lingvistică generală 2018-19 / texte suplimentare / nr.

Eugenio Coseriu - Limbajul: diacriticon tes ousias.

Zece teze despre esenţa limbajului şi a semnificatului
[Eugenio Coseriu, Le langage: diacriticon tes ousias. Dix thèses à propos de l'essence du langage et du signifié,
în * * * - Percevoir: monde et langage. Invariance et variabilité du sens vécu, Mardaga, Liège, avril 2001, p. 79-
84; cu mici modificări & adăugiri, la adresa: http://www.revue-texto.net/Inedits/Coseriu_Theses.html ]

1. Prioritatea absolută a limbajului

Eroarea fundamentală a celor mai multe teorii (sau "filosofii") ale limbajului e cea de a vrea să reducă limbajul la o altă
facultate sau activitate printre facultăţile (sau activităţile libere) ale omului: la intelect (gândire raţională), la spiritul
practic sau la artă. Or, limbajul nu se lasă redus la "altceva". Limbajul – Hegel a văzut aceasta cu mare claritate – este
una dintre cele două dimensiuni esenţiale ale fiinţei omului; cealaltă e munca. Omul e singura fiinţă care vorbeşte şi
munceşte, în sensul propriu al acestor termeni. Prin muncă, omul construieşte, constant, o lume apropriată fiinţei sale
fizice. Prin limbaj, el construieşte o lume apropriată fiinţei sale spirituale: o lume care poate fi gândită [fr. pensable]
(lumea experienţei sensibile e, într-adevăr, reprezentabilă, dar nu poate fi gândită). Limbajul este, prin aceasta,
"deschiderea" tuturor posibilităţilor culturale ale omului (inclusiv gândirea discursivă, ştiinţa, filosofia, poezia). În acest
sens, Hegel constata că limbajul este "voreilig": că el conţine dinainte toate formele de dezvoltare ale spiritului. Tot
restul, în ce priveşte trăsăturile caracteristice ale limbajului, decurge din acest fapt fundamental.
2. Limbaj şi cultură
Limbajul este activitate creatoare şi, prin aceasta, activitate "culturală" infinită; dar el este, în acelaşi timp, o formă a
culturii şi baza culturii, în particular, ca tradiţie culturală.
3. Universaliile limbajului
Limbajul e caracterizat prin cinci universalii – trei universalii primare: creativitate, semanticitate, alteritate, şi două
universalii secundare sau derivate: istoricitatea şi materialitatea. Creativitatea (energeia) caracterizează toate formele
culturii. Printre aceste forme, limbajul e activitatea care creează semnificate, semne cu semnificaţie: aceasta este
semanticitatea lui. Dar semnele sunt întotdeauna create pentru altul: sau, mai exact, ca fiind din start şi ale altuia: iar
aceasta este alteritatea lor. În acest sens, limbajul este manifestarea primară a alterităţii: a fiinţei-împreună-cu-altul [fr.
de l'être avec autrui], caracteristică a omului. Istoricitatea rezultă din creativitate şi alteritate, şi ea înseamnă că tehnica
activităţii lingvistice se prezintă întotdeauna sub formă de sisteme tradiţionale proprii unor comunităţi istorice, sisteme
pe care le numim limbi; chiar şi ceea ce se creează în limbaj se creează întotdeauna într-o limbă. Materialitatea rezultă
din semanticitate şi alteritate: în fapt, semanticitatea e un fapt de conştiinţă, şi nu iese din conştiinţă: pentru ca să fie
"pentru un altul", ea trebuie să fie reprezentată în lumea sensibilă prin semnificanţi materiali. Desigur, la fel se întâmplă
cu celelalte activităţi culturale, ale căror conţinuturi, cum bine ştim, se constituie doar în conştiinţă şi trebuie, toate, să
fie "reprezentate" în lumea sensibilă. Cu toate acestea, materialitatea limbajului e diferită de a celorlalte activităţi
culturale, dat fiind că ea e întotdeauna materialitatea specifică a unei limbi. La fel se întâmplă cu istoricitatea lingvistică
vis-a-vis de cea a celorlaltor activităţi culturale: astfel, "stilurile", în artă, nu sunt analoge limbilor.
