UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI, CLUJ-NAPOCA

FACULTATEA DE STIINTA MEDIULUI

ECOLOGIE ŞI
MANAGEMENT ECOLOGIC

SUPORT DE CURS

LECTOR
Dr. biolog Dana Malschi

2007
1
Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca Lector dr. biolog Dana MALSCHI
Facultatea de Ştiinţa Mediului . Masterat.
Disciplina: ECOLOGIE SI MANAGEMENT ECOLOGIC

ECOLOGIE ŞI MANAGEMENT ECOLOGIC

SUPORT DE CURS

2007

Material didactic redactat pe baza bibliografiei:

•STUGREN BOGDAN, 1982. Bazele ecologiei generale. Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti.
•STUGREN BOGDAN , 1994. Ecologie teoretică. Ed. Sarmis, Cluj – Napoca.
•BOTNARIUC N.,1976. Concepţia şi metoda sistemică în biologia generală. Ed. Acad.R.S.R.,
•BOTNARIUC N., VĂDINEANU V., 1982. Ecologie. Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti,
•CRISTEA, V., SIMONE DENAEYER, 2004. De la biodiversitate la OGM-uri ? Colectia UNIVERSITAS,
seria BIOLOGIE, Ed. Eikon, Cluj-Napoca)
•CRISTEA V., GAFTA D., PEDROTTI F., 2004. Fitosociologie. Ed. Presa Universitară Clujană
•CRISTEA, V., 2006. Conservarea si protectia biodiversităţii, în contextul dezvoltării durabile şi al
integrarii României în U.E. Environment & Progress-6/2006, Cluj-Napoca: 89-98
•DORDEA MANUELA, COMAN N., 2005. Ecologie umană. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca.
•ELIADE G., GHINEA L., ŞTEFANIC G., 1975. Microbiologia solului. Ed. Ceres Bucuresti.
•FABIAN ANA, ONACA RODICA, 1999. Ecologie aplicată. Casa de editură SARMIS, Cluj-Napoca.
•FIŢIU A. 2004. Ecologie şi protecţia mediului. Academicpres ,Cluj-Napoca.
•GHIDRA V., SESTRAŞ R., BOTU M., BOTU I.,2004. Biodiversitate şi bioconservare. Ed.
AcademicPres,Cluj-Napoca: 56-100.
•KISS ŞTEFAN, DRAGAN-BULARDA MIHAIL, DANIELA PAŞCA, 1993. Enzimologia mediului
înconjurător. Enzimologia solurilor tehnogene.Vol. II. Ed. CERES, Bucureşti.
•OZUNU AL., CARMEN TEODOSIU, 2002. PREVENIREA POLUARII MEDIULUI.. Ed. Univ.
TRANSILVANIA Brasov.
•VĂDINEANU V., 1998. Devoltare durabilă. Ed. Univ. Bucureşti.
•Ordonanta de urgenţă a Guvernului 195/ 22.12.2005 privind protectia mediului. Monitorul Oficial al
României nr.1196/30.12,2005
•Ordinul 876/2004 al Ministerului Mediului şi Gospodăririi Apelor pentru autorizarea activitatilor cu
impact semnificativ asupra mediului. Monitorul Oficial al României. Partea I. Nr. 31/11.01.2005.

2
Universitatea Babeş–Bolyai, Cluj–Napoca
Facultatea de Chimie, Specializarea Ingineria mediului. Anul I, Sem. 1.
Anul universitar : 2007– 2008

I. Informaţii generale despre curs, seminar, lucrare practică sau laborator

Titlul disciplinei: Ecologie şi management ecologic

Programarea în orar a Curs: 2 ore/săptămână; 28 ore/semestru.
activităţilor: Lucrări practice: 2 ore/săptămână; 28 ore/semestru.
Forma de verificare: examen.

II. Informaţii despre titularul de curs, seminar, lucrare practică sau laborator

Nume, titlul ştiinţific: Dana Malschi, Lector univ. Facultatea de Ştiinţa Mediului,UBB Cluj-Napoca
dr. biolog, Cercetător ştiinţific gradul I
Informaţii de contact: e-mail danamalschi@yahoo.com, telefon 0264 316987, 0745 367373
Ore de audienţă: miercuri : 15-17, Facultatea de Ştiinţa Mediului, cabinet 53.

III. Descrierea disciplinei:

a. Obiectivele disciplinei.
Disciplina “Ecologie şi management ecologic” are ca obiectiv general, de importanţă deosebită,
formarea specialiştilor din domeniul protecţiei mediului, prin însuşirea cunoştinţelor teoretice şi practice de
ecologie, a conceptelor şi metodelor managementului de mediu al ecosistemelor naturale şi antropizate, în
contextul asigurării dezvoltării durabile a vieţii pe Pământ.
In cadrul ştiinţelor biologice interdisciplinare, „ Ecologia şi management ecologic” are ca obiectiv
cunoaşterea elementelor şi funcţiilor sistemelor biocenotice şi ecologice, necesare evaluării, protejării,
conservării sau remedierii calităţii mediului în ecosistemele naturale şi antropizate, prin implementarea
sistemelor managementului integrat de mediu. Managementul ecologic având ca scop protejarea calităţii
mediului şi conservarea diversităţii sistemelor ecologice, este garanţia păstrării stabilităţii ecosistemelor,
tot mai mult ameninţate prin degradarea şi distrugerea habitatelor, prin periclitarea şi extincţia
speciilor.
Nr. Tematica Ore
Cap. I. Ecologia – abordarea sistemică interdisciplinară – dezvoltarea durabilă a biosferei
1. Obiectivul disciplinei de « Ecologie şi management ecologic  ». Conservarea naturii. Protecţia 2 ore
mediului. Dezvoltarea durabilă. Managementul de mediu. Teoria generală a sistemelor ca mijloc
eficient în cercetarea sistemelor ecologice. Teoria nivelurilor de integrare şi ierarhia sistemelor vii.
Semnificaţia conceptului şi evoluţia ecologiei
Cap. II. Ecologie teoretică
2. Concepte şi principii ale proceselor ecologice: Mediu şi biotop. Definirea conceptului de 2 ore
biodiversitate. Teoria nivelurilor trofice. Lanţuri trofice. Principiul unităţii viaţă–mediu. Principiul
feedback-ului. Legile factorilor limitativi: Legea toleranţei, Legea minimului, Legea acţiunii
combinate a factorilor (legea lui Mitscherlich).Legea relativităţii. Rolul factorilor de mediu.
3. Biosfera. Organizarea şi evoluţia biosferei. Semnificaţia conceptului de ecosistem. 2 ore
Compoziţia ecosistemului. Forţele integratoare şi cele 5 planurile de structurare ale ecosistemului:
1- structura de biotop a ecosistemului; 2- structura spaţială geometrică, corologia; 3- structura
biocenotică; 4- structura trofodinamică, funcţionarea fluxului de materie şi energie în ecosistem; 5-
structura biochimică a ecosistemului.
4. Structura de biotop a ecosistemului. Dependenţa biocenozei de biotop. Valenţa ecologică. 2 ore
Formele biotice. Tipologia ecologică. Efectul biocenozei asupra biotopului. Transformarea
geochimică a biotopului. Geneza microclimei. Delimitarea ecosistemului în spaţiu. Ecosisteme
terestre. Ecosisteme subterane. Ecosisteme de ape interioare. Ecosisteme marine. Clasificarea şi
ordonarea ecosistemelor. Structura spaţială internă a ecosistemului. Macrostructura orizontală:
consorţiul, bioschena, sinuziile. Macrostructura verticală, stratificarea.. Microstructura
3
 5. Structura biocenotica. Biodiversitatea. Procesele de speciaţie. Speciaţia alopatrică (centripetă şi 2 ore
centrifugă). Centru de speciaţie. Tipuri de specii de speciaţie alopatrică. Speciaţia simpatrică:
Selecţie disruptitivă. Selecţie competitivă. Analiza biogeografică a biocenozelor. Ridicarea
probelor. Clasificarea fitocenozelor în fitotaxoni. Ierarhia fitotaxonilor în sistemul Braun-Blanquet.
Tehnica releveelor. Tehnica ordinaţiei.
6. Structura trofodinamică, funcţionarea fluxului de materie şi energie în ecosistem 2 ore
7. Structura biochimică a ecosistemului, interacţiunile dintre specii prin exometaboliţi. 2 ore
8. Structura ecologică, statica şi dinamica populaţiei. Noţiunea de populaţie: populaţii geografice, 2 ore
ecologice şi elementare. Statica populaţiei: efectiv, densitate, rata natalităţii, rata mortalităţii şi rata
creşterii numerice.Structura ecologică a populaţiei: structura de vîrstă; între sexe; configuraţia
funcţională şi spatială.Dinamica populaţiei. Factori dependenţi şi independenţi de densitate
9. Dinamica şi evoluţia ecosistemului. Fenomene ritmice. Ritmuri circadiene. Ritmuri anuale. 2 ore
Ecogeneza (succesiunea primară). Teoria clasică, clementsiană a ecogenezei. Teoria modernă,
stohastică a ecogenezei.
10. Dinamica şi evoluţia ecosistemului. Ordinea in timp a ecosistemului. Succesiuni secundare. 2 ore
Succesiuni abiogene. Succesiuni biogene. Succesiuni tehnogene. Microsuccesiuni. Succesiuni
experimentale. Stabilizarea ecosistemului. Conceptul de climax
Cap. III. Ecologie aplicată, managementul ecologic
11. Protectia mediului. Relaţia generală om–biosferă. Acţiunea biologică a poluanţilor. Poluarea cu 2 ore
pesticide. Surse de poluare atmosferică. Particularităţile poluării apei şi solului. Radiotoxicitatea.
Particularităţile poluării factorilor biologici. Efecte genetice. Organismele modificate genetic.
12. Conservarea biodiversităţil. Arii si specii protejate. Planul de organizare şi gestionare al unei arii 2 ore
protejate.
13. Managementul ecologic şi a sistemelor biotehnice. Metodica managementului de mediu. 2 ore
Protecţia naturii şi managementul spaţiilor verzi. Protecţia solului şi restaurarea terenurilor.
Managementul de mediu al apelor şi aerului. Protecţia climei. Managementul de mediu al deşeurilor
şi pesticidelor.
14. Legislaţia privind protectia mediului înconjurăor. 2 ore
Planul Naţional de adoptare a acquis-ului comunitar privind protecţia mediului.
Evaluarea surselor de poluanţi cu impact semnificativ şi protecţia mediului. Monitoringul
ecologic.
Elaborarea sistemelor de management integrat al mediului.
b. Conţinutul cursului : 14 săptămâni, 2 ore/săptămână;
c. Conţinutul lucrărilor practice: 14 săptămâni a 2 ore/săptămână
Nr. Tematica activităţilor ore
1. Teoria generală a sistemelor. Analiza sistemică. Metodologia de cercetare ecologică. 2
Caracterizarea ecosistemului, stabilirea parametrilor structurali şi funcţionali ai ecosistemului. ore
Analiza conceptelor ecologice - ecosistem, biocenoză, populaţie (specie), individ; relaţii şi interrelaţii
la nivelul acestora; - analiza influenţei factorilor ecologici asupra organismului viu, vegetal şi animal.
Factorii climatici. Modalităţi de investigare, aparatura (termograf, termohigrograf, psihrometru,
termometru de aer şi sol etc. Prelucrarea datelor, constituirea unei ecoclimatograme. Bioclimograma.
Factori edafici. Tipuri de sol. Solul – organism viu. Analiza solului, Profilul de sol.
2. Definirea conceptului de biodiversitate. Diversitatea biologică: taxonomică, genetică, diversitatea 2
biocenozelor şi ecosistemelor. α Biodiversitatea. β Biodiversitatea. Categoriile taxonomice: specie, ore
gen, familie, ordin. Ierarhia treptelor taxonomice: Regnul, Încrengătura, Clasa, Subclasa, Ordinul,
Familia, Genul, Specia; subspecia, varietatea, forma.
3. Indici structurali ai biocenozei: Frecvenţa speciilor, Constanţa, Abundenţa relativă, Dominanţa, 2
Fidelitatea, Echitabilitatea, Diversitatea. ore
Tipuri de comunitati biocenotice. Tipologie ecologică, spectrul de forme biotice, compoziţia
fondului de specii. Metoda diferenţierii fondurilor de specii din biocenoze, prin comparaţie. Indicele
de fidelitate (comunitate floristică) Jaccard. Principiul corelaţiei.Testul χ2 sau testul Pearson..
4. Lucrări de laborator - Studiul unor grupe de dăunători, boli şi buruieni, cunoaşterea insectelor 2
dăunătoare şi utile-entomofage, observaţii la microscop, aspecte privind recoltarea probelor, analiza ore
probelor, studiul cantitativ al speciilor din probele recoltate.
Biodiversitatea agroecosistemelor. Calcularea indicilor de biodiversitate.
5. Studiu de caz - Ferma cu perdele agroforestiere de la Cean-Bolduţ. Studiul sistemului tehnologic 2
de agricultură cu perdele agroforestiere comparativ cu sistemul tehnologic integrat, intens chimizat, în ore
4
 condiţii de câmp deschis. Rolul complex al perdelelor agroforestiere de protecţie antierozională în
bioremedierea terenurilor agricole deteriorate, în condiţiile exploataţiilor agricole zonale şi în
condiţiile încălzirii şi aridizării climatice
6. Cercetări multianuale asupra agroecosistemelor zonale, structura speciilor, relaţii interspecifice, 2
echilibrul entomocenotic, factorii stabilităţii şi productivităţii, măsuri pentru protejarea şi conservarea ore
biodiversităţii. Impactul pesticidelor în agroecosisteme şi tehnologia integrată de reducere a poluării
şi de redresare a echilibrului, biodiversităţi, productivităţii şi calităţii. Analize de laborator şi semi-
câmp asupra efectelor secundare ale pesticidelor asupra fondului natural de entomofagi auxiliari.
7. Aspecte privind biodiversitatea genetică. Diversitatea şi uniformitatea genetică sub acţiunea 2
factorului antropogen. Vulnerabilitatea genetică. Eroziunea genetică. Centrele genetice de diversitate. ore
Originea speciilor cultivate.Impactul introducerii Organismelor Modificate Genetic în agroecosisteme
8. Analiza biogeografică a fitocenozelor. Ridicarea probelor. Clasificarea fitocenozelor în fitotaxoni.
Ierarhia fitotaxonilor în sistemul Braun-Blanquet. Tehnica releveelor.
Vegetaţia României. Repartiţia vegetaţiei pe orizontală şi verticală. Vegetaţie terestră şi acvatică.
Studiul zonelor de vegetaţie, determinarea compoziţiei florei. Coeficientul de abundenţă –
dominanţă. Coeficientul de sociabilitate. Frecvenţa.
9. Analiza biogeografică a faunei. Fauna terestră şi aerienă. Sampling (eşantionaj, prelevare de 2
probe) la nevertebrate şi vertebrate. Metode de colectare (capcane Barber, capcane pe sol, capcane ore
luminoase, capcane alimentare, capcane colorate, capcane adezive, capcane feromonale, fileul
entomologic, etc). Pedofauna. Sonda de prelevare pe categorii sistematice, în diferite categorii de sol
şi diferite orizonturi, fileul-plasa pentru frunzar si capcanele Barber. Extragerea faunei (aparatul
Tullgren). Fauna zonelor umede. Determinarea şi conservarea materialului biologic
10. Prelucrarea matematica a materialului biologic colectat. Intocmirea sirului de variaţie, histograma 2
şi alte modele grafice. Indicii statistici. Corelaţia. Funcţia, regresia. Indicii ecologici (densitate, ore
abundenţă relativă, dominanţă, frecvenţă, constanţă, afinitate, similaritate, diversitate)
Dinamica şi nivelul populaţiilor. Samplingul de durata. Curba de zbor la insecte. Metode de
estimare a marimii populaţiilor (masurare, esantionaj, marcare-lansare-recapturare etc)
11. Depoluarea biologică. Bioremedierea solurilor. Microorganismele, enzimele şi fertilitatea 2
solului. Analize microbiologice ale solului: grupe ecofiziologice de microorganisme. ore
Metode de depoluare a solurilor. Rolul microflorei în detoxificarea solului. Biodegradarea
compusilor organici sintetici. Descompunerea detergenţilor, pesticidelor în sol.
12. Reconstrucţia ecologică. Reconstrucţia biotopurilor, biocenozelor şi ecosistemelor degradate. 2
Reconstrucţia ecosistemelor acvatice şi terestre (culturi agricole, păduri, pajişti etc ore
Metode de realizare a solurilor tehnogene prin depoluare biologică, bioremediere şi recultivare
a haldelor de steril, a zonelor poluate şi degradate. Tehnologii de bioremediere a haldelor de steril
de la minele de cărbune, fier, plumb, zinc, sulf, mangan, calcar, argile, a sisturilor petroliere şi a
reziduurilor de la termocentrale, a siturilor industriale şi urbane degradate.
13. Epurarea biochimică şi biologică a apelor poluate. 2
Epurarea apelor uzate industriale ore
14. Legislaţia privind protectia mediului înconjurăor. 2
Referiri asupra legislaţiei pentru Integrarea U.E privind protecţia mediului. ore
Planul Naţional de adoptare a acquis-ului comunitar privind protecţia mediului.
Evaluarea surselor de poluanţi cu impact semnificativ şi protecţia factorilor de mediu
d. Competenţe dobândite prin absolvirea disciplinei:
1. Cunoaşterea şi utilizarea adecvata a noţiunilor specifice disciplinei, conceptele de bază, înţelegerea
importanţei ecologiei, valoarea practică, interdisciplinaritatea domeniului.
2. Dobândirea capacităţii de explicare şi interpretare a ideilor, fenomenelor, proceselor şi conţinutului
disciplinei. (ex. monitoring, management, dinamică, restaurare ecologică etc)
3. Dobândirea de capacităţii aplicative (proiectarea, conducerea si evaluarea activităţilor practice specifice;
utilizarea unor metode, tehnici si instrumente de investigare si de aplicare)
4. Manifestarea unei atitudini pozitive si responsabile în domeniul ecologiei, protecţiei şi dezvoltării
durabile a mediului
5. Formarea unor capacităţi de management în activitatea practică, de a iniţia şi conduce un proiect, de a
utiliza metode şi tehnici moderne de evaluare sau de cercetare necesare pentru activităţi specifice
managementului integrat de mediu cum sunt: - Elaborarea declaraţiei pentru autorizarea activitatilor cu
impact semnificativ asupra mediului. - Elaborarea de planuri de evaluare preliminară a costurilor de mediu.
- Evaluarea surselor de poluanţi cu impact semnificativ şi protecţia mediului: Protecţia calităţii apelor.

5
 Protecţia atmosferei. Protecţia împotriva zgomotului şi vibraţiilor. Protecţia solului şi subsolului. Protecţia
împotriva radiaţiilor. Protecţia fondului forestier. Protecţia ecosistemelor, biodiversităţii şi ocrotirea naturii.
Protecţia peisajului şi a zonelor de interes tradiţional. Gestiunea deşeurilor. Gestiunea substanţelor şi
preparatelor periculoase. Gestiunea ambalajelor. Incadrarea în planurile de amenajare a teritoriului.
Protecţia aşezărilor umane. Reconstrucţia ecologică. Monitorizarea mediului. Convenţii internaţionale.
e. Metode utilizate în cazul predării cursului:
1. Expunerea liberă, interactivă, cu suport pe folii de retroproiector; expuneri cu laptop - metoda Power-Point;
expuneri cu planşe şi filme tematice.
2. Pentru însuşirea noţiunilor generale, a concepţiei şi metodologiei unitare, a importanţei aplicative a
disciplinei se va folosi suportul de curs, conceput pe baza datelor din literatura de specialitate, şi
recomandările bibliografice.
f. Metode utilizate în cadrul predării şi efectuării lucrărilor practice:
In predarea-efectuarea lucrărilor practice se va folosi metoda adecvată conţinutului lucrării:
1. -pentru aspecte teoretice şi practice: comunicarea interactivă: prezentarea tematicii; exemplificarea
concretă; etapele succesive de lucru; continuarea şi finalizarea pe baza studiului individual şi verificarea
caietului de lucrări practice;
2. -în cazul derulării unor lucrări practice: discuţia interactivă; prezentarea lucrării; prezentarea etapelor de
lucru şi a aparaturii, exemplificarea modului de lucru; derularea etapelor de lucru; analiza rezultatelor;
prelucrarea datelor şi verificarea caietului de lucrări practice;
3. -pentru tematici cu conţinut mai larg (evaluarea şi conservarea biodiversităţii, metode de bioremediere,
restaurare, amenajare a spaţiului ecologic şi agroecologic, ecologizare, monitoring şi management integrat
de mediu etc) se vor întocmi 2 referate şi un proiect, individual sau pe echipe de studiu, susţinute în
grup in cadrul colocviului.
IV. Bibliografia obligatorie:
1. •CRISTEA V., GAFTA D., PEDROTTI F., 2004. Fitosociologie. Ed. Presa Universitară Clujană
2. •CRISTEA, V., SIMONE DENAEYER, 2004. De la biodiversitate la OGM-uri ? Colectia
Universitas, seria Biologie, Ed. Eikon, Cluj-Napoca)
3. •DORDEA MANUELA, COMAN N., 2005. Ecologie umană. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca.
4. •FABIAN ANA, ONACA RODICA, 1999. Ecologie aplicată. Casa de editură SARMIS, Cluj-
5. •KISS ŞT., DRAGAN-BULARDA M., DANIELA PAŞCA, 1993. Enzimologia mediului
înconjurător. Enzimologia solurilor tehnogene. Vol. II. Ed. CERES, Bucureşti.
6. •OZUNU AL., CARMEN TEODOSIU, 2002. Prevenirea poluării mediului. Ed. Univ.
Transilvania Brasov.
7. •POP I., 1977. Biogeografie ecologică. Ed. Dacia, Cluj – Napoca.
8. •PUIA I., SORAN V., CARLIER L., ROTAR I., VLAHOVA M. 2001 Agroecologie şi ecodezvoltare. Academicpres Cluj.
9. •STUGREN BOGDAN, 1982. Bazele ecologiei generale. Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică,Bucureşti.
10. •STUGREN BOGDAN , 1994. Ecologie teoretică. Ed. Sarmis, Cluj – Napoca.

V. Materiale folosite în cadrul procesului educaţional specific disciplinei:

In procesul de predare a cursului se vor folosi: retroproiector; laptop, calculator; planşe.
In cadrul lucrărilor practice se vor prezenta aspectele teoretice ca support al problemelor practice planificate.
Ca materiale şi echipamente se vor folosi:
 aparatură de laborator: microscoape; binoculare şi lupe pentru determinări şi evaluări cantitative;
etuvă; termostate; frigidere şi congelator, sticlărie (lame, lamele, eprubete, cutii Petri etc.)şi instrumente
de laborator (pensete, ace entomologice, etichete, anse, spatule), materiale (alcool, glicerină, eter etc.);
 colecţii în herbare, sere, grădini botanice, colecţii de culturi de soiuri, linii, hibrizi, insectare tematice;
acvariu; terariu; vivariu; muzeu de zoologie, material biologic conservat;
 aparate şi dispozitive pentru studiul factoriilor abiotici; pH-metru; termometre; anemometre;
termohidrografe, umidometre etc;
 aparate şi dispozitive pentru colectarea materialului biologic: cadre chenar pentru studiul
vegetaţiei; sonde pentru extragerea pedofaunei (lumbricide, nematode, colembole, acarieni, insecte şi
larve de insecte etc.); filee entomologice; filee pentru frunzar; capcane pentru capturarea entomofaunei
(capcane luminoase, capcane colorate, capcane adezive, capcane Barber, capcane feromonale, capcane
alimentare, capcane cu apă, capcane de sol, aspiratoare, aparate Tullgren etc); filee pentru studii
algologice; alte dispozitive de recoltare a apei şi studiul florei şi faunei acvatice;

VI. Planificarea /Calendarul întâlnirilor şi a verificărilor/examinărilor intermediare:

6
 Tip Tematica Data Cuvinte Cheie Concepte *** Bibl.

* (durata în ore: C-2 h. LP, S -2h) **

****
1 C Obiectivul disciplinei. Teoria generală a oct. Conservarea naturii. N, 2.
sistemelor. Dezvoltarea durabilă. 4.
LP Analiza sistemică de cercetare ecologică. Managementul de mediu. CL 10.
Factorii climatici. Factori edafici. (2 h)
2 C Concepte şi principii. Mediu şi biotop. Oct Indici structurali ai N, 9.
Nivelurilor trofice. Lanţuri trofice. Unitatea biocenozei: Frecvenţa
viaţă–mediu. Feedback-ul. Factori Constanţa, Abundenţa CL
LP limitativi. Biodiversitatea. relativă, Dominanţa,
Categoriile taxonomice. Ierarhia treptelor Fidelitatea,
taxonomice. Indici structurali ai biocenozei Echitabilitatea,
Diversitatea.
3 C- Biosfera. Organizarea şi evoluţia biosferei. Oct Diferenţierea fondurilor N, 10.
Semnificaţia conceptului de ecosistem. de specii.Indicele de
VIZ Compoziţia ecosistemului. comunitate floristică CL
Tipuri de comunitati biocenotice. Jaccard. Principiul
corelaţiei.Testul χ2
4 C Structura de biotop a ecosistemului. oct. Ecosisteme terestre. N, 2.9.
Structura spaţială. Ecosisteme subterane.
EXT Studiul unor grupe de dăunători, boli şi Ecosisteme de ape CL
buruieni. interioare. Ecosisteme
Calcularea indicilor de biodiversitate marine.
5 C Structura biocenotica. Procesele de nov. Biodiversitatea N, 2.8.
speciaţie. agroecosistemelor.
EXT Analiza biogeografică. Tehnica releveelor. Perdele agroforestiere de CL
Studiu de caz - Sistemul de agricultură cu protecţie antierozională.
perdele agroforestiere de la Cean-Bolduţ.
6 C Structura trofodinamică. nov Efectele secundare ale N, 9
VIZ Cercetări asupra agroecosistemelor. pesticidelor. CL
7 C Structura biochimică. nov N, 10
LP Biodiversitatea genetică. CL
8 C Structura ecologică, statica şi dinamica nov Zone de vegetaţie, N, 1.7.
LP populaţiei. compoziţia florei. Coef. CL 9.
Analiza biogeografică a fitocenozelor. de abundenţă, dominanţă.
Ridicarea probelor. Vegetaţia României. Frecvenţa. Coeficientul
Studiul zonelor de vegetaţie, determinarea de sociabilitate.
compoziţiei florei.
9 C Dinamica şi evoluţia ecosistemului. Dec. Ecogeneza. Teoria 1.10.
Fenomene ritmice. Ecogeneza (succesiunea clasică, clementsiană a N, 7.
LP primară). ecogenezei. Teoria CL
Analiza biogeografică a faunei. Fauna modernă, stohastică a
terestră şi aerienă. Pedofauna. Fauna ecogenezei.
zonelor umede.
10 C Ordinea in timp. Succesiuni secundare. Dec. Succesiuni. N, 9.10.
Stabilizarea ecosistemului. Conceptul de Succesiuni abiogene. CL
LP climax. Succesiuni biogene. R
S Prelucrarea matematica a materialului Succesiuni tehnogene.
biologic colectat. Dinamica şi nivelul Succesiuni
populaţiilor. experimentale.
11 C Protectia mediului. Bioremedierea Dec. Rolul microflorei în N, 3.4.
LP solurilor. Metode de depoluare a solurilor. detoxificarea solului. CL
7
12 C Metodica managementului de mediu. Ian. Management ecologic N, .
LP Reconstrucţia ecologică a biotopurilor, Reconstrucţia ecologică CL 4.5.6
S biocenozelor şi ecosistemelor degradate. R .
13 C Conservarea biodiversităţii. Ian. Arii si specii protejate. N, 2.5.
LP Realizarea solurilor tehnogene prin Organizarea şi CL
depoluare biologică, bioremediere şi gestionarea unei arii
recultivare protejate.
Epurarea biochimică şi biologică a apelor Bioremedierea, epurarea
poluate. Epurarea apelor uzate industriale apelor.
14 C Legislaţia privind protectia mediului. Ian. Monitoringul ecologic. N, 4.5.
LP Adoptarea acquis-ului comunitar privind Management integrat de CL
S protecţia mediului. Evaluarea surselor de mediu P
poluanţi cu impact semnificativ şi protecţia
factorilor de mediu
*- curs (C); seminar (S); lucrări practice (LP); excursie pe teren (EXT); vizite în instituţii de profil (VIZ);
*** - obligaţiile studenţilor pentru întâlnire: note, conspecte (N); caiet de lucrări practice (CLP); referat (R);
proiect (P). **** - cifrele corespund cu numerotarea bibliografiei obligatorii din syllabus.

VII. Modul de evaluare:

Modul de evaluare a cunoştinţelor

Componentele evaluate Ponderea în nota finală (%)
- examen scris (evaluarea finala) 60
- verificări pe parcurs prin 2 referate elaborate pentru lucrările practice 20

- verificări pe parcurs prin 1 proiect tematic susţinut la lucrările practice 20

Modalitatea de desfăşurare a examenelor/verificărilor, criterii de evaluare:
1. Lucrare scrisă (descriptivă): 10 întrebări reprezentative din întrega materie ;
prezenţa la examenul scris este condiţionată de acordarea notei la celelalte 2 forme de evaluare.
2. Colocviu final, în grup, participare activă: prezentarea şi analiza referatelor şi proiectelor.
Cerinţe minime pentru nota 5 Cerinţe pentru nota 10
(sau cum se acordă nota 5) (sau cum se acordă nota 10)
Minim 5 la examenul scris; Minim 9 la examenul scris ;
Nota 6 la seminar (prezenţă, referate, proiecte) Nota 10 la seminar (prezenă, referate, proiecte).

VIII. Detalii organizatorice, gestionarea situaţiilor excepţionale:

Prezenţa Prezenţa la orele de curs şi la lucrările practice este obligatorie. La curs se admit 3 absenţe.
Interesul se evidenţiază prin dosarul de documentaţie a cursului şi caietul de lucrări practice.
Recuperarea La lucrările practice absenţele vor fi recuperate, în cadrul programării.
Plagiatul In situaţiile în care studentul va copia/plagia în cadrul referatelor sau proiectului (vezi cap.
VI), sau copiază la examen, lucrarea se anulează.
Nota Nota finală este rezultatul mediei celor 3 modalităţi de apreciere (cap. VI):
examen scris - 60%, 2 referate - 20% şi 1 proiect – 20%. (cap. VI)
Contestaţiile Contestaţiile se depun în termen de 24 h de la afişarea rezultatelor examenului iar soluţionarea
lor se face de catre titularul de disciplina in 24 h de la depunerea lor.
Documentaţia In absenţa unui curs tipărit, cadrul didactic titular pune la dispoziţia studenţilor, pe support
şi metodele de electronic, cursul sau suportul de curs, cu indicarea bibliografiei necesare. Se insistă pe
instruire autoinstruire, folosind calculatorul şi studiul individual pentru documentare (cap. V, b).
In predarea cursului şi lucrărilor practice se va folosi prelegerea, metoda interactivă,
seminarii, elaborarea de referate şi proiecte pe grupe tematice, colocviul în grup pentru
prezentarea referatelor şi proiectelor.
IX. Bibliografia opţională:
• ARINIŞ IOANA, D.CRISTESCU, 2006. Biologie animală şi vegetală.Metodica activă, Ed. Paralela 45,Piteşti
8
•BARNEA, M., PAPADOPOL,C., 1975. Poluarea şi protecţia mediului. Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică.
•BOTNARIUC N., VĂDINEANU V., 1982. Ecologie. Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti,
•BOTNARIUC N., 1976. Concepţia şi metoda sistemică în biologia generală. Ed. Acad.R.S.R., Bucureşti,
•CRISTEA, V., Poluarea mediului ambiant şi consecinţele sale asupra genofondului. In “Biologie. Teme de
specialitate şi metodica predării disciplinei.” Coordonatori: Adriana Barna, Irina Pop: 175-188. Cluj Napoca.
•CRISTEA V., 1993. Fitosociologie şi vegetaţia României. UBB Cluj.
•CRISTEA, V., SIMONE DENAEYER, HERREMANS J-P., GOIA I., 1996.Ocrotirea naturii şi protecţia
mediului în România. Ed. Cluj University Press, Cluj-Napoca.
•CIPLEA L.I., AL. CIPLEA, 1975. Poluarea mediului ambiant. Ed. Tehnica. Bucuresti.
•GHIDRA V., SESTRAŞ R., BOTU M., BOTU I., 2004. Biodiversitate şi bioconservare. Ed. AcademicPres,
Cluj-Napoca. Cap.III: Elementele structurale şi factorii de influenţă ai biodiversităţii. p.56-100.
•JONGMAN, R.H.G., C.J.F. ter BRAAK, O.F.R. van TONGEREN (Editors), 1987. Data analysis in
community and landscape ecology. Ed. Pudc, Wageningen, Netherlands.
•KISS ŞT. ŞTEFANIC GH., DANIELA PAŞCA, DRAGAN-BULARDA M.,EVA ZBOROVSCHI, CRIŞAN
R., 1991. Enzimologia mediului înconjurător. Enzimele şi fertilitatea solului. Vol. I. Ed. CERES, Bucureşti
•LAZĂR NICOLAE, ILINCA NICOLAE, ADRIAN NEDELCU, 2001. Geografia mediului înconjurător.
Probleme Fundamentale ale Lumii Contemporane. Ghid metodologic. Ed. ProGnosis.
•MAIOR CORNELIU, 2004.Management ecologic. Ed. «Vasile Goldiş «  University Press, Arad.
•MALSCHI DANA, 1999. Aspecte partiale privind diversitatea si echilibrul entomocenotic in cel mai vechi
agroecosistem cu perdele forestiere de protectie din centrul Transilvaniei. Buletin de informare, Soc.
lepidopterologicã Românã, Vol 9, Nr.1-2/1999, Cluj-Napoca, p.149-157.
•MALSCHI DANA, 2004. The protective agroforestry belts as an ecological technology for the pests control
and sustainable development of cereal crops in Transylvania.) Buletin USAMV-CN, 60/2004 p.120-126.
Simpoz. International Perspective ale Agriculturii Mileniului III. USAMV Cluj-Napoca.
•MUNTEANU SORIN LEON, ŞTIRBAN S. MIRCEA, LUCA EMIL, FIŢIU AVRAM, MUNTEAN LEON,
MUNTEAN SORIN, ALBERT IMRE, 2005. Bazele agriculturii ecologice. Ed. RISOPRINT, Cluj-Napoca.
•NEACŞU P., 1987. Lucrări practice de Ecologie. Curs Lito, Universitatea din Bucureşti.
•NICOLA HEWITT,1998. Rolul ghidului de mediu. I.C.L.E.I. (The International Council for Local
Environmental Initiatives), vol.I. In:„Ghidul I.C.L.E.I. de Management de Mediu pentru Autoritatile Locale din
Europa Centrala si de Est. SC Mediaprint SRL, Ed.Transilvania, Tg. Mures.
•RAICU PETRE (Red.), 1990. Bio-tehnologii moderne. Ed. Tehnică, Bucureşti.
•RĂUŢĂ CORNELIU, CÂRSTEA STELIAN, 1983. Prevenirea şi combaterea poluării solului. Ed. CERES,
•SĂHLEANU VICTOR. 1973. Eseu de biologie informaţională. Ed. Ştiinţifică, Bucureşti.
•SĂHLEANU V., VOICULESCU I.C., 1976. Probleme de biologie umană. Ed. Did. şi pedag.
•SIMIONESCU V., 1983. Lucrări practice de Ecologie. Curs Lito. Universitatea din Iasi.
•STUGREN BOGDAN, 1975. Ecologie generală. Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti,
•STOICULESCU C et al., Conservarea şi reconstrucţia ecologică a ecosistemelor forestiere de luncă sub
impactul antropic. Rev. Păd. Bucureşti, 102, 2:61-66.
•SOUTHWOOD, T.R.E. , 1992. Ecological Methods. With particular reference to the study of insect
populations. Ed. University Press, Cambridge.
•WETZEL THEO , 1995. Integrierter Pflanzenschutz und Agrookosysteme, Ed. Druckhaus Naumburg GmbH.
Halle-Saale, Germany.
•ZAMFIR, GH., 1979. Efectele unor poluanţi şi prevenirea lor. Ed. Acad. RSR. Bucureşti.
•UNIUNEA EUROPEANĂ, CENTRUL DE RESURSE JURIDICE. PROIECT FINANŢAT PRIN PHARE:
Campanie de informare a funcţionarilor publici privind conţinutul acquis-ului comunitar, texte elaborate de
Ileana Pascal, Monica Vlad, Stefan Deaconu, Codru Vrabie, Supervizare: Elena Simina Tănăsescu, Aurel
Ciobanu-Dordea, Bucureşti, 2004.
•Ordonanta de urgenta 195/ 22.12.2005 privind protectia mediului, publ.MO nr.1196/30.12,2005
•Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 236/2000 - Legea nr. 462/2001 privind regimul ariilor naturale
protejate, conservarea habitatelor naturale şi a speciilor de floră şi faună sălbatică./ MO, I, nr. 433/2 august
2001
•Ordinul 876/2004 al Ministerului Mediului şi Gospodăririi Apelor pentru autorizarea activitatilor cu impact
semnificativ asupra mediului. Monitorul Oficial al României. Partea I. Nr. 31/11.01.2005.

ECOLOGIE ŞI MANAGEMENT ECOLOGIC

Cuprins
Cursul 1 ...............................................................................................................................................13
9
1.1.Obiectivul disciplinei de « ECOLOGIE ŞI MANAGEMENT ECOLOGIC »
1.2. Dezechilibre ecologice
1.3. Conservarea naturii.
1.4.Teoria generală a sistemelor ca mijloc eficient în cercetarea sistemelor biologice.
1.5.Teoria nivelurilor de integrare şi ierarhia sistemelor vii.
1.6.Semnificaţia conceptului ecologic şi evoluţia ecologiei.
Cursul 2 ...............................................................................................................................................22
2.1. Concepte fundamentale: Mediu şi biotop. Teoria nivelurilor trofice. Lanţuri trofice.
2.2. Principii ale proceselor ecologice: Principiul unităţii viaţă – mediu. Principiul feedback-ului.
2.3. Legile factorilor limitativi: Legea toleranţei, legea minimului, legea relativităţii.
Cursul 3................................................................................................................................................27
3.1. Biosfera.
3.1.1. Organizarea biosferei.
3.1.2. Evoluţia biosferei.
3.2. Bazele teoretice ale cercetării ecosistemelor.
3.2.1. Semnificaţia conceptului de ecosistem.
3.2.2. Definirea conceptului de biodiversitate. Diversitatea biologică: taxonomică, genetică,
diversitatea biocenozelor şi ecosistemelor.
3.2.3. Forţele integratoare şi cele 5 planurile de structurare ale ecosistemului, corespunzătoare fiecărui
factor integrator:
 structura de biotop a ecosistemului (selecţia de biotop asupra fondului de specii);
 structura spaţială geometrică, corologia;
 structura biocenotică (relaţia cantitativă între mulţimea de specii şi de indivizi);
 structura trofodinamică, funcţionarea fluxului de materie şi energie în ecosistem;
 structura biochimică a ecosistemului (interacţiunile dintre specii prin exometaboliţii lor).
3.2.4. Compoziţia ecosistemului.
3.2.5. Teoria generală a sistemelor. Metodologia de cercetare ecologică.
Cursul 4..................................................................................................................................................31
4.3. Structura legată de biotop a ecosistemului.
4.3.1. Dependenţa biocenozei de biotop. Valenţa ecologică. Formele biotice. Tipologia ecologică
(specii caracteristice-fidele, specii dominante, gradul de comunitate între fondurile de specii,).
4.3.2.Efectul biocenozei asupra biotopului. (Transformarea geochimică a biotopului. Geneza
microclimei.)
4.3.3. Delimitarea ecosistemului în spaţiu. (Ecosisteme terestre. Ecosisteme subterane. Ecosisteme de
ape interioare. Ecosisteme marine.
4.3.4. Clasificarea şi ordonarea ecosistemelor.
4.4. Structura spaţială internă a ecosistemului.
4.4.1. Macrostructura. (Macrostructura orizontală: consorţiul, bioschena, sinuziile. Macrostructura
verticală, stratificarea.)
4.4.2. Microstructura
Cursul 5..................................................................................................................................................46
Structura biocenotica
5.1. Biodiversitatea
5.2. Categoriile taxonomice: specie, gen, familie, ordin. Ierarhia treptelor taxonomice: Regnul,
Încrengătura, Clasa, Subclasa, Ordinul, Familia, Genul, Specia; subspecia, varietatea, forma.
5.3. Procese de speciaţie
5.3.1. Speciaţia alopatrică:
5.3.1.1. Speciaţia alopatrică peripatrică sau centripetă.
5.3.1.2. Speciaţia alopatrică centrifugă. Modelul Brown.
5.3.1.3. Centru de speciaţie.
5.3.1.4. Tipuri de specii rezultate prin speciaţie alopatrică. a. Subspecii, Megaspecii, Semispecii. b.
Paraspecii (specii paratopice ), Sinspecii ( specii sintopice )

10
5.3.2. Speciaţia simpatrică: Selecţie disruptitivă. Selecţie competitivă: a. prin porţionarea resurselor
de mediu între subspecii; b. prin heterocronie (paedomorfoza, paramorfoza, prelungirea stadiilor, pre-
sau post startarea).
Cursul 6................................................................................................................................................48
Clasificarea organismelor. Elementele structurale şi factorii de influenţă ai biodiversităţii
6. 1. Clasificarea organismelor.
6.1.1. Clasificarea organismelor în cele 5 regnuri
6.1.2. Elementele structurale ale biodiversităţii
6.1.3. Specia - unitatea de bază în clasificarea organismelor. Taxoni infraspecifici
6.1.4. Populaţia – unitate de bază a evoluţiei.
6.2. Factorii de influenţă ai biodiversităţii.
6.2.1. Factorii primari de influenţă ai evoluţiei, speciaţia alopatrică, speciaţia simpatrică. Mutaţia
Migraţia , Recombinarea sexuală (hibridările intraspecifice - apropiate, hibridările interspecifice şi
intergenerice - îndepărtate. Selecţia naturală (selecţia stabilizatoare, selecţia direcţională, selecţia
disruptivă). Driftul genetic.
Cursul 7...............................................................................................................................................63
Structura trofodinamică a ecosistemului. Funcţionarea fluxului de materie şi energie în ecosistem
7. Funcţiile ecosistemului.
7.1. Functia de circulatie a substanţelor organice şi anorganice, prin relaţiile trofice.
7.2. Functia energetica–captarea energiei (fotosintază, chemosinteză) şi transferul ei.
7.2.1. Comportamentul energetic: Principiul conservării energiei. Principiul degadării energiei.
Principiul maximalizării fluxului şi a eficienţei energie.
7.2.3. Surse de energie pentru ecosisteme.
7.3. Productia primara.
7.3.1. Productia primara bruta.
7.3.2. Productia primara neta. Biomasa.
7.4. Producţia secundara
7.5. Autocontrolul şi stabilitatea relativă a ecosistemului
7.6. Succesiunea ecologică şi legităţile ei
Cursul 8...............................................................................................................................................71
Structura biochimică a ecosistemului. (Interacţiunile între specii prin exometaboliţii lor)
8.1. Principiile alelopatiei. Alelopatia, substanţe ectocrine sau alelochimicale, exometaboliţi, mesageri
biochimici, alelopatia nemijlocită, alelopatia mijlocită, ecologia biochimică, metabolism ecologic,
substanţe ectocrine sau alelochimicale, exometaboliţi, mesageri biochimici.
8.2. Privire generală asupra alelochimicalelor. Substanţe bacterigene; Substanţe fungigene: -
antibiotice, patotoxine; Substante fitogene: fitoncidele, substantele antifungale, colinele, alcaloizii,
sterolii, prohibitinele, inhibitine, glicozide cianogene, substante renolice antifungale şi fitoalexine.
Telergoni sau feromoni, substanţe toxice.
8.3.Metabolismul ecologic. Ecosisteme marine. Ecosisteme de ape interioare. Ecosisteme terestre.
8.4.Relaţii biochimice între plante şi animale
8.4.1. Reglarea chimică a erbivorelor
8.4.2. Acţiuni hormonale fitogene asupra animalelor
8.4.3. Excitarea biochimică a animalelor de către plante
8.4.4. Otrăvirca plantelor cu telergoni
8.5. Relaţii alelochimice între animale
8.5.1. Heterotelergoni
8.5.2. Feromoni
Cursul 9..................................................................................................................................................77
Structura ecologică, statica şi dinamica populaţiei.
Relaţia generală om - biosferă
9.1. Noţiunea de populaţie : populaţii geografice, ecologice şi elementare.
9.2. Statica populaţiei : efectiv, densitate, rata natalităţii, rata mortalităţii şi rata creşterii numerice.

11
9.3. Structura ecologică a populaţiei : structura de vîrstă; raportul între sexe; configuraţia funcţională;
distribuţia spatială.
9.4. Dinamica populaţiei. Factori dependenţi de densitate (lupta pentru existenţă, paraziţii, epidemiile,
prădătorii şi alţi factori biogeni) şi factori independenţi de densitate(factorii fizici, bolile econtagioase,
tulburările trofofiziologice, care depind de calitatea şi nu cantitatea hranei. situaţia climatică)
Cursul 10-11 Ordinea in timp a ecosistemului.
..................................................81
10.1. Generalităţi. Forţele integratoare şi planurile structurare ale ecosistemului.
10.2. Transformările structurale: modificări aleatorii, transformări ritmice, periodice, transformări
neperiodice - succesiuni ecologice sau ecogeneză, timpul ecologic.
10.3. Ecogeneza (succesiunea primară).
10.3.1.Teoria clasică (clementsiană) a ecogenezei.
10.3.2.Teoria modernă (stohastică) a ecogenezei.
10.4. Succesiuni secundare.
10.4. 1. Succesiuni abiogene.
10.4. 2. Succesiuni biogene.
10.4.3. Succesiuni tehnogene.
10.5. Stabilizarea ecosistcmului.
10.5.1. Mersul general al ecogenezei şi succesiunilor.
10.5.2. Conceptul de climax
Cursul 12.............................................................................................................................................92
Conservarea biodiversităţil
12.1. Introducere
12.2. Consideraţii generale.
12.3. Arii si specii protejate.
12.4. Planul de organizare şi gestionare al unei arii protejate
Cursul 13.............................................................................................................................................98
13.1. Protecţia mediului înconjurător. Referiri asupra legislaţiei pentru Integrarea U.E.
13.2. Poluarea. Efectele unor poluanţi şi prevenirea lor
Cursul 14............................................................................................................................................120
Reconstrucţia ecologică-
14.1. Consideratii generale. Principii.
14.2. Reconstrucţia ecologică a haldelor de steril. Soluri tehnogene formate pe halde de steril miniere.
14.3. Reconstrucţia ecologică în agricultură
14.4. Noi orientări şi perspective ale reconstrucţiei ecologice
Bibliografie:........................................................................................................................................124
PLANŞE, ANEXE .........................................................................................................................................126
Curs 1.
Cuprins:
1.1.Obiectivul disciplinei de « ECOLOGIE APLICATA »
1.2. Ecologia şi dezechilibrele ecologice
1.3. Conservarea naturii.
1.4.Teoria generală a sistemelor ca mijloc eficient în cercetarea sistemelor biologice.
1.5.Teoria nivelurilor de integrare şi ierarhia sistemelor vii.
1.6.Semnificaţia conceptului ecologic şi evoluţia ecologiei.

1.1. INTRODUCERE
In cadrul ştiinţelor biologice interdisciplinare, „Ecologia şi management ecologic” are ca
obiectiv cunoaşterea elementelor şi funcţiilor sistemelor biologice şi ecologice, în scopul evaluării şi
conservării capitalului natural. Acesta este constituit din diversitatea sistemelor biologice şi ecologice,
funcţionând în regim natural, seminatural sau antropizat, şi cuprinzând: diversitatea speciilor existente
într-un habitat (diversitatea taxonomică); diversitatea biocenozelor şi a ecosistemelor dintr-o anumită
regiune, precum şi diversitatea genetică (varietatea genetică a speciilor şi populaţiilor),
Protejarea şi conservarea calităţii şi biodiversităţii sistemelor ecologice este garanţia păstrării
stabilităţii ecosistemelor, tot mai mult ameninţate prin distrugerea habitatelor şi a speciilor. Activităţile
12
privind protejarea şi conservarea mediului, a stabilităţii sistemelor ecologice, sunt absolut necesare
pentru susţinerea procesului de dezvoltare durabilă, cu care se confruntă societatea contemporană,
presupunând insusirea de cunoştinţe complexe de ecologie şi management ecologic. Pentru formarea
competenţelor în activităţile de protecţia mediului, se impune parcurgerea unor etape de instruire:
însuşirea informaţiilor despre lumea vie; investigarea sistemelor biologice; demonstrarea, modelarea
principiilor şi conceptelor biologice; transferarea, integrarea metodelor de management ecologic.
Termenul “management” defineste exercitarea functiei de planificare, organizare, conducere
directa, control, supervizare a oricărui proiect sau activităţi industriale sau de afaceri cu asumarea
responsabilităţii pentru rezultate. Managementul de mediu este un termen generic care descrie
procesul complex de abordare a problemelor de mediu (de la identificarea acestora, evaluarea
impactului/riscului, formularea programelor care să susţină dezvoltarea durabilă, implementarea,
evaluarea şi corectarea lor), necesitând colaborarea interdisciplinară (ştiinţe naturale, inginereşti,
sociale, economice, legislaţie, planificare) şi de cele mai multe ori coordonarea, din punct de vedere al
strategiilor, la nivel regional, naţional sau internaţional (OZUNU, TEODOSIU, 2002). Mai ales în
ultimele doua decenii, o importanţă deosebită au căpătat stabilirea limitelor ecologice între care se
poate desfăşura activitatea economică precum şi elaborarea de reglementări naţionale şi internaţionale
în acest sens. Problemele globale ale omenirii sunt in strânsă legatură cu problemele mediului
înconjurător. În dezvoltarea societăţii apar dezechilibre care duc la poluarea semnificativă a mediului.
1.2. ECOLOGIA ŞI DEZECHILIBRELE ECOLOGICE
Terra este cuprinde cinci învelişuri: Litosfera – învelişul solid, Pedosfera – reprezentată de sol,
Atmosfera – învelişul de aer, Hidrosfera - învelişul de apă, Biosfera - învelişul viu, învelişuri aflate
într-un echilibru relativ, într-o interrelaţie permanentă şi dinamică, toate intersectându-se la nivelul
scoarţei terestre. Relaţiile organismelor vii cu mediul lor de viaţă sunt studiate de ecologie.
Mediul în care trăieşte fiecare organism are o componentă lipsită de viaţă – biotopul -, care
cuprinde substratul şi factorii abiotici, şi una cu viaţă - biocenoza -, alcătuită din totalitatea
vieţuitoarelor care trăiesc în acelaşi biotop. Biotopul şi biocenoza formează o unitate structurală şi
funcţională numită ecosistem. Ecosistemele formează complexe de ecosisteme care, în totalitatea lor
de pe Terra, alcătuiesc ecosfera. Între cele două componente ale ecosistemului există un schimb
permanent de materie, energie şi informaţie.
Echilibrul ecosistemului este asigurat prin funcţia de autoreglare, care se realizează în
interiorul bioceozei, în interiorul biotopului şi între biocenoză şi biotop. Pe baza acestor interrelaţii se
realizează un echilibru relativ stabil al ecosistmului. Interrelaţiile dintre componentele ecosistemului
determina ca o modificare a unui element să influenţeze mediul în ansamblul său, putând avea drept
consecinţă apariţia unor dezechilibre ecologice.
Cauzele dezastrelor ecologice, după raportul dintre factorii naturali şi cei antropici, pot fi:
- naturale, care îşi au originea în caracteristicile componentelor fizico-chimice ale mediului şi în care
implicarea umană este absentă sau nesemnificativă, cum sunt: manifestările vulcanice, cutremurele,
inundaţiile, alunecările de teren, extinderea deşerturilor ca rezultat al schimbărilor atmosferei şi ca o
continuare a încălzirii postglaciare, unele fenomene meteorologice ca îngheţul, viscolul, avalanşele,
seceta prelungită a aerului şi solului etc.
- antropice, determinate de evoluţia istorică a societăţii umane, care a avut ca efect modificarea
unor elemente naturale. Ca parte a ecosferei, omul se află în interacţiune cu factorii biotici şi abiotici
care-i influenţează viaţa şi asupra cărora acâionează la rândul său prin activităţile cotidiene.
Majoritatea problemelor legate de deteriorarea mediului sunt generate de creşterea numerică foarte
rapidă a populaţiei umane.
Activităţi prin care omul deteriorează mediul sunt:
 Poluarea şi transformarea ecosistemelor naturale în ecosisteme amenajate;
 Introducerea de specii noi în ecosisteme şi eliminarea unor specii din ecosisteme;
 Supraexploatarea speciilor, resurselor miniere, solului, pădurilor, păşunilor;
 Executarea amenajărilor teritoriale: irigaţii, desecări, baraje, lucrări hidrotehnice, exploatări
miniere de suprafaţă.
Efectele deteriorării mediului

13
 Efectele deteriorării mediului asupra vieţuitoarelor cuprind, pe toate nivelele de organizare ale
biosferei, modificări importante:
În ECOSFERĂ:
 Perturbarea circuitelor biogeochimice globale,
 Afectează negativ capacitatea de autoreglare,
 Afectează negativ structura şi funcţiile tuturor organismelor.
În COMPLEXUL DE ECOSISTEME
 Modificări în structura şi funcţiile ecosistemelor terestre şi acvatice.
În ECOSISTEM: Se modifică
 Structura,
 Funcţiile: energetică, de circulaţie a materiei, de autoreglare.
În BIOCENOZĂ: Se modifică
 Structura şi funcţiile,
 Relaţiile trofice,
 Relaţiile numerice,
 Creşte cantitatea de substanţe toxice.
În POPULAŢIE:
 Variaţii nuerice ale efectivului,
 Variaţii ale distribuţiei spaţiale,
 Schimbarea structurii pe vârste şi sexe,
 Dispariţii de populaţii.
În INDIVID:
 Intoxicaţii acute
 Cancer.

Poluarea determină modificări ale factorilor abiotici şi biotici datorită introducerii în mediu a
diferiţilor poluanţi, deşeuri ale activităţilor umane. Astfel, poluarea se poate clasifica :

După natura sursei:

- 1- poluare naturală,
- 2.- poluare artificială: chimică, fizică, biologică.
După substratul asupra căruia acţionează:
1. - poluarea aerului,
2. - poluarea solului,
3. – poluarea apei (Ariniş, Cristescu, 2006).

Substratul Tipuri de Surse Exemple Efecte

poluat poluanţi
Aer Chimici Suspensii Polen, spori de ciuperci, Acţiune iritantă asupra
făinuri, praf, aerosoli sistemului respirator, alergii,
cancer etc.
Gaze şi vapori CO2, CO, NO2,NO, NH3, CH4, Efectul de seră, smogul
CFCs (freon), oxizi de S şi N fotochimic, distrugerea
în contact cu particule de apă stratului de ozon, formarea
din nori formează H2SO4, depozitelor acide, distrugerea
HNO3 vegetaţiei, poluarea apei
potabile et.
Metale Pb, Hg, Zn, Cu, Cd, Mg, Mo Saturnism (Pb), intoxicaţii,
cancer, anemii etc.
Fizici Zgomote Industrializare, urbanizare, Creşterea tensiunii şi a
construcţii,circulaţie utieră şi valorilor glicemiei, disfuncţii
aeriană auditive şi vestibulare etc.

14
 Emisii radioactive Explozii şi accidente nucleare, Afectează materialul genetic
dopozitarea şi deversarea al tuturor organismelor,
deşeurilor radiuoactive producând mutaţii şi
recombinări genetice
Biologici Organisme micro- şi Virusuri, bacterii, ciuperci,
macroscopice spori, chisturi
Apă Chimici Ploi acide H2SO4 Acidifierea apelor, moartea
pădurilor ţi organismelor
acvatice, distrugerea
recoltelor, eutrifizarea
lacurilor
Pesticide, Lucrări cu pesticide, Tulburări nervoase, anemii,
îngrăşăminte, îngrăşăminte, detergenţi eutrofizarea apelor,
detergenţi înmulţirea bacteriilor
Petrol şi produse Accidente petroliere, scurgeri, Moartea florei şi faunei
petroliere eversări acvatice
Fizici Temperatură Apele de răcire de la centrale
termo- şi atomoelectrice
Biologici Organisme micro- şi Ouă de paraziţi, bacterii Febra tifoidă, holera,
macroscopice patogene, virusuri, chisturi dizenteria
Sol Chimici Pesticide organice şi Insecticide, fungicide, Induc forme de rase
anorganice, naturale erbicide, rodencide rezistente ale dăunătorilor,
şi de sinteză noi cicluri bio-geochimice,
Îngrăşăminte chimice Substanţe pe bază de azot, afectează negativ toate
fosfor , potasiu verigile lanţurilor trofice
Fizici Temperatură Apele de răcire pe bază de
azot, fosfor, potasiu
Radioactivitate Depozite de dşeuri
radioactive, experienţe
nucleare
Biologici Organisme micro- şi Chisturi de protozoare, ouă de
macroscopice viermi, bacterii, virusuri,
ciuperci patogene
Având în vedere efectele catastrofale ale deteriorării mediului asupra vieţii pe Terra, protecţia
mediului stă la baza supravieţuirii şi dezvoltării societăţii umane, prin măsurile care se întreprind deja,
privind:
 Conservarea - resurselor naturale, - a speciilor pe cale de dispariţie, a solului, a
pădurilor, - utilizarea combaterii biologice a dăunătorilor, precum şi
 Controlul poluării aerului, apei, solului (Ariniş, Cristescu, 2006).
“Durabilitatea” va tinde să devină, în noul mileniu, caracteristica cea mai importantă a
dezvoltării economice şi sociale. Posibilitatea de a asigura dezvoltarea economică, utilizarea raţională
a materiilor prime, energiei şi resurselor naturale şi diminuarea impactului activităţilor umane asupra
mediului, reprezintă esenţa “durabilităţii” acestor activităţi.
Problemele de mediu datorate impactului deosebit al activităţilor umane au tendinţa de a se
globaliza, efectul cumulativ al unor manifestări locale de poluare conducând la generalizarea acestora.
Se poate observa corelaţia între problemele globale de dezvoltare a societăţii omeneşti şi problemele
de mediu (OZUNU,TEODOSIU, 2002).
Corelatia dintre problemele globale si problemele de mediu
Probleme globale Probleme de mediu
Suprapopularea Schimbari climaterice
Lipsa hranei in anumite regiuni Deprecierea stratului de ozon
Poluarea factorilor de mediu Poluarea aerului
Schimbarile climaterice Ploile acide si deprecierea calitatii apelor de suprafata
Epuizarea resurselor naturale Accidente (poluari) majore
Instabilitatea economice Reducerea biodiversitatii si a productivitatii ecosistemelor
15
Disparitia speciilor Despaduririle masive
Analfabetism Instabilitatea zonelor de coasta
Instabilitatea sociala si politica Deseurile solide menajere si industriale
Sistemele sanitare inadecvate Stress-ul urban
Pericolul nuclear Riscul chimic
Criminalitatea ridicata
Mediul global, privit ca suma interacţiunilor dintre om şi natura, este în continuu ameninţat. Pe
de o parte, resursele naturale necesare dezvoltării economice şi sociale sunt preluate din mediu, tot în
mediu fiind deversate şi deşeurile sau poluanţii rezultaţi din aceste activităţi. Toate aceste probleme au
fost pentru prima dată menţionate în Raportul Brundtland (1987), raport publicat de Comisia
Mondială pentru mediu şi dezvoltare. Un rol important în acest raport îl are conceptul de
“dezvoltare durabilă” (dezvoltarea care satisface necesităţile generaţiilor actuale fără a compromite
şansele de dezvoltare ale generaţiilor viitoare). Dezvoltarea ecologică, economică şi socială este
parte a unei entităţi, cei trei factori trebuind să se afle într-un echilibru permanent. Ieşirea din starea
de echilibru poate produce: - perturbări asupra mediului; - declin economic; - perturbări sociale.
Dezvoltarea durabilă are semnificaţii complexe, considerând cele trei componente:
1. din punct de vedere economic, inseamnă o alocare eficientă a resurselor sau bunurilor limitate.
Presupune, la rândul său: economie flexibilă şi accesul liber la schimburi;
2. din punct de vedere al mediului, înseamnă să nu se depăşească limitele de poluare (de “stress” al
mediului) şi să se conserve biodiversitatea (“viaţa”);
3. din punct de vedere social, înseamnă egalitatea şanselor, oportunităţilor, libertăţilor şi justiţiei
sociale (OZUNU,TEODOSIU, 2002).

16
1.3. Importanţa conservării naturii
Conservarea structurii biocenozelor şi a proceselor ecologice, conservarea diversităţii
biologice, conservarea habitatului natural, constituie un suport important şi o garanţie a dezvoltării
economice. Încă din 1972, cu prilejul Conferinţei Naţiunilor Unite de la Stockholm, dedicate
poluării mediului ambiant omului, s-a propus Programul Naţiunilor Unite pentru mediul
înconjurător menit să ducă la adoptarea unui cod internaţional de conduită în protecţia mediului.
Acesta prevede acţiuni ferme de conservare a ecosistemelor, concentrarea eforturilor în vederea
cunoaşterii metabolismului ecologic şi a menţinerii echilibrului stabil în sistemul unitar şi
interdependent Om-Natură-Univers. Omul, supravieţuirea sa şi progresul umanităţii depind de
existenţa acestui echilibru. Pentru rezolvarea problemelor dezvoltării durabile au fost antrenate, în
cercetări interdisciplinare, aproape toate frontierele cunoaşterii (CIPLEA, 1975). Managementul de
mediu a folosit pe parcursul anilor termenii de: „a gândi ecologic”, „mediu” şi „durabilitate”, cu
mesajul principal avertizând că: „ Oamenii trebuie să acţioneze pentru a trăi în aşa fel încât să nu fie
depăşită capacitatea lumii naturale de a le amortiza efectele şi de a înlocui ceea ce au luat.”,
(HEWITT N., 1998.). În prezent această stare nu este atinsă în nici una dintre ţările „dezvoltate”,
„industrializate”, unde sunt irosite resurse neregenerabile de combustibili fosili şi minereuri metalifere
şi sunt produşi munţi uriaşi de deşeuri toxice şi periculoase. Acest stil de viaţă nu poate continua
întrucât resursele se vor epuiza şi deşeurile vor polua pământul, aerul, apa, ceea ce este nedurabil.
Rezultatele unei degradări asemănătoare a mediului au putut fi întâlnite, de-a lungul istoriei ca fiind
cauza majoră a prăbuşirii unor civilizaţii antice, ca ale Greciei şi Romei. Despădurirea localităţilor
acestora a condus la schimbări climatice şi la incapacitatea hrănirii propriilor popoare fără a importa
masiv, fapt care le-a făcut vulnerabile.
În cazul populaţiilor umane globale care cresc rapid, degradarea la scară globală echivalează
cu faptul ca resursele se epuizează complet, ireversibil. Pentru îmbunătăţirea şi protejarea mediului
există în toate ţările, prevederi legale ale managementului de mediu pentru diferite domenii. În
domeniul de Sănătate umană este bine cunoscut faptul că un mediu degradat are o multitudine de
efecte asupra sănătăţii populaţiei, ducând la scăderea calităţii vieţii. O stare de sănătate precară duce
de asemenea la incapacitatea de a muncii şi la subminarea economiei locale.
In domniul Economiei, mediul natural furnizează pe lângă hrană, aer, apă şi toate materiile
prime şi energia necesară bazei economice. Acestea pot fi: finite şi neregenerabile (precum
combustibilii fosili şi minereurile metalifere); regenerabile dar gospodărite in aşa fel încât nu sunt
înlocuite (pădurile) sau regenerabile şi regenerate (energia eoliană şi solară). În prezent costurile de
mediu nu sunt incluse în preţurile materiilor prime (ele fiind „împinse” spre generaţiile viitoare sau
alte ţări). Dar deja în multe locuri oamenii plătesc cu sănătatea şi calitatea vieţii lor, preţul profitului
altora. Costurile de mediu pot deveni atât de ridicate încât omenirea să nu fie capabilă să le acopere.
Privind valoarea intrinsecă a naturii şi faptul că în fiecare zonă există animale şi plante sunt
recunoscute ca specii rare sau ameninţate, care trebuie protejate, nefiind admise activitaţile care le
determină dispariţia sau accelerează procesele naturale ale dispariţiei acestor specii.
Stadiul prezent în domeniul conservării naturii.
Cunoştinţele noastre despre ecosisteme şi efectele asupra acestora trebuie să fie utile pentru
adoptarea unui mod de abordare foarte prudent şi eficient a protejării mediului. Biosfera, în toată
diversitatea ei menţine mediul global într-o stare propice vieţii. Nu se cunoaşte ce nivel de reducere a
diversităţii poate suporta acest sistem înainte de colaps. Deja sistemul dă semne de suferinţă cum ar fi
acumularea în atmosferă a dioxidului de carbon şi a altor gaze ce produc efectul de seră (HEWITT
N.,1998.). Omenirea are nevoie sa fie conectată la mediul sau natural şi, dacă această necesitate îi este
refuzată, atunci se produce o scădere a calităţii vieţii. Protejarea vieţii sălbatice este o datorie morală,
deoarece speciile odată dispărute nu mai pot fi întoarse prin intermediul unor reparaţii tehnice. Una
dintre problemele de însemnătate şi actualitate deosebită este recunoaşterea şi garantarea
internaţională şi naţională a dreptului fundamental al fiecărui om de a trăi într-un mediu sănătos.
 „AGENDA 21” cuprinde planul de acţiune al Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare
durabilă în secolul XXI, aprobat de 173 de guverne şi de Conferinţa Naţiunilor Unite cu privire la
MEDIU ŞI DEZVOLTARE de la RIO DE JANEIRO din 1992.

17
 Tratatul de la MAASTRICHT (1992) a acordat protecţiei mediului una din priorităţile cheie ale
Uniunii Europene, prin cele aproximativ 200 de reglementări care includ: poluarea apei şi aerului,
gestiunea deşeurilor şi substanţelor chimice, protecţia naturii, poluarea sonoră, securitatea
nucleară, poluarea industrială etc.
 Conferinţa Uniunii Europene de la Aalborg-Danemarca (1994), a elaborat Carta Municipiilor şi
Oraşelor Europene pentru Durabilitate-CARTA AALBORG.
 Constituţia României consfinţeşte acest drept fundamental al fiecărui om de a trăi într-un mediu
sănătos.
Statul trebuie să asigure exploatarea resurselor naturale în concordanţă cu interesul naţional;
refacerea şi ocrotirea mediului precum şi menţinerea echilibrului ecologic; crearea condiţiilor pentru
creşterea calităţii vieţii. Legea Protecţiei mediului (Legea 137 / 1995) si Ordonanta de urgenţă a
Guvernului 195 /22.12.2005 privind protectia mediului (Monitorul Oficial al României
nr.1196/30.12.2005) precizează că: protecţia mediului constituie o obligaţie a autorităţilor publice
centrale şi locale precum şi a tuturor persoanelor fizice şi juridice, pe baza unor principii şi elemente
strategice, în scopul asigurării unei dezvoltări durabile:
a) principiul precauţiei în luarea deciziilor,
b) principiul prevenirii riscurilor ecologice şi a producerii daunelor,
c) principiul conservării biodiversităţii şi a ecosistemelor specifice cadrului biogeografic natural,
d) principiul „poluatorul plăteşte”
e) înlăturarea cu prioritate a poluanţilor care periclitează nemijlocit şi grav sănătatea oamenilor,
f) crearea sistemului naţional de monitorizare integrată a mediului,
g) utilizarea durabilă,
h) menţinerea, ameliorarea calităţii mediului şi reconstrucţia zonelor deteriorate,
i) crearea unui cadru de participare la elaborarea şi aplicarea deciziilor,
j) dezvoltarea colaborării internaţionale pentru asigurarea calităţii mediului.
România va trebui să asigure nu numai armonizarea legislaţiei de mediu în concordanţă cu cerinţele şi
exigenţele Uniunii Europene dar şi respectarea acesteia.

1.4. Teoria generală a sistemelor

Teoria generală a sistemelor este un mijloc eficient în cercetarea sistemelor biologice (Bogdan
Stugren, 1982, 1994).
Teoria generală a sistemelor postulează că universul este organizat în sisteme (von
Bertalanffy,1942,1960). Principiul interacţiunii postulează că interacţiunea este mecanismul
fundamental al Universului.
Interacţiunea este un principiu fundamental în funcţionarea Universului, un factor de
unificare al diversităţii, prin care apar conexiuni între lucruri, unele dintre aceste conexiuni sunt
generatoare de sistem. Nu orice interacţiune generează sistem, ci numai când interacţiunea este
necontenită şi non-întâmplătoare. Componentele întregului se influenţează reciproc pe fondul
interacţiunii. Numai prin interdependenţă şi determinare reciprocă componentele dobândesc caracter
de părţi ale întregului, deoarece întregul nu se confundă cu suma părţilor. Intregul posedă o funcţie
proprie, o calitate proprie generată prin interacţiunile componentelor. Funcţiile întregului
caracterizează individualitatea sistemului. Întreaga lume vie este întemeiată pe interacţiunile
variatelor sale componente, pe conexiuni între plante şi animale, între virusuri şi insecte etc.
(Stugren, 1982).
Definiţii. Sistemele sunt complexe de elemente, care se află într-o permanentă interacţiune
între ele şi se prezintă ca un întreg. Planete şi molecule, organisme individuale şi celule, păduri şi
lacuri sunt sisteme.
Elementele sistemice sunt lucruri materiale sau simboluri, care intră în constituţia sistemului.
Mai multe elemente formează componente ale sistemului, iar grupuri de componente sistemice
18
formează subsisteme, care posedă şi realizează funcţii definite. Din interacţiunea lor rezultă caracterul
de întreg al sistemului.
Particule ale solului şi organisme individuale de plante, animale şi microorganisme din sol
sunt elemente sistemice. Ele formează componente sistemice. Conexiunile între rădăcinile planelor şi
microflora solului sunt componente sistemice. Solul pădurii, ca şi coronamentul arborilor sunt
subsisteme. Ambele sunt integrate în sistemul „pădure”.
Structura sistemului este o construcţie spaţio-temporală caracterizată prin trăsături
materiale şi trăsături funcţionale dinamice.
Structura sistemului poate fi descrisă prin caracteristici calitative (care redau prezenţa sau
absenţa unui element în sistem), prin caracteristici cantitative (care descriu numărul anumitor
elemente sistemice în componentele sistemului, redau participarea lor la edificarea sistemului) şi
caracteristici relaţionale (structurale, care prezintă imaginea întregii reţele de interacţiuni ale
componentelor sistemice). În esenţă, structura sistemului este identică cu totalitatea relaţiilor reciproce
între elementele sistemului.
Structura sistemului este alcătuită din organizarea şi distribuţia spaţială a elementelor şi
prin ordinea de succesiune a evenimentelor din sistem, în timp (Stugren, 1982, 1994) .
Analiza sistemică. Teoria generală a sistemelor este teoria care cercetează caracterele generale
ale sistemelor, forma abstractă şi modelul matematic al întregului, scoţând în evidenţă numai aspectele
logico-matematice. Aplicarea ei la cercetarea şi explicarea proceselor biologice este denumită analiză
sistemică, prin care sisteme reale-obiective sunt abstractizate în trăsăturile lor esenţiale şi analizate ca
modele, pe baza unor variabile fundamentale (exemplu: numărul indivizilor speciilor din sol).
Adeseori analiza sistemică utilizează modele imitative, descriind un sistem biologic puţin cunoscut
prin analogie cu un sistem tehnic bine cunoscut. Sistemul poate fi studiat atât analitic cât şi sintetic, pe
baza conexiunilor. Dar această analiză este supusă principiului de incertitudine după care într-un
sistem complex, compus din multe subsisteme interconectate, starea unui subsistem şi interacţiunea sa
cu celelalte subsisteme pot fi determinate simultan numai până la un anumit grad de acurateţe, fiind
inevitabil un anumit grad de incertitudine a rezultatelor.
1.5. Teoria nivelurilor de integrare şi ierarhia sistemelor vii
A. Sistemele mari integrează sisteme mai puţin complexe ca structură, interconectate între ele
şi conţin un sistem coordonator, care determină comportarea sistemului în ansamblu. Integrare
înseamnă subordonare funcţională a subsistemului sau sistemului cu structură mai simplă într-
un sistem cu structură mai complexă. Integrarea rezultă din interacţiunea părţilor fiind consecinţa
însuşirilor lor. Sistemul mare determină comportarea sistemului integrat.
Prin integrare rezultă o arhitectonică în trepte a lumii materiale pe plan cosmic şi planetar, o
ierarhie a sistemelor care constă în diferenţierea a trei niveluri de integrare: 1. nivelul fizico-chimic, 2.
nivelul biologic şi 3. nivelul social.
Lumea materială este structurată pe aceste trei niveluri de integrare. Ierarhie înseamnă şi
integrarea unui sistem în câmpul de acţiune al altui sistem.
În cadrul nivelului biologic de integrare există o ierarhie internă a lumii vii, concepută ca un
şir liniar de niveluri de integrare, reflectând creşterea complexităţii morfo-fiziologice a sistemelor. La
baza acestei ierarhii se află organismul individual. Nivelurile intraorganismice sunt integrate în
nivelul de organisme individuale; Nivelurile supraorganismice, ca unităţi vitale, se formează prin
integrarea organismelor. Astfel se constituie patru forme de bază în organizarea lumii vii:
1. nivelul organismic-individual,
2. nivelul populaţional,
3. nivelul biocenotic şi
4. nivelul formaţional. Fiecare nivel are însuşirile sale proprii, unicitatea sa, un tip special de
interacţiuni.

Din unghiul biogeografiei se mai distinge nivelul continentelor şi al oceanelor. După altă
concepţie se consideră că organismele şi biocenozele sunt produse ale evoluţiei întregului constituit de
totalitatea materiei vii planetare.

19
 Unii autori delimitează două şiruri distincte ale ierarhiei sistemelor: taxonomice şi de
agregate biologice; sau ierarhia genetică şi ierarhia spaţială, privite ca două catene ierarhice
conectate între ele în anumite puncte, diferenţierea dintre ele fiind rezultatul evoluţiei biosferei.

Pe lângă niveluri de integrare se disting şi trepte de dezvoltare, care sunt rezultatul

diferenţierii interne a nivelurilor de integrare. (După această concepţie, nivelul molecular al vieţii este
doar o treaptă de dezvoltare moleculară în cadrul nivelului organismic.)
Pornind de la principiul că nivelurile de integrare ale lumii vii reunesc sisteme de acelaşi tip şi
cu aceeaşi sferă, Odum-1971, propune schema bazată pe complexitatea crescândă a sistemelor: gene-
celule-organisme-populaţii-biocenoze. După Szent-Gyogyi, 1960, Margalef,1962, nivelul elementar
şi fundamental sub aspect funcţional este nivelul molecular, chiar submolecular. “Nici o schemă
lineară nu este capabilă să exprime arhitectonica ramificată a lumii vii.” ( Botnariuc,1967).
1.5. Semnificaţia conceptului şi evoluţia ecologiei
Ecologia se ocupă cu întreaga ierarhie de sisteme biologice supraindividuale. Ierarhia spaţială a
nivelurilor supraorganismice ale vieţii este reprezentată de nivelurile:
 populaţiei (comunitatea de indivizi conspecifici),
 biocenozei (comunitatea de populaţii),
 ecosistemului (sistemul eterogen de biocenoză şi biotop, biotopul fiind sectorul
restrâns al crustei tereste, care adăposteşte biocenoza) şi
 biosferei (ansamblul lumii vii şi al biotopurilor, al condiţiilor de existenţă ale vieţii
pe Pământ).
Toate ciocănitoarele negre (Dryocopus martius) şi toate merişoarele (Vaccinium myrtillus)
dintr-o pădure de răşinoase reprezintă populaţii distincte. Ambele sunt integrate în biocenoza de
pădure. Comunitatea tuturor populaţiilor biologice din pădure, împreună cu ansamblul condiţiilor
de existenţă ale plantelor şi animalelor (adică solul, atmosfera locală, apa lichidă şi vaporii de apă
din pădure etc.) constituie un ecosistem.
Ştiinţele biologice prezintă o arhitectonică în trepte care reflectă aproximativ ierarhia
sistemelor lumii vii. Morfologia şi fiziologia se ocupă cu nivelul organismic individual, studiază
biologia organismului individual: idiobiologia. Genetica populaţiilor şi ecologia se ocupă cu
nivelurile supraorganismice, studiază biologia comunităţilor de organisme: sinbiologia.
Ecologia este ştiinţa interacţiunilor vieţii cu mediul pe niveluri supraorganismice sau
biologia ecosistemelor. Haeckel,1866, o consideră ca ştiinţa despre condiţiile “luptei pentru
existenţă”, despre “economia naturii”, despre “gospodărirea naturii”, punând accent nu pe
organismul individual ci pe unităţile vitale supraorganismice pe care se desfăşoară procesul
transmiterii şi prefacerii materiei în lumea vie. Din definiţia lui Haeckel rezultă că, ecologia
construieşte o imagine unitară a naturii vii din diverse aspecte ale luptei pentru existenţă prin
integrarea rezultatelor unor discipline speciale. “Economia naturii” înseamnă: producere,
transmitere, trasformare, distribuţie, depozitare şi degradare a materiei organice vii în
ecosisteme.
Cuvântul grecesc oika sau oikos înseamnă casă şi gospodărie.
Ideea ecologică derivă din gândirea fundamentală a lui Darwin,1859, despre dependenţa
reciprocă a organismelor vii prin interacţiunile între mărimile lor numerice.
Darwin a arătat că numărul de indivizi dintr-o specie dată este dependent într-un anumit
moment al timpului de numărul de indivizi din alte specii existente în acelaşi loc, exemplificând idea
prin cunoscuta interdependenţă a trifoiului roşu (Trifolium pratense) cu bondarii polenizatori, cu
şoarecii care distrug cuiburile bondarilor şi cu pisicile care vânează şoarecii, în sudul Angliei.
Anterior lui Darwin şi Haeckel, în 1833, Auguste Pyrame de Candolle a demonstrat necesitatea
întemeierii unei noi discipline botanice, având ca subiect cercetarea relaţiilor reciproce între plante
şi mediu.
Contemporanul său, chimistul von Liebig, a descoperit în 1840, circulaţia atomilor
elementelor chimice în sistemul plantă-sol, bazându-se pe experienţa agriculturii europene.
Noţiunea de circulaţie a materiei reuneşte câteve procese naturale şi anume: nutriţie minerală
a plantelor; vehicularea materiei prin verigi animale care sunt consumatori ai plantelor; restituirea
20
atomilor în sol prin fermentaţie şi putrefacţie. Idea de bază a circulaţiei materiei a fost experimentată
încă de Lavoisier în 1792. Mersul natural al descompunerii materiei organice moarte a fost descris
exact abia de Pasteur, 1861.
Lavoisier şi Pasteur sunt consideraţi întemeietorii ecologiei.
Gândirea ecologică constă în descoperirea şi accentuarea relaţiilor între viaţă şi mediu; în
considerarea fiecărei unităţi vitale ca fiind membru într-un nivel superior de integrare. Ecologia este
interesată în funcţionarea populaţiilor şi nu în manifestările vitale ale organismului individual cum
face morfologia şi fiziologia. Punctul de vedere ecologic constă în evidenţierea interacţiunilor
sistemelor supraorganismice în cadrul arhitectonicii lumii vii.
A gândi ecologic înseamnă a analiza unitatea vitală în contextul nivelului superior de
integrare (Stugren, 1982, 1994). Ecologia studiază cărăbuşul de mai (Melolontha melolontha) ca un
element al unei populaţii integrate într-un ecosistem, este interesată în cunoaşterea variaţiilor
numerice ale cărăbuşului, a cauzelor apariţiei sale masive în anumiţi ani.
Domeniul ecologiei cuprinde următoarele 4 niveluri (Stugren, 1982, 1994):
1. populaţii-sisteme de indivizi din aceeaşi specie care posedă un patrimoniu ereditar comun
(genofond) şi ocupă acelaşi punct în scoarţa terestră;
2. biocenoze sau comunităţi biotice sau, simplu comunităţi-reprezentând sisteme de populaţii
care ocupă împreună acelaşi punct al scoarţei terestre şi realizează împreună o activitate
definită;
3. ecosisteme- sisteme rezultate din integrarea biocenozei cu fragmentul de mediu ocupat, numit
biotop, într-un tot unitar, fiind astfel sisteme eterogene în ceea ce priveşte tipul de materie,
alcătuite din populaţii şi din componente nevii (substrat solid, apă, aer);
4. biosfera-ansamblul alcătuit din materia vie planetară şi învelişul superficial vitalizat al
planetei. Biosfera este limita – frontiera superioară a ecologiei, limita ei inferioară fiind
considerat nivelul organismului individual.
Ecologia este biologia ecosistemelor (Margalef,1964). Ecologia se ocupă de conexiunile între
specii care se formează pe fondul ecosistemelor. Două specii conectate între ele prin interaţiune
constituie un biosistem. (Molidul şi gândacul Ips tipografus constituie un biosistem.) Întregul
complex de biosisteme alcătuieşte conexiunea biocenotică.
În planul biosferei, ecologia se interferează cu geografia fizică şi geochimia, studiind de pe
poziţii diferite (ale materiei vii, ale procesului geomorfogenetic şi respectiv ale chimiei), aceleaşi
fenomene din învelişul exterior al Pământului. Geografia fizică aduce ecologiei datele privind
formarea spaţiului populat şi, prin conectarea lor se formează o ştiinţă de graniţă – ecotopologia:
ştiinţa structurii, funcţiei şi evoluţiei unităţilor elementare ale scoarţei terestre. Geochimia aduce
ecologiei date despre condiţiile chimice de existenţă a vieţii.
Ecologia poate fi studiată din mai multe puncte de vedere:
 general ecologic-sintetic (sinecologia),
 special ecologic-analitic (autecologia), mezologic, istoric, geologic.
1. Punctul de vedere general ecologic sau sintetic, care accentuează în general structurile
bazate pe relaţia şi unitatea viaţă-mediu, principiile şi mecanismele interacţiunii ecologice, conducând
la interpretarea sintetică a proceselor ecologice ca părţi ale unui întreg, care este ecosistemul şi,
respectiv, biosfera. Acest punct de vedere este esenţa sinecologiei-ştiinţa biocenozelor şi
ecosistemelor, ecologia generală sau teoretică. Numim sinecologic studiul pădurii ca întreg în care
specia respectivă este numai un element structural.
Sinecologia s-a putut dezvolta după apariţia fundamentului pentru sinteze ecologice, acumulat
pe parcursul secolului al XIX, mai ales în a doua jumătate a secolului XIX (Karl Mobius, în
Germania, S.A. Forbes, în SUA.). S-au dezvoltate independent ecologia plantelor şi ecologia
animalelor, apoi ecologia microorganismelor.
Din prima jumătate a secolului XX s-a reactualizat punctul de vedere general ecologic,
sintetic al ecologiei, fiind demonstrat prin date faptice din diferite sectoare ale biosferei. Prin sintezele
moderne, din doctrina lui Darwin şi Haeckel despre “lupta pentru existenţă” şi “economia
naturii” a rezultat ecologia generală-teoretică ca ştiinţă fundamentală a lumii vii. După mijlocul
secolului XX, prin conectarea principiilor ecologice la teoria generală a sistemelor, prin opera
21
zoologului american E.P.Odum, ecologia a devenit o ecologie sistemică, fundamentată pe principiul
că toate fenomenele ecologice se pot interpreta prin prisma conceptului de ecosistem. Cele mai multe
concluzii ale ecologiei au rezultat din cercetarea biosferei actuale. De aceea ecologia generală se
suprapune cu neoecologia, fiind completată de paleoecologie-ecologia perioadelor geologice trecute.
2. Punctul de vedere special ecologic sau analitic accentuează populaţia ca obiect al ecologiei;
se referă la ecologia anumitor sectoare ale lumii vii, fiind ştiinţa relaţiilor cu mediul ale populaţiei,
individului şi speciei-autecologia. Astfel numim autecologic studiul migraţiei unei specii şi relaţiilor
cu plantele gazdă pe care le consumă. Autecologia s-a dezvoltat pe plan botanic ca ecofiziologia
plantelor, studiind influenţa factorilor fizici şi chimici ai mediului asupra vieţii plantelor şi pe plan
geobotanic, în studiul vegetaţiei. Pe planul zoologiei, autecologia s-a dezvoltat ca fiziologie animală
ecologică-ecofiziologie animală, studiind influenţarea manifestărilor vitale ale animalelor de către
mediu, prin reflectarea legării speciilor de mediul de existenţă.
3.Punctul de vedere mezologic prezintă studiul particularităţilor interacţiunilor viaţă-mediu în
funcţie de natura mediului fizic. Mezologia sau ecologia mediului cuprinde ecologia marină,
limnologia-ecologia apelor interioare şi ecologia terestră.
Ecologia generală este temelia teoretică pentru intervenţia raţională a omului în funcţionarea
biosferei; pentru conducerea proceselor biologice de pe suprafaţa Pământului; este un corp de
principii pe baza cărora au fost elaborate numeroase discipline aplicative: protecţia mediului,
ocrotirea monumentelor naturii, arhitectura ladşaftului, agroecologia, ecologia forestieră,
ecologia pescuitului etc.
Extinderea obiectului ecologiei asupra întregului mediu de viaţă al omului înglobează şi
domenii extrabiologice. În acest mod s-a constituit o ecologie globală, care nu mai este o disciplină
biologică, ci o ştiinţă interdisciplinară. Şi ecologia omului este o ştiinţă interdisciplinară, o
disciplină medicală cu implicaţii social-economice. Din interferenţa ecologiei cu alte ştiinţe naturale s-
au format noi discipline.
Ecologia landşaftului, a peisajului sau geoecologia rezultă din interferenţa ecologiei cu
geologia şi geografia şi studiază bazele naturale ale spaţiului vital al omului; pune accent, ca ştiinţă
geografică, pe procesele geomorfologice, deosebindu-se de biologie care accentuează procese biogene.
Unitatea de lucru a geoecologiei, ca şi a geografiei, este landşaftul geografic, peisajul geografic, numit
şi geosistem. Geosistemele se întemeiază pe interacţiunile elementelor geomorfologice, climatice şi
hidrologice cu lumea vie, fiind definit ca un sistem spaţial, incluzând şi aşezările omeneşti.
Geochimia, rezultând din interferenţa ecologiei cu chimia, geologia şi geografia, studiază
distribuţia şi migraţia atomilor elementelor chimice în scoarţa terestră, descrie compoziţia chimică a
landşaftului. Biogeochimia rezultând din interferenţa ecologiei cu geochimia, este ştiinţa despre
interacţiunile vieţii cu chimia Pământului.

22
Curs 2.
Cuprins:
2.1. Concepte fundamentale în ecologie:
Mediu şi biotop. Teoria nivelurilor trofice. Lanţuri trofice.
2.2. Principii ale proceselor ecologice:
Principiul unităţii viaţă – mediu. Principiul feedback-ului.
2.3. Legile factorilor limitativi: Legea toleranţei, legea minimului, legea relativităţii.

2.1. CONCEPTE FUNDAMENTALE ÎN ECOLOGIE

MEDIU şi BIOTOP
MEDIUL. Emil Racoviţă, 1929, definea mediul ca totalitatea lucrurilor materiale,
evenimentelor şi energiilor de care depinde viaţa unei fiinţe.
În sens larg, denumim mediu ansamblul forţelor fizice şi biotice, care influenţează o unitate
vitală, un sistem viu. Astfel definit, mediul apare ca un sistem infinit, care cuprinde atât
fenomene fizice obişnuite, ca vântul şi ploaia, cât şi forţe majore ale cosmosului, ca radiaţiile
cosmice. Mediul este un sistem cosmo-biologic, un “fenomen cosmo-
biologic”(Caradja,1925).
Nu toate forţele active în mediu au aceeaşi semnificaţie pentru fiinţele vii. Fiecare
specie “alege” din mediul general, acele elemente care corespund naturii sale genetice. şi
care, alcătuiesc astfel, mediul specific sau mediul eficient.
FACTORII ECOLOGICI ( FACTORII DE MEDIU)
Factorii de mediu au, în primul rând, un sens energetic şi nu unul substanial. Sunt clasificaţi
în mod tradiţional, în factori abiotici (fizici) şi factori biotici. De fapt, componentele
mediului sunt abiotice sau biotice. Factorii de mediu sunt numai abiogeni şi biogeni, adică
sunt dependenţi de componentul abiotic sau de cel biotic, dar nu exclusiv, deoarece fiecare
factor biogen suferă influenţa factorilor abiogeni şi invers. (Temperatura şi lumina, ca factori
abiogeni de la suprafaţa solului sunt modificate de vegetaţia de pe sol.) Astfel, se poate
spune că, factorii ecologici sunt factori abiogeni de mediu transformaţi de către fiinţele vii.
Factorii ecologici se clasifică în factori: climatici, orografici, edafici, biotici; sau
după modurile fiziologice de acţiune asupra organismelor vii; ca factori stabili sau puternic
variabili.
Structura etajată a mediului. Mediul este diferit structurat pe diversele niveluri de
integrare a vieţii.
1. La nivelul organismului. Factorii ecologici constituie o unitate funcţională
împreună cu organismul individual. Fragmentul de spaţiu fizic în care trăieşte în mod
nemijlocit un organism şi spectrul sau sistemul de factori ecologici care-l influenţează
constituie habitatul acestui organism (“standort” în germană şi “site” în americană). Ştiinţa
habitatului sau mezologia studiază influenţele sistemului de factori ecologici asupra
morfologiei şi fiziologiei organismului.
2. Pe nivelul populaţiei se deosebesc 9 tipuri de mediu: cosmic, geografic, climatic,
orografic, edafic, hidrologic, geochimic, biocenotic, biochimic.
1.Mediul cosmic este format de forţele fizice care provin din spaţiul cosmic(radiaţia solară,
radiaţiile cosmice, pulberea cosmică, forţa de atracţie a Lunii).
2.Mediul geografic este reprezentat de forţele fizice dependente de alcătuirea Pământului:
forţa gravitaţională, mişcarea de rotaţie a planetei, câmpul magnetic planetar,tectonica
planetei, compoziţia şi structura crustei terestre.
3.Mediul climatic rezultă din distribuţia geografică (zonarea) valorilor de temperaturii
şi umidităţii pe suprafaţa planetei.,
4.Mediul orografic este alcătuit de formele de relief ale suprafeţei crustei terestre şi ale
substratului submării.
5.Mediul edafic este reprezentat de compoziţia şi structura solului (edafon).

23
6.Mediul hidrologic cuprinde factorul apă sub diversele sale stări fizice.
7.Mediul geochimic este alcătuit de compoziţia chimică a substratului (atomii elementelor
chimice) care reacţionează cu fiziologia organismului.
8.Mediul biocenotic este totalitatea fiinţelor vii care edifică biocenoza.
9.Mediul biochimic este totalitatea produşilor metabolici eliminaţi de organisme
(exometaboliţi) care influenţează alte organisme.
3.Pe nivelul biocenozei mediul apare ca biotop, totalitatea condiţiilor externe care fac
posibilă existenţa biocenozei. Se numeşte BIOTOP fragmentul şi tipul de relief sau de
apă care este sediul unei biocenoze (Dahl,1908). Biotopul este locul de viaţă al biocenozei
sau ansamblul condiţiilor externe care fiinţează o biocenoză(Rankonen,1939).
În sens restrâns, se numeşte biotop (monotop sau habitat) şi locul de viaţă al unui
organism individual, spaţiul în care fiinţează un organism individual, vegetal sau animal,
împreună cu factorii de mediu care acţionează asupra lui.

LANŢURI TROFICE şi NIVELURI TROFICE

Schimbul de substanţe între organism şi mediu reprezintă baza materială pentru
creşterea biomasei pe Pământ. Migraţia substanţelor se desfăşoară de la un organism la altul,
cauzată de hrănirea unui organism pe seama altuia.
Astfel se formează LANŢURI TROFICE (Elton,1927), unităţi funcţionale ale
transformării şi transmiterii nutrienţilor, ale circulaţiei substanţelor nutritive.
(În lacuri: plantele de apă-macrofitecrapul(Cyprinus carpio) ştiuca(Esox
lucius),realizează un lanţ trofic, circulaţia materiei fiind într-un sens unic.)
În cadrul unui lanţ trofic, organismele cu poziţii taxonomice diferite, dar având
aceeaşi poziţie în lanţurile trofice, folosind acelaşi tip de hrană, sursă de hrană, constituie
NIVELURI TROFICE. Organismele care prezintă o comportare similară pe planul
fiziologiei nutriţiei, sunt grupate în NIVELURI TROFICE comune după criteriul naturii
hranei şi a modului de obţinere a acesteia.
În biosferă se deosebesc trei niveluri trofice majore: 1. Producători, 2.
Consumatori, 3. Distrugători (descompunători sau destruenţi).
Producătorii (nivelul organismelor autotrofe) sunt organismele autotrofe, care construiesc
materie organică primară din substanţe minerale prin FOTOSINTEZĂ (organismele
fotoautotrofe, plantele, care asimilează carbonul necesar vieţii din CO 2 atmosferic ) sau prin
CHEMOSINTEZĂ (bacteriile chemoautotrofe).
2. Consumatorii (nivelul organismelor heterotrofe) sunt organisme heterotrofe, care nu au
capacitatea de a produce materie organică din substanţe minerale, ci se hrănesc cu materie
organică vie din corpul altor organisme vii. Consumatorii (ca biofagi) se clasifică în trei
componente: Consumatori primari (fitofage, erbivore), organisme care se hrănesc cu
ţesuturi vegetale (plante), cu ciuperci, bacterii, virusuri fitopatogene.(Grupuri diferite
taxonomic de animale: cerbul carpatin (Cervus elaphus), şoarecele de pădure (Apodemus
sylvaticus), ploşniţa cerealelor (Eurygaster maura), din punct de vedere al fiziologiei
nutriţiei aparţin aceluiaşi nivel trofic de consumatori primari, se hrănesc cu ţesuturi de
plante vii.)
Consumatori secundari (zoofage, carnivore) care se hrănesc cu animale fitofage şi
microorganisme zoopatogene. (Păianjenii, gastropodele marine prădătoare, lupul, ştiuca,
aparţin aceluiaşi nivel trofic de consumatori secundari, hrănindu-se cu alte animale-
fitofage.)
Consumatori terţiari (consumatori de vârf, carnivore de vârf), animale care folosesc drept
hrană consumatorii secundari (zoofage) şi primari (fitofage). (Caşalotul(Physeter catodon),
tigrul(Panthera tigris), paraziţii animalelor sunt pe nivelul consumatorilor terţiari. Paraziţii
consumatorilor terţiari sunt consumatori cuaternari.
Un loc foarte important îl ocupă în circuitul materiei în natură, consumatorii de substanţă
organică moartă: organismele saprofage sau detritivore

24
3. Distrugătorii (nivelul organismelor descompunătoare) sunt bacterii şi micromicete
nepatogene care transformă materia organică moartă în materie anorganică prin
fenomenul de descompunere ( fermentaţie şi putrefacţie).
Teoria nivelurilor trofice este utilizată pentru analiza biocenozelor, exprimând
simplificat conexiunile multilaterale ale speciilor şi ale funcţiilor ecosistemice. În natură se
regăsesc destul de rar organisme aparţinând numai unui nivel trofic teoretic. Sunt rare în
natură carnivorele absolute sau fitofagele exclusive. Chiar şi buburuza (Coccinella
septempunctata), care este zoofagă, prădătoare, consumă şi polen sau sucuri dulci de struguri.
Lanţul trofic însă este o unitate vitală, un subsistem în ecosistem. Încadrarea speciilor în
niveluri trofice este dificilă deoarece în natură există foarte rare cazuri de organisme
specializate trofic.(Un exemplu este ciliatul prădător Woodruffia metabolica, specializată
trofic la hrana exclusivă cu Paramecium). Apartenenţa la un nivel trofic poate fi diferită
pe parcursul vieţii animalului. (Mormolocii de broască se hrănesc cu vegetaţie acvatică;
broaştele adulte se hrănesc zoofag (insectivore).
Nu sunt perfect delimitate între ele nici nivelurile autotrofelor şi heterotrofelor.
(Algele albastre(Anacystis nidulans)-cianobacterii, în timpul reproducerii masive pe lângă
fotosinteză sunt şi consumatoare de aminoacizi din apă. Algele heterotrofe din sol sunt
fotositetic active la suprafaţa solului.)

25
2.2. PRINCIPII ALE PROCESELOR ECOLOGICE

PRINCIPIUL UNITĂŢII VIAŢĂ – MEDIU

Principiul unităţii viaţă – mediu, postulează că viaţa, toate nivelurile de integrare ale lumii
vii, sunt dependente de mediu. Este exprimat din punct de vedere morfologic, prin forme
biotice şi, din punct de vedere fiziologic, prin schimbul de substanţă între viaţă şi mediu.
Formele biotice, exprimă existenţa dependenţei dintre natura mediului şi construcţia
externă şi internă a organismelor. Formele biotice indică faptul că particularităţile mediului se
regăsesc şi sunt exprimate în specificul configuraţiei organismului dat.
Ca formă biotică este considerată o grupă de organisme vii, care a fost scoasă în evidenţă
după trăsături de configuraţie reprezentând adaptări pregnante la economia naturii şi nu după
trăsături taxonomice, din punct de vedere idiobiologic-taxonomic.
Sunt forme biotice :
-formele fundamentale de creştere a plantelor terestre: arbori, arbuşti, tufe, ierburi;
-grupările ecologice de animale: marine, terestre, silvobionte;
-configuraţia organelor organismelor depinzând de un factor de mediu: căţărătoare,
alergătoare, eremice-de deşert.
Excepţiile dovedesc faptul că de foarte multe ori, natura mediului nu este exprimată în
habitusul organismului dat şi nu poate fi dedusă din forma şi modul de viaţă ale organismului
dat.(Speciile de peşti Runula şi Muraena, din recifele de coralieri din Marea Roşie sunt ca
habitus serpentiforme, dar nu au de loc acest mod de viaţă. Laurul(Ilex aquifolium), cu
habitus tipic xeromorf-de mediu arid, (cu frunze de consistenţă pieloasă) este o plantă
iubitoare de umiditate.)
De regulă, ecologia lucrează frecvent, în analiza biocenozelor cu forme biotice. Astfel
biocenozele marine şi de apă dulce sunt caracterizate prin abundenţa (%) a formelor biotice
de: -plancton (planktos-rătăcitor), conţinând plante, animale, bacterii care plutesc pasiv în
grosimea apei: fito-, zoo-, bacterioplancton;
-neuston (organisme care alunecă pe suprafaţa apei);
-necton (animale liber înotătoare);
-pleuston (macrofitele şi fauna lor, care plutesc pe suprafaţa apei sau foarte la suprafaţă
sub apă;
-benton (bentos-adâncime), fito- şi zoobentos locuitoare pe substratul bazinului acvatic.
Schimbul de substanţă între viaţă şi mediu
Materia apare în formă de substanţă (masa = m) şi energie (E). Substanţa este
realitatea alcătuită din molecule şi atomi şi, în acelaşi timp purtătorul material al energiei.
Energia este o noţiune abstractă, colectivă pentru relaţiile între căldură, travaliu (lucru
mecanic), radiaţia solară şi reacţii chimice. În biosferă substanţa şi energia migrează pe cărări
separate.
Natura vie lucrează după principiul parcimoniei, după care acelaşi material este folosit
de mai multe ori pentru construirea de organisme. Aceeaşi substanţă poate străbate de mai
multe ori aceeaşi unitate vitală, deoarece durata de viaţă a atomilor este în principiu
nelimitată. Dar energia străbate o singură dată aceeaşi unitate vitală.
Energia radiantă fixată pe celulă de către o plantă se transformă repede fiind astfel scoasă
din fluxul de energie. Atomii de 45Ca 65Zn 90Sr sunt înglobaţi de mai multe ori în aceleaşi
organisme marine.
Toate sistemele finite sunt grupate în 3 clase după comportarea lor în schimbul de substanţe
şi energie cu mediul.
1. Sistemele izolate – care nu schimbă cu mediul materia nici ca substanţă, nici ca energie,
sunt sisteme teoretic postulate pentru experienţe conceptuale asupra transformărilor fizice ale
materiei în condiţii de stare neinfluenţată prin variaţiile de mediu.
Sisteme închise – care schimbă cu mediul materie numai sub formă de energie.
Un bazin de apă fără scurgere, din zone aride, este un sistem închis.

26
Sisteme deschise – care schimbă cu mediul materie sub formă de energie şi sub formă de
substanţă. Ecosistemele sunt sisteme deschise (un lac de câmpie, un ţărm de mare, un recif
de coralieri, o pădure).
Execepţii se întâlnesc în cazul unor ecosisteme care nu se comportă total ca sisteme
deschise pentru că, de exemplu, substanţa adusă din afară nu reprezintă peste tot baza pentru
travaliul sistemului. Astfel, unele ecosisteme lucrează mai cu seamă pe baza proceselor
interne pe un circuit intern al materiei în care consumarea substanţei este compensată prin
eliberarea atomilor pe calea degradării materiei organice moarte prin activitatea
descompunătorilor.
Acestea sunt ecosisteme autonome (autarhice). Ele sunt independente de intrarea
substanţei din mediu, fiind dependente numai energetic de resursele mediului. Aceste
ecosisteme parţial închise au schimbul de substanţe cu mediul considerabil redus dar nu total
anulat. Exemplu: un lac alpin sărac în nutrienţi este activ pe baza echilibrului său intern
între fotosinteză, consum şi descompunere, fiind un lac fără sedimente.

PRINCIPIUL FEEDBACK-ULUI
Biocenoza limitează, adică reglează nivelul funcţional al populaţiilor prin retroacţiune
- feedback, în care populaţiile lucrează ca surse de informaţii, emit semnale privind
activităţile lor vitale în mediu (biocenoză).
Populaţiile şi biocenozele se aseamănă cu sistemele cibernetice, fiindcă sunt legate cu mediul
printr-un număr mare de sisteme input şi output (intrări-ieşiri). Fiecărui input îi corespund
mai multe output-uri, mai multe răspunsuri ale sistemului la informaţia adusă. Informaţia
este astfel înţeleasă ca o unitate de măsură a ordinii din sistem. Feedback-ul pozitiv
favorizează creşterea, volumul de substanţă, energie şi informaţie în sistem şi creşte
metabolismul. Feedback-ul negativ limitează volumul de substanţă, energie şi informaţie în
sistem şi astfel scade intensitatea metabolismului pe calea input.
Biocenoza creează ea însăşi prin activităţile sale condiţii care vor stăvili dezvoltarea sa în
viitor. Exemplu: consumul crescând de substanţe minerale şi apă de către plante din zone
aride duce la sărăcia mediului ce devine un factor de inhibiţie în creşterea plantelor tinere şi
astfel dezvoltarea structurală a biocenozei va fi menţinută între anumite limite. Forţele
externe acţionează ca zgomote în sistemele cibernetice. Feedback-ul lucrează numai când
„mărimea zgomotelor” nu este prea mare şi nu împiedică acumularea informaţiei în sistem.
Exemplu: în zonele perturbate de acţiunea severă a factorilor de mediu (valurile de furtună,
dune de nisip, pârâuri de munte sau largul mării, se dezvoltă biotopuri slab structurate. Nu se
ajunge la acumularea unei structuri ample în sistem deoarece organismele sunt defaforizate
de acţiunea severă a factorilor. Spre deosebire, sistemele feedback sunt foarte active în
biotopurile puternic structurate din pădurile tropicale pluviale, din recifii de coralieri.

2.3. LEGILE FACTORILOR LIMITATIVI

Un factor de mediu poate fi numit limitativ, atunci când prin activitatea sa menţine
performanţele unei unităţi vitale între anumite limite şi atunci când produce o reacţie printr-o
variaţie minimă a intensităţii sale.
Fiecare factor al mediului este potenţial limitativ şi devine limitativ în condiţii definite:
anume când concentraţia sa devine prea mică sau prea ridicată. Exemplu: când
concentraţia atomilor de Mn, Zn, Cu, Co, creşte în apă peste un anumit prag, aceste elemente
chimice se comportă ca factori limitativi în raport cu abundenţa algelor, care se reduce.
Nu numai factorii limitativi de mediu pot determina absenţa unei specii dintr-un biotop ci şi
concurenţa altor specii. Concurenţa stejarului (Quercus robur) cu fagul (Fagus sylvatica) în
biotopurile central europene ecologic potrivite.
Se deosebesc trei legi ale factorilor limitativi: legea toleranţei, legea minimului, legea
relativităţii.

LEGEA TOLERANŢEI (legea lui Shelford)

27
Definiţia iniţială a legii precizează că “succesul unei specii date într-un biotop va fi maxim
numai atunci când sunt îndeplinite complet şi perfect toate condiţiile de care depinde
reproducerea acesteia”.
Biomasa realizată depinde adeseori de un singur factor, anume de factorul prezent în
concentraţii prea ridicate sau prea reduse.
Domeniul de toleranţă şi curba de toleranţă. Creşterea biomasei şi creşterea
numerică a speciei este posibilă între anumite valori-limită, adică între concentraţia minimă şi
maximă a factorului limitativ la care este posibilă realizarea funcţiilor vitale. Aceste valori
limită sunt denumite valori pessimum. Între ele se întinde domeniul de toleranţă, adică
amplitudinea variaţiilor factorului limitativ tolerată de specia dată, care este redată prin curba
simetrică sau asimetrică de toleranţă. Curba de toleranţă este caracterizată prin trei
puncte cardinale: două puncte pessimum şi un punct optim, adică concentraţia factorului
limitativ la care specia atinge biomasa maximă şi fondul numeric maxim de indivizi. În
limitele acestor puncte cardinale optim şi pessimum apar variaţii de toleranţă.
Anumite populaţii ale unei specii tolerează doar anumite concentraţii ale factorilor limită
între limite mai restrânse decât amplitudinea tolerată de specie. Toleranţe diferenţiate prezintă
şi anumiţi indivizi.
Pe lângă punctul optim poate apare şi un optim secundar deplasat spre unul din pessimum.
Uneori există o zonă limită largă, alteori îngustă.

Valenţa ecologică este amplitudinea variaţiilor condiţiilor de existenţă între care poate să
trăiască o specie. Speciile cu valenţe ecologie restrânse se numesc specii stenoice (stenos =
restrâns), speciile cu valoare ecologică largă se numesc specii eurioice (eurys=larg).
Golomăţul Dactylis glomerata populează biotopuri variate, crescând atăt la umbră cât şi la
soare puternic.
Specii strict stenoice trăiesc în biotopuri strict specifice şi nu supravieţuiesc în afara lor.
Bacteriile barofile (iubitoare de presiune) din Groapa Marianelor (10476m) pier când sunt
scoase la nivelul mării. Carabide stenoice trăiesc numai în biotopuri strict silvice. Carabide
eurioice trăiesc şi în vegetaţia de arbuşti. Valenţa ecologică este influenţată de distribuţia
zonelor optime şi a zonelor de tranziţie marginale. Presura aurie (Emberiza citrinella) este
eurioică în centrul arealului (Ungaria) şi stenoică in limita nordică (Finlanda) şi sudică
(Balcani).
Optimul ecologic. In vecinătatea optimului specia rezistă cu succes presiunii factorilor
ecologici limitativi. Cu cât sistemul de factori se îndepărtează mai mult de punctul optim, cu
atât se reduce şi capacitatea de rezistenţă a organismului.În apropierea pessimum factorii
limitativi noi pot cauza catastrofe. Rozătoarele epuizate sunt extrem de sensibile la boli
epidemice. Pinul tânăr iradiat cu doze înalte de radiaţii ionizante poate fi uşor nimicit de
invaziile ciupercilor parazite-Fusarium.
În condiţii ecologice naturale, de coexistenţă cu alte specii, performanţele speciei date sunt
mai reduse decât în cultură pură. În centrul arealului există de regulă o constelaţie favorabilă
de factori limitativi. La periferia arealului condiţiile de existenţă sunt mai rele. Molidul
(Picea abies, P. obovata) are mediul optim în Europa de Nord, pe soluri podzolice, cu veri
răcoroase şi ierni friguroase lungi, unde se dezvoltă codrii de molid.
Optimul ecologic apare sub forma de mai multe componente: optim climatic, optim chimic,
optim sinecologic.
Optimul climatic apare prin suprapunerea valorilor optime ale temperaturii şi umidităţii la
momentul fiziologic cel mai potrivit pentru specie. În raport cu variaţiile valorilor climatice
se deosebeşte zona de rezistenţă şi zona de performanţă a speciei. Zona de rezistenţă se
referă la segmentul din scara termică şi de umiditate în limitele cărora poate supravieţui
organismul din specia dată. Zona de performanţă se referă la acele valori climatice între care
este posibilă reproducerea speciei şi este determinată de temperatura preferată a speciei.
Alunul (Corylus avellana) are nevoie de 26 zile de temperaturi medii peste 4,5 0C. Laurul
(Ilex aquifolium) suportă timp de 213 zile temperaturi minime sub 20C.

28
Optimul chimic se formează când concentraţia elementelor chimice în sol şi apă sunt optime.
Curbele de toleranţă ale plantelor la oscilaţiile factorilor chimici sunt bimodale atunci când
intervenţia altor specii produce abateri de la curba unimodală caracteristică pentru culturile
pure. Astfel curba fiziologică de toleranţă, dependenta numai de calităţile fiziologice ale
speciei devine diferită de curba ecologică de toleranţă, care îşi schimbă forma datorită
interacţiunilor între specii.
Optimul sinecologic apare atunci când factorii inhibitori reprezentaţi de alte organisme
(prădători, paraziţi, concurenţi) ating concentraţii periculoase cu întârziere sau lipsesc
complet. Discontinuităţi în configuraţia terenului duc la rezistenţa spaţială faţă de acţiunea
prădătorilor asupra unei specii. Astfel nu se realizează optimul ecologic sinecologic între
fitofage şi zoofage. Musca de Hessa (Mazetiola destructor), în Ucraina, în ani secetoşi, în
condiţii climatice suboptomale, prezintă optim sinecologic, paraziţii şi prădătorii ei ne având
condiţii de dezvoltare în aceeaşi zonă.

LEGEA MINIMULUI (legea lui Liebig)

Este un caz particular al legii toleranţei. „Dezvoltarea unei plante depinde în afară de factorii
fizici, de acel element chimic care este prezent în sol în cantităţile cele mai mici”. După
Liebig plantele care cresc pe soluri sărace în substanţe alcaline dau recolte slabe deşi posedă
resurse suficiente sau chiar bogate în azot, carbon si oxigen.
Legea minimului a fost generalizată şi asupra fiziologiei animalelor. În absenţa
cuprului,cobaltului şi manganului din harană, vitele contractează maladii grave.
Legea minimului este o lege generala care explică dinamica relaţiei viaţă - mediu în toate
sectoarele biosferei. Ea este totuşi discutată fiindcă şi factorul cu concentraţii minime suferă
oscilaţii .
Legea acţiunii factorilor de creştere (legea lui Mitscherlich) prezintă creşterea
biomasei vegetale în mod proporţionel cu creşterea fiecărui factor de creştere în funcţie de
intensitatea specifică a fiecărui factor.
Concluzia datelor experimentale este că ambele legi nu au valabilitate universală, ci fiecare
este valabilă în funcţie de situaţia ecologică reală.
LEGEA RELATIVITĂŢII
Spune că forma curbei de creştere nu depinde de un singur factor chimic, ci şi de
concentraţia şi natura altor factori limitativi în interacţiunea lor reală Reacţia fiinţelor vii la
acţiunea factorilor limitativi este dependentă de situaţia ecologică concretă.

29
Cursul 3.

Cuprins:
3.1. Biosfera.
3.1.1. Organizarea biosferei.
3.1.2. Evoluţia biosferei.
3.2. Bazele teoretice ale cercetării ecosistemelor.
3.2.1. Semnificaţia conceptului de ecosistem.
3.2.2. Definirea conceptului de biodiversitate. Diversitatea biologică: taxonomică, genetică,
diversitatea biocenozelor şi ecosistemelor. Clasificare a organismelor în cele 5 regnuri.
3.2.3. Forţele integratoare şi cele 5 planurile de structurare ale ecosistemului, corespunzătoare
fiecărui factor integrator:
structura de biotop a ecosistemului (selecţia de biotop asupra fondului de specii);
structura spaţială geometrică, corologia;
structura biocenotică (relaţia cantitativă între mulţimea de specii şi de indivizi);
structura trofodinamică, funcţionarea fluxului de materie şi energie în ecosistem;
structura biochimică a ecosistemului (interacţiunile dintre specii prin exometaboliţii lor).
3.2.4. Compoziţia ecosistemului.
3.2.5. Teoria generală a sistemelor. Metodologia de cercetare ecologică

3.1. BIOSFERA

3.1.1.ORGANIZAREA BIOSFEREI

Definiţie. Biosfera este un sistem superior, alcătuit din învelişul viu al planetei şi mediile de
viaţă (după Suess, care a introdus termenul în 1876). În concepţia modernă a biosferei (întemeiată în
1926 de Vernadski), biosfera este un sistem eterogen de dimensiuni planetare, care integrează
materia vie şi componentele anorganice ale scoarţei terestre într-un tot unitar, conectat la câmpul
energetic al cosmosului.
Din punctul de vedere al geografiei fizice, biosfera este una din geosferele exterioare, fiind un
domeniu de întretăiere a mai multor geosfere:
– troposfera (stratul inferior al atmosferei, cuprins între 0 şi 11 km înălţime, aflat în contact
direct cu suprafaţa Pământului),
– scoarţa de eroziune,
– rocile sedimentare,
– hidrosfera,
– învelişul metamorfic aşezat pe substratul de granite şi bazalturi,
– geosferele anorganice formate în legătură cu biosferele active din perioadele geologice trecute.
Compoziţie.

Biosfera este clădită din şase tipuri de substanţă:

1) substanţă organică vie;
2) substanţă biogenă, rezultat al descompunerii substanţei organice moarte;
3) substanţă inertă, anorganică ;
4) substanţă bioinertă, care nu are funcţii vitale, dar este legată prin activitatea şi originea sa
de materia vie, de exemplu: solul;
5) atomii liberi dispersaţi;
6) pulberea cosmică.

30
Substanţa organică vie este una din formele de ocurenţă a elementelor chimice, alături de celelalte
forme: magma, oxizii din roci şi atomii liberi. În cadrul grupărilor chimice din scoarţă, substanţă vie
corespunde cu I-a asociaţie geochimică, cuprinzând: hidrogenul, carbonul, azotul şi oxigenul,
elemente chimice grupate şi depozitate împreună în zona scoarţei din învelişul planetar exterior, unde
se desfăşoară procesele geochimice de suprafaţă.
Sub aspect mineralogic, substanţa vie este un produs al fenomenelor de hipergeneză, prin care,
combinaţiile chimice din profunzimea scoarţei, ajunse la suprafaţă, sunt mineralizate, în zona de
geneză a mineralelor, la interacţiunile litosferei, atmosferei şi hidrosferei.
Substanţa vie este conectată de circuitul planetar al atomilor elementelor chimice, fiind o
formă deosebită a organizării circuitului substanţei şi fluxului de energie de pe suprafaţa planetei. În
substanţa vie sunt concentrate aproximativ 60 de elemente chimice. Stugren,1982 subliniază că,
ponderea substanţei vii în scoarţa terestră este de numai 0,001 % din greutatea acesteia. Pe uscat
există numai 1012 - 10 13 tone substanţa vie, din care vegetaţia ocupă 99%. Cantitatea de atomi care
străbate substanţa vie este însă foarte mare. În interval de 13 ani, prin substanţa vie trec de 13 ori mai
mulţi atomi de carbon decât cantitatea totală a atomilor de carbon din scoarţa terestră.
Parametrii fizici ai biosferei sunt: temperatura între +50 –5oC, presiunea normală aproximativ 1
atmosferă.
Geografia biosferei. Limita superioară a biosferei este condiţionată de pragul critic al
intensităţii radiaţiilor solare şi coincide cu stratul de ozon, deci cu înălţimea de circa 30 Km. Dar
adevărata limită superioară a biosferei este situată la 8 Km înălţime-în regiunile polare şi la 18 Km
înălţime-la tropice, cunoscându-se faptul că deasupra liniei de 5 Km înălţime viaţa devine o raritate,
iar troposfera este dens populată numai până la câţiva metri înălţime deasupra solului.
Limita inferioară a biosferei coincide, în ocean, cu adâncimea maximă. Pe uscat, este
condiţionată de adâncimea la care ajung rocile sedimentare. Rocile solide, eruptive, împiedică
pătrunderea organismelor în adâncurile litosferei. Numai bacteriile anaerobe asociate cu zăcămintele
de petrol, ajung la 3-4 Km adâncime, fiind concentrate în pelicula de apă de la suprafaţa păturii de
petrol, dar lipsesc în grosimea acesteia.
În biosferă apar puncte abiotice numai în zonele unde concentraţiile factorilor fizici sau
chimici depăşesc limitele tolerate de materia vie: craterele şi zonele din jurul vulcanilor activi,
infectate de fumarole-dioxid de carbon.
Sunt foarte sărace în substanţă vie piscurile munţilor acoperite de gheţari eterni, deşertul
antarctic sau unele regiuni din largul mării unde combinaţiile minerale dizolvate sunt insuficiente din
cauza faptului că sursa lor, continentul, este foarte departe. În lipsa unui fond bogat de substanţe
minerale, capacităţile de fotosinteză ale algelor sunt restrânse. Astfel est vasta regiune de ocean numită
bariera est–pacifică între America de Sud şi Polinezia.
Centrele de acţiune ale biosferei sunt zone cu concentraţie foarte ridicată de substanţă vie,
de care depinde întreaga biosferă: pădurea tropicală pluvială, lanţurile muntoase, şelful (prelungirea
submarină a soclului continental). Dar, numai pe 30% din suprafaţa uscatului se ating valori foarte
mari de substanţă vie, de 75-125 Kg/m2. Cantitatea de substanţă vie atinge valori de: 10-15 Kg/m 2
în pădurile de conifere din nordul emisferei nordice, în apele reci ale Antarcticii şi în şelful marin;
atinge 10 Kg/m 2 în savane şi 2 Kg/m 2 în stepe, silvostepe, scăzând în deşerturi la 1Kg/m 2.

3.1.2. Evoluţia biosferei

Biosfera a fost generată de scoarţa terestră, ca biocenosferă, in interacţiune cu
energia solară. Energia Soarelui a fost asimilată de substanţa vie şi utilizată pentru regruparea şi
diferenţierea moleculară. Evoluţia biosferei a decurs în direcţia complicării structurale, a creşterii
informaţiei, pe parcursul erelor geologice:
precambrian;
paleozoic (perioadele cambrian, ordovician, silurian, devonian, carbonifer, permian); mezozoic
(perioadele triasic, jurasic, cretacic);
cainozoic (perioadele paleogen, neogen şi cuaternar).
Cele două componente ale procesului evolutiv al biosferei, substanţa vie şi informaţia
acesteia, nu au fost întotdeauna pozitiv corelate între ele.

31
 Mărimea informaţiei este independentă de cantitatea de substanţă vie. Probabil că în era
mezozoică stocul global de substanţă vie era mai ridicat decât astăzi. Dar diversitatea (informaţia)
substanţei vii este astăzi mai ridicată decât în mezozoic.
Creşterea informaţiei biosferei este consecinţa desăvârşirii mecanismelor de fotosinteză. În era
algelor (paleozoicul inferior) masa algelor era foarte ridicată şi funcţiona ca acumulator
biogeochimic, aducând astfel în biosferă o cantitate mare de energie radiantă, convertită în energie
chimică, fapt care a facilitat diversificarea algelor şi a faunei de nevertebrate marine, dependente trofic
de acestea. Datorită concentrării selective de metale în corpurile plantelor s-au format structuri
moleculare stabile, ceea ce a permis tranziţia de la viaţa acvatică la viaţa terestră. Prin asimilarea
unor metale ca Fe, Cu, Mn, a fost mărit volumul schimburilor de substanţă între vegetaţie şi mediu şi
s-a intensificat participarea vegetaţiei la migraţia atomilor.
În paleozoic-perioada devoniană a avut loc o adevărată explozie informaţională, substanţa vie
invadând teritoriile întinse ale continentelor. Pădurile devoniene au edificat primele structuri
complicate în biociclul terestru. Pe măsură ce creştea numărul şi diversitatea speciilor, creştea şi
numărul şi varietatea sistemelor interspecifice de interacţiune. Începând din devonian, funcţia de
producere a oxigenului atmosferic încetează de a mai fi apanajul algelor unicelulare, care nu pot
acumula nici substanţă, nici energie. Datorită randamentului tot mai ridicat al fotosintezei, pădurile
devoniene şi carbonifere au funcţionat ca producători de oxigen, pe scară mare. Dar macroflora
terestră acţionează nu numai ca generator de oxigen, ci şi ca depozit de substanţă şi energie.
Următoarea explozie informaţională a avut loc în era mezozoică - în perioada cretacică, prin
afirmarea angiospermelor (sau plante cu flori) în flora terestră. Frunzele de angiosperme au realizat o
suprafaţă de asimilaţie clorofiliană mult mai mare decât a gimnospermelor (conifere ş.a.). Apoi,
angiospermele au ameliorat solul prin metaboliţii lor eliminaţi în mediu, în timp ce coniferele
acidifică solul şi-l fac impropriu pentru germinarea plantelor. Apariţia plantelor ierboase a dus la
creşterea vitezei schimbului de atomi între covorul vegetal şi mediul geochimic. Aspectul
biogeochimic al biosferei a fost schimbat de mai multe ori prin „revoluţii biogeochimice”.
Mărimea informaţiei din biosferă este menţinută pe un anumit nivel prin regulatori
energetici şi spaţiali. În sistemul ecologic, mărimea informaţiei depinde de numărul nivelurilor
trofice şi de gradul de diversitate a comportamentului biotic. Dar nici numărul nivelurilor trofice,
nici gradul de diversitate a biocenozei nu pot să crească nelimitat.
Tipurile actuale ale nivelurilor trofice au apărut deja în paleozoic. Bogăţia de specii de
nevertebrate din mările paleozoice a fost probabil, asociată şi cu un grad înalt de diversitate
structurală a ecosistemelor. Pădurile tropicale pluviale ale perioadei carbonifere erau, probabil,
asemănătoare structural cu pădurile actuale din zona tropicală. Evoluţia biosferei nu s-a desfăşurat
prin apariţia în ecosisteme de părţi structurale de tip nou, ci prin reînnoirea necontenită a
compoziţiei din stocul de specii, ca şi prin perfecţionarea mecanismelor stabilizatoare ale
interacţiunilor.
Diferenţierea interioară a biosferei a constat în ecogeneză, formarea relaţiilor interspecifice şi
a unităţilor viaţă-mediu. În cursul ecogenezei s-au format conexiunile între plante şi animale,
nivelurile trofice, structurile ecologice. Cele mai vechi sisteme au fost probabil alcătuite din substratul
abiotic al bazinelor de apă, acoperit cu o peliculă subţire de materie vie. Existau deja organisme
autotrofe. Consumatorii lipseau, funcţia lor fiind parţial îndeplinită de bacterii fermentative, care
eliberau din substratul de materie organică moartă combinaţii organice. Expansiunea ecogenetică a
vieţii (răspândirea organismelor în noi zone de landşaft) s-a desfăşurat pe două planuri distincte:
planul producătorilor şi planul consumatorilor. La început, expansiunea producătorilor era
independentă de consumatori. Dar expansiunea consumatorilor a fost de la început dependentă de
producători. Abia mai târziu s-a atins stadiul de interdependenţă reciprocă a plantelor şi animalelor,
anume după ce fecundarea şi răspândirea plantelor a devenit mijlocită şi dependentă astfel de insecte şi
păsări. Undele populaţionale au generat noi structuri, noi interacţiuni ale speciilor şi, prin urmare, noi
tipuri de biocenoze.
Evoluţia ecosistemelor s-a desfăşurat prin remanierea tipului trofic şi de substrat chimic.
Cele mai vechi ecosisteme ale apelor continentale au fost oligotrofe (sărace în hrană, azot şi fosfor

32
organic, lipsite de sedimente pe fund). Actualmente, lacuri oligotrofe sunt lacuri alpine. Apele eutrofe
(bogate în hrană, azot şi fosfor organic, cu sedimente pe fund), au evoluat din apele oligotrofe, prin
aflux permanent de energie şi substanţă organică. Lacurile de câmpie din Transilvania şi Câmpia
Dunării sunt lacuri eutrofe. Aceste tipuri de lacuri sunt dependente de afluxul de material humic
terigen, neputând deveni ecosisteme autonome. Lacul oligotrof este, structural, mai puţin diversificat
decât lacul eutrof, dar funcţional mai eficient decât acesta. Din lacurile eutrofe s-au răspândit unde
populaţionale pe uscat, formându-se astfel primele ecosisteme terestre, care erau de tip eutrof. În
cursul ecogenezei, unele ecosisteme terestre au devenit, secundar, oligotrofe.
În concluzie, se pot distinge mai multe stadii în evoluţia biosferei. Biosfera s-a format ca un
derivat al marelui circuit al substanţei, ca fenomen de hipergeneză în chimia globului pământesc.
Expansiunea ecogenetică a fost urmarea evoluţiei substanţei vii, a creşterii permanente a informaţiei
sale. În momentul în care biosfera a generat specia Homo sapiens, s-a format şi o nouă geosferă,
anume noosfera, sfera cugetării (STUGREN BOGDAN , 1982, 1994).

3.2. BAZELE TEORETICE ALE CERCETĂRII ECOSISTEMELOR

3.2.1. Semnificaţia conceptului de ecosistem
Definiţie. Ecosistemele sunt unităţi funcţionale ale biosferei, construcţii eterogene cu limite
în spaţiu şi timp, în care viaţa şi mediul sunt inseparabil reunite într-un spaţiu restrâns.
Ecosistemul integrează într-un tot unitar prin intreracţiuni ale componentelor sale un subsistem
biotic (BIOCENOZA) şi altul primar fizic (BIOTOPUL). Eterogen prin compoziţia sa,
ECOSISTEMUL posedă o structură internă definită şi un ciclu intern al materiei, un ciclu
biogeochimic local.
O baltă temporară de apă de ploaie în pădure nu este un ecosistem, fiindcă nu posedă un ciclu
biogeochimic propriu, ci numai o parte din ciclul biogeochimic local al ecosistemului de pădure,
funcţionalitatea bălţii temporare de apă depinzând de materia ce provine din coroanele arborilor.
Nu este ecosistem nici fâşia îngustă de pământ situată între dunele maritime de nisip cu
vegetaţie şi marginea ţărmului, în care lovesc valurile mării; aceasta este numai o parte a
ecosistemului supralitoral.
Nu este ecosistem nici fâşia îngustă de pământ între şirul de arbori (sălcii,arini) de pe malul
apei curgătoare, deoarece viiturile împiedică formarea unor conexiuni stabile între vieţuitoare şi
mediu,”măturând” periodic populaţiile speciilor din apă.
BIOCENOZA
Spre deosebire de noţiunea de ecosistem, care are sens funcţional, noţiunea de biocenoză are
în primul rând sens morfologic, reflectând unitatea între viaţă şi substrat, dependenţa vieţii de natura
substratului.
Definiţie. Biocenoza este un sistem supraindividual reprezentând un nivel de organizare a
materiei vii, alcătuit din populaţii legate teritorial şi interdependente funcţional.
Termenul de biocenoză a fost introdus de MOBIUS în 1877. Studiind bancurile de stridii
precum şi alte specii de animale şi vegetale asociate cu stridiile, el defineşte biocenoza ca fiind o
comunitate de organisme, ocupând un anumit teritoriu, adaptate la mediu, şi unele faţă de altele,
legate într-un întreg, care se schimbă o dată cu schimbarea condiţiilor de mediu sau cu schimbarea
numărului unora dintre specii. Din definiţie se desprind unele trăsături caracteristice ale biocenozei:
interdependenţa şi integralitatea, dependenţa întregului biocenozei atât de factorii fizici ai biotopului
cât şi de numărul (cantitatea) fiecărui component.
Interdependenţa populaţiilor din biocenoză este rezultatul evoluţiei lor în comun şi deci a
adaptării lor reciproce. Interdependenţa funcţională este cauza, dar şi efectul acumulării, transformării
şi transferului de materie, energie şi informaţie în cadrul sistemului biocenotic. Aceste procese
determină dezvoltarea diversităţii interne adică a heterogenităţii, a integralităţii şi a celorlalte
însuşiri de sistem ale biocenozelor: productivitatea, echilibrul dinamic, autoreglarea (prin
conexiuni inverse-feedback negative sau pozitive), programul (pentru autoconservare, pentru
integrarea subsistemelor individuale, pentru integrarea ierarhic superioară).
Populaţiile ce alcătuiesc o biocenoză aparţin unor specii diferite. Interdependenţa populaţiilor
acestor specii se materializează prin dezvoltarea anumitor relaţii interspecifice, care duc la
33
dezvoltarea unei anumite organizări şi a productivităţii biocenozei. O populaţie, oricare ar fi ea, nu
poate exista decât în cadrul unei biocenoze, iar productivitatea ei biologică nu se poate realiza decât
în corelaţia funcţională, interdependenţă, cu alte populaţii aparţinând altor specii.Productivitatea
biologică a biosferei este rezultatul productivităţii biocenozelor din care este alcătuită.

3.2.2.DEFINIREA CONCEPTULUI DE BIODIVERSITATE

Diversitatea biologică: taxonomică, genetică, diversitatea biocenozelor şi ecosistemelor.

Definiţie. „Biodiversitatea poate fi definită ca varietatea tuturor formelor de viaţă: a
plantelor, animalelor, microorganismelor, suma genelor pe care acestea le conţin şi ecosistemele pe
care ele le formează, incluzând şi variabilitatea existentă în cadrul speciei umane.” (după Ghidra
V., Sestraş R., Botu M., Botu I., 2004).Biodiversitatea, numită şi diversitate biologică, cuprinde:
 toate organismele speciile şi populaţiile;
 interacţiunile dintre comunităţile acestora şi dintre ecosisteme;
 variaţia genetică existentă şi interrelaţiile dintre gene, specii, ecosisteme, în interacţiunea
lor cu mediul.
Etimologie: grec. bios-viaţă, subzistenţă. Latin. diversitas-diversitatis: diversitate, varietate, diferenţă.
Istoric. Bazele conceptului de biodiversitate au fost iniţiate de ornitologul şi ecologul american
Robert H. Mac Arthur 1957, în lucrarea „Despre abundenţa relativă a speciilor de păsări”, constatând
că abundenţa speciilor de păsări este în funcţie de diversitatea factorilor de mediu (considerată ca
o constantă informaţională a unui ecosistem). „Diversitate specifică” sau „diversitatea speciilor”
unei comunităţi, este considerată ca fiind o caracteristică definitorie a biosistemului studiat. Cercetări
ulterioare asupra diversităţii speciilor s-au derulat în zoologie: Hutchinson 1959, botanică: Wittaker
1965, în ecologia evoluţiei: Pianko 1967; iar din 1969, Woodwelt şi Smith, studiază diversitatea
ecologică şi metode cantitative privind diversitatea speciilor. Termenul de biodiversitate a fost
utilizat prima dată în cadrul reuniunii statelor americane National Forum on Biodyversity din 1986 de
către E.O.Wilson şi în 1988 de Wilson şi Peter (după Puia şi col. 2001).
Cu ocazia Conferinţei Naţiunilor Unite pentru Mediu şi Dezvoltare (UNCED) desfăşurată la
Rio de Janeiro, în 1992, s-a semnat Convenţia asupra Diversităţii Biologice (CBD), care defineşte
biodiversitatea ca fiind „variabilitatea organismelor vii, de orice origine, inclusiv, între altele,
ecosistemele terestre, marine şi alte ecosisteme acvatice şi complexe ecologice din care fac parte,
diversitatea în sânul speciilor şi între specii, la fel ca şi cea a ecosistemelor” (art.2.al CBD citat de
Cristea 2002). „Conceptul de biodiversitate este extrem de complex, incluzând în totalitate
variabilitatea speciilor şi variabilitatea dintre specii, la toate organismele vii plante şi animale, în
habitatele lor, precum şi diversitatea ecosistemelor şi a complexelor ecologice de pe Terra.
Biodiversitatea este considerată o problemă globală, fiind integrată în problematica protecţiei
mediului, abordată ca o componentă de bază în evoluţia şi dezvoltarea viitoare a societăţii umane.
Biodiversitatea constituie o bogăţie a patrimoniului naţional şi internaţional, care are rol fundamental
în asigurarea stabilităţii şi evoluţiei ecosistemelor şi, evident, a umanităţii.” (După Ghidra V., Sestraş
R., Botu M., Botu I., 2004).

CLASIFICAREA ORGANISMELOR.
Clasificare a organismelor în cele 5 regnuri

Aprecierea preştiinţifică că în lumea vie ar existenta două categorii de organisme, plantele şi

animalele (Dragan-Bularda şi Samuel, 2006) nu corespunde realităţii deoarece, unele organisme nu se
încadrează în regnul vegetal sau în cel animal.
Astfel, când lumea microscopică a fost mai bine cunoscută, a devenit evident că unele
microorganisme nu pot fi clasate în nici unul dintre cele două regnuri tradiţionale, existând grupuri
întregi cu caractere intermediare (de ex. Euglena, Chlamydomonas, Volvox etc.). Bacteriile au fost
încadrate în regnul vegetal, în diviziunea I Protophyta (plante primitive - clasa Schizomycetes-
bacterii), pe baza unor considerante fiziologice şi morfologice, care le deosebesc de regnul animal
(după Bergey, 1957):
34
 1. printre bacterii se întâlnesc specii autotrofe, fotoautotrofe ca şi plantele fotoautotrofe sau
chimioautotrofe, pe când animalele sunt organisme heterotrofe;
2. substanţele nutritive pătrund în celula bacteriană ca şi în corpul plantelor sub formă
solubilă (cu excepţia bacteriilor care pot folosi celuloza etc., care este în prealabil scindată de
enzimele extracelulare). Animalele pot ingera hrană sub formă solidă, pe care o digeră, o transformă
în substanţe solubile, digestia realizându-se, la majoritatea animalelor, cu un aparat morfologic
diferenţiat. Bacteriile şi plantele nu dispun de un aparat digestiv similar.
3. Bacteriile ca şi majoritatea plantelor pierd apa şi substanţele hidrosolubile prin difuzie din
interiorul celulei spre exterior, prin peretele celular (ele nu au un aparat excretor specializat).
4. Bacteriile (cu excepţia micoplasmelor) au un perete celular care este rigid datorită
mucopeptidului. Peretele celular bacterian, ca şi peretele celulozic al celulei vegetale, înconjoară
membrana citoplasmatică. În cursul plamolizei, celula bacteriană şi cea vegetală, îşi păstrează forma
iniţială, datorită rigidităţii peretelui celular. Celulele animale nu dispun de un perete rigid.
5. Diviziunea bacteriilor, ca şi a celulei vegetale, are loc în direcţia perpendiculară pe axul
longitudinal al celulei. La celulele animale, cu unele excepţii, diviziunea se produce de-a lungul axului
longitudinal.
6. Amidonul, principala substanţă nutritivă de rezervă a plantelor, se întâlneşte şi la bacterii.
Animalele nu sintetizează amidon, dar polizaharidul lor de rezervă, glicogenul (absent la plante) se
găseşte şi în multe bacterii.
Dar încadrarea bacteriilor în rândul plantelor este arbitrară şi nelogică, având în vedere faptul
că, între procariote şi eucariote există mari deosebiri. Astfel, seria de clasificărilor a avut evoluţia
următoare:
 Hogg, 1860 a propus gruparea microorganismelor într-un regn nou: Primigenum, denumit
ulterior Protoctista.
 Haekel, 1866, propune gruparea tuturor formelor inferioare de viaţă in regnul denumit
Protista, în care au fost încadrate, în perioada 1894-1904, numai organismele unicelulare
sau unicelulare-coloniale.
 Stanier, 1970, după criteriul nivelului de organizare biologică, clasifică în regnul Protista,
organisme unicelulare, cenocitice sau multicelulare, dar nediferenţiate (ca de ex. algele
marine mari, bazidiomicetele etc), care nu formează ţesuturi, delimitând:
1. protiste inferioare, care au celule procariote (bacterii şi alge albastre),
2. protiste superioare, care au celule eucariote (alge şi ciuperci microscopice,
protozoare).
 Divizând lumea vie în 4 regnuri, Copeland, 1938, Hutchinson, 1967 şi Weisz, 1971,
clasifica organismele în regurile:
1. Monera (Mychota), care includ bacteriile propriu-zise şi algele albastre-verzi.
2. Protoctista (Protista), incluzând organisme eucariote inferioare cu organizare unicelulară,
unicelular- colonială, sinciţială sau multicelulară, fără diferenţiere celulară avansată (algele
microscopice, exceptând cele albastre, ciupercile microscopice şi protozoarele).
3. Plantae (Metaphyta) (Weisz), corespunzând plantelor terestre şi acvatice.
4. Animalia (Metazoa) (Weisz), incluzţnd organisme animale multicelulare.
Această clasificare are o serie de imperfecţiuni legate de organismele simple, şi anume, faptul că:
regnul Protista, este lipsit de unitate, are limite de organizare ale organismelor foarte largi, nu are
diferenţiere clară faţă de organismele superioare, este foarte bogat şi diferit faţă de regnul Monera şi
reprezintă o confederaţie de organisme cu diferite niveluri intermediare de organizare, superioare
procariotelor, dar inferioare plantelor vasculare şi animalelor superioare.
Clasificarea organismelor vii în sistemul celor 5 regnuri, propus de Wittaker (1969) utilizează
două criterii de grupare a organismelor vii:
1. stabilirea a trei niveluri de organizare: a) procariot, b) eucariot unicelular, c) eucariot
multicelular-multinuclear;
2. existenţa a trei moalităţi principale de nuriţie:
a) nutriţia fotosintetică (secundar absorbtivă), caracteristică plantelor,
b) nutriţia ingestivă, tipică pentru animale),
35
 c) nutriţia absorbtivă, caracteristică fungilor.
Sistemul celor 5 regnuri, elaborat de Wittaker are următoarea structură:
1. Regnul MONERA, ce include organisme unicelulare de tip procariot, corespunzând bacteriilor,
organisme cu existenţă unicelular-solitară sau unicelular colonială (cu excepţia actinomicetelor,
care au organizare de tip micelian). Modul de nutriţie este preponderent absorbtivă, iar
metabolismul de tip foto- sau chemotrof. Reproducerea se face prin diviziune asexuată, mai rar
prin înmugurire şi rar cu fenomene de protosexualitate. Sunt nemotile sau motile (prin cili=flageli,
alunecare-târâre).
2. Regnul PROTISTA, care includ organisme primar unicelulare sau unicelular-coloniale de tip
eucariot. Modul de nutriţie este diferit (absorbţie, ingestie, fotosinteză sau combinaţii ale acestor
tipuri). Reproducerea este de tip diferit incluzând diviziunea asexuată (la nivel haploid) şi procese
sexuate adevărate cu cariogamie şi meioză. Sunt nemotile sau motile prin flagel de tip superior.
3. Regnul PLANTAE, care include organisme multicelulare cu celule eucariote, ce au perete celular
celulozic, prezintă frecvent vacuole în citoplasmă şi pigmenţi fotosintetizanţi în plastide. Modul
principal de nutriţie este cel fotosintetic, unele linii au devenit absorbtive. Esenţial nemotile,
trăiesc ancorate pe un substrat. Prezintă diferenţiere structurală care duce la apariţia unor procese
de fotosinteză şi la formarea de ţesuturi specializate (fotosintetice, vasculare, de acoperire).
Reproducerea este sexuată, cu cicluri de generaţii alternative haploide şi diploide.
4. Regnul FUNGI, ce include organisme multicelulare (exceptând subregnul Gymnomycota), cu
nuclei de tip eucariot, dispersaţi într-un sinciţiu micelial, acoperit cu perete celular, adesea septat,
caracterizate prin absenţa plastidelor şi a pigmenţilor fotosintetici. Nutriţia este de tip absorbtiv.
Diferenţierea somatică este absentă sau limitată. Prezintă cicluri reproductive tipice, cu procese
sexuate şi asexuate. Miceliile sunt haploide, la cele inferioare şi dicariotice la cele superioare.
5. Regnul ANIMALIA, ce include organisme multicelulare de tip eucariot, fără perete celular, fără
plastide şi pigmenţi fotosintetizanţi. Nutriţia este de tip ingestiv. La formele superioare, nivelul de
organizare şi de diferenţiere tisulară depăşeşte cu mult celelalte regnuri.
În urma acumulării de noi date în domeniul ultrastructurii celulelor şi a datelor de biologie
moleculară, Lynn Margulis şi Karlene Schwartz, 2000, prezintă o nouă formă de împărţire a lumii
vii în cele 5 regnuri, creând două supraregnuri:
1. Supraregnul Prokarya (Prokaryotae),
incluzând organismele lipsite de un nucleu adevărat
2. Supraregnul Eukarya (Eukaryotae),
incluzând organismele cu nucleu bine individualizat.
1. Supraregnul Prokarya (Prokaryotae), cuprinde un singur regn:
Regnul Bacteria (Monera), cu două subregnuri:
1. Subregnul Archaea (arhebacterii-bacterii străvechi), încadrate în diviziunea Mendosicutes, divizat
în două încrengături (filumuri) notate cu:
B-1 Euryarchaeota, ce cuprinde bacterii metanogene şi halofile
B-2 Crenarchaeota, unde intră bacterii termoacidofile.
2. Subregnul Eubacteria
cuprinde 12 încrengături notate cu B3 – B14 , la care aparţin bacterii cu perete celular ce prezintă
peptidoglican (cu excepţia micoplasmelor), şi sunt Gram-negative sau Gram-pozitive:
B-3 Proteobacteria, .
B-4 Spirochaetae, .
B-5 Cyanobacteria, .
B-6 Saprospirae, .
B-7 Chloroflexa, .
B-8 Clorobia, .
B-9 Aphragmabacteria, .
B-10 Endospora, .
B-11 Pirellulae, .
B-12 Actinobacteria, .
B-13 Deinococci, .

36
 B-14 Thermotogae, .
2. Supraregnul Eukarya (Eukaryotae), include organismele cu nucleu bine individualizat,
cuprinde 4 regnuri:
1. Regnul Protoctista, cu 30 de încrengături.
2. Regnul Animalia, cu 37 de încrengături
3. Regnul Fungi, cu 3 încrengături
4. Regnul Plantae, cu 12 încrengături.

Sistemul de clasificare a organismelor în cele 5 regnuri

(după Margulis şi Shwartz, 2000)

Regnul Prezent
Plantae
Celule Regnul Muşchi Regnul
Eucariote Fungi Ferigi Animalia
Macrofungi Gimnosperm Nevertebrate
Microfungi e Vertebrate
Supraregnul Mucegaiuri Angiosperme Primele
Eukarya Drojdii (5) organisme
(4) multicelulare
(3) 0.6
(Eukaryotae)
Regnul Protista
Protozoare
Alge
Apariţia
primelor
(2) celule EK
2.0
Regnul Bacteria
Celule Eubacteria
Procariote Archaebacteria

Supraregnul Apariţia
Prokarya primelor celule
(1) PK
(Prokaryotae) 4.0

4.5 miliarde de ani în urmă

Scara timpului geologic în miliarde de ani

37
 3.2.3. Forţele integratoare şi planuri structurare ale ecosistemului
Cu toată diversitatea componentelor sale, ecosistemul are o structură unitară.
Plantele, animalele şi bacteriile sunt reunite într-un tot unitar cu biotopul sub acţiunea unor forţe
materiale şi energii ale realităţii fizico-chimice, numite forţe integratoare.
Fiecare forţă integratoare generează un plan structural specific, privit ca o generalizare, ca o
formulă pentru descrierea realităţii. Configuraţia solului, relieful, substratul trofic (interacţiunile
trofice ale organismelor), efectele biochimicalelor asupra altor organisme sunt forţe integratoare.
Se deosebesc 5 planurile de structurare ale ecosistemului, corespunzătoare fiecărui factor
integrator:
1) structura de biotop (configuraţia, planul structural al ecosistemului date de selecţia de biotop
asupra fondului de specii);
2) structura spaţială geometrică, corologia, configuraţia ecosistemului în funcţie de dispunerea
elementelor în spaţiul fizic;
3) structura biocenotică (relaţia cantitativă între mulţimea de specii şi mulţimea de indivizi);
4) structura trofodinamică, funcţionarea fluxului de materie şi energie în ecosistem;
5) structura biochimică a ecosistemului (interacţiunile dintre specii prin exometaboliţii lor.
Pe lângă evidenţierea planurilor structurale, analiza concretă a structurii ecosistemului necesită şi
aprofundarea până la nivelul noţiunii de compartiment.
Compartimentul este un sector concret al ecosistemului, o unitate structurală cu limite discrete,
ce separă sectoare spaţiale definite. Compartimentul este alcătuit din corpuri vii sau nevii, este o
verigă măsurabilă şi cuantificabilă în fluxurile de materie şi energie.
De exemplu, în sol, nutrienţii şi lumbricidele reprezintă două compartimente distincte; în pajişti,
în cadrul nivelului trofic al consumatorilor primari, mamiferele rumegătoare constituie un
compartiment, insectele curculionide un altul. Nivelul trofic nu poate fi cuantificat, dar
compartimentul poate fi cuantificat
3.2.4. COMPOZIŢIA ECOSISTEMULUI, SUB ASPECT MORFOLOGIC ŞI
FUNCŢIONAL
După concepţia tradiţională, morfologică, ecosistemul este alcătuit din cele două
componente: BIOTOP şi BIOCENOZĂ. Distincte prin materia din care sunt alcătuite: biocenoza
este un subsistem biologic, biotopul un subsistem primar anorganic, ce furnizează biocenozei
substanţe nutritive şi energie.
Biocenoza, privită ca acumulator de atomi, captor de energie radiantă solară şi ca
transformator de energie, lucrează ca reglator al ciclului biogeochimic local, al metabolismului
atomilor elementelor chimice în biotop. Biocenoza funcţionează în primul rând ca un subsistem
energetic, în care au loc mai ales transformări de energie, dintr-o formă în alta.
Sub aspect funcţional, ecosistemul este alcătuit din patru componente: substanţe abiotice-
nutrienţi anorganici, producători, consumatori şi descompunători . În aceeaşi ordine de idei se
înscrie concepţia structurării ecosistemului pe compartimente.
Criteriul pentru delimitarea biocenozei ca unitate funcţională se întemeiază pe interacţiunile
între compartimente, între populaţii concrete de plante, animale, microorganisme, independent
de apartenenţa lor sistematică. Conexiunile între plante şi animale sunt adeseori mai semnificative
decât cele între plantă şi plantă, sau între animal şi animal. Exemplu: În pajişti, cosaşii sunt ataşaţi de
vegetaţia erbacee şi mai puţin de alte animale.
Un alt criteriu pentru delimitarea biocenozei ca unitate funcţională este corespondenţa între
vegetaţie şi faună. Într-o biocenoză bine conturată prin structura sa, particularităţile faunei sunt
corelate cu vegetaţia. Aceasta indică unitatea internă şi integrarea biocenozei. De exemplu, în
Transilvania, fiecărei formaţii vegetale îi corespunde o anumită combinaţie de specii de carabide.
3.2.5.TEORIA GENERALĂ A SISTEMELOR. METODOLOGIA DE CERCETARE
ECOLOGICĂ
Van Bertalanffy, 1960, a formulat teoria generală a sistemelor, după care sistemul este un
ansamblu de elemente şi fenomene aflate în interacţiune. Toate sistemele biologice sunt sisteme
integrate, organizate în sistem deschis specific prin unele însuşiri caracteristice, prin care pot

38
transforma factorii de mediu în factori proprii, specifici: 1.Caracterul informaţional- sistemele
recepţionează, acumulează, prelucrează şi transmit reciproc informaţiile. 2.Integralitatea- însuţirile
sistemului nu se reduc la suma caracteristicilor părţilor componente, ci determină calităţi noi pe baza
interacţiunilor, funcţionând ca un tot unitar. 3.Echilibrul dinamic-sau starea staţionară se realizează
prin schimbul permanent de materie, energie şi informaţie dintre sistem şi mediu. 4.Autoreglarea-
însuşirea sistemelor de a contracara tendinţele interne şi externe
(de mediu) de dezechilibru şi dezorganizare. 5.Programul-sistemele posedă program coordonator
propriu pentru autoconservare, unul inferior pentru subsisteme, unul superior pentru reproducere şi
supravieţuire.
METODOLOGIA DE CERCETARE ECOLOGICĂ.
În efectuarea unei cercetări ecologice se pot aplica metode de investigaţie respectând a serie de
criterii (Botnariuc, Vădineanu,1982), care vor permite şi realizarea modelului ecologic al studiului:
A. Respectarea unui program de cercetare intensivă pe o durată de minimum 2 ani, care să
includă: 1. prelevarea unui număr de probe ce ar putea să asigure estimarea mărimii populaţiilor
componente cu o eroare de maxim 20%,
2. o frecvenţă de prelevare a probelor în succesiunea graficului de timp, care să reflecte
particularităţile ciclurilor de dezvoltare ale speciilor din componenţa biocenozei şi,
3. anumite modalităţi de prelevare a probelor (randomizat, stratificat randomizat, sistematic etc.)
care să reflecte heterogenitatea biotopului.
B. Înregistrarea în timp şi spaţiu a principalilor factori abiotici (temperatură umiditate, pH,
concentraţia metalelor grele, a pesticidelor etc.).
C.Determinarea spectrului trofic al fiecărei populaţii selectate din componenţa biocenozei şi
stabiirea grupelor funcţionale şi a relaţiilor dintre ele.
D.Calcularea pe baza datelor empirice rezultate din analiza probelor, a densităţii şi a abundenţei
numerice şi în biomasă.
Luând în considerare abundenţele numerice > 10% şi abundenţele în biomasă >5%, se stabileşte
pentru fiecare categorie funcţională sau nivel trofic, care sunt populaţiile componente dominante.
Neglijând populaţiile a căror abundenţă numerică < 10% şi abundenţă în biomasă <5% şi limitând,
astfel, interacţiunile dintre populaţiile componente numai la relaţiile trofice, se poate asigura
caracterizarea funcţiilor principale ale ecosistemului cu o eroare rezonabilă.
După identificarea componentelor modelului şi după stabilirea interacţiunişor dintre
componente precum şi ale intrărilor în ecosistem care condiţionează funcţionarea sa, se poate întocmi
diagrama modelului (după Botnariuc, Vădineanu,1982).

