UNITATEA II

ARHITECTURA SISTEMELOR ELECTRONICE DE CALCUL

După ce se defineşte noţiunea de sistem electronic de calcul şi care sunt

componentele acestuia, capitolul II al cursului are ca obiectiv major descrierea
structurii sistemului de echipamente în general şi în particular a structurii unui
microcalculator. Alături de descrierea componentelor fizice ale calculatoarelor, sunt
arătate şi funcţiile îndeplinite de către acestea în procesul de prelucrare a datelor,
arătându-se ca între componentele fizice ale unui sistem electronic de echipamente
se nasc trei fluxuri informaţionale: cel al instrucţiunilor, al datelor şi a comenzilor.
Astfel, ţinând seama de faptul că prelucrarea datelor se face pe baza unui program
aplicativ, instrucţiunile acestuia trebuie să se afle în memoria internă înainte de a
începe procesul de prelucrare propriu-zis. Pe baza acestor instrucţiuni, unitatea de
comandă şi control comandă celelalte componente pentru a introduce datele de la
unitatea periferică adecvată (de regulă din baza de date organizată pe hard-disc), în
memoria internă, pentru a efectua operaţii aritmetice sau logice asupra acestor date
(se execută de către unitatea aritmetico-logică) sau pentru a reda rezultatele
prelucrării (informaţiei) prin imprimarea acestora pe hârtie cu ajutorul unităţii
periferice adecvate (imprimanta).

2.1. Arhitectura generală a unui sistem electronic de calcul

Un sistem electronic de calcul reprezintă un ansamblu de resurse fizice
(echipamente) care împreună cu un sistem de programe (resurse logice)
realizează prelucrarea automată a datelor. Rezultă că orice sistem electronic de
calcul este alcătuit din două componente:

sistemul de echipamente (Hardware-ul);

sistemul de programe (Software-ul).
Sistemul de echipamente este format din totalitatea dispozitivelor care asigură
introducerea datelor în procesul de prelucrare, memorarea acestora, prelucrarea
propriu-zisă a datelor şi redarea informaţiilor obţinute din prelucrarea datelor.
Sistemul de programe reprezintă componenta logică şi cuprinde un
ansamblu de programe care asigură conducerea, supravegherea şi controlul
funcţionării corecte a resurselor fizice în procesul de prelucrare a datelor, precum şi
prelucrarea automată a datelor potrivit cerinţelor utilizatorilor. Astfel, se poate spune
că un sistem de programe este format dintr-un sistem de operare (setul de
programe care asigură funcţionarea corectă a sistemului de echipamente) şi din
programe aplicative pe baza cărora se realizează procesul de prelucrare efectivă a
datelor, ţinând seama de cerinţele impuse de utilizatori. Acestea, la rândul lor sunt
formate dintr-o mulţime de instrucţiuni (comenzi) date sistemului de echipamente,
scrise într-un limbaj de programare accesibil, în vederea efectuării operaţiilor de
prelucrare specifice fiecărei aplicaţii.
Realizarea oricărei lucrări aplicative presupune apelul la resursele fizice şi
logice ale unui sistem electronic de calcul.
Resursele fizice ale unui sistem electronic de calcul îndeplinesc următoarele
funcţii:
• funcţia de intrare-ieşire este realizată cu ajutorul unor unităţi periferice
adecvate care permit introducerea datelor de prelucrat şi a programelor pe baza
cărora se prelucrează datele în memoria internă, precum şi redarea rezultatelor
prelucrării prin imprimarea acestora pe hârtie pentru a fi utilizate în continuare de
către om, sau prin înregistrarea lor pe diverse medii materiale în vederea reutilizării
lor într-un alt proces de prelucrare;
• funcţia de memorare, realizată de către un dispozitiv special (memorie
internă) care are rolul de a memora datele de prelucrat şi programele aplicative
primite de la unităţile periferice de intrare, rezultatele parţiale sau totale obţinute
dintr-un proces de prelucrare precum şi unele componente ale sistemului de
operare;
• funcţia de comandă şi control - realizată de către o componentă fizică
specială (unitatea de comandă şi control) care asigură controlul permanent al
derulării procesului de prelucrare automată a datelor;
• funcţia de prelucrare - realizată de unitatea aritmetică - logică, resursă
fizică ce efectuează operaţii aritmetice sau logice asupra datelor pe care le primeşte
din memoria internă, operaţii ce sunt indicate prin programul aplicativ.
Unităţile materiale (fizice) care realizează aceste funcţii poartă numele de
unităţi funcţionale ale unui sistem de echipamente, ele formând, de fapt arhitectura
unui sistem electronic de calcul. Toate aceste unităţi se regrupează în două mari
componente şi anume:

unitatea centrală de prelucrare şi comandă;

unităţile de intrare-ieşire (periferice).
Structura unui sistem de echipamente poate fi redată prin schema din figura 2.1.
Unitatea centrală de prelucrare şi comandă formată din unitatea de comandă
şi control, memoria internă şi unitatea aritmetică - logică asigură memorarea datelor de
prelucrat şi a programelor aplicative, prelucrarea efectivă a datelor precum şi controlul
permanent al procesului de prelucrare a datelor.
Unitatea de comandă şi control este componenta cu rolul central în cadrul
configuraţiei unui sistem electronic de echipamente, îndeplinind următoarele funcţii:
• urmărirea executării unui program aplicativ;
• comanda celorlalte unităţi funcţionale (memorie internă, unitate aritmetică -
logică, unităţi periferice);
• comunicarea directă cu utilizatorul;
• măsurarea timpului;
 • decizie.
UNITATEA CENTRALĂ DE PRELUCRARE

UNITATEA DE COMANDA ŞI
CONTROL

UNITĂŢI
PERIFERICE DE
MEMORIA INTERNĂ
INTRARE /
IEŞIRE

UNITATEA ARITMETICO - LOGICĂ

Figura 2.l. Schema unităţilor funcţionale ale unui sistem electronic de echipamente

Memoria internă ca principală resursă a unui sistem electronic de

echipamente are rolul de a memora datele care sunt necesare efectuării unui ciclu
de prelucrare, rezultatele parţiale sau finale ale procesului de prelucrare precum şi
programul aplicativ pe baza căruia se prelucrează datele.
Din punct de vedere material, dispozitivele de memorare sunt realizate din
medii fizice capabile a avea două stări stabile. Fiecărei stări i se asociază o valoare
numerică de 0 sau l corespunzătoare celor două simboluri ale sistemului de
numeraţie binar.
Unitatea elementară de memorie, capabilă să reţină una din cele două
valori posibile se numeşte celulă binară.
Un grup ordonat de celule binare care poate fi exploatat printr-o singură
instrucţiune de intrare sau de ieşire a datelor poartă numele de locaţie de memorie
sau cuvânt de memorie.
Lungimea unui cuvânt de memorie este un multiplu de 8 biţi (l byte): 8, 16, 32,
64 biţi (depinde de modelul calculatorului).
O locaţie de memorie se identifică printr-o adresă (un număr de ordine care
se asociază în mod automat fiecărei locaţii de memorie). Numărul locaţiilor de
memorie adresabile reprezintă capacitatea memoriei. Aceasta se măsoară în
kiloocteţi (l KO = 210 octeţi); mega-octeţi (l MO = 210 KO) sau giga-octeţi (l GO = 210
MO).
Timpul de acces la memorie este intervalul de timp care separă cererea
unei date de obţinerea acesteia la locul prelucrării. Acesta se exprimă în
nanosecunde. Viteza de transfer a datelor se exprimă în mega-octeţi pe secundă.
Pentru a pune de acord viteza de transfer a diferitelor componente ale
sistemului de echipamente cu cea a memoriei interne se utilizează aşa numita
memorie cache care are un rol de tampon între memoria internă şi unitatea
aritmetică - logică. Capacitatea acestei memorii este mică dar este foarte rapidă,
având rolul de a stoca, pentru un timp limitat, datele de prelucrat sau părţi ale unui
program aplicativ.
După posibilitatea modificării conţinutului, memoria internă a calculatoarelor
electronice poate fi:
• memorie ROM (Read Only Memory) cu o capacitate mică (sub un mega-
octet), al cărei conţinut nu se pierde la întreruperea alimentării cu curent
electric, programată de către producătorii de calculatoare în vederea realizării
unor funcţii speciale (testarea şi iniţializarea sistemului de pornire);
• memorie EPROM (Erasable Programmable Read Only Memory) este o
memorie ce poate fi reprogramată. Conţinutul acestei memorii poate fi
modificat cu ajutorul unui programator de memorii.
• memoria RAM (Random Access Memory) ocupă cea mai mare parte a
memoriei interne, putând fi înregistrată şi citită, în această componentă a
memoriei interne se depun datele de prelucrat, rezultatele prelucrării şi
programele aplicative pe baza cărora se prelucrează datele.
Din punct de vedere al utilizatorilor, memoria internă se structurează în:
• memorie pentru stocarea unor programe ale sistemului de operare,
inaccesibilă utilizatorului;
• memorie pentru date şi programe aplicative, accesibilă utilizatorului.
Unitatea aritmetică - logică are cea mai mare complexitate tehnologică din
unitatea centrala, ea realizând prelucrarea propriu-zisă a datelor în conformitate cu
instrucţiunile din programul aplicativ.
Unităţile periferice ale unui sistem de echipamente realizează legătura
unităţii centrale cu mediul exterior, precum şi stocarea unui volum foarte mare de
date, sub forma fişierelor sau a bazelor date, care vor fi supuse procesului de
prelucrare după diverse criterii impuse de cerinţele utilizatorilor. În funcţie de rolul pe
care îl au în procesul de prelucrare automată a datelor, ele se pot clasifica astfel:
• unităţi periferice de intrare, având rolul de a citi datele stocate anterior în
fişiere sau baze de date, sau de a le capta şi colecta pentru a fi transmise memoriei
interne în vederea prelucrării acestora. Din această categorie fac parte: cititorul de
cartele perforate, cititorul de bandă perforată, tastatura, mouse, creionul optic,
scanner-ul, cititorul codului cu bare, captatorul de sunete etc.;
• unităţi periferice de ieşire au rolul de a reda informaţiile obţinute dintr-un
proces de prelucrare într-o formă înţeleasă de către om sau de a înregistra aceste
informaţii pe diferite medii materiale pentru a fi folosite într-un proces de prelucrare.
Redarea informaţiilor se poate realiza prin:

afişarea acestora folosind în acest scop ecranul monitoarelor;

imprimarea lor pe hârtie sub forma situaţiilor de ieşire. Acestea se pot obţine
cu ajutorul unor echipamente periferice adecvate numite imprimante (cu
ace, cu jet de cerneală, termice, laser);

imprimarea (scrierea) lor pe nişte medii materiale pentru a putea fi reutilizate
în altă procesare de prelucrare, în acest scop se pot utiliza unităţi periferice
cu rol de memorii auxiliare.
Unităţi periferice de memorare cu rolul de a stoca o cantitate foarte mare
de date, pe un timp nedeterminat, în vederea utilizării lor ulterioare în procese de
prelucrare a datelor. Aceste unităţi înregistrează, pe diverse medii materiale, atât
datele iniţiale (care nu au mai fost supuse unui proces de prelucrare) cât şi
rezultatele unui proces de prelucrare sub forma unor colecţii omogene de date. Cele
mai utilizate echipamente periferice cu rol de memorie externă (auxiliară) sunt:
unităţile de bandă magnetică; unităţile de discuri magnetice; unităţile de discuri
flexibile; unităţile de discuri optice. Acestea sunt dotate cu dispozitive speciale care
permit înregistrarea şi citirea datelor.
Legătura dintre unităţile periferice şi unitatea centrală este asigurată cu
ajutorul unor conductori electrici care vehiculează informaţii sub formă de impulsuri.
Deci, pentru integrarea unui echipament periferic într-un sistem de calcul este
necesară existenţa unei interfeţe care să asigure, pe de-o parte conectarea sa
electrică la unitatea centrală de prelucrare şi comandă, iar, pe de altă parte comanda
sa pentru a putea realiza o anumită acţiune. Unităţile periferice sunt legate atât de
memoria internă spre care transmite date şi instrucţiunile din programul aplicativ, sau
de la care primeşte informaţiile obţinute din prelucrarea datelor, precum şi de unitatea
de comandă şi control care transmite comenzi pentru a realiza o acţiune (citire de
date, înregistrare de informaţii).
Ansamblul perifericelor conectate la unitatea centrală reprezintă arhitectura
unui sistem electronic de calcul. Numărul şi tipul perifericelor ce pot fi conectate la
unitatea centrală constituie o opţiune a utilizatorului, fiind determinată de nevoile
sale de prelucrare.

2.2. Generaţii de calculatoare

Trecerea de la prelucrarea mecanică a datelor (operaţie realizată cu ajutorul
maşinilor de tabelat sau a unor maşini electrice de birou) la prelucrarea electronică a
însemnat un moment foarte important în istoria dezvoltării tehnicii de calcul. Acest
lucru s-a realizat la sfârşitul deceniului trei, începutul celui de-al patrulea deceniu al
secolului XX, când importante descoperiri ştiinţifice din domeniul matematicii, fizicii,
ingineriei electrice şi statisticii, făcute de universitari, au contribuit la apariţia primului
calculator electronic. Astfel, primul calculator electronic numeric ENIAC (Electronic
Numerical Integrator and Calculator) a fost construit de către John Manelily, fizician
la Universitatea din Pensylvania şi J. Prosper Eckert, inginer la aceeaşi universitate,
în anul 1946.
Din acest moment şi până în zilele noastre invenţiile din domeniul
tehnicii electronice de calcul au fost organizate în generaţii de
calculatoare electronice.
Evoluţia tehnicii electronice de calcul se poate divide în cinci generaţii
determinate, în principal de nivelul tehnologic, de modul de utilizare şi de limbajele
folosite în programare.
Prima generaţie (1938-1953) se caracterizează prin utilizarea tuburilor
electronice, fiind destinate calculelor ştiinţifice şi comerciale. Programarea acestora
se realiza în cod maşină dispunând în acest scop de aproximativ 100 de instrucţiuni
simple.
Generaţia a doua (1954-1963) caracterizată prin folosirea tranzistorilor
pentru realizarea de circuite logice fiind destinate în special pentru prelucrări
ştiinţifice. Programarea acestor calculatoare putea fi realizată fie într-un limbaj de
asamblare, fie utilizând limbaje evoluate (FORTRAN, ALGOL). Primul calculator cu
tranzistori a fost operaţional în anul 1954 (TRADIC), iar calculatorul IBM 1400 era
cel mai popular.
O caracteristică a acestei generaţii o constituie faptul că utilizatorii aveau la
dispoziţie un sistem de operare simplu care le permitea o exploatare secvenţială.
Cea de-a treia generaţie de calculatoare (1964-1973) se caracterizează prin:
folosirea circuitelor integrate; posibilităţi sporite de adresare a memoriei; utilizarea unor
dispozitive periferice diversificate care pot lucra în paralel; utilizarea unor sisteme de
operare complexe şi a unor limbaje de programare de nivel înalt, ce permit elaborarea
programelor aplicative într-un limbaj cât mai apropiat de vorbirea curentă în limba
engleză. În această perioadă firma IBM lansează pe piaţă calculatorul IBM 360.
A patra generaţie de calculatoare (1974 - începutul anilor 1990)
caracterizată prin folosirea circuitelor integrate pe scară largă şi foarte largă în
construirea calculatoarelor. Calculatoarele din această generaţie se caracterizează
prin: folosirea unor memorii interne de mare capacitate; posibilitatea utilizării mai
multor procesoare; folosirea limbajelor de programare neprocedurale care permit
gestionarea bazelor de date; dezvoltarea reţelelor locale de calculatoare şi chiar
tratarea informaţiilor şi a cunoştinţelor.
Generaţia a cincea (prezent şi viitorul apropiat) se caracterizează prin
utilizarea circuitelor integrate specializate în construcţia calculatoarelor; utilizarea
mai multor procesoare care pot lucra în paralel şi permit prelucrarea cunoştinţelor.

2.3. Clasificarea sistemelor electronice de calcul

Dată fiind varietatea mare sub care se prezintă sistemele electronice de
calcul s-a impus o clasificare a acestora ţinând seama de o serie de criterii printre
care: tipul unităţii centrale de prelucrare şi comandă; capacitatea de memorare (atât
a memoriei interne cât şi a celei externe); viteza de prelucrare; viteza de transfer a
datelor dintre memoria internă şi unităţile periferice; domeniul de folosire;
configuraţia unui sistem electronic de calcul; numărul utilizatorilor ce pot lucra
simultan la calculator; costul echipamentului etc.
Ţinând seama de toate aceste criterii, sistemele electronice de calcul se
grupează în patru clase după cum urmează: microcalculatoare, minicalculatoare,
calculatoare mainframe şi supercalculatoare.
Microcalculatoarele numite şi calculatoare personale sunt sisteme
electronice de calcul ce utilizează un microprocesor ca o componentă de bază a
unităţii centrale de prelucrare şi care pot fi utilizate la un moment dat de către o
singură persoană. Alte caracteristici ale microcalculatoarelor ar fi: o arhitectură
relativ simplă, capacitatea de memorare relativ mică (de la 640 KO la 64 MO) cu
posibilităţi de extindere; viteza de prelucrare de la 0,5 la 4 milioane de instrucţiuni pe
secundă (MIPS) cu tendinţă de creştere accentuată; posibilitatea de folosire a
microcalculatoarelor în reţea; cost relativ mic.
Minicalculatoarele sau calculatoare de capacitate medie sunt construite
după tehnologia clasică. Principalele caracteristici ale acestei clase de calculatoare
sunt: pot fi dotate cu unu sau două procesoare electronice, capacitatea memoriei
interne situată între l şi 5 MO iar cea a memoriei externe între 4 şi 64 MO; viteza de
prelucrare situată între l şi 10 milioane de instrucţiuni pe secundă; sunt dotate cu
unităţi de memorie externă rapide şi de mare capacitate (unităţi de discuri, de bandă
magnetică); permit lucru simultan a mai multor utilizatori, unitatea centrală putând fi
conectată cu mai multe terminale (între 5 şi 100).
Calculatoarele mainframe sunt sisteme electronice de calcul foarte
puternice, destinate să satisfacă cerinţele de prelucrare automată a datelor de la
mari organizaţii, amplasate într-un cadru ce poate fi controlat. Aceste calculatoare
se caracterizează prin : o unitate centrală foarte rapidă şi complexă, putând fi
formată din mai multe unităţi de prelucrare; capacitate foarte mare a memoriilor
interne şi externe; viteza de prelucrare foarte mare (de zeci şi sute de milioane de
instrucţiuni pe secundă); permit lucru simultan a sute şi chiar mii de utilizatori; cost
foarte ridicat.
Supercalculatoarele sunt sisteme electronice de calcul dotate cu resurse fizice
(hardware) şi logice (software) deosebite. Acestea pot fi utilizate în cercetarea ştiinţifică,
în industria de apărare, aeronautică şi spaţială. Un supercalculator poate efectua
bilioane de operării pe secundă. Costul lor este foarte, foarte mare.

2.4. Caracteristici tehnice şi de exploatare a microcalculatoarelor

Microcalculatoarele sunt sisteme electronice de calcul ce au evoluat foarte
rapid, ele având o istorie relativ recentă. Caracteristicile tehnice şi de exploatare,
domeniile de utilizare şi performanţele înregistrate permit gruparea acestora în:

microcalculatoare personale - familiale de tipul "home computer" (HC);

microcalculatoare profesionale (din generaţia veche) pe 8 biţi;

microcalculatoare personal profesionale (personal computer).
Microcalculatoarele personale au cunoscut un succes deosebit la sfârşitul
anilor '70, începuturile anilor '80 fiind destinate unor nevoi neprofesionale.
Capacitatea memoriei interne era mică (maxim 64 KO), iar unităţile periferice, nu
prea evoluate se limitau la unitatea de casetă magnetică ce utiliza o bandă
magnetică (asemănătoare unui casetofon obişnuit) cu două piste apte pentru
înregistrare, ecranul unui televizor color şi tastatură. Microcalculatoarele HC erau
utilizate în special pentru jocuri dar ele permiteau şi prelucrări de date folosind în
acest scop programe aplicative scrise într-un limbaj de programare evoluat (BASIC
sau PASCAL).
Microcalculatoarele profesionale pe 8 biţi au apărut prin anul 1974 având
la bază microprocesoare de tipul INTEL 8080. Aceste sisteme electronice de calcul
aveau următoarele caracteristici :

o memorie internă de minim 64 KO extinsă ulterior la 128,256 şi chiar 640
KO;

sistem de operare pe 8 biţi implementat pe un disc flexibil;

dispun de un sistem de magistrale separate;

s-au diversificat perifericele (cititoare de cartele perforate, cititoare de
bandă perforată, unitate de casetă magnetică, unitate de bandă magnetică,
unitate de discuri flexibile şi imprimantă);

viteza de prelucrare era de până la 0,1 milioane de instrucţiuni pe secundă.
La noi în ţară s-au construit şi utilizat microcalculatoare profesionale cum ar
fi Felix-M18; Felix-M18B; Felix-M118; Cub-Z; Junior etc. care au fost repede
înlocuite datorită apariţiei altor microcalculatoare mult mai performante.
Microcalculatoarele personal - profesionale sunt cele mai răspândite
sisteme electronice de calcul. Ideea care a stat la baza construirii acestora a fost
aceea de a elibera utilizatorul de dependenţa sa faţă de resursele de calcul oferite
de minicalculatoare sau de calculatoarele mainframe.
În cadrul acestei subclase de microcalculatoare cunoscute şi sub denumirea
de "Personal Computer" (PC) se deosebesc două tipuri de sisteme:

tipul IBM şi compatibile IBM;

tipul Apple/Macintosh;
Tipul de calculatore IBM sunt construite de către firma americană cu acelaşi
nume care a adoptat o arhitectură deschisă. Astfel, pentru construirea unui
microcalculator PC firma IBM a apelat la alte firme de la care a achiziţionat circuite
integrate, sisteme de operare, unităţi periferice etc., pe care le-a asamblat intr-un
sistem electronic de calcul foarte performant. Pornind de la experienţa firmei IBM
care devenise de altfel lideră mondială în construcţia de calculatoare, alte firme
producătoare de tehnică de calcul au adoptat şi chiar perfecţionat ideile tehnologice
ale acesteia, reuşind să producă microcalculatoare PC cu respectarea principiilor
constructive ale firmei IBM. Aceste microcalculatoare poartă numele de
microcalculatoare compatibile IBM-PC.
Spre deosebire de aceasta, firma Apple practică o arhitectură închisă pentru
producerea de microcalculatoare Macintosh, ceea ce presupune că cea mai mare
parte a componentelor acestui calculator să fie produse de firmă, iar dacă se
apelează şi la alţi producători, aceştia trebuie să se conformeze unor standarde
acceptate de firma mamă.
Cele două tipuri de microcalculatoare sunt în principiu incompatibile, în
prezent anumite arhitecturi de microprocesoare permit utilizarea simultană a
programelor PC şi Macintosh pe acelaşi calculator. De asemenea, marile firme
producătoare de soft standardizează programele din punct de vedere al
utilizatorului, atât pentru exploatarea pe microcalculatoare IBM cât şi pe Macintosh
existând nişte programe speciale de conversie a informaţiilor de pe un sistem pe
altul.
2.4.1 Arhitectura unui microcalculator IBM sau compatibil IBM
Configuraţia unui microcalculator păstrează în general arhitectura generală
a unui calculator. Astfel un microcalculator are următoarele componente fizice:

unitatea centrală de prelucrare şi comandă;

unităţile periferice;

magistrala de comunicaţie.
Unitatea centrală de prelucrare şi comandă realizează memorarea datelor
de prelucrat, a programelor aplicative pe baza cărora se prelucrează datele şi a
rezultatelor parţiale sau totale obţinute din prelucrare, prelucrarea propriu-zisă a
datelor, comanda şi controlul întregului sistem de echipamente. Pentru a realiza
aceste funcţii unitatea centrală de prelucrare şi comandă se compune la rândul ei
din: microprocesor şi memoria internă.
Un microcalculator PC este un sistem electronic de calcul construit în jurul
unui microprocesor care constituie componenta de bază a unităţii centrale de
prelucrare. Acesta conţine, la rândul său, două componente electronice de bază,
indisolubil, legate între ele din punct de vedere funcţional, şi anume: unitatea
aritmetică - logică şi unitatea de comandă şi control.
Din punct de vedere material, elementul de bază cu care lucrează un
microprocesor este registrul. Acesta nu este decât o mică memorie cu destinaţie
specială utilizată de către microprocesor într-un mod particular. Registrele reprezintă
un set de poziţii binare în care se pot stoca date (informaţii) pe timpul cât procesorul
lucrează cu ele.
Unitatea de comandă şi control are rolul de a analiza instrucţiunile dintr-
un program aplicativ aflat în derulare şi de a emite semnale de comandă către
celelalte echipamente, dirijând schimbul de date sau informaţii.
Unitatea aritmetică - logică este acea componentă a microprocesoarelor
care efectuează operaţiile aritmetice sau logice (dictate prin programul aplicativ)
asupra datelor primite din memoria internă, în acest scop unitatea aritmetică - logică
conţine două tipuri de circuite specializate în prelucrarea datelor şi anume:
dispozitive de lucru şi dispozitive de stocaj intermediar.
Dispozitivele de lucru sunt nişte registre care realizează operaţiile
aritmetice (adunare, scădere, înmulţire, împărţire) şi logice asupra datelor primite din
memoria internă.
Dispozitivele de stocaj intermediar sunt nişte circuite sub formă de
registre şi memorii specializate de capacitate mică, care permit, pentru fiecare
operaţie aritmetică reţinerea operanzilor (a datelor care intră în calcul) şi a
rezultatelor intermediare.
2.4.1.1. Microprocesorul
Microprocesoarele au evoluat foarte repede atât din punct de vedere al
tehnologiei de fabricaţie dar mai ales al performanţelor în exploatare. Astfel, primul
tip de microprocesoare realizat de către firma Intel pentru calculatoarele personale
IBM şi compatibile IBM a fost denumit Intel 8088. Caracteristicile de bază ale
acestor microprocesoare constau în: magistrala internă de date avea 16 biţi, în timp
ce magistrala externă era de 8 biţi. Diferenţa dintre cele două magistrale fiind
motivată de compatibilitatea magistralei externe cu unităţile periferice care erau
organizate de asemenea pe 8 biţi.
Punerea de acord a modului de organizare a celor două magistrale s-a
realizat în acea perioadă prin introducerea în fabricaţie a microprocesorului Intel
8086 (cele două magistrale erau de 16 biţi) dar fără un succes deosebit, datorită
faptului că unităţile periferice adecvate erau foarte scumpe. Aceste microprocesoare
(8088 şi 8086) erau cunoscute sub numele de XT (Extended Tehnology) şi au fost
lansate pe piaţă în anul 1978.
Microprocesorul INTEL 80286 lansat în anul 1984, a reprezentat un real
succes datorită vitezei de lucru ridicate, a organizării magistralelor de date pe 16 biţi
şi a posibilităţilor de adresare a memoriei interne. Cantitatea maximă de memorie ce
poate fi apelată de un microprocesor poartă numele de memorie maxim adresabilă.
Astfel, aceste microprocesoare aveau capacitatea de adresare a memoriei de peste
un mega-octet (dacă erau utilizate în mod real) sau de până la 16 mega-octeti (dacă
microcalculatorul era folosit în mod partajat). Aceste microprocesoare au fost
cunoscute sub denumirea de AT (Advanced Tehnology).
Microprocesorul INTEL 80386 lansat la numai doi ani după 80286 (1986)
s-a caracterizat prin: creşterea vitezei de prelucrare, magistrala de date organizată
pe 32 biţi, iar capacitatea de adresare a memoriei interne era de până la 4 GO.
Acest microprocesor permitea sistemului de operare, implementat pe
microcalculator să împartă memoria internă în blocuri de 640 KO, ceea ce permite
(aparent) rularea simultană a mai multor programe aplicative.
Microprocesul INTEL 80486 lansat pe piaţă în anul 1989 are magistrala de
date organizată pe 32 biţi viteza de prelucrare superioară (25-66 MHz) ceea ce
permite să prelucreze aproximativ 54 milioane de instrucţiuni pe secundă şi o
capacitate de adresare a memoriei interne de 64 GO. Acest microprocesor include în
fabricaţie şi o memorie cache de minim 8 KO, dar ele pot fi livrate şi cu memorii cache
64, 128, 256 KO. De asemenea microprocesorul INTEL 80486 include şi un
coprocesor matematic (un circuit specializat în efectuarea unor prelucrări specifice -
calcule matematice - ceea ce asigură o creştere considerabilă a vitezei de prelucrare
a datelor). Structura tehnologică a microprocesorului permite tratarea instrucţiunilor în
mod "pipeline" (fiecare instrucţiune se execută pe o frecvenţă de tact a ceasului
intern).
Microprocesorul PENTIUM (asimilat lui INTEL 80586) prezintă o arhitectură
superscalară ceea ce permite să se execute mai mult de o instrucţiune pe frecvenţă de
tact a ceasului intern. Aceasta presupune descompunerea unei instrucţiuni în mai multe
părţi numite microinstrucţiuni. Această arhitectură permite microprocesorului să preia
două instrucţiuni secvenţiale, să le descompună în microinstrucţiuni pe care apoi le
prelucrează, iar în final le reasamblează astfel încât la sfârşitul execuţiei lor să se
cunoască exact succesiunea lor corectă, respectând semantica programului aplicativ.
Rezultă, deci că microprocesorul PENTIUM prelucrează un volum dublu de instrucţiuni
faţă de INTEL 80486. Microprocesorul are o magistrală de date proiectată pe 64 de biţi,
iar cea de adrese de 32 biţi, execută instrucţiuni cu viteze cuprinse între 66 şi 200 MHz
şi este dotat cu o memorie cache de 16 KO.
Microprocesorul PENTIUMPRO (P6) sau INTEL 80686 s-a impus rapid pe
piaţa mondială, beneficiind de o arhitectură superscalară pe trei căi, ceea ce
presupune existenţa a trei unităţi de asamblare a instrucţiunilor care se pot prelucra
şi executa în paralel pe o frecvenţă de tact. Acesta are o magistrală de date mult
mărită (cuprinsă între 64 şi 256 biţi), magistrala de adrese a fost proiectată la 32 biţi;
viteza de adresare a memoriei este cuprinsă între 200 şi 233 MHz, iar memoria
cache este organizată pe două nivele (primar şi secundar). Cache-ul primar conţine
8 KO pentru date şi 8 KO pentru instrucţiuni, iar cel secundar are 256 KO legat la
procesor printr-o magistrală de 64 biţi care asigură transferul de date la viteza
impusă de microprocesoare.
Microprocesorul PENTIUM II asigură performanţe ridicate, indiferent dacă
aplicaţia rulată se numeşte Microsoft, Office sau pachete de programe profesionale.
Cu ajutorul lui se pot rula simultan mai multe programe. Este dotat cu o memorie
cache de mai mare capacitate ceea ce permite prelucrarea unui volum mai mare de
date pe unitatea de tact. Astfel cache-ul primar conţine 16 KO pentru date şi 16 KO
pentru instrucţiuni, iar cache-ul secundar (legat la procesor printr-o magistrală
dedicată prin care se vehiculează date şi instrucţiuni) este de 256 sau 512 KO.
Frecvenţele de funcţionare ale acestui microprocesor sunt: 266, 300, 330,
350 şi 400 MHz. O variantă a acestui microprocesor este INTEL CELEROM care
funcţionează pe următoarele frecvenţe:266, 300, 300A, 333 MHz.
Cercetările îndreptate în direcţia performantelor microcalculatoarelor au ca
efect creşterea vitezei de prelucrare a datelor concomitent cu mărirea volumului de
date ce pot fi prelucrate pe unitatea de timp.
Astfel, Pentium III a fost construit iniţial la frecvenţe cuprinse între 450 şi
600 MHz. Ulterior a fost modificată frecventa plăcii de bază la 133 MHz, tinzând
către 200 MHz, astfel procesorul urmând să atingă pragul de 1 GHz. Ca facilităţi ale
acestui procesor putem enumera:

