KINETOTERAPIA LA SPORTIV

Dacă pentru majoritatea indivizilor exerciţiul fizic este un factor de menţinere a stării
de sănătate, pentru sportivii de performanţă acesta poate deveni, în anumite condiţii, un factor
dăunător. În cursul practicării exerciţiilor fizice şi a sportului pot apare accidente, atât la
nesportivi cât şi la sportivi, dintre care cele mai frecvente sunt cele traumatice.
Traumatologia sportivă este partea traumatologiei generale care se ocupă de
traumatismele ce survin în timpul practicării diferitelor discipline sportive. Ea are un specific
aparte, generat de contextul biologic şi social al sportivului de performanţă, context care o
deosebeşte de traumatologia generală.
Traumatologia sportivă prezintă anumite aspecte caracteristice, şi anume
(Dr.I.Dragan):
 traumatismele se produc la grupe de vârstă tânără, la indivizi cu potenţial
biologic crescut şi care în general nu prezintă afecţiuni asociate, de ordin
local sau general;
 cauzele şi mecanismele de producere a traumatismelor în activitatea sportivă
sunt dependente de tipul de sport, de antrenor, de greşeli de organizare a
competiţiei, de carenţele alimentare ale sportivului sau de defectele de
echipament sportiv în cazul traumatismelor sportive apar forme anatomo –
clinice specifice numai activităţii sportive;
 în cadrul traumatologiei sportive sunt incluse şi afecţiuni în care, în mod
paradoxal, lipseşte însuşi traumatismul propriu-zis, cum este cazul
afecţiunilor hiperfuncţionale ale aparatului locomotor, afecţiuni specifice
numai sportivului, reprezentând forme localizate ale supraan-trenamentului;
 traumatologia sportivă beneficiază, pe lângă mijloacele terapeutice generale
şi de mijloacele terapeutice speci-fice, care trebuie să ţină cont de toţi
factorii interesaţi în instruirea sporivă;
 timpul de vindecare în cazul traumatismelor survenite la sportivi trebuie
să fie mult mai scurt decât în cazul nesportivilor deoarece orice întrerupere
mai lungă a pregătirii sportive determină scăderea capacităţii de efort cu
impact negativ asupra performanţei;
 în cazul traumatismelor la sportivi mijloacele de tratament şi căile de
administrare a medicamentelor trebuie să fie cât mai eficiente, cât mai puţin
traumatizante organic şi psihic şi trebuie să ţină cont de natura
medicamentelor, unele dintre acestea fiind incluse pe listele doping, deci
interzise sportivilor;
 în cazul sportivilor scopul final este obligatoriu vindecarea completă
anatomo-funcţională, deci până la “restitutio ad integrum”, spre deosebire de
nesportivi, la care pot rămâne mici sechele posttraumatice, corectabile sau
nu în timp;
 în cazul sportivilor repausul general pe durata tratamen-tului trebuie
recomandat numai în cazuri excepţionale sau numai pentru un interval de
timp cât mai scurt, mult mai frecvent fiind repausul segmentar;
 recuperarea funcţională a sportivului traumatizat implică atât vindecarea
perfectă a segmentului lezat, cât şi restabilirea capacităţii de efort la
parametrii avuţi înaintea accidentului traumatic;
 obiective ale traumatologiei sportive sunt şi prevenirea producerii
traumatismelor şi diagnosticarea şi aplicarea tratamentelor încă din stadiul
preclinic al afecţiunii sau tratarea afecţiunilor în stadiile uşor reversibile.
 Clasificarea traumatismelor sportive.

Clasificarea traumatismelor sportive se realizează funcţie de diferite criterii,

astfel (Dr.I.Drăgan):
A – în funcţie de factorii patogenici care le generează :
 macrotraumatisme – afecţiuni produse de agenţi vulneranţi unici, bine identificaţi de
către cel accidentat, de cauză internă sau externă, ce acţionează cu intensitate
agresivă medie sau mare;
 microtraumatisme – leziuni de suprasolicitare, determinate de agenţi vulneranţi
de intensitate mică, frecvent repetaţi, care depăşesc potenţialul de regenerare a
ţesuturilor în cauză şi care determină microleziuni anatomice;
 afecţiuni cronice şi dismetabolice – afecţiuni care sunt rezultatul urmărilor în
timp a macro sau microtraumatismelor la nivelul unor ţesuturi sau formaţiuni
anatomice care prezintă şi alte afecţiuni preexistente, de tipul bolilor
dismetabolice, bolilor neurologice, bolilor reumatice, etc;
 afecţiuni hiperfuncţionale – forme de suprasolicitare sau de supraantrenament,
localizate la nivelul aparatului locomotor, care reprezintă expresii clinice ale
efectelor efortului efectuat în anumite condiţii asupra ţesuturilor şi formaţiunilor
anatomice cu calităţi biologice modificate ca urmare a unor tulburări generale
sau locale.
B – în funcţie de ţesutul afectat pot fi :
 macrotraumatisme ale părţilor moi – piele, muşchi, tendoane (plaga cutanată sau
musculară, contuzia musculară, elongaţia musculară sau tendinoasă, ruptura
fibrilofasciculară, ruptura musculară, dilacerare, dezinserţie, ruptură tendinoasă
parţială sau totală);
 traumatisme ale articulaţiilor (entorse, luxaţii);
 traumatisme ale oaselor (fracturi);
 traumatisme ale vaselor şi nervilor (elongaţii vasculare, rupturi vasculare sau
nervoase).

C – în funcţie de pierderea capacităţii de lucru pot fi :

 foarte uşoare – nu întrerup şi nu scad activitatea sportivă (leziunile musculare în
stadiul 0 de evoluţie, în care modificările înregistrate sunt numai la nivel celular);
 uşoare – întrerup activitatea sportivă până la 48 ore (plaga, contuzia benignă) ;
 medii – întrerup activitatea sportivă peste 48 ore şi scad temporar performanţele
organismului (elongaţiile, entorsele uşoare / medii, rupturile fibrilo-fasciculare);
 grave – întrerup activitatea timp îndelungat şi scad definitiv performanţele
organismului (fracturile, rupturile totale musculare şi vasculare);
 foarte grave – urmate de invaliditate (rupturile nervoase totale).

Traumatismele părţilor moi sunt reprezentate de :

 contuzie,
 plagă,
 leziune musculară,
 miozită,
 mioentezită,
 entezită,
  tendinită,
 tenosinovită,
 ruptură de tendon,
 lombalgie prin suprasolicitare,
 epicondilită medială / laterală etc.

Traumatismele articulare sunt reprezentate de:

 entorsă (gradul I , II , III ),
 luxaţie,
 bursită,
 leziuni ale meniscurilor genunchiului,
 artroză,
 osteoporoză epifizară,
 discopatie etc.

Traumatismele osoase sunt reprezentate de:

 fractură,
 periostită,
 apofizită etc.

Traumatismele vaselor şi nervilor sunt reprezentate de :

 rupturi parţiale sau totale ale arterelor şi / sau venelor
 contuzii şi elongaţii de nervi, etc.

ETIOPATOGENIA TRAUMATISMELOR SPORTIVE.

Cauzele care stau la baza apariţiei traumatismelor în sport pot fi structurate

(Dr.D.V.Poenaru) în două mari categorii, astfel :
a. după rolul lor în producerea traumatismului, categorie în care sunt incluse
cauzele predispozante, favorizante şi determinante sau declanşatoare.
b. după originea lor, categorie în care sunt incluse cauzele legate de sportiv, de
adversar, de condiţiile de mediu extern sau de organizare a competiţiei, cauzele pot fi
împărţite în interne şi externe.

a. după rolul deţinut în producerea traumatismului :

Cauzele predispozante se referă la prezenţa unor deficienţe fizice sau organice,
congenitale sau dobândite, observate la sportiv în general după producerea accidentului.
Cauzele favorizante pot fi împărţite în două categorii :
 de ordin local - categorie în care sunt incluşi o serie de factori care produc
modificări de statică ale aparatului locomotor sau tulburări de echilibru muscular;
 de ordin general - existenţa unor boli interne sau a unor boli infecţioase, care
determină scăderea rezistenţei generale a organismului sau existenţa unor leziuni
anterioare netratate corespunzător:
 - scăderea rezistenţei organismului prin greşeli metodice ale antrenorului (intensitate
sau volum prea mari) sau refacerea incompletă sau incorectă, ce poate induce instalarea
sindromului de oboseală patologică cronică (supraantrenament);
- carenţe alimentare sau vitaminice;
- depăşirea greutăţii corporale normale;
- hipertrofia musculară exagerată;
- scăderea reflexelor musculare prin dopaj.

Cauzele determinante/declanşatoare sunt reprezentate în majoritatea cazurilor de

agenţi traumatici ce acţionează direct, indirect sau combinat asupra segmentelor. În unele
situaţii, cum ar fi în cazul afecţiunilor cronice şi a celor dismetabolice ale aparatului
locomotor, în care agentul traumatic direct de cele mai multe ori lipseşte, sunt implicate ca şi
cauze declanşatoare şi pregătirea fizică necorespunzătoare, greşelile de refacere şi greşelile
metodice de antrenament.

b. după origine :
 cauze interne - care ţin de sportivul accidentat:
- nivelul necorespunzător de pregătire sportivă, sportivul putând să fie neantrenat sau
obosit;
- deficienţe fizice sau funcţionale;
- emotivitate excesivă;
- lipsa restabilirii complete după un traumatism anterior;
- lipsa de atenţie în executarea exerciţiilor specifice sau apariţia oboselii corticale;
- încălzirea necorespunzătoare;
- execuţia tehnică defectuoasă a exerciţiilor.
 cauze externe - care ţin de adversar:
- lovirea neintenţionată cu adversarul sau de către adversar;
- lovirea intenţionată de către adversar;
- tehnica necorespunzătoare a adversarului;
- care ţin de mediul în care se desfăşoară efortul:
- condiţiile meteorologice nefavorabile, cum ar fi ploaia, frigul;
- terenul de antrenament sau de competiţie cu defecte (gropi, sală cu parchetul defect,
etc);
- suprafaţa pe care se execută efortul este necorespunzătoare calitativ (prea dură sau
prea moale);
- echipamentul şi aparatura sportivă folosite sunt neadecvate sau incomplete.
- care ţin de organizare:
- arbitrajul incompetent;
- atitudinea publicului;
- necunoaşterea regulamentului de joc;
- lipsa spaţiului regulamentar de joc, a spaţiului regulamentar între suprafaţa de joc şi
public sau existenţa altor obstacole.

FIZIOPATOLOGIA LEZIUNILOR TRAUMATICE ŞI CARACTERISTICILE

PROCESULUI DE VINDECARE ÎN TRAUMATISMELE SPORTIVE.

Deşi principiile fiziopatologice de bază în traumatologia sportivă sunt în general

aceleaşi cu cele corespunzătoare nesportivului, există şi particularităţi reprezentate de tipurile
lezionale şi de modificările de substrat fiziopatologic induse de efortul specific disciplinei
sportive practicate.
Atât în cazul macrotraumatismelor, cât şi în cel al microtra-umatismelor sau al
leziunilor de suprasolicitare, substratul lezional determină o serie de modificări
fiziopatologice care după Dr. I. Drăgan sunt structurate astfel:

1. inflamaţie;
2. durere;
3. reducerea mobilităţii articulare;
4. reducerea mobilităţii articulare şi a flexibilităţii ţesuturilor periarticulare;
5. scăderea forţei musculare, cu sau fără hipotrofie;
6. scăderea anduranţei muşchilor afectaţi de traumatism şi de imobilizarea
consecutivă;
7. diminuarea funcţiilor de coordonare neuro-musculară, îndeosebi a unor stereotipuri
de fineţe legate de activitatea sportivă de performanţă;
8. scăderea capacităţii de efort, respectiv a capacităţii funcţionale cardiorespiratorii.

Toate aceste verigi fiziopatologice trebuie depistate şi evaluate cât mai rapid şi exact –
bilanţ articular, testing muscular, examene funcţionale cardio-respiratorii specifice, analize
biochimice, rezultatele obţinute constituindu-se ulterior în obiective ale recuperării medicale
a sportivului.
Procesele inflamatorii, caracteristice traumatologiei sportive, prezintă anumite
particularităţi a căror cunoaştere are importanţă practică.
În prima perioadă după traumatism, a cărei durată este dată de gradul de afectare a
structurilor locale, sunt caracteristice hemoragia şi infiltraţia ţesuturilor traumatizate cu
elemente celulare. Apariţia durerii şi edemului este determinată de o serie de mediatori
biochimici: substanţe vasoactive (ex: histamine, chinine, prostaglandine), factori chemotactili
şi enzime degradante. Acestea stau la baza apariţiei vasodilataţiei, creşterii permeabili-tăţii
vasculare, creşterii sensibilităţii ţesuturilor la stimuli dureroşi, migrării celulare şi respectiv
direcţionării limfo şi monocitelor către focarul lezional.
Practic în evoluţia procesului inflamator posttraumatic, faza iniţială are scop reparator.
Prelungirea răspunsului inflamator peste faza iniţială, de reparaţie, stă la baza efectelor
distructive, de degradare tisulară.
În cea de-a doua şi a treia etapă caracteristică este proliferarea ţesutului de colagen,
produs de fibroblastele nou infiltrate, şi de matricea de fibrină celulară. Iniţial fibrele de
colagen sunt dispuse la întâmplare, existenţa solicitărilor kinetice, prin direcţiile de forţă
create la nivelul ţesutului reparator asigurând un sistem organizat, caracterizat prin rezistenţă
corespunzătoare şi risc minim de apariţie a cicatricilor. În lipsa solicitărilor kinetice,
colagenul nou produs va deveni ţesut cicatricial „inert” care va limita mobilitatea articulară şi
elasticitatea ţesuturilor moi periarticulare.
Procesul inflamator şi efuziunea articulară determină distensii ale capsulei articulare,
subţierea şi atrofierea acesteia, întinderea elementelor ligamentare, care dacă se menţine o
perioadă mai mare de timp va sta la baza apariţiei laxităţilor, cu implicaţii negative ulterioare
asupra activităţii sportive. Efectele prelungirii în timp a procesului inflamator se manifestă şi
la nivelul musculaturii periarticulare, prin instalarea rapidă a hipotrofiilor musculare şi
scăderea forţei de contracţie.
Particularităţile tratamentului kinetic în recuperarea afecţiunilor posttraumatice la
sportiv derivă din caracteristicile anatomo-funcţionale determinate de adaptarea la efort.
Astfel musculatura acestora este mult mai bine vascularizată (în repaus sunt deschise numai 3
– 5% din capilare, în timp ce în efort numărul capilarelor deschise creşte de 30 – 50 de ori,
iar dilatarea lor măreşte de circa 100 de ori suprafaţa de schimb şi creşte perfuzia sanguină la
un debit de aproximativ 120 ml/min/cm²) ceea ce face ca hemoragiile apărute să fie mult mai
abundente decât la nesportivi. Hemoragia lezională şi edemul inflamator perilezional
antrenează apariţia unei ischemii locale accentuate care duce la accentuarea soluţiei de
continuitate generate de traumatism şi la dezorganizarea arhitecturii structurilor morfologice.
Din acest motiv este necesară limitarea extinderii procesului hemoragic şi inflamator.
Perfuzia musculară mai bună la sportiv facilitează însă reabsorbţia rapidă a lichidelor
extravazate şi îndepărtarea promptă a detritusurilor prin acţiunea macrofagelor. De aceea
trebuie respectate fazele precoce ale reacţiei inflamatorii. În opinia Dr.I.Dragan,
particularităţile anatomo-funcţionale şi psihice ale sportivilor precum şi cele impuse de
practicarea sportului de performanţă determină o serie de reguli care se cer a fi respectate în
recuperarea şi reintegrarea sportivă a acestora:
 adaptarea specifică a recuperării la particularităţile sportivului traumatizat
şi la solicitările impuse de disciplina sportivă practicată, respectiv o individualizare care să
ţină cont de toate elementele care concură la realizarea performanţei în sport;
 utilizarea de mijloace terapeutice specifice, care trebuie să ţină cont de toţi
factorii interesaţi în instruirea sportivă;
 timpul de vindecare, trebuie să fie mult mai scurt decât în cazul
traumatismelor nesportivilor, ţinând cont de faptul că orice întrerupere a pregătirii sportive
duce la scăderea capacităţii de efort şi a potenţialului sportiv;
 mijloacele de tratament şi căile de administrare a medicamentelor trebuie
să fie cât mai eficiente, cât mai puţin traumatizante organic şi psihic şi să ţină cont de natura
medicamentelor, unele dintre acestea fiind incluse pe listele doping;
 repausul general pe durata tratamentului trebuie acordat numai în cazuri
excepţionale, mult mai indicat fiind repausul segmentar, sau în cazuri excepţionale;
 recuperarea funcţională a sportivului traumatizat implică atât vindecarea
perfectă a segmentului lezat, cât şi restabilirea capacităţii de efort la parametrii avuţi înaintea
accidentului traumatic;
 prevenirea producerii traumatismelor, a recidivelor, diagnosticarea şi
aplicarea tratamentelor încă din stadiul preclinic şi tratarea afecţiunilor în stadiile uşor
reversibile se constituie ca indicaţii ale recuperării;
 obiectivele recuperării afecţiunilor posttraumatice ale sportivilor
traumatizaţi sunt multiple, abordarea acestora în cadrul programelor de recuperare trebuind
individualizată permanent, funcţie de particularităţile subiectului, caracteristicile sportului
practicat, starea clinico-funcţională a sportivului, de evoluţia bolii - impunându-se o
monitorizare permanentă a pacientului sportiv.

PATOLOGIE SPORTIVĂ

1. TRAUMATISMELE PĂRŢILOR MOI

Contuzia

Contuzia este o leziune tisulară provocată de o acţiune mecanică (lovire/presare),

care nu determină decât strivirea părţilor moi - piele, ţesut subcutanat, muşchi-, fără
întreruperea continuităţii tegumentare la locul de impact. Lezarea vaselor sanguine
mici cu acumularea sângelui în ţesuturile adiacente are ca urmare apariţia tulburărilor
funcţionale.
 Incidenţa: frecvent întâlnită în practica sportivă: 8 - 32 % din totalul
traumatismelor sportive.
Clasificarea contuziilor se face după mai multe criterii:
 după intensitatea agentului traumatic:
 contuzii superficiale - care afectează pielea şi ţesutul celular subcutanat;
 contuzii forte - în care leziunile depăşesc ţesutul celular subcutanat
cuprinzând muşchii sau chiar osul, iar tulburările funcţionale pot fi
sistemice.
 după localizare:
 contuzii craniene ;
 contuzii toracice ;
 contuzii ale membrelor (inclusiv contuzii articulare) ;
 contuzii abdominale etc.

