DPC - C 1

DREPT PROCESUAL CIVIL

Noţiunea de jurisdicţie, justiţie şi proces civil

1. Jurisdicţia
A. CONCEPTUL DE JURISDICŢIE
În principiu, conceptul de jurisdicţie are mai multe accepţiuni. Acest termen îşi are originea în dreptul
roman, unde juris – drept şi dicere – a spune, astfel încât jurisdictio desemnează a pronunţa drept.
Într-o primă accepţiune, jurisdicţia desemnează puterea de a decide asupra conflictelor între diferitele
subiecte de drept prin aplicarea legii.
A doua accepţiune spune că jurisdicţia desemnează totalitatea organelor prin care statul distribuie
justiţia. Atât constituţia, ca lege fundamentală, cât şi legea de organizare judecătorească (modificată) se
referă uneori la instanţe şi tribunale în această accepţiune.
Legea nr. 303 privind Statutul magistraţilor şi Legea nr.304 privind organizarea judiciară au apărut în M.
Of. nr. 576/29 iunie 2004
Instanţele: Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Curţile de Apel, Tribunale, Tribunale Specializate,
Judecătorii. Tribunalele Specializate, conform art. 35/L. 304, sunt următoarele:
a. tribunale pentru minori şi familie
b. tribunale de muncă şi asigurări sociale
c. tribunale comerciale
d. tribunale administrativ-fiscale
Conceptul de jurisdicţie este utilizat în literatură şi în jurisprudenţă (totalitatea hotărârilor judecătoreşti)
şi în alte accepţiuni.
Se vorbeşte despre jurisdicţie pentru a desemna competenţa unui organ judiciar (se afirmă o anumită
cauză sau categorie de cauze sunt date în competenţa de soluţionare a unei anumite instanţe)
Concluzie:
Folosirea conceptului în această accepţiune nu corespunde rigorii ştiinţifice a drepturilor, folosirea
fiind o reminiscenţă a unei îndelungate tradiţii datorate faptului că până în secolul XIX termenul
de jurisdicţie şi competenţă erau sinonimi. În realitate însă, competenţa reprezintă o componentă a
jurisdicţiei, orice judecător fiind învestit cu o anumită jurisdicţie, dar competenţa sa este limitată la
cazurile expres prevăzute de lege.
B. CONŢINUTUL JURISDICŢIEI
Conţinutul activităţii judiciare, în toată materialitatea sa, chiar şi finalitatea acesteia, se materializează în
hotărârea finală pronunţată de instanţă.
Însă, hotărârea judecătorească nu poate fi privită ca un act izolat, ea fiind rezultatul unei cereri depusă de
justiţiabil, care are ca efect învestirea instanţei, iar aceasta are ca şi consecinţă firească o succesiune de
operaţiuni juridice.
Hotărârea judecătorească este cel mai important act al procedurii:
- este cea care dezleagă litigiile dintre părţi
- se bucură de putere executorie
- dobândeşte autoritate de lucru judecat
Concluzie:
1
Într-un sens restrâns, tehnic, s-a spus că doar hotărârea judecătorească întruneşte toate atributele
unui act de jurisdicţie.
Totalitatea actelor ce se interpun între cererea de chemare în judecată şi hotărârea judecătorească au o
natură juridică corespunzătoare dispoziţiilor art. 331-339, codul procesual civil, numai în situaţia în care
vorbim despre procedura graţioasă (acea procedură necontencioasă care se caracterizează prin absenţa
unui litigiu şi a unor părţi cu interese contrare, situaţie în care se spune deseori că procedura
necontencioasă/graţioasă, spre deosebire de procedura contencioasă (interese contrare, de regulă) în care
totalitatea actelor au o natură juridică, contencioasă)

2. Justiţia şi procesul civil

A. DEFINIRE
Raportul juridic de drept civil, comercial, al familiei, al muncii, se realizează, de regulă, fără intervenţia
vreunui organ de stat.
Există situaţii când, în cadrul raporturilor sociale, sunt încălcate sau nu sunt luate în considerare drepturi
subiective.
În vederea restabilirii ordinii de drept în relaţiile respective este necesară intervenţia instanţelor
judecătoreşti. Astfel, se declanşează activitatea de jurisdicţie.
Concluzie:
Noţiunea de proces semnifică acel cadru formal în care este soluţionat conflictul dintre părţi.
Justiţia ocupă un loc aparte. În primul rând, ea reprezintă factorul determinant al restabilirii ordinii de
drept încălcate, reprezintă un garant al proceselor democratice într-o societate civilizată.
Funcţiile justiţiei corespund cu funcţiile procesului.
Mijlocul procedural folosit pentru învestirea instanţei îl reprezintă cererea. Aceasta este soluţionată de
către instanţă, în urma unei proceduri prestabilită de lege în cadrul unui proces civil.
Concluzie:
Activitatea instanţei presupune cercetarea pretenţiei aduse la cunoştinţă, aspect care ne conduce la
ideea că legea procesuală determină modul de sesizare a organelor jurisdicţionale, dar şi regulile ce
trebuie să fie respectate de participanţi la activitatea de judecată.
În vederea realizării justiţiei între participanţi, procesul civil se stabilesc anumite raporturi care,
reglementate fiind de nr. de drepturi, capătă calitatea unor raporturi juridice.
În mod firesc, naşterea acestor raporturi generează drepturi şi obligaţii pentru toţi participanţii. Întreaga
activitate judiciară presupune în desfăşurarea ei existenţa unei multitudini de activităţi (operaţiuni, acte).
Printre cele mai importante, avem:
- cererea de judecată – actul procedural prin care instanţa de judecată este învestită (deci, este
actul formulat de către partea interesată prin care îşi expune pretenţiile).
- hotărârea judecătorească – actul de dispoziţie al instanţei prin intermediul căruia este soluţionat
conflictul de drept.
Există situaţii, însă, când justiţia nu se realizează doar cu pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti. Se poate
întâmpla adesea să se ajungă şi într-o altă fază a activităţii de jurisdicţie – cea a executării silite.
Definiţie: În literatura juridică, procesul este definit ca fiind activitatea complexă şi coordonată,
realizată de către justiţie (instanţă, părţi şi alţi participanţi), activitate în care sunt evidente şi
raporturile care apar între aceste organe sau persoane în vederea restabilirii drepturilor şi
intereselor încălcate.
Procesul poartă denumirea de proces civil atunci când activitatea de jurisdicţie se realizează într-o cauză
civilă concretă.

2
Însă conceptul de proces nu este sinonim cu cel de procedură, aşa cum nici proces civil nu este sinonim
cu cel de procedură civilă.
Procedura desemnează, în general, un ansamblu de forme şi reguli de realizare a unei anumite activităţi.
Din punct de vedere juridic, noţiunea de procedură desemnează totalitatea normelor juridice după care se
soluţionează un conflict apărut în viaţa socială.
Definiţie: Procedura civilă defineşte totalitatea normelor procesuale după care se soluţionează un
litigiu civil.

B. PARTICULARITĂŢILE PROCESULUI CIVIL

a. Caracter complex – intrăm în contact cu o multitudine de acte şi operaţii, actele aflându-se într-o
interdependenţă permanentă, fiecare reprezentând o parte dintr-un tot ce se desfăşoară într-un
anumit moment al procesului.
b. Activitatea judiciară se realizează cu participarea părţilor şi a altor subiecţi procesuali.
c. Întreaga activitate judiciară este desfăşurată după reguli riguros determinate de lege. Codul
procesual civil prevede condiţiile de fond, loc şi timp care vizează desfăşurarea actelor procesuale
şi procedurale.
d. Realizarea întregii activităţi judiciare are loc într-o cauză civică concretă (spre deosebire de
activitatea legislativă care urmăreşte edictarea unor norme generale de conduită, activitatea
judiciară presupune aplicarea legii la cazurile concrete.

C. OBIECTUL ŞI NATURA DREPTULUI PROCESUAL CIVIL

Există opinii potrivit cărora DPC aparţine numai dreptului privat, dar şi că ar face parte din domeniul
dreptului public.
Obiectul DPC este reprezentat de către raporturile juridice stabilite între participanţii procesuali pe
parcursul soluţionării cauzei civile.

DPC – C3
Principiile dreptului procesual civil
1. Principiul legalităţii
2. Principiul independenţei judecătorului
3. Principiul inamovibilităţii judecătorilor
4. Principiul adevărului
5. Principiul rolului activ al judecătorului
6. Principiul legalităţii părţilor în faţa justiţiei
7. Principiul desfăşurării procedurii judecătoreşti în limba română
8. Principiul publicităţii
9. Principiul oralităţii
10. Principiul contradictorialităţii
11. Principiul garantării dreptului la apărare
12. Principiul disponibilităţii
13. Principiul nemijlocirii
14. Principiul continuităţii
3
 Sistemul procesului şi al dreptului procesual civil
1. sistemul procesului civil
Procesul civil este o activitate dinamică şi complexă ce implică îndeplinirea, într-o ordine succesivă, a
unui număr mare de acte procedurale.
Actele procedurale şi raporturile ce apar formează, împreună, fazele procesului civil. Privite în
succesiunea lor, fazele formează sistemul procesului civil.
Procesul civil parcurge două faze importante:
o judecata, care se desfăşoară în faţa instanţei de judecată; poate parcurge 2 etape:
o Judecata în faţa instanţei de fond, care parcurge următoarele etape:
 Etapa scrisă – părţile îşi comunică reciproc pretenţiile şi apărările prin cererea de
chemare în judecată, întâmpinare şi cerere reconvenţională
 Etapa dezbaterilor publice şi contradictorii – sunt administrate probe şi se spun
concluzii asupra tuturor împrejurărilor de fapt şi de drept ale cauzei
 Etapa deliberării şi pronunţării hotărârii judecătoreşti
o Judecata în faţa instanţei de control judiciar (apel/recurs), care este facultativă
o Executarea silită, care nu este of fază indispensabilă a procesului civil pentru că debitorul îşi
poate îndeplini obligaţiile impuse prin hotărârea judecătorească, fără să fie necesară intervenţia
organelor de executare. Această fază are următoarele etape:
o Efectuarea formalităţilor prealabile executorii (ex: învestirea titlului, somaţia)
o Indisponibilizarea bunurilor, valorificarea bunurilor urmărite şi distribuirea sumelor
obţinute.