Vom observa, de asemenea, că limbajul este singura activitate culturală (deci creatoare ca atare) definită prin două
universalii (semanticitate şi alteritate) şi nu prin unul singur, şi că alteritatea se prezintă de trei ori, dat fiind că ea
condiţionează de asemenea istoricitatea şi materialitatea.
4. Comunicare şi comunitate
Limbajul (ca spunere) este, desigur, "comunicare". Dar trebuie să distingem comunicarea a ceva, fapt practic şi care
poate de asemenea să lipsească, fără ca prin aceasta limbajul să fie abolit, de comunicarea cu un altul, fără de care
limbajul nu e limbaj şi care nu lipseşte niciodată (ea e prezentă deja în creaţia de semnificate), dat fiind că ea
corespunde alterităţii funciare a limbajului. Iar în ce priveşte comunitatea: limbajul nu e pur şi simplu un "fapt
social", un "produs" al societăţii comparabil cu "instituţiile" sociale; dimpotrivă, el e, prin alteritate (şi Aristotel a
văzut clar aceasta în a sa Politeia), fundamentul oricărei asocieri umane.
5. A numi şi a spune
Cele două funcţii fundamentale ale limbajului sunt onomázein şi légein (Platon): a numi şi a spune, ceea ce corespunde
aproximativ distincţiei dintre lexic şi gramatică. Dar, în vreme ce în "numirea" primară totul e limbaj (pentru că e vorba
despre organizarea lumii în categorii şi specii) în "spunere" (unde e vorba de a stabili relaţii în această lume şi cu această
lume), doar forma generică – modalitatea semantică – a acestor relaţii este, propriu-zis, limbaj, fiindcă, în ce priveşte
substanţa ei, spunerea este de asemenea ştiinţă, activitate practică, sentiment, artă (poezie) etc.
6. Conţinutul "spunerii"
În conţinutul "exprimat" şi "comunicat" prin "spunere", trebuie făcută distincţia între designare, semnificat şi
sens. Designarea e referirea la lucrurile (stări de fapt, evenimente, procese) extralingvistice (sau, mai bine zis,
exterioare semnelor). Semnificatul e posibilitatea obiectivă de designare aşa cum e ea dată în semnele unei
limbi. Iar sensul e finalitatea fiecărei "spuneri", conţinutul propriu discursului ca atare (sau al unui fragment de
discurs). Astfel, constatarea, replica, răspunsul, întrebarea, obiecţia, acordul, dezacordul, rugămintea etc. (toţi
logoi-i stoicilor) sunt unităţi de sens (nu de "semnificaţie"). Din punct de vedere lingvistic, sensul e finalitatea
discursului ca dată (exprimată) prin semnificat (lexical, categorial, gramatical, "ontic") şi designare: dar la
constituirea sensului contribuie şi cunoaşterea lucrurilor, şi "cadrele". Conţinutul propriu-zis şi exclusiv
"lingvistic" este, în consecinţă, semnificatul.
7. Limbaj şi poezie
Ca identificare a unei modalităţi a fiinţei, semnificatul e un act de cunoaştere şi, întocmai ca şi poezia (şi arta în
general), de cunoaştere intuitivă. Aceasta i-a făcut pe anumiţi filosofi să identifice limbajul şi poezia, cel puţin în ce
priveşte actele originare de creaţie. Totuşi, semnificatul (şi, în consecinţă, limbajul) nu e identic cu poezia. Pe de o
parte, semnificatul este întotdeauna opera unui subiect dotat cu alteritate, în vreme ce poezia (ca şi arta în general) e
opera unui subiect absolut (care se afirmă pe sine [se pose] ca absolut). Pe de altă parte, limbajul ca atare nu este
decât semnificat (lexical, categorial, gramatical, "ontic") în vreme ce poezia e o "spunere" care îşi are substanţa
proprie. Filosofii care identifică limbajul şi poezia nu consideră limbajul decât ca "spunere" (şi ca spunere a unui
subiect absolut). Noi afirmăm, dimpotrivă, prioritatea limbajului şi vis-à-vis de poezie. Cu totul altceva este atunci
când spunem că limbajul poetic este limbajul în plenitudinea lui funcţională.
