Sunteți pe pagina 1din 9

Deşert

Deşertul sau pustiul este o zonă care


primeşte foarte puţine precipitaţii,
aproximativ 250 mm pe an. Deşerturile au
reputaţia de a susţine foarte puţine forme
de viaţă deşi, la o comparaţie mai atentă cu
un mediu mai umed, formele de viaţă din
deşert sunt de cele mai multe ori variate şi
rămân în general ascunse pentru a-şi păstra
umiditatea. Aproximativ o treime din
suprafaţa Terrei este acoperită de deşerturi.
In regiunile de deşert sunt în general
diferenţe mari de temperatură de la zi la
noapte. Cauza lipsei de vegetaţie dintr-un deşert (pustiu) poate fi lipsa apei sau în regiunile arctice lipsa căldurii
necesare vieţii.

Cele mai mari pustiuri de pe glob


Nr. Suprafaţa (km²) Denumire Continent
1. 13.200.000 Antarctica Antarctica
2. 8.700.000 Sahara Africa
3. 1.560.000 Deşerturile Australiei Australia
4. 1.300.000 Arabia Asia
5. 1.040.000 Gobi Asia
6. 900.000 Kalahari Africa
7. 330.000 Takla Makan Asia
8. 320.000 Sonora America de Nord
9. 273.000 Karakum Asia
10. 273.000 Tharr si Cholistan Asia

Relief deşertic
Relieful deşerturilor este un relief climatic. În deşerturi, lipsa vegetatiei şi a solurilor face ca agenţii
morfogenetici să intre în contact direct cu roca şi ca urmare să se creeze un relief specific.
Pot fi denumite aride şi semiaride acele regiuni cu precipitaţii foarte reduse (sub 200 mm anual), dar
suficiente pentru menţinerea unor sisteme de râuri capabile să transporte temporar sfărâmăturile produse prin
dezagregare, dar insuficiente pentru a permite dezvoltarea unei cuverturi vegetale care să protejeze solurile
contra eroziunii agenţilor subaerieni.

Caracterul climatic
Caracterul climatic este legat de regimul precipitaţiilor, la care se adaugaă temperatura şi vântul, ce
contribuie prin intermediul evaporaţiei la stabilirea unui bilanţ hidric deficitar. Clima specifica este aridă.
 Precipitaţiile
Precipitaţiile au o medie anuală de 200 mm; se întâlnesc uneori medii de 500-700 mm, dar evaporaţia
potenţială puternică (în Sahara 400 mm anual) menţine caracterul de ariditate. Precipitaţiile din aceste regiuni se
caracterizează printr-o mare neregularitate: repartiţia neuniformă pe luni, diferenţe mari de la an la an când cad
mai ales sub forma de averse. În Sahara s-au înregistrat perioade de 18 luni fără nici o picătură de ploaie; în
pustiul Atacama s-au semnalat 10-20 de ani fără precipitaţii.
 Temperatura
Temperatura aerului prezintă puternice oscilaţii de la zi la noapte, înregistrându-se amplitudini medii de
peste 25°C la umbră şi 40-50°C la soare. În Sahara în timpul zilei la suprafaţa nisipului s-au înregistrat temperaturi
de 72°C care au coborât în timpul nopţii la 0°C sau chiar sub 0°C.
 Vântul
Vânturile nu prezintă valori mai ridicate decât în alte regiuni, dar importanţa lor în regiunile aride capătă o
valoare mai mare prin consecinţele asupra creşterii gradului de uscăciune (mărirea evaporaţiei) şi prin acţiunea lor
morfogenetică (spulberarea solurilor şi nisipurilor lipsite de un covor vegetal protector, formarea dunelor).

Vegetaţia
Vegetaţia este săracă, adaptată la condiţiile climatice
aride. Speciile tipice de plante sunt:spinul cămilei, saxaulul,
sărăţica, gipsăriţa, pelinul negru, mimozele, salcîmul, curmalul.

Solul
Absenţa solurilor este dictată de lipsa unui covor
vegetal, şiroire şi vânt, care înlătură materialele rezultate prin
dezagregarea rocilor. Acţiunea slabă a proceselor chimice şi
biochimice explică de asemenea ritmul lent sau absenţa
proceselor de solificare. Solurile specifice sunt cenuşii de deşert.