2. sistemul dreptului procesual civil

Sistemul dreptului procesual civil este diferit de sistemul procesului civil. Ca discuţie juridică, dreptul
procesual civil cuprinde următoarele părţi:
o partea generală – are ca obiect de studiu principiile generale şi instituţiile aplicabile tuturor fazelor
procesului civil;
o partea specială – tratează activitatea specifică fiecărei faze de judecată;
o executarea silită – analizează instituţiile procesuale referitoare la modul de realizare efectivă a
dispoziţiilor cuprinse într-o hotărâre judecătorească sau într-un alt titlu executor.

DPC – C4
Participanţii din cadrul procesului civil

1. aspecte generale
Desfăşurarea şi soluţionarea unei cauze civile implică participarea unora dintre autorităţile statale, precum
şi a unor persoane fizice.
Autorităţile şi persoanele ce participă la activitatea de judecată poartă numele de participanţi sau
subiecţi procesuali.
În activitatea de judecată, un rol deosebit îl are instanţa de judecată, ea aflându-se pe poziţia autorităţii
statale specializată în activitatea de distribuire a justiţiei.
4
Alături de instanţă, ca participanţi cu rol deosebit sunt părţile: reclamantul, pârâtul. În afară de cei trei
participanţi (instanţa şi părţile), pot interveni şi alte persoane (martori, terţe persoane), fie din iniţiativa
lor, fie la solicitarea părţilor principale.
Categoria alte persoane reprezintă o categorie distinctă care nu este absolut obligatorie, prezenţa lor, în
anumite cazuri, fiind facultativă.
Există situaţii când procesul civil parcurge şi faza de executare silită, caz în care participanţii la activitatea
judiciară sunt în număr mai mare, adăugându-se organele de executare.
În virtutea activităţii pe care o prestează, prin influenţarea derulării şi soluţionarea procesului, principalii
participanţi procesuali sunt: instanţa, părţile, terţele persoane şi organele de executare.
Alături de participanţii principali ai procesului, apar şi participanţi procesuali auxiliari, cum ar fi
interpreţii sau experţii, care au un rol subsidiar şi urmăresc doar lămurirea unor aspecte de fapt ale cauzei.
O poziţie aparte în cadrul procesului civil o are Ministerul Public, reprezentat de procurori constituiţi în
parchete pe lângă instanţele de judecată.
Procurorul participă la activitatea judiciară, atât în calitate de subiect procesual, cât şi ca organ al statului,
specializat în asigurarea şi garantarea legalităţii.
2. Instantele de judecata
În orice stat de drept, instanţele de judecată sunt organizate într-un sistem propriu. Totalitatea instanţelor
de judecată dintr-un stat alcătuiesc autoritatea judecătorească.
Conform Legii nr. 304/29 iulie 2004, sistemul instanţelor din România cuprinde:
- Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
- Curţi de Apel
- Tribunale
- Tribunale specializate
- Judecătorii
3. Rolul judecatorului in procesul civil
Poziţia judecătorului în procesul civil ne obligă să constatăm că prin desfăşurarea unui proces civil se
urmăreşte, pe de o parte, protecţia judiciară a unor interese private, iar pe de altă parte, asigurarea
unui echilibru procesual datorită posibilităţii pe care o are judecătorul în înfăţişarea cursului procesului,
însă numai în anumite condiţii şi cazuri.
Principalele aspecte sub care se manifestă rolul judecătorului în sistemul procesului civil român se
desprind din dispoziţiile art. 129 al. 2-5 Cod procedură civilă:
1. Dreptul şi obligaţia instanţei de a ordona dovezile pe care le socoteşte necesare pentru aflarea
adevărului, în afara probelor pe care părţile le propun şi, uneori, chiar împotriva susţinerilor comune
ale părţilor.
Ex: mărturisirea unei părţi nu impune judecătorului automat o anumită soluţie, indiferent de
convingerea intimă pe care acesta o are, ci poate fi înlăturată motivat când nu corespunde adevăratelor
raporturi de drept substanţial stabilite între părţi în litigiu, putându-se pronunţa o soluţie potrivnică
mărturisirii în baza altor probe existente la dosar sau care urmează a fi administrate.
În dreptul procesual civil, pentru ca probele să fie ordonate din oficiu de către instanţă, este necesară
îndeplinirea de către aceasta a mai multor cerinţe:
a. proba trebuie să fie legală din punctul de vedere al normelor de drept material, cât şi al normelor
de drept procesual
Pornind de la această cerinţă, instanţa de judecată nu poate, sub motivul descoperirii adevărului, să
accepte şi să propună probe neîngăduite de lege, ca audierea, ca martori, a unor persoane care, potrivit art.
189-191 codul de procedură civilă, nu pot fi ascultate ca martori sau sunt scutite de a depune mărturie.
5
 b. proba trebuie să fie ajutătoare în soluţionarea cauzei, adică să fie concludentă
c. proba trebuie să fie pusă în discuţia părţilor pentru a respecta principiul contradictorialităţii şi al
dreptului la apărare, nu numai în ceea ce priveşte adunarea propriu-zisă a acestuia, ci şi
admisibilitatea şi concludenţa ei.
Îndeplinind aceste trei cerinţe, instanţa poate ordona proba în orice moment al dezbaterilor, nefiind
limitată ca părţile la prima zi de înfăţişare.
Pornind de la îndatorirea judecătorului de a afla adevărul în cauza supusă judecăţii, iar pentru îndeplinirea
acesteia, de a ordona probe chiar din oficiu, reiese faptul că în sistemul român procedural civil cererea de
chemare în judecată nu poate fi respinsă ca nedovedită, ci, eventual, ca neîntemeiată/nefondată.
2. Lămurirea, îndrumarea şi sprijinirea părţilor în exercitarea drepturilor şi îndeplinirea
îndatoririlor procesuale, însă doar dacă partea nu este asistată/reprezentată de avocat sau mandatar,
conform art. 68 alin. 5, C. pr. civ.
Ex: În cazul cererii de recurs, dacă este depusă personal de recurent şi dacă nu îndeplineşte condiţiile
cerute de lege, preşedintele instanţei poate să o înapoieze părţii în vederea refacerii, prelungind
termenul de recurs cu 5 zile (art. 303, alin. 4, C. pr. civ.). Această normă specială nu se aplică, prin
analogie, în cazul tuturor celorlalte căi de atac.
3. Atenuarea unor dispoziţii legale restrictive prin aplicarea altor dispoziţii legale.
Ex: Încuviinţarea probelor şi după prima zi de înfăţişare în cazurile prevăzute de art. 138, C. pr. civ.
4. Posibilitatea judecătorului de a cere părţilor explicaţii cu privire la situaţia de fapt şi motivarea
în drept, aspecte invocate de părţi în susţinerea pretenţiilor şi a apărărilor lor. În acelaşi timp,
judecătorul poate pune în discuţia părţilor orice împrejurare de fapt sau de drept, chiar dacă nu a fost
cuprinsă în cererea de chemare în judecată sau în întâmpinare.
5. Potrivit art. 108, al. 1 C. pr. civ., rolul activ al judecătorului se poate manifesta şi prin invocarea
din oficiu a încălcării normelor juridice de ordine publică.
Este posibil ca nesocotirea unei norme de ordine publică să fie constatată odată cu momentul deliberării,
deci după încheierea dezbaterilor. În acest caz, pentru a se putea asigura contradictorialitatea şi dreptul la
apărare, instanţa trebuie să repună cauza pe rol şi să citeze părţile, dându-le posibilitatea să discute
împrejurarea respectivă.
Există şi alte dispoziţii procesuale în care sunt concretizate diferite aspecte ale rolului activ al
judecătorului. Art. 84 C. pr. civ. prevede faptul potrivit căruia „cererea de chemare în judecată sau pentru
exercitarea unei căi de atac este valabil făcută chiar dacă poartă o denumire greşită, ceea ce înseamnă că
instituţia, pentru a o caracteriza corect, nu trebuie să ţină cont de sensul peiorativ sau empiric al
termenilor folosiţi, ci de sensul pe care partea a înţeles să-l atribuie acelor termeni în funcţie de natura
dreptului şi scopului urmărit prin introducerea respectivei cereri”.
Ex: 1. Potrivit art. 1 al. 1 C pr. civ., la judecata în primă instanţă, judecătorii au datoria de a încerca
împăcarea părţilor.
2. Potrivit art. 156 al. 1, instanţa are posibilitatea de a analiza câte termene poate da pentru lipsă de
apărare temeinic motivată.
Concluzie:
Potrivit dispoziţiilor procesului civil, judecătorul are posibilitatea de a manifesta un rol activ în
limitele expres prevăzute de lege, însă, în principiu, neexercitarea acestei facilităţi nu poate
constitui un motiv pentru desfiinţarea hotărârii.
Dacă, însă, există un text de lege care prevede în mod expres nu numai dreptul, ci şi obligaţia
juridică de a interveni în cauză, neîndeplinirea acestei obligaţii poate să conducă la desfiinţarea
hotărârii prin folosirea căilor de atac, în speţă, apel sau recurs.