lucrează cu memorie SDRAM – memorie RAM dinamica, care îşi
sincronizează semnalele la ceasul intern; mai nou, se lucrează opţional
cu memorie de tip DDRAM, o memorie mult mai rapidă în stocarea şi
transmiterea de comenzi;

foloseşte o tehnologie de 0,18 microni, având incorporate 28 milioane
de tranzistori, cu o frecvenţă a magistralei de 100 MHz, asigurând un
acces rapid la datele din memorie;

permite prelucrarea imaginilor tridimensionale şi video, recunoscând
chiar vocea umană.
Ultima generaţie de procesoare se opreşte la Pentium IV.
Prin arhitectura sa, prezintă o serie de avantaje faţă de predecesoarele lui.
Astfel, magistrala de sistem permite o rată de transfer înaltă între procesor şi
memoria internă (3200 MO/s); permite o execuţie dinamică avansată (un mod de
execuţie care împiedică procesorul să aibă stări de repaus).
2.4.1.2. Memoria internă a microcalculatoarelor
Memoria internă a unui microcalculator constituie cea de-a doua
componentă a unităţii centrale de prelucrare şi comandă. Unitatea de memorie
reprezintă un ansamblu format din medii de memorare (semiconductori, cristale de
siliciu etc.) şi circuite electronice care îi asigură o bună funcţionare.
După posibilitatea modificării conţinutului, memoria internă a
microcalculatoarelor poate fi de două tipuri:

memorie ROM (Read Only Memory);

memorie RAM (Random Access Memory).
Memoria ROM este formată dintr-un circuit integrat care conţine mai multe
registre de aceeaşi mărime. Conţinutul acestei memorii nu poate fi modificat, el fiind
programat de către constructorul de echipamente în vederea realizării unor funcţii
speciale (exemplu: testarea şi iniţializarea sistemului de pornire sau verificarea
principalelor componente fizice înaintea iniţializării sistemului de operare), în
această memorie se află programul BIOS rezident aici cu rolul de a controla
funcţionarea corectă a sistemului de echipamente şi un set de microprograme cu
rolul de a realiza o serie de funcţii simple utilizate frecvent.
Memoria ROM are o capacitate mică (sub un MO).
Se pot utiliza ca variante ale memoriei ROM:

memoria PROM (Programmable Read Only Memory) este o memorie
ce poate fi programată cu ajutorul unui dispozitiv special numit programator de
PROM;

memoria EPROM (Erasable Programmable Read Only Memory) este o
memorie ce poate fi ştearsă şi reprogramată de mai multe ori. Ştergerea se
realizează prin expunerea memoriei la lumina ultravioletă, iar programarea se face,
în condiţii speciale, cu ajutorul unui programator de memorii.
Memoria RAM formată dintr-un ansamblu de registre de aceeaşi mărime în
care se stochează datele de prelucrat, programul aplicativ pe baza căruia se
prelucrează datele, precum şi rezultatele obţinute din prelucrarea datelor. Tot în
memoria RAM se încarcă unele programe ale sistemului de operare care sunt
utilizate în timpul realizării unui proces de prelucrare (COMMAND.COM, CONFIG.
SYS) şi sunt aduse de pe discul sistem, sau rutine ale unor programe rezidente
aduse aici din memoria ROM. Datele şi informaţiile conţinute în memoria RAM se
distrug la întreruperea curentului electric, dar în mod curent ele se înlocuiesc cu
altele care au fost introduse în procesul de prelucrare, sau cu alte rezultate obţinute
din prelucrarea datelor.
Din punctul de vedere funcţional, memoria RAM poate fi completată cu:
Memoria cache (imediată) ce joacă rol de memorie tampon între
microprocesor şi memoria RAM, stocând pe timp limitat părţi din programul aplicativ
sau date mai des utilizate. Există două tipuri de memorie cache: cache-ul primar -
integrată pe microprocesor şi cache-ul secundar plasată între memoria RAM şi
microprocesor.
Memoria tampon pentru imprimantă utilizată pentru a regla viteza de
transfer a datelor din memoria internă (RAM) cu cea de tipărire a acestora la
imprimantă. Capacitatea acesteia este dependentă de tipul imprimantei, fiind
capabilă să reţină un caracter, o linie întreagă (132 caractere) sau chiar o pagină de
imprimantă.
Memoria video folosită pentru a permite reţinerea imaginii unui ecran sau a
unei linii de pe ecran ce urmează a fi transmisă memoriei interne sau invers.
2.4.1.3. Unităţile periferice ale unui microcalculator
Unităţile periferice sunt echipamente care au rolul de a asigura comunicarea
între om şi calculator (unitatea centrală de prelucrare şi comandă) pe de-o parte, iar
pe de altă parte au rolul de a stoca un volum foarte mare de date care să fie utilizate
în procesul de prelucrare ori de câte ori este nevoie. După funcţia de bază acestea
se pot clasifica în :
 A.) - unităţi periferice de intrare;
B.) - unităţi periferice de ieşire;
C.) - unităţi periferice cu rol de memorii auxiliare.
A. Unităţile periferice de intrare au rolul de a citi datele stocate în fişiere
sau baze de date pe medii materiale adecvate sau de a capta pentru a fi transmise
memoriei interne în vederea prelucrării lor. Din această categorie fac parte:
tastatura, mouse-ul, scanner-ul, creionul optic, captatorul de sunete, etc.
a) Tastatura ca unitate standard de intrare este dotată cu o serie de taste
alfanumerice şi de comandă necesare introducerii datelor, a programelor aplicative
sau a unor comenzi de operare.
Din punct de vedere al aranjării lor pe suprafaţa tastaturii, tastele se pot
grupa astfel :

blocul tastelor alfanumerice;

blocul tastelor funcţionale;

blocul tastelor de deplasare şi poziţionare;

blocul tastelor numerice.
Blocul tastelor alfanumerice corespunde în mare parte tastaturii unei
maşini de scris, în acest bloc se găsesc: taste alfabetice, taste bifuncţionale (cifre +
caractere speciale) şi taste de control şi validare. Acestea se află de o parte şi alta a
tastaturii alfabetice şi au rolul:
ENTER - de a introduce o dată o instrucţiune sau o comandă în memoria
interna;
BACKSPACE - şterge primul caracter din stânga;
SHIFT - apăsarea acestuia împreună cu o tastă alfabetică permite scrierea
cu majuscule a caracterului activat sau (în cazul tastelor funcţionale) activarea
caracterului de deasupra tastei;
CAPSLOOK - activată, permite introducerea cu majuscule a unui text;
TAB - permite deplasarea cursorului pe orizontală cu un anumit număr de
spaţii;
CTRL - tastă de control, se utilizează împreună cu alte taste cu rolul de a
defini o serie de comenzi;
ALT - se foloseşte, de asemenea împreună cu alte taste realizând unele
comenzi;
BLANK - tasta de spaţiu folosită în scrierea curentă.
Blocul tastelor funcţionale plasat deasupra tastelor alfanumerice cuprinde
tastele FI la F12. Aceste taste permit executarea unor funcţii predefinite care sunt
diferite de la un program la altul, în cazul rulării unui program, aceste funcţii sunt
afişate în partea inferioară a ecranului.
Blocul tastelor de deplasare şi poziţionare se află plasat în dreapta
tastelor alfanumerice şi cuprinde două grupe de taste şi anume: grupa tastelor de
deplasare (cu săgeţi direcţionale) cu ajutorul cărora se realizează deplasarea
cursorului într-un fişier de tip ASCII. Cea de-a doua grupă o reprezintă tastele de
poziţionare a cursorului într-un fişier de tip ASCII.
Principalele taste din această grupă au următoarea semnificaţie:
PgUp - permite deplasarea cursorului cu un ecran înapoi (către începutul
fişierului);
PgDn - deplasează cursorul cu un ecran înainte (către sfârşitul fişierului);
Home/End - poziţionează cursorul la începutul „Home” / sfârşitul „End” fişierului
activ;
Delete - permite ştergerea caracterului pe care este poziţionat cursorul;
Insert - creează spaţiu pe locul unde este poziţionat cursorul deplasând
celelalte caractere la dreapta. Este folosită pentru a permite
introducerea unui caracter lipsă dintr-un cuvânt.
Blocul tastelor numerice plasat în extremitatea dreaptă a tastaturii este
utilizat pentru introducerea mai uşoară a numerelor. Acest bloc conţine cele zece
caractere ale sistemului de numeraţie zecimal, o tastă pentru punctul zecimal,
precum şi taste pentru a indica operaţiile aritmetice de bază. în acest bloc se mai
află şi o tastă care permite introducerea datelor numerice în sistem (ENTER).
b) Mouse-ul este un dispozitiv periferic de intrare cu rolul de a completa
unele taste. El se prezintă ca un mic dispozitiv dotat cu două sau trei butoane care
se conectează la microcalculator printr-un cablu. Acest dispozitiv se mişcă pe o
suprafaţă plană antrenând astfel deplasarea cursorului pe ecranul monitorului. După
fixarea cursorului pe un obiect aflat pe ecran sau pe o funcţie se acţionează (simplu
sau dublu) unul din butoane, realizând astfel o anumită comandă.
c) Scanner-ul este de asemenea o unitate periferică de intrare, capabil să
transforme o informaţie analogică într-o informaţie digitală prin numerizare.
Informaţia analogică poate fi de tip text, grafică sau imagine. Imaginea scanată este
descompusă în puncte (între 100 şi 600 de puncte pe un inch) cu ajutorul unor
senzori. Aceştia sunt compuşi din semiconductori (de ordinul a câtorva mii) care
sunt sensibili la lumină.
Există scannere care au posibilitatea de a segmenta imaginea sursă, apoi
izolează fiecare literă (în cazul unei informaţii de tip text) convertind-o într-un
caracter. Acest caracter poate fi recunoscut fie prin compararea lui cu un set de
caracteristici, fie prin compararea rezultatului scanării cu un dicţionar, fie prin
asemănare.
B. Unităţile periferice de ieşire permit redarea la ieşirea din sistem a
informaţiilor prin imprimarea acestora pe hârtie sub forma situaţiilor de ieşire sau
prin vizualizarea lor pe ecranul monitoarelor. Rezultă deci că principalele unităţi
periferice sunt: imprimanta şi monitorul.
a) Imprimanta este unitatea periferică standard de ieşire, permiţând
redarea rezultatelor unui proces de prelucrare prin tipărirea acestora într-o formă
lizibilă omului. De asemenea cu ajutorul imprimantei se poate tipări conţinutul
oricărui fişier de tip text aflat pe o memorie auxiliară.
În funcţie de modul de memorare şi imprimare a caracterelor, imprimantele
se grupează astfel:

imprimante orientate pe caracter;

imprimante orientate pe linie;

