Sunteți pe pagina 1din 8

Sarmizegetusa Regia - Grădiştea Muncelului sau Dealul Grădiştii

Capitala regatului lui Decebal, situată pe versantul sudic şi culmile muntelui Muncelu, a
fost construită în relaţie cu zăcămintele de fier din vecinătate (de altfel, în zonă au
funcţionat cele mai mari ateliere de prelucrare a metalelor din sud-estul Europei), element
căruia i se poate adăuga informaţia lui Strabon, (Geogr.VII, 3, 7) despre muntele sacru al
dacilor Kogaionon.
Situl antic este construit în întregime pe terase antropogene: cetatea înconjurată de
ziduri, sanctuarele monumentale, atelierele înfloritoare, locuinţele, elementele de captare
şi filtrare a apei potabile, apar structurate de un sistem de drumuri coerent şi bine
întreţinut. Aspectul grandios al aşezării în momentul cuceririi romane, ca şi funcţiile
economice evidenţiate de săpăturile sistematice, i-au determinat pe arheologii sitului să
considere complexul de construcţiii care se aliniază de-a lungul a aproape 6 km, ca o
aşezare protourbană sau un oraş.
Săpăturile arheologice sistematice din ultimele cinci decenii au evidenţiat
trei zone funcţional diferite: 1. cetatea; 2. zona sacră; 3. aşezarea civilă.

1. Cetatea
Cetatea, reşedinţă a regelui, marelui preot, judecătorului supreme, domină întreg
situl. Zidul de incintă începea la baza terasei III, urca către extremitatea vestică a
mamelonului, înconjurându-l; suprafaţa închisă de zidul de incintă, gros de 3,30 m şi
construit în întregime în tehnica murus Dacicus, era ceva mai mare de 1 ha.
Până în prezent cercetarea arheologică nu a descoperit turnuri de curtină sau alte
elemente de fortificaţie ale incintei. Palisada descoperită în faţa sectorului sudic al zidului
de incintă a fost pusă în relaţie cu ultimul asediu al cetăţii, din anul 106 p.Hr. În zona
vestică a cetăţii au fost descoperite încăperi cu funcţie de camere de provizii, dispuse
perpendicular pe zidul de incintă.
Distrugerile din cetate, ca urmare a asediillor din 102 şi 106 p.Hr., ca şi distrugerile
făcute de romani după 106 p.Hr., au împiedicat stabilirea cu precizie a structurilor
constructive din spaţiul intra muros.

2. Zona sacră era situată la est de cetate. Accesul se făcea dinspre sud-vest printr-
un drum pavat, iar dinspre sud-est printr-o scară monumentală din piatră, mărginită de
ziduri, lată de 2,60 m. Sanctuarele descoperite se înscriu în funcţie de planimetrie, în
două categorii: circulare şi rectangulare-de tip aliniament.
Dintre cele două sanctuarele circulare cu altar central, cel mai cunoscut este
aşa-zisul Soare de andezit, care se prezintă sub forma unei platforme circulare, groasă de
30 cm, cu un diametru de 6,98 m. Cele 10 raze, dispuse la distanţe neregulate pe
circumferinţa exterioară, au la extremităţi şiruri de mici coloane din marmură, cu partea
superioară sculptată în formă de arc de cerc. Sub altar, a fost descoperit un mic canal de
drenaj al lichidelor folosite în libaţii. Simbolistica arcurilor de cerc delimitate de cele
zece raze a fost interpretată ca o confirmare a naturii uraniano-solare a credinţelor
religioase ale dacilor.
Sanctuarul mare circular (sanctuarul calendar), cu un diametru de 29, 40 m
este format din trei spaţii: piesa absidată, orientată NNV-SSE şi cele două spaţii care-l
înconjoară, de formă circulară şi perimetrice în raport cu încăperea centrală. Intrarea în
piesa absidată, este străjuită de doi piloni din calcar. În interior, 3-4 piloni de lemn
marchează altarul de cult propriu-zis. Cele două cercuri perimetrale sunt compuse din 84
şi respectiv 210 mici piloni din andezit.
Sanctuarele rectangulare de tip aliniament cu plinte din calcar sau blocuri de
calcarla baza coloanelor au fost descoperite pe terasa XI. Unui prim sanctuar cu blocuri
de calcar la baza coloanelor îi succede la sf. sec. I a. Hr. şi prima jumătate a sec.I p. Hr,
sanctuarul cu 60 plinte de calcar şi coloane din lemn. La marginea vestică a terasei XI se
află sanctuarul mic cu plinte de calcar (trei rânduri a câte 5 coloane).
Sanctuarele rectangulare de tip aliniament cu plinte din andezit
În a doua jumătate a sec. I p. Hr., marele sanctuar cu plinte de calcar este înlocuit
de marele sanctuar cu plinte din andezit (trei rânduri a câte 10 coloane). Tamburii aveau
1,20m în diametru şi erau montaţi în plinte circulare în plan, groase de 0,35 m şi cu un
diametru de 2,10m. Spaţiul acoperit de sanctuar avea dimensiunile de 37,50x31,50m. În
partea de nord a terasei XI era amplasat marele sanctuar rectangular cu plinte şi coloane
din andezit (dimensiuni 12x9, 20m). Alături de precedentul se află micul sanctuar
rectangular din andezit.