Diagnostic
Anamneza urmăreşte identificarea agentului traumatic, a mecanis-mului de
producere şi a simptomatologiei existente. Durerea este de diverse tipuri şi prezintă
intensităţi variabile. Intensitatea durerii este determinată de mai mulţi factori:
caracteristicile fizice ale agentului traumatic - mărime, direcţie, unghi de acţiune etc.,
locul impactului/ suprafaţa agresionată - durerea este proporţională cu numărul
receptorilor senzitivi dureroşi interesaţi, şi sensibilitatea dureroasă individuală. În ceea
ce priveşte simptomatologia durerea din contuziile forte poate determina impotenţă
funcţională antalgică. La inspecţie se pune în evidenţă existenţa tumefacţiei, a
escoriaţiilor, flictenelor, echimozelor, hemoragiilor intradermice şi subcutanate etc.
Prin palpare sunt obţinute informaţii cu privire la sediul şi intensitatea durerii
provocate, aceasta contribuind la stabilirea gravităţii contuziei, respectiv a posibilelor
complicaţii.
Inflamatia este un raspuns “dinamic” al ţesuturilor vascularizate la agresiunea
tisulară. Răspuns fiziologic, protectiv, inflamaţia asigură iniţierea mecanismelor de
apărare-vindecare la locul traumatismului.
Tumefierea este reprezentată de modificarea de volum şi formă a regiunii
traumatizate. Palparea zonei tumefiate oferă informaţii importante despre natura
colecţiei - hematom, lichid extravazat etc.
Escoriaţia este o leziune superficială apărută la nivelul stratului cornos al pielii.
Prezenţa sa predispune la complicaţii infecţioase deoarece se constituie ca poartă de
intrare pentru germeni.
Echimoza este o „pată” de mărime şi culoare variabilă apărută pe tegument,
mucoase sau conjunctive, datorită unei hemoragii subiacente survenite în urma unei
agresiuni locale – cădere, lovitură, compresiune etc. Caracteristică este apariţia la
distanţă în timp, ea fiind determinată de ruperea capilarelor, respectiv de acumulări de
sânge în zonele subcutanate. Zona are o margine bine delimitată şi pe măsura
transformării hemoglobinei extravazate în produşi de degradare, aceasta îşi modifică
culoarea de la violacee, la albastră, verde şi gălbuie. Poate apare la locul de impact al
agentului traumatic – cel mai frecvent, sau la distanţă.
 Hemoragiile intradermice (peteşii) şi cele subcutanate (sufuziuni) sunt
caracteristice contuziilor forte şi se evidenţiază ca ca nişte "pete" roşii pe tegumentele
contuzionate.
Roşeaţa tegumentară este generată de vasodilataţia locală, respectiv de
descărcările de chinine, şi caracterizează contuziile tegumentare superficiale.
Flictenele sunt vezicule pline cu lichid seros sau sangvinolent, şi apar ca urmare
a extravazării plasmatice la nivelul capilarelor traumatizate. Acestea caracterizează
anumite contuzii tegumentare de tipul flictenelor plantare ale baschetbaliştilor etc.
Complicaţiile care pot apărea sunt multiple, de la hematom, infecţie până la şoc
traumatic.
Hematomul este o colecţie sangvină importantă ce rezultă în urma unor
traumatisme directe care determină leziuni vasculare şi hemoragii în spaţii
inextensibile. Apare odată cu leziunea vasculară şi se dezvoltă până la realizarea
echilibrului presional dintre colecţia sanguină şi presiunea intravasculară, spaţiul fiind
închis. Funcţie de mărime, localizare şi nivel de limitare se diferenţiază hematomul mic
şi voluminos, superficial şi profund, circumscris şi difuz. Clinic se constată o zonă
tumefiată, dureroasă, culoarea tegumentului fiind modificată sau nu funcţie de
profunzimea colecţiei. Evoluţia este în cazul hematoamelor mică către resorbţie
spontană, iar în cazul hematoamelor importante către calcifiere – miozita calcară,
hematom muscular calcifiat.
Şocul traumatic este o formă de răspuns a organismului la stress, respectiv la
durere importantă, şi poate apare în contuziile forte. Gravitatea şocului se apreciază
după valorile TA şi FC, diferenţiindu-se: şoc uşor - T.A. sistolică până la 100 mm Hg şi
frecvenţa cardiacă 90-100/min, mediu - T.A. sistolică între 70-90 mm Hg şi frecvenţa
cardiacă între 120-140/min, şi grav - T.A. sistolică sub 60 mm Hg şi frecvenţa cardiacă
peste 140/min. Se manifestă clinic prin: extremităţi reci, paloare tegumentară,
hipotensiune arterială, puls slab dar cu frecvenţă crescută, reflexe întârziate, pierderea
conştienţei.

Evolutia contuziilor este benignă. Ea nu impune întreruperea activităţii sportive

pe termen lung, dar are ca indicaţie repaosul segmentar, contenţia compresivă şi
posturarea antideclivă.
Sechelele post-contuzionale apar cel mai frecvent în cazul leziunilor musculare şi
sunt reprezentate în special de miozita calcară, hematomul muscular calcificat şi
ischemia musculară.
Miozita calcară este urmarea impregnării cu calciu a hematoamelor musculare.
Diagnosticul se pune pe examenul Rx, şi pe examenul clinic marcat de jenă dureroasă la
contracţia musculară, generatoare în timp de scădere de forţă şi rezistenţă a
muşchiului. Atitudinea terapeutică este determinată de mărimea depozitelor calcare şi
de semnele clinice, şi constă în intervenţie operatorie, sau tratament conservator
(termoterapie, electroterapie, medicaţie, stretching.
Hematomul muscular calcificat poate compromite funcţia muşchiului atunci
când este voluminos. Apare atunci când un hematom important nu este evacuat
chirurgical şi se calcifiază prin impregnarea cu calcar amorf. Trebuie reţinut că acest
proces are loc lent şi nu prezintă semnele inflamatorii caracteristice miozitei calcare.
 Ischemia musculară este expresia afectării vasculare ca urmare a rupturii
vaselor sangvine, spasmului arterial sau trombozei. Se manifestă prin apariţia
claudicaţiei intermitente la efort, generate de lipsa de oxigen.
Tratamentul este structurat pe etape. Primul ajutor urmăreşte ameliorarea
simptomelor – durere, şi limitarea complicaţiilor – extinderea hemoragiei locale,
inflamaţia, infecţia. Deoarece poate sta la baza declanşării şocului traumatic trebuie
acordată atenţie durerii. Se impune repausul segmentar, crioterapie locală, bandaj
compresiv. Local se recomandă aplicaţii de ungvente cu enzime proteolitice (Lasonil,
Mobilat), ungvente anestezice şi antiinflamatorii (Voltaren, Fenilbutazona), fizioterapie
(curenţi interferenţiali, ultasunete), iar general - antiinflamatoare, antialgice, vitamina
C. Alimentaţia şi suplimentele medicamentoase sunt reprezentate de substanţe cu rol în
limitarea şi vindecarea echimozelor: vitamina K (coagulare - legume cu frunze verde
închis, soia, iaurt), vitamina C (formarea colagenului 2 - 5 g vit.C/ zi), vitamina E
(antioxidant 400 - 800 UI), complexul B, beta coraten (morcov) - 25000 ui/zi, minerale
(fier, calciu, cupru, magneziu, zinc, siliciu).
Recuperarea funcţională în contuziile musculare vizează cu precădere
recuperarea forţei şi rezistenţei musculare care se realizează prin kinetoterapie cu
programe de exerciţii în care se vor folosi contracţii izometrice cu minimum 60% din
forţa maximă a muşchiului din acel moment şi exerciţii cu rezistenţă progresivă
(contracţii izotone).

Plaga

Plăgile sunt traumatisme acute sângerânde caracterizate prin întreruperea

continuităţii tegumentare. Funcţie de nivelul de afectare a ţesuturilor se descriu plăgi:
superficiale, profunde şi transfixiante. Gravitatea unei plăgi este determinată de
cumularea a mai mulţi factori: localizarea, întinderea, profunzimea, vechimea plăgii,
diferenţiindu-se: plăgi grave (plăgile penetrante articular etc) şi plăgi minore. Funcţie
de timpul scurs de la acţiunea agentului traumatic se descriu: plăgi recente (≤6h),
considerate plăgi curate, neinfectate, şi plăgi vechi (≥6h) considerate plăgi infectate.
Raportat la vindecarea plăgilor se descriu trei procese biologice distincte
reprezentate de: repararea cicatricială sau vindecarea prin cicatrizare - lipsa de
substanţă este înlocuită de ţesut conjunctiv cicatriceal, epitelizarea - acoperirea
cicatricii conjunctive cu epiderm de cicatrizare, proces specific tegumentului, şi
contracţia - procesul prin care organismul favorizează vindecarea pentru plăgile cu
important deficit de substanţă.
Vindecarea prin cicatrizare a plăgilor parcurge 3 faze: de coagulare, inflamaţie
aseptică, îngrădirea şi îndepărtarea ţesuturilor modificate (ziua: 1-4), de granulaţie şi
fibroplazie (ziua 4-10) şi de maturaţie şi remodelare (ziua 10 până la 6-12 luni). Faza de
coagulare, inflamaţie aseptică, îngrădirea şi îndepărtarea ţesuturilor modificate se
caracterizează prin modificarea ph-ului tisular (acid → alcalin), contracţia şi tromboza
vaselor mici din zonă, vasodilataţie şi edem prin creşterea permeabilităţii capilare,
infiltrat celular cu neutrofile şi monocite, care apoi se transforma în macrofage
consecutiv cu îndepărtarea celulelor devitalizate şi eventualele bacterii. Durata acesteia
este determinată de mărimea cheagului şi cantitatea de ţesut necrotic care trebuie
îndepărtat. În faza de granulaţie şi fibroplazie cheagurile şi detritusurile celulare sunt
înlocuite cu ţesut de granulaţie iar în plagă migrează şi proliferează celulele endoteliale
din capilarele trombozate determinând înmugurirea capilară, sangvină şi limfatică,
care va forma o noua reţea capilară. Matricea iniţială, alcătuită din fibrină şi acid
hialuronic, este digerată de fibroblaşti, care formează apoi matricea normală de ţesut
conjunctiv odată cu sinteza de colagen. În faza de maturaţie şi remodelare ţesutul de
neoformaţie se transformă în ţesut conjunctiv fibros, progresiv celulele şi capilarele
fiind înlocuite cu fibre de colagen.
Tratament. În plăgile recente în care nu s-a instalat infecţia primul ajutor corect,
este eficient şi suficient ducând la o vindecare rapidă. Local se efectuează pansamentul,
acesta asigurând condiţii optime pentru vindecarea plăgii. Se descriu următoarele tipuri
de pansamente: pansament protector – utilizat în plăgile superficiale, pansament
absorbant – indicat în cazul plăgilor care supurează sau care comunică cu o cavitate
secretantă (intestin, vezică), pansament compresiv cu rol în limitarea extravazării
lichidului (sânge, lichid interstiţial etc), pansament umed – pentru menţinerea la nivelul
plăgii (sau a regiunilor inflamate) a unui antiseptic, sau a căldurii umede ce are calităţi
antiflogistice. Principiile unui pansament corect sunt: combaterea infecţiei – prin
mijloace antiseptice, combaterea hemoragiei prin mijloace hemostatice,
netraumatizarea tegumentelor şi a accidentatului, protecţia plăgii – mecanic şi termic.
Pansamentele se schimbă de 3-4/zi. Supravegherea ulterioară presupune urmărirea
curbei termice pentru aprecierea evoluţiei. Apariţia febrei, a roşeţii locale, a durerii,
indică o complicaţie septică. Antibioterapia nu este necesară decât în plăgile strivite,
profunde, sau masiv contaminate cu pământ sau dejecte.
În plăgile vechi, netratate, se dezvoltă un proces infecţios care prelungeşte timpul
de vindecare şi face posibilă apariţia complicaţiilor septice.

2. TRAUMATISMELE MUSCULARE

Datorită poziţiei sale muşchiul este supus traumatismului mai frecvent decât osul
sau articulaţia, leziunile musculare fiind produse prin: forţe externe – agent traumatic,
sau forţe interne – responsabile de tulburarea coordonării contracţiilor musculare.
Apărute ca urmare a necoordonării între acţiunea musculaturii agoniste şi
antagoniste sau a desincronizării acţiunii diferitelor unităţi neuro-musculare
determinate de solicitări peste posibilităţile momentane ale muşchiului /oboseală, sau
contracţiei musculare excentrice oprite brusc, suferinţele musculare se instalează în
timpul, imediat după efort sau la distanţă. După Dr.G.Dumitru ele sunt clasificate în:
 suferinţele musculare acute funcţionale :
 crampa musculară de efort;
 contractura musculară.
 accidentele musculare:
 accidente musculare extrinseci:
 plaga;
 contuzia musculară.
 accidente musculare intrinseci:
 elongaţia;
 ruptura fibrilo-fasciculară;
 ruptura musculară – parţială / totală.
  suferinţa musculară apărută la distanţă de efort:
 este reprezentată de miopatia de efort.
 suferinţe musculare determinate de repetarea în timp a efortului:
 sindroamele cronice de compartiment;
 nodozităţile musculare.

Diagnostic. Anamneza urmăreşte să identifice forţele responsabile de producerea

traumatismului, modul lor de acţiune, factorii favorizanţi şi semnele subiective. Examenul
clinic se face în clino şi ortostatism fiind reprezentat de inspecţie, palpare, examen funcţional.
Palparea se va face în diferite poziţii funcţionale şi urmăreşte să determine condiţiile de
apariţie şi iradiere a durerii provocate. Examenul funcţional se raportează la mişcările active,
mişcările pasive şi mişcările active cu rezistenţă.

Simptomatologia, tratamentul şi evoluţia unei afecţiuni sunt dependente direct de

gradul de afectarea anatomică, biochimică şi histologică a structurilor implicate. Pe baza
acestui criteriu Dr.G.Dumitru propune următoarea clasificare:

 stadiul 0 – lezare reversibilă a fibrei musculare, fără afectarea ţesutului

conjunctiv de susţinere. Se caracteri-zează clinic prin: durere moderată,
contractură musculară, diminuarea moderată a forţei. Vindecarea este până
la „restitutio ad integrum” în câteva ore.
 stadiul I – lezare ireversibilă a câtorva fibre musculare, fără afectarea
ţesutului conjunctiv de susţinere. Se impune regenerarea fibrelor lezate.
Simptomatologia este aceeaşi ca în gradul 0, dar de intensitate mai mare.
Vindecarea este până la „restitutio ad integrum” în 3-5 zile.
 stadiul II - lezarea ireversibilă a unui număr limitat de fibre musculare
asociată unei uşoare dezorganizări a ţesutului conjunctiv de susţinere
(hematom intramuscular absent). Clinic: durere şi impotenţă marcată, care
nu întrerupe însă brusc activitatea. Vindecarea nu este până la „restitutio
ad integrum”, dar cicatricea rezultată este de bună calitate în 8-10 zile.
 stadiul III – lezare ireversibilă a unui număr mare de fibre musculare, cu
interesare majoră a ţesutului conjunctiv de susţinere (hematom
intramuscular prezent). Clinic: durere, cu întreruperea bruscă a efortului şi
impotenţă funcţională. Vindecarea nu este până la „restitutio ad integrum”,
cicatricea rezultată este întotdeauna imper-fectă şi se realizează, în
condiţiile unui tratament corect, în 3-12 săptămâni.
 stadiul IV – corespunde rupturii sau dezinserţiei musculare şi beneficiază
de indicaţie chirurgicală.

Aprofundarea aspectelor fiziopatologice se impune în condiţiile în care se urmăreşte o

atitudine terapeutică corectă, bine fundamentată ştiinţific, care să asigure recuperarea până la
„restitutio ad integrum” a structurilor afectate şi o reintegrare cât mai rapidă a sportivului
accidentat în activitatea de antrenament şi competiţională. În opinia aceluiaşi autor
histopatologia lezională şi evoluţia către vindecare a accidentelor musculare se prezintă
astfel:
 faza vasculo – exudativă;
 faza celulară (granulomatoasă);
 faza de reparaţie
 regenerarea musculară;
 formarea ţesutului cicatriceal;
  faza de remodelare.

După Dr.Hurme şi Dr.Kalimo succesiunea fenomenelor histologice în regenerarea

musculară se prezintă astfel:

- ziua 0 – se rup fibrele musculare, se contractă iar focarul

lezional se umple cu sânge;
- ziua I – se continuă necroza fibrelor afectate, în interiorul
membranei bazale, cu depăşirea zonei afectate iniţial cu 1-2
mm. şi se repară membrana ruptă cu constituirea uneia care va
delimita zona afectată de cea indemnă.
- ziua II – se fagociteză porţiunea necrozată a fibrei musculare,
proliferează fibroblaştii şi se formează în zona centrală
matricea colagenică.
- zile III-IV – se continuă fagocitarea detritu-surilor concomitent
cu transformarea celulelor satelite în mioblaşti şi proliferarea
ţesutului conjunctiv.
- zile V-VI – mioblaştii fuzionează în sarcoblaşti şi începe
retracţia ţesutului conjunctiv.

Crampa musculară de efort

Cârcelul sau crampa musculară de efort este definit ca şi contracţie musculară

involuntară, spasmodică, dureroasă a muşchiului scheletic care apare în timpul sau imediat
după efortul fizic. Urmare a solicitărilor mai intense şi/sau de durată mai mare decât cele cu
care subiectul este obişnuit cârcelul de efort este o reacţie de alarmă a muşchiului aflat în
„pericol”, motiv pentru care cel mai indicat gest este încetarea efortului.
Simptomatologia este marcată de durere şi impotenţă funcţională, determinate de
contracţia puternică şi involuntară a muşchiului. Atitudinea indicată este alungirea pasivă,
lent şi susţinut, a muşchiului afectat, masaj şi echilibrare hidroelectrolitică. Profilaxia
crampelor de efort este asigurată prin alimentaţie corectă, stretching şi lucru pentru rezistenţă.

Contractura musculară

Contractura musculară este o tulburare funcţională manifestată printr-o tetanizare

reflexă la nivelul unui muşchi aflat în activitate. Factorii etiopatogenici incriminaţi sunt
reprezentaţi de acumularea de metaboliţi acizi în muşchii obosiţi/prost recuperaţi după
traumatisme anterioare, condiţii de frig şi umezeală, deshidratare apărută în urma unui efort
de lungă durată.
Subiectul acuză durere - difuză, cu intensitate progresiv crescătoare pe parcursul
desfăşurării efortului, care cedează uşor fără a dispare la repaus. Examenul clinic evidenţiază
la inspecţie tumefiere difuză moderată, şi la palpare o „coardă” musculară consecutiv cu
durerea provocată. Examenul funcţional – nu evidenţiază o impotenţă funcţională propriu-
zisă, ci un grad de impotenţă funcţională relativă - antalgică. Contracţia voluntară la fel ca şi
alungirea pasivă a muşchiului sunt dureroase.
Prognosticul este pozitiv, evoluţie este favorabilă către vindecare, contractura cedând
în 3 – 4 zile fără tratament şi permiţând reluarea oricărui tip de efort după 7 – 10 zile, cu
condiţia respectării principiului progresivităţii.
 Tratamentul constă din repaus segmentar (48h), termoterapie caldă – pernă electrică,
săculeţ cu sare încălzită, gel termolabil, masaj – manevre blânde, relaxante, iar pentru
alcalinizarea Ph-ului administrarea de lichide bicarbonatate. La indicaţia medicului sportivul
poate lua medicaţie miorelaxantă. Din a 3a zi sportivul începe un program bine definit de
stretching, pregătit prin termoterapie şi în care stretchingul static se asociază celui izometric,
finalizându-se prin crioterapie (2-3 min). Din ziua a 4a până în ziua a 10a, când se poate relua
antrenamentul, sportivul trebuie să urmeze un program susţinut de stretching, dublat de
alimentaţie şi echilibrare hidroelectrolitică corespunzătoare. Medicaţia se administrează la
indicaţia medicului.
Plaga musculară

Plaga musculară este un traumatism acut sângerând în care leziunile şi tulburările

locale sau generale sunt consecinţa întreruperii continuităţii tegumentare. În sport este foarte
rar întâlnită ca entitate. Kinetoterapia are implicaţii reduse în acest caz, acţiunea sa fiind doar
la nivel de elasticitate cicatriceală.
Contuzia musculară

Contuzia este definită ca strivire a părţilor moi respectiv piele, ţesut adipos, muşchi
prin lovire sau presare. Contuzia musculară este o leziune musculară, consecinţă a contactului
brutal între masa muşchiului şi un corp dur. În funcţie de violenţa impactului contuziile se
clasifică în benign şi grave.
Contuzia musculară benignă este urmarea unui traumatism de intensitate slabă, cu
acţiune unică sau repetată (microtraumatism). Hematomul, chiar şi mic, este rar întâlnit,
reacţia vasculară locală fiind moderată. Răsunetul funcţional imediat este reprezentat de
durere minimă la efort. Clinic: la inspecţie se evidenţiază uşoară modificare de culoare şi
volum (aspect pseudotumefiat), iar la palpare „cartonaj” muscular (indurare localizată şi
dureroasă a tegumentului) şi „balotare musculară” diminuată care accenuează durerea sau o
poate declanşa. MP sunt normale. Durerea discretă la MAL şi se intensifică la MAR, ceea ce
determină uşoară impotenţă funcţională.
Contuzia gravă este consecinţa zdrobirii fibrelor musculare între agentul traumatic şi
planul dur al osului. Se caracterizează prin dilacerarea fibrelor musculare prin formarea unui
hematom intramuscular voluminos. Răsunetul funcţional imediat este marcat de durere vie de
tip claudicaţie. La inspecţie se evidenţiază edem, hematom/echimoză instalate relativ rapid la
palpare: edem, „cartonaj” dureros al regiunii, diminuarea până la pierdere a „balotării
musculare” şi impotenţă funcţională – MP posibile dar foarte dureroase, MAL şi MAR
imposibile.
Recuperarea contuziilor parcurge toate cele patru faze. Contenţia, de la 24 h pentru
contuzia benignă la 72- 120 h pentru contuzia gravă, se asociază crioterapiei (15 min x 3-5/
zi). Kinetoterapia se bazează pe posturare, stretching, contracţii izometrice, MP, MAL
asociate fizioterapiei (unde scurte pulsate, ionizări, DD). La indicaţia medicului se
administrează medicaţie antialgică, antiinflamatorie, antiflogistică. Scoaterea sportivului din
activitate se face pe o perioadă variabilă de la 7 zile (contuzia benignă) la 25 zile (contuzia
gravă). Dacă contuziile benigne complicaţiile de regulă nu există, în cele grave sunt variabile,
mergând până la osificare posttraumatică.
Complicaţiile şi sechelele sunt urmarea compresiei locale care induce în zona
respectivă ischemie musculară cu apariţia în timp a retracturii musculare. Edemul care se
infiltrează între fasciile musculare determină o diminuare a elasticităţii cu hipomobilitate care
induce în timp hipotrofie, ce poate merge până la atrofie musculară.
 Elongaţia

Întinderea musculară reprezintă forma cea mai uşoară de leziune musculară produsă
prin mecanism endogen. Afectarea este preponderent funcţională, şi este expresia solicitării
fibrelor musculare peste pragul lor de elasticitate. (Dr.G.Dumitru) Se caracterizează prin
păstrarea continuităţii ţesutului muscular, leziuni microscopice localizate în perimisium şi
interesează în special formaţiunile intracelulare.
Tabloul clinic este dominat de durere apărută brusc la începutul sau în timpul
efortului, precis localizată, intensă, descrisă ca o senzaţie de arsură şi ameliorată de repaus.
Examenul clinic la inspecţie nu evidenţiază nimic, segmentul se prezintă normal, dar la
palpare se poate constata prezenţa unei banzi musculare în tensiune. La examenul funcţional
mişcările pasive sunt permise pe toată amplitudinea mişcării, cu posibila apariţie a durerii la
ultimele grade de mişcare, iar mişcările active sunt posibile, dar limitate antalgic ca
amplitudine. „Balotarea” este normală. Evoluţia este favorabilă în condiţiile impunerii
repausului segmentar. Întinderile musculare se vindecă fără sechele şi în timp scurt (5 – 10
zile). Neglijarea sau al tratamentul incorect al elongaţiilor duc la apariţia rupturilor
musculare.
Atitudinea imediată cea mai indicată este suspendarea efortului şi repaus cu contenţie
compresivă şi aplicaţii locale reci (comprese reci, pungă cu gheaţă, pungă cu gel etc.).
Acestea reduc riscul hemoragiei în cazul leziunilor vasculare şi ameliorează durerea. Nu sunt
indicate pulverizaţii cu Kelen, efectuate în scop antalgic. În primele 24 ore sunt
contraindicate aplicaţiile calde, deoarece există posibilitatea favorizării hemoragiei locale, şi
masajul, care ar putea amplifica leziunile locale. După 24 ore de la accident, pentru a grăbi
vindecarea se pot folosi mijloace care activează circulaţia locală cum ar fi aplicaţiile calde
sau proceduri electroterapice.
Tratamentul recuperator se bazează pe stretching, contracţii izometrice, MP, MAL
asociate fizioterapiei (diapuls, laser, ionizări, DD etc), şedinţa fiind pregătită prin
termoterapie şi finalizându-se cu crioterapie. Medicaţia este administrată numai la indicaţia
medicului.
Exerciţiul fizic se reia numai după dispariţia completă a durerilor şi numai pe
amplitudinea nedureroasă a mişcării. Se indică acordarea unei atenţii speciale încălzirii
muşchiului lezat.
Ruptura musculară fibrilo-fasciculară

Rupturile musculare fibrilo-fasciculare sunt reprezentate de ruperea unui număr

important de fibre musculare ale unuia sau mai multor fascicule musculare, cu apariţia unei
hemoragii locale. Caracteristică este întreruperea bruscă a acţiunii motrice performate.
Momentul accidentului este clar definit. Examenul clinic este marcat de durere vie, sincopală,
precis localizată şi diminuă la imobilizarea reflexă a segmentului. La examenul local se
constată anomalie de contur, existenţa tensiunii musculare şi apariţia unei echimoze declive.
La palpare se evidenţiază o durere vie şi existenţa unei depresiuni (ancoşă) în masa
musculară, cu margini dure, care dispare la puţin timp după accident datorită edemului, sau
hematomului local. Balotarea este diminuată şi sensibilă. MAR sunt posibile dar foarte
dureroase şi limitate major, la fel ca şi MP.
Evoluţia este dependentă de corectitudinea diagnosticului şi de un tratament corect şi
complet. Tratamentul inadecvat şi repausul insuficient explică complicaţiile şi rata mare a
recidivei.
Atitudinea terapeutică imediată constă din suspendarea efortului, bandaj compresiv cu
imobilizarea segmentului lezat - de preferat pe atelă pneumatică, aplicaţii locale reci (pungă
cu gheaţă). De cele mai multe ori este suficient repausul. Tratamentul recuperator trebuie
corect individua-lizat, respectând cele patru etape ale recuperării leziunilor musculare în
succesiunea solicitărilor. În cazul tratamentului necorespunzător sau al reintegrării prea
rapide în activitate pot apare recidiva, mărirea hemato-mului, calcifierea musculară
heterotopă şi chiar ruptura musculară.

Ruptura musculară
Este leziunea musculară care survine în mod excepţional sub acţiunea forţelor interne
şi apare frecvent la tineri cu musculatura puternică, dar insuficient antrenaţi, prin dezvoltarea
la un moment dat a unei contracţii musculare foarte puternice. Practic este produsă de un
agent vulnerant extern foarte brutal care acţionează asupra muşchiului în tensiune sau de un
efort exagerat realizat de un muşchi obosit sau incomplet/incorect pregătit pentru efort.
Muşchii cei mai frecvent afectaţi sunt drepţii abdominali, cvadricepsul şi bicepsul brahial.
Ruptura musculară parţială defineşte întreruperea continuităţii muşchiului la nivelul
mai multor fascicole musculare, fără afectarea epimisiumului. Ruptura musculară totală se
caracterizează prin întreruperea completă a continuităţii la nivelul unui muşchi, funcţie de
sediul leziunii diferenţiindu-se ruptura în plină masă musculară (corpul muşchiului) şi
dezinserţia musculo-tendinoasă. Examenul clinic este marcat de durere, cu caracter sincopal,
care se menţine vie, puternică şi permanentă putând genera chiar şoc traumatic, şi de
impotenţa funcţională totală. La inspecţie imediat după accident se evidenţiază o ancoşă
încadrată de tumefacţiile globuloase datorate retracţiei capetelor rupte ale muşchiului lezat.
La palpare se pune în evidenţă soluţia de continuitate. Mobilizările pasive ale segmentului
sunt posibile dar generează durere. Balotarea este abolită. MAL şi MAR sunt imposibile.
Atitudinea terapeutică imediată este decisivă în evoluţia acestui tip de leziune, cea
mai indicată fiind intervenţie chirurgicală prompt. Primul ajutor constă din analgezie,
imobilizare cu posturare în poziţie de scurtare a muşchiului, apropiind astfel capetele lezate
şi diminuând hemoragia locală, şi transportul urgent la spital pentru tratament chirurgical.
Evoluţia este strict dependentă de rapiditatea şi corectitudinea instituirii tratamentului,
cea mai benefică abordare fiind intervenţia chirurgicală rapidă (maxim 2 săptămâni) cu
imobilizare în poziţie scurtată timp de 21 zile. Dacă tratamentul a fost corect şi complet
reintegrarea în activitate se face în aproximativ 12 săptămâni.
Complicaţiile şi sechelele sunt generate de hemoragia difuză dintre fibrele şi
fasciculele musculare colageno-formatoare, care determină hipomobilitate şi vindecare cu
cicatrici fibroase. Acestea stau la baza apariţiei hipotrofiei musculare de imobilizare. O altă
complicaţie este reprezentată de miozita calcară, determinată de organizarea şi impregnarea
hematomului cu săruri de calciu. Aceasta va sta la baza existenţei durerilor la contracţia
musculară, urmată de lipsa de solicitare locală şi implicit de atrofie de neutilizare.

Miopatia de efort
Miopatia de efort reprezintă ansamblul leziunilor musculare indirecte, generate de
lucru muscular intens şi/sau prelungit, cărora le lipseşte caracterul de accident. Dr.G.Dumitru
Instalarea se face insidios, suferinţa manifestându-se la 24-36 ore după încetarea efortului.
Simptomatologia este slab reprezentată şi constă din sensibilitate dureroasă de
intensităţi variabile cu debut tardiv, tumefacţie regională şi micşorarea unghiului de repaus al
articulaţiei în mişcarea căreia este implicat muşchiul respectiv. Funcţional se constată
scăderea forţei musculare (atât cea statică cât şi cea dinamică) şi amplitudinii de mişcare
(MAL).
Tratamentul fizical-kinetic este reprezentat de stretching – în special cel static cu
durate mari (1-3 min), electroterapie – ultrasunete, TENS, laser etc. Medicaţia
antiinflamatorie, blocanţi de calciu etc. se administrează numai la indicaţia medicului.
 Sindromul cronic de compartiment

Sindromul cronic de compartiment defineşte o afecţiune musculară caracterizată prin

creşterea anormală a presiunii în interiorul unei loje musculare datorată acumulării lichidiene
generate de efort.
Subiectul acuză crampe sau contracturi dureroase, recidivante la efort, deşi examenul
clinic este negativ. Diagnosticul pozitiv se pune prin măsurarea presiunii la nivelul lojei
musculare în cauză după efort specific.
Evoluţia în timp este către agravare, ajungând să afecteze programul de antrenament.
Tratamentul chirurgical – fasciotomie, urmat de tratament recuperator specific se
dovedeşte a fi cel mai indicat.

Nodozităţile musculare

Nodozităţile musculare sunt forme localizate de suprasolicitare la nivelul muşchiului.

Caracterul insidios al apariţiei durerii constituie caracteristica acestui tip de afecţiune – iniţial
postefort, ulterior ajungând să sisteze efortul afectând negativ programul de antrenament.
Durerea este localizată la nivelul unor grupe musculare mari şi este strict dependentă de efort.
Decelarea la palpare a unei nodozităţi musculare foarte dureroase pune diagnosticul pozitiv.
Tratamentul este reprezentat de masaj transversal profund (Cyriax) 10 şedinţe.

Miozitele

Afecţiune de suprasolicitare, miozita afectează cu precădere mai multe grupe

musculare; mai rar un singur muşchi. Sediul afecţiunii se află la nivelul grupei
musculare frecvent implicate în actele şi acţiunile motrice specifice disciplinei sportive
practicate. Debutul este lent, aspect care o deosebeşte de leziunile musculare.
Tabloul clinic este dominat de durere care câştigă progresiv în intensitate în timpul
solicitării şi care persistă de multe ori după încetarea efortului. La palpare se observă
modificarea temperaturii locale, contractură, iar durerea este difuză şi interesează mai multe
corpuri musculare.
În formele cronice corpul muscular devine indurat, fiind transformat într-un cordon
fibros, dureros, practic o “cicatrice musculară” care reduce considerabil elasticitatea şi
contractibilitatea musculară. Dr.G. Dumitru
Tratamentul constă din: repaus muscular, tratament medicamentos şi fizioterapie.

Tendinita – tenosinovita
Tendinitele sunt expresia reacţiilor inflamatorii posttraumatice sau prin suprasolicitare
(microtraumatisme repetate) localizate la nivelul tendoanelor musculare. Extinderea reacţiei
inflamatorii şi la nivelul sinovialei defineşte tenosinovita.
La populaţia tânără se descriu două tipuri mai frecvente: „tendinita de creştere” şi
tendinita „de oboseală” - secundară unor traumatisme sau microtraumatisme repetate.
Tendinita de creştere se caracterizează prin lipsa antecedentelor traumatice, şi este justificată
prin dezvoltarea mai rapidă a masei musculare în comparaţie cu tendonul pe care îl
suprasolicită. Tendinita de oboseală este explicată prin folosirea peste capacităţile proprii a
unui muşchi într-o mişcare repetată. Pe discipline sportive se descriu: tendinita abductorilor
la fotbalişti, tendinita achiliană la baschetbalişti, tendinita muşchilor epicondilieni la
tenismeni (tendinita cotului) etc.
 La populaţia adultă frecvent întâlnite sunt tendinitele posttraumatice şi tendinite de
efort, care evoluează în carul unor afecţiuni reumatice (periartrite, spondilită anchilopoietică
etc.).
Manifestările clinice sunt marcate de dureri pe traiectul unui tendon, exacerbate de
mişcare, crepitaţii la rularea tendonului afectat resimţite la palpare şi limitarea antalgică a
mişcărilor care solicită tendonul incriminat.
Tratamentul constă din repaus muscular segmentar, până la amendarea completă a
fenomenelor dureroase, dublat de crioterapie - masaj cu gheaţă pentru efectele antalgice şi
antiinflamatorii foarte bune, medicaţie antiinflamatorie şi electroterapie: ultrasunet şi curenţi
interferenţiali.

Entezita

Entezita este expresia reacţiei inflamatorii de la nivelul inserţiei pe os a tendonului

determinată de contracţii intense supraliminale. Practic suprasolicitarea locală stă la baza
apariţiei microleziunilor în zona mio-tendinoasă sau tendino-periostală, zone bogate în
receptori care reglează reflex contracţia musculară.
Examenul clinic evidenţiază discret edem şi apariţia durerii la locul inserţiei doar în
timpul contracţiei musculare.
Tratamentul este reprezentat de repaos segmentar, posturare cu muşchiul în poziţie
medie spre scurtată, masaj cu gheaţă, administrare de antiinflamatoare, sedative, laser-terapie,
ionizări cu novocaină.

Ruptura de tendon

Ruptura de tendon este urmarea contracţiei violente a muşchiului, sau a acţiunii unor
forţe traumatice externe. Apare cel mai frecvent pe tendon „uzat”, cu modificări histo-
chimice preexistente (ţesut cu mici calcificări şi elasticitate scăzută) care determină existenţa
unor zone de minimă rezistenţă, dar poate apare şi pe tendon sănătos. Printre factorii
incriminaţi în apariţia rupturii de tendon se numără: tulburări circulatorii, deprinderi
biomecanice greşite, greşeli metodice de pregătire, oboseala şi supraantrenamentul etc.
Funcţie de aria rupturii/gravitate se descriu rupturi de tendon parţiale şi totale. Cele
mai vulnerabile sunt: tendonul achilian, tendonul cvadricipital şi tendonul bicipital brahial.
Examenul clinic este marcat de durere violentă apărută brusc în timpul unui efort sau
după o lovitură, şi impotenţă funcţională segmentară sau totală. La inspcţie se observă
deformarea regiunii. La palpare se constată existenţa unei depresiuni, corespunzătoare liniei
de ruptură, unde ulterior se constituie hematomul, „împăstarea” zonei care este dureroasă şi
indurată. Întinderea pasivă a tendonului este generatoare de durere intensă, la fel ca şi MAL
pe direcţie opusă.
Primul ajutor constă din suspendarea solicitării la nivelul întregului lanţ cinematic
care include tendonul afectat, imobilizarea segmentului în poziţie antalgică, aplicaţii locale
reci în scop antalgic şi de limitare a eventualei vasodilataţii posttraumatice, administrarea de
antialgice şi transportul accidentatului la un serviciu de chirurgie pentru efectuarea suturii.
Sechelele sunt determinate de hematomul format în zona tendonului care modifică
punctul de inserţie al tendonului pe os şi care are ca rezultat fie alungirea tendonului,
determinată de organizarea fibroasă a hematomului cu scăderea forţei musculare şi hipotrofie,
fie scurtarea acestuia, cu apariţia retracturii musculare cu hipotrofie ce poate merge în timp
până la atrofie.
 Recuperarea sechelelor musculare apărute după imobilizare se realizează numai prin
kinetoterapie, instituită precoce, şi are următoarele obiective principale:

 refacerea forţei şi rezistenţei musculare prin contracţii izometrice şi izotone cu

rezistenţă a musculaturii deficitare;
 refacerea elasticităţii musculare prin exerciţii de întindere musculară - stretching;
 combaterea hipo/atrofiei musculare, lucrându-se pe oboseală ← stres metabolic
muscular → hipertrofia muşchiului.
În recuperarea posttraumatică se folosesc exerciţii izotonice cu rezistenţă şi se
lucrează pe oboseală faţă de patologia reumatică unde se preferă izometria şi izotonia, dar nu
se lucrează pe oboseală.