DPC – C5
6
 Părţile

1. Drepturile şi indatoririle partilor

a. Drepturile
În cadrul oricărei activităţi procesuale, părţile au obligaţia să-şi desfăşoare activitatea în limitele
drepturilor procedurale conferite de lege şi cu respectarea îndatoririlor procesuale impuse de lege.
Enumerarea drepturilor procedurale ale părţilor:
1. Dreptul de a adresa cereri instanţei
2. Dreptul de a participa efectiv la judecată, în acest scop fiind necesară cunoaşterea termenului de
judecată, a locului unde se desfăşoară şedinţa, ceea ce implică dreptul părţilor de a fi citate (ceea ce
este, în acelaşi timp, obligaţia instanţei), potrivit art. 85 C. pr. civ.
3. Dreptul la apărare, ce implică, la rândul lui, dreptul de a răspunde celeilalte sau celorlalte părţi şi a
discuta toate problemele ridicate în proces. În această categorie intră:
i. posibilitatea de a propune probe în vederea dovedirii propriilor susţineri sau
pentru combaterea afirmaţiilor adversarilor şi, în măsura în care instanţa este de acord cu
aceste probe, dreptul de a le administra.
ii. dreptul de a cunoaşte toate piesele dosarului, ce implică nu numai dreptul fiecărei
părţi de a i se comunica actele de procedură îndeplinite de adversar, ci şi dreptul de a face
copii de pe diverse acte aflate la dosar.
iii. dreptul de a vorbi în limba maternă în proces sau de a recurge la un interpret
iv. dreptul oricărei părţi de a fi asistată şi reprezentată de un apărător.
4. Dreptul de a îndeplini actele de procedură şi de a participa la raporturile procesuale personal sau,
cu excepţia câtorva cazuri limitativ prevăzute de lege, prin mandatar.
5. Dreptul de a depune cereri de recuzare a judecătorilor, procurorilor, grefierilor sau magistraţilor
asistenţi, experţi, interpreţi şi traducători, dreptul de a invoca incompatibilitatea unor judecători,
precum şi dreptul de a solicita strămutarea cauzei la o altă instituţie în condiţiile şi cazurile stabilite
de lege.
6. Dreptul de a dispune de soarta procesului, în sensul renunţării la judecată sau la dreptul subiectiv
pretins, prin recunoaşterea pretenţiilor reclamantului, prin adresarea la hotărârea pronunţată sau prin
încheierea unei tranzacţii.
7. Dreptul de a solicita cheltuielile de judecată, în cazul câştigării procesului
8. Dreptul de a exercita căile de atac prevăzute de lege.
9. Dreptul de a cere executarea silită.
b. Indatoriri
În legislaţia procesual civilă, atât în literatură, cât şi în practică, nu a existat un punct de vedere unilateral
în legătură cu numărul şi conţinutul îndatoririlor procesuale ale părţilor.
Pornind de la această remarcă, putem face precizarea că părţile au următoarele îndatoriri:
1. Îndatorirea de a îndeplini actele de procedură în condiţiile, în ordinea şi în termenele stabilite de lege
sau judecător.
2. Îndatorirea de a exercita drepturile procedurale cu bună credinţă şi potrivit scopului în vederea
căruia au fost recunoscute de lege.
3. Îndatorirea de a urmări îndeplinirea şi desfăşurarea procesului în care sunt cuprinse.
4. Îndatorirea de a-şi dovedi pretenţiile şi apărările.

7
Nerespectarea acestor îndatoriri poate atrage diverse sancţiuni, putând duce, în anumite situaţii, la
pierderea procesului.

Abuzul de drept procedural

Definiţie: Partea care deturnează dreptul procedural de la scopul pentru care a fost recunoscut de
lege şi îl exercită cu rea credinţă, săvârşeşte un abuz de drept procedural.
Instituţia abuzului de drept, inclusiv cea de abuz de drept procedural (ADP), nu are o reglementare
suficientă, însă, în legislaţia noastră, ca şi a altor părţi, există texte de lege care se referă în mod expres la
abuzul de drept, cum ar fi art. 723 al. 2 C. pr. civ.
În literatura de specialitate se precizează că orice ADP presupune două elemente care se regăsesc în
conţinutul art. 723 al. 2:
a. elementul subiectiv – constă în exercitarea, cu rea credinţă, a dreptului procedural cu scopul de a
şicana, fără a fi justificat, un interes special şi legitim, ci numai cu intenţia de a-l vătăma pe
adversar în scopul diminuării sau întârzierii posibilităţii de apărare sau de valorificare a drepturilor
acestuia sau în scopul de a-l constrânge la abandonarea susţinerilor sale sau la a face concesii.
b. Elementul obiectiv – constă în deturnarea dreptului procedural de la scopul pentru care a fost
recunoscut, de la finalitatea sa legală, actul îndeplinit neputând fi explicat printr-un motiv legitim.
Pentru ca un act procedural să poată fi considerat abuziv, este necesar să fie îndeplinite următoarele
cerinţe:
1. autorul actului să fie titularul dreptului procedural în cauză şi să fie capabil să-l exercite.
2. dreptul procedural să fie utilizat în limitele sale externe, fixate de lege, adică să fie respectate
dispoziţiile legale referitoare la condiţiile în care este exercitat dreptul procedural la forma actului
şi la termenul în care trebuie efectuat acesta. Rezultă, deci, că actul abuziv nu se confundă cu actul
nelegal, acesta din urmă fiind îndeplinit cu depăşirea limitelor externe stabilite de lege.
3. dreptul procedural să fie dirijat spre realizarea unui alt scop decât acela pentru care a fost acordat
de lege. Explicaţie: Partea care îl foloseşte, urmărind un obiectiv ce nu corespunde justei şi cât
mai rapidei soluţionări a cauzei sau a pricinii.
4. dreptul procedural să fie exercitat cu rea credinţă.
Exemple de forme sub care s-ar putea manifesta exercitarea abuzivă:
o introducerea, cu rea credinţă, a unei cereri de chemare în judecat, vădit netemeinică, numai
în scopul de a obţine unele foloase necuvenite, pentru a-l şicana pe pârât sau a-l discredita.
Explicaţie: Este formulată o cerere de stabilire a paternităţii unui copil din afara
căsătoriei, fără, însă, ca reclamanta să fi întreţinut relaţii sexuale cu pârâtul în perioada
conceperii copilului, ci în scopul de a-l şantaja pe pârât, ameninţându-l cu un scandal
public sau cu o discreditare în faţa familiei.
o formularea, cu rea credinţă, a unor cereri de recuzare, de strămutare, de obţinere a
asistenţei juridice gratuite sau de valorificare de scripte.
o cazurile repetate de amânare a procesului.
Trebuie precizat faptul că respingerea unei cereri nu poate duce în mod automat la concluzia că partea a
exercitat abuziv dreptul de a formula cererea respectivă, ci instanţa va aprecia dacă există sau nu un abuz
de drept în funcţie de împrejurări concrete ale speţei, ţinând cont de cerinţele ce trebuie îndeplinite pentru
a se putea caracteriza dacă un act de procedură este abuziv, fiind necesară totodată şi motivarea instanţei
în soluţia pe care aceasta o pronunţă.
În legătură cu sancţionarea abuzului de drept, dispoziţia de principiu este reglementată de art. 723 al. 2
potrivit căruia „partea care foloseşte aceste drepturi în chip abuziv răspunde pentru pagubele pricinuite”.

