Explorați Cărți electronice
Categorii
Explorați Cărți audio
Categorii
Explorați Reviste
Categorii
Explorați Documente
Categorii
şi instituţii politice
Vol. II. Instituţii politice
Copyright © 2015 Editura Hamangiu SRL
Editură acreditată CNCS – Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice
Toate drepturile rezervate Editurii Hamangiu. Nicio parte din această lucrare
nu poate fi copiată fără acordul scris al Editurii Hamangiu
342(498)
342.4(498)
www.hamangiu.ro
www.bibliotecahamangiu.ro
Lector univ. dr. Marieta Safta
Universitatea „Titu Maiorescu”, Facultatea de Drept
Prim magistrat‑asistent la Curtea Constituţională a României
Drept constituţional
şi instituţii politice
Vol. II. Instituţii politice
Cuvânt‑înainte
alin. alineatul
art. articolul
c. contra
C.E.D.O. Curtea Europeană a Drepturilor Omului
C.J. revista Curierul Judiciar
C.J.U.E. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene
C. pen. Codul penal
Ed. Editura
ed. ediţia
J.O.U.E. Jurnalul Oficial al Uniunii Europene
lit. litera
M. Of. Monitorul Oficial al României, Partea I
n.a. nota autorului
O.G. Ordonanţa Guvernului
O.U.G. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului
op. cit. opera citată
p. pagina
pct. punctul
vol. volumul
Cuprins
Bibliografie______________________________________________ 351
TITLUL I. INSTITUŢIILE POLITICE
[1]
M. Safta, Drept constituţional şi instituţii politice, Vol. I. Teoria generală a dreptului
constituţional. Drepturi şi libertăţi, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014, p. 28‑30.
[2]
I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, ed. a 13‑a,
Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 12.
[3]
L. Favoreu, Le droit constitutionel, droit de la constitution et constitution du droit,
Revue francaise de droit constitutionnel nr. 1/1990, apud C. Ionescu, Tratat de drept
constituţional contemporan, ed. a 2‑a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 30.
[4]
C. Ionescu, op. cit., p. 30.
2 I. Instituţiile politice
[1]
I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. II, ed. a 13‑a,
Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009, p. 1.
[2]
G. Burdeau, Traité de science politique, t. I, L.G.D.J., Paris, 1996, p. 403 şi urm.
4 II. Puterea organizată statal
violenţei susţine că statul este rezultatul unui impuls din afară, al „cultului
forţei” şi al „spaţiului vital”. Teoria juridică a „statului‑naţiune” susţine că sta-
tul este personificarea juridică a unei naţiuni. În contextul acestei din urmă
teorii, ideea centrală este naţiunea, pentru a cărei definire se insistă fie pe
factorii materiali şi spirituali (teoria germană), fie pe elementele subiective,
adică sentimentele spirituale ce leagă membrii colectivităţii, dorinţa de a trăi
împreună (teoria franceză). Teoria sociologică afirmă că de fapt statul „este
un fapt istoric, grupul impunându‑şi voinţa sa celorlalţi membri ai societă-
ţii”. Se reliefează astfel în prim‑plan „puterea materială a statului”, „forţa sa
irezistibilă de constrângere”[1].
În funcţie de abordările problematicii puterii publice şi de teoreticienii
care le‑au enunţat, au fost exprimate diverse opinii referitoare la trăsăturile
puterii organizate statal, sintetizate în cele ce urmează.
§2. Caracterul organizat
Privită prin prisma necesităţilor care i‑au determinat apariţia şi a funcţi
ilor pe care le are de îndeplinit, puterea publică nu poate fi altfel concepută
[1]
Pe larg, I. Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul român şi în
dreptul comparat, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 32‑33.
[2]
Idem, p. 36 şi urm.
[3]
I. Muraru, E.S. Tănăsescu, op. cit., vol. II, 2009, p. 3.
II.1. Teorie generală 5
§3. Unicitatea
Unicitatea puterii organizate statal derivă din faptul apartenenţei sale
la un „titular unic şi exclusiv”[1] – poporul. În cadrul unui stat nu pot exista
două sau mai multe puteri publice. Unicitatea puterii nu exclude realizarea
ei prin diverse organe ale statului. Sub acest aspect, vorbim de separaţia
puterilor în stat, definitorie pentru statul de drept.
§4. Caracterul de constrângere
Statul a fost şi este conceput ca un sistem de organizaţii care, urmărind
realizarea unor funcţii la nivelul societăţii, poate şi trebuie să utilizeze „forţa”
în acest scop. Ceea ce distinge constrângerea ca atribut al puterii publice de
toate celelalte forme de constrângere instituite la nivel social este stabilirea
§5. Suveranitatea
Suveranitatea de stat este acea trăsătură a puterii de stat de a fi supre-
mă în raport cu oricare alte puteri sociale existente în limitele sale teritoriale
şi independentă faţă de puterile oricărui alt stat sau organism internaţio-
nal, calitate exprimată în dreptul statului de a‑şi stabili în mod liber, fără
nicio imixtiune din afară, scopurile sale pe plan intern şi extern, sarcinile
fundamentale pe care le are de îndeplinit şi mijloacele necesare realizării
lor, respectând suveranitatea altor state şi normele dreptului internaţional.
Suveranitatea implică două ipostaze ce reflectă cele două planuri pe
care se manifestă: cea internă şi cea externă. Depăşindu‑se stadiul în care
se vorbeşte despre „suveranitate internă” şi „suveranitate externă”, astăzi
se vorbeşte despre două laturi ale aceluiaşi fenomen, între care există pu-
ternice legături de interdependenţă, formând un tot unitar. Astfel, suvera-
nitatea a căpătat în ultimii ani noi valenţe şi dimensiuni, fiind văzută ca un
„instrument” prin care interesele naţionale se racordează cu cele regionale
şi cu cele mondiale[1]. Unii teoreticieni contestă actualitatea conceptului
clasic de suveranitate, susţinând că aceasta semnifică în prezent doar o
anumită competenţă a statului sau o ficţiune juridică ce poate fi limitată, o
putere care nu mai poate fi arbitrară şi discreţionară în interiorul statului şi
absolut independentă în exterior[2].
Unele constituţii admit posibilitatea unei cedări a suveranităţii în anumite
domenii, ca efect al unor angajamente internaţionale. Astfel sunt, de exemplu,
statele membre ale Uniunii Europene. Nu este vorba însă de cedări de su
veranitate substanţială, care se pierd de stat în mod definitiv şi irevocabil, ci
de limitări ale exerciţiului suveranităţii de stat, în sensul că acele competenţe,
anterior exclusiv naţionale, transferate instituţiilor comunitare, vor fi exercitate
de stat împreună cu celelalte state ale Uniunii Europene[3].
[1]
Pe larg, C. Gilia, Teoria statului de drept, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 309.
[2]
Ibidem.
[3]
B. Aurescu, Noua suveranitate, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, p. 97‑98.
II.1. Teorie generală 7
– extras –
[1]
Pe larg, C. Nica, Sisteme de partide contemporane, vol. I, Ed. Institutului de Ştiinţe
Politice şi Relaţii Internaţionale, Bucureşti, 2010, p. 116.
[2]
Pe larg, T. Toader, M. Safta, Principiul loialităţii în jurisprudenţa Curţii Constituţionale
a României, www.constcourt.md/public/files/file/conferinta_20ani/programul_conferintei/
Tudorel_Toader.pdf.
[3]
E. Denninger, Verfassungstreue und Schutz der Verfassung (1979) 37 VVDStRL
7; H.H. Klein, Verfassungstreue und Schutz der Verfassung (1979) 37 VVDStRL 53;
H. Bauer, Die Bundestreue (J.C.B. Mohr, Tubigen, 1992), apud A. Gamper, On loialty and
the Federal Constitution, ICJ – journal, vol. 4, 2/2010, p. 157‑170, www.icl‑journal.com.
[4]
Comisia Europeană pentru Democraţie prin Drept, cunoscută sub numele de
Comisia de la Veneţia, a fost înfiinţată în 1990 şi reprezintă un organ consultativ al
Consiliului Europei pe probleme constituţionale.
[5]
Avizul privind compatibilitatea cu principiile constituţionale şi statul de drept a
acţiunilor Guvernului României cu privire la alte instituţii ale statului şi Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului de modificare a Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea
Curţii Constituţionale şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului de modificare şi completare a
Legii nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului în România, adoptat
de Comisia de la Veneţia la cea de‑a 93‑a Sesiune Plenară (Veneţia, 14‑15 decembrie
2012) – traducerea în limba română este disponibilă pe site‑ul Curţii Constituţionale –
www.ccr.ro.
[6]
De exemplu: Franţa [1814 „Sûrs de nos intentions, forts de notre conscience, nous
nous engageons, devant l’Assemblée qui nous écoute, à être fidèles à cette Charte
constitutionnelle (…)], Luxemburg (1856), China (1982), Turcia (1982) – exemplele sunt
menţionate în M. Troper, D. Chagnollaud, Traité international de droit constitutionnel,
Dalloz, 2012, p. 285.
12 II. Puterea organizată statal
[1]
Italia (1947), Franţa (1852), Pakistan (1973), Rhode Island (1986), Kenya (2010),
în M. Troper, D. Chagnollaud, op. cit., p. 285.
II.2. Separaţia puterilor în stat 13
[1]
A se vedea, cu privire la înţelesul principiului comportamentului loial al autorităţilor
publice, Decizia nr. 1257/2009, publicată în M. Of. nr. 758 din 6 noiembrie 2009, Decizia
nr. 1431/2010, publicată în M. Of. nr. 758 din 12 noiembrie 2010, Decizia nr. 51/2012,
publicată în M. Of. nr. 90 din 3 februarie 2012, Decizia nr. 727/2012, publicată în
M. Of. nr. 477 din 12 iulie 2012 sau Decizia nr. 924/2012, publicată în M. Of. nr. 787 din
22 noiembrie 2012, Decizia nr. 972/2012, publicată în M. Of. nr. 800 din 28 noiembrie
2012, Decizia nr. 449/2013, publicată în M. Of. nr. 784 din 14 decembrie 2013 etc.
TITLUL III. PARTIDELE POLITICE
[1]
G. Burdeau, Traité de science politique, 2e éd., vol. V, L.G.D.J., 1970, p. 3 şi urm.
[2]
A se vedea F. Vasilescu, Sisteme de partide în dreptul constituţional comparat, în
Partidele politice, R.A. Monitorul Oficial, Bucureşti, 1993, p. 37‑44.
[3]
Ibidem, cu referire la G. Burdeau, op. cit., p. 17; R.G. Schwartzenberg, Socologie
politique, Paris, Montchrestien, 1975, p. 101.
[4]
R.G. Schwartzenberg, op. cit., p. 101.
[5]
Pe larg, C. Ionescu, op. cit., p. 399.
[6]
C. Nica, op. cit., vol. I, p. 7.
III.1. Apariţia partidelor politice 15
[1]
Şt. Deaconu, Instituţii politice, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012, p. 28; C. Nica,
op. cit., vol. I, p. 17.
[2]
D.A. Apter, The Politics of Modernization, The University of Chicago Press, 1967,
p. 179.
16 III. Partidele politice
1/2011, p. 179‑197.
[3]
P. Kopecký, P. Mair, Party patronage in contemporary Europe. Principles and
Practices, EUI Working Papers, RSCAS 2011/41, Robert Schuman Centre for Advanced
Studies – EUDO – European Union Democracy Observatory, www.eui.eu.
[4]
Pe larg, R.H. Pildes, Political parties and constitutionalism, în Comparative
Constitutional Law, edited by T. Ginsburg, R. Dixon, Edward Elgar, Chetenham, UK,
Northampton, MA, USA, 2012, p. 254.
[5]
Şt. Deaconu, op. cit., p. 22.
[6]
I. Muraru, Aspecte teoretice privind conceptul de partid politic, în Partidele politice –
comunicări prezentate la seminarul ştiinţific din 21 decembrie 1992, organizat cu sprijinul
Curţii Constituţionale, Ed. R.A. Monitorul Oficial, Bucureşti, 1993, p. 45; în acelaşi sens,
R.H. Pildes, op. cit., p. 254.
III.1. Apariţia partidelor politice 17
[1]
P. Pactet, Institutions politiques, Droit constitutionnel, Masson, Paris, 1991,
p. 128‑129.
[2]
R. Schutze, Dreptul constituţional al Uniunii Europene, Ed. Universitară, 2013,
p. 90.
Capitolul al II‑lea. Conceptul
de „partid politic”. Funcţiile partidelor politice
[1]
I. Muraru, Aspecte teoretice ..., op. cit., p. 17.
[2]
V. Gionea, Rolul partidelor politice în statul de drept, în Partidele politice, R.A.
Monitorul Oficial, Bucureşti, 1993, p. 5‑11.
[3]
Şt. Deaconu, op. cit., p. 38.