Cursul 4.

Cuprins:
4.3. Structura legată de biotop a ecosistemului.
4.3.1. Dependenţa biocenozei de biotop. Valenţa ecologică. Formele biotice. Tipologia ecologică
( specii caracteristice-fidele, specii dominante, gradul de comunitate între fondurile de specii,).
4.3.2.Efectul biocenozei asupra biotopului. (Transformarea geochimică a biotopului. Geneza
microclimei.)
4.3.3. Delimitarea ecosistemului în spaţiu. (Ecosisteme terestre. Ecosisteme subterane. Ecosisteme
de ape interioare. Ecosisteme marine.
4.3.4. Clasificarea şi ordonarea ecosistemelor.
4.4. Structura spaţială internă a ecosistemului.
4.4.1. Macrostructura. (Macrostructura orizontală: consorţiul, bioschena, sinuziile.
Macrostructura verticală, stratificarea.)

39
4.4.2. Microstructura

4.3. STRUCTURA LEGATĂ DE BIOTOP A ECOSISTEMULUI

4.3.1. Dependenţa biocenozei de biotop.Valenţa ecologică. Formele biotice. Tipologia

ecologică (specii caracteristice-fidele, specii dominante, gradul de comunitate între fondurile de
specii).Structura biocenozei
Studiul structurii biocenozei implică în primul rând înregistrarea cât mai completă a
speciilor care o alcătuiesc pe trei grupe mari funcţionale: producători, consumatori, reducători. Nu
toate speciile au aceeaşi importanţă în viaţa biocenozei. Unele sunt reprezentate de un număr mai mare
de indivizi şi o masă considerabilă, altele sunt mai rare şi deci au un rol mai scăzut în funcţionarea
biocenozei, de aceea pentru a avea un tablou complet şi corect al structurii biocenozei trebuie stabilite
proporţiile dintre diferitele populaţii.
Indici structurali ai biocenozei
Pentru a exprima unele raporturi cantitative precum şi unele relaţii de grupare între speciile
unei biocenoze, precum şi unele trăsături caracteristice generale ale biocenozelor se folosesc o serie
de indici structurali, care permit:
- caracterizarea structurii şi rolului diferitelor specii în activitatea biocenozei şi
- compararea cantitativă a biocenozelor între ele.
Frecvenţa speciilor într-o biocenoză, se exprimă în procente şi este proporţia dintre
numărul de probe care conţin specia dată şi numărul total de probe adunate în acelaşi timp. Cu
cât numărul de probe va fi mai mare, cu atât valoarea obţinută va fi mai apropiată de frecvenţa reală.
Constanţa unei specii dintr-o biocenoză se exprimă în funcţie de frecvenţa ei. Speciile se
grupează în funcţie de frecvenţă în :
- specii constante (cele cu frecvenţa peste 50%);
- specii accesorii (cele cu frecvenţă între 25 – 50 %);
- specii accidentale (cele cu frecvenţa sub 25%).
Abundenţa relativă a unei specii este proporţia, în procente, dintre numărul sau masa
indivizilor speciei analizate faţă de ale indivizilor celorlalte specii dintr-o probă, dintr-un număr de
probe sau, preferabil, din totalul probelor adunate în acelaşi timp. Abundenţa unei specii într-o
biocenoză nu este întotdeauna corelată direct cu importanţa ei în funcţionarea biocenozei, în sensul că
speciile cele mai abundente nu întotdeauna sunt cele mai importante, invers. Exemplu: o specie de
răpitori, deşi are o abundenţă relativ scăzută are un rol important în controlul speciilor cu care se
hrăneşte, deci în controlul structurii biocenozei.
Dominanţa este un indice care exprimă influenţa uneia sau mai multor specii asupra structurii
şi funcţionării biocenozei. Se calculează ţinând cont de abundenţa relativă. Determinarea acestui
indice este necesară deoarece într-o biocenoză nu toate speciile au aceeaşi importanţă pentru
menţinerea ei.
Unele specii, prin numărul indivizilor, prin biomasa lor au un rol esenţial în controlul
biocenozei, deci în menţinerea structurii şi funcţionării ei. Exemplu: într-o pădure de fag, fagul este
specia dominantă în etajul producătorilor lemnoşi prin număr, spaţiul ocupat, prin umbrirea solului
şi productivitatea biologică. Rărirea sau eliminarea fagului dintr-o asemenea biocenoză ar duce
practic la desfiinţarea ei.
Pentru aprecierea cantitativă a speciilor dintr-o probă se utilizează Scala Braun-Blanquet,
care, pentru plante, delimitează următoarele clase de dominanţă:
- = specia lipseşte;
+ = specia este reprezentată prin indivizi izolaţi;
1. specia are o pondere de 1-10%;
2. specia are o pondere de 10-25%;
3. specia are o pondere de 25-50%;

40
 4. specia are o pondere de 50-75%;
5. specia are o pondere > 75%.
Speciile cu notele: -, +, 1 sunt specii subdominante (cu acoperire < 10%).
Speciile cu notele 2, 3, 4, 5 sunt numite dominante (au ponderea > 20%).
O altă scală utilizată pentru speciile de animale (artropode), (după Engelmann,1978, citat de
Wetzel,1995) sunt delimitate clasele de dominanţă:
1. Specii Eudominante (cu o prezenţă de 32,0-100%);
2. Specii Dominante (cu o pondere de 10,0-31,9%);
3. Specii Subdominante (cu o prezenţă de 3,2-9,9%);
4. Specii Rezidente (cu o prezenţă de 1,0-3,1%);
5. Specii Subrezidente (cu o prezenţă de 0,32-0,99%);
6. Specii Sporadice (cu o prezenţă de < 0,32%).;
Clasificarea vegetaţiei sau a comunităţilor faunistice se întemeiază pe specii dominante, care
formează singure sau împreună cu alte câteva specii, partea principală a compoziţiei fondului de
specii. Ex.: gramineul Nardus stricta este sp. dominantă din pajiştile alpine din Bucegi. În fondul
speciilor de râme-lumbricide din solurile brun- cenuşii ale pădurii de stejar din Babadag, este
dominantă specia Allobophora rosea.
Dominanţa este redată de indicele de dominanţă (Balogh.1958): raportul între nI ,
abundenţa sau numărul de indivizi ai speciei I şi N, numărul total de indivizi din biocenoză. In
loc de numărul de indivizi se poate utiliza biomasa. De cele mai multe ori sunt două sau un grup de
specii dominante, caz în care se calculeaza dominanţa de grup.

Indicele de dominanţă = D%:

nI gI n1 + n2
1) DI = ------ 100; 2) DI = ------- 100; 3) DI = ------------- 100.
N G N

Fidelitatea exprimă tăria legăturilor unei specii cu alte specii ale biocenozei date. Coeficientul
de similaritate Jaccard ia valori de la 0  J < + 
c
J = ---------
a+b-c

Calcularea indicelui de afinitate (similaritate) a lui Jaccard, J% după formula:

c
J% = --------- x 100
a+b-c

în care: a = numărul de probe conţinând specia A;

b = numărul de probe conţinând specia B;
c = numărul de probe conţinând speciile A şi B
Din punct de vedere al fidelităţii există specii:
- caracteristice; - preferenţiale; - întâmplătoare; - indiferente.
Speciile caracteristice sunt cele strict legate de o anumită biocenoză şi care deci nu pot exista în
alte biocenoze. Exemplu: păstrăvul este caracteristic pentru lacurile şi râurile de munte; ursul polar
este caracteristic regiunilor polare.
Existenţa speciilor caracteristice are o importanţă mare, deoarece se consideră ca gradul de poluare
a apelor poate fi apreciat după prezenţa unei specii caracteristice pentru locul şi poluarea respectivă.
Speciile preferenţiale sunt specii care pot exista în mai multe biocenoze diferite, dar preferă o
anumită biocenoză.
Speciile întâmplătoare sau străine sunt specii care printr-o împrejurare sau alta apar într-o
biocenoză în care în mod obişnuit nu trăiesc. Exemplu: în timpul scăderii apelor de inundaţie

41
numeroase elemente ale planctonului pătrund în Dunăre unde pot avea un anumit rol în viaţa
biocenozei deşi sunt străine acestei biocenoze.
Speciile indiferente sau ubicviste – cu valenţe multiple, deci pot exista în multe tipuri de
biocenoze. Ex. multe specii de alge se pot întâlni în cele mai diferite biocenoze ale apelor
continentale.
Echitabilitatea (E),este un indice care exprimă modul cum este distribuită abundenţa relativă
la speciile unei biocenoze. De obicei, echitabilitatea se calculează ţinând cont de abundenţa relativă
numerică. Are valoare maximă în cazul ideal când speciile din gruparea luată în considerare sunt
reprezentate prin acelaşi număr de indivizi (au aceeaşi abundenţă relativă). În condiţiile naturale,
abundenţa relativă a diferitelor specii fiind diferită, determină scăderea valorii echitabilităţii. E ia
valori : 0  E  1.

H
E = -----------, unde: H=diversitatea; S= numarul de specii din proba .
ln S

Diversitatea ( H ), este un indice cantitativ complex al structurii biocenozei care poate fi calculat
pornind de la cunoaşterea numărului speciilor şi a abundenţelor relative a fiecăreia. Diversitatea
unei biocenoze este legată în primul rând de bogăţia de specii care o constituie. Cu cât acest număr va
fi mai mare şi diversitatea va fi mai mare. Valoarea acestui indice depinde şi de echitabilitate, deci de
numărul indivizilor care reprezintă fiecare specie. H ia valori 0  H  + 
S n (i) n (i)
H = -  ------ x ln --------
n=1 N N

unde: S= numarul de specii din probă;

N=numarul total de indivizi
i= 1, 2, 3, …, n specii;
n (i)=numarul indivizilor fiecarei specii
Diversitatea biocenozelor creşte în decursul evoluţiei lor prin creşterea numărului speciilor, a unei
anumite distribuţii a abundenţelor relative şi prin creşterea nişelor ecologice.
În privinţa numărului de specii dintr-o biocenoză se ridică două probleme esenţiale. În primul rând
este problema cauzelor sau a factorilor care determină acest număr sau care pot influenţa
modificarea lui. În al doilea rând, se pune problema semnificaţiei biologice a numărului speciilor,
deci a biodiversităţii.Legat de primul aspect, încă la începutul secolului, Thienemann a enunţat un
principiu biocenotic care arată ca în condiţii favorabile, numărului de specii dintr-o biocenoză este
relativ mare, iar fiecare specie este reprezentată printr-un număr relativ mic de indivizi. În condiţii
severe, din contră, numărul speciilor scade, iar numărul indivizilor care le reprezintă creşte.
Se consideră ca o serie de factori vor contribui la creşterea diversităţii speciilor:
- heterogenitatea spaţială a biotopilor, determinând diversitatea mai mare a habitatelor;
- stabilitatea condiţiilor mediului abiotic fără variaţii mari a unor factori abiotici esenţiali cum ar
fi temperatura, lumina, umiditatea, cantitatea de nutrienţi etc.
În explicarea creşterii diversităţii trebuie ţinut seama şi de un alt factor care exprimat lapidar,
arată că diversitatea naşte diversitate. Exemplu: un mediu fizic cu un relief accidentat, cu un substrat
geologic variat duce la diversificarea condiţiilor fizice (to, umiditate, lumină, vânt etc.) şi chimice: pH,
cantitatea de nutrienţi etc. Apariţia vegetaţiei variate datorită diversităţii condiţiilor sporeşte
considerabil diversitatea habitatelor şi posibilitatea creşterii numărului de specii: apar noi surse de
hrană şi adăpost. Orice specie nou apărută într-o biocenoză utilizează nişte resurse care erau
disponibile, dar şi creează noi posibilităţi care pot fi utilizate de alte specii. Se creează o conexiune
inversă pozitivă, diversitatea crescută determină o creştere şi mai rapidă a ei.
Tipuri de comunităţi biocenotice.Tipologie ecologică.
Pentru delimitarea biocenozelor este important să se ia în consideraţie:
spectrul de forme biotice şi compoziţia fondului de specii.
42
 În descrierea fizionomiei biocenozelor, ecologia utilizează formele biotice ca unităţi vitale de
expresie concretă a unităţii viaţă-mediu.
Compoziţia fondului de specii vegetale şi animale cuprinde: analiza compoziţiei taxonomice.
Analiza compoziţiei taxonomice a covorului vegetal este absolut necesară deoarece vegetaţia
delimitează un fragment definit de spaţiu, în conexiune cu speciile de animale coadaptate, formând
cadrul biocenozei.
Tipurile de comunităţi biocenotice se stabilesc pe baza unor specii caracteristice, adică specii
fidele locului, lagate de anumite biotopuri şi prezente întotdeauna în aceste biotopuri. Exemplu:
Querqus ilex este o sp. caracteristică pentru biocenozele de pe terenurile calcaroase din ţările
mediteraneene.
Fidelitatea de loc (constanţa) se exprimă după scara Braun-Blanquet (1928) prin 5 grade
de constanţă: 1 – tulpini răzleţe; 2 – plante în grupe mici, cete; 3 – mici pete sau perne de vegetaţie; 4
– pete mari sau covoare; 5 – agregări masive.

Metoda diferenţierii fondurilor de specii din biocenoze, prin comparaţie.

După criteriul calitativ cel mai simplu, se face constatarea prezenţei sau absenţei unei specii
din biocenoză.
După criteriul cantitativ se calculează coeficienţi ai gradului de comunitate între două
fonduri de specii, care redau aproximativ unităţile existente în natură, fidelitatea de asociaţie a
speciilor.
Indicelui de fidelitate (comunitate floristică) a lui Jaccard:
c c
J = ------ x 100; J = --------- x 100
a+b a+b-c

în care: a = numărul de specii prezente în biocenoza A şi absente în B;

b = numărul de specii prezente în biocenoza B şi absente în A;
c = numărul de specii prezente în ambele biocenoze, A şi B

Pentru a se elucida afinitatea şi asociaţia reală între fondurile (combinaţiile) de specii de pe

suprafeţele de probă se calculează seria de indici întemeiaţi pe principiul corelaţiei.
O metodă obiectivă pentru aprecierea corelaţiei între grupele de specii este
testul χ 2 sau testul Pearson, care permite descoperirea diferenţelor semnificative între două fonduri
de specii alcătuite din aceleaşi specii, deci nediferenţiate calitativ, dar diferite cantitativ prin numărul
de indivizi ce reprezintă speciile în fiecare fond. Două biocenoze pot adăposti aceleaşi specii, dar
repartizarea indivizilor pe specii poate fi diferită, dominanţa speciilor fiind diferită.
Prin testul χ 2 se clarifică dacă apartenenţa la o specie şi prezenţa in biocenoză sunt proprietăţi
întâmplătoare sau nu, adică se verifică dacă există o asociaţie asigurată statistic. Probabilitatea ipotezei
de repartiţie independentă a speciilor în cele două biocenoze, adică a ipotezei că între cele două
proprietăţi nu există nici o asociaţie, se citeşte în tabelele parametrului χ 2 (Margalef,1959, analiza
fondurilor de crustacee din apele dulci ale Spaniei.).
Tabel de contingenţă m x n (2 x 2) pentru aprecierea asociaţiei între specii
Specia S1 S2 Sume:
Biocenoza
A a b a+b
B c d c+d
Sume: a+c b+d a+b+c+d = N

Se calculează χ 2 după formula:

43
 ( a+b+c+d ) ( bc – ad) 2
χ 2 = --------------------------------
(a+b) (c+d) (a+c) (b+d)

Ideea fundamentaă a concepţiei ecologice despre biocenoze postulează că fondul de specii

din care este alcătuită o bioceoză corespunde cu condiţiile de existenţă din biotop. În biotopuri
similare se formează biocenoze cu combinaţii de specii şi spectre de forme biotice similare.
Unitatea biotop-biocenoză este clar evidenţiată în ecosistemele marine, unde se deosebesc în
bentos, biocenoze asociate cu substratul (facies) de stâncă şi cu faciesuri nisipoase. În toate mările şi
oceanele, biocenozele bentale de pe facies de stâncă se aseamănă între el prin spectrul de forme
biotice, prin care se deosebesc net de biocenozele de pe faciesurile nisipoase.
În mediul terestru s-a evidenţiat faptul că în biotopuri cu condiţii fizice echivalente se dezvoltă
şi biocenoze echivalente cu covor vegetal alcătuit din specii cu ecologie similară.
Acest principiu nu este universal valabil, deoarece atunci când factorii abiogeni au oscilaţii
extreme pe acelaşi substrat se formează biocenoze ecologic şi faunistic diferite , aşa cum se întâmplă
pe substraturile nisipoase din Marea Baltică şi M. Nordului.

4..2.EFECTUL BIOCENOZEI ASUPRA BIOTOPULUI.

Biocenoza nu este un component pasiv al ecosistemului, ci o forţă activă, ce influenţează

biotopul prin modificările geochimiei solului şi apei, ca şi prin modificarea locală a microclimatului.

4.2.1.Transformarea geochimică a biotopului

Solul nud este o formaţie strict geochimică. Acoperirea solului cu o pânză de materie vie sau
cu o pânză de vegetaţie transformă profund chimismul solului. Acest fenomen este evident în zonele
acide, unde o grupare de arbuşti reprezintă o insulă de fertilitate, acolo adunându-se apă, pământ cu o
structură granulată fină şi substanţe minerale.
La fel plaurul – o insulă plutitoare formată din stuf, concentrează în Delta Dunării un fel de
pământ fertil pe care creşte o vegetaţie semiterestră, ce funcţionează ca bază trofică pentru vânat mare;
rizoamele de stuf din partea inferioară a plaurului produc prin putrefacţie incompletă sapropel (nămol
gras), ce fertilizează fundul salin al bălţilor deltaice. Macrofitele submerse din aceleaşi ecosisteme
acumulează o cantitate foarte mare de energie şi nutrienţi, energia ecosistemului fiind dirijată mai ales
prin compartimentele „detritus organic sedimentar” şi „faună bentonică”.

4.2.2. Geneza microclimei

În mediul terestru interacţiunea formei de relief, a solului şi comunităţii biotice modifică
anumite caracteristici climatice pe nivel local şi generează condiţii microclimatice speciale, prin care
ecosistemul dobândeşte în cadrul microclimei regionale o autonomie climatică relativă. Pentru
funcţionarea biocenozei este semnificativă mai ales situaţia climatică din stratul de aer adiacent
solului, de 0-1 m înălţime. Microclima este, de fapt, clima suprafeţelor de graniţă între sol şi atmosferă
sau între covorul vegetal şi atmosferă. Este alcătuită din trei componente: pedoclima, fitoclima,
zooclima.
Pedoclima este dată de schimbul de căldură între sol şi atmosferă. O pedoclimă pură se
observă în peşteri, fiindcă aici, conducerea de căldură de la suprafaţa carstului este numai între sol şi
rocă.
Fitoclima. Sub influenţa vegetaţiei, parametrii microclimatici se modifică. Microclima
dobândeşte o nouă componentă –fitoclima. Vegetaţia modifică temperatura stratului adiacent de aer,
fitoclima stabilizează temperaturile la graniţa dintre sol şi pătura de zăpadă, făcând posibilă
supravieţuirea unor organisme sub zăpadă în timpul iernii.

44
 Zooclima. Producţia de căldură efectuată de animale influenţează temperaturile din stratul de
aer adiacent, modifică microclima din scorburi de copac, cuiburi de păsări, vizuini de mamifere,
frunzar. Datorită formării zooclimei, animalele supravieţuiesc în ascunzişuri hipogee atât valurilor de
căldură caniculară cât şi valurilor de ger. În gropile locuite de rozătoare, temperatura nu creşte vara
peste 20oC şi nu scade iarna sub 0oC.