3. Aşezarea civilă este cel mai mare habitat cunoscut până astăzi în lumea dacică,
ocupând peste 100 terase artificiale, dintre care au fost cercetate până în prezent numai
câteva, aflate în jurul fortificaţiei sau ariei sacre (de ex. terasa depozitului de vase).
Tipologia locuinţelor cercetate în cele două cartiere ale aşezării civile cuprinde
două tipuri planimetrice, cunoscute şi din reliefurile de pe Columna traiană.
- locuinţe cu plan rectangular, cu una sau mai multe încăperi; Cele mai multe locuinţe au
fundaţie de piatră, elevaţie şi acoperiş din lemn.
- locuinţe cu planimetrie circulară, cu sistem constructiv identic. O situaţie aparte a fost
semnalată în cazul uneia din locuinţele de pe terasa II, a cărei planimetrie este poligonală.

Aşezarea civilă era parte integrantă a Sarmizegetusei Regia. Căile de acces erau
supravegheate de turnuri de pază, cu ziduri din piatră. Astfel de turnuri au fost cercetate
pe drumul principal către cartierul de vest al aşezării civile. La un anume moment, legat
probabil de perioada războaielor cu romanii, accesul a fost închis de un val de pământ.
În momentul cuceririi, reşedinţa regilor daci era cel mai mare centru al metalurgiei
fierului din Europa barbară. Cele mai multe ateliere descoperite sunt ateliere de fierărie,
dar au fost descoperite şi cercetate şi ateliere ceramice sau pentru pentru fabricarea
sticlei, etc.
În cartierul estic s-a descoperit în 1988 un atelier monetar. Inventarul său conţinea
trei matriţe pentru fabricarea de imitaţii de monede romane (doi denari republicani şi un
denar din epoca imperială-domnia lui Tiberius).
In partea de nord - vest a terasei XI a fost descoperit un grânar, singurul cunoscut
până în prezent.

Sistemul de drumuri antice a fost surprins în toată zona limitată de valea râurilor
Valea Albă şi Apa Oraşului. Astfel, drumul urca panta abruptă a platoului dinspre
versantul sudic şi ajungea în partea vestică a aşezării civile. De aici drumul se bifurca,
înconjurând fortificaţia dacică în partea sa sudică, pe direcţia zonei sacre. Celălalt drum
ajungea în acelaşi punct, urmând o curbă de nivel aflată la o altitudine mai joasă. Un alt
drum ajungea în zona sacră venind dinspre estul aşezării civile.
În apropierea fortificaţiei dacice drumurile aveau o lăţime de 4m.
La extremitatea S-V a căii sacre, o ramură a drumului principal cobora către zona sacră,
în timp ce o alta se îndrepta spre terasa X. Din sistemul de drumuri antic, este vizibilă
astăzi numai ramura care cobora spre zona sacră, restaurat după terminarea cercetărilor
arheologice.