20 III. Partidele politice
te – în guvernanţi ce provin, în mare, din rândurile partidului cel mai influent
sau al alianţei majoritare;
c) Funcţia electorală
Această funcţie, ce presupune alegeri periodice pentru principalele
organe reprezentative ale statului, desfăşurate în condiţii de competiţie
liberă între partide, de mobilizare politică a cetăţenilor care, prin participarea
la vot, influenţează orientările politice ale ţării, angajează partidele politice
ca factori primordiali de structurare a votului[3]. Importanţa funcţiei electorale
rezultă şi din aceea că asumarea sa reprezintă un criteriu determinant de
reconfirmare a existenţei legale a oricărui partid şi de menţinere a sa în
registrul partidelor;
[1]
C. Nica, Sisteme de partide contemporane, vol. II, Ed. Institutului de Ştiinţe Politice
şi Relaţii Internaţionale, Bucureşti, 2011, p. 176.
[2]
Ibidem.
[3]
L.D. Epstein, Political parties in Western Democracies, New York, Washington,
Frederick A Praeger, Inc., Publishers, 1967, p. 77.
22 III. Partidele politice
Şt. Deaconu, op. cit.
[1]
M. Duverger, Les Partis politiques, 6éme ed., Paris, Librairie Armand Colin, 1967,
[2]
p. 85.
III.3. Clasificări ale partidelor politice 25
a) Sisteme multipartidiste
Aceasta reprezintă subcategoria cea mai importantă numeric şi se carac-
terizează prin numărul mare de partide care luptă pentru putere şi participă
la exercitarea acesteia, forţa electorală şi parlamentară mai redusă a fiecă-
ruia dintre partide (prin comparaţie cu sistemele bipartidiste, de exemplu).
Cât priveşte efectele, sistemele multipartidiste conduc, de regulă, la guverne
instabile. De asemenea, pentru a face posibilă realizarea unor coaliţii de
guvernare, acestea se îndepărtează într‑o oarecare măsură de la programul
lor de guvernare. Realizarea unor coaliţii guvernamentale în cadrul acestor
sisteme este de regulă mai dificilă.
b) Sisteme bipartidiste
Acestea cunosc mai multe variante. Este vorba despre: sistemele bi‑
partidiste pure sau rigide, în cadrul cărora doar două partide mari acced
alternativ, la anumite intervale, la putere şi caracterizate printr‑o disciplină
Secţiunea 1. Reglementare
Conferinţei internaţionale „Rolul Europei într‑o societate polarizată”, Bucureşti, 9‑10 mai
2014, Ed. Hamangiu, 2014, p. 878‑891.
III.5. Partidele politice în România 29
31 iulie 2001, pronunţată în cauza Refah Partisi şi alţii c. Turciei, în sensul că nu poate
exista democraţie fără pluralism.
30 III. Partidele politice
– extras –
republicată, respectiv dacă prin scopurile ori prin activitatea lor militează
împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a suverani-
tăţii, a integrităţii sau a independenţei României.
Decizia de admitere a contestaţiei se comunică Tribunalului Bucureşti
în vederea radierii partidului politic neconstituţional din Registrul partidelor
politice.
Este vorba despre art. 11 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
[1]
[1]
M. SAFTA, op. cit., vol. I, p. 14.
[2]
I. Deleanu, op. cit., 2006, p. 329.
[3]
Ibidem.
[4]
I. Muraru, E.S. Tănăsescu, op. cit., p. 44.
54 IV. Teoria statului
[1]
I. Muraru, E.S. Tănăsescu, op. cit., vol. II, 2009, p. 58.
[2]
Idem, p. 59.
[3]
I. Deleanu, Instituţii şi proceduri..., p. 561.
IV.1. Definiţia şi elementele statului 57
Secţiunea 1. Noţiune
Forma statului exprimă modul de organizare a conţinutului puterii, struc-
tura internă şi externă a acestui conţinut. Componentele formei de stat sunt:
a) forma de guvernământ;
b) regimul politic;
c) structura de stat.
§1. Definiţie
Forma de guvernământ priveşte formarea, organizarea şi exercitarea
puterii de stat prin intermediul organelor centrale ale statului şi împărţirea
competenţei între ele.
§2. Clasificare
Din acest punct de vedere, clasificarea generală a statelor este în
monarhii şi republici.
Monahia reprezintă acea formă de guvernământ în care şeful statului
este desemnat pe baze ereditare sau pe viaţă. Conducerea statului se
transmite de la un monarh la altul pe linie de rudenie sau în alte condiţii
prevăzute de Constituţie.
Monarhiile se împart în:
a) absolute – specifice perioadei feudalismului şi caracterizate prin
puterea discreţionară a monarhului;
b) constituţionale – caracteristice pentru perioada de început a secolului
al XIX‑lea când începe să se producă o limitare a puterii monarhului prin
Constituţie; totuşi, monarhul rămâne în continuare cu un rol important în
viaţa statului, îndeplinind majoritatea atribuţiilor;
c) parlamentare dualiste – caracteristice pentru perioada de sfârşit de
secol XIX – început de secol XX, când Parlamentul şi‑a consolidat rolul de
putere legiuitoare, şi caracterizate prin aceea că monarhul şi parlamentul
sunt, din punct de vedere legal, pe o poziţie egală;
IV.2. Forma statului 59
[1]
D. Apostol Tofan, Instituţii administrative europene, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,
2006, p. 61.
60 IV. Teoria statului
§1. Noţiune
Structura de stat se referă la organizarea puterii de stat în raport cu
teritoriul şi populaţia, raporturile ce se constituie între elementele sistemului
statal, formaţiunile statale, circumscripţiile administrativ‑teritoriale. Din acest
punct de vedere, statele se împart în unitare sau simple şi federative sau
compuse.
[1]
A se vedea G. Iancu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2009.
[2]
E. Popa, Autonomia locală în România, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999, p. 121.
[3]
M. Of. nr. 453 din 25 mai 2006.
[4]
V. Vedinaş, Drept administrativ, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 356.
[5]
A se vedea Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale, republicată în
M. Of. nr. 123 din 20 februarie 2007.
64 IV. Teoria statului
Potrivit art. 1 alin. (1) din Constituţie, „România este stat naţional, suveran
şi independent, unitar şi indivizibil”.
Stat naţional: această caracteristică a statului pune în discuţie conceptul
de naţiune, care priveşte istoria, continuitatea şi mai ales comunitatea
spirituală şi materială a membrilor colectivităţii, bazată pe elemente de
coeziune şi solidaritate specifice, precum trecut comun, limbă, cultură
comune, obiceiuri, idei şi sentimente egal împărtăşite[1].
Stat suveran şi independent: suveranitatea statului român se referă
la dreptul său de a decide liber în chestiunile interne şi externe; chiar
dacă independenţa este inclusă în noţiunea de suveranitate, aceasta are
o rezonanţă specială care a determinat înscrierea distinctă în dispoziţiile
Constituţiei.
Stat unitar: această caracteristică se referă la structura de stat; fiind
stat unitar, pe teritoriul statului român există o singură formaţiune statală,
un singur ansamblu de instituţii cu putere de decizie politică şi juridică – un
singur organ legiuitor, un singur executiv, o singură autoritate judecătoreas-
că. Formarea României ca stat naţional unitar a constituit un proces istoric
îndelungat, caracterizat de lupta poporului pentru unitate şi independenţă.
Stat indivizibil: statul nu poate fi segmentat sau divizat, total sau parţial;
acest concept vizează „toate cele trei elemente constitutive ale statului în
ansamblu, precum şi pe fiecare dintre ele în parte. Niciunul dintre cele trei
elemente – teritoriu, populaţie şi suveranitate – nu poate fi împărţit, în sensul
de a fi sub stăpânirea altor state sau altor puteri”[2].
Stat de drept: această noţiune desemnează un regim politic în care
puterea statului se află încadrată şi limitată de drept. Altfel spus „statul,
făcând legea, este obligat să o respecte atâta timp cât ea există. El o poate
modifica sau abroga; dar atâta timp cât ea există, el nu poate face un act
contrar, un act administrativ sau jurisdicţional decât în limitele fixate prin
această lege, şi astfel statul este stat de drept. Statul, în virtutea aceleiaşi
[1]
I. Muraru, E.S. Tănăsescu (coord.), Constituţia României, Comentariu pe articole,
Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 3.
[2]
Idem, p. 7.
66 IV. Teoria statului
idei, este justiţiabilul propriilor sale tribunale. El poate fi parte într‑un proces;
el poate fi condamnat de proprii săi judecători şi este ţinut ca un simplu
particular de a executa sentinţa prezentată împotriva sa”[1].
Statul de drept a fost definit ca fiind acel stat în care puterea a fost cu-
cerită prin mijloace democratice (alegeri libere), există o Constituţie care
asigură egalitatea membrilor colectivităţii, toţi cetăţenii având obligaţia să
respecte legea, indiferent de poziţia lor socială, venit, credinţă, iar răspun-
derea juridică se angajează nediferenţiat. Este un stat al domniei legii, în
sensul că statul trebuie să se supună propriilor norme, iar autorităţile statului
să‑şi autolimiteze acţiunile. Într‑un stat de drept există separaţia puterilor
în stat, autorităţi speciale care veghează la respectarea Constituţiei, insti-
tuţii care veghează la respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale
ale cetăţenilor, iar competenţa fiecărei autorităţi publice este clar stabilită.
Statul de drept nu se confundă cu principiul legalităţii, fiind mai mult decât
atât, adică şi un sistem de garanţii, inclusiv jurisdicţionale, care să realizeze
reala încadrare a instituţiilor statului în coordonatele dreptului.
În România, un rol important în asigurarea supremaţiei legii şi în garan-
tarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale revine Curţii Constituţionale
care, potrivit art. 146 din Legea fundamentală, este garantul supremaţiei
Constituţiei. Un rol important revine instanţelor judecătoreşti care înfăp-
tuiesc justiţia în numele legii. Este, de asemenea, de menţionat instituţia
Avocatului Poporului, în considerarea rolului acesteia de a apăra drepturile
şi libertăţile persoanelor fizice.
Stat democratic – această sintagmă desemnează regimul politic al
statului, care este unul democratic, ceea ce semnifică faptul că autorităţile
publice se întemeiază pe voinţa poporului, exprimată fie direct, fie prin ale-
geri libere şi corecte, sunt stabilite şi garantate drepturi şi libertăţi publice,
precum şi libera manifestare a voinţei poporului. Conceptul de stat demo-
cratic se află într‑o strânsă corelaţie cu principii şi valori precum garantarea
drepturilor fundamentale, pluralismul politic, responsabilitatea guvernanţilor,
supremaţia legii, independenţa justiţiei, subsumate la rândul lor conceptului
de stat de drept.
Stat social – se referă la natura şi funcţiile statului, văzut ca un participant
care trebuie să intervină, să aibă iniţiativă, să ia măsuri care să asigure
realizarea binelui comun. Articolul 1 alin. (3) din Constituţie caracterizează
România ca fiind stat social, fără a da o definiţie acestui concept. Invocarea
sa în faţa Curţii Constituţionale şi interpretarea sistematică a dispoziţiilor
[1]
L. Duguit, Manuel de droit public français, Droit constitutionnel, Paris, 1907, apud
I. Muraru, E.S. Tănăsescu (coord.), Constituţia României. Comentariu pe articole, p. 8.
IV.3. Caracterele statului român 67
– extras –
[1]
Decizia Curţii Constituţionale nr. 1594/2011, publicată în M. Of. nr. 909 din 21
decembrie 2011.
68 IV. Teoria statului
[1]
Gh. Iancu, Proceduri constituţionale. Drept procesual constituţional, Ed. Monitorul
Oficial, Bucureşti, 2010, p. 231.
[2]
Art. 1 alin. (3) din Constituţie.
[3]
M. Of. nr. 9 din 31 decembrie 1989.
[4]
M. Of. nr. 35 din 18 martie 1990.
[5]
Adoptată în şedinţa Adunării Constituante din 21 noiembrie 1991, publicată în
M. Of. nr. 233 din 21 noiembrie 1991 şi intrată în vigoare urmare aprobării ei prin referen
dumul naţional din 8 decembrie 1991.
[6]
Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003, publicată în M. Of. nr. 758
din 29 octombrie 2003.
70 V. Sistemul electoral
[3]
Idem.
[4]
M. Of. nr. 84 din 24 februarie 2000.
[5]
M. Of. nr. 271 din 29 martie 2004, republicată în M. Of. nr. 333 din 17 mai 2007.
[6]
M. Of. nr. 887 din 29 septembrie 2004, republicată în M. Of. nr. 650 din 12 sep
tembrie 2011.
