernul
continuă să îndeplinească numai actele cu caracter individual sau normativ,
necesare pentru administrarea treburilor publice, fără a promova politici
noi. În această perioadă Guvernul nu poate emite ordonanţe şi nu poate
iniţia proiecte de lege. Pe cale de excepţie, în situaţii extraordinare a căror
reglementare nu poate fi amânată, Guvernul poate iniţia proiecte de lege
pentru ratificarea unor tratate internaţionale, proiectele de lege privind
bugetul de stat şi bugetul asigurărilor sociale de stat, precum şi proiectul
de lege privind responsabilitatea fiscală.
În realizarea funcţiei sale de conducere generală a administraţiei publice,
Guvernul exercită controlul ierarhic asupra ministerelor, organelor de
specialitate din subordinea sa, precum şi asupra prefecţilor. În exercitarea
controlului ierarhic, Guvernul are dreptul să anuleze actele administrative
ilegale sau inoportune emise de autorităţile administraţiei publice din
subordinea sa, precum şi ale prefecţilor.
Guvernul se află în raporturi de colaborare cu autorităţile administrative
autonome. Guvernul numeşte câte un prefect în fiecare judeţ şi în municipiul
Bucureşti, care este reprezentantul Guvernului pe plan local. În această
calitate, prefectul răspunde de aplicarea politicii Guvernului în unităţile
administrativ‑teritoriale, având obligaţia de a asigura executarea actelor
Guvernului, precum şi pe cele ale ministerelor şi ale celorlalte organe de
specialitate din subordinea Guvernului ori a ministerelor. Prefectul conduce
serviciile publice descentralizate ale ministerelor şi ale celorlalte organe
centrale din unităţile administrativ‑teritoriale şi exercită controlul asupra
legalităţii actelor administrative ale consiliului local, ale primarului, ale
consiliului judeţean şi ale preşedintelui consiliului judeţean.
Guvernul răspunde politic numai în faţa Parlamentului pentru întreaga sa
activitate. Fiecare membru al Guvernului răspunde politic solidar cu ceilalţi
membri pentru activitatea Guvernului şi pentru actele acestuia. Răspunderea

penală a membrilor Guvernului este reglementată printr‑o lege privind
responsabilitatea ministerială[1].
Secţiunea a 4‑a. Actele Guvernului
§1. Categorii de acte
Potrivit articolului 108 din Constituţie, actele Guvernului sunt hotărârile
şi ordonanţele.
Hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor. Potrivit legii,
hotărârile şi ordonanţele se adoptă prin consens. Dacă nu se realizează
consensul, hotărăşte prim‑ministrul.
Hotărârile şi ordonanţele Guvernului se semnează de prim‑ministru, se
contrasemnează de miniştrii care au obligaţia punerii lor în executare şi
se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Nepublicarea atrage
inexistenţa hotărârii sau a ordonanţei. Hotărârile care au caracter militar se
comunică numai instituţiilor interesate.
Întrucât adoptarea ordonanţelor de Guvern reprezintă o problematică
complexă, ce vizează raporturi de ordin constituţional între Guvern şi
Parlament în cadrul regimului de separaţie şi echilibru al puterilor în stat, îi
vom acorda o tratare distinctă în cele ce urmează.
§2. Delegarea legislativă[2]
2.1. Norme constituţionale de referinţă
Instituţia delegării legislative, reglementată de prevederile art. 115 din

Constituţie, constituie, în esenţă, un transfer al unor atribuţii legislative la
autorităţile puterii executive printr‑un act de voinţă al Parlamentului ori pe
cale constituţională, în situaţii extraordinare[3].
Atât ca origine, cât şi ca actuală consacrare constituţională, delegarea
legislativă se individualizează prin statutul său de excepţie în materia
legiferării. Plenitudinea competenţei de legiferare revine Parlamentului,
[1]
Legea nr. 115/1999 privind responsabilitatea minsterială, republicată în M. Of.
nr. 200 din 23 martie 2007.
[2]
M. SAFTA, Limite constituţionale ale legiferării pe calea ordonanţelor de urgenţă
ale Guvernului, în Buletin de informare legislativă nr. 4/2014, p. 3‑15, www.clr.ro, în /
binform.htm#b4_14.
[3]
M. Safta, op. cit., vol. I, p. 45.
în calitate de „organ reprezentativ suprem şi unică autoritate legiuitoare

a ţării” [art. 61 alin. (1) din Constituţie]. Cât priveşte Guvernul, rolul său
fundamental este acela ca, „potrivit programului său de guvernare acceptat
de Parlament”, să asigure „realizarea politicii interne şi externe a ţării” şi să
exercite „conducerea generală a administraţiei publice” [art. 102 alin. (1)
din Constituţie].
Articolul 115 din Constituţia României consacră două tipuri de acte
prin care executivul are competenţa de a aduce la îndeplinire delegarea
legislativă, şi anume:
– ordonanţele simple, ce pot fi emise numai pe baza unei legi de
abilitare, aşadar în temeiul unei delegări legislative acordate de legiuitor
[art. 115 alin. (1)] şi care, dacă legea de abilitare o cere, se supun aprobării
Parlamentului până la împlinirea termenului de abilitare [art. 115 alin. (3)];
– ordonanţele de urgenţă [art. 115 alin. (4)], în cazul cărora delegarea
legislativă este acordată de Constituţia însăşi, şi care se supun Parlamentului
spre aprobare[1].
Cât priveşte regimul ordonanţelor de urgenţă, constatăm că textul
constituţional de referinţă stabileşte o serie de limite în privinţa legiferării
pe această cale:
– se adoptă în situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate
fi amânată, Guvernul având obligaţia de a motiva urgenţa în cuprinsul
acestora [art. 115 alin. (4) din Constituţie];
– nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituţionale nu pot afecta
regimul instituţiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertăţile şi înda
toririle prevăzute de Constituţie, drepturile electorale şi nu pot viza măsuri
de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică [art. 115 alin. (6) din
Constituţie].
În absenţa unor definiţii a termenilor cuprinşi în textele Constituţiei
şi având a se pronunţa cu privire la constituţionalitatea ordonanţelor de
urgenţă în raport de aceste texte, Curtea Constituţională a procedat în
jurisprudenţa sa la interpretarea sensului lor, astfel cum vom evidenţia în
cele ce urmează.
[1]
Potrivit art. 115 alin. (5) din Constituţie, „Ordonanţa de urgenţă intră în vigoare
numai după depunerea sa spre dezbatere în procedură de urgenţă la Camera competentă
să fie sesizată şi după publicarea ei în Monitorul Oficial al României. Camerele, dacă
nu se află în sesiune, se convoacă în mod obligatoriu în 5 zile de la depunere sau,
după caz, de la trimitere. Dacă în termen de cel mult 30 de zile de la depunere, Camera
sesizată nu se pronunţă asupra ordonanţei, aceasta este considerată adoptată şi se
trimite celeilalte Camere care decide de asemenea în procedură de urgenţă. Ordonanţa
de urgenţă cuprinzând norme de natura legii organice se aprobă cu majoritatea prevăzută
la articolul 76 alineatul (1)”.
2.2. Statuări în jurisprudenţa Curţii Constituţionale cu privire la

regimul ordonanţelor de urgenţă ale Guvernului
A. „Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă numai în situaţii

extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, având obligaţia
de a motiva urgenţa în cuprinsul acestora” [art. 115 alin. (4) din Constituţia
României]”.
a) Conceptul de „situaţie extraordinară”

Situaţia extraordinară constituie o stare de fapt obiectivă, cuantificabilă,
independentă de voinţa Guvernului, care pune în pericol un interes public.
Anterior revizuirii Constituţiei, textul constituţional de referinţă utiliza
sintagma „cazuri excepţionale”. Cu referire la această sintagmă, Curtea a
statuat că este definită în raport cu „necesitatea şi urgenţa reglementării unei
situaţii care, datorită circumstanţelor sale excepţionale, impune adoptarea
de soluţii imediate, în vederea evitării unei grave atingeri aduse interesului
public”; „interesul public lezat de caracterul anormal şi excesiv al cazurilor
excepţionale justifică intervenţia Guvernului pe calea ordonanţei de urgenţă
[…]”[1]. Cu aceeaşi finalitate, a definirii cât mai precise a cazului excepţional,
Curtea a precizat că de esenţa acestuia este caracterul obiectiv, „în sensul
că existenţa sa nu depinde de voinţa Guvernului care, în asemenea
împrejurări, este constrâns să reacţioneze prompt pentru apărarea unui
interes public pe calea ordonanţei de urgenţă”[2].
Modificarea sintagmei utilizată de legiuitorul constituant şi o abordare
comparativă sub acest aspect a fost realizată, de exemplu, într‑o cauză
în care Curtea s‑a pronunţat în control a priori asupra legii de aprobare
a unei ordonanţe de urgenţă[3], analizând semnificaţia termenilor utilizaţi
în forma textului de după revizuire, prin comparaţie cu reglementarea
anterioară revizuirii Constituţiei[4]. Curtea a reţinut, referindu‑se la limita
mai sus‑citată, că „dincolo de caracterul tranşant al formulei utilizate de
legiuitorul constituant, intenţia acestuia şi finalitatea urmărită, constând în
restrângerea domeniului în care Guvernul se poate substitui Parlamentului,
adoptând norme primare în considerarea unor raţiuni pe care el însuşi
[1]
[2]
[3]
[4]
Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003 a fost publicată în M. Of.
nr. 758 din 29 octombrie 2003; Constituţia a fost republicată, cu reactualizarea denumirilor
şi dându‑se textelor o nouă numerotare, în M. Of. nr. 767 din 31 octombrie 2003.
este suveran să le determine, sunt evidenţiate cu pregnanţă de deosebirile