8
Concluzie:
Partea ce a suferit un prejudiciu patrimonial sau moral în urma neexercitării unui drept de către partea
adversară urmează a fi despăgubită.
Pentru a nu fi încălcat principiul disponibilităţii, despăgubirile vor fi acordate numai la cerere, nu şi din
oficiu, iar instanţa competentă să se pronunţe asupra cererii de despăgubire este în temeiul principiului
„accesorium secvitur principale”, instanţă ce a fost sesizată cu soluţionarea pricinii în care s-a săvârşit
abuzul de drept.
Întrucât nici un text de lege din codul de procedură civilă nu se referă la condiţiile răspunderii pentru
prejudiciul cauzat prin exercitarea abuzivă, se vor aplica reglementări de la răspunderea civilă delictuală
pentru fapta proprie (art. 998 C. pr. civ.).
În situaţia în care nu sunt solicitate despăgubiri în procesul în care una dintre părţi a folosit în mod abuziv
un drept procedural, cel interesat poate pretinde aceste despăgubiri pe calea unui proces separat, termenul
de prescripţie extinctivă fiind de 3 ani de la data la care a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi pe
cel care răspunde de aceasta.
Pe lângă obligaţia de a plăti despăgubiri, legiuitorul prevede şi sancţiunea părţii care a folosit cu rea
credinţă anumite drepturi procedurale, cu amendă civilă în cuantumul stabilit de art. 108 indice 1 sau
indice 2 C. pr. civ.
Pe lângă sancţiunile menţionate, există şi alte texte de lege care prevăd sancţiuni specifice. Ex:
neacordarea cheltuielilor de judecată (art. 275 C. pr. penală); nulitatea actelor de procedură ce au urmat
citării prin publicitate (art. 95 al. 4 C. pr. civ.)
Actul de procedură abuziv va fi lipsit de efectele contrarii scopului pentru ca dreptul procedural exercitat
abuziv a fost recunoscut, iar dacă această activitate are o existenţă de sine stătătoare, sancţiunea va lovi
numai actul abuziv. Ex: verificarea de scripte
În situaţia în care actul stă la baza altor acte de procedură, atât actul abuziv, cât şi cele ulterioare vor fi
lipsite de eficienţă, aşa cum este menţionat în art. 95 a. 4 C. pr. civ.
DPC – C7
Coparticiparea procesuală

1. notiune şi clasificare
a. Definire
În cele mai multe cazuri, la judecata în prima instanţă există un singur reclamant şi un singur pârât, la
judecarea în apel un singur apelant şi intimat, iar la judecata în recurs un singur recurent şi intimat.
Însă există cazuri în care poziţia contradictorie se manifestă între mai mul de 2 persoane, adică atunci
când în acelaşi proces există două persoane sau mai multe care au calitatea de reclamant cărora le
corespund 2 sau mai multe persoane care au calitatea de pârât.
O asemenea situaţie este cunoscută în literatura de specialitate şi în practică sub denumirea de
coparticipare procesuală, uneori fiind numită şi litisconsorţiu procesual.
Existenţa acestei instituţii asigură evitarea pronunţării unor hotărâri contradictorii, contribuind în acelaşi
timp la o economie de timp şi de cheltuieli.
Definiţie: Coparticiparea procesuală reprezintă aplicaţia pe plan procesual a pluralităţii subiectelor
raportului juridic civil substanţial.
Astfel, coproprietarii sau devălmaşii pot chema în judecată pe terţul care le-a nesocotit dreptul de
proprietate comună, iar într-o asemenea situaţie, litigiul va opune mai mulţi reclamanţi unui singur pârât.
Aceeaşi situaţie există şi când o persoană încalcă un drept de proprietate intelectuală, iar creaţia
intelectuală este opera mai multor autori.