[7]
M. Of. nr. 887 din 29 septembrie 2004.
[8]
M. Of. nr. 28 din 16 ianuarie 2007, republicată în M. Of. nr. 627 din 31 august 2012.
[9]
M. Of. nr. 196 din 13 martie 2008.
V.1. Consideraţii generale 71
[1]
De exemplu G. Iancu, Proceduri constituţionale, op. cit., p. 232; M. Safta, Nece
sitatea adoptării unui Cod electoral în România, www.ccr.ro.
72 V. Sistemul electoral
Secţiunea 1. Concept
Scrutinul este definit ca modalitatea prin care se stabilesc rezultatele
alegerilor şi se repartizează locurile (mandatele) într‑o autoritate publică
reprezentativă[1].
După modul de distribuire a mandatelor, au fost individualizate urmă
toarele tipuri de scrutine:
– sistemul majoritar;
– sistemul reprezentării proporţionale;
– sisteme mixte.
După modul de propunere a candidaturilor, pot fi identificate:
– scrutinul uninominal;
– scrutinul de listă.
§1. Caracterizare
Sistemul majoritar este cel în care sunt aleşi candidaţii/listele de candidaţi
care au obţinut numărul cel mai mare de voturi[2]. Mandatele sunt atribuite
listelor sau candidaţilor care obţin majoritatea absolută sau simplă, în funcţie
de faptul dacă se practică un tur sau două tururi de scrutin.
În funcţie de modalitatea de propunere a candidaturilor, individual sau
pe liste, se disting: scrutinul majoritar uninominal şi scrutinul majoritar de
listă. Ambele pot fi organizat cu unul sau două tururi de scrutin.
Alegerea poate avea loc într‑un singur tur (vot uninominal majoritar
relativ), situaţie în care candidatul care obţine cele mai multe voturi, indiferent
de numărul acestora, este declarat câştigător, sau poate avea loc în două
tururi (vot uninominal majoritar absolut), caz în care este necesară obţinerea
majorităţii absolute a voturilor exprimate, iar dacă o asemenea majoritate
nu este întrunită, se organizează un al doilea tur în care majoritatea simplă
este suficientă.
În vederea alegerilor, teritoriul ţării se organizează în atâtea circumscripţii
electorale câte mandate sunt puse în competiţie (corespunzător numărului
de deputaţi, senatori). S‑a apreciat în acest sens că[1] organizarea acestor
circumscripţii reprezintă o problemă esenţială şi se face de către executivul
format din partidul/partidele politice care au câştigat alegerile şi sunt la
putere.
Sunt reţinute ca avantaje ale scrutinului majoritar uninominal[2]:
– simplitatea – mandatele se atribuie imediat, fără calcule complexe;
aceasta măreşte gradul de înţelegere a procesului electoral de către
alegători, posibilitatea de control al alegerii, toate operaţiunile începând şi
terminându‑se la nivelul circumscripţiei electorale;
– posibilitatea unei mai bune cunoaşteri a candidaţilor de către electorat;
– crearea, măcar aparent, a posibilităţii unei legături strânse între ales
şi alegători;
– crearea unei majorităţi parlamentare care să susţină un guvern stabil
mai ales în cazul scrutinului uninominal cu un tur de scrutin;
– apariţia unei opoziţii coerente;
– acordarea de şanse mari candidaţilor independenţi;
– excluderea din viaţa politică şi reprezentarea parlamentară a partidelor
extremiste, deoarece acestea nu sunt atrase în asocieri politice sau sunt
eliminate din alianţe.
Sunt reţinute ca dezavantaje ale scrutinului majoritar uninominal:
– injustiţia scrutinului – faptul că este ales un singur deputat în circum-
scripţie duce la situaţii în care majoritatea alegătorilor din circumscripţie
rămân nereprezentaţi, în condiţiile obţinerii unui scor de sub 50% de către
câştigător;
– mari cheltuieli cu operaţiunile electorale şi cu structurile care organi-
zează şi conduc aceste operaţiuni, precum şi pentru candidaţi în scopul
[1]
G. Iancu, Consideraţii teoretice şi practice privind scrutinul majoritar, în Liber
amicorum I. Muraru – Despre Constituţie şi constituţionalism, Ed. Hamangiu, 2006,
p. 133; Şt. Deaconu, op. cit., p. 140.
[2]
G. Iancu, op. cit., p. 137.
V.3. Scrutinul 79
§2. Clasificare
a) Sistemul înrudirilor
Acesta presupune alianţa unor partide sau formaţiuni politice care se
prezintă cu liste înrudite. Dacă aceste liste obţin majoritatea absolută a
voturilor, ele câştigă toate mandatele în Parlament. În caz contrar, locurile
vor fi repartizate între liste potrivit principiului reprezentării proporţionale.
§1. Scrutinul
Deputaţii şi senatorii sunt aleşi în colegii uninominale, prin scrutin
uninominal, potrivit principiului reprezentării proporţionale.
Norma de reprezentare pentru alegerea Camerei Deputaţilor este de
un deputat la 70.000 de locuitori, iar pentru alegerea Senatului, un senator
la 160.000 de locuitori. Numărul locuitorilor care se ia în calcul este cel
rezultat în urma ultimului recensământ al populaţiei, publicat de institutul
Naţional de Statistică, repartizat pe localităţi, corespunzător structurii
teritorial‑administrative în vigoare.
[1]
Legea nr. 35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului şi pentru
modificarea şi completarea Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei
publice locale, a Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001 şi a Legii nr. 393/2004
privind Statutul aleşilor locali, publicată în M. Of. nr. 196 din 13 martie 2008.
V.4. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor în România 83
§5. Secţiile de votare
Secţiile de votare reprezintă decupaje din teritoriul circumscripţiilor
electorale care grupează alegătorii în vederea exercitării dreptului de vot.
Autoritatea Electorală Permanentă administrează Registrul secţiilor de
votare din ţară, care reprezintă o bază de date centralizată privind deli
mitarea, numerotarea, sediile şi dotarea secţiilor de votare. Registrul secţiilor
de votare este public.
§6. Registrul electoral
Registrul electoral pentru cetăţenii români cu domiciliul în România
este structurat pe judeţe, municipii, oraşe, comune. Datele care se înscriu
în acest caz în Registrul electoral sunt următoarele:
a) numele şi prenumele, precum şi numele avut înaintea căsătoriei sau
a modificării administrative a numelui;
b) data naşterii;
c) codul numeric personal;
d) ţara în care îşi are reşedinţa, dacă este cazul;
e) adresa de domiciliu;
f) adresa de reşedinţă şi perioada de valabilitate a acesteia;
g) seria şi numărul cărţii de alegător;
h) seria şi numărul actului de identitate;
i) data emiterii actului de identitate;
j) data expirării actului de identitate.
Registrul electoral pentru cetăţenii români cu domiciliul în străi
nătate este structurat pe ţări şi localităţi. Datele care se înscriu în acest caz
în Registrul electoral sunt:
a) numele şi prenumele, precum şi numele avut înaintea căsătoriei sau
a modificării administrative a numelui;
b) data naşterii;
c) codul numeric personal;
d) ţara în care îşi are reşedinţa, dacă este cazul;
e) numărul paşaportului şi data eliberării acestuia.
Înregistrarea şi actualizarea datelor de identificare a cetăţenilor
români cu drept de vot înscrise în Registrul electoral se realizează, în
V.4. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor în România 89
§7. Listele electorale
Listele electorale cuprind cetăţenii cu drept de vot înscrişi în Registrul
electoral. Ele sunt permanente sau suplimentare.
Listele electorale permanente se întocmesc pe localităţi şi cuprind pe
toţi cetăţenii cu drept de vot care domiciliază în localitatea pentru care ele au
fost întocmite. Acestea se întocmesc la comune, pe sate şi, după caz, străzi,
iar la oraşe, municipii şi subdiviziuni administrativ‑teritoriale ale municipiilor,
pe străzi şi, după caz, blocuri şi vor cuprinde, în ordinea numărului imobilelor
în care locuiesc alegătorii, numele şi prenumele, domiciliul acestora, codul
numeric personal, seria şi numărul actului de identitate, seria şi numărul
cărţii de alegător, numărul circumscripţiei electorale pentru fiecare tip de
scrutin, sau, după caz, al colegiului uninominal şi numărul secţiei de votare.
Listele electorale permanente se întocmesc într‑un exemplar oficial, se
semnează de primar şi de secretarul unităţii administrativ‑teritoriale şi se
păstrează într‑un registru special cu file detaşabile de secretarul unităţii
administrativ‑teritoriale. Acestea se pun la dispoziţia alegătorilor spre
consultare până cel târziu cu 45 de zile înaintea zilei alegerilor. Alegătorii
au dreptul să verifice înscrierea în listele electorale. Întâmpinările împotriva
omisiunilor, a înscrierilor greşite şi a oricăror erori din liste se fac la primarul
localităţii, acesta fiind obligat să se pronunţe, prin dispoziţie, în cel mult 3
zile de la înregistrare. Contestaţiile împotriva dispoziţiilor date se depun în
termen de 5 zile de la comunicare şi se soluţionează, în cel mult 3 zile de
la înregistrare, de către judecătoria în a cărei rază teritorială domiciliază
alegătorul. Primarul este obligat să comunice Autorităţii Electorale Perma
nente orice modificare în listele electorale.
90 V. Sistemul electoral
§8. Candidaturile
În fiecare colegiu uninominal, fiecare competitor electoral poate avea
doar o singură propunere de candidatură. Un candidat poate reprezenta un
singur competitor electoral într‑un singur colegiu uninominal.
Propunerile de candidaţi se depun la birourile electorale de circumscripţie
care funcţionează la nivelul la care sunt aleşi candidaţii respectivi, cel mai
târziu cu 40 de zile înainte de data alegerilor.
La depunerea candidaturilor, fiecare partid politic, alianţă politică, alianţă
electorală, organizaţie a cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, can
didat independent trebuie să facă dovada constituirii unui depozit, în contul
Autorităţii Electorale Permanente, cu valoare de 5 salarii minime brute pe
ţară pentru fiecare candidat.
Propunerile de candidatură trebuie să cuprindă:
a) circumscripţia electorală şi colegiul uninominal în care candidează;
b) numele, prenumele;
c) codul numeric personal;
d) domiciliul;
e) locul şi data naşterii;
f) ocupaţia,
g) profesia;
V.4. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor în România 91
§9. Desfăşurarea votării
Votarea începe la ora 7,00 şi are loc până la ora 21,00, când secţia de
votare se închide. Alegătorii vor vota separat în cabine închise, aplicând
ştampila care poartă menţiunea „VOTAT” înăuntrul patrulaterului care
cuprinde numele şi prenumele candidatului pe care îl votează.
Candidaţii şi oricare alegător au dreptul să conteste identitatea persoanei
care se prezintă la vot. În acest caz, identitatea se stabileşte de preşedintele
biroului electoral al secţiei de votare prin orice mijloace legale.
Preşedintele biroului electoral al secţiei de votare poate suspenda
votarea pentru motive temeinice. Durata totală a suspendărilor nu poate
depăşi o oră. Suspendarea este anunţată prin afişare la uşa localului secţiei
de votare imediat ce s‑a produs evenimentul care a declanşat suspendarea.
Pentru alegătorii netransportabili din cauză de boală sau invaliditate,
preşedintele biroului electoral al secţiei de votare poate aproba, la cererea
scrisă a acestora, însoţită de copii ale unor acte medicale sau alte acte
oficiale din care să rezulte că persoanele respective sunt netransportabile,
ca o echipă formată din cel puţin 2 membri ai biroului electoral să se depla
seze cu o urnă specială şi cu materialul necesar votării la locul unde se
află alegătorul, pentru a se efectua votarea. În raza unei secţii de votare se
utilizează o singură urnă specială. Urna specială poate fi transportată numai
de membrii biroului electoral al secţiei de votare. Urna specială se poate
deplasa numai în raza teritorială arondată la respectiva secţie de votare.
La ora 21,00 preşedintele biroului electoral al secţiei de votare declară
votarea încheiată şi dispune închiderea secţiei de votare. Persoanelor care
92 V. Sistemul electoral
ţenilor aparţinând minorităţii naţionale care a obţinut cel mai mare număr
de voturi.
Rezultatul operaţiunilor menţionate, calculat ca parte întreagă nerotunjită,
se transmite de către Biroul Electoral Central, pe bază de proces‑verbal,
fiecăruia dintre birourile electorale de circumscripţie.
electorale, pentru fiecare partid politic, alianţă politică sau alianţă electorală
care întruneşte condiţia pragului electoral; numărul voturilor astfel obţinute
de fiecare partid politic, alianţă politică şi alianţă electorală se împarte
la 1, 2, 3, 4 etc., făcându‑se atâtea operaţii de împărţire câte mandate
nu au putut fi repartizate la nivelul circumscripţiilor electorale; câturile
rezultate din împărţire, calculate cu 8 zecimale, indiferent de competitorul
electoral de la care provin, se clasifică în ordine descrescătoare, până la
concurenţa numărului de mandate nerepartizate; cel mai mic dintre aceste
câturi constituie coeficientul electoral pe ţară pentru deputaţi şi, separat,
pentru senatori; fiecărui competitor electoral care a întrunit condiţia pragului
electoral i se repartizează atâtea mandate de deputaţi sau, după caz, de
senatori, de câte ori coeficientul electoral pe ţară se cuprinde în numărul
total al voturilor valabil exprimate pentru partidul politic, alianţa politică sau
alianţa electorală respectivă, rezultat din însumarea pe ţară a voturilor
neutilizate şi a celor inferioare coeficientului electoral al circumscripţiei
electorale (partea întreagă nerotunjită).