Aducţiuni de apă
Apa necesară era asigurată de trei surse, dintre care una în zona sacră. Celelalte
două, dirijate prin conducte (a fost descoperit in situ un tronson lung de 22 m) erau
captate într-un bazin de decantare.
La sud de fortificaţia dacică, între zidul sudic al acesteia şi valul cu palisadă dublă a fost
descoperită o cisternă săpată direct în stâncă. Cea mai completă instalaţie de drenaj a fost
cercetată în zona sacră: canalul era tăiat direct în stâncă şi acoperit la partea superioară cu
dale din calcar.
După transformarea Daciei în provincie romană, atracţia pe care locurile măreţiei
de odinioară o putea avea pentru cei rămaşi în viaţă ca şi alte considerente, l-au
determinat pe Traian să lase la Sarmizegetusa Regia, o trupă numeroasă. Prezenţa unor
vexilaţii din legiunea IV Flavia Felix alături de vexilaţii ale legiunilor II Adiutrix Pia
Fidelis şi VI Ferrata este documentată epigrafic, până la sfârşitul domniei lui Traian.
Trupelor romane cantonate aici le aparţine extinderea fortificaţiei dacice; piatra
utilizată provine din zidurile demantelate ale fortificaţiei dacice sau din elementele
arhitecturale ale sanctuarelor dacice distruse. La sud de fortificaţia romană au fost
cercetate thermele, construite pentru uzul trupei romane. Cercetarea arheologică a
cisternei construite de daci a dovedit repunerea ei în funcţiune în epoca romană.
Cu toate acestea, cercetarea arheologică sistematică a sitului Grădiştea Muncelului
a constatat existenţa nealterată a nivelelor originare din epoca dacică. Lucrările de
restaurare, au conservat în quasi integritate, organizarea sitului antic dacic mai ales în
zona sacră, sistemul de drumuri în acest punct central, ca şi sistemul de aducţiune a apei
şi de drenaj.
Situl arheologic de la Grădiştea Muncelului, prin elementele sale constitutive, prin
valoarea sa arhitecturală, reprezintă un ansamblu monumental, care ilustrează una dintre
cele mai semnificative perioade ale istoriei antichităţii de pe teritoriul României.