9
Coparticiparea procesuală existentă la judecata în primă instanţă poate să continue şi la judecata în căile
de atac, dar poate să ia sfârşit în cazul în care numai unui dintre coparticipanţi exercită calea de atac,
ceilalţi achiesând la hotărârea insistenţei sau neatacând-o în termenul precizat de lege.
Potrivit art. 47 Cod pr. civ., mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul
pricinii este un drept sau o obligaţie comună, ori dacă drepturile sau obligaţiile lor au aceeaşi scuză.
Chiar dacă din acest text de lege ar rezulta că existenţa coparticipării presupune identitate de obiect sau de
cauză, se admite că este posibilă coparticiparea procesuală şi atunci când între obiect şi cauză există
numai o strânsă legătură, ci nu o identitate.
Această soluţie o desprindem din interpretarea art. 164 al. 1 C. pr. civ, text de lege care prevede
posibilitatea conexării unor pricini în care sunt aceleaşi părţi sau conexarea unor opinii cu altele care au
alte părţi şi alt obiect, dar între care există o strânsă legătură. Cu atât mai mult, poate să existe încă de la
început un singur proces cu privire la cererile respective.
b. clasificare
Din redactarea art. 47 Cod pr. civ, mai rezultă că întotdeauna coparticiparea este facultativă, dar din alte
dispoziţii legale se desprinde concluzia că sunt şi cazuri de coparticipare procesuală necesară (obligatorie)
şi anume, atunci când mai multe persoane se găsesc într-un raport juridic civil unic şi indivizibil.
Clasificarea coparticipării procesuale:
1. După criteriul voinţei părţilor în formarea acesteia: facultativă sau obligatorie/necesară
Aşa cum s-a subliniat în doctrină, regula o reprezintă coparticiparea procesuală facultativă, iar nu cea
obligatorie.
2. Într-o altă clasificare avem: subiectivă şi obiectivă.
Coparticiparea este subiectivă când există o pluralitate de persoane cu aceleaşi interese.
Coparticiparea obiectivă rezultă din conexarea a două sau mai multe cereri, dacă în unele dintre ele sunt şi
alte părţi.
Aşadar, şi în situaţii coparticipării subiective în proces există mai mulţi reclamanţi sau pârâţi, însă această
împrejurare este consecinţa conexării mai multor cauze.
Există autori care includ şi litispendenţa între cazurile de coparticipare obiectivă, însă nu este posibil
deoarece litispendenţa presupune formularea mai multor cereri de chemare în judecată care se
caracterizează prin identitate de părţi, de obiect şi cauză, aşa încât eventuala coparticipare există încă de
la început pentru fiecare din cererile depuse.
3. Altă clasificare este divizată în 3:
a. activă – mai mulţi reclamanţi şi 1 pârât
b. pasivă – mai mulţi pârâţi şi un reclamant
c. mixtă – mai mulţi reclamanţi şi mai mulţi pârâţi

efectele coparticiparii
În cazul coparticipării, raporturile dintre coparticipanţi sunt guvernate de principiul independenţei
procesuale. În acest sens, art. 48 al. 1 C. pr. civ. dispune că actele de procedură, apărările şi concluziile
unora din reclamanţi sau pârâţi nu pot folosi, dar nici vătăma/păgubi celorlalţi.
De la această regulă, art. 48 al. 2 stabileşte o excepţie: dacă prin natura raportului juridic sau în temeiul
unei dispoziţii legale, efectele hotărârilor se întind asupra tuturor reclamanţilor sau pârâţilor. De actele de
procedură îndeplinite numai de unii dintre ei sau de termenele procedurale încuviinţate unor dintre ei
pentru îndeplinirea actelor de procedură vor profita şi ceilalţi.
De asemenea, a. 2 prevede că, dacă actele de procedură ale unora dintre coparticipanţi sunt potrivnice
actelor făcute de ceilalţi coparticipanţi, se va ţine cont de actele mai favorabile.
10
Excepţia îşi găseşte aplicare în cazul în care între coparticipanţi există raporturi obligaţionale de
solidaritate sau individualitate. De exemplu, efectele apelului sau recursului declarat de unul dintre
coparticipanţi se vor extinde şi asupra coparticipanţilor care nu au introdus apel sau recurs ori ale căror
cereri au fost respinse fără a fi cercetate în fond (fiind considerate ca introduse tardiv sau netimbrate).
În schimb, consecinţele respingerii căii de atac (plata cheltuielilor de judecată) vor fi suportate numai de
către coparticipantul care a exercitat-o (datorită faptului că art. 48, al. 2 are în vedere, în cazul
coparticipării potrivnice, actele mai favorabile).