4.3.3. Delimitarea ecosistemului în spaţiu. (Ecosisteme terestre. Ecosisteme subterane.

Ecosisteme de ape interioare. Ecosisteme marine).
Planul spaţial de structură a ecosistmului este dat de geometria ecosistemului adică de dispoziţia
elementelor ecosistemice în spaţiul fizic tridimensional. Deosebim în studiul acestui plan de structură
3 probleme: delimitarea ecosistemuui în spaţiu, clasificarea şi ordonarea ecosistemelor şi configuraţia
spaţială internă a ecosistemului.
Delimitarea spaţială a ecosistemului se întemeiază, pe continent şi în apele interioare, pe acelaşi
principiu. Este realizată pe baza delimitării substratului specific după criterii fizico-geografice. Dar
intervine şi extinderea spectrelor de forme biotice sau a combinaţiilor de specii care se opresc sau nu
la limitele fizico-geografice impuse. Pe continent se impune ca un criteriu delimitarea unor arii cu
covor vegetal deosebit de structurat şi cu o fizionomie proprie. Dimpotrivă, în apele interioare,
criteriile geomorfogenetice şi de faună sunt fundamentale. În ecosisteme marine, criteriul
fundamental este dependent de fondul de faună.
4.3.3.1. Ecosisteme terestre. De regulă, în biociclul terestru, limita între două ecosisteme este
identificată cu linia sau zona în care încetează prezenţa unei anumite combinaţii de specii vegetale.
Uneori asemenea delimitări geobotanice sunt nete şi clare. De exemplu, între terenul ocupat de
briofite în asociaţie cu licheni calcifili şi terenul ocupat de briofite şi licheni calcifugi, limita este
pregnantă.
Alteori limita este mai largă, o fâşie de tranziţie, numită ecoton. Este o arie de „tensiune
ecologică”, de întâlnire între două comunităţi de specii. Prin analiză statistică putem deosebi două
„centre”, adică două suprafeţe de probă în care diferenţele între cele două combinaţii de specii sunt
perfect exprimate; în aria cuprinsă între cele două „centre” diferenţele se şterg treptat. Adeseori,
numărul de specii poate fi mai ridicat în ecoton decât în fiecare din ecosistemele pe care le delimitează
unul de celălalt.
Exemple: La marginea (liziera) pădurii se află mai multe specii de păsări decât în interiorul
pădurii.
Asemenea date sunt generalizate în conceptul de efect de muchie referitor la influenţa favorabilă a
fâşiei de tranziţie între ecosisteme asupra plantelor şi animalelor.
Astfel, ecotonul pădure-pajişte are un efect favorabil asupra dezvoltării araneelor epigee
(păianjenilor).
Uneori, se ajunge chiar la adaptarea preferenţială a unor specii la viaţa de ecoton.
De exemplu, şopârla-de-câmp (Lacerta agilis) este, în Europa Centrală şi de Răsărit, o specie
caracteristică pentru liziera pădurii.
Acest punct de vedere al „efectului de muchie” nu este însă confirmat în toate situaţiile din natură.
La ecotonul taiga/tundră din Europa de Nord nu se găseşte un număr crescut de specii faţă de
interiorul taigalei.
Ecotonul este mai larg în sol decât pe suprafaţa solului, deoarece fauna solului migrează pe
orizontală până se extinde şi în locurile în care se găsesc condiţii favorabile pentru dezvoltarea
animalelor edafice.
În ecotonul teren cultivat cu cereale/pajişte are loc un intens schimb de specii, fluxul principal
fiind îndreptat dinspre pajişte spre terenul cu cereale.
Diferenţa sinecologică între centrul şi marginea unui teren cultivat se manifestă şi prin rezistenţa
diferită a plantelor de cultură faţa de insectele dăunătoare. Plantele ce cresc la margine sunt slăbite în
urma luptei pentru existenţă în condiţiile ecotonului, fiind situate departe de optimul lor ecologic şi, de
aceea, sunt incapabile de a rezista invaziei de insecte dăunătoare.
Ecotonul de la limita superioară a pădurii constituie o adevărată zonă de luptă pentru existenţă în
viaţa plantelor lemnoase, mai cu seamă a arborilor. În munţii înalţi arborii se află în condiţii extreme

45
de existenţă. Puţinele specii de amfibieni şi reptile, care ajung până aproape de limita inferioară a
zăpezilor eterne, formează acolo numai populaţii mici. Există însă şi excepţii de la această situaţie,
când în zona luptei pentru existenţă anumite specii ating optimul lor ecologic.
Astfel, broaştele gigantice Batrachophrynus şi Termatobius realizează într-un lac din Peru de la
înălţimea de 4100 m şi, respectiv, în Bolivia la 3186m, populaţii cu număr enorm de indivizi.
În Munţii Retezat pădurea de la limita altitudinală a vegetaţiei forestiere este o adevărată pădure-
ecoton care, datorită temperării rigorilor climatice de către masivul forestier de molid, crează
condiţii suportabile pentru viaţă. Aici în apropiere de limita superioară a pădurii, bogăţia în număr
de specii şi număr de indivizi ca şi de biomasă este mai ridicată decât în molidişul montan situat la
altitudini mai joase, la protozoare, nematode, oligochete, acarieni, coleoptere.
4.3.3.2. Ecosisteme subterane. Cavităţile subterane din masivele calcaroase sunt alcătuite din
două segmente: partea superioară şi partea inferioară (abisală) a peşterii. Partea superioară este
delimitată spaţial prin două zone de tranziţie (ecotonuri) şi anume: o zonă de contact la intrarea în
peşteră şi un ecoton la contactul cu zona abisală. Ambele ecotonuri prezintă un efect de muchie.
Ecotonul de la intrare adăposteşte o faună bogată de nevertebrate, care se răspândeşte în lungul
pereţilor. Uneori, fauna solului pătrunde prin migraţiune activă departe în adâncurile peşterii.
Stafilinidul Quedius, prădător tipic în ecotonul de la intrare, invadează peştera în adâncime
atunci când apare din abundenţă prada sa preferată, Royerella, un coleopter. În grote din Slovenia,
ecotonul de la intrare este populat mai ales de ortoptere (Troglophilus), care apare în număr mare.
În regiunile tropicale, intrarea în eşteră este un ecoton mult mai complex, în sensul că vegetaţia
arborescentă se prelungeşte şi în interiorul peşterii în lungul cursului subteran de apă, până acolo
unde ajunge şi lumina solară.
Alte ecotonuri ale domeniului subteran sunt litoclazele superficiale (spărturi la suprafaţa rocii)
şi litoclazele intertidale (spărturi ale stâncilor submarine) de pe coastele stâncoase ale Atlanticului şi
Mediteranei, un fel de microgrote în care apa marină nu a pătruns încă până jos. La contactul dintre
masivul carstic şi mare există o zonă ecoton cu apă salmastră.
Pentru troglobiontele adevărate, ecotonul de la intrarea peşterii este un biotop extrem. Astfel,
amfibianul orb şi depigmentat Proteus anguinus din Croaţia, din peştera Postojna, este prezent atât
în adâncimile peşterii, cât şi în ecotonul de la intrare, dar se reproduce numai în zona de abisuri.
4.3.3.3. Ecosisteme de ape interioare. În lacuri, biocenozele sunt delimitate, de regulă, după
factori hidrologici şi configuraţia substratului. Când nu se pot scoate în evidenţă limite clare, se
apelează şi la metode cantitative. Ecotonuri se formează atât spre ţărm cât şi spre oglinda lacului.
Ecotonurile situate de-a lungul ţărmului sunt supuse unor oscilaţii ample.
În fluvii, delimitarea ecosistemelor se întemeiază pe gradientul înclinarea pantei de la izvor
spre vărsare şi asociat cu aceasta, cu viteza apei. Principiul este valabil mai ales pentru comunităţi de
necton. Pentru biocenozele bentale, delimitarea se face mai ales pe baza naturii substratului.
Estuarele fluviilor sunt zone complexe de tranziţie, un fel de ecotonuri pe scară mare între ape
dulci, continent şi mare. Succesul animalelor în popularea estuarului depinde de mecanismele
fiziologice de învingere a barierei ecologice reprezentată de oscilaţiile de salinitate. Tranziţia de la
vegetaţia terestră spre vegetaţia de ţărm şi în continuare spre macrofitele marine se desfăşoară treptat.
Un ecoton tipic în estuarele fluviilor tropicale este mlaştina (pădurea) de mangrove, unde are loc o
tranziţie gradată spre păduri de luncă de fluviu, ca şi spre pădurile pluviale de câmpie vecine cu
mangrovele.
4.3.3.4. Ecosisteme marine. Funcţionând ca un ecoton, fâşia îngustă de uscat de pe malul
mării reprezintă o zonă de pessimum pentru plantele terestre de ţărm şi fauna terestră. Dar, spre
deosebire de ecotonul pădure / pajişte, aici nu are loc efectul de muchie. Ecotonul propriu-zis este aici
apa interstiţială de origine marină din substratul ţărmului, unde, de regulă, componenta marină
reprezintă 80% din întregul fond biotic al ecotonului. Fâşiile marginale ale ecosistemelor marine nu au
întotdeauna funcţia de ecoton. Dar limitele între orizonturile de adâncime ale mării funcţionează ca
ecotonuri.

4.3.4. CLASIFICAREA ŞI ORDONAREA ECOSISTEMELOR

46
 O părere sintetică asupra diferenţierii în spaţiu a ecosistemelor poate fi obţinută pe două căi:
fie prin clasificare, fie prin ordonare.
4.3.4.1.Clasificarea
Clasificarea ecosistemelor constă în aplicarea modului de gândire a taxonomiei cu scopul de
a diferenţia net şi sigur unităţi supraorganismice după modelul diferenţierii speciilor. După această
metodologie, biocenozele şi, respectiv, ecosistemele sunt considerate unităţi bine individualizate în
biosferă, comparabile cu speciile sau cu organismele individuale. Procedeul este foarte folosit în studii
de fitocenologie terestră.
Diferenţierea biocenozelor este bazată:
- pe fizionomie (spectru de forme biotice);
- pe specii caracteristice, fiind folosit atât pe continent cât şi pentru studiul sinecologic al
macrofitelor submarine;
- pe metoda speciilor dominante, adică deosebirea biocenozelor după speciile cu cea mai
ridicată abundenţă;
- pe tipologie.
Metoda tipologiei constă în generalizarea unor date inductive privind tipul de sol, vegetaţia de pe
sol şi fondul de arbori din pădure, stabilindu-se astfel anumite tipuri de păduri. Acestea sunt tipuri
abstracte care întrunesc statistic caracterele abstractizate ale mai multor păduri asociate cu soluri de
aceeaşi natură, cărora le corespunde o vegetaţie cu o anumită compoziţie şi spectru de forme biotice.
În mod similar, tipologia turbăriilor şi lacurilor este bazată pe natura substratului şi compoziţia
chimică a apei.
4.3.4.2.Ordonarea
Ordonarea constă în scoaterea în evidenţă a unei ordini naturale după care biocenozele reflectă
în compoziţia şi distribuţia lor în spaţiu corelaţia între configuraţia biocenozei şi un gradient al
mediului, o trăsătură a mediului fizic.
În această concepţie, covorul vegetal continental este un continuum, biocenozele
individualizate şi discriminate taxonomic, care-l compun, fiind considerate ca nişte cazuri limită
interioare, iar limitele spaţiale doar ca limite relative. Studiul ecologic întemeiat pe ideea ordonării nu
caută limite spaţiale între biocenoze, ci tinde să descrie direcţiile ecogeografice de evoluţie a
covorului vegetal pe plan continental, regional sau local, exprimate spaţial ca ecocline (secţiuni
ecologice, “tăieturi” din continuum cu o anumită orientare în lungul unui gradient fizico-geografic).
Ca reprezentare grafică se utilizează ordonarea polară a biocenozelor în funcţie de gradientul
reprezentat pe abscisă.
Ordonarea spaţială a biocenozelor în lungul unui gradient fizic a fost evidenţiată atât pe planul
covorului vegetal continental, cât şi pe plan local, zoologic. De asemenea s-a evidenţiat continuitatea
ecologică şi pe planul fluviilor mari, a bentalului marin, pe plan mai restrâns şi pentru fauna solului.
Între concepţia clasificării şi cea a ordonării apar stări reale de mijloc.
De exemplu, în cadrul unui continuum silvic tropical se observă tipuri de păduri individualizate. În
lungul unui gradient fizic altitudinal se observă cu adevărat o variaţie continuă, gradată a
compoziţiei pădurilor în funcţie de creşterea altitudinii.
Dacă se studiază nu numai fizionomia covorului vegetal ci şi configuraţiile populaţionale,
respectiv structurarea speciilor în populaţii, ies la iveală discontinuităţi inconfundabile. Asemenea
situaţii conduc la ideea unităţii între continuitate şi discontinuitate pe nivelul covorului vegetal
continental. Substratul fizic al covorului vegetal prezintă discontinuităţi geomorfologice din cauza
cărora apar discontinuităţi sinecologice. Anumite discontinuităţi ale covorului vegetal, condiţionate
geografic, pot fi depăşite prin interacţiuni între specii, prin care limitelele spaţiale între biocenoze
devin relative.
Diversitatea datelor empirice poate fi prelucrată cu ajutorul analizei informaţionare, a tehnicii
de calcul electronic dar, datorită complexităţii situaţiilor ecologice, trebuie bine considerat rolul
specialistului şi faptul că “nici un calculator nu este în măsură să ia decizii în locul cercetătorului“
( Stugren, 1994).

4.4. STRUCTURA SPAŢIALĂ INTERNĂ A ECOSISTEMULUI

47
 Elementele de biotop şi biocenoză sunt ordonate împreună într-un spaţiu tridimensional în
părţi structurale spaţiale ale ecosistemului, din care fapt rezultă coeziunea internă a acestuia ca
întreg. Structura spaţială internă a ecosistemului are două componente: macrostructura şi
microstructura.

4.4.1. Macrostructura
Macrostructura ecosistemului este dată prin măsurători şi, în parte, prin aprecierea
macroscopică, vizuală a configuraţiei părţilor structurale, deosebindu-se structura internă orizontală şi
structura internă verticală.
4.4.1.1.Macrostructura orizontală (consorţiul, bioschena, sinuziile)
În descrierea părţilor structurale orizontale este luată în considerare numai dispoziţia
elementelor în raport cu dimensiunile de lungime şi lărgime. În ecosistemele terestre se disting ca părţi
structurale orizontale: consorţiile şi sinuziile.
CONSORŢIUL (lat.: cu destin comun), este o parte structurală a ecosistemului cu dimensiuni
mici, care reuneşte într-un sector îngust de spaţiu organisme individuale din diverse specii; acestea se
influenţează reciproc şi nu pot dăinui independent de altele. Nu este vorba de un sistem de populaţii, ci
de un sistem de indivizi din diverse populaţii-specii, reprezentând o grupare de organisme din jurul
unui organism central de însemnătate topografică şi fiziologică fundamentală pentru toate celelalte
organisme. Termenul este sinonim cu BIOSCHENA lui Popovici-Bâznoşanu, definită drept cel mai
mic spaţiu cu condiţii uniforme de existenţă şi cu un fond propriu de plante şi animale. Un alt
sinonim este BIOHORIONUL lui Tischler, definit ca un centru de acţiune şi loc de concentrare a
faunei în biotop.
Consorţii sunt, de exemplu, diverse segmente ale unei ciuperci cu pălărie, alcătuite din mai
multe grupări funcţionale (corpul ciupercii, lamelele de sub pălărie, suprafaţa exterioară a pălăriei,
unde conexiunile dintre ciuperci şi anumite specii de coleoptere sunt foarte strânse. În jurul
unui arbore de stejar se formează un consorţiu alcătuit din mai multe inele (cercuri de specii cu
funcţii trofice definite în consorţiu).
SINUZIILE reunesc mai multe consorţii într-un complex unitar. Spre deosebire de consorţiu,
sinuzia are ca nucleu central nu un organism individual, ci o populaţie sau un compartiment de
materie organică moartă. Se poate spune că un consorţiu este o grupare de organisme cu organizare
sinuzială sau o sinuzie minimală, iar sinuzia este un consorţiu mare, ceea ce arată că între cele două
structuri diferenţele sunt relative. Sinuzia desemnează un complex unitar de plante şi animale.
Datorită complexităţii de organizare a sinuziilor, în practică sunt descrise separat sinuzii vegetale sau
animale.
În botanică, se deosebesc sinuzii de plante erbacee de pe solul pădurilor, caracterizate prin
combinaţie floristică proprie, spectru specific de forme biotice, delimitare spaţială clară şi fitoclimat
propriu; sinuzii distincte de briofite şi licheni; sinuzii de ciuperci şi de alge.
În literatura zoologică s-au descris sinuzii ale diverselor grupe sistematice, cum
ar fi sinuzii de nevertebrate din peşteri, sinuzii de colembole, sinuzii de lumbricide.
Macrostructura verticală, stratificarea
În ecosisteme terestre, părţile structurale dispuse în raport cu axa verticală (dimensiunea
înălţime) prezintă o clară stratificare, etajare. Aceasta se observă în primul rând în configuraţia
vegetaţiei, ceea ce a dus şi la adoptarea nomenclaturii de provenienţă botanică pentru straturile din
ecosistemele terestre. Dacă în analiza stratificării se consideră alături de vegetaţie, solul şi fauna,
atunci noţiunea de stratificare dobândeşte un sens ecologic.
Un strat este o grupare de sinuzii cu aceeaşi înălţime deasupra solului, sau o grupare de
compartimente ale solului, situate la aceeaşi adâncime. Stratul cuprinde fragmente de substrat şi aer,
plante, animale şi microorganisme. De regulă, stratificarea animalelor corespunde cu cea a vegetaţiei.
Un strat este numai un segment al ecosistemului pe axa verticală a spaţiului fizic în care se află
ecosistemul. Un strat este un segment dependent în funcţionarea sa de întregul care este ecosistemul.
Stratul nu este o cenoză, o stratocenoză, deoarece nu este o unitate sinecologică şi funcţională
autonomă în sine în ecosistem. Straturile se formează datorită variaţiilor pe verticală a factorilor

48
fizici ce creează diferenţe în condiţiile de mediu pe diferite orizonturi. În formarea straturilor intervine
şi lupta pentru existenţă între plante, tendinţa fiecărei specii de plante de a atinge orizontul, unde
lumina îi este optimă pentru realizarea cu randament optim a fotosintezei (PHAR- photosynthetic
active radiation-radiaţia fotosintetic activă.); specializarea animalelor pe orizonturi.
Într-un ecosistem are loc şi unitatea straturilor, interacţiunea şi dependenţa reciprocă a
unui strat de celelalte straturi. În ecosistem, fluxul de materie străbate toate straturile, circulaţia
biogenă a atomilor elementelor chimice reuneşte straturile. Organismele individuale vegetale pot
aparţine la mai multe straturi.Rădăcina aparţine de sol, tulpina constituie elementul unui strat
autonom, iar coroana este inclusă în plafonul pădurii. Migraţiile insectelor şi păianjenilor dintr-un
strat în altul contribuie la realizarea coeziunii interne a macrostructurii spaţiale din ecosistem.
Pe de altă parte, straturile se deosebesc prin valorile factorilor microclimatici, prin combinaţiile
speciilor de animale şi a comunităţilor microbiene, specializate la viaţa într-un anumit orizont. De
exemplu, în pădurile tropicale din AmericaCentrală, maimuţele şi leneşii nu părăsesc plafonul
pădurii. Unele broaşte din Venezuela nu coboară din orhideele epifite unde parcurg ciclul de
dezvoltare, găsind aglomerări de apă de ploaie unde depun ponta şi parcurg metamorfoza.
În apele interioare, stratificarea este deosebit de pregnantă în lacuri, unde se deosebesc trei
zone de adâncime, caracterizate prin reducerea pe verticală a cantităţii de lumină şi a concentraţiei de
oxigen dizolvat în apă.Acestea sunt: litoralul-zona de ţărm, sublitoralul şi profundalul. Limita
inferioară a litoralului este dată de dispariţia macrofitalor cu rădăcini în substrat. Sedimentele din
profundal prezintă o stratificare.
Ecosistemele marine sunt distribuite pe verticală de-a lungul unui gradient de adâncime.
Stratificarea este pregnantă mai ales în litoral. Stratificarea brâurilor de alge este determinată de
gradientul de iluminare şi de gradientul turbulenţei, ambele reducându-se spre adâncime. Uneori
stratificarea zoobentosului depinde de cea a fitobentosului. În largul mării, structurile pot avea o
sfericitate variabilă, cum este cea a cârdurilor de peşti.
4.4.2. Microstructura
Unele ecosisteme par a fi lipsite de structură, dar într-un fond macroscopic omogen şi uniform
există totuşi o structură ce constăîn distribuţia organismelor în spaţiu, sesizabilă numai matematic.
Asemenea microstructuri sunt atât unităţi spaţiale cât şi funcţionale. Adeseori, eterogenitatea este
exprimată cu precădere fiziologic şi nu morfologic. De exemplu, în stratul erbaceu al luminişurilor de
pădure şi al pajiştilor înconjurate de păduri se deosebesc mai multe nivele structurale pe baza
intensităţii diferite în activitatea artropodelor.În ecosistemele terestre apar şi divizări fine: gradul de
înfrunzire al arborilor, fondul de fructe, fondul floral, ca hrană a diferitelor artropode.Sub aspect
matematic pot fi trei tipuri de repartiţie a indivizilor în biotop: uniformă, întâmplătoare şi
contagioasă. Repartiţia uniformă este realizată când punctele sunt dispuse la distanţă egală,omogen,
indicând că hazardul este exclus şi nu apar interacţiuni. Exemplu: o plantaţie de pomi. Repartţia
întâmplătoare apare când punctele sunt împrăştiate neregulat şi la distanţe inegale. Repartţia
contagioasă apare când punctele sunt grupate în grămezi neregulate, antrenându-se unele pe altele.
Cele mai multe fonduri naturale de plante şi animale sunt repartizate după legile dispersiei,
întâmplătoare sau contagioasă.În ecosistemele de apă dulce, microstructura constă din prezenţa unor
puncte cu densitate ridicată a organismelor. De ex. stări generate de diversitatea intensităţii activităţii
bacteriilor. În ecosisteme marine, microstructurile sunt produse de microfauna care prezintă în
diferite orizonturi pe verticală diferenţe de aglomerare. Pe fundul mării, mărimea granulelor de nisip,
limitând răspândirea faunei produce si diferenţieri de microstructură.În apele freatice din plaja marină
românească a Mării Negre, microfauna realizează zonarea pe verticală în funcţie de cerinţele variate
de optim ecologic manifestate de diverse specii de nevertebrate.

49
 Succesiunea principalelor grupe de organisme de-a lungul erelor geologice. (după I. Petrescu şi O. Dragastan)
Era Vârsta Perioada Regnul vegetal Regnul animal
în mil.
Thallophyta Gimnospermae şi Nevertebrate Vertebrate
ani
Angiosperme
Cainozoic 2 Cuaternar Alge actuale Plante actuale Fauna actuală Apariţia omului
25 Neogen Dezvoltarea dominantă a Hexacoralii sunt în ascensiu- ne, Mamiferele sunt în
Floră algală, marină şi lacustră angiospermelor, preponderente lamelibranhiatele şi gas- ascensiune, erbivo- rele
65 Paleogen formată din Chlorophyceae, faţă de gimnosperme şi de alte teropodele sunt dominante, (proboscidienii, caii,
Rodophyceae, Chrysophyceae, grupe de criptogame vasculare precum şi crustaceele şi echi- antilopele, rino- cerii) şi
Diatomeae, Silicoflagelate şi (pteridofite) nidele. Dintre foraminifere carnivorele (leul, hiena
Charophyceae caracteristici sunt numuliţii etc.)
Mezozoic Apar primele angiosperme sau Dispar amoniţii şi pachio- Dispar reptilele gigantice
140 Cretacic plante cu flori dontele. Îşi menţin dominan- ţa
Gimnospermele sunt dominante hexacoralii, lamelibran hi- atele
(coniferele şi benetitalele) pachiodonte (Diceras,
200 Jurasic Floră algală, marină şi lagunar-
Requienia), cefalopodele din
lacustră reprezentată prin: Apar primele păsări şi
grupul amoniţilor şi orbito-
Chlorophyceae, Păduri luxuriante cu reptilele gigantice
linidele dintre foraminifere.
Rodophyceae (Solenoporaceae), gimnosperme şi ferigi
Dinophyceae şi Charophyceae

240 Triasic Floră deşertică cu gimnosperme Faună marină cu hexacorali, Apar primele mamifere
moluşte, cefalopode din grupul
ceratiţilor
Thallophyta Pteridophita şi Protozoare şi nevertebrate Vertebrate
(alge) Gimnospermae
Paleozoic 240 Permian Floră algală, marină, lagunară, Floră săracă cu gimnosperme; Foraminiferele îşi continuă
280 lacustră: Chlorophyceae, păduri mlăştinoase formate din evoluţia; nevertebrate importante
Carbonifer Chrysophyceae, Diatomeae, licofite (Lepidodendron), sunt grupele Tetracorali, Apar primele reptile
360 Charophyceae şi Rodophyceae artrifite (Calamites), ferigi Tabulaţi, Cefelopode(goniatiţi şi
Devonian Plante ierboase de mlaştină cu ceratiţi) şi echinoderme Îşi fac apariţia amfibienii
410 psilofite şi licofite
Silurian Prima floră continentală cu Apar primii reprezen-
440 Baragwanathia(licofite) tanţi dintre peşti
Ordovician Floră marină algală constituită din alge verzi(Dasycladaceae, alge Apar briozoarele, cefalopodele Apar primele agnate
510 roşii (Rodophyceae)şi alge albastre (Cyanophyceae) (Nautiloidae) şi stomochordatele
Cambrian Dintre Protozoare apar foraminiferele iar dintre celelalte
570 nevertebrate, spongierii, arheciatidele, moluştele,
arthropodele (trilobiţii)şi echinodermele
Precambrian 2 500 Apar primii reprezentanţi ai algelor verzi (Chlorophyceae) şi roşii (Rhodophyceae) În jurul a 680 mil. ani apar brahiopodele şi echinodermele
proterozoic Depozite calcaroase cu grosimi de 3 000 m formate din alge stromatolitice Între 1 600 şi 800 mil. Ani îşi fac apariţia primel
(Cyanophyceae) Metazoare(viermi, celenterate)
4 600 Formaţiuni calcaroase stromatolitice produse de Cyanophyceae (alge albastre)
Acum 3,2 mild ani apar primele bacterii (Eobacterium) dintre talofite 50
Arhaic Acum 4,6 miliarde de ani s-a format Pământul