A fost odată o pisică atât de vigilentă, încât cu greu îndrăznea vreun șoricel

să-și arate vârful mustăților de teamă să nu fie mâncat de aceasta. Pisica

era pretutindeni, mereu pregătită de un atac.

Șoarecii care trăiau sub același acoperiș cu pisica începuseră să nu își mai
părăsească ascunzătoarea de teamă să nu cadă în ghearele pisicii. Așa că
pisica s-a văzut nevoită să își pună inteligența la lucru pentru a reuși să
mai prindă măcar un șoricel.

Așa că, într-o zi, pisica s-a urcat pe un raft și s-a atârnat de acesta cu capul
în jos, că și cum ar fi murit. Când șoarecii și-au văzut inamica în acea
poziție s-au gândit că a fost pedepsită de stăpânii casei pentru vreo poznă.
Timizi, șoarecii și-au scos capul din ascunzătoarea lor și au cercetat cu
atenție în jur. Pentru că pisica era nemișcată, șoarecii au ieșit bucuroși
afară, pregătiți să sărbătorească moartea pisicii. Dar într-o clipă de
neatenție, pisica a sărit de pe raftul de pe care atârna și până când șoriceii
au apucat să se dezmeticească, aceasta a reușit să pună gheară pe trei
dintre ei.

După cele întâmplate, șoarecii au început să fie mai precauți că niciodată.

Dar pisica, pentru că era încă flamândă, știa mai multe trucuri prin care să
își atragă pradă în capcană. Așa că s-a aruncat în coșul cu făină și s-a
acoperit complet, rămânând cu un ochi deschis pentru a observa orice
mișcare a șoarecilor.

Șoarecii au început să iasă din vizuina lor. Atunci, un șoarece bătrân care
avea deja multă experiență cu pisicile și capcanele pe care sunt în stare să
le întindă acestea, și care își pierduse o parte din coadă pe vremea când
nu știa să se ferească de dușmani, s-a așezat la o distanță sigură față de
gaura din peretele în care locuia și le-a spus șoriceilor mai tineri: