Sunteți pe pagina 1din 16

11

CAP. 1. PRODUCEREA, TRANSPORTUL DISTRIBUŢIA


ŞI UTILIZAREA ENERGIEI ELECTRICE.

Pentru a putea fi utilizată la consumator, energia sub formă de energie electrică


trebuie, în primul rând obţinută din alte forme de energie şi apoi distribuită fiecărui
consumator în parte.
Datorită unor considerente practice şi tehnice a apărut şi problema transportului
energiei electrice la distanţe apreciabile.

1.1. Evolutia producerii, transportului distribuţiei si utilizarii energiei electrice.

Dezvoltarea industrială şi agricolă din ultimele două secole, a determinat o


creştere considerabilă a consumului de energie.
Dacă la început, necesităţile reduse de energie determinau amplasarea
consumatorilor lângă sursele de energie (eoliană, hidraulică), introducerea maşinilor cu
abur a mărit independenţa omului de formele de energie (vânt, apă) şi puterile utilizate
în procesele de producţie.
Constituirea unor centre industriale şi asigurarea acestora cu resurse de energie a
determinat necesitatea transportului acestor resurse, deoarece centrele de consum şi cele
cu surse de energie nu coincideau. A apărut astfel problema găsirii căilor prin care
aceste resurse să fie transportate de la sursă la locurile de consum.
Transportul energiei mecanice de rotaţie, obţinută pe cale hidraulică sau
pneumatică a înregistrat la timpul respectiv recorduri (750 - Schaffhausen cca.
200CP. - de la o instalaţie hidraulică la o filatură) care astăzi servesc doar pentru
comparaţii.
La Londra instalaţia hidraulică de transmitere a energiei avea în 1894 o lungime
totală de 112 km.
Prima transmisie pneumatică s-a construit în 1845 pentru săparea tunelurilor şi a
minelor. Parisul avea înainte de 1890 o centrală de 2000 CP şi o reţea de aer comprimat
de 60 km.
Unele descoperiri ale ştiinţei au permis realizarea primelor surse de energie
electrică, a primelor receptoare de energie electrică şi apoi a tuturor instalaţiilor de
transmitere a energiei electrice la distanţă.
Bazele teoretice ale noului domeniu ce începea să se dezvolte a impus
constituirea unui nou capitol al fizicii, electricitatea, iar ulterior electrotehnica. Fizicienii
specializaţi în acest domeniu devin electrotehnicieni.
12
Electroenergetica a învins iniţial în competiţia cu celelalte sisteme energetice
în mare datorită iluminatului electric, '' regele abur '' a fost învins şi datorită celorlalte
avantaje ale energiei electrice în comparaţie cu celelalte forme de energie.
În continuare, se va prezenta pe scurt istoricul producerii şi a transportului
energiei electrice. Astfel în 1795 apare pila Volta, care permite să se întrevadă
posibilitatea utilizării energiei electrice în iluminat. Pe vremea lui Napoleon la şcoala
politehnică din Paris, exista o pilă de 500 V şi 10 A.
În 1831 N. Faraday descoperă fenomenul inducţiei electromagnetice şi realizează
primele dispozitive de laborator pentru producerea curentului electric pe baza acestui
fenomen:

dφ dL di
e=− = − i = −L = B ⋅ l ⋅ v (1.1.)
dt dt dt

În 1832 Pixii realizează în Franţa primul generator de curent alternativ monofazat.


Ulterior realizează şi o maşină de curent continuu. Realizările de acest tip devin apte
pentru aplicaţii industriale abia în anul 1871 prin dinamul lui Z.T.Gramme.
În 1838 E.H. Lentz stabileşte principiul reversibilităţii maşinilor electrice, deci
posibilitatea realizării motorului electric.
Inginerul francez H. Fontaine împreună cu Gramme demonstrează în 1873 la
Viena că dinamul poate funcţiona ca motor electric fig.1.1.

Pompă
de apă

Fig. 1.1.

Dezavantajul acestui prim sistem de producere, transport şi utilizare a energiei


electrice l-a constituit randamentul scăzut.
Din expresia pierderilor de putere:
P2 l
P = 2RI = 2 2 ρ
2
(1.2.)
U S
rezultau două căi pentru reducerea pierderilor în reţeaua de transport: creşterea secţiunii
sau a tensiunii de transport (reducerea valorii curentului).
În 1874 inginerul rus F.A.Piroţkii face mai multe experienţe privind transportul
energiei electrice la distanţă. Utilizând şinele unei căi ferate cu o lungime de 3,5 km,
ajunge la concluzia că transportul energiei electrice se poate face numai cu conductoare
cu secţiune mare.
În 1880 M.Deprez şi separat D.A Lacinov dovedesc că transportul energiei
electrice este posibil fără pierderi mari prin creşterea tensiunii.
În 1881 Deprez, cu ajutorul firmei AEG construieşte o linie de transport în
curent continuu fig.1.2., cu care realizează un randament de 25 %.
13

Fig. 1.2.

În următorii doi ani în Franţa s-au obţinut randamente de 62 % cu aceeaşi instalaţie,


crescându-se tensiunea până la 6000 V.
În perioada 1870-1881 interesul pentru iluminatul electric a stimulat producerea
de energie electrică.
În 1883 au apărut primele sisteme de curent continuu cu trei conductoare
alimentate de generatoare care aveau la borne tensiuni de 2x220 V sau 2x110 V, fig.
1.3.

Fig. 1.3.