Desfăşurarea mandatelor repartizate pe circumscripţii electorale se
face de Biroul Electoral Central, după cum urmează:
a) pentru fiecare partid politic, alianţă politică sau alianţă electorală care
întruneşte condiţia pragului electoral, se împarte numărul voturilor neutilizate
şi al celor inferioare coeficientului electoral al circumscripţiei electorale, din
fiecare circumscripţie electorală, la numărul total al acestor voturi valabil
exprimate pentru acel partid politic, acea alianţă politică sau alianţă electorală,
rămase neutilizate la nivel naţional. Rezultatul astfel obţinut pentru fiecare
circumscripţie electorală se înmulţeşte cu numărul de mandate cuvenite
partidului politic, alianţei politice sau alianţei electorale. Datele obţinute,
calculate cu 8 zecimale, se ordonează descrescător la nivelul ţării şi separat
descrescător în cadrul fiecărei circumscripţii electorale. La două valori egale
departajarea se face şi în funcţie de numărul total de voturi valabil exprimate
şi numărul total al voturilor neutilizate sau inferioare coeficientului electoral
la nivel de circumscripţie electorală. Pentru fiecare circumscripţie electorală
se iau în calcul primele partide politice, alianţe politice sau alianţe electorale,
în limita mandatelor ce au rămas de repartizat în circumscripţia electorală
respectivă. Ultimul număr din această operaţiune reprezintă repartitorul
acelei circumscripţii electorale. În continuare, se procedează la repartizarea
mandatelor pe circumscripţii electorale în ordinea partidelor politice, alianţelor
politice, alianţelor electorale, precum şi a circumscripţiilor electorale din lista
ordonată pe ţară, astfel: primul număr din lista ordonată pe ţară se împarte
la repartitorul circumscripţiei electorale de la care provine, rezultând numărul
de mandate ce îi revin în circumscripţia electorală respectivă. În continuare,
V.4. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor în România 97
11.4. Alegerile parţiale
§2. Candidaturile
Pot propune liste de candidaţi numai partidele politice, alianţele politice
şi organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale legal constitui
te, precum şi alianţele electorale constituite în condiţiile Legii nr. 33/2007.
Listele de candidaţi pentru alegerea membrilor din România în Parlamentul
European se depun la Biroul Electoral Central, cel mai târziu cu 60 de zile
înainte de ziua de referinţă.
Listele de candidaţi se depun în scris, în 4 exemplare – un exemplar
original şi 3 copii –, se semnează de conducerea partidului politic, a orga-
V.4. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor în România 101
§3. Desfăşurarea votării
Votarea începe la ora 7,00 şi se încheie la ora 21,00. Alegătorii pot
vota la secţia de votare unde sunt înscrişi în copia de pe lista electorală
permanentă sau în copia de pe lista electorală specială.
Alegătorul resortisant şi alegătorul comunitar prezintă actul de identitate,
respectiv documentul de identitate biroului electoral al secţiei de votare.
Preşedintele biroului electoral al secţiei de votare sau membrul desemnat
de acesta verifică dacă alegătorul este înscris în copia de pe lista electorală
permanentă sau de pe lista electorală specială, după care alegătorul sem
nează în listă la poziţia destinată acestuia. În baza semnăturii în copia de pe
lista electorală permanentă sau de pe lista electorală specială, preşedintele
sau membrul biroului electoral al secţiei de votare desemnat de acesta
îi încredinţează alegătorului buletinul de vot şi ştampila cu menţiunea
„VOTAT” pe care acesta o va aplica pe buletinul de vot.
V.4. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor în România 103
§5. Atribuirea mandatelor
După primirea proceselor‑verbale de la toate birourile electorale ale
secţiilor de votare şi după soluţionarea întâmpinărilor şi contestaţiilor
primite, biroul electoral judeţean, biroul electoral al sectorului municipiului
Bucureşti sau biroul electoral pentru secţiile de votare din străinătate încheie
un proces‑verbal centralizator al indicatorilor cuprinşi în procesele‑verbale
ale secţiilor de votare.
Procesele‑verbale, precum şi cu toate întâmpinările şi contestaţiile,
formând un dosar sigilat, ştampilat şi semnat de membrii biroului electoral
judeţean, ai biroului electoral al sectorului municipiului Bucureşti sau ai
biroului electoral pentru secţiile de votare din străinătate, precum şi toate
V.4. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor în România 105
Capitolul I. Noţiune
Cetăţenii pot participa la exercitarea puterii de stat fie direct, fie prin
desemnarea unor reprezentanţi, care odată aleşi, vor exercita puterea în
numele şi pe seama întregului popor. Pentru înlăturarea dezavantajelor, dar
şi pentru a valorifica avantajele celor două sisteme de guvernare s‑au înscris
în constituţii, alături de regulile tradiţionale ale democraţiei reprezentative,
şi unele instrumente ale democraţiei directe – referendumul şi iniţiativa
populară. Sistemul de guvernământ rezultat din alăturarea celor două se
numeşte democraţie semidirectă.
Termenul de referendum îşi are originea în dreptul roman, unde refe-
rendumul (gerunziul verbului referare) desemna o procedură de consulta-
re directă a cetăţenilor cu privire la o anumită problemă, în acest fel fiind
legitimată decizia adoptată în problema supusă consultării. Referendumul
apare astfel ca fiind instrument al democraţiei directe, prin care alegătorii
îşi exprimă opinia şi adoptă o decizie în mod direct, fără niciun intermediar.
Cât priveşte reglementarea naţională, Legea nr. 3/2000 privind organi-
zarea şi desfăşurarea referendumului[1] prevede că referendumul naţional
constituie forma şi mijlocul de consultare directă şi de exprimare a voinţei
suverane a poporului român cu privire la revizuirea Constituţiei, demiterea
Preşedintelui României, probleme de interes naţional. Este, de asemenea,
reglementat şi referendumul local.
Asociată noţiunii de referendum apare şi aceea de plebiscit, desemnând
o întrebare de către autorităţi, numai în scopul aflării opiniei cetăţenilor. În
prezent, acestei noţiuni îi este ataşată o conotaţie negativă, care asociază
plebiscitul ideii de instrument populist şi de natură demagogică.
Ibidem.
[2]
Capitolul al III‑lea. Funcţiile referendumului[1]
Idem, p. 382‑385.
[1]
Capitolul al IV‑lea. Regimul juridic
al referendumului în România[1]
[1]
M. Safta, National referendum. Existing regulatory framework and future perspec
tives, în Tribuna juridică, vol. 4, Issue 1, 2014, p. 56‑68.
VI.4. Regimul juridic al referendumului în România 111
§1. Tipuri de referendum
Referendumul naţional constituie forma şi mijlocul de consultare directă
şi de exprimare a voinţei suverane a poporului român cu privire la:
– revizuirea Constituţiei;
– demiterea Preşedintelui României;
– probleme de interes naţional.
§2. Participarea la referendum
La referendumul naţional pot participa toţi cetăţenii români care au
împlinit vârsta de 18 ani până în ziua referendumului inclusiv, cu excepţia
debililor sau alienaţilor mintal puşi sub interdicţie, precum şi persoanelor
condamnate prin hotărâre judecătorească definitivă la pierderea drepturilor
electorale.
§3. Valabilitatea referendumului
Referendumul este valabil dacă la acesta participă cel puţin 30% din
numărul persoanelor înscrise în listele electorale permanente. Rezultatul
referendumului este validat dacă opţiunile valabil exprimate reprezintă cel
puţin 25% dintre cei înscrişi pe listele electorale permanente.
[1]
www.venice.coe. int., Study on referendum – Draft Summary Report relating to
national referendums.
112 VI. Referendumul
Secţiunea a 3‑a. Organizarea
şi desfăşurarea referendumului
§5. Desfăşurarea referendumului
Scrutinul se va deschide la ora 7,00 şi se va încheia la ora 23,00. Cetăţenii
sunt chemaţi să se pronunţe prin „DA” sau „NU” asupra problemei supuse
referendumului. Participantul la referendum îşi va exprima voinţa în mod
individual, într‑o cabină închisă, aplicând ştampila „Votat” numai în unul
dintre cele două pătrate ale buletinului de vot, corespunzător opţiunii sale.
VI.4. Regimul juridic al referendumului în România 121
– extras –
prin oricare din cele două modalităţi – alegeri sau referendum. Mai mult, în
plan politic, chiar şi un referendum consultativ şi facultativ de tip plebiscitar
poate produce efecte depline: „în cadrul unui astfel de raport de natură
esenţialmente politică, nu neapărat văzut ca un raport de forţă, se pun
într‑o lumină nouă obligaţii pur politice care, chiar lipsite de o sancţiune la a
cărei îndeplinire să poată contribui şi forţa coercitivă a statului, pot fi aduse
la îndeplinire de bunăvoie, din considerente legate de înţelegerea raţiunii
supreme a instituţiilor (fie ele politice sau juridice) care, de regulă, indică
ceea ce trebuie realizat (solen), spre deosebire de ceea ce este (sein)”[1].
Cât priveşte situaţia referendumului pentru demiterea Preşedintelui care
nu a întrunit cvorumul de valabilitate prevăzut de lege, efectul referendu-
mului îl constituie încetarea interimatului funcţiei de Preşedinte al Româ-
niei, precum şi reluarea exercitării atribuţiilor constituţionale şi legale ale
Preşedintelui ales.
[1]
Ibidem.
VI.5. Efectele referendumului 139
Capitolul I. Caracterizarea
şi funcţiile Parlamentului
[1]
I. Muraru, E.S. Tănăsescu, op. cit., vol. II, 2009, p. 151 şi urm.
[2]
V. Duculescu, C. Călinoiu, G. Duculescu, Tratat de teorie şi practică parlamentară,
vol. I, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 29.
VII.1. Caracterizarea şi funcţiile Parlamentului 141
[1]
A. Esmein, Eléments de droit constitutionnel français et comparée, cinquième
édition, revue et argumentée, Paris, Librairie de la Société du Recueil J.B. Sirey et du
Journal du Palais, Ancien maison, 1909, p. 64, apud C. Nica, op. cit., vol. I, p. 19 şi urm.
[2]
Ibidem.
[3]
V. Duculescu, C. Călinoiu, G. Duculescu, op. cit., p. 39.
142 VII. Parlamentul
§1. Funcţia de reprezentare
Funcţia de reprezentare se referă la faptul că Parlamentul reprezintă
întregul corp electoral, exprimând voinţa acestuia şi, prin aceasta, voinţa
tuturor.
VII.1. Caracterizarea şi funcţiile Parlamentului 143
§2. Funcţia legislativă
Funcţia legislativă exprimă faptul că Parlamentul este unica autoritate
legiuitoare a ţării, executivul neputând emite norme primare decât în con-
diţii strict şi limitativ prevăzute de Constituţie[4]. Aceasta reprezintă o formă
specializată a competenţei sale generale, în virtutea căreia dezbaterea
problemelor politice generale ale naţiunii se finalizează prin adoptarea unei
norme de drept, ca expresie a voinţei generale în reglementarea unor ra-
porturi sociale[5].
[1]
R.D. Popescu, Răspunderea Parlamentului în Dreptul constituţional, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2011, p. 113.
[2]
Idem, p. 115.
[3]
Idem, p. 117.
[4]
A se vedea art. 115 din Constituţie – Delegarea legislativă.
[5]
M. Constantinescu, I. Muraru, Drept parlamentar, Ed. Gramar, Bucureşti, 1994,
p. 134.
144 VII. Parlamentul
§5. Funcţia de control
În conformitate cu dispoziţiile art. 111 alin. (1) din Constituţie, „Guvernul şi
celelalte organe ale administraţiei publice, în cadrul controlului parlamentar
al activităţii lor, sunt obligate să prezinte informaţiile şi documentele cerute
de Camera Deputaţilor, de Senat sau de comisiile parlamentare, prin
intermediul preşedinţilor acestora [...]”.
Formele şi mijloacele prin care se exercită controlul parlamentar se re-
alizează prin dări de seamă, mesaje, rapoarte, programe prezentate Parla-
mentului, prin comisiile parlamentare, prin întrebări şi interpelări, dreptul de
a cere şi obţine informaţiile necesare, prin rezolvarea petiţiilor cetăţenilor,
prin Avocatul Poporului.