Cetatea dacică de la Costeşti-Cetăţuie

Sat Costeşti, com. Orăştioara de Sus. Este amplasată la 3 km sud-vest de satul Costeşti.
Construită pe culmea Cetăţuia, denumire ce reflectă existenţa în acest loc a unor
ruine, cetatea domina şi supraveghea o întinsă zonă situată la poalele sale, pe malul stâng
al râului Apa Oraşului. Pe culmile din vecinătate, la Ciocuţa, Dâlma-Brăiţei şi Cetăţuia
Înaltă au fost ridicate alte fortificaţii cu rolul de a bloca accesul către aceasta dinspre vest
şi sud. Importanţa sa strategică este deosebită: controlul cetăţuii deschidea drumul către
Sarmisegetusa.
Făcând parte dintr-un complex sistem de apărare, Cetăţuia de la Costeşti construită
între sfârşitul sec. II şi începutul sec. I a. Hr. este cea mai veche dintre fortificaţiile dacice
din Munţii Orăştiei. Cetăţuia cu sanctuarele sale şi aşezarea civilă dezvoltată la poalele
sale va deveni prima capitală a regatului dac condus de Burebista. Ea va trece în decursul
istoriei prin mai multe faze de întărire şi refacere datorate fie introducerii unor noi tehnici
de construcţie, fie avatarurilor războaielor daco-romane, ultimul dintre acestea fiind
dealtfel şi cel ce a pus capăt existenţei sale în anul 106 d. Hr.
Vârful colinei a fost amenajat de către constructorii daci în terase, rezultând astfel
un platou de formă elipsoidală (160 m lungime, 17 m lăţime la sud şi 25 m la nord) pe
care au fost dispuse în cercuri concentrice elementele de apărare şanţuri şi valuri de
apărare întărite cu palisade, ziduri de piatră cu turnuri la extremităţi, turnuri de veghe.
Valul de pământ de la 310 m altitudine înconjura culmea la sud-vest, sud şi sud-est.
el datează din etapa de început a fortificaţiei. Valul de pământ de la 534 m altitudine
înconjura partea superioară a platoului, în prima fază având doar o palisadă simplă, într-o
fază ulterioară aceasta fiind dublată, întărită şi înălţată. Ea a fost arsă în primul război
daco-roman. Arheologic s-a constatat o a treia fază de refacere concomitent cu adosarea
unui depozit de cereale. Intrarea în incinta fortificată era la sud şi era dublu apărată printr-
o şicană şi o poartă mare de lemn. Valul apăra o suprafaţă de 11 ha.
Zidurile din piatră de la sud şi est au fost construite în tehnica elenistică cu
parament dublu din blocuri mari de piatră de talie legate între ele printr-un sistem de
tiranţi din grinzi de lemn aşezate transversal. Aceste ziduri aveau atât rol de apărare cât şi
de susţinere a teraselor superioare. În interiorul spaţiului apărat urcând pe o scară
monumentală cu trepte largi de 3,50 m mărginite de un zid cu rol de balustradă se
ajungea pe platou şi la unul din turnurile-locuinţă. Acesta era construit din piatră la
nivelul parterului şi din cărămidă de formă pătrată sau rectangulară la partea superioară.
O altă scară, largă de 1,18 m conducea către un al doilea turn-locuinţă. Cele două turnuri
ocupau extremităţile de nord şi sud ale platoului, între ele, pe vârf, existând un turn de
pază.
Alte trei turnuri, izolate, vegheau asupra drumului de acces antic şi asupra marelui
sanctuar. Sanctuarele, în număr de patru, erau rectangulare, cu 4 şi 6 aliniamente formate
din tamburi de calcar şi coloane din lemn. Cele două cisterne de apă descoperite, foarte
importante pentru supravieţuirea apărătorilor, erau amplasate una în interiorul zonei
fortificate, cealaltă în exteriorul acesteia.
Cetăţuia de la Costeşti este un punct de reper deosebit pentru istoria
geto-dacilor, fiind prima cetate construită după o planimetrie şi o tehnică nouă de
influenţă elenistică (ziduri din blocuri din piatră de talie cu parament dublu), păstrând în
acelaşi timp elemente ale sistemul vechi de fortificare, şanţuri şi valuri de pământ.