imprimante orientate pe pagină.
Imprimantele orientate pe caracter sunt cele mai lente imprimante, ele
dispunând de o memorie tampon de mici dimensiuni ce permite reţinerea, la un
moment dat, a unui singur caracter care apoi se tipăreşte. Din această grupă fac parte:
imprimantele matriciale (cu ace) cu viteze de tipărire de aproximativ 100 linii pe
minut, cu o calitate de tipărire mediocră; imprimantele chimice cu o viteză de tipărire
de peste 100 de linii pe minut (pe o linie se pot tipări 132 caractere), calitatea de
tipărire este bună; imprimantele cu jet de cerneală prezintă o calitate foarte bună a
tipăririi; cu posibilităţi de utilizare a mai multor culori, iar viteza de tipărire creşte
simţitor, ajungând la câteva mii de linii pe minut; mai noi sunt imprimantele cu laser,
cu o calitate net superioară celor de dinainte.
Imprimantele orientate pe linii dispun de o memorie care le permite
reţinerea unei linii (132 de caractere) ce apoi este tipărită pe hârtie. Viteza de lucru a
acestor imprimante creşte mult, ea fiind cuprinsă între 600 şi 2200 de linii pe minut.
Imprimantele orientate pe pagină dispun de o memorie capabilă să reţină
conţinutul unei întregi pagini care apoi va fi tipărită. Viteza de tipărire a acestor
imprimante este de 4 – 12 pagini pe minut şi de o calitate superioară.
b) Monitorul este o altă unitate periferică ce poate fi utilizată pentru
vizualizarea pe ecran a informaţiilor obţinute dintr-un proces de prelucrare.
Deoarece acest dispozitiv periferic este utilizat şi pentru introducerea datelor în
procesul de prelucrare, a programelor aplicative şi a diverselor comenzi date
sistemului prin intermediul tastaturii, monitorul poate fi definit ca o unitate periferică
cu dublu rol sau unitate periferică de tip conversaţional. În scopul afişării datelor,
comenzilor, instrucţiunilor sau informaţiilor, monitorul foloseşte un ecran cu tub
catodic. Imaginea unu caracter este mai întâi stocată într-o memorie proprie (numită
memorie video) şi apoi este afişată pe ecran.
Pe un ecran se pot afişa maxim 24 de linii, fiecare linie având maxim 80 de
caractere (coloane).
C. Unităţi periferice cu rol de memorii auxiliare
Cele mai utilizate unităţi periferice din aceasta grupa sunt:
a) unităţi periferice de hard-disc-uri;
b) unităţi periferice de discuri flexibile;
c) unităţi de CD-ROM/DVD-ROM.
a) Unităţile de hard-disc-uri (discuri WINCHESTER) sunt unităţi periferice
cu rolul de a înregistra un volum foarte mare de date care sunt folosite în diverse
procese de prelucrare. Pentru aceasta se folosesc discurile magnetice organizate în
pachete. Numărul discurilor dintr-un pachet diferă de la un calculator la altul. Pentru
a fi utilizate discurile dintr-un pachet sunt fixate pe un ax central care le va permite o
mişcare de rotaţie a cărei viteză este de peste 3600 rotaţii/milisecundă.
Dispozitivul de înregistrare/citire este format dintr-un număr diferit de catete
(dependent de numărul pistelor active de pe fata unui disc).
Un microcalculator poate dispune de mai multe unităţi de hard-disc-uri.
Capacitatea totală a unei unităţi este cuprinsă între 4 – 100 GO (valori întâlnite şi la
hard-disc-urile de pe piaţa autohtonă). De reţinut, că se utilizează şi unităţi de hard-disc
cu o capacitate totală de până la 100 GO, cum este cazul celor folosite în marile unităţi
industriale, centre de cercetare, industria militară etc.
b) Unităţile de discuri flexibile (floppy-disc) sunt unităţi de memorie
auxiliara ce folosesc pentru înregistrarea/citirea datelor, discuri singulare de 3,50
inch. În general microcalculatoarele sunt dotate cu o unitate de floppy-disc denumită
unitatea A: foloseşte discuri de 3,50 inch, cu o capacitate de memorare de 1,44 MO.
Înregistrarea datelor pe discuri flexibile se face cu ajutorul unor capete de
înregistrare – redare pe piste concentrice în mod continuu sau cu spatii intre
înregistrări. Capacitatea de memorare a datelor este dependentă de tipul discului
utilizat.
c) Unităţile de CD-ROM/DVD-ROM sunt unităţi de memorie auxiliara dotate
cu dispozitive optice pentru înregistrarea/redarea datelor. Folosesc discuri singulare
cu un diametru de 12 inch şi o capacitate foarte mare de memorare (100GO –
700GO pe un disc). Aceste unităţi sunt folosite atât pentru memorarea datelor,
datorită capacităţii lor de memorare şi a ratei de transfer foarte ridicate (circa 1,2
MO/secunda), cât şi în echipamente multimedia. În cazul DVD-ROM-urilor exista un
plus de calitate, fapt subliniat şi de iniţialele DVD – „digital video disc”.
2.4.1.4. Magistrala de comunicaţie
Legăturile dintre procesorul electronic şi memoria internă, precum şi dintre
unitatea centrală de prelucrare şi comandă şi unităţile periferice se realizează prin
intermediul magistralei de comunicaţie (BUS). Aceasta este un traseu electronic
prin care se transmit semnale de la un echipament la altul.
Caracteristica de bază a magistralei o reprezintă lăţimea acestuia în funcţie
de care depinde numărul de caractere ce poate fi transmis simultan.
Microcalculatoarele au o magistrală organizată pe trei căi. Acestea sunt:
(a) magistrala de date;
(b) magistrala de adrese;
(c) magistrala de comenzi.
(a) Magistrala de date face legătura între microprocesor şi memoria internă
fiind formată dintr-un ansamblu de 8, 16, 32, 64 de linii paralele prin care se transmit
date către procesor sau se întorc date de la procesor (magistrala de date internă).
Ea poate realiza legătura dintre memoria internă şi unităţile periferice în sensul
transmiterii de date de la unităţile periferice la memoria internă sau invers.
Deci se poate rezuma că prin magistrala de date circulă: datele introduse în
memoria internă de la unităţile periferice, rezultatele intermediare obţinute din
procesul de prelucrare care se reţin în memoria internă până la sfârşitul unui proces
de prelucrare, rezultatele unui proces de prelucrare ce pleacă de la memoria internă
pentru a fi înregistrate pe un mediu material existent pe o unitate periferică de ieşire,
precum şi instrucţiunile (căutate de către unitatea de comandă şi control în memoria
internă) care privesc transferurile de date sau prelucrarea efectivă a acestora.
(b) Magistrala de adrese are rolul de a identifica adresele de memorie
de unde se extrag datele care trebuie transmise spre prelucrare, sau unde să
se depună rezultatele prelucrării datelor, ori de unde se extrag instrucţiunile
programului aplicativ referitoare la aceste operaţii.
(c) Magistrala de comenzi conduce semnale de control şi sincronizare ale
componentelor unităţii centrale de prelucrare şi comandă, transmiţând ordine
(comenzi) către alte unităţi ale microcalculatorului implicate în realizarea unei operaţii
indicate printr-o instrucţiune din programul aplicativ.
Unităţile periferice ale unui microcalculator sunt legate de magistrala de
comunicaţie şi respectiv de unitatea centrală de prelucrare prin intermediul unor
interfeţe. Acestea sunt circuite specializate care asigură controlul asupra datelor care
pleacă de la unităţile periferice către memoria internă sau se întorc de la memorie
către periferice. Fiecare unitate periferică este cuplată la unitatea centrală printr-un
circuit (interfaţă).
Schematic, arhitectura unui microcalculator poate fi reprezentată astfel:

Magistrala de comenzi UNITĂŢI

Microprocsor PERIFERICE
Magistrala de date

- monitor
MEMORIA Circuite - imprimantă
INTERNĂ specializate - tastatura
(interfaţa) - mouse
- scaner

Magistrala de adrese
Figura 2.2. Arhitectura generală a unui microcalculator
Din punct de vedere al utilizatorului, în funcţionarea unui microcalculator, pe
parcursul rulării unui program aplicativ, pot fi puse în evidenţă trei fluxuri
informaţionale care se desfăşoară între componentele sistemului (unităţi periferice,
memoria internă, unitatea de comandă şi control şi unitatea aritmetică-logică).
Acestea sunt:

fluxul instrucţiunilor;

fluxul comenzilor;

fluxul datelor.
Pentru a începe procesul de prelucrare a datelor, în memoria internă trebuie
să fie introduse: programul aplicativ şi un set de date ce vor fi imediat supuse
procesului de prelucrare, în continuare unitatea de comandă şi control extrage din
memoria internă câte o instrucţiune din programul aplicativ, o decodifică
determinând operaţia de executat. Dacă presupunem că este vorba de o operaţie de
calcul aritmetic, atunci unitatea de comandă şi control va stabili: tipul operaţiei
(adunare, scădere, înmulţire sau împărţire) şi operanzii (datele care intră în calcul),
în funcţie de aceste elemente U.C.C. va comanda memoriei interne să transmită
datele necesare calculului unităţii aritmetice-logice, iar acesteia transmite comanda
de a efectua operaţia stabilită prin program.
Unitatea aritmetică-logică va efectua operaţia indicată, iar rezultatul
prelucrării va fi transferat din nou memoriei interne fiind depus într-o zonă special
organizată.
Schematic, aceste fluxuri pot fi prezentate astfel:
3
2 1
U.C.C. Instrucţiuni
5 (prog. aplicativ)
7
Date de Intrare 4
6
U.A.L.
8 Rezultate 9

MICROPROCESOR M.I. U.P.

Figura 2.3. Schema fluxurilor informaţionale într-un microcalculator

Microcalculatoarele sunt sisteme electronice de calcul care permit accesul

unui singur utilizator la un moment dat. în acest sens ele sunt dotate cu sisteme de
operare adecvate pentru lucru în regim monoutilizator (MS-DOS, OS/1, OS/2,
WINDOWS '95, etc.). Ele pot fi folosite însă şi în reţele locale de calculatoare (mai
multe microcalculatoare interconectate prin intermediul unui sistem de comunicaţie).
În acest caz unul sau mai multe microcalculatoare au rol de file-server, iar celelalte
microcalculatoare au rolul de staţii de lucru. Calculatoarele care lucrează pe post de
file-server au caracteristici superioare din punct de vedere al resurselor fizice
(microprocesoare performante - INTEL 80486/80586 sau PENTIUM - memorie
RAM de capacitate mare - 32-64-128-256-512 MO (chiar şi 1 GO pentru noile
tehnologii DDRAM), hard-discuri de mare capacitate, cu viteze mari de
înregistrare/redare) şi logice (rulează sub sisteme de operare proprii - specifice
reţelelor locale de calculatoare care au structuri proprii privind formatarea şi
gestionarea discurilor, gestionarea şi alocarea resurselor, posibilităţi de protecţie a
datelor vehiculate şi de refacere a acestora în caz de accidente).
Staţiile de lucru sunt microcalculatoare legate în reţea care pot accesa
programele aplicative şi datele de prelucrat de pe file-server. Ele pot fi dotate cu
sisteme de operare proprii (ca în cazul calculatoarelor individuale) dar ele lucrează,
de obicei, sub sistemul de operare al reţelei.
Avantajele folosirii reţelelor de calculatoare sunt tratate pe larg într-un
capitol ulterior, dedicat reţelelor. Pe scurt ne putem referi la un raport calitate – preţ,
în sensul că necesarul minim de echipare al unei staţii de lucru din reţea este cu
mult redus în comparaţie cu cel folosit pentru un calculator personal, de birou sau
chiar un server de reţea. Se poate lucra pe oricare staţie de lucru din reţea, cu
condiţia ca resursele software să fie gestionate de un server, sub o reţea dedicată
naturii muncii prestate.
În prezent există o tendinţă strict pozitivă în ceea ce priveşte echiparea
sistemelor de calcul, la nivel hardware. Se folosesc componente şi tehnologii
sofisticate, fiabile, cu randamente substanţiale.

LISTA DE CUVINTE CHEIE

 Sistem electronic de calcul
 Sistem de echipamente
 Sistem de programe
 Unitate centrală de prelucrare şi comandă
 Unitate de comandă şi control
 Memoria internă
 Unitate aritmetico – logică
 Celula binară
 Locaţie de memorie
 Memorie ROM
 Memorie RAM
 Memorie EPROM
 Unităţi periferice
 Arhitectura sistemelor electronice de calcul
 Microcalculatoare
 Microprocesor
 Memorie PROM
 Memorie cache
 Memorie video
 Memorie tampon pentru imprimanta
 Unităţi de hard-disc
 Unităţi de floppy-disc
 Unităţi de CD-ROM/DVD-ROM
 Boxe
 Modem-uri
 Placa grafică
 Magistrala de comunicaţii
 Flux informaţional

ÎNTREBĂRI DE CONTROL

1. Ce înţelegeţi prin sistem electronic de calcul? Care sunt componentele şi

funcţiile acestuia?
2. Locul şi rolul memoriei interne. Componente.
3. Care sunt unităţile periferice de intrare? Funcţiile acestora.
4. Care sunt unităţile periferice de ieşire? Funcţiile acestora.
5. Care sunt unităţile periferice de memorie auxiliara? Funcţiile acestora.
6. Generaţiile de calculatoare.
7. Clasificarea sistemelor electronice de calcul.
8. Care este arhitectura unui microcalculator?
9. Tipuri de microprocesoare.
10. Memoria interna a unui microcalculator. Tipuri de memorie.
11. Unităţile periferice de intrare ale unui microcalculator. Caracterizaţi principalele
unităţi.
12. Unităţile periferice de ieşire ale unui microcalculator. Caracterizaţi principalele
unităţi.
13. Unităţile periferice cu rol de memorii auxiliare. Caracterizaţi principalele unităţi.
14. Magistrala de comunicaţie a microcalculatorului. Principalele căi de
comunicaţie.
15. Modalităţile de utilizare a microcalculatoarelor.
Daca v-aţi însuşit aceste elemente treceţi mai departe, în caz contrar
reveniţi asupra capitolului II.

BIBLIOGRAFIE
o Maria Stănescu şi colectiv – „Bazele informaticii”, Ed. SECOREX,
Bucureşti, 1999, cap. II;
o Ilie Tamas şi colectiv – „Bazele informaticii”, Ed. InfoMega,
Bucureşti, 2000, cap. II ;
o Victoria Stanciu şi colectiv – „Informatică generală”, Ed.
DUALTECH, Bucureşti, 2001, cap. 2.