Instalaţii de distribuţie a energiei electrice în curent continuu au existat la noi, în


Franţa, Anglia, SUA, până în a doua jumătate a sec. xx.
După 1880 când M.Deri, O.Blathy şi Kk.Zipernovsky au perfecţionat
transformatorul şi motorul de curent alternativ monofazat, au existat toate elementele
pentru realizarea unui sistem de producere, transport, distribuţie şi utilizare a energiei
electrice. Acest sistem a fost realizat în 1884 la expoziţia de la Torino de către L.Goliar
la tensiunea de 2 kV, L= 40 km şi P= 20 kW.
Aceste sisteme monofazate corespundeau cerinţelor receptoarelor de iluminat, dar
nu şi celor de forţă, datorită caracteristicilor necorespunzătoare ale motoarelor
monofazate.
Se impunea deci rezolvarea problemelor legate de motorul de curent alternativ,
care să aibă un cuplu de pornire mai mare.
În 1884 N.Tesla realizează un generator de curent alternativ bifazat şi un
electromotor corespunzător, prevăzând şi posibilitatea oricărui sistem polifazat. Acest
sistem bifazat a fost aplicat de firma Westinghause în 1896 la hidrocentrala Niagara, cea
mai mare centrală electrică din acea vreme. Acest sistem nu s-a impus datorită celor
patru conductoare de care avea nevoie, pentru doar două faze.
În 1889, M.O.Dolivo-Dobrovolski, sesizând avantajele sistemului trifazat faţă de
cel bifazat, a reuşit să rezolve problema motorului asincron trifazat, cât şi a
transformatorului. Ca urmare, realizează în anul 1890 un sistem, fig.1.4., pe stâlpi de
lemn şi cu izolatoare de porţelan, care a funcţionat cu un randament de 80 %.
Aceeaşi instalaţie a funcţionat ulterior şi la 25-30 kV şi este considerată că a deschis
drumul electroenergeticii contemporane. Sistemul trifazat permite ridicarea şi coborârea
14
cu uşurinţă a tensiunii şi deci permite creşterea distanţelor şi a puterilor
transmise.

Fig.1.4.

1.2 Evolutia producerii, transportului şi distribuţie a energiei electrice în


ROMANIA.

Evoluţia electrotehnicii din ţara noastră a urmărit îndeaproape realizările pe plan


mondial. Astfel la un an după punerea în funcţiune de către Edison la New York, se
realizează la Bucureşti primele instalaţii demonstrative de iluminat electric.
La 1 noiembrie 1884 se pune în funcţiune Uzina electrică de la Timişoara cu 4x30
kW pentru iluminat, care alimenta 731 lămpi electrice pentru iluminatul străzilor.
Prima centrală şi reţeaua de distribuţie de curent alternativ monofazat s-a pus în
funcţiune la Caransebeş în anii 1888-1889 având frecvenţa de 42 Hz şi tensiunea de
2000V.
În 1897 la Doftana sunt alimentate cu energie electrică primele instalaţii de foraj
din lume, de la hidrocentrala din Sinaia printr-o linie trifazată de 10 kV şi un post de
transformare de 10/0,5 kV.
În 1897 se construieşte pe valea Sadului o hidrocentrală, cotată ca a treia în lume
la acea vreme.
Prima linie de 25 kV din ţara noastră este linia trifazată Câmpina-Sinaia de 31,5
km cu conductoare de cupru de 35mm2 pe stâlpi metalici pusă în funcţiune în anul 1900.
Până în 1900 s-au construit centrale electrice cu reţelele de distribuţie respective
şi în oraşele: Galaţi (1892), Craiova şi Sibiu (1896), Brăila, Iaşi, Arad (1897), Sinaia şi
Alba Iulia (1890), Piatra Neamţ (1895), Bacău (1900), iar în perioada 1906-1908 s-a
realizat reţeaua de 5 kV în cablu a Bucureştiului.
În aceeaşi perioadă îşi face apariţia şi tramvaiul electric: Bucureşti (1894),
Timişoara (1899), Iaşi (1900).
Încep să crească şi valorile tensiunilor liniilor de transport, ajungând în anul 1930
la 110 kV.
Prima linie în cablu subteran de 60 kV se construieşte în 1950 între Giurgiu şi
Russe.
15
În 1961 se pune în funcţiune linia electrică aeriană de 220 kV între Bicaz şi
Luduş, iar în 1963 linia aeriană de 400 kV între Luduş şi Mucacevo (URSS).

1.2.1.Dinamica puterilor unitare instalate în centralele electrice


Primul grup de 20 MW este instalat în centrala electrică (C.E) de la Doiceşti în
anul 1951, urmează grupul de 25 MW la C.E. de la Borzeşti, în anul 1954, 50 MW
Paroşeni (1956), 100 MW Luduş (1963), 150 MW Paroşeni, 200 MW Luduş (1966),
315 MW Işalniţa (1967), 330 MW Rovinari (1974).
Creşterea puterii instalate în centralele electrice, determinată de creşterea puterii
instalate la consumator, extinderea considerabilă a liniilor electrice de transport, cât şi
rezolvarea problemelor legate de asigurarea continuităţii în alimentarea cu energie
electrică a consumatorilor a impus crearea S.E.N. la 13 iunie 1955 şi a organismului
central de conducere şi supraveghere a instalaţiilor de producere, transport şi distribuţie
a energiei electrice: Dispeceratul Energetic Naţional (DEN).
Aceasta s-a realizat prin interconectarea sistemelor energetice ale Ardealului şi
ale Munteniei.

1.2.2 Din istoria utilizării curentului electric la Iaşi.


Cronologie.

1800 - Prima sursă de curent electric - pila Volta


1801 - Descoperirea arcului electric - sursă de lumină (Davy)
1838 - Utilizarea filamentului de cărbune pentru iluminat electric - studii
teoretice (Jobart)
1840 - Brevetarea telegrafului electric (Morse)
1844 - Prima linie de telegrafie electrică din lume (Statele Unite)
1854 - Proiectul liniei telegrafice Iaşi - Cernăuţi
1855 - Deschiderea biroului telegrafic din Iaşi
1873 - Lampa cu incandescenţă (Lodâghin)
1876 - Brevetarea primului telefon (Bell şi Grey)
1877 - Lampa electrică cu arc (Iablocicov).
1878 - Experimentarea iluminatului electric la Paris.
1878 - Lampa cu incandescenţă şi filament de cărbune ( Edison).
1879 - Primul Tramvai electric (Germania).
1881 - Transmisia la distanţă a energiei electrice (Deprez).
1882 - Prima centrală electrică orăşenească (Edison - New York).
1882 - Primele telefoane la Iaşi
1883 - Iluminatul festiv la Bucureşti .
1883 - Prima lampă electrică cu arc la Iaşi.
1883 - Expoziţia de electricitate de la Viena.
1884 - Iluminatul electric al oraşului Timişoara.
1894 - Prima centrală electrică din Iaşi la Spitalul Sf. Spiridon.
16
1896 - Iluminatul electric al Teatrului Naţional şi al Pieţii Teatrului din
Iaşi.
1897 - Iluminatul electric al Liceului Internat ''C. Negruzzi'' Iaşi.
1897 - Inaugurarea noii clădiri a Universităţii ieşene având uzină proprie.
1898 - Iluminatul electric al Pieţii Unirii de la uzina Teatrului Naţional.
1899 - Darea în funcţiune a uzinei electrice a oraşului Iaşi.
1900 - Primele tramvaie electrice la Iaşi.
1905 - Darea în funcţiune a uzinei de la Atelierele C.F.R. Nicolina.
1906 - Montarea primelor Diesele (Centrala atelierelor C.F.R. Nicolina) la Iaşi.
1910 - Prima şcoală de electricitate la Iaşi.
1912 - Înfiinţarea învăţământului electrotehnic superior la Iaşi.
1923 - Darea în funcţiune a uzinei electrice de la Fabrica de Ţigarete.
1924 - Înfiinţarea Societăţii Comunale de Electricitate din Iaşi.
1925 - Trecerea la sistemul trifazat 6kv în Iaşi.
1926 - Alimentarea cu curent electric a tramvaielor de la uzina centrală.
1927 - Darea în funcţiune a uzinelor electrice de la fabricile Ţesătura şi Textila
Roşie.
1928 - Darea în funcţiune a uzinei de la Palatul Administrativ şi de Justiţie
(Palatul Culturii).
1945 - Înfiinţarea Întreprinderii Comunale a Uzinelor de Electricitate - Iaşi.
1948 - Naţionalizarea uzinei centrale.
1952 - Prima linie de 6 kv pentru electrificări rurale (Iaşi - Holboca).
1957 - Interconectarea Iaşului la sistemul energetic naţional
( Staţia de 110/35/6 kv - Iaşi.
1961 - Înfiinţarea Întreprinderii Regionale de Electricitate (I.R.E.).
1966 - Intrarea în funcţiune a Centralei electrice de termoficare (două
grupuri de 25 Mw).
1974 - Darea în funcţiune a staţiei de 220/110 kv la Iaşi.
1978 - Darea în funcţiune a staţiei de 110 kv - Galata, viitoarea staţie de
sistem 400/110 kv.

Scurt istoric.
Iaşul, acest oraş bogat în mărturii ale trecutului, ale monumentelor istorice, al
culturii, a fost la fel de receptiv la promovarea unor acte de cultură, cât şi în introducerea
noutăţilor tehnice [1].
La început a fost telegraful electric inventat de Samuel Morse în 1840, iar în 1844
se realizează prima linie telegrafică de utilitate publică din lume, între Washington şi
Baltimore cu o lungime de 63 km, iar la numai 10 ani telegraful este introdus în
România, Iaşul fiind printre primele oraşe racordate la circuitul telegrafic european.
Această realizare este legată de numele lui Costache Negri - director al Departamentului
Lucrărilor Publice din Moldova.
Prima linie telegrafică din Moldova a fost construită în colaborare cu Austria,
interesată să aibă o legătură directă între Viena şi principalele centre ale Europa. Nota
17
adresată la 2 octombrie 1854 Sfatului Administrativ arată ''importanţa de a ne
uni poliţia (oraşul) Iaşi cu Cernăuţi ......... prin care Iaşii vor intra în nemijlocită
comunicaţie telegrafică cu Viena, Berlinul, Parisul, Londra ''.
Construcţia liniei telegrafice Cernăuţi - Iaşi -Galaţi în lungime de 185 km începe
în 1854, iar în februarie 1855 are loc deschiderea oficială a biroului telegrafic la Iaşi (în
prezenţa domnitorului Grigore Al. Ghica)în vechea curte domnească (locul actualului
Palat al Culturii). Această linie se va prelungi până la Tecuci şi Focşani.
La sfârşitul anului 1857 existau birouri telegrafice în :Iaşi, galaţi, tecuci, Focşani,
Bârlad, Roman, Fălticeni, Bacău, Piatra Neanţ şi Vaslui.
La 14 februarie 1876 , însă, este brevetat telefonul (Graham Bell şi Elisha Grey),
iar la numai doi ani este semnalată existenţa în Bucureşti a unui post telefonic, la fabrica
de aparate telegrafice ; prima relatare oficială în legătură cu existenţa în ţară a unui post
telefonic în Monitorul Oficial din martie 1886.
În Moldova, primul oraş în care se introduce telefonul este Iaşul, instalat în locul
aparatelor telegrafice. Într-un raport din 1898 al serviciului tehnic al Primăriei Iaşi se
arată '' chestiunea înfiinţării şi întreţinerii posturilor telefonice comunale se agită încă
din 1882, când s-au înlocuit aparatele telegrafice, de la secţiile poliţieneşti cu aparate
telefonice''.
Din 1896 începe instalarea reţelei telefonice pentru public, iar în 1936 se
introduce telefonia automată la Iaşi.
Cea mai spectaculoasă aplicaţie a electricităţii a fost în domeniul iluminatului
electric. Acest miraj al noii tehnici s-a făcut ''înaintea altor nevoi de salubritate şi
edilitate publică si, poate, în detrimentul lor '' după cum arată D.Hurmuzescu în 1919.
În şedinţa Consiliului Comunal din 23 octombrie 1883 se arată . ''Iaşul merge
scăzând în privinţa populaţiei şi în privinţa generalei stări a economiei, a populaţiei '',
principala cauză fiind considerată lipsa apei potabile.
Noaptea de Anul Nou 1880, când Edison aprindea cele 700 becuri electrice,
vestea lumii o dată importantă : începutul utilizării publice a electricităţii. În capitala
Franţei iluminatul electric se experimenta din 1878, dar nu se ajunsese la concluzii
definitive asupra eficienţei acestui sistem de iluminat public.
O perioadă de timp s-a considerat că iluminatul electric la Iaşi a fost introdus în
1896. Un anunţ din ziarul ''Curierul de Iassy'' din 26 ianuarie 1873 menţiona iluminatul
cu '' un soare electric'' a unui patinoar. O altă menţiune se referă la utilizarea unei lămpi
electrice la Iaşi pe 5 iunie 1883 la iluminarea grădinii Copou la inaugurarea statuii lui
Ştefan cel Mare; în urma acesteia, primarul oraşului Leon Negruzzi este trimis la
expoziţia de electricitate de la Viena din 10 august 1883 ''........ pentru a observa
progresul pe care l-a făcut electricitatea în eclerajul oraşelor. Este demn de remarcat că
introducerea iluminatului electric şi a tramvaiului electric la Iaşi se datorează unor
personalităţi ale vieţii culturale şi politice (V.Pogor, N.Gane, L. Negruzzi) care alături
de oamenii de ştiinţă (P.Poni, D.Hurmuzescu) au contribuit efectiv la adaptarea
cerinţelor tehnicii, astfel Iaşul a adoptat de la început iluminatul şi tracţiunea electrică în
timp ce la Bucureşti se optase pentru iluminatul cu gaz şi tramvaiul cu cai.
18
Leon Negruzzi a fost desigur un precursor; în raportul din 23 septembrie
1883 dovedeşte o surprinzătoare aprofundare a problemelor tehnicii menţionând, cu lux
de amănunte, descoperirile lui Davy, Volta, Edison, Iablocicov, Siemens, precum şi
informaţii despre stadiul lucrărilor din Timişoara, primul oraş din Europa, care avea să
introducă iluminatul electric al străzilor ( 12.11.1884). Acelaşi Leon Negruzzi
avertizează asupra inerentelor greutăţi de adaptare a noilor metode, deoarece .......tipicul
este un adversar ce nu este de dispreţuit, căci prinde rădăcini în capete şi trebuieşte
putere de convingere pentru a lupta contra deprinderilor.
Disputa în jurul soluţiei cu care să se asigure iluminatul public la Iaşi s-a încheiat
la 10 august 1895 când primăria dispune întocmirea unui caiet de sarcini pentru ''
eclerajul electric al oraşului ''. Printre variantele propuse au fost : iluminatul cu petrol, cu
gaz aerian. În 1890 Ministerul de Interne recomandă adaptarea ofertei pentru ''
iluminatul cu gaz aeroform'' făcută de Emil Delon ''licenţiat în drept şi inginer civil''
(P.Poni, consilier al primăverii, nu a fost de acord).
Un alt susţinător al introducerii iluminatului electric a fost V.Pogor, fiind primul
care l-a şi introdus în propria locuinţă.
Prima uzină electrică menţionată este cea a Spitalului Sf. Spiridon (1894) de la
care trebuia să se asigure iluminatul Teatrului ''Sidoli'', în care se susţineau spectacolele
Teatrului Naţional, după incendierea Teatrului Mare de la Copou.
Odată cu începerea construcţiei Teatrului Naţional, Nicolae Gane, primarul
oraşului, încheie la 13 noiembrie 1896 un contract cu firma AEG pentru executarea
uzinei electrice a teatrului, pentru iluminatul pieţii teatrului. La 1 decembrie 1896 s-a
inaugurat noul edificiu când s-au aprins 12 lămpi electrice cu arc de 12 amperi (uzina
electrică era prevăzută cu două grupuri electrogene de curent continuu de 54 kw fiecare
şi 108 volţi).
În februarie 1897 profesorul D.Hurmuzescu realizează iluminatul electric al Liceului
Internat C.Negruzzi, utilizând o maşină dinamoelectrică şi o baterie de acumulatori. În
acelaşi an, în luna octombrie, la inugurarea noii clădiri a Universitaţii se realizează
iluminatul electric exterior prin doi stâlpi ornamentali cu câte trei candelabre, care se
păstrează şi astăzi. Uzina electrică a Universităţii avea două grupuri electrogene cu abur
a 65 kw fiecare.
În anul 1898 Primăria Iaşului contractează execuţia instalaţiei de iluminat din
Piaţa Unirii şi a străzii Golia (actuala Cuza Vodă) montând 24 lămpi cu arc.
Instalaţia a fost executată în mod gratuit de către '' Uzina centrală de electricitate''
care îşi începuse lucrările în iunie 1898. Această ''Uzină de lumină'', cum era denumită
de locuitorii Iaşului l-a avut ca prim director pe Laurenţiu Teodoreanu (unchiul lui Ionel
Teodoreanu) între anii 1898-1907. Lucrările au fost executate de Societatea din
Nűrnberg. Inginerul Teodoreanu a făcut studiile în Germania şi a fost angajat la
Serviciul tehnic al primăriei ca ''inginer comunal''.Uzina electrică de pe strada Moţoc
(azi Uzinei) în incinta actualei F.R.E. Iaşi a fost dată în funcţiune pe 6 mai 1899 şi era
dotată cu trei maşini de abur Erste-Brűner de 400 CP, antrenând generatoare Schuckert
285 kvA, 3000 V(monofazat). Reţeaua de 3000 V, în cablu, alimenta în 1899, 36 de
19
posturi de transformare 3000/300/150 V, cu transformatoare, fără cuvă, de (7-85)
kvA. Reţeaua de joasă tensiune 300/150 V era în majoritate în cablu.
Iluminatul public utiliza lămpi cu arc, montate pe stâlpi ornamentali confecţionaţi,
în parte, la Şcoala de Arte şi Meserii din Iaşi.
Apariţia ulterioară a reţelelor electrice aeriene de înaltă (3000 V) şi joasă tensiune
a displăcut cetăţenilor. Locuitorii din strada Veche (C. Negri) reclamau în 1899 că strada
lor ''este condamnată la eclerajul cu cablu aerian care se va lăsa pe ea ca o pânză de
păianjen, spre a întuneca mai mult decât a o lumina'' |1|.
Adoptarea curentului alternativ de înaltă tensiune a permis extinderea reţelei
electrice până la periferia oraşului. Astfel, în 1899 existau 10,8 km de reţea de 3000V şi
20,4 km de reţea şi 171 lămpi cu arc pentru iluminatul public şi 239 abonaţi (în 1909
numărul acestora a ajuns la 1086.
Pe seama creşterii puterii instalate în Uzina electrică (1907 - primul grup cu motor
Diesel de 225 CP până la 1913 încă două grupuri Diesel de 420 şi 750 CP) au fost
dezafectate uzinele electrice ale teatrului (1900) şi Universităţii (1906).
Începând cu anul 1902 s-au introdus lămpile cu incandescenţă la iluminatul
public. Supravegherea funcţionării iluminatului străzilor în timpul nopţilor se
menţionează că în 1899 era asigurată de ''lampişti'' ce inspectau călare zonele respective.
În timpul primului război mondial, uzina electrică a intrat în stăpânirea statului român,
fiind administrată de Departamentul Industriei şi Comerţului din cadrul Ministerului de
Interne .
În anul 1920 reţeaua electrică a Iaşului se prezintă astfel : 24,3 km de reţea de
3000V, 54,7 km de reţea de joasă tensiune, 52 posturi de transformare, 290 lămpi cu
arc, 734 lămpi cuincandescenţă, 1200 abonaţi, iar Uzina electrică este trecută în
administrarea Comunei Iaşi şi în 1921 se uneşte cu uzina de tramvaie. Datorită
suprasolicitării din timpul războiului, s-a ajuns ca în 1923 Uzina electrică să funcţioneze
numai 8 ore pe zi şi cu mari restricţii la consumatori şi chiar la introducerea lămpilor cu
petrol montate pe stâlpii reţelei electrice.
Ca urmare, la 8 iunie 1924 s-a înfiinţat Societatea Comunală de Electricitate Iaşi
(SCEI) care a elaborat şi realizat proiectul de refacere a instalaţiilor electrice.
De la omnibuz la tramvaiul electric. În 1848 se consemnează existenţa la Iaşi a
unei linii de omnibuz tractată cu cai între '' Tuffli'' şi Grădina Peşter (aproape de Şcoala
Normală ''Vasile Lupu''). Preocupări pentru organizarea transportului în comun în
interiorul oraşului rezultă din ''Dosarul drumurilor de fer americani ce au a se construi în
această urbie Iassy (1874)''. La 21 ianuarie 1874 s-a primit oferta firmei ''English
Tramway Company '' pentru tramvaie cu cai, ce se folosea la New-York din 1859,
Timişoara 1864, Paris, Viena-1865, Bucureşti -1872.
Între anii 1894-1897 se primesc oferte pentru introducerea tracţiunii electrice. În
1897 se acordă Societăţii '' Alegmeine Electricitaets Gesellschaft (A.E.G.) concesiunea
pentru construirea, întreţinerea şi exploatarea unei reţele de tramvaie la Iaşi pe timp de
40 ani.
Pentru alimentarea tramvaielor se construieşte o uzină electrică cu trei grupuri
electrogene cu maşini cu abur de câte 160 CP. Alimentarea s-a făcut încă de atunci, în
20
curent continuu la 550 V, iar prima linie, între Gară şi Hală s-a inaugurat la 1 martie
1900. Locuitorii oraşului au reacţionat pozitiv la prezenţa tramvaiului electric solicitând
extinderea continuă a acestuia.
1.3 Configuratia unui SISTEM ELECTROENERGETIC

1.3.1 Necesitatea formarii unui SISTEM ELECTROENERGETIC

Pentru ca energia, în forma ei cea mai evoluată, energia electrică, să poată fi


asigurată la utilizator (consumatori) trebuie în primă instanţă să fie produsă, în centrale
electrice, prin transformarea energiei primare (din combustibili fosili, atomică, căderi de
apă,etc.) printr-un lanţ intermediar de transformări în forme intermediare de
energie(calorică, mecanică de rotaţie).
Aşa cum este cunoscut, stocurile de energie primară se află, de regulă, în locuri
improprii unor amplasări urbane şi ca urmare, este necesar transportul energiei între
locul în care există stocată în stare naturală şi centrele de consum.
Dacă transportul energiei reprezintă o necesitate, problema următoare care trebuie
rezolvată este : sub ce formă este rentabil să fie transportată această energie. Soluţia
depinde de mai mulţi factori şi anume :
- posibilitatea transportării energiei primare; este evident că transportul la distanţă
a energiei potenţiale a căderilor de apă este practic imposibil.
- transportul la distanţe mari a combustibililor fosili nu este rentabil atât timp cât
randamentul transportului energiei fără transport de masă (sub formă de unde
electromagnetice).
- în cazul centralelor electrice nucleare, deşi energia primară este uşor de
transportat, necesitatea unei surse mari de apă şi problemele de securitate impun
amplasarea acestora în zone bine definite.
Fie şi numai pe seama acestor argumente globale, rezultă că forma sub care
energia este cel mai rentabil să fie transportată, este cea electrică.
Ca urmare, între centralele electrice (centre în care energia primară se transformă
în energie electrică) şi centrele de consum, au apărut căile de transport a energiei
electrice, reţelele electrice de transport (RET) fig.1.5.

Centrale Retele electrice de Centre de


ELECTRICE TRANSPORT consum

Fig.1.5

Amploarea şi structura RET depinde de : cantitatea de energie electrică


transportată, distanţele la care se transportă, siguranţă în funcţionare,etc.
21
La rândul lor centrele de consum pot fi mai mult sau mai puţin concentrate;
centre urbane cu platforme industriale, consumatori casnici-edilitare, pe de o parte,
concentraţi în edificii, iar pe de altă parte desfăşuraţi pe aria geografică a aglomerării
urbane, concentrări rurale, unde densitatea consumului de energie este mai mică. În
cazul unui mare consumator industrial, în perimetrul acestuia pot fi distribuiţi mai mulţi
consumatori.
Rezultă, din cele de mai sus, că, cel puţin în cazul centrelor urbane şi a
consumatorilor industriali,după ce energia electrică a fost transportată până la“intrarea în
acestea”, în perimetrul acestora “ se impune “ distribuirea ei pentru alimentarea fiecărui
consumator (edificiu casnic edilitar, consumator industrial,etc.)cu ajutorul reţelelor
electrice de distribuţie (RED).
Deci RED pot fi atât ale furnizorului de energie electrică(ELECTRICA) în cazul
centrelor urbane, dar şi ale beneficiarului, în cazul unor consumatori finali industriali sau
similari importanţi.
Evident şi în acest caz, amploarea şi configuraţia RED depinde de configuraţia
centrului de consum, energia tranzitată, siguranţa în funcţionare ce trebuie asigurată,
cerinţe legate de confort ambietal, etc.
Configuratia unui sistem electroenergetic, in forma cea mai complexa este cea
prezentata in fig.1.6

T e n siu n ea
tr e p te i
400 kV

220 kV
Retea de transport

110 kV

zon e
ru ra le
20 kV re g io n a le
Retea de distributie

re te le
10 kV u rb an e

0 ,3 8 k V
re te a d e c o n s u m a t o r i s i
d is tr i b u t i e l a
j o a s a t e n s i ue nl ee m e n t e t r a n s v e r s a l e
a l e re te le i

0 kV

F i g .1 . 5 . C o n f i g u r a t i a u n u i s i s t e m e l e c t r o e n e r g e t i c

Fig.1.6 Configuratia unui SE

În primii ani de utilizare industrială a energiei electrice în curent alternativ,


elementele implicate în procesul de producere, transport (eventual distribuţie) şi consum
22
a energiei electrice, erau situate într-o zonă geografică de dimensiuni limitate şi
funcţionau izolat conectate între ele după o schemă simplă, aşa cum se prezintă
principial în fig.1.5.
Creşterea continuă a numărului şi puterii consumatorilor, diversificarea acestora şi
a amplasării lor geografice a determinat creşterea numărului de centrale electrice şi
extinderea reţelelor de transport şi distribuţie. Funcţionarea izolată în continuare , după
schemă simplă generator – reţea – consumator, nu mai era justificată şi raţională din
punct de vedere economic şi tehnic. Avantajele cooperării s-au impus şi în acest
domeniu economic şi ele au determinat interconectarea zonelor funcţionând izolat,
formându-se astfel sistemul electroenergetic (fig.1.2.), sistem care se dezvoltă continuu
calitativ şi cantitativ pe măsura adăugării de noi instalaţii.
Prin sistem electroenergetic (SEE) se înţelege deci, totalitatea instalaţiilor care
concură la producerea, transportul, distribuţia şi consumul de energie electrică; existenţa
SEE presupune realizarea unor conexiuni de o formă oarecare între toate elementele sale
componente. Deci, din sistemul electroenergetic fac parte ca elemente principale
generatoarele electrice din centrale, transformatoarele, liniile de transport şi distribuţie şi
consumatorii de energie electrică la nivelul sistemului. Noţiunea de sistem
electroenergetic implică existenţa unui număr suficient de mare din elementele
menţionate.
În prezent, practic toate ţările dezvoltate posedă un sistem electroenergetic
naţional, funcţionarea în schema izolată practicându-se în zone restrânse, slab
dezvoltate de pe glob.
Se menţioneză deasemenea că pe lângă componentele principale amintite anterior,
din cadrul SEE mai fac parte şi alte elemente cum ar fi elementele de comutaţie,
automaţizare,etc., necesare pentru îndeplinirea scopului propus.

Avantajele şi dezavantajele formării SEE.

Formarea SEE a fost impusă de avantajele ce le prezintă funcţionarea


interconectată în raport cu funcţionarea izolată a elementelor ce concură la alimentarea
consumatorilor. Totodată formarea SEE prezintă unele dezavantaje şi introduce unele
aspecte funcţionale noi, inexistente la funcţionarea izolată a elementelor amintite.
Existenţa SEE prezintă următoarele avantaje : [3]
-determină reducerea vârfului de putere la nivelului sistemului ; astfel, datorită
faptului că vârfurile de putere ale consumatorilor componenţi nu se ating simultan,
vârful de putere simultan la nivelul sistemului va fi mai mic decât suma vârfurilor de
putere ale consumatorilor componenţi :

Pv i r f〈 s∑ i Ps tve i. mcr of n . i s u m a t (1.3)


i
23
Ca o consecinţă a acestui fapt, puterea instalată totală necesară la nivel de
sistem este mai mică decât în cazul funcţionării izolate şi ca urmare cheltuielile de
investiţii şi exploatare se reduc;
-determină creşterea siguranţei la alimentarea consumatorilor. Într-adevăr în
cadrul sistemului, scoaterea din funcţiune a unui element nu înseamnă neapărat
nealimentarea consumatorului, acesta fiind în general racordat prin mai multe trasee la
sursele de energie electrică. În schimb, la funcţionarea izolată (fig.1.1), păstrarea
alimentării consumatorului este posibilă numai prin creşterea numărului de elemente din
schemă (de ex. dublarea lor) ceea ce evident este neeconomic;
-determină aplatizarea graficului (curbei ) de sarcină. Deoarece graficele de
sarcină ale consumatorilor componenţi ai sistemului diferă între ele , prin însumarea lor
se obţine la nivelul sistemului un grafic de sarcină mai aplatizat, golurile şi vârfurile de
la diverşi consumatori compensându-se reciproc.
Ca o consecinţă a acestui fapt, se uşurează sarcina elementelor de reglaj care
trebuie să intervină la modificarea consumului şi se reduce uzura acestora.
De asemenea, existenţa unui grafic de sarcină mai uniform permite o utilizare
mai economică a centralelor din sistem;
-permite utilizarea economică a instalaţiilor din sistem. Astfel, datorită existenţei
conexiunii între toate elementele componente ale sistemului, este posibil ca în fiecare
moment de funcţionare, în funcţie de valoarea totală a consumului, să se menţină acele
componente care, în condiţiile date, permit furnizarea energiei electrice la costul minim;
-permite utilizarea cu eficacitate mărită a resurselor energetice.
Existenţa SEE extins pe întregul teritoriu al unei ţări permite ca centralele
amplasate lângă resurse să-şi poată evacua energia produsă chiar dacă consumul este la
distanţă, fapt care nu se putea realiza economic în condiţiile funcţionării izolate;
-permite utilizarea resurselor energetice sporadice (gaze de furnal, gaze de
sondă, energie eoliană, energie solară,etc) în condiţii avantajoase. În lipsa SEE aceste
resurse nu pot fi valorificate integral; ele neavând un caracter permanent nu pot fi luate
în considerare la calculul puterii instalate şi astfel ele se pierd total sau parţial;
-permite creşterea puterii unitare a grupurilor din sistem şi a puterii instalate în
centrale, ceea ce determină reducerea cheltuielilor de investiţie şi exploatare. În cazul
unei centrale sau a unui grup de centrale de putere limitată, introducerea de unităţi cu
puteri unitare mari nu este posibilă, deoarece prin avarierea acestora o mare parte din
consum rămâne neacoperită;
-permite o planificare judicioasă a reviziilor şi a reparaţiilor elementelor din
sistem, deoarece în condiţiile existenţei unei interconectări între elementele
componente, deconectarea uneia din ele la momentul şi pe durata necesară nu afectează
alimentarea consumatorilor, funcţiile sale fiind preluate de alte componente;
-SEE reprezintă o întreprindere unică, cu potenţial economic ridicat, ceea ce îi
permite să angajeze investiţii mari, extinderi de anvergură, introducerea de automatizări
şi tehnică nouă pretenţioase,etc., în concordanţă cu necesităţile şi cu soluţia optimă
rezultată.
24
Pe lângă avantajele amintite, odată cu formarea SEE au apărut probleme noi,
iar altele au devenit mai complexe :
-creşterea puterii de scurtcircuit la bare ceea ce impune perormante deosebite
pentru aparatele de comutaţie şi alte instalaţii din sistem;
-introducerea problemei stabilităţii care reprezintă problema funcţionării sincrone
a generatoarelor din sistem, problemă care la funcţionarea izolată nu există;
-complicarea tuturor aspectelor funcţionale de regim normal (determinarea
circulaţiei de puteri, reglajul de tensiune, reglajul de frecvenţă, funcţionarea
economică,etc.) şi regim de avarie (determinarea curenţilor de scurtcircuit, calculul
regimurilor nesimetrice,etc.) pentru a căror rezolvare se cere formarea unor modele
matematice foarte complicate şi utilizarea mijloacelor de calcul puternice. De asemenea
supravegherea regimurilor de funcţionare este mai dificilă;
-necesitatea utilizării unui aparataj de protecţie şi automatizare foarte complex
care să ţină cont de corelaţia care trebuie respectată la funcţionarea numărului mare de
elemente componente ale sistemului.
Rezultă o sarcină permanentă pentru personalul care proiectează, si exploateaza
sistemul electroenergetic pentru a găsi soluţii pentru reducerea efectelor dezavantajelor
amintite sifructificarea avantajelor pe care le prezintă sistemul electroenergetic.

1.3.2 Definiţii de bază.

Prin sistem energetic se înţelege totalitatea instalaţiilor care participă la procesul


de producere, transport, distribuţie şi utilizare a energiei electrice şi a altor forme de
energie. Deci, din sistemul energetic fac parte resursele de energie primară, cu
instalaţiile de obţinere şi transport, centralele electrice, liniile de transport şi distribuţie,
instalaţiile de distribuţie şi staţiile de transformare, precum şi consumatorii de energie cu
receptorii lor.
Conform [9]: Structura tehnico-economică ce permite satisfacerea cerinţelor de
energie ale agenţilor economici.
Prin sistem electroenergetic se înţelege sistemul energetic în care se produce
numai energie electrică sau în principal energia electrică. Conform [11] , sistemul
electroenergetic reprezinta :”ansamblul instalatiilor pentru producerea , conversia
transformarea , transportul si distributia energiei electrice , care au un proces comun de
functionare”
Sistemul electric este acea parte a unui sistem electroenergetic în care se întâlnesc
numai mărimi electrice, cuprinzând deci generatoarele electrice şi toate elementele până
la receptorii de energie electrică.
Prin reţea electrică se înţelege partea din sistemul electroenergetic destinată
transportului şi distribuţiei energiei electrice. Practic, este constituită din linii electrice
aeriene (LEA), linii electrice în cablu (LEC), staţii şi posturi de transformare (SPT),
puncte de alimentare (PA), tablouri de distribuţie (TD).
Conform [9]: Ansamblul de linii şi instalaţii electrice conectate între ele , care
folosesc la transmiterea energiei electrice de la producere la consum.
25
Prin consumator de energie (utilizator final ) se înţelege [9] persoana
fizică sau juridică care utilizează energia finală livrată pentru nevoile sale proprii.
Evident, din punct de vedere energetic, reprezintă ansamblul receptorilor de
energie , acestea transformă energia (electrică) în alte forme de energie.

1.3.3.Clasificarea reţelelor electrice.

Criteriile după care pot fi clasificate reţelele electrice sunt : tensiune, funcţie,
natura curentului, construcţie .
a) Clasificarea după tensiune .
În prezent se foloseşte o plajă mare de tensiuni de la câţiva volţi la aproape un
milion de volţi.
Din motive de normalizare şi coordonare a fabricării diferitelor echipamente ca :
transformatoare, întrerupătoare, stâlpi, izolatoare, etc., este necesar să se aleagă un
număr limitat de tensiuni.
Întreg domeniul de tensiuni este împărţit în clase de tensiuni, tabelul 1.1.
În cadrul fiecărei clase de tensiune există mai multe tensiuni niminale normalizate
adoptate în diferite tări.
Prin tensiune nominală a unei linii se înţelege valoarea efectivă a tensiunii dintre
faze (compuse sau de linie ), care figurează pe specificaţia unei maşini, instalaţii sau
aparat şi după care se determină condiţiile de încercare şi tensiunile limită de utilizare
[9].
Reţelele de foarte joasă tensiune sunt cele utilizate în instalaţiile interioare
umede, cu mare pericol de electrocutare.
Tabelul 1.1.
Tensiuni nominale adoptate
Clasa reţelei Limitele de tensiune
la noi
Reţele de foarte joasă tensiune 50 12 - 24 - 36, 48
Reţele de joasă tensiune 50 - 1000 V 220/12f; 380/220; 500(660 V)
Reţele de medie tensiune 1 - 35 kV 3, 5, 6, 10, 15, 20, 25, 30, 35 kV
Reţele de înaltă tensiune 35 - 275 kV 60, 110, 220 kV
Reţele de foarte înaltă tensiune 300 kV 400 kV

Reţelele de joasă tensiune se folosesc în instalaţiile interioare din construcţii


civile şi industriale pentru alimentarea nemijlocită a receptorilor de joasă tensiune
precum şi în reţelele de distribuţie comunale şi industriale.
Reţelele de medie tensiune se folosesc în centrele urbane, industriale şi rurale
pentru alimentarea unuia sau mai multor posturi de transformare sau a receptorilor de
medie tensiune.
Reţelele de înaltă tensiune ( 110-220) au avut iniţial rol de reţele de transport ,
pentru ca ulterior să fie şi pentru distribuţie în marile centre industriale.
Reţelele de foarte înaltă tensiune servesc la transmiterea la distanţe mari a
puterilor de până la mii de MVA.
26

b) Clasificarea după funcţie .


Reţele de utilizare pentru alimentarea unui număr de receptoare casnice de joasă
tensiune şi motoare cu puteri relativ mici.
Reţele de distribuţie ,conform [9] :retea care serveste la distributia energei
electrice în interiorul unei regiuni delimitate.
Reţele de transport , conform [9] retea care serveste la transportul interregional
de energie electrica spre retele din aval.
Clasificarea după structură are la bază complexitatea reţelei
determinată de caracteristicile consumatorilor din punct de vedere a asigurării
necesarului de energie , a calităţii acesteia, etc.