dintre actualul text constituţional şi cel anterior, fostul articol 114 alin. (4)
din Constituţie, în forma iniţială. Potrivit acelui text, posibilitatea Guvernului
de a adopta ordonanţe de urgenţă era condiţionată exclusiv de existenţa
unor cazuri excepţionale. Termenul «cazuri excepţionale» acolo utilizat a
fost înlocuit, în noua redactare, cu acela de «situaţii extraordinare». Mai
mult, deşi diferenţa dintre cei doi termeni, din punctul de vedere al gradului
de abatere de la obişnuit sau comun căruia îi dau expresie, este evidentă,
acelaşi legiuitor a simţit nevoia să o pună la adăpost de orice interpretare
de natură să minimalizeze o atare diferenţă, prin adăugarea sintagmei «a
căror reglementare nu poate fi amânată», consacrând astfel, in terminis,
imperativul urgenţei reglementării. În sfârşit, din raţiuni de rigoare legislativă,
a instituit exigenţa motivării urgenţei în chiar cuprinsul ordonanţei adoptate
în afara unei legi de abilitare”.
Printr‑o altă decizie[1] s‑a subliniat că „cele statuate de Curte în această
materie, sub imperiul reglementării constituţionale anterioare, ca urmare a
unei interpretări care transgresa litera textului constituţional, evidenţiindu‑i
înţelesul prin prisma intenţiei legiuitorului constituant şi a finalităţii urmărite,
precum şi prin utilizarea unor principii şi constante ale dreptului, sunt cu
atât mai pertinente, în prezent, dacă se are în vedere că punctul de vedere
înfăţişat îşi are suport deplin în chiar litera reglementării constituţionale de
referinţă, în actuala sa redactare”.
Sintetizând toată această jurisprudenţă referitoare la sintagmele
utilizate de legiuitorul constituant, Curtea a reţinut că „pentru emiterea unei
ordonanţe de urgenţă este necesară existenţa unei stări de fapt obiective,
cuantificabile, independente de voinţa Guvernului, care pune în pericol un
interes public”[2].
Situaţia extraordinară trebuie apreciată în funcţie de momentul emiterii
ordonanţei de urgenţă.
„Împrejurarea că, în mod contrar previziunilor Guvernului, constituirea
noului Parlament şi învestirea noului Guvern s‑au făcut mai rapid decât s‑a
preconizat, nu reprezintă un fapt de natură să înlăture motivele extraor
dinare care au justificat emiterea ordonanţei de urgenţă, aşa cum susţin
autorii excepţiei de neconstituţionalitate, întrucât acestea trebuie apreciate
în funcţie de momentul emiterii ordonanţei, iar nu în funcţie de factorii
interveniţi ulterior”[3].
Situaţia extraordinară nu se confundă cu starea de urgenţă.
[1]
[2]
Decizia nr. 14/2011, M. Of. nr. 266 din 15 aprilie 2011.
[3]
Decizia nr. 42/2014, M. Of. nr. 210 din 25 martie 2012.
În sfârşit, Curtea a precizat că „existenţa unor «situaţii extraordinare a

căror reglementare nu poate fi amânată» şi care, potrivit art. 115 alin. (4) din
Constituţie, justifică emiterea unei ordonanţe de urgenţă, nu trebuie confun‑
dată cu existenţa unei «stări de urgenţă», care se instituie de Preşedintele
României şi se încuviinţează de Parlament, în temeiul art. 93 din Consti‑
tuţie, impunând o serie de măsuri reglementate de Ordonanţa de urgenţă
a Guvernului nr. 1/1999 privind regimul stării de asediu ş

Limbă

Partide Politice 10

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Partide Politice 10

Titlu original:

Încărcat de

Drepturi de autor:

Drept constituţional

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Editura Hamangiu: Bucureşti, Str. Col. Popeia nr. 36, sector 5 O.P. 5, C.P. 91

Volumul Instituţii politice reprezintă a doua parte a cursului de

Bucureşti, 1 aprilie 2015 Marieta Safta

TITLUL I. INSTITUŢIILE POLITICE_____________________________ 1

TITLUL II. PUTEREA ORGANIZATĂ STATAL____________________ 3

TITLUL III. PARTIDELE POLITICE ____________________________ 14

Secţiunea a 5‑a. Finanţarea partidelor politice________________ 39

TITLUL IV. TEORIA STATULUI _ _____________________________ 53

TITLUL V. SISTEMUL ELECTORAL___________________________ 69

Capitolul al III‑lea. Scrutinul_ ______________________________ 77

§4. Stabilirea rezultatelor votării________________________ 103

TITLUL VI. REFERENDUMUL_______________________________ 107

TITLUL VII. PARLAMENTUL________________________________ 140

§3. Funcţia de stabilire a direcţiilor principale ale activităţii

Constituţionale de constatare a neconstituţiona­li­tă­ţii

TITLUL VIII. PUTEREA EXECUTIVĂ__________________________ 240

§4. Atribuţii privind alegerea, formarea, avizarea formării,

Capitolul al III‑lea. Guvernul_ _____________________________ 293

TITLUL IX. AUTORITATEA JUDECĂTOREASCĂ_ ______________ 307

Secţiunea a 2‑a. Atribuţiile Consiliului Superior al

TITLUL X. CURTEA CONSTITUŢIONALĂ_ ____________________ 331

§10. Constatarea existenţei împrejurărilor care justifică

În primul volum al cursului am arătat[1] că, într‑o definiţie sintetică, dreptul

care se exteriorizează puterea în stat. Prin intermediul instituţiilor politice,

C. Ionescu, op. cit., p. 44.

Capitolul I. Teorie generală

Secţiunea 1. Caracterizarea puterii organizată statal

Secţiunea a 2‑a. Trăsăturile puterii organizate statal

§1. Puterea de stat, formă a puterii

decât ca putere organizată, structurată şi echilibrată, în sensul stabilirii unor

I. Deleanu, op. cit., 2006, p. 37.

sa chiar de către puterea publică, printr‑un sistem de norme. Normativitatea

Identitatea constituţională. Suveranitate naţională.

Curtea Constituţională a României

Decizia nr. 683 dn 27 iunie 2012

M. Of. nr. 479 din 12 iulie 2012

Potrivit art. 1 alin. (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană, publicat

De altfel şi Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 148 din 16 aprilie

În statele democratice, puterea emană de la popor şi aparţine acestuia.

deoarece se pot naşte temeri ca acelaşi monarh sau acelaşi senat să nu

Montesquieu, Despre spiritul legilor, vol. I, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1964, p. 195‑196.

Pe larg, J.S. Martinez, Horizontal Structuring, în The Oxford handbook of compara-

tive Constitutional Law, Oxford University Press, p. 549.

ne democraţia modernă[1]. Această colaborare trebuie să fie guvernată de

sau în corpul textelor[1] constituţionale. Conceptul apare în doctrină şi prac-

mului‑ministru sau a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii”. Tot

Capitolul I. Apariţia partidelor politice

Teoria dreptului constituţional clasic abordează regimurile politice ca

între monarhie şi grupările sociale în ascensiune la sfârşitul feudalismului

de partide îşi asigură roluri dominante în sistemul politic o anumită perioadă,

C. Nica, op. cit., vol. I, p. 132.

P. Larrieu, Les partis politiques, en marge de droit?, în Revue de droit public, no

puterea, direcţia politicii naţionale[1] şi chiar supranaţionale. Astfel, potrivit

Secţiunea 1. Trăsături definitorii

a) Partidul politic este o asociaţie

b) Partidele politice sunt rezultatul unei asocieri libere a cetăţenilor

c) Asocierea în partide politice este un drept al cetăţenilor

d) De esenţa definirii partidului politic este scopul (scopurile)

I. Muraru, Aspecte teoretice privind conceptul de partid politic, op. cit., p. 13‑19.

principiu particular asupra căruia ei sunt de acord – să procure liderilor lor

e) Activitatea partidelor politice este reglementată prin lege

Secţiunea a 2‑a. Definiţii ale partidelor politice

Constituţionale de constatare a neconstituţionalităţii

e) Funcţia de control şi de critică a activităţii de guvernare şi legife