146 VII. Parlamentul
[1]
Pe larg, G. Iancu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, p. 406.
Capitolul al II‑lea. Structura Parlamentului
şi organizarea lui internă
[1]
I. Deleanu, op. cit., 2006, p. 186‑188.
[2]
În Irlanda, unde dintre cei 60 de membri ai Senatului, 43 reprezintă categoriile
socio‑profesionale.
[3]
V. Duculescu, C. Călinoiu, G. Duculescu, op. cit., p. 51.
160 VII. Parlamentul
Idem.
[2]
164 VII. Parlamentul
[1]
Decizia Curţii Constituţionale nr. 209/2012, M. Of. nr. 188 din 22 martie 2012.
[2]
Decizia Curţii Constituţionale nr. 1018/2010, M. Of. nr. 511 din 22 iulie 2010.
VII.2. Structura Parlamentului şi organizarea lui internă 165
[1]
Art. 16‑22 din Regulamentul Senatului şi art. 12‑19 din Regulamentul Camerei
Deputaţilor.
VII.2. Structura Parlamentului şi organizarea lui internă 169
Regulamentul Senatului
– extras –
Art. 18. (1) Liderul grupului parlamentar are următoarele atribuţii:
a) prezintă Senatului, la începutul fiecărei sesiuni parlamentare,
denumirea grupului, precum şi componenţa sa numerică şi nominală;
VII.2. Structura Parlamentului şi organizarea lui internă 171
§2. Birourile
Birourile sunt organe interne ale Parlamentului, a căror organizare, atri-
buţii şi funcţionare sunt stabilite prin Constituţie şi regulamentele Camerelor.
Biroul Permanent este format din deputaţi, respectiv senatori, se alege
pe durata unei legislaturi sau numai a unei sesiuni şi cuprinde, de regulă, un
preşedinte, vicepreşedinţi, secretari şi chestori. Biroul Permanent are o serie
de atribuţii care privesc buna organizare şi desfăşurare a lucrărilor camerei,
sprijinirea activităţii deputaţilor sau senatorilor. Preşedintele camerei este
şi preşedintele Biroului Permanent, din care mai fac parte vicepreşedinţii,
secretarii şi chestorii.
172 VII. Parlamentul
Regulamentul Senatului
– extras–
Art. 36. Biroul permanent al Senatului are următoarele atribuţii:
a) propune datele de începere şi de terminare ale fiecărei sesiuni
a Senatului, cu respectarea art. 66 alin. (1) din Constituţia României,
republicată;
b) cere preşedintelui Senatului convocarea în sesiune extraordinară,
conform art. 66 alin. (2) din Constituţia României, republicată;
174 VII. Parlamentul
§3. Comisiile parlamentare
Comisiile parlamentare sunt organe interne de lucru ale fiecărei Camere,
subordonate acesteia şi având o competenţă de specialitate, potrivit cu
regulamentul Camerei. Crearea lor este determinată de faptul că adunările
parlamentare (camere) sunt prea numeroase pentru a delibera util dacă nu
dispun de analize şi studii prealabile. De regulă, comisiile nu au putere de
decizie proprie, ci transmit avizul sau raportul elaborat camerei, pentru a
decide[1]. Comisiile parlamentare pot fi permanente, fiind stabilite de regulă
chiar prin regulamentele Camerelor, sau temporare, constituite pentru
examinarea unor probleme specifice.
Potrivit art. 64 alin. (4) din Constituţie, „fiecare cameră îşi constituie
comisii permanente şi poate institui comisii de anchetă sau alte comisii
speciale. Camerele îşi pot constitui comisii comune”.
plenului unei Camere sau Parlamentului spre a‑şi fonda, în mod optim,
luarea unei decizii.
Din acest considerent, organizarea şi funcţionarea lor sunt amănunţit
reglementate, potrivit art. 61 alin. (1) din Constituţie [art. 64 alin. (1) din
Constituţia revizuită], prin regulamentul fiecărei Camere. Dispoziţiile
constituţionale nu fac decât să exprime acest rol subordonat, pregătitor, al
activităţii comisiilor, diferenţiat conform tipologiei lor, cuprinsă, de altfel, în
prevederile art. 61 alin. (4) din Constituţie [art. 64 alin. (4) din Constituţia
revizuită]: «Fiecare Cameră îşi constituie comisii permanente şi poate
institui comisii de anchetă sau alte comisii speciale. Camerele îşi pot
constitui comisii comune»”.
Parlamentul „nu poate fi reprezentat sau înlocuit de niciunul dintre
organele sale interne şi pe care chiar el şi le înfiinţează, din simplul
motiv că el nu poate delega nimănui – şi cu atât mai puţin unui grup de
parlamentari – suveranitatea naţională cu care electoratul l‑a împuternicit
în urma alegerilor parlamentare.
Pentru ca un control parlamentar să fie autentic, el trebuie să fie
deplin, adică Parlamentul ţării trebuie să dispună de posibilitatea de a
lua orice măsuri pentru a da conţinut acestei plenitudini.
[...] Deplasarea [...] unui centru de decizie constituţional (Parlamentul)
la comisii ale acestuia nu este conformă cu menirea celui dintâi, exprimată
clar în prevederile art. 110 şi art. 58 din Constituţie [art. 111 şi art. 61 din
Constituţia revizuită]”.
Aceeaşi este concluzia la care a ajuns recent şi Curtea Constituţională
Federală a Germaniei, care prin Decizia 2BvE 8/11 din 28 februarie
2012, pronunţată în unanimitate de cea de‑a doua Cameră, a reţinut că
„[...] Bundestagul german constituie organul reprezentativ nemijlocit al
poporului. El este alcătuit din deputaţii aleşi ca reprezentanţi ai întregului
popor, care împreună formează reprezentarea populară. Statutul
reprezentativ al deputaţilor, garantat de art. 38 alin. (1) fraza a 2‑a GG
[n.a. – Legea fundamentală a Germaniei] constituie temei pentru poziţia
de reprezentare a Bundestagului care, în calitate de «organ special»
[art. 20 alin. (2) GG], exercită puterea statală ce emană de la popor.
a) Bundestagul german îşi exercită de principiu funcţia de reprezentare
[constituit] în întregul său, prin participarea tuturor membrilor săi, nu doar
prin deputaţi individuali, un grup de deputaţi sau majoritatea parlamentară.
Exercitarea funcţiei de reprezentare de către Bundestagul german,
în întregul său, presupune o egală împuternicire de participare a tuturor
deputaţilor, care de principiu dispun de aceleaşi drepturi şi îndatoriri. Prin
VII.2. Structura Parlamentului şi organizarea lui internă 179
a) Comisiile permanente
Comisiile permanente sunt alese pe durata mandatului camerei (parla
mentului) sau a sesiunii.
Pentru ca activitatea acestor comisii să fie utilă şi eficientă, sunt în general
specializate pe domenii de activitate precum: economie şi finanţe, afaceri
externe, învăţământ, apărare, sănătate etc. În legătură cu specializarea
comisiilor, se consideră că cea mai bună soluţie este asigurarea unei
corespondenţe între competenţa comisiilor parlamentare şi a diferitelor
departamente ministeriale.
Potrivit art. 61 din Regulamentul Camerei Deputaţilor, comisiile perma-
nente:
180 VII. Parlamentul
Regulamentul Senatului
– extras –
Art. 66. (1) Comisiile permanente funcţionează pe toată durata
mandatului Senatului.
(2) Comisiile permanente sunt următoarele:
I. Comisia juridică, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări;
II. Comisia pentru buget, finanţe, activitate bancară şi piaţă de capital;
III. Comisia economică, industrii şi servicii;
IV. Comisia pentru agricultură, silvicultură şi dezvoltare rurală;
V. Comisia pentru politică externă;
VI. Comisia pentru administraţie publică şi organizarea teritoriului
VII. Comisia pentru apărare, ordine publică şi siguranţă naţională;
VII.2. Structura Parlamentului şi organizarea lui internă 185
b) Comisiile speciale
Aceste comisii pot fi alese pentru orice probleme sau domenii de activitate,
pentru o problemă (afacere) determinată, atribuţiile lor limitându‑se la scopul
înfiinţării. În lipsa unor dispoziţii exprese, comisiilor speciale li se aplică
aceleaşi reguli ca şi comisiilor permanente, deosebirea de esenţă fiind dată
de perioada de timp pentru care sunt constituite. Comisiile speciale sunt
temporare, acestea existând până când şi‑au îndeplinit misiunea pentru
care au fost alese, în timp ce durata comisiilor permanente nu este dată de
sarcinile lor, ci de durata mandatului Camerei Parlamentului.
Astfel, potrivit art. 72 din Regulamentul Camerei Deputaţilor, se pot
constitui comisii speciale pentru avizarea unor acte legislative complexe,
pentru elaborarea unor propuneri legislative sau pentru alte scopuri, indicate
în hotărârea de înfiinţare a comisiei, la propunerea a 50 de deputaţi din cel
puţin două grupuri parlamentare. Propunerile legislative astfel elaborate nu
se mai supun examinării altor comisii. Prin hotărârea de înfiinţare se vor
indica denumirea şi obiectivele comisiei, precum şi componenţa acesteia.
Potrivit art. 77 din Regulamentul Senatului, la propunerea Biroului per-
manent, Senatul poate hotărî constituirea unor comisii speciale pentru ela-
borarea unor propuneri legislative sau pentru alte scopuri, indicate în ho-
tărârea de înfiinţare a comisiei. Prin hotărârea de înfiinţare se vor preciza,
la propunerea Biroului permanent, senatorii care compun comisia şi biroul
acesteia, precum şi termenul la care va fi depus raportul comisiei. Propune-
rile legislative elaborate de comisia specială se distribuie senatorilor pentru
formularea de amendamente, în termenul stabilit de Biroul permanent. Pe
186 VII. Parlamentul
c) Comisiile de anchetă
Sunt o varietate de comisii temporare, a căror denumire evocă exact
scopul creării lor, şi anume realizarea anchetelor parlamentare, ca mijloc
de înfăptuire a controlului parlamentar.
Astfel, de exemplu, Regulamentul Camerei Deputaţilor stabileşte că,
în condiţiile în care se consideră necesară clarificarea cauzelor şi împre-
jurărilor în care s‑au produs evenimente sau au avut loc acţiuni cu efecte
negative, precum şi stabilirea concluziilor, răspunderilor şi măsurilor ce se
impun, Camera Deputaţilor poate hotărî iniţierea unei anchete parlamenta-
re. Ancheta poate fi realizată de o comisie permanentă, în condiţiile art. 71,
sau de o comisie de anchetă parlamentară înfiinţată în acest scop, la cere-
rea a minimum 50 de deputaţi din cel puţin două grupuri parlamentare. Tot
astfel, Regulamentul Senatului prevede că la cererea unei treimi din numă-
rul membrilor săi, Senatul poate hotărî înfiinţarea unei comisii de anchetă.
Anchetele parlamentare nu pot avea ca obiect investigarea unor fapte sau
activităţi care fac obiectul unor anchete judiciare sau care se află pe rolul unor
instanţe de judecată. O anchetă parlamentară încetează de drept în momentul
deschiderii unor proceduri judiciare privitoare la faptele sau activităţile care
constituie obiectul ei, situaţie în care Biroul permanent al Camerei Deputaţilor
anunţă organele de urmărire penală că pot avea acces la toate documentele
referitoare la cazul în speţă, aflate în arhiva Camerei Deputaţilor.
d) Comisiile de mediere
Comisiile de mediere se formează în parlamentele cu structură
bicamerală, atunci când în procedura de legiferare intervin soluţii legislative
diferite între cele două Camere. În asemenea situaţii se încearcă medierea
între cele două Camere şi unul dintre mijloacele prevăzute de către lege
este comisia de mediere.
Constituţia României prevede procedura medierii doar în cazul modificării
Constituţiei. Astfel, potrivit art. 151 alin. (2) din Constituţie, „dacă prin
procedura de mediere nu se ajunge la un acord, Camera Deputaţilor şi
Senatul, în şedinţă comună, hotărăsc cu votul a cel puţin trei pătrimi din
numărul deputaţilor şi senatorilor”. Procedura de mediere este iniţiată de
preşedintele Camerei Deputaţilor şi preşedintele Senatului. În acest scop,
Biroul permanent va propune Camerei Deputaţilor, după consultarea
grupurilor parlamentare, un număr de 7 deputaţi care vor face parte din
comisia de mediere, urmărindu‑se respectarea configuraţiei politice a
Camerei. Deputaţii aprobaţi de Camera Deputaţilor, împreună cu 7 senatori
desemnaţi de Senat, formează comisia de mediere. Comisia de mediere
se reuneşte la sediul uneia dintre Camere şi stabileşte regulile după care
îşi va desfăşura activitatea, inclusiv termenul în care urmează să prezinte
raportul. Conducerea lucrărilor se realizează prin rotaţie de către un deputat
sau un senator, stabilit de comisie. Hotărârile comisiei se iau cu acordul
majorităţii membrilor acesteia. În caz de egalitate la 7 voturi decide votul
preşedintelui care conduce şedinţa comisiei în momentul votării.