Cetatea dacică de la Costeşti Blidaru

Este cea mai importantă verigă din ansamblul de apărare din Munţii Orăştiei, posedând la
rândul ei un sistem exterior de fortificare. Astfel, la est şi nord-est de Blidaru, pe platoul
Făeragului şi Grădina Făeragului (558 m altitudine) erau amplasate trei turnuri de pază.
Alte turnuri supravegheau împrejurimile de pe Curmătura Făeragului, de la Poiana Popii,
Şesul Ciorii şi Poiana lui Mihu. De pe versantul nord-vestic, turnul rectangular de la
Poiana Pertii completa sistemul defensiv.
Cetatea a fost ridicată după domnia lui Burebista, în a doua jumătate a sec. I a. Hr.,
şi are cea mai coerentă planimetrie dintre citadelele dacice, reprezentând o capodoperă a
arhitecturii militare dacice. Utilizarea meşterilor, poate şi a arhitecţilor greci, a contribuit
la introducerea unor inovaţii constructive.
Amplasată pe un deal (705 m altitudine) cu perspectivă către valea Mureşului şi
Sarmisegetusa Regia, controlând drumul antic de acces către aceasta, ridicarea cetăţii a
presupus iniţial lucrări considerabile de amenajare pentru obţinerea unui platou pe culme
şi a unor terase.
Prima incintă, situată pe platoul central, era de formă trapezoidală, cu ziduri de
dimensiuni diferite şi patru turnuri de colţ. Incinta înconjura o suprafaţă de 2100 mp. Pe
sub turnul de sud, printr-o intrare în şicană, se realiza accesul la o intrare secundară,
amplasată pe curtina de nord. Accesul în celelalte trei turnuri se făcea doar din interior la
nivelul lor superior. Tehnica de construire a zidurilor este cea cunoscută sub numele
murus Dacicus, adică blocuri de piatră rectangulare sau trapezoidale aşezate în asize
orizontale, fără liant între ele, cu tiranţi de lemn longitudinali, oblici sau transversali.
Pe vârful platoului a fost construit un turn-locuinţă, de plan aproape pătrat,
conceput iniţial ca un element de apărare independent, devenit apoi locuinţa
comandantului garnizoanei. În afara acestei prime incinte, pe versantul de sud-vest, a fost
construit un alt turn.
Incinta a doua, realizată în a doua etapă, este de formă trapezoidală, adosată celei
deja existente, cu un nou turn de colţ, reprezentând faza de mărire a citadelei. Acest
moment se situează spre sfârşitul sec. I a. Hr. sau la începutul sec. I p. Hr. Concomitent
au fost demolate şi apoi refăcute părţi din prima incintă şi din turnurile de colţ. Turnul
construit în afara primei incinte a fost demolat, piatra fiind refolosită la ridicarea noilor
ziduri. Intrarea se făcea printr-o poartă practicată în zidul ce se lipea de turnul de nord,
fiind direct supravegheată de acesta.
În interiorul incintei, adosate laturilor de vest şi nord au fost construite cele opt aşa-
numite cazemate, încăperi patrulatere ridicate pe două niveluri. La parter ele serveau
drept depozit pentru cereale, etajul fiind în fapt o platformă pentru susţinerea şi
manevrarea maşinilor de război. Zidăria alterna blocurile de calcar cu micaşisturi,
imitând modelul tablei de şah.
Cisterna de apă, boltită, situată la baza platoului superior, a fost construită după
tehnica romană din piatră legată cu mortar, fiind alimentată de o conductă din olane.
Sanctuarele, de tip aliniament, erau situate în afara incintei fortificate în locul numit
Pietroasa lui Solomon.

Cetatea dacică de la Luncani - Piatra Roşie.