DPC – C8
Alte efecte ale coparticipării procesuale:
a. Atunci când coparticipanţii au aceleaşi interese, ei pot avea un singur mandatar, caz în care se va
comunica o singură copie de pe cererea de chemare în judecată (conform art. 113, al 2, C. pr. civ
) sau de pe întâmpinare (art. 116, al 2, C. pr. civ), după cum sunt, reclamanţi sau pârâţi.
b. Dacă unii dintre coparticipanţi nu s-au prezentat înaintea instanţei ori nu au îndeplinit un act de
procedură în termen, ei vor fi, totuşi, citaţi în continuare (art. 48, al 2, teza finală)
c. Actele de procedură făcute în interes comun sau împotriva coparticipanţilor cu aceleaşi interese,
sunt supuse unei singure taxe judiciare de timbru.
d. Coparticipanţii vor suporta cheltuielile de judecată dacă este cazul, în funcţie de interesul
fiecăruia sau de natura raportului juridic dintre ei, fie în mod egal, fie proporţional, fie solidar
(art. 277)
Potrivit art. 114, al 5, în procesele în care sunt mai mulţi reclamanţi/pârâţi, preşedintele instanţei, ţinând
cont de nr. mare al acestora, precum şi de normala desfăşurare a şedinţei de judecată, poate dispune
reprezentarea lor prin mandatar şi îndeplinirea procedurii de comunicare a actelor procesuale numai pe
numele mandatarului la domiciliul sau sediul acestuia.
Participarea terţilor la judecată

1. notiuni generale
Noţiunea de terţi desemnează, pe de o parte persoane complet străine de proces, iar pe de altă parte,
persoane care sunt introduse într-un proces în curs de desfăşurare şi care, din acel moment, devin şi
ele părţi, fiind însă denumite în continuare, terţi (uneori, terţi intervenienţi sau simplu, intervenienţi).
Acest lucru se realizează pentru a putea fi deosebite de părţile iniţiale.
Cadrul procesual este fixat de către reclamant prin indicarea în cererea de chemare în judecată a persoanei
împotriva căreia îşi formulează pretenţia sa. Discutându-se numai despre drepturile şi obligaţiile părţilor
din proces, este legal şi firesc ca hotărârea ce se va pronunţa să-şi producă efectele faţă de persoanele ce
s-au aflat în litigiu, nu însă şi faţă de persoane străine de proces.
Spre deosebire de hotărârile penale care sunt opozabile erga omnes, hotărârile civile cu foarte puţine
excepţii (ex: materie civilă), nu pot fi opozabile terţilor.
Pentru ca hotărârea civilă să producă efecte şi faţă de alte persoane, este necesară introducerea acestora în
proces.
Necesitatea atragerii unui terţ la judecată poate să decurgă din folosul practic pe care l-ar realiza una din
părţile iniţiale căreia urmează să i se recunoască sau să i se stabilească anumite drepturi şi faţă de terţul
respectiv.
Legea prevede însă, obligaţia ca în anumite cazuri, terţii să intervină într-un proces ce se află deja în stare
de judecată. În situaţia nerespectării intervenţiei, există chiar sancţiunea de a nu mai putea să-şi valorifice
ulterior drepturile sau interesele.
Participarea terţilor la judecată prezintă avantaje multiple.

11
Astfel, permite reunirea, într-un singur proces, a tuturor persoanelor interesate de pretenţia supusă
judecăţii, instanţa urmând a se pronunţa nu numai asupra raportului juridic esenţial dintre părţile iniţiale,
ci şi asupra raporturilor juridice dintre terţii intervenienţi şi părţile iniţiale, preîntâmpinându-se astfel,
poate apariţia unor hotărâri judecătoreşti contradictorii, realizându-se, totodată, o economie de timp şi
cheltuieli.
Pe lângă existenţa acestor avantaje, există şi unele incoveniente pentru că poate întârzia soluţionarea
cererii principale sau, chiar, pot fi ridicate anumite probleme în ceea ce priveşte competenţa ce
soluţionează cauza.
De asemenea, terţul este obligat să ia procedura în momentul/din momentul în care se află cauza
atunci când el intervine în proces. Datorită acestui aspect, îi sunt opozabile toate actele de procedură
anterioare intervenţiei deşi acestea nu au fost îndeplinite în contradictoriu şi cu el, ceea ce poate afecta
într-o oarecare măsură drepturile pe care le are, mai ales atunci când atragerea terţilor la judecată nu s-a
realizat din proprie iniţiativă, ci din cea a reclamantului/pârâtului.
Codul procesual civil reglementează intervenţia voluntară (art. 49-56), precum şi 3 forme de intervenţie
forţată:
o Chemarea în judecată a altor persoane (art. 57-59)
o Chemarea în garanţie (art. 60-63)
o Arătarea titularului dreptului (art. 64-66)
Trebuie făcută precizarea că atragerea unui terţ la judecată din iniţiativa reclamantului/pârâtului
(intervenţie forţată) nu este permisă decât în cazuri expres prevăzute de lege.
Aşadar, nu poate fi introdus forţat într-un litigiu orice terţ care ar avea posibilitatea să intervină voluntar
pentru că intervenientul voluntar îşi apără de bună voie propriile interese, când intervenientul forţat este
chemat fie să recunoască dreptul unei părţi din proces, fie să se constate că nu mai are nici un drept asupra
părţii care l-a introdus în proces.
Participarea terţilor la judecată nu trebuie confundată cu instituţia conexării pricinilor (art. 164, 165 C. pr.
penală), şi nici cu coparticiparea procesuală subiectivă.
Oricare dintre formele participării terţilor la judecată implică existenţa unui singur proces în curs de
desfăşurare în care sunt formulate cereri incidentale, nefiind vorba despre mai multe cereri conexate, şi
nici de o singură cerere de chemare în judecată care figurează după modificarea ei cu mai mulţi
reclamanţi/pârâţi.

12