Capitolul al III‑lea. Funcţionarea
Parlamentului
[1]
Şt. Deaconu, în Constituţia României. Comentariu pe articole, I. Muraru,
E.S. Tănăsescu (coord.), Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 827.
192 VII. Parlamentul
Alegerile pentru noile Camere au loc în termen de cel mult trei luni de la
expirarea mandatului sau de la dizolvarea Parlamentului. Parlamentul nou
ales se întruneşte, la convocarea Preşedintelui României, în cel mult 20 de
zile de la alegeri. Astfel cum s‑a arătat[1], acest termen de 20 de zile începe
să curgă de la data stabilită pentru desfăşurarea alegerilor parlamentare,
indiferent de rezultatul acestora şi indiferent de numărul tururilor de scrutin
care se pot stabili prin legea electorală. Obligaţia Preşedintelui României
de convocare a Camerelor este imperativă, încălcarea acesteia atrăgând
sancţiunile aplicabile în cazul nerespectării Constituţiei.
Pentru asigurarea continuităţii conducerii Constituţia stabileşte că
mandatul Camerelor se prelungeşte până la întrunirea legală a noului
Parlament. Pe perioada prelungirii mandatului, Parlamentul nu poate revizui
Constituţia şi nu poate adopta, modifica sau abroga legi organice. Proiectele
de legi sau propunerile legislative înscrise pe ordinea de zi a Parlamentului
precedent îşi continuă procedura în noul Parlament.
Potrivit art. 63 alin. (1) din Constituţie, mandatul Parlamentului se
prelungeşte de drept în stare de mobilizare, de război, de asediu sau de
urgenţă, până la încetarea acestora.
Secţiunea a 2‑a. Sesiunea
Camerele Parlamentului îşi desfăşoară activitatea periodic, forma
principală de lucru fiind sesiunea.
Sesiunile parlamentare sunt:
a) ordinare – acele sesiuni predeterminate, în care Camera (Parlamentul)
este obligată a se întruni;
b) extraordinare – acele sesiuni care se pot ţine ori de câte ori este
nevoie, în afara sesiunilor ordinare.
Potrivit art. 66 din Constituţie, Camera Deputaţilor şi Senatul se întrunesc
în două sesiuni ordinare pe an. Prima sesiune începe în luna februarie şi nu
poate depăşi sfârşitul lunii iunie. A doua sesiune începe în luna septembrie
şi nu poate depăşi sfârşitul lunii decembrie.
Camera Deputaţilor şi Senatul se întrunesc şi în sesiuni extraordinare, la
cererea Preşedintelui României, a biroului permanent al fiecărei camere ori
a cel puţin o treime din numărul deputaţilor sau al senatorilor. Convocarea
în sesiune revine, în toate cazurile, preşedinţilor camerelor.
[1]
I. Vida, în Constituţia României, Comentariu pe articole, I. Muraru, E.S. Tănăsescu
(coord.), p. 619.
VII.3. Funcţionarea Parlamentului 193
Secţiunea a 3‑a. Şedinţa
Camera Deputaţilor şi Senatul lucrează în şedinţe separate. Constituţia
prevede în art.65 situaţiile în care Camerele lucrează în şedinţe comune,
respectiv:
a) primirea mesajului Preşedintelui României;
b) aprobarea bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor sociale de stat;
c) declararea mobilizării totale sau parţiale;
d) declararea stării de război;
e) suspendarea sau încetarea ostilităţilor militare;
f) aprobarea strategiei naţionale de apărare a ţării;
g) examinarea rapoartelor Consiliului Suprem de Apărare a Ţării;
h) numirea, la propunerea Preşedintelui României, a directorilor serviciilor
de informaţii şi exercitarea controlului asupra activităţii acestor servicii;
i) numirea Avocatului Poporului;
j) stabilirea statutului deputaţilor şi al senatorilor, stabilirea indemnizaţiei
şi a celorlalte drepturi ale acestora;
k) îndeplinirea altor atribuţii care, potrivit Constituţiei sau regulamentului,
se exercită în şedinţă comună.
Şedinţele sunt publice cu excepţia situaţiilor când se hotărăşte şedinţă
secretă. Prezidarea lor aparţine de regulă preşedintelui camerei, ajutat de
membri ai biroului, toţi sau numai unii prin rotaţie sau, în lipsa acestuia,
unuia dintre vicepreşedinţi, ajutat de doi secretari.
Lucrările şedinţelor comune sunt conduse, alternativ, de preşedintele
Camerei Deputaţilor şi de preşedintele Senatului, asistaţi de doi secretari,
câte unul de la fiecare Cameră. Lucrările primelor şedinţe, după alegeri,
până la alegerea preşedinţilor Camerelor şi birourilor permanente sunt
prezidate de către cel mai în vârstă deputat sau senator, asistat de secretari.
Lucrările şi materialele supuse dezbaterii sunt cuprinse în proiectul
ordinii de zi şi în programul de activitate al Camerei Deputaţilor/Senatului,
întocmite de Biroul permanent.
194 VII. Parlamentul
§1. Conceptul de lege. Clasificări
Termenul de lege este folosit în două accepţiuni:
– o accepţiune largă (lato sensu) care exprimă orice act normativ,
specifică limbajului comun, atunci când se intenţionează referirea la norme;
– o accepţiune restrânsă (stricto sensu) prin care se desemnează actul
juridic adoptat de Parlament în calitate de autoritate legiuitoare.
În această din urmă accepţiune, pe care o avem în vedere în acest
context, legea poate fi definită ca fiind actul normativ emis de Parlament,
în conformitate cu normele de procedură stabilite de Constituţie şi de
regulamentele parlamentare[1].
[1]
I. Vida, în Constituţia României, Comentariu pe articole, I. Muraru, E.S. Tănăsescu
(coord.), p. 653.
196 VII. Parlamentul
a) Titulari
Iniţiativa legislativă priveşte posibilitatea de a propune proiecte de legi
sau propuneri de legi corelate cu obligaţia Parlamentului de a examina, a
dezbate şi a se pronunţa asupra acestora. Iniţiativa legislativă reprezintă
punctul de pornire în procesul de elaborare a unei legi, fiind, prin urmare,
şi un indicator al unei democraţii reale.
[1]
I. Vida, Legistică formală, p. 45.
VII.4. Actele Parlamentului 197
[1]
I. Vida, Curtea Constituţională a României, Justiţia politicului sau politica justiţiei?
Ed. Monitorul Oficial, Bucureşti, 2011, p. 131.
VII.4. Actele Parlamentului 201
Regulamentul Senatului
– extras –
Art. 88 alin. (7). Senatul, ca primă Cameră sesizată, are în competenţă
spre dezbatere şi adoptare proiectele de lege şi propunerile legislative
în domeniile stabilite de art. 75 din Constituţia României, republicată,
după cum urmează:
VII.4. Actele Parlamentului 203
Promulgarea este actul prin care Preşedintele (în cazul sistemului consti-
tuţional român) constată că procesul legislativ este finalizat ori că obiecţiile
sale cu privire la legea adoptată de Parlament au fost reexaminate de acesta
şi, dacă este cazul, legea a fost supusă verificării Curţii Constituţionale, fiind
epuizate toate etapele procedurii legislative.
Potrivit art. 77 din Constituţie, promulgarea se face în cel mult 20 de zile
de la primire. Termenul oferă Preşedintelui posibilitatea de a examina legea
şi de a‑şi exercita rolul său de garant al respectării Constituţiei şi al bunei
funcţionări a autorităţilor publice.
De aceea, Constituţia permite Preşedintelui României ca înainte de
promulgare să ceară, o singură dată, reexaminarea legii. Potrivit art. 137
din Regulamentul Camerei Deputaţilor, reexaminarea legii de către Camera
Deputaţilor, în urma cererii făcute de Preşedintele României în temeiul
art. 77 alin. (2) din Constituţia României, republicată, va avea loc în cel mult
30 de zile de la primirea cererii. Reexaminarea legii se efectuează mai întâi
de Camera Deputaţilor, dacă aceasta a fost prima Cameră sesizată. Cererea
Preşedintelui României privind reexaminarea unei legi este de competenţa
210 VII. Parlamentul
2.5. Publicarea legii
2.6. Procedura de urgenţă
Secţiunea a 4‑a. Moţiunile
§1. Noţiune şi clasificare
Termenul „moţiune” desemnează acte ale Parlamentului prin care se
exprimă atitudinea acestuia într‑o problemă discutată. Moţiunile se împart
în: moţiuni simple şi moţiuni de cenzură.
1.1. Moţiunile simple
1.2. Moţiunea de cenzură
Secţiunea a 2‑a. Dobândirea/pierdere
a calităţii de deputat/senator
Deputaţii şi senatorii sunt aleşi prin vot universal, egal, direct, secret şi
liber exprimat.
Potrivit art. 70 din Constituţie, deputaţii şi senatorii intră în exerciţiul
mandatului la data întrunirii legale a Camerei din care fac parte, sub
condiţia validării alegerii şi a depunerii jurământului.
[1]
Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, republicată în
M. Of. nr. 459 din 25 iulie 2013.
[2]
Prin decizia nr. 279/2006, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 35 alin. (3) din Legea
privind statutul deputaţilor şi al senatorilor, potrivit cărora „alte drepturi principale, conexe
sau derivate pot fi prevăzute şi reglementate în lege organică specială ori în regulamentul
Camerei sau regulamentul şedinţelor comune”, contravin dispoziţiilor art. 73 alin. (3)
lit. c) din Constituţie, întrucât drepturile parlamentarilor pot fi stabilite doar prn lege orga-
nică, iar nu prin regulamente parlamentare. Cu privire la caracterizarea regulamentelor
parlamentare, Curtea Constituţională a reţinut, pronunţându‑se asupra constituţionalităţii
Regulamentului Senatului, prin Decizia nr. 46/1994, publicată în M. Of. nr. 131 din 27
mai 1994, următoarele: „Regulamentul Senatului, prin conţinutul şi procedura sa de
adoptare, nu se încadrează în categoria legilor. Aceasta pentru că, spre deosebire de
lege, regulamentul poate reglementa numai organizarea internă şi funcţionarea Camerei,
este votat numai de către o Cameră, nu este supus promulgării. Este adevărat că art. 74
din Constituţie stabileşte că hotărârile privind regulamentele Camerelor se adoptă, ca
şi legile organice, cu votul majorităţii membrilor fiecărei Camere, dar această majoritate
nu este îndestulătoare pentru a da regulamentului o altă natură juridică decât aceea
de hotărâre. Majoritatea absolută impusă de Constituţie pentru adoptarea Hotărârii
privind Regulamentul Senatului urmăreşte să asigure o exprimare cât mai largă a voinţei
senatorilor în prevederile regulamentare, cerinţă firească într‑un sistem parlamentar
democratic, care implică, prin definiţie, o majoritate şi o opoziţie parlamentară. Iată de
ce Regulamentul Senatului se adoptă printr‑o hotărâre şi urmează a fi supus regimului
constituţional al acestei categorii de acte juridice”.
226 VII. Parlamentul
Secţiunea a 5‑a. Incompatibilităţi
Cu privire la incompatibilităţi, textul constituţional de referinţă, respectiv
art. 71, prevede următoarele: „(1) Nimeni nu poate fi, în acelaşi timp, deputat
şi senator. (2) Calitatea de deputat sau de senator este incompatibilă cu
exercitarea oricărei funcţii publice de autoritate, cu excepţia celei de membru
al Guvernului. (3) Alte incompatibilităţi se stabilesc prin lege organică”.
În înţelesul art. 71 alin. (2) din Legea fundamentală, funcţiile publice
de autoritate sunt cele folosite în cadrul autorităţilor publice prevăzute de
Constituţie, funcţii care pot fi elective sau neelective. Articolul 81 alin. (2) din
Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în
exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri,
prevenirea şi sancţionarea corupţiei[1] determină înţelesul sintagmei consa-
crate de norma constituţională, stabilind că „prin funcţii publice de autoritate,
incompatibile cu calitatea de deputat sau de senator, se înţelege funcţiile
din administraţia publică asimilate celor de ministru, funcţiile de secretar
de stat, subsecretar de stat şi funcţiile asimilate celor de secretar de stat
şi subsecretar de stat din cadrul organelor de specialitate din subordinea
Guvernului sau a ministerelor, funcţiile din Administraţia Prezidenţială, din
aparatul de lucru al Parlamentului şi al Guvernului, funcţiile de conducere
specifice ministerelor; celorlalte autorităţi şi instituţii publice, funcţiile de con‑
silieri locali şi consilieri judeţeni, de prefecţi şi subprefecţi şi cele/alte funcţii
de conducere din aparatul propriu al prefecturilor, funcţiile de primar, vice‑
Incompatibilităţi – parlamentari
[1]
M. Of. nr. 621 din 2 septembrie 2010.
VII.5. Deputaţii şi senatorii 231
[1]
J. Cadart, Institutions politiques et droit constitutionnel, vol. I, Economica, Paris,
1990, p. 342.