Pe platoul denumit Piatra Roşie, situat la 832 m altitudine, aflat pe teritoriul comunei
Boşorod din Munţii Orăştiei, a fost ridicată o cetate dacică, ce a funcţionat între secolul I
a. Hr. şi secolul I p. Hr. Platoul este înconjurat aproape din toate părţile de prăpăstii,
singura cale de acces fiind din direcţia estică. Cetatea a făcut parte dintr-un sistem de
fortificaţii dacice, având rolul de a apăra capitala statului dac centralizat condus de
Burebista, Sarmizegetusa Regia, de un eventual atac dinspre nord.
Cetatea a fost prevăzută cu două incinte fortificate ridicate în etape diferite. Cea
mai veche, are un plan patrulater (102x45 m), cu turnuri interioare la colţuri şi un turn pe
mijlocul laturii estice, cu rol de poartă de intrare, prin care trecea un drum lat pavat cu
lespezi de piatră. Zidurile au fost construite din piatră de talie (murus Dacicus). Acest
drum era străjuit de trei turnuri de pază. În interiorul incintei au fost descoperite
construcţii aparţinând unui edificiu cu elevaţie din lemn, tencuit cu lut pe nuiele, compus
din două încăperi, înglobat într-o mare clădire cu peristil, o cisternă săpată în stâncă,
pentru captarea apei necesare garnizoanei, urmele unui sanctuar, reprezentate de tamburi
din piatră. Această incintă a fost începută în timpul regelui Burebista (80�44 a. Hr.),
fiind terminată de urmaşii acestuia.
O a doua incintă a fost construită la sfârşitul secolului I p. Hr., pe coasta estică a
dealului, ca un veritabil avanpost. Această fortificaţie ulterioară, a fost adosată laturii de
vest a celei anterioare, fiind construită din ziduri de piatră şi pământ, având o grosime de
1,5�2 m, consolidate cu palisadă. Interiorul acestei incinte a înglobat mai multe terase
amenajate pentru locuire, drumul antic şi cele trei turnuri de pază.
Cercetările arheologice începute aici din anul 1910, au fost precedate de cele ale lui
M. J. Ackner (1838), stabilind încă de atunci caracterul dacic al construcţiilor. În
numeroasele campanii efectuate după anul 1943, au fost descoperite artefacte autohtone
şi importate din cetăţile elenistice de pe malul Mării Negre şi din Imperiul Roman. Tot
arheologic, s-a stabilit că cetatea a fost distrusă în anul 106, în timpul celui de-al doilea
război daco-roman, de către legiunile romane.

Cetatea dacică de la Băniţa

A fost construită în zona cea mai înaltă a dealului �Piatra Cetăţii� sau �Dealul
Bolii�, care se află la limita vestică a bazinului văii Jiului (altitudine 904 m).
Dealul, înconjurat pe trei părţi de apele râului Băniţa, oferea în mod natural
posibilităţi de apărare, accesul fiind posibil doar pe latura de nord, unde, de altfel, sunt
amplasate elementele de fortificaţie din epoca dacică.
Pantele foarte abrupte ale dealului, precum şi existenţa unor reduse suprafeţe plate,
au determinat pe constructori să realizeze lucrări ample de nivelare şi să conceapă un
sistem de apărare original: zidurile de incintă, turnurile şi platformele pentru luptă corp la
corp, se eşalonează în trepte.
Primul element de fortificaţie este zidul de 115 m lungime, gros de cca. 2 m, ridicat
pe pantele de nord şi nord est ale dealului, construit în tehnica murus Dacicus. Intrarea în
cetate se făcea prin zona de nord-est, fiind marcată de poartă şi o scară monumentală cu o
lungime de 4,50 m; scara are trepte din piatră calcaroasă şi este mărginită de ziduri
marginale, cu rol de balustradă din andezit.
În interiorul cetăţii, spaţiul de apărare şi locuire este organizat pe cele trei terase
amenajate prin nivelare, cu suprafeţe diferite, care se succed pe direcţia est-vest. Prima
terasă, care este şi cea mai mare, este parţial amenajată. Terasa a doua, înconjurată de un
zid masiv de piatră, gros de 1,40 m., închidea o incintă rectangulară, cu dimensiunile de
22x17 m.
Excesul de apă pluvială era drenat de cele două canale, tăiate în piatră, de pe
laturile de sud şi vest ale incintei. În cazul cuceririi fortificaţiei de pe a doua terasă,
drumul către vârful dealului era controlat şi barat de un turn de apărare, înconjurat la
rândul său pe trei laturi de ziduri de piatră.
Cea de a treia terasă, situată la înălţimea cea mai mare, de formă trapezoidală
(34x23x20 m), era apărată de un zid de piatră cu parament dublu.
În partea de nord- vest a terasei fortificate a fost amenajată o platformă de luptă.
Cetatea de la Băniţa prezintă o serie de particularităţi constructive datorate, în primul
rând, mediului natural. Pe versanţii de sud, sud-est şi vest, unghiul de pantă de 90�,
făcea inutilă construirea unui zid de apărare. Suprafeţele neregulate, inegale, dar mai ales
reduse din cauza îngustimii teraselor, au obligat la amenajarea sistemului defensiv în
trepte, după operaţii de nivelare a stâncii. Acest fapt explică şi soluţia de compensare a
diferenţelor de nivel din plan vertical prin legături suplimentare, în plan orizontal, între
blocurile de piatră ale zidului, prin utilizarea unor crampoane de lemn.
Un sanctuar de tip aliniament a fost descoperit în afara zonei fortificate, pe panta
de nord a dealului. Cercetările arheologice au stabilit că cetatea a fost construită la
sfârşitul sec.II a.Hr. şi a funcţionat până în timpul primului război daco-roman din 101-
102 p.Hr., când a fost cucerită şi distrusă de romani.
Pierderea cetăţii de la Băniţa, a permis armatei romane să avanseze pe drumul către
capitala regatului, Sarmizegetusa Regia, fapt atestat de existenţa castrelor de marş
romane de la Jigurul Mare şi Comărnicel.