8. Semnificat şi fiinţă
Semnificatul unui nume (sau, recte: semnificatul ca nume) este diacriticòn tês ousías (Platon): delimitare – şi prin
aceasta constituire – a unei modalităţi (întodeauna virtuală) a fiinţei. În sine, semnificatul unui nume e întotdeauna
universal, dat fiind că nu numeşte "fiinţări" recunoscute ca atare ci o posibilitate infinită a fiinţei. El se găseşte nu la
capătul, ci la începutul constituirii unei "clase" (care, prin raportare la lumea "reală", poate fi de asemenea o clasă cu
un singur membru cunoscut – de ex. soare, lună – sau chiar o clasă vidă). De aceea, designarea nu este faptul primar
al limbajului, ci un fapt secundar, subordonat semnificatului: este faptul de a raporta un "lucru" constatat la un
semnificat deja dat. Numele propriu e, în limbaj, un fapt secundar: e un nume de identificare istorică a unei fiinţări în
interiorul unei clase deja recunoscute ca atare.
9. Semnificat, adevăr, existenţă
Semnificatul (şi prin aceasta, limbajul ca atare) nu este nici adevărat, nici fals: el e anterior distincţiei înseşi între
adevăr şi falsitate. De asemenea, nereprezentând decât o modalitate virtuală (posibilitate) a fiinţei, el e anterior
distincţiei între existenţă şi nonexistenţă (Aristotel). Adevărată sau falsă nu poate fi decât "spunerea" ca propoziţie
(lógos apophantikós). De asemenea, doar cunoscând un semnificat putem constata existenţa unor fiinţări designabile
care să îi corespundă acestuia. Este ceea ce numesc "caracterul deictic" al al limbajului: un nume "arată" o modalitate
a fiinţei (sau, mai bine zis, o constituie şi o reprezintă), dar nu spune nimic (derivatele şi compusele conţin deja
"spunere", altfel spus, din punct de vedere lingvistic, o anume "gramaticalizare").
10. Limbaj şi "lucruri"
Limbajul este cel care conferă fiinţă lucrurilor: el nu e o nomenclatură pentru clase de lucruri recunoscute ca atare
dinainte. Fireşte, limbajul nu creează fiinţările, dar creează fiinţa lor: le face să fie acest sau acel lucru. Astfel,
limbajul nu creează arborii, dar creează faptul lor de a fi arbori (şi nu, de exemplu, plante în general sau o altă specie
oarecare). Dar, prin aceasta, limbajul ne conduce spre o lume ordonată de lucruri. Delimitând modalităţile fiinţei, el
permite să constatăm sau să recunoaştem în lume fiinţări corespunzătoare acestor modalităţi şi oferă astfel
posibilitatea cercetării privitoare la "lucrurile" înseşi şi, în consecinţă, posibilitatea unor noi delimitări: delimitări, de
această dată, "obiective": realizate în lumea însăşi a "lucrurilor" şi pentru care se pot creea nume ("termeni"). Orice
ştiinţă începe, în mod necesar, prin clasificările operate de limbaj, dar ea nu se opreşte la aceste clasificări. Astfel
apare "limbajul tehnic" (sau "terminologia"). Orice terminologie (chiar şi terminologia "ştiinţei populare") este, în
acest sens, inversul limbajului originar (non terminologic): ea merge de la designare la semnificat şi numeşte efectiv
clase recunoscute dinainte ca atare. Dar limbajul tehnic nu se poate constitui decât în mod secundar, plecând de la
delimitările deja realizate de limbajul non-tehnic.
-------------------------------------------------------------------------------------------□