[2]
I. Vida, Puterea executivă şi administraţia publică, ed. a 2‑a, Ed. Cordial Lex,
Cluj‑Napoca, 2012, p. 45.
Capitolul al II‑lea. Preşedintele României
[1]
Decizia nr. 799/2011, M. Of. nr. 440 din 23 iunie 2011.
[2]
M. Of. nr. 84 din 24 februarie 2000.
[3]
„A. Adoptarea unor măsuri privind reforma şi strategia economică a ţării
B. Adoptarea unor decizii politice deosebite cu privire la:
a) regimul general al proprietăţii publice şi private;
b) organizarea administraţiei publice locale, a teritoriului, precum şi regimul general
privind autonomia locală;
c) organizarea generală a învăţământului;
d) structura sistemului naţional de apărare, organizarea armatei, participarea forţelor
armate la unele operaţiuni internaţionale;
e) încheierea, semnarea sau ratificarea unor acte internaţionale pe durată nede
terminată sau pe o perioadă mai mare de 10 ani;
246 VIII. Puterea executivă
[1]
Pe larg, M. Safta, Rolul Preşedintelui României în procedura învestiturii Guvernului
şi a numirii miniştrilor. Dezvoltări în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, în Revista
Transilvană de Ştiinţe Administrative, vol. 30, nr. 1, p. 156.
[2]
Republicat în M. Of. nr. 461 din 25 iulie 2013.
248 VIII. Puterea executivă
s‑a arătat că „acesta poate fi un om politic, eventual liderul partidului majoritar, dar, în
egală măsură, el poate fi şi o persoană neînregimentată politic, un specialist, adică un
tehnocrat” (M. Oroveanu, Tratat de drept administrativ, ed. a 2‑a, Ed. Cerna, Bucureşti,
1998, p. 436); „nu există obligaţia constituţională de apartenenţă politică sau parlamentară
a candidatului, ci doar obligativitatea obţinerii sprijinului politic parlamentar majoritar”
(I. Santai, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, vol. I, Ed. Alma Mater, Sibiu, 2009,
p.176), „textul constituţional a fost redactat de aşa natură încât să permită cât mai multe
formule pentru desemnarea candidatului la funcţia de prim‑ministru, ce poate fi liderul
unui partid politic, un tehnocrat din afara partidelor, un specialist care este însă deputat
sau senator sau un specialist care nu este membru al Guvernului” (M. Constantinescu,
A. Iorgovan, I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Constituţia României revizuită. Comentarii şi
explicaţii, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004, p. 167, apud Constituţia României. Comentariu
pe articole, I. Muraru, E.S. Tănăsescu (coord.), p. 960.
VIII.2. Preşedintele României 249
Constituţie „în litera acestui text, cât şi în principiile de bază şi în spiritul Legii
fundamentale”. Examinând celelalte dispoziţii constituţionale care stabilesc
reguli aplicabile raporturilor dintre cele două autorităţi publice menţionate, şi
aplicându‑le, prin analogie, situaţiei deduse judecăţii sale, Curtea a stabilit[1]
că: „în aplicarea art. 85 alin. (2) din Constituţie, Preşedintele României,
neavând drept de veto, poate să ceară primului‑ministru o singură dată,
motivat, să facă o nouă propunere de numire a altei persoane în funcţia de
ministru”. Curtea a mai arătat că „motivele cererii Preşedintelui României
nu pot fi cenzurate de primul‑ministru, [iar] în ceea ce priveşte posibilitatea
primului‑ministru de a reitera prima propunere, Curtea urmează să constate
că această posibilitate este exclusă prin chiar faptul neînsuşirii propunerii
de către Preşedintele României. Aşadar, primul‑ministru are obligaţia să
propună pentru funcţia de ministru o altă persoană”[2].
Referitor la numirea în funcţii a judecătorilor/procurorilor, prin Decizia
nr. 375/2005[3], Curtea Constituţională a statuat că, „dacă Preşedintele
României nu ar avea niciun drept de examinare şi de apreciere asupra
propunerilor făcute de Consiliul Superior al Magistraturii pentru numirea
judecătorilor şi procurorilor sau în anumite funcţii de conducere ori dacă nu
ar putea refuza numirea nici motivat şi nici măcar o singură dată, atribuţiile
Preşedintelui României, prevăzute de art. 94 lit. c) coroborat cu art. 125
alin. (1) din Constituţie, ar fi golite de conţinut şi importanţă”. Curtea a mai
reţinut că textul actual al art. 31 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind
statutul judecătorilor şi procurorilor[4] prevede: „Preşedintele României
poate refuza o singură dată numirea judecătorilor şi procurorilor prevăzuţi
la alin. (1). Refuzul motivat se comunică de îndată Consiliului Superior al
Magistraturii”.
[1]
Decizia nr. 98/2008, M. Of. nr. 140 din 22 februarie 2008.
[2]
Pentru a hotărî astfel, Curtea a observat că „în ceea ce priveşte numărul de cazuri
în care Preşedintele României poate cere primului‑ministru să facă altă nominalizare
pentru funcţia de ministru vacantă, Curtea constată că, pentru preîntâmpinarea apariţiei
unui blocaj instituţional în procesul de legiferare, legiuitorul constituant a prevăzut la
art. 77 alin. (2) din Legea fundamentală dreptul Preşedintelui de a cere Parlamentului
reexaminarea unei legi înainte de promulgare, o singură dată. Curtea apreciază că
această soluţie are valoare constituţională de principiu în soluţionarea conflictelor juridice
între două sau mai multe autorităţi publice care au atribuţii conjuncte în adoptarea unei
măsuri prevăzute de Legea fundamentală şi că acest principiu este de aplicaţiune
generală în cazuri similare. Aplicată la procesul de remaniere guvernamentală şi de
numire a unor miniştri în caz de vacanţă a posturilor, această soluţie este de natură să
elimine blocajul ce s‑ar genera prin eventualul refuz repetat al Preşedintelui de a numi
un ministru la propunerea primului‑ministru”.
[3]
M. Of. nr. 591 din 8 iulie 2005.
[4]
Republicată în M. Of. nr. 826 din 13 septembrie 2005.
VIII.2. Preşedintele României 251
§8. Alte atribuţii
În această categorie cuprindem:
– conferirea decoraţiilor şi titlurilor de onoare [art. 94 lit. a) din Constituţie];
– acordarea gradelor de mareşal, general, amiral [art. 94 lit. b) din
Constituţie];
– acordarea graţierii individuale [art. 94 lit. d) din Constituţie].
Pe calea soluţionării unei excepţii de neconstituţionalitate, Curtea a sta-
tuat că, potrivit dispoziţiilor art. 94 lit. b) din Constituţie, Preşedintele Româ-
niei, în exercitarea atribuţiilor sale de şef al statului şi comandant al forţelor
armate, „acordă gradele de mareşal, de general şi de amiral”. Această atri-
buţie reprezintă un drept al Preşedintelui, iar nu o obligaţie, astfel că şeful
§2. Desfăşurarea alegerilor
2.1. Listele electorale. Secţiile de votare
În cel mult 15 zile de la data intrării în vigoare a hotărârii Guvernului
privind stabilirea datei alegerilor, primarii întocmesc şi tipăresc într‑un
exemplar, pe baza datelor şi informaţiilor cuprinse în Registrul electoral,
listele electorale permanente.
Pe teritoriul naţional, operaţiunile electorale se desfăşoară în secţiile
de votare organizate conform Legii nr. 35/2008 pentru alegerea Camerei
[1]
M. Of. nr. 451 din 24 mai 2006.
VIII.2. Preşedintele României 255
2.2. Birourile electorale
Ca şi în cazul celorlalte tipuri de alegeri, pentru organizarea şi desfăşu
rarea operaţiunilor specifice perioadei electorale se constituie Biroul Electo-
ral Central, birourile electorale judeţene, birourile electorale ale sectoarelor
municipiului Bucureşti, biroul electoral pentru secţiile de votare din străină-
tate şi birourile electorale ale secţiilor de votare.
Biroul Electoral Central este alcătuit din 5 judecători ai Înaltei Curţi
de Casaţie şi Justiţie, preşedintele şi vicepreşedinţii Autorităţii Electorale
Permanente şi din cel mult 10 reprezentanţi ai formaţiunilor politice.
Biroul Electoral Central adoptă prin hotărâre, în termen de 3 zile de la
constituire, un regulament de organizare şi funcţionare a birourilor electorale
şi a aparatului de lucru al acestora, care se publică în Monitorul Oficial.
2.3. Candidaturile
Propunerile de candidaţi pentru alegerea Preşedintelui României se
depun la Biroul Electoral Central, cel mai târziu cu 40 de zile înainte de
data alegerilor. Propunerile se fac în scris şi vor fi primite numai dacă:
a) sunt semnate de conducerea partidului sau a alianţei politice ori de
conducerile acestora, care au propus candidatul sau, după caz, de candi-
datul independent;
b) cuprind prenumele şi numele, locul şi data naşterii, starea civilă, domi-
ciliul, studiile, ocupaţia şi profesia candidatului şi precizarea că îndeplineşte
condiţiile prevăzute de lege pentru a candida;
256 VIII. Puterea executivă
2.4. Desfăşurarea votării
Votarea începe la ora 7,00 şi se încheie la ora 21,00. Alegătorii votează
la secţia de votare unde sunt arondaţi potrivit domiciliului, cu excepţiile
prevăzute de lege. Membrii birourilor electorale ale secţiilor de votare şi
persoanele însărcinate cu menţinerea ordinii votează la secţia de votare
unde îşi desfăşoară activitatea.
Alegătorii care în ziua votării se află în altă comună, oraş sau municipiu
decât cel de domiciliu îşi pot exercita dreptul de vot la orice secţie de votare,
după ce declară în scris pe propria răspundere că nu au mai votat şi nu vor
mai vota la acel tur de scrutin, fiind înscrişi de către preşedintele biroului
electoral al secţiei de votare. Modelul declaraţiei pe propria răspundere se
stabileşte prin hotărâre a Guvernului.
Alegătorii care în ziua votării se află în străinătate votează după ce
declară în scris pe propria răspundere că nu au mai votat şi nu vor mai vota
la acel tur de scrutin. Modelul declaraţiei pe propria răspundere se stabileşte
prin hotărâre a Guvernului.
Regulile privind desfăşurarea efectivă a votării sunt similare celor pre-
văzute de lege pentru alegerile parlamentare.
Pentru alegătorii netransportabili din motive de boală sau invaliditate,
din ţară, preşedintele biroului electoral al secţiei de votare poate aproba, la
cererea scrisă a acestora, depusă cel mai târziu în preziua votării, însoţită
de copii ale unor acte medicale sau alte acte oficiale din care să rezulte că
persoanele respective sunt netransportabile, ca o echipă formată din cel
puţin 2 membri ai biroului electoral să se deplaseze cu o urnă specială şi
cu materialul necesar votării. În raza unei secţii de votare se utilizează o
singură urnă specială. Urna specială poate fi transportată numai de membrii
biroului electoral al secţiei de votare. Urna specială se poate deplasa numai
în raza teritorială arondată la respectiva secţie de votare.
Procedura de exercitare a dreptului de vot de către persoanele reţinute,
deţinute în baza unui mandat de arestare preventivă sau persoanele
care execută o pedeapsă privativă de libertate, dar care nu şi‑au pierdut
258 VIII. Puterea executivă
[1]
T. Toader, M. Safta, Dialogul judecătorilor constituţionali, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2015.
VIII.2. Preşedintele României 261
[1]
Art. 29 alin. (2): „Înregistrarea şi respingerea înregistrării candidaturilor de către
Biroul Electoral Central se fac prin decizie, în termen de cel mult 48 de ore de la depu
nerea acestora”.
[2]
Art. 30 alin. (6): „Înregistrarea sau respingerea înregistrării semnelor electorale se
face de către Biroul Electoral Central, prin decizie, odată cu înregistrarea sau respingerea
înregistrării candidaturilor”.
262 VIII. Puterea executivă
[1]
Hotărârile nr. 25/2009 şi nr. 27/2009, M. Of. nr.760 din 9 noiembrie 2009.
VIII.2. Preşedintele României 267
Curtea Constituţională
Hotărârea nr. 63 din 21 noiembrie 2014
privind validarea rezultatului alegerilor pentru funcţia
de Preşedinte al României
M. Of. nr. 852 din 21 noiembrie 2014
În îndeplinirea atribuţiilor care îi revin în conformitate cu prevederile
art. 82 alin. (1) şi ale art. 146 lit. f) din Constituţie, precum şi cu dispoziţiile
art. 53 din Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Preşedintelui României, cu
modificările şi completările ulterioare, Curtea Constituţională s‑a întrunit
în plenul său, potrivit art. 37 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea
şi funcţionarea Curţii Constituţionale, în vederea validării rezultatului
alegerilor pentru funcţia de Preşedinte al României.
Examinând dosarul candidaturii, având în vedere procesele‑verbale
privind rezultatul votării pentru alegerea Preşedintelui României din
2 noiembrie 2014 şi respectiv 16 noiembrie 2014, întocmite de Biroul
Electoral Central, procesele‑verbale de consemnare şi centralizare a
rezultatelor votării întocmite de birourile electorale judeţene, birourile
electorale ale sectoarelor municipiului Bucureşti, biroul electoral pentru
secţiile de votare din străinătate şi birourile electorale ale secţiilor de
votare, Hotărârile Curţii Constituţionale nr. 59 din 7 noiembrie 2014 şi
nr. 62 din 21 noiembrie 2014 privind rezultatul alegerilor pentru funcţia
de Preşedinte al României în cadrul primului tur de scrutin desfăşurat la
2 noiembrie 2014 şi, respectiv, în cadrul celui de‑al doilea tur de scrutin
desfăşurat la 16 noiembrie 2014,
VIII.2. Preşedintele României 275
regulile privind lipsa răspunderii juridice pentru voturile sau pentru opiniile
politice exprimate în exercitarea mandatului.
Cât priveşte imunitatea procedurală, aceasta are caracter absolut, în
sensul că acoperă orice infracţiune, cu excepţia infracţiunilor de înaltă trăda-
re, pentru care chiar textul Constituţiei reglementează procedura punerii sub
acuzare. Imunitatea procedurală blochează, de principiu, orice act procesual
sau procedural ce vizează persoana preşedintelui în exerciţiu. Nefiind posi-
bilă urmărirea şi judecata acestor infracţiuni, prescripţia răspunderii penale
în cazul lor se va suspenda pe durata cât operează imunitatea, reluându‑şi
cursul la momentul încetării cauzei care blochează procesul penal[1].
Curtea Constituţională
Decizia nr. 678 din 13 noiembrie 2014
referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor
art. 312 alin. (2) din Codul de procedură penală
M. Of. nr. 886 din 5 decembrie 2014
– extras –
Legea fundamentală prevede la art. 84 alin. (2) din Constituţie că
„Preşedintele României se bucură de imunitate. Prevederile articolului 72
alineatul (1) se aplică în mod corespunzător în conformitate cu dispoziţiile
art. 72 alin. (1), având ca titlu marginal „Imunitatea parlamentară”,
„Deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile
sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului”.
22. Potrivit art. 96 alin. (1) din Constituţie, „Camera Deputaţilor şi
Senatul, în şedinţă comună, cu votul a cel puţin două treimi din numărul
deputaţilor şi senatorilor, pot hotărî punerea sub acuzare a Preşedintelui
României pentru înaltă trădare”.
23. Legea nr. 4/1990 privind remunerarea şi alte drepturi ale Preşe‑
dintelui României, senatorilor şi deputaţilor, publicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr. 91 din 14 iulie 1990, prevede în art. 1 că „Pre‑
şedintele României se bucură de imunităţi ca şi membrii Parlamentului.
[1]
Pe larg, D. Niţu, Imunitatea şefului de stat în dreptul penal, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2012, p. 70 şi urm.
VIII.2. Preşedintele României 277
§3. Răspunderea penală
Răspunderea penală intervine pentru crima de înaltă trădare. În acest
caz, punerea sub acuzare poate fi hotărâtă de către Camera Deputaţilor
şi Senat, în şedinţă comună, cu votul a cel puţin două treimi din numărul
deputaţilor şi senatorilor. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie. Dacă s‑a pronunţat o hotărâre definitivă de condamnare,
Preşedintele este demis de drept.
Articolul 398 C. pen. reglementează infracţiunea de înaltă trădare
după cum urmează: „Faptele prevăzute în art. 394‑397, săvârşite de către
Preşedintele României sau de către un alt membru al Consiliului Suprem de
Apărare a Ţării, constituie infracţiunea de înaltă trădare şi se pedepsesc cu
detenţiune pe viaţă sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea
exercitării unor drepturi”.
Dispoziţiile la care textul citat face trimitere reglementează infrac-
ţiunile de trădare[1], trădarea prin transmitere de informaţii secrete de
[1]
Art. 394 C. pen.: „Fapta cetăţeanului român de a intra în legătură cu o putere sau cu
o organizaţie străină ori cu agenţi ai acestora, în scopul de a suprima sau ştirbi unitatea
şi indivizibilitatea, suveranitatea sau independenţa statului, prin:
a) provocare de război contra ţării sau de înlesnire a ocupaţiei militare străine;
b) subminare economică, politică sau a capacităţii de apărare a statului;
c) aservire faţă de o putere sau organizaţie străină;
d) ajutarea unei puteri sau organizaţii străine pentru desfăşurarea unei activităţi ostile
împotriva securităţii naţionale, se pedepseşte cu închisoarea de la 10 la 20 de ani şi
interzicerea exercitării unor drepturi”.
VIII.2. Preşedintele României 283
§1. Decretul
1.1. Caracterizare generală
[1]
Art. 395 C. pen.: „Transmiterea de informaţii secrete de stat unei puteri sau
organizaţii străine ori agenţilor acestora, precum şi procurarea ori deţinerea de documente
sau date ce constituie informaţii secrete de stat de către cei care nu au calitatea de a
le cunoaşte, în scopul transmiterii lor unei puteri sau organizaţii străine ori agenţilor
acestora, săvârşite de un cetăţean român, se pedepsesc cu închisoarea de la 10 la 20
de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi”.
[2]
Art. 396 C. pen.: „Fapta cetăţeanului român care, în timp de război:
a) predă teritorii, oraşe, poziţii de apărare, depozite ori instalaţii ale forţelor armate
române sau care servesc apărării;
b) predă nave, aeronave, maşini, aparate, armament sau orice alte materiale care
pot servi purtării războiului;
c) procură inamicului oameni, valori sau materiale de orice fel;
d) trece de partea inamicului sau efectuează alte acţiuni care sunt de natură să
favorizeze activitatea inamicului ori să slăbească puterea de luptă a forţelor armate
române sau a armatelor aliate;
e) luptă sau face parte din formaţii de luptă împotriva statului român sau a aliaţilor săi
se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi
interzicerea exercitării unor drepturi”.
[3]
Art. 397 C. pen.: „(1) Acţiunea armată întreprinsă în scopul schimbării ordinii
constituţionale ori al îngreunării sau împiedicării exercitării puterii de stat se pedepseşte
cu închisoarea de la 15 la 25 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
(2) Întreprinderea de acţiuni violente împotriva persoanelor sau bunurilor săvârşite de
mai multe persoane împreună, în scopul schimbării ordinii constituţionale ori al îngreunării
sau împiedicării exercitării puterii de stat, dacă se pune în pericol securitatea naţională, se
pedepseşte cu închisoarea de la 10 la 20 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi”.
[4]
C. Stoica, M. Safta, Aspects pertaining the legal regime of presidential decrees
in Romania, în Tribuna Juridică, vol. IV, Issue 2, decembrie 2014, p. 195‑204,
http://www.tribunajuridica.eu.
[5]
Aceste dispoziţii constituţionale trebuie coroborate cu celelalte dispoziţii con
stituţionale, care prevăd exercitarea atribuţiilor Preşedintelui României şi prin alte acte: de
exemplu mesaje, declaraţii, apeluri, scrisori; sub acest aspect, în doctrină se distinge între
284 VIII. Puterea executivă
1.2. Clasificări
actele politice şi actele juridice ale Preşedintelui României – a se vedea E. Albu, Natura
şi regimul juridic al decretelor emise de preşedintele României, în C.J. nr. 9/2006, p. 85.
[1]
M. Of. nr. 1154 din 7 decembrie 2004.
[2]
Spre exemplu, Decizia nr. 459/2014, M. Of. nr. 712 din 30 septembrie 2014.
[3]
Pentru distincţii şi opinii exprimate în doctrină sub acest aspect, a se vedea
M. Preda, B. Vasilescu, Drept administrativ, Partea specială, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
2006, p. 26 şi urm.; V. Vedinaş, Drept administrativ, ed. a 5‑a, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2009, p. 308 şi urm.; R.N. Petrescu, Drept administrativ, Ed. Hamangiu, 2009,
p. 70 şi urm.
[4]
În acelaşi sens, a se vedea Şt. Deaconu, în Constituţia României, Comentariu pe
articole, I. Muraru, E.S. Tănăsescu (coord.), p. 847.
VIII.2. Preşedintele României 285
Curtea Constituţională
Decizia nr. 285 din 21 mai 2014
asupra cererii de soluţionare a conflictului juridic de natură
constituţională dintre prim‑ministru, pe de o parte, şi Preşedintele
României, pe de altă parte
M. Of. nr. 478 din 28 iunie 2014
– extras –
Curtea reţine că motivul invocat de Preşedintele României ca fiind
generator al unui conflict, respectiv nemotivarea refuzului prim‑ministrului
de a contrasemna decretul de conferire a decoraţiei, reprezintă, de
principiu, o problemă juridică, întrucât aceasta vizează existenţa sau nu a
unei obligaţii juridice a prim‑ministrului ca, în cazul refuzului contrasemnării
decretului de decorare, să indice motivele care au stat la baza acestui
refuz. Curtea apreciază, de asemenea, că această problemă juridică
este de nivel constituţional, întrucât ea vizează interpretarea art. 94 lit. a)
şi a art. 100 alin. (2) din Constituţie, respectiv obligaţiile care incumbă
prim‑ministrului şi Preşedintelui României în îndeplinirea atribuţiilor
conferite de Constituţie. Aceste obligaţii au o relaţie directă cu atribuţiile
constituţionale exercitate, existând o legătură indisolubilă între acestea.
51. Pentru a se stabili, însă, existenţa unui conflict în sensul art. 146
lit. e) din Constituţie, Curtea trebuie mai întâi să determine dacă autori
tăţile publice implicate în acest diferend – Preşedintele României sau
prim‑ministrul – au încălcat vreun text constituţional, pentru că numai
o atare conduită poate sta la baza generării conflictului. În acest sens,
Curtea va analiza următoarele aspecte:
A) dacă prim‑ministrul poate refuza contrasemnarea unui decret emis
în temeiul art. 94 lit. a) din Constituţie;
B) numai în condiţiile unui răspuns pozitiv la litera A), urmează a se
analiza, în continuare, dacă refuzul trebuie sau nu motivat;
C) în cazul unui răspuns pozitiv la litera B) şi pentru ca demersul
motivării refuzului să aibă o finalitate juridică, trebuie analizat şi dacă
Preşedintele României, în condiţiile unui refuz motivat, poate lua act
de acesta, să nu accepte motivele acolo invocate şi, astfel, în aceste
condiţii, să existe obligaţia prim‑ministrului de a contrasemna decretul în
VIII.2. Preşedintele României 287
[1]
Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a
ministerelor, M. Of. nr. 164 din 2 aprilie 2001.
294 VIII. Puterea executivă
§1. Categorii de acte
Potrivit articolului 108 din Constituţie, actele Guvernului sunt hotărârile
şi ordonanţele.
Hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor. Potrivit legii,
hotărârile şi ordonanţele se adoptă prin consens. Dacă nu se realizează
consensul, hotărăşte prim‑ministrul.
Hotărârile şi ordonanţele Guvernului se semnează de prim‑ministru, se
contrasemnează de miniştrii care au obligaţia punerii lor în executare şi
se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Nepublicarea atrage
inexistenţa hotărârii sau a ordonanţei. Hotărârile care au caracter militar se
comunică numai instituţiilor interesate.
Întrucât adoptarea ordonanţelor de Guvern reprezintă o problematică
complexă, ce vizează raporturi de ordin constituţional între Guvern şi
Parlament în cadrul regimului de separaţie şi echilibru al puterilor în stat, îi
vom acorda o tratare distinctă în cele ce urmează.
§2. Delegarea legislativă[2]
2.1. Norme constituţionale de referinţă
[1]
Decizia nr. 65/1995, M. Of. nr. 129 din 28 iunie 1995.
[2]
Decizia nr. 83/1998, M. Of. nr. 211 din 8 iunie 1998.
[3]
Decizia nr. 255/200, M. Of. nr. 511 din 16 iunie 2005.
[4]
Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003 a fost publicată în M. Of.
nr. 758 din 29 octombrie 2003; Constituţia a fost republicată, cu reactualizarea denumirilor
şi dându‑se textelor o nouă numerotare, în M. Of. nr. 767 din 31 octombrie 2003.
300 VIII. Puterea executivă