Hidrografia
Hidrografic, regiunile aride şi semiaride se caracterizează prin intermitenţa cursurilor de apă şi prin lipsa
unei reţele hidrografice organizate. Singurele cursuri de apă sunt uedurile. Acestea funcţionează numai în timpul
averselor violente, când prezintă o undă de viitură foarte puternică. În cele mai multe cazuri, apele uedului se
pierd în propriile aluviuni sau se evaporă înainte să se verse într-un lac interior. Această hidrografie, fără un nivel
de bază local precis, se numeşte areică; apele care se varsă într-un lac interior se numesc endoreice (bazinul
lacului Aral); în mod excepţional există şi ape cu scurgere la mare (exoreice), care au izvoarele în zone foarte
umede, cum ar fi Nilul.

Clasificare
În funcţie de gradul de ariditate sunt trei tipuri principale de deşerturi: semiaride, aride şi hiperaride.
 Deşerturi semiaride
Se caracterizează printr-o cantitate anuală de 200-300 mm precipitaţii, care cad în anotimpul umed sub
formă de averse violente, dar şi sub formă de ploi lente de mai mare durată; nu prezintă rezerve subterane de apă
şi nici scurgeri permanente autohtone. Vegetaţia sporadică şi discontinuă de tufişuri spinoase este legată de
anotimpul mai umed şi de ploile întâmplătoare, după care dispar.
 Deşerturi aride
Prezintă precipitaţii medii anuale sub 200 mm; ploile cad sporadic sub formă de averse scurte şi violente.
Nu există un anotimp mai umed, ci numai zile umede, în timpul ploilor. Vegetaţia a dispărut complet sau este
localizată discontinuu în lungul uedurilor. Regimul termic este foarte diferit de la o regiune la alta, de unde
necesitatea subîmpărţirii lor în două tipuri: deşerturi calde (Sahara, Kalahari, Arabia, Australia) cu temperaturi
medii anuale de 15-20°C şi deşerturi reci (Gobi, Tibet, Groenlanda, Islanda, Pamir, Anzi). În care temperaturile
medii anuale sunt cuprinse între -10 şi +5°C, iar precipitaţiile cad mai ales sub formă de zăpadă
o Deşerturi nisipoase (Erg)
In ţinut stratul superior este alcătuit din nisip în care predomină cuarţul care a luat naştere prin
fenomenul de eroziune datorat în special vântului, sub acţiunea căruia formează dune de nisip care pot fi
mişcătoare. Condiţiile de viaţă în aceste regiuni sunt vitrege, unul dintre deşerturile cele mai mari de acest tip este
Rub al-Chali din Arabia.
o Deşerturi pietroase sau stâncoase (Hammada)
In acest caz stratul superficial este alcătuit din blocuri de piatră sau stânci, rezulat din crăparea rocilor
cauzat de diferenţele mari de temperatură şi îngheţului
o Deşerturi cu pietriş ( Serir)
I-au naştere prin procesele de eroziune şi depunere a
materialui adus de gheţari astfel de pustiuri se pot întâlni în Asia
Centrală (Iran).
o Deşerturi de sare
Au luat naştere în regiuni aride unde sarea s-a depus
după evaporarea apei în care era dizolvată.
o Pustiuri de gheaţă
Pustiuri de gheaţă pot fi întâlnite în regiunea polară sau
în munţii înalţi unde temperatura scăzută a împiedicat
dezvoltarea vegetaţiei. Apa fiind sustrasă solului prin îngheţ,
precipitaţiile cad sub formă solidă (zăpadă). In această categorie
se pot amiti regiunile polare, Wright Valley din Antarctica.
 Deşerturi hiperaride
Sunt mult mai rare, ele apropiindu-se de limita maximă a aridităţii. Ploile sunt atât de rare încât trec ani
sau zeci de ani până când se înregistrează o aversă de câţiva mm. În deşerturile continentale (Death Valley) se
înregistrează contraste termice diurne foarte mari, în schimb în deşerturile litorale (Atacama) amplitudinile
termice sunt reduse. Vegetaţia este efemeră (durează doar câteva zile după căderea unei ploi).