Cetatea dacică de la Căpâlna

Se află la 2 km de satul cu acelaşi nume, pe Dealul Cetăţii, având altitudinea de 610 m,


între Valea Gărgălăului şi Pârâul Râpii. Fiind înconjurat de pante abrupte, singura cale de
acces era spre sud-vest, printr-o şa îngustă. Pentru a putea fi utilizat, culmea dealului a
fost amenajată în mai multe terase. Sistemul de fortificare, încă vizibil pe teren, este
reprezentat de un şanţ, două valuri cu câte un şanţ interior, un zid de incintă şi un turn-
locuinţă. Rolul strategic al fortificaţiei era acela de a împiedica pătrunderea în Dacia
intracarpatică, pe singurul drum ce venea de la sud de Munţii Carpaţi.
Turnul-locuinţă a fost aşezat pe o platformă săpată în stânca naturală, chiar în faţa
şeii care asigura accesul natural. Având un plan pătrat, cu latura de 9,5 m, avea ziduri
groase de 1,7 m, realizate în tehnica murus Dacicus, până la 1,7 m înălţime, fiind
continuate pe încă aproximativ 3 m, din zidărie de cărămidă.
De laturile de nord şi est ale turnului era legat zidul de incintă, lung de aproximativ
280 m şi cu o grosime inegală, de 1,5 � 2,5 m, realizat în aceeaşi tehnică (murus
Dacicus). În zona de sud-est a incintei se afla turnul de poartă, înglobat cu două din laturi
în structura zidului de incintă, iar pe latura de nord-est se afla o intrare mică, de serviciu.
În incintă, pe terase şi pe platou se aflau barăci din lemn, un sanctuar, iar pe cea mai
înaltă terasă, în zona de sud, era construit un turn de veghe din lemn.
Pentru a bloca accesul la platoul fortificat, pe drumul antic ce folosea şaua naturală,
a fost săpat un şanţ de apărare, larg de aproximativ 5m. În spatele şanţului se aflau două
valuri de pământ, de formă circulară, groase de 5-6 m şi înalte de 1-2 m, precedate de
câte un şanţ de 3�4 m lărgime. Între ultimul şanţ şi turnul-locuinţă, a fost realizată o
palisadă.
Potrivit cercetărilor arheologice, construirea cetăţii a fost stabilită la mijlocul
secolului I a. Hr., în timpul regelui Burebista. Se pare că, după primul război daco-roman
(101� 102), în conformitate cu tratatul de pace încheiat între împăratul Traian şi regele
Decebal, acesta din urmă a fost obligat să demoleze parţial zidurile de apărare.
Înainte de începerea celui de-al doilea război (105), fortificaţia a fost refăcută în
mare grabă, folosindu-se chiar şi elemente arhitectonice ale sanctuarului. Cetatea a fost
incendiată şi distrusă de armata romană, probabil în anul 106 p. Hr.
Sursa : http://www.inmi.ro/dacice/dacice.html