3. TRAUMATISMELE ARTICULARE
Traumatismele articulare ocupă un loc important în patologia posttraumatică a
sportivului datorită faptului că articulaţiile prin poziţia lor sunt cele mai expuse
traumatismelor directe şi indirecte. Structurile anatomice afectate sunt multiple – ligament,
capsulă, sinovială, suprafeţe articulare, raportul dintre leziunile anatomice şi gravitate nefiind
întodeauna proporţional. Răspunsul neuro-vegetativ vasomotor la agresiunea traumatică
articulară este justificat de inervaţia foarte bogată locală, respectiv de prezenţa marcantă a
nociceptorilor la nivel local – capsulă, sinovială, ligament. Tulburările vasomotorii apărute
în traumatismele articulare constituie motivul pentru care imobilizarea prelungită are ca şi
consecinţă imediată redoarea articulară.
În categoria patologiei articulare întâlnită la sportivi sunt incluse entorsele (grad I, II,
III), luxaţiile, bursitele, leziunile meniscurilor genunchiului, artrozele, osteoporoza epifizară,
discopatiile etc. Nu trebuie neglijată nici patologia iatrogenă, indusă de kinetoterapeut, ca
efect secundar al utilizării incorecte a mijloacelor terapeutice (iterare, dozare, ritmicitate,
încărcătură etc.), şi care se manifestă prin: organizarea unui hematom, keloid, fibroză etc.,
tulburări de dinamică circulatorie, nervoasă etc., invadarea ţesutului interstiţial sau articular:
edem, hidartroză, hemartroză etc., leziuni de continuitate: întreruperea structurii unui element
dinamic.
Depistarea şi evaluarea cât mai rapidă şi exactă a verigilor fiziopatologice prin testing
articular, bilanţ muscular, examene funcţionale cardio-respiratorii specifice, analize
biochimice, se impune să stea la baza elaborării unei strategii terapeutice corecte şi coerente,
de care depinde în mare măsură evoluţia procesului de recuperare. Cunoaşterea particulari-
tăţilor proceselor inflamatorii caracteristice traumatologiei sportive prezintă o importanţă
practică deosebită pentru kinetoterapeut, abordarea pacientului sportiv fiind specifică.
Dr.G.Panait subliniază faptul că procesul fiziologic de reparare a leziunilor traumatice
articulare la nivel celular începe după 24-48 h şi evoluează în dinamică parcurgând 3 faze:
precolagenică, colagenică şi de maturare. Acesta prezintă şi particularităţile evoluţiei pe faze
a refacerii anatomice a structurilor afectate, astfel:
 faza precolagenică – cu o durată de 5-6 zile, se caracterizează prin predominanţa
fenomenelor de catabolism indus de histamină, catecolamine etc. şi activarea
structurilor celulare locale care eliberează cininele – mediatorii inflamaţiei ce va
asigura curăţarea tisulară locală. Concomitant, de la periferie proliferează neocapilare
care aduc în focarul lezional cellule reticulo-histiocitare circulante, tinere – monocite,
limfocite, plasmocite, care prin transformare devin cellule colageno-formatoare.
  faza colagenică – caracterizează zilele 6-21, şi este dominată de procese anabolice de
reparare a structurilor afectate. Ea constă din sinteza macromoleculelor de colagen,
sinteza substanţei fundamentale şi polimerizarea fibrelor de colagen. Acestea vor
determina refacerea configuraţiei morfogenetice a fibrelor conjunctive locale -
ligament, capsulă etc., concomitant cu maturarea neocapilarelor şi redistribuirea
vasculară pe criteriile hemodinamice ale tipologiei locale. Prin polimerizarea
colagenului are loc trecerea acestuia în fază insolubilă şi creşterea rezistenţei fibrelor
nou formate cu până la 85% în 2 săptămâni.
 faza de maturare a cicatricei – se caracterizează prin scăderea fibroblastelor şi a
colagenului matur la nivel local, maturizarea în zonă fiind indusă de epitelizare şi
apariţia retracţiei la nivelul structurilor nou formate. Treptat, după 4-6 luni, tensiunea
mecanică a cicatricei scade prin procese de colagenoliză şi remodelare regională.
Astfel, perioada imediat următoare accidentului traumatic, cu durată variabilă funcţie
de gradul de afectare a structurilor direct implicate, se caracterizează prin hemoragie şi
infiltraţie a ţesutului traumatizat cu elemente celulare. Mediatorii biochimici de tipul
substanţelor vasoactive (ex: histamine, kinine, prostaglandine), factorilor chemotactili şi
enzimelor degradante sunt direct răspunzători de apariţia durerii şi edemului local, consecinţe
ale vasodilataţiei, creşterii permeabilităţii vasculare şi sensibilităţii ţesuturilor la stimuli
dureroşi, migrării celulare, respectiv direcţionării limfo şi monocitelor către focarul lezional.
În consecinţă, faza iniţială a procesului inflamator are rol reparator, dar prelungirea acesteia,
peste durata corespunzătoare, are efecte distructive, de degradare tisulară.
Următoarele două faze au rol în proliferarea ţesutului de colagen, produs de
fibroblastele nou infiltrate, şi de matricea de fibrină celulară. Crearea direcţiilor de forţă prin
solicitările kinetice corespunzătoare va sta la baza organizării eficiente a fibrelor de colagen,
dispuse la început aleator. Riscul de apariţie a cicatricilor diminuă astfel la maxim, ca urmare
a asigurării condiţiilor optime pentru formarea unui sistem arhitectonic organizat, caracterizat
prin rezistenţă, elasticitate şi plasticitate. În absenţa solicitărilor de tip kinetic, colagenul nou
produs va rămâne dispus dezorganizat, devenind ţesut cicatricial „inert”, care va constitui un
factor de limitare a mobilităţii articulare şi elasticităţii ţesuturilor moi periarticulare.
La nivel articular, creşterea duratei procesului inflamator, şi implicit a extravazării
lichidelor interstiţiale poate avea implicaţii negative asupra activităţii sportive. Aceasta s-ar
datora instabilităţii articulare, consecinţă a subţierii capsulei articulare şi întinderii prelungite
a elementelor ligamentare.
La nivelul musculaturii periarticulare efectele negative ale prelungirii iraţionale a
duratei procesului inflamator se manifestă prin instalarea rapidă a hipotrofiilor musculare şi
scăderea forţei de contracţie.
Particularităţile procesului de vindecare în afecţiunile posttraumatice ale sportivilor
sunt efectul caracteristicilor anatomo-funcţionale, determinate de adaptarea la efort, respectiv
de vascularizaţia crescută, dar şi de calitatea morfo-funcţională a structurilor implicate.
Hemoragia lezională şi edemul inflamator perilezional antrenează apariţia unei
ischemii locale severe, care duce la accentuarea soluţiei de continuitate generate de
traumatism şi la dezorganizarea arhitecturii structurilor morfologice.
Din acest motiv, este necesară limitarea extinderii procesului hemoragic şi inflamator.
Perfuzia musculară mai bună la sportiv facilitează însă reabsorbţia rapidă a lichidelor
extravazate şi îndepărtarea promptă a detritusurilor prin acţiunea macrofagelor.
În concluzie se impune a fi respectate fazele precoce ale reacţiei inflamatorii pe toată
durata procesului de recuperare, indiferent de momentul apariţiei acesteia, dar în special la
momentul debutului.
 Entorsa

Entorsa este un macrotraumatism articular care se produce sub acţiunea unor forţe
divergente ce depăşesc limitele fiziologice de stabilitate a articulaţiei, dar care nu modifică
raporturile anatomice ale suprafeţele articulare osteocartilaginoase. Factorii incriminaţi în
apariţia entorsei sunt de ordin local - laxitate articulară după traumatisme anterioare,
hipotrofii musculare etc. şi de ordin general - oboseală, tulburări endocrine, temperatura
scăzută a mediului extern etc. Una din cele mai frecvente entităţi patologice întâlnite în
practicarea sportului, acestă leziune traumatică se produce în special prin răsucirea,
torsionarea articulaţiei. Ea implică leziuni capsulo-ligamentare, leziuni extraarticulare de
părţi moi - muşchi, nervi, vase, ţesut celular subcutanat, la care se pot asocia chiar şi leziuni
osoase - fracturi parcelare prin smulgeri. Leziunea ligamentară evoluează de la elongaţie,
ruptură parţială până la ruptură totală şi chiar dezinserţie, iar leziunile capsulo-sinoviale sunt
reprezentate de rupturi în zonele de inserţie a ligamentului. Rupturile vasculare explică parţial
edemul periarticular şi echimozele superficiale, iar tulburările vasomotorii pe fondul reflex
simpatic, justifică simptomatologia locală. Ca localizare, în ordinea frecvenţei, întâlnim
entorse de: gleznă → genunchi → pumn → police → deget → cot.

Clasificarea se face după mai multe criterii:

 după mecanismul de producere :
 entorse produse direct - agentul traumatic acţionează chiar la nivelul articulaţiei;
 entorse produse indirect - agentul traumatic acţionează la distanţă de articulaţie şi
determină transmiterea forţei care tinde să îndepărteze capetele osoase articulare prin
pârghia musculo-scheletală.
 funcţie de gravitatea leziunilor, respectiv modificările anatomo-patologice şi
stabilitatea articulaţiei:
 de gradul I (entorsa uşoară) caracterizată prin întinderi ligamentare cu eventuale
leziuni microscopice.
 de gradul II (entorsa de gravitate medie) caracterizată de ruperea parţială a
ligamentelor şi diminuarea stabilităţii articulaţiei.
 de gradul III (entorsa gravă) se caracterizează de ruperea completă a ligamentelor, sau
chiar smulgerea inserţiei lor osoase cu fracturi parcelare, stabilitatea articulaţiei fiind
compromisă.
Diagnosticul are în vedere triada simptomatică: durere, tumefacţie şi impotenţă
funcţională. Simptomele clinice şi examenul radiologic ajută la încadrarea entorsei în unul
din cele 3 grade de gravitate. Anamneza - furnizează date cu privire la modul de solicitare al
articulaţiei, intensitatea traumatismului şi simptomele pacientului. Examenul clinic - se face
întotdeauna prin compararea articulaţiei afectate cu cea omoloagă, indemnă.
Durerea are grade diferite de intensitate, de la uşoară la vie, intensă cu caracter
sincopal, localizată la nivelul articulaţiei traumatizate, şi poate radia periarticular. Ulterior
fenomenele algice se atenuează, înregistrând diminuări şi reintensificări, justificate de
formarea edemului periarticular, respectiv de tulburările vasculare reflexe. Ea îşi poate avea
originea în oricare dintre elementele anatomice articulare şi periarticulare implicate în
accidentul traumatic: os, periost, sinovială, capsulă, ligamente, tendon, burse, muşchi, ţesut
celular subcutanat, piele, acestea fiind bogate în nociceptori - corpusculi Vater-Paccini,
Golgi, Ruffini, şi terminaţii libere senzitive. Practic, presiunea intratisulară generată de
edem, stază venoasă, hidartroză sau hemoragie posttraumatică este transformată în impuls
nervos - durere somatică, care este condus la cortex.
Tumefierea articulară este manifestarea procesului inflamator local, posttraumatic.
Articulaţia este: caldă, mărită de volum ± modificarea culorii tegumentelor. Hidartroza sau
hemartroza se întâlnesc frecvent şi sunt persistente. Amploarea tumefierii este dată de edemul
periarticular- extravazarea lichidului interstiţial, şi de acumularea de lichid intraarticular, şi
orientează gravitatea entorsei:

 entorsele de gradul I au de regulă aspect aproape normal;

 în entorsele de gradul II tumefierea este prezentă şi şterge contururile osoase;
 în entorsa de gradul III tumefierea este importantă şi se datorează în primul rând
hemartrozei posttraumatice.
Impotenţa funcţională apare imediat după accident şi este determinată de afectarea
structurilor implicate direct în mişcare. Dacă în entorsele uşoare dispare repede şi este
înlocuită cu o jenă dureroasă funcţională, în entorsele grave impotenţa funcţională este totală
şi persistentă. Evidenţierea mişcărilor anormale – laxitate articulară, caracterizează entorsele
de grad III (grave), fiind expresia rupturii totale sau dezinserţiei ligamentare.
Dr.G.Panait sintetizează cele trei forme clinice ale entorselor în raport cu semnele
clinice şi radiologice astfel:
 de gradul I (entorsa uşoară): durere de intensitate mică, impotenţă funcţională relativă
– jenă funcţională, tumefiere dureroasă, stabilitate articulară păstrată şi examen
radiologic normal.
 de gradul II (entorsa de gravitate medie): durere vie, tumefacţie evidentă, impotenţă
functională parţială, grad redus de instabilitate articulară. Examenul Rx negativ
traducând anatomo-patologic o ruptură ligamentară parţială. Radiologic la
amplitudinea maximă a mişcării se poate evidenţia o lărgire a spaţiului articular.
 de gradul III (entorsa gravă): durere vie, impotenţă funcţională totală, tumefacţie
voluminoasă, echimoză extinsă, puncte dureroaseligamentare, mobilitatea anormală.
La examenul radiologic se observă lărgirea semnificativă a spaţiului articular în
mişcarea forţată şi eventuale fragmente osoase intraarticular.
Tratamentul trebuie individualizat, evoluţia fiind în general favorabilă cu condiţia
instituirii precoce a tratamenului şi continuarea acestuia până la vindecarea totală –
“restitution ad integrum”. El trebuie să ţină cont de posibilele sechele, deosebit de importante,
reprezentate de: laxitatea articulară, hipotrofia musculară sau hidartroze recidivante care
diminuează funcţia articulară. Pentru a se favoriza vindecarea rapidă şi completă a leziunilor
posttraumatice se recomandă: repausul articular prim imobilizarea articulaţiei în poziţie
antalgică, de obicei în semiflexie, care, de altfel, şi este luată spontan de accidentat. La locul
accidentului se realizează o imobilizare provizorie cu rol de contenţie suplă, iar combaterii
durerii i se acordă atenţie deosebită deoarece durerea poate întreţine lanţul tulburărilor
vasculare reflexe care va sta ulterior la baza impotenţei funcţionale. Limitarea edemului şi a
hemoragiei intraarticulare se face prin aplicaţii locale reci (comprese reci, pungă cu gheaţă)
sau pulverizaţii cu kelen, urmate de bandaj compresiv. Se contraindică masajul imediat după
accident deoarece acesta amplifică leziunile locale de părţi moi. Dacă în simpla întindere
ligamentară este permisă şi chiar indicată mobilizarea precoce articulară, în ruptura
ligamentară imobilizarea este necesară până la cicatrizarea ligamentului.
 Durata vindecării ligamentare este determinată de mai mulţi factori, cei mai
importanţi fiind: mărimea ligamentului şi forţele la care acesta este supus în mod fiziologic.
Astfel pentru ligamentele degetelor pot fi suficiente 3 săptămâni, în timp ce vindecarea
marilor ligamente ale genunchiului poate necesita mai mult de 3 luni.
Ca regulă generală în entorsele de gradul I imobilizarea se face în contenţie suplă 3–4
zile, aceasta vindecându-se total în aproximativ o săptămână, în entorsele de gradul II
imobilizarea se face 10 – 14 zile, iar după 2 – 3 săptămâni de tratament complex fizio-
kinetoterapic se vindecă fără sechele, iar în entorsele de grad III este necesară imobilizarea
prelungită în sistem de contenţie (aparat gipsat) timp de 3 – 4 săptămâni şi tratament complex
încă 1 – 2 luni. Entorsele de grad III se vindecă frecvent cu sechele - laxitate articulară.

Luxaţia

Luxaţia este un macrotraumatism articular produs sub acţiunea unor forţe care
determină dislocarea capetelor osoase, respectiv pierderea raporturilor anatomice dintre
suprafeţele articulare. Dislocarea capetelor articulare se poate face „intracapsular” - capsula
fibroasă nu se rupe, ci este doar întinsă şi decolată împreună cu periostul adiacent, sau
„extracapsular” - capsula articulară se rupe şi capetele osoase ies prin breşa nou formată. Mai
rare decât fracturile, luxaţiile traumatice se produc cel mai frecvent la nivelul articulaţiilor
mobile, caracterizate prin contact imperfect al suprafeţelor articulare: SH, MCF etc., dar
includ şi afectarea diartro-amfiartrozelor (simfiză pubiană, articulaţia acromio-claviculară
etc.) caz în care luxaţia poartă numele de disjuncţie, şi a sinartrozelor/sindesmozelor (suturile
oaselor craniene, articulaţia tibio-peronieră etc) unde luxaţia este cunoscută sub numele de
diastază.
Mecanismul de producere este reprezentat de traumatism, de cele mai multe ori
indirect, agentul vulnerant acţionând la distanţă, în afara punctelor obişnuite de presiune,
forţa fiind transmisă prin diafiză şi determinând afectarea capsulei articulare, de la destindere
până la dezinserţie sau chiar ruptura ei, extremitatea osoasă ieşind prin breşa nou formată.
Printre factorii favorizanţi se numără hipotonia muşchilor ce asigură stabilitatea articulaţiei şi
traumatisme anterioare care determină un grad de laxitate capsulo-ligamentară şi favorizează
luxaţia recidivantă.
Caracteristic luxaţiei sunt distrugerile importante: capsula se rupe, frecvent
longitudinal, odată cu sinoviala, ligamentele care asigură stabilitatea articulaţiei cu scopul de
a limita amplitudinea sau sensul de mişcare sunt smulse, dezinserate, rupte sau dilacerate,
muşchii sunt întinşi, tendoanele smulse/dezinserate, cartilajul articular şi osul subcondral
suferă fisuri osteo-cartilaginoase. Ca urmare a acestor masive afectări hemoragia locală va sta
la baza formării de hematoame periarticulare şi hemartroze, care prezintă riscul de a se
organiza calcic (calcifia).
Funcţie de migrarea capetelor osoase se descriu luxaţii complete - capetele osoase
migrează pierzându-şi complet raportul anatomic, şi incomplete (subluxaţii) - o epifiză
migrează şi se fixează în capsula ruptă parţial, capetele osoase păstrând un parţial raport
anatomic.
Funcţie de gravitatea leziunilor se deosebesc luxaţii simple, fără leziuni grave de părţi
moi extraarticulare, şi luxaţii complicate, asociate de obicei cu fracturi, secţiuni de vase şi/sau
nervi.
Funcţie de timpul scurs de la producerea luxaţiei se diferenţiază luxaţii „recente”,
caracterizate prin faptul că nu s-a instalat încă contractura musculară şi în care se poate tenta
reducerea luxaţiei, şi luxaţii „vechi”, inveterate, în care s-a constituit contractura musculară,
reducerea făcându-se cu mare dificultate (chiar imposibilă fără anestezie). Se mai descriu şi
luxaţiile habituale sau recidivante, caracterizate prin recidivă după mobilizări articulare
minime, reducerea fiind tot atât de facilă.
Diagnosticul clinic este facil, semnele fiind reprezentate de durere şi impotenţă
funcţională. Astfel, la anamneză – simptomatologia este dominată de durere