Relieful creat de apele curgătoare


În timpul averselor, oricât de rare ar fi, apele sunt atât de mari încât modifică relieful într-o măsură mai
mare decât restul tuturor agenţilor în intervalul fără ploi.
 Şiroirea
Şiroirea, mai intensă la marginea deşerturilor şi în regiunile montane, unde cantitatea de precipitaţii se
menţine în jur de 200-300 mm, exercită o puternică activitate de eroziune mai ales pe versanţii alcătuiţi din roci
moi (argile, marne). În aceste locuri se formează o reţea densă de ravene, despărţite prin interfluvii proeminente,
ascuţite, din asocierea cărora rezultă relieful de tip bad-lands.
 Uedurile
Uedurile sunt văi largi prin care se scurg apele temporare în timpul viiturilor; apele se pierd prin infiltraţie
şi evaporare chiar în patul văilor respective; sunt considerate de către unii autori, văi ale unor vechi cursuri care
au funcţionat în perioadele climatice umede. În Africa de Sud – deşertul Kalahari sunt denumite omuramba, iar în
America Latină arroyos. După trecerea viiturii uedul se transformă într-un şirag de bălţi (în Sahara, gueltas), care
dispar în câteva zile prin evaporaţie. Viitura uedului este bruscă. Ea apare ca un val uriaş care atinge viteze de 5-6
km/oră, uneori chiar de 15-20 km/oră. Bruscheţea şi viteza mare a viiturii ajung să smulgă de pe patul uedului
cantităţi enorme de materiale şi să le transporte la distanţe mari. Atunci când aluviunile transportate sunt foarte
fine, viitura are aspectul unei curgeri noroioase. Prin eroziunea laterală a unor ueduri vecine se formează o întinsă
câmpie de eroziune, acoperită cu aluviuni (glacisuri) pe care apele divaghează. Zonele din avalele acestor câmpii
de eroziune se caracterizează prin predominarea conurilor de împrăştiere nisipoase, cu dune şi braţe părăsite,
unde stagnează uneori bălţi, (maaders, în Sahara).
 Relieful de acumulare
Relieful de acumulare este prezent în cuvete endoreice. Materialele cărate de şiroire şi de ueduri dau
naştere unor câmpii de acumulare. Acumulările constituite din materiale grosiere, ce se produc în apropierea
regiunilor înalte se împrăştie sub forma unor conuri aluviale. Asemenea procese sunt realizate de ueduri cu bazine
hidrografice mari, situate în regiuni montane întinse, unde se pot produce ploi cu durata mai mare. Depărtându-se
de munte brutalitatea viiturii scade, uedurile transportă materialele în suspensie (nisipuri, mâluri) şi pe cele
dizolvate până în cuvetele cele mai joase. Mâlurile şi produsele dizolvate sunt depuse în partea centrală unde
temporar se menţin lacuri, în general sărate. Nisipurile se depun pe marginea cuvetelor creând condiţii de
formare a dunelor. Asemenea depresiuni endoreice sunt numite sebkha sau şot în ţările arabe, playa, bolson,
salina sau salar în America Latină, kewir în Iran, takâr în Asia Mică. Ele au dimensiuni reduse şi apă temporară
când sunt situate pe platouri înalte. Ele însă pot ocupa şi fundul unei mari relicte (Marea Caspică, Lacul Aral) sau al
unei cuvete tectonice (Marea Moartă, Lacul Ciad, cuvetele Birket Quarum şi Quattara din Egipt). Aceste cuvete
constituie nivele de bază locale, către care evoluează toată reţeaua hidrografică endoreică (uedurile). La cuvetele
înalte, zona centrală ocupată temporar de lac, este o câmpie plată, argiloasă, la suprafaţa căreia se formează prin
evaporaţie o crustă de săruri.

