REASIGURARI

Astfel, la prima etapă, fluxurile băneşti sub forma primelor de asigurare

pornesc de la persoanele fizice şi juridice asigurate către companiile de asigurare.
La etapa următoare, fluxurile b ăne şti sub formă de despăgubiri sau sume asigurate
pornesc de la fondul de asigurare, constituit la dispoziţia companiilor specializate,
către asiguraţii care au fost afectaţi de fenomenele asigurate.
De aici rezult ă c ă asigur ările reprezint ă un sistem de relaţii menite s ă protejeze
interesele personale şi/sau patrimoniale ale asiguraţilor prin formarea de fonduri b
ăne şti din contul primelor de asigurare pl ătite de asigurat, în schimbul c ărora
asigur ătorul î şi asum ă obligaţia c ă la producerea riscului asigurat s ă-i pl ăteasc ă
asiguratului suma de asigurare sau desp ăgubirea de asigurare.
Societatea uman ă cunoa şte variate forme de constituire a fondurilor b ăne şti de
care are nevoie în caz de producere a unor calamităţi naturale sau accidente. Prin
constituirea fondului de asigurare se realizeaz ă interesele colective şi cele
personale ale membrilor societăţii, sunt determinate aspecte variate economice şi
sociale ale activităţii cotidiene.
Experienţa publică a elaborat trei forme organizatorice principale de constituire
a fondului de asigurare:
a) fonduri de rezervă constituite în mod individual;
b) fonduri de rezervă şi/sau de asigurare constituite în mod centralizat;
c) fonduri de asigurare propriu-zise, constituite la dispoziţia unor societăţi
comerciale sau a unor organizaţii mutuale de asigurare prin plata primelor de
asigurare.
A. Constituirea fondurilor de rezervă în mod individual are la baz ă
autoasigurarea. Actualmente, autoasigurarea se manifest ă prin fondul de risc, care
se constituie de către agenţii economici cu diverse forme organizaţional-juridice
pentru asigurarea activităţii lor în caz de producere a unor evenimente nefavorabile.
Concomitent, antreprenorii iau m ăsuri ce garanteaz ă stabilitatea financiar ă a
activităţii de producere. De regulă, întreprinderile constituie un asemenea fond în m
ărime de 15% din capitalul social. Gradul de compensare a pierderilor suportate şi
posibilităţile de reluare a procesului de producţie temporar întrerupt depinde de m
ărimea fondului constituit. În aceste condiţii, se pune problema m ărimii acestor
rezerve materiale şi b ăne şti, astfel încât s ă se creeze posibilitatea acoperirii
riscurilor, oricare ar fi proporţiile lor. Teoretic vorbind, aceste rezerve ar trebui s ă fie
egale cu valoarea întregului patrimoniu al întreprinderii. Constituirea practic ă a unor
astfel de rezerve, la acest nivel, este îns ă imposibil ă, dar şi ineficient ă pentru
societate. Este de notat şi faptul c ă, pe de o parte, constituirea fondului de rezerv ă
reclam ă costuri suplimentare, iar, pe de alt ă parte, este necesar ca acestea s ă aib
ă un anumit grad de lichiditate, pentru a putea fi folosite de îndat ă ce apare nevoia
repar ării prejudiciului pentru care a fost constituit (sub form ă de depuneri bancare,
acţiuni negociabile la bursa de valori etc.);
B. Fond de rezervă şi/sau de asigurare centralizat, se consider ă în
literatura de specialitate, fondul constituit pe cale bugetară. Acesta se constituie din
contul mijloacelor generale de stat şi este destinat pentru a garanta recuperarea
daunei, lichidarea consecinţelor calamităţilor naturale şi ale avariilor de proporţii,
care constituie o situaţie extremală, cauzând astfel distrugeri şi victime umane de
proporţii foarte mari. Acest fond se constituie atât sub form ă material ă (materiale,
combustibil, produse alimentare), cât şi sub form ă b ăneasc ă, rezerve financiare
publice. Prerogativa gestion ării fondului centralizat îi aparţine guvernului. Speciali
ştii consider ă c ă pe viitor acestei metode de formare a fondului de rezerv ă i se va
reduce din importanţă, – urmare a faptului că, pe m ăsura ce ponderea proprietăţii
de stat se va diminua în favoarea proprietăţii private, şi resursele prev ăzute la
partea de cheltuieli a bugetului de stat, cu aceast ă destinaţie, vor sc ădea. În plus,
aceast ă form ă prezintă şi unele dezavantaje. Astfel, constituirea fondului de
rezervă şi/sau de asigurare făcânduse pe seama veniturilor bugetului de stat,
costurile acestei protecţii nu se mai reflectă în gestiunea financiar ă a unităţilor
economice. Se creeaz ă impresia falsă că protecţia împotriva fenomenelor viitoare şi
incerte nu cost ă nimic.
C. A treia şi cea mai importantă form ă de constituire a fondului destinat
acoperirii pagubelor produse de calamităţi şi accidente se realizeaz ă prin
intermediul unor organizaţii specializate (societăţi de asigurare-reasigurare, brocheri
în asigur ări, organizaţii de asigurare mutuale etc.). Aceast ă form ă se caracterizeaz
ă prin faptul c ă fondul se constituie în mod descentralizat, pe seama contribuţiei
persoanelor fizice şi juridice asigurate (prime sau cotizaţii), dar se utilizeaz ă în mod
centralizat pentru acoperirea pagubelor suferite de asiguraţi, adic ă pierderile
provocate de calamităţile naturale şi accidente se repartizeaz ă asupra tuturor
persoanelor ce au constituit fondul. Crearea fondului de asigurare propriu-zis ă se
bazeaz ă pe principiul mutualităţii. Mutualitatea const ă în aceea c ă fiecare persoan
ă din grupul respectiv are în acela şi timp atât calitatea de asigurat, cât şi cea de
asigur ător. Toţi participanţii la asigurare au obligaţia s ă pl ăteasc ă o sum ă modest
ă, numit ă prim ă de asigurare pentru constituirea fondului de asigurare, din care se
compenseaz ă daunele suferite de asiguraţi şi se pl ătesc sumele asigurate în urma
survenirii riscului cuprins în asigurare.
Odată cu apariţia societăţilor pe acţiuni ce aveau ca scop principal
obţinerea de profituri, stabilizarea primelor de asigurare a devenit o
necesitate stringentă. În realitate, pentru asigurător pot să apară abateri
dintre volumul primelor încasate şi volumul despăgubirilor achitate. Astfel,
dacă balanţa înclină în favoarea primelor faţă de volumul despăgubirilor
plătite, atunci asigurătorii înregistrează profit. Dacă situaţia este inversă,
asigurătorul va apela la surse atrase, adică plasamente de capital: depozite
bancare, achiziţionarea de hârtii de valoare (acţiuni sau obligaţiuni ale
statului), afaceri mobiliare sau imobiliare. În acest caz, asigurătorul poate
ceda o parte din răspunderile asumate. Cele mai utilizate forme de cedare a
riscului sunt:
a) Coasigurarea;
b) Reasigurarea;
c) Retrocesiunea (retrocedarea).
a) Coasigurarea, reprezintă o modalitate de cedare a riscului potrivit căreia,
datorită valorii mari a bunurilor asigurate, riscul este subscris de mai mulţi
asigurători. Aceştia, preiau o cotă de risc pe care o suportă independent.
Participarea la decontarea daunelor se face în proporţia în care a fost preluat
şi riscul.
b) Reasigurarea constituie un mijloc de egalizare, de divizare, a r
ăspunderilor între mai mulţi asigur ători, dispersaţi pe arii geografice cât mai
întinse, de menţinere a unui echilibru între primele încasate şi desp ăgubirile
datorate la fiecare asigur ător în parte. Aceast ă modalitate de cedare a
riscului are un dublu avantaj. Pe de o parte, asiguratul este pus la ad ăpost
de eventualele surprize, iar pe de alt ă parte, asigurătorul cedând parte din
risc, poate mult mai u şor s ă fac ă faţă obligaţiilor din contract.
c) Retrocesiunea (retrocedarea) este o divizare şi mai mare a riscului, potrivit
c ăruia reasigur ătorul poate şi el s ă cedeze o parte din riscul pe care şi la
asumat prin reasigurare. Reasigur ătorul se nume şte retrocedent, iar
societatea care preia riscul se nume şte retrocesionar.
Retrocedarea sau retrocesiunea reprezint ă „o nou ă reasigurare încheiat
ă de un reasigur ător, prin care acesta transmite o parte din r ăspunderea
preluat ă prin contractul de reasigurare unei alte instituţii sau societăţi de
asigur ări”. Prin aceast ă modalitate de dispersare a riscului se realizeaz ă o
şi mai bun ă acoperire a evenimentelor ce se pot întâmpla, permiţând fiec
ărui participant s ă reţin ă numai acea parte din riscuri pentru care acoperirea
este cert ă. Retrocedent, este o parte care în schimbul unei prime, se
reasigur ă la rândul s ău, la o alt ă societate de asigur ări mai puternic ă.
Retrocesionar este „acea parte care intervine în contractul de retrocedare şi
care, în schimbul primelor încasate, preia o parte din riscuri şi din sumele
asigurate”. Cu cât num ărul asigur ătorilor, reasigur ătorilor, retrocesionarilor
este mai mare, şansa plăţii la timp şi la valoarea real ă a daunelor ce pot s ă
apar ă, cre şte. Societăţile de reasigur ări preiau de la asigur ători acele
riscuri care sunt prea mari pentru capacitatea lor financiar ă. Astfel,
reasigurarea are un rol important din urm ătoarele cauze:
• Cre şterea capacităţii de asigurare;
• Omogenizarea riscurilor;
• Stabilizarea financiar ă.
Cre şterea capacităţii de asigurare – principalul motiv pentru care se
apeleaz ă la reasigurare este cre şterea capacităţii de primire în asigurare. În
fiecare domeniu de asigurare exist ă riscuri care, datorit ă dimensiunii sau
naturii lor, nu pot fi acoperite în întregime de o singur ă companie de asigur
ări.
Omogenizarea riscurilor – producerea riscurilor asigurate duce de
obicei la înr ăutăţirea rezultatelor obţinute de compania de asigur ări pe o
anumit ă perioad ă de timp. Oscilaţiile mari ale rezultatelor obţinute de un
asigur ător pot distruge imaginea companiei în faţa publicului şi pot trezi
îngrijorare în rândurile asiguraţilor şi acţionarilor.
Stabilizarea financiar ă – alt ă funcţie important ă a reasigur ării este
cea financiar ă. Companiile care au practic ă au o stabilitate financiar ă mai
puternic ă şi un grad de solvabilitate mai ridicat.
In reasigurarea internaţional ă exist ă dou ă metode de reasigurare şi
anume:
a) metoda facultativ ă;
b) metoda contractual ă.
Metoda facultativ ă a încheierii unei reasigur ări deriv ă din faptul c ă
reasigur ătorul are posibilitatea de a alege, de a accepta sau a refuza
afacerea în condiţiile impuse de compania cedent ă. Aceast ă metod ă se
practic ă în cazul plas ării unui risc singular, în cazul unor riscuri specifice
sau când metoda contractual ă nu ofer ă partenerilor suficiente condiţii.
Ţinând cont de faptul c ă p ărţile nu sunt obligate s ă contracteze
reasigurarea, adic ă pe de o parte, compania cedent ă care selecteaz ă ce
anume riscuri plaseaz ă reasigurarea şi pe de alt ă parte, reasigur ătorul,
care va accepta sau nu oferta primit ă.
Metoda contractual ă, spre deosebire de cea facultativ ă are la baz ă
principiul non selecţiei din partea p ărţilor. Contractul ce se realizeaz ă între
compania cedent ă şi reasigur ător are ca obiect un ansamblu de riscuri, f
ără a exista posibilitatea select ării unui sau altui grup de riscuri. Tot acest
ansamblu de riscuri se nume şte portofoliu.
Denumirea de obligatorie, a acestei metode de reasigurare, deriv ă
din faptul c ă reasiguratul se oblig ă s ă cedeze toate riscurile subscrise, iar
reasigur ătorul se oblig ă s ă le accepte în întregime. Acest tip de contracte
se reînnoiesc automat. Din acest motiv costul de administrare este mic.
Winston CHURCHILL afirma într-un citat celebru:  Dacă ar fi după mine, aș
scrie cuvantul ”asigurare” pe ușa fiecărei case şi pe fruntea fiecărui om,
pentru că sunt convins că pentru sacrificii neconceput de mici, familii întregi
pot fi protejate împotriva catastrofelor care le-ar putea distruge pentru
totdeauna. Abia atunci aș putea fi mulţumit, căci asigurarea protejează
familia în cazul ivirii unei nenorociri şi a unor pagube ireparabile.
    Într-un mod cum nu se poate mai inedit este surprinsă necesitatea
activității de asigurare, activitate aflată în strânsă conexitate cu existența
unor posibile evenimente care pot reprezenta un pericol atât pentru viața
oamenilor, dar și pentru integritatea bunurilor materiale; născându-se în
acest mod imperativul adoptării unor măsuri de protecție pentru acoperirea
pagubelor materiale sau pentru crearea unor condiții de trai cât se poate de
decente pentru persoanele afectate.
    În contextul societății moderne, se evidențiază tot mai pregnant
necesitatea acoperirii riscurilor și primejdiilor produse asiguraților, bunurilor
sau afacerilor acestora, având în vedere numărul daunelor aflate în
permanentă creștere, conturându-se astfel importanța societăților de
asigurare și a activităților desfășurate de acestea.
    În momentul în care o persoană încheie o asigurare, este conștientă de un
anumit risc și încearcă în acest mod să se pună la adăpost de eventualele
consecințe negative care se pot produce. Riscul, în aceste situații nu
dispare, ci se mută de la asigurat la asigurător. Astfel, viitorul, pentru
asigurat, capătă o anumită certitudine.
    Reasigurarea a apărut pentru prima dată în dreptul maritim. Prima
tranzacție de acest gen a avut loc în Europa, în anul 1374, când a fost emisă
polița maritimă pentru un voiaj de la Genova la Sluys.
    Lord Mansfield a elaborat definiția clasică a reasigurării, conform dreptului
englez, potrivit căreia: reasigurarea reprezintă o nouă asigurare, efectuată
printr-o nouă poliță, pentru același risc inițial asigurat, în scopul despăgubirii
asigurațorilor pentru asigurările lor anterior încheiate, ambele poliţe există în
același timp.
    Se poate lesne constata că activitatea de reasigurare s-a născut din
nevoia de a acoperi riscurile mari care pot genera pagube semnificative, pe
care societățile de asigurare nu le pot suporta singure, fie din cauza
insolvabilității, fie din cauza reducerii capacității lor financiare, oferindu-se
astfel mai multă siguranță și stabilitate asigurătorului original, prin spijinul
acordat de către companiile de reasigurări.
    În contextul dezvoltării relațiilor internaționale dintre state, pe seama
creșterii semnificative a comerțului dintre acestea, se poate remarca sporirea
tot mai mult a importanței  și a necesității reasigurărilor.
    Motivul principal care a stat la baza apariției reasigurărilor este reprezentat
de protecția ce se oferă  asigurătorului în cazul apariției unei pierderi foarte
mari sau a mai multor pierderi rezultate dintr-un eveniment, a căror valoare
este foarte mare în raport cu veniturile obținute din primele de asigurare
percepute sau din fondurile de rezervă.
    Pe fondul schimbărilor imprevizibile din mediul înconjurător, avem nevoie
de a ne afla în siguranță, noi și membrii familei noastre, iar aceasta este
motivația care stă la baza încheierii contractelor cu societățile de asigurare
sau de reasigurare care promit un viitor mai sigur și un prezent lipsit de griji.