Acasa :: Marul in proiectie testamentara 2001/4/46

Eugen Lungu

Marul in proiectie testamentara

Lui Arcadie Suceveanu

George Meniuc intra in batrinete ca in mit. Parea ca-si orinduieste senin trecerea spre vamile
vazduhului. Ultimele sale titluri suna, de fapt, ca niste punti verbale spre celalalt tarim: Toamna
lui Orfeu si Preludiul Bucuriei. Daca primul titlu se decripteaza usor, celalalt ( Preludiul...)
poate fi doar aproximat: viata de aici, din aceasta lume, e in ideea mitului o vale a plingerii sau
vale a lacrimilor; in gradinile lui Dincolo ne asteapta evident linistea si pacea sufletului.
Preludiul a insemnat, din pacate, si un epilog: cartea aparea postum.

Insingurat si batrin ca zeul Pan, cel cu pleoapele de cremene din Pasii profetului, poetul lasa
semne de plecare in mai multe poeme, dar cel putin unul - Marul rosu, scris cu putin timp inainte
de moarte, prezinta evidente defulari testamentare.

Poemul are un cod inchis superficialitatilor de interpretare: doar o hermeneutica a mithosului

popular ii desfereca sensurile.

***

In ultimii sai ani G. Meniuc era "bolnav" de folclor. Simbolistica populara il fascina; isi anunta
oral si epistolar prietenii ca recolteaza material pentru un roman - Tirgul Mosilor - care trebuia
sa fie cintecul sau de lebada. Himera epica, romanul nu s-a mai infiintat niciodata, "materialul"
topindu-se insa in poezie.

Asa se intimpla ca Marul rosu are o nedisimulata tenta folclorica. Elementele prozodice sint cele
ale baladei: "Din zari, o femeie venea/ Dalba ca lacrima,/ Eu de pe deal am ghicit-o:/ Mi-era
femeia iubita.// Trecea riul, trecea valea,/ Nu se oprea din cale./ Despletita, slaba, suie,/ Trebuia
ceva sa-mi spuie./ Soarele ardea in crestet,/ Cimpul tinjea vested./ .../ Ma uitam cum vine, vine/
Femeia prin sulcine." Figura femeii-muze e o copie voita dupa Ana grabind spre mesterul
(incremenit in proiect, am spune azi!) care o chema/gonea. (Paralela mi se pare esentiala pentru
sensul general al poemului.)

Poemul inglobeaza o suita de miteme: marul rosu, vidra, calul, soimul, stelele s.a., avind, de
regula, in melosul popular functii simbolice bine definite, aici fiind ordonate intr-un sistem
auctorial propriu, care le acorda maximum de eficienta poetica.

Marul rosu este un mitonim sintagmatic relativ rar si are o tratare neunivoca. Romulus
Vulcanescu, in Mitologie romana, ii depista un statut dependent de alt mitem - Dulful de mare,
care "noaptea iese din mare, se plimba pe tarm si unde gaseste un mar rosu il fura si-i maninca
fructele. Cei care vor sa-i obtina ajutorul cind circula noaptea pe ape, azvirl in valuri mere rosii,
in semn ca cer ajutorul Dulfului", care le indica "drumul cel bun pe ape". ( Apropo, in Preludiul
Bucuriei poemul Marul rosu este precedat de un alt poem, Colind de zugrav, in intregime
construit pe mitemul Dulfului de mare.) Din acest statut, o anume convergenta cu poemul nostru
il are doar mediul acvatic, in imediata apropiere a caruia se afla marul rosu. Cea mai apropiata
de duhul poemului interpretare a acestui mitonim o desprind insa dintr-un volum rarisim azi,
carte aparuta mai mult de jumatate de secol in urma (1944) la Casa Scoalelor. Este o colectie
extraordinara de mituri adunate de Marcel Olinescu si intitulata adecvat: Mitologie romaneasca.
Secventa Marul rosu e inclusa in ciclul cosmogonic, de rind cu interpretarile fabuloase ale
aparitiei Soarelui, Lunii si a stelelor. Citez: "Marul rosu se gaseste tocmai la capatul pamintului.
Sub el se afla unul din pestii care sustin pamintul si de sub el pornesc toate izvoarele si apele
riurilor si riusoarelor care sint pe lume si care curg de la apus spre rasarit, inconjoara pamintul si
iar in apa de sub marul rosu se intoarna. Marul acesta face niste mere de aur, dar nu le poate
capata nimeni, pentru ca picior de om nu poate strabate pina acolo". Este deci un arbore mirific
la tarimul dintre ape si cer. Miturile creationiste populare pun de regula in acest loc bradul
("bradu' brazilor"; "brad cu stele incarcat/.../ si in virfu-i/.../ cerul leagan de matase"). Tot
Romulus Vulcanescu remarca insa faptul ca marul apare des ca un substitut al bradului si ca pom
al vietii. Bradul e si "arbore funerar..., care ajuta in marea trecere a sufletului peste apa
simbetei". Vom vedea mai jos ca G. Meniuc a si realizat in poem aceasta substituire (marul ca
brad). Transferul e dublu: marul rosu, ca metafora globala a poemului, cumuleaza de fapt si
semnificatiile eroului liric - el e "altul,/ Suind in inalturi", e "Marul de linga cer", cu radacina
intr-un tarim, pe pamint, si cu virful in tariile ceresti ("Mi-a crescut lemnul in stele"). Cu alte
cuvinte, marul rosu e o dublura arborescenta a poetului.