Relieful eolian
Vânturile din pustiuri nu sunt nici mai frecvente, nici mai puternice decât în alte zone climatice, numai că
eficienţa lor este sporită din cauza aridităţii şi absenţei covorului vegetal. Vântul acţionează asupra reliefului prin
eroziune (coraziune şi deflaţie), transport şi acumulare.
 Eroziunea
Este procesul prin care particulele de sol sau de roca sunt desprinse si indepartate din loc sub actiunea
diferitilor agenti externi(vant,precipitatii,gheata)
 Coraziunea
Coraziunea este acţiunea de roadere şi şlefuire asupra rocilor, exercitată de vântul încărcat cu grăunţi de
nisip. Ea se resimte mai ales în vecinătatea solului deoarece încărcătura de nisip este aici maximă.
 Deflaţia
Deflaţia este acţiunea de spulberare a dezagregărilor fine de la suprafaţa rocilor şi transportul acestora pe
diferite distanţe, în funcţie de intensitatea şi viteza vântului. Elementele mai grosiere, care nu pot fi cărate de
către vânt rămân pe loc şi formează pavajul de deflaţie. Asemenea regiuni, pe care vântul a spulberat elementele
fine, rămânând în loc un platou pietros, cu întinse câmpuri de grohotiş este cunoscut sub numele de hamada sau
reg.
Deflaţia contribuie şi la accelerarea dezagregării şi alterării selective a rocilor scoţând în evidenţă forme
structurale şi petrografice şi în mod deosebit alveole şi nişe de deflaţie. Asemenea excavaţii, însă de dimensiuni
mai mari, întâlnite în rocile granitice, poartă în Corsica denumirea de taffoni.
 Efectele coraziunii şi deflaţiei
Coraziunea şi deflaţia în asociere cu dezagregarea, atacă cu
precădere straturile de roci friabile, formaţiunile mai dure rămânând
tot mai proeminente. Apar astfel creste, ciuperci eoliene, stâlpi.
Tot ca rezultat al conjugării coraziunii şi deflaţiei, pe
suprafaţa hamadelor şi regurilor sunt întâlnite pietre şlefuite pe trei
feţe – dreikanter. Formarea faţetelor se explică prin rostogolirea
pietrelor, ca urmare a excavării nisipului de la baza lor şi oprirea lor
pe suprafaţa cea mai plană.
Versanţii abrupţi, expuşi vânturilor, prezintă uneori mici
scobituri alveolare, care prin desimea lor dau suprafeţelor respective
aspectul unui fagure.
Pe câmpiile argiloase se formează prin coraziune şi deflaţie şănţuleţe alungite pe direcţia vântului,
despărţite între ele de creste instabile. Adâncimea acestor şănţuleţe cunoscute sub denumirea turcmena de
yardang atinge uneori 2-3 m. În deşertul Libiei poartă denumirea de djef-djef. Păstrarea în relief a crestelor se
datorează mai ales fixării argilei de către smocurile de iarbă şi tufele rare. Sunt tipice în pustiurile argiloase din
Asia Centrală.
Acţiunea de coraziune pe nisipuri devine evidentă numai atunci când aceste formaţiuni prezintă o
coerenţă ridicată, fie datorită grosimii mari a depozitului, fie datorită umidităţii. Cele mai cunoscute forme în
aceste cazuri sunt: fuldji, vadi şi depresiunile de coraziune şi deflaţie.
Fuldji sunt adâncituri de formă ovală, ce seamănă cu urma uriaşă a unei copite de cal. În pustiul Arabiei
aceste pustiuri sunt mai adâncite în partea frontală, situată în direcţia vântului.
Vadi sunt culoare alungite, care se extind pe o lungime de câţiva km, amintind de albiile unor râuri. Prin
acţiunea de coraziune şi deflaţie, versantul care stă în calea vânturilor dominante este mai abrupt, în timp ce
partea opusă are o pantă domoală, permiţând chiar unele acumulări incipiente de nisip. În lungul acestora dar şi a
uedurilor funcţionale, turbioanele de vânt excaveaza mici depresiuni, cunoscute în Africa sub numele de pans.
Depresiunile de coraziune şi deflaţie se formează mai ales pe interfluviile plate (hamade) constituite din
granite şi gresii, deoarece aceste roci se dezagregă direct în nisipuri ce pot fi transportate imediat de vânt.
Evoluţia lor este accelerată în cazul în care sub placa de gresie se găseşte o rocă friabilă (nisip, marnă) care poate
fi uşor excavată de către vânt. Iniţial vântul atacă pe fisuri şi diaclize, până ajunge la roca friabilă subiacentă.
Spulberarea acesteia de către vânt provoacă ruperea stratului de rocă dură, ducând la lărgirea excavaţiei eoliene
până la dimensiuni de câţiva kmp. Dezvoltarea depresiunilor de coraziune şi deflaţie este grăbită şi de intervenţia
şiroirii, concentrată către centrul depresiunii.
 Acumulările eoliene
Acumulările eoliene reprezintă aglomerări de nisipuri sau praf, pe care vântul le-a smuls sau le-a
spulberat. Deplasarea materialelor de către vânt se face prin suspensie (particule sub 0,1 mm), saltaţie (0,1-0,2
mm) şi târare (peste 0,2 mm).
Formele de relief rezultate din acumulări eoliene pot fi grupate în trei categorii: riduri şi movile, dune,
câmpuri de dune (erguri).
 Riduri şi movile
Primele semne ale activităţii eoliene sunt puse în evidenţă de unele ondulări de nisip – riduri –
asemănătoare ripple-marks-urilor marine. Aceste ondulări, transversale în raport cu vântul dominant, au înălţimi
de câţiva cm şi lungimi ce rar depăşesc 20-30 cm.
O alta formă simplă rezultată în urma acumulării eoliene o constituie movila de nisip, cunoscută în Sahara
sub numele de nebka. Ea se formează prin îngrămădirea nisipului în jurul unui obstacol de tufişuri sau ridicături
stâncoase. Nebka se alungeşte în direcţia vântului, în spatele obstacolului sub forma unei limbi de nisip,
transformându-se într-o adevărată dună. Înălţimea acestei acumulări nu depăşeşte 1 m. Nebka este o formă
extrem de dinamică, ea formându-se la vânturi ce au câteva zile o direcţie constantă, sau se distruge la fel de
repede o dată cu schimbarea de direcţie a vântului.
 Dune
Dunele sunt nişte valuri asimetrice şi reprezintă formele cele mai
caracteristice ale acumulării eoliene. Ele apar în condiţiile unei cantităţi
abundente de nisip, din zonele aride şi semiaride. În regiunile temperate dunele
cele mai importante se găsesc în regiunile litorale, unde alimentarea cu nisip şi
brizele creează condiţii favorabile formării acestora, sau în apropierea marilor
lunci fluviatile şi a lanţurilor morenelor glaciare. În funcţie de dinamica vântului şi
abundenţa nisipului, pot lua forme diferite. Formarea şi evoluţia dunelor se poate
urmări cel mai bine în imediata apropiere a ţărmurilor. Aici, cele mai simple
acumulări se fixează în jurul unor smocuri de vegetaţie; ele sunt dunele
embrionare. Prin unirea lor se formează un cordon ce urmăreşte foarte aproape
linia de ţărm, ca un val, formând duna de ţărm sau avanduna. Prin migrarea
avandunei, ca urmare a vânturilor dominante (brizele), în spatele acesteia se
formează un nou val de dune, paralel cu primul. Se constituie astfel mai multe
şiruri paralele între ele şi transversale faţă de direcţia vântului dominant. Între
acestea rămân mici culoare alungite, care în Gasconia porta numele de lette. Prin
îndepărtarea de zona de alimentare dunele transversale sunt tot mai puţin alimentate de nisip, şi încep să fie
fixate de vegetaţie şi degradate de vânturile puternice.
Barcanele descrise pentru prima dată în Asia Centrală, unde au şi răspândirea cea mai mare, sunt dune
izolate, având forma unei semilune. Ele se dispun transversal faţă de direcţia vântului dominant. Au profil
asimetric: partea convexă a dunei este formată dintr-o pantă mică, expusă vântului dominant, pe când partea
concavă, ascunsă de vânt, este delimitată de o pantă puternică. Prima este o suprafaţă de eroziune, de pe care
vântul antrenează particulele de nisip, lăsându-le apoi să cadă pe versantul adăpostit, care este o pantă de
acumulare. De multe ori capetele mai multor barcane se contopesc şi dau naştere unui lanţ de barcane, aşezate
perpendicular pe direcţia vânturilor dominante, având aspectul unei creste sinuoase. Prin continua spulberare a
nisipului de pe suprafaţa expusă şi acumularea de pe partea concavă, barcanele au o mobilitate deosebită,
deplasându-se în direcţia vântului cu câţiva zeci de metri pe an. Abundenţa lor în Asia Centrală şi Mauritania este
legată de constanţa vânturilor musonice şi respectiv a alizeelor.
Dunele parabolice reprezintă excavarea prin deflaţie a unor depresiuni circulare sau ovale, la marginea
cărora se depune un val de nisip semicircular sau parabolic. Forma de semilună a dunelor parabolice este opusă
barcanelor, având frontul convex abrupt, iar cel concav lin, ultimul fiind situat în bătaia vântului. Fixarea vegetaţiei
opreşte adâncirea excavaţiilor. Dacă vântul este totuşi destul de puternic, excavaţiile se alungesc şi se lărgesc
mult; la extremitatea lor se formează uneori prin acumularea nisipului una sau mai multe movile denumite în
Câmpia Panonică garmada.
 Câmpuri de dune
Câmpurile de dune mult mai variate şi mai complexe, ocupă în
regiunile aride şi semiaride suprafeţe de sute sau mii de kmp. Asemenea
acumulări în Sahara poartă numele de erg, kum în Asia Centrală, iar în
unele ţări arabe denumirea de nefud. Pe întinsul acumulărilor nisipoase
apar o serie de forme, de la riduri şi dune elementare până la depresiuni
alungite sau îngrămădiri deluroase de nisip. Mai dese sunt barcanele
unite între ele, formând dunele în W transversale faţă de vânt. Prin
alungirea treptată a uneia din proeminenţele laterale, sub influenţa
vântului secundar, însă mai violent, barcanele pot trece în lanţuri de
dune longitudinale. Acestea au aspectul unor valuri alungite pe zeci de
km lungime, separate între ele de culoare depresionare largi. Aceste
zone depresionare între dune, formate în cea mai mare parte datorită deflaţiei poartă în Sahara numele de gassi
(când au ajuns să scoată la zi roca de bază) sau feidj (când subasmentul stâncos mai este acoperit cu o pătură
subţire de nisip). Umiditatea mai mare din aceste depresiuni, ca urmare a apelor freatice (provenite din ploi sau
condensarea vaporilor de apă) permite chiar instalarea unei vegetaţii (în special de curmali). Acestea sunt oazele
mult căutate de caravane şi vizitatorii deşerturilor.
Pe lângă asociaţiile de dune transversale şi longitudinale, cu o anumită uniformitate, majoritatea ergurilor
şi kumurilor prezintă întinderi mari de nisip modelate în câmpuri de dune neregulate, cu relief confuz, fără nici un
fel de aliniament sistematic. Ele poartă în Sahara numele de akle şi corespund regiunilor cu vânturi violente, care
suflă din toate direcţiile. Uneori, culmile dunelor iau aspectul unor creste fumegânde, uşor curbate, numite sif. În
locurile unde efectul mai multor turbioane vecine este maxim, pe culmea dunelor se formează nişte ridicături
piramidale – dune piramidale – caracterizate printr-o mare instabilitate.
 Clasificarea dunelor
După forma lor dunele au fost clasificate în cinci categorii: litorale, barcane, transversale (în W),
parabolice şi longitudinale.
Extinderea şi dezvoltarea lor sunt legate de existenţa unor mari cantităţi de nisip mobil, a cărui origine s-a
dovedit a fi foarte variată. Numeroşi cercetători ai Saharei au emis părerea că ergurile se localizează pe marile
pânze de nisipuri aluviale, puse în loc în timpul perioadelor cu climat mai umed. În alte cazuri ele reprezintă
nisipuri marine, depuse în timpul unor vechi transgresiuni, remaniate şi transportate la mari distanţe de către
apele curgătoare.

Glacisurile
O trăsătură caracteristică a peisajului regiunilor aride şi semiaride este existenţa unor suprafeţe slab
înclinate (în general sub 5º) presărate cu aluviuni, care fac trecerea între reliefurile montane înalte şi depresiunile
endoreice. Acestea au fost numite pedimente, glacis de eroziune sau glacis de denudaţie. Glacisurile ar fi
dezvoltate în roci moi, situate la baza reliefurilor structurale sau petrografice, pe când pedimentele ar fi modelate
într-o rocă granulară, dură şi omogenă, iar abrupturile care le delimitează către amonte nu sunt de origine
structurală ci de eroziune.
În partea superioară aceste câmpii înclinate sunt dominate de versanţi puternic înclinaţi. Racordarea cu
partea abruptă se poate face fie printr-o scurtă secţiune concavă – taluz de grohotiş, fie printr-o ruptură netă de
pantă numită knik. La ieşirea uedurilor din regiunile înalte, glacisul pătrunde în interiorul acestora sub forma unor
golfuri conice (conuri de eroziune). În schimb, spre aval glacisul trece pe nesimţite într-o câmpie de acumulare
(playa sau bajada) ce se suprapune în general depresiunilor endoreice.
La modelarea glacisurilor de eroziune iau parte procese complexe: dezagregarea şi alterarea, scurgerea în
pânză, şiroirea şi eroziunea laterală.
Dezagregarea şi alterarea rocilor este mai intensă pe abrupturile neprotejate de sol sau de vegetaţie, care
delimitează glacisul (pedimentul) către amonte. Aceste procese contribuie la retragerea paralelă a versanţilor,
lăsând spre aval suprafaţa netedă a glacisurilor. Pentru înlăturarea sfărâmăturilor de rocă intervin procesele
fluviatile (scurgerea în pânză, şiroirea) şi cele eoliene (deflaţia).
Scurgerea în pânză (sheet flood) a fost semnalată ca un proces activ de modelare a regiunilor aride. Ea
este rezultatul unei ploi abundente şi de scurtă durată. Unda de viitură, concentrată în albia uedului din zona
montană, la ieşirea din munte nu mai poate fi canalizată pe văile anastomozate; ea se va împrăştia pe suprafaţa
glacisului, sub forma unei pânze continue de apă. Aceasta pânză transportă sfărâmăturile fine, pe care le
abandonează spre aval, în funcţie de granulometria acestora. Acest proces mai este denumit eroziune deşertică
sau eroziune tangenţială.
Şiroirea difuză (rill-wash) este constituită dintr-o serie de firişoare de apă, care neajungând să se
concentreze pe un canal colector, curg pe suprafaţa glacisului, formând un păienjeniş de şănţuleţe. Datorită
încărcăturii cu materiale şi a pendulării pe suprafaţa glacisului, exercită mai mult o eroziune laterală. Pe pantele
puţin înclinate, prin unirea mai multor şănţuleţe scurgerea ia un aspect pelicular.
Eroziunea chimică (dizolvarea) este luată în considerare ca proces principal de formare a pedimentelor pe
granite.
Eroziunea laterală. Uedurile la ieşirea din regiunile de munte abandonează materialele grosiere formând
conuri de dejecţie, cu panta destul de mare. Eroziunea laterală a uedului se exercită atât în aval de aceste conuri
aluviale cât şi în zona lor de formare. Materialele transportate şi depuse în timpul undelor de viitură, formează pe
patul uedurilor un pavaj greu de înlăturat. Din această cauza, energia uedului este consumată în exercitarea
eroziunii laterale, care cu timpul duce la nivelarea glacisului. Divagările pe conurile aluviale lărgesc gura de vărsare
a uedului la piciorul muntelui, dându-i o formă de pâlnie. Dezagregarea activă pe versanţii lipsiţi de vegetaţie,
şiroirea şi scurgerea în pânză, care transportă sfărâmăturile de roci, migrările laterale ale uedurilor, permit
menţinerea unor versanţi puternic înclinaţi la marginea reliefurilor mai înalte. Intensitatea acestor procese
permite o evoluţie activă a acestora, prin retragerea lor spre amonte, paralelă cu ei înşişi. Din această retragere a
versanţilor rămâne la baza lor o pantă de eroziune uşor înclinată, pe care pot fi împrăştiate aluviunile fine sau
grosiere, aduse de marile viituri. Acestea sunt glacisurile.
 Tipuri de glacisuri
Cele mai frecvente şi extinse suprafeţe de glacisuri sunt întâlnite în regiunile tropicale şi subtropicale (mai
ales cele mediteraneene). Lungile perioade secetoase, ce alternează cu ploi scurte, torenţiale, determină o
eroziune accelerată ritmic, care duce pe de o parte la formarea unor suprafeţe dintre cele mai netede, iar pe de
altă parte la menţinerea unor pante abrupte şi în continuă retragere. Glacisurile au fost semnalate şi în alte zone,
dar cu o frecvenţă mult mai mică. O dezvoltare mai mare o au în regiunile periglaciare.
Formarea şi tipurile de glacisuri sunt în funcţie de condiţiile de modelare, de rocă, de locul de formare.
 Clasificare
o În literatura geomorfologică au fost făcute o serie de clasificări:
1. glacisuri de eroziune şi de acumulare
2. glacisuri de denudare, de împrăştiere şi de acumulare
3. glacisuri periglaciare de solifluxiune şi dezagregare şi glacisuri semiaride de şiroire
4. glacisuri-conuri, glacisuri-versant şi glacisuri-terasă
5. glacisuri în roci dure sau pedimente propriu-zise
6. glacisuri în roci moi de eroziune, de împrăştiere şi de acumulare

o Pentru ţara noastră Gr. Posea evidenţiază următoarele tipuri:


1. glacisuri situate la marginea depresiunilor (sub formă de prispă piemontană şi glacis-con)
2. glacisuri dezvoltate pe rama câmpiilor (cu aspect piemontan şi proluvial)
3. glacisuri de vale (de terasă, de luncă, de văi şi bazinete cu scurgere temporară)
4. glacisuri de front structural
 Evoluţia generală
Evoluţia glacisurilor este marcată de extinderea şi scăderea altitudinală a suprafeţelor netede, precum şi
de retragerea tot mai avansată a versanţilor către interiorul muntelui. Astfel glacisurile (pedimentele) care
înconjoară din toate părţile o regiune muntoasă, se pot dezvolta pe seama acesteia, până la contopirea şi
îngemănarea lor într-o vastă câmpie de eroziune- pediplenă, accidentată de reliefuri reziduale – inselberguri.

Semideşert

Semideşertul reprezintă o regiune de tranziţie între stepă sau savană şi deşert cu vegetaţie rară şi
semiaridă, (formată din arbuşti şi ierburi adaptate la uscăciune). Aceste biomuri sunt prezente în zonele
temperate în vestul şi centrul Americii de Nord, în estul şi, parţial, sud-estul Europei (mai ales malurile Mării
Caspice), în interiorul Australiei, în regiunile periferice ale Saharei şi în Asia Centrală. Semideşerturile au multe din
caracteristicile deşertului şi unele caracteristici din cele ale stepei.

Biotopul
Biotopul semideşerturilor este foarte asemănător cu cel al deşerturilor. Astfel temperatura este una
foarte ridicată, depăşind uneori ziua în timpul verii 30 °C, iar iarna temperatura medie este de 4 °C. Luminozitatea
este una ridicată. Anual cad 400-500 mm de precipitaţii, în special vara.

Flora
Flora este mai bogată decât cea a deşertului. Vegetaţia este repartizată neuniform. În semideşert sunt
multe specii de plante, precum:
 Arbuşti:
o Coleogyne ramosisima;
o Artemisia tridentata;
o Atriplex canescens;
 Ierburi perene:
o Poa fendleriana;
o Hilaria jamesii;
o Tridens pilosus;
o Tridens muticus.

Fauna
Fauna semideşertului este destul de
variată, cuprinzând mai multe specii:
 Zoofage sau carnivore:
o Puma americană,
o Linxul,
o Coiotul,
o Vulpe cenuşie,
o Sconcsul;
 Fitofage sau ierbivore:
o Ratonul,
o Oposumul.