Metafora antropomorfica, marul sta deci la hotarul dintre cele trecatoare si cele vesnice, la limita
dintre viata si moarte.

Premonitia thanatica e sugerata poetic prin simbolistica funerara a mitului: vidra, calul, soimul,
acoperind inexorabil cele trei stihii - apele, uscatul, vazduhul. "Ca la a mea radacina, scrie
poetul, Puiatu-mi-a vidra neagra,/ Ca in trupusorul meu/ Puiatu-mi-a cal galben,/ Ca in
virfurile mele/ Puiatu-mi-or soimi vineti."

Vidra "locuieste intr-un hau acvatic, numit Vidrosul, asociat lumii de dincolo sau intrarii pe
tarimul celalalt, pe care il pazeste aidoma unui Cerber. Este interesant ca numele acestui animal
in limbile celtice se traduce prin . In textul cintecelor funerare romanesti, sufletul mortului in
drumul sau se roaga bradului [ va reamintesc ca G. Meniuc a inlocuit bradul cu marul - E.L.] sa-l
treaca dincolo: . Bradul insa ii raspunde: <- Eu nu-ti pot intinde/ Ca sa le poti prinde/ Turpinele
mele / Sa treci peste ele/ Ca-n mine puiatu/ Vidra latratoare,/ Oameni pinditoare>" ( Ivan
Evseev, Dictionar de simboluri si arhetipuri culturale, Ed. Amarcord, 1994, pag.200).

In cheie similara interpreteaza soimul Mihai Coman, in Bestiarul mitologic romanesc: "O alta
dimensiune mitologica, specifica soimului, este aceea de mediator intre lumi, de calator care,
trecind de la un tarim la altul, duce vestile si leaga intre ei diversi protagonisti ai naratiunilor.
Aceasta dimensiune este intens actualizata de cintecele funerare si unele colinde. In prima
categorie de texte populare, soimul apare ca un paznic al portilor infernale: el sta in virful , la
marginea marii , impiedicind accesul direct al in tarimul funerar [la Meniuc e muza alias femeia
iubita care nu poate trece in zona sacralitatii interzise celor comuni - E.L.]. Rugat de cel sa-l
treaca peste mare, bradul raspunde: "( Ed. Fundatiei Culturale Romane, 1996, pag. 190). Ambele
fragmente folclorice sint citate de cei doi autori dupa S. Fl. Marian.

Calul, al treilea mitonim, era considerat de Mircea Eliade "animal funerar prin excelenta" (Mitul
eternei reintoarceri). Intr-o alta lucrare a lui I. Evseev, citat si mai sus (Dictionar de magie,
demonologie si mitologie romaneasca, Ed. Amarcord, 1998, pag. 66) se punea in evidenta
aceasta nefasta misiune a de altfel mindrului patruped: ,Calul-psihopomp, calauza a sufletului
mortului e prezent in bocetele romanesti: ".

Cu alte cuvinte, moartea e cea care puiaza la radacina marului rosu. Credinta populara a pus
intotdeauna mortii o aura de "mister sacramental", evitind, dintr-o oculta teama, sa o numeasca
direct. Epicul arhetipal infasoara moartea in coconul de matase al eufemismelor: ea e fie nunta,
fie plecare, fie trecere, fie altceva. Acest armistitiu cu Nenumita functioneaza si in poem,
moartea lucrind in subteran sub triplu cod mitic (sa va amintesc ca cifra trei e purtatoare de
magie?): vidra, calul, soimul. Invocat de femeia-muza ("- Marule de linga cer,/ Rogu-te, asculta
ce-ti cer:/ Pleaca-ti virfurile/ Cum te-ar bate vinturile.") de a se intoarce la lumea cu dor, la
"cimpul verde", cu lumina soarelui, a lunii, adica la viata, Marul sopteste cu resemnare pur
mioritica: "Am tremurat de sus/ Si cu mihnire i-am spus:/ - Din virf nu ma pot pleca,/ Vidra
prinde a latra,/ Calul galben a necheza,/ Soimi vineti a suiera." Semantica alegorica a mortii e
prelungita si de imaginea - iarasi mioritica - a stelelor ca astri din celalalt tarim: "Mi-a crescut
lemnul in stele./ Cum sa ramin fara ele?..."

Desi G. Meniuc nu respecta intocmai coloristica poemului-prototip folcloric, aceasta nu se

deosebeste insa de cea traditional acceptata: negrul (vidra), galbenul (calul), vinatul (soimul) au,
de regula, conotatii negative, fiind, de fapt, "piaza rea" a spectrului ordonat de ochiul naivului
popular. Voi exemplifica prin simbolistica galbenului. Este "culoarea distinctiva a toamnei", dar
poate fi si "un semn de boala, ca si de virsta" (Michael Ferber, Dictionar de simboluri literare,
Cambridge University Press, tradus recent la Cartier). Conotatiile ei negative sint frecvent
exploatate; ma voi limita la doar doua momente din poetica lui Gr. Vieru: "Sint palid ca lamiiul,/
Sa vad ce-i zice tu,/ Sa mor as vrea intiiul,/ Sa vad ce-i zice tu". Sau: "Din inel, din flori de tei,/
Galbioara,/ Se tot uita-n ochii mei / Suferinta".

Poemul lui G. Meniuc pare incadrat in aceasta paloare a sfirsitului: cimpul intreg "tinjea vested",
iar draga care "vine, vine/ Femeia prin sulcine", "despletita, slaba, suie" - aveti aici un portret
perfect al bocitoarei! - inoata in galbenul thanatic - sulcinele/ sulfinele prin care strabate au flori
de culoare galbena. Exista, daca vreti, in poem si un antagonism coloristic: pe de o parte, cimpul
pal, dominat de cei trei agenti ai mortii - vidra neagra, calul galben, soimul vinat in contrast
absolut cu marul rosu (rosul e "principiul vietii", apud I. Evseev); pe de alta parte, opus acelui
tarm al sumbrului thanatic, se proiecteaza cimpul verde al vietii privegheat de cei trei agenti ai
viitorului (fiul, fiica, iubita), teritoriu benefic scaldat in lumina soarelui, a lunii si a dorului.
Desprindem aceasta din monologul iubitei: "- Marule de linga cer,/ Rogu-te, asculta ce-ti cer:/
Pleaca-ti virfurile/ Cum te-ar bate vinturile,/ Darui-mi-ai trei smicele,/ Bucura-ne-vom de ele:/
Fiul tau in cimpul verde/ Cu lumina soarelui,/ Fiica ta in casa-mare/ Cu lumina lunii,/ Eu la focul
de pe vatra/ Cu lumina dorului". Acest proiect desfasurat generos de iubita-muza anunta insa o
fericire pur ipotetica, caci invocatia femeii e recuzata invariabil de moarte; marul raspunde
infiorat: "- Din virf nu ma pot pleca,/ Vidra prinde a latra,/ Cal galben a necheza,/ Soimi vineti
a suiera ".

Exista o serie de detalii in poem care coalizeaza pentru a sugera ca Marul rosu nu e doar
proiectia testamentara a unui om comun, ci a unui artist. In primul rind, actul de substituire
deliberata a bradului cu marul. Situatia folclorica omologheaza, de regula, ca arbore dintre cele
doua tarimuri bradul. Marul rosu, ca pom mitic, cumuleaza insa un statut de noblete. E unic, e
intangibil, face fructe rare, greu accesibile muritorilor pedestri. Poetul a fost furat probabil si de
eufonia sintagmei - marul rosu. Vin apoi, abia perceptibile, alte sugestii: femeia ca muza
insotitoare ( "In zare mi se tot ducea/ Iubita, muza mea,/ Dalba ca lacrima"), periplul ei
precipitat, repetind parca traseul Anei spre sacrul loc de chin si sacrificiu al Mesterului.

Traditia milenara acumulata de Cintarea cintarilor transfera marului si ideea de "fecunditate a

Verbului divin", deci un statut orfic, delegindu-i totodata si functiile cunoasterii (Jean Chevalier,
Alain Gheerbrant, Dictionar de simboluri, Ed. Artemis, 1995, vol. II, pag.283).

Semiotica poemului se cristalizeaza astfel atit pe verticala mitului cit si pe orizontala unei vieti
insingurate, de eremit abstras de eternitate. Daca moartea e o poarta de trecere spre alta stare a
fiintei si un drum spre "marea iluminare", cum credea M. Eliade, atunci Marul rosu este o
expresie resemnata a ultimei conditii umane.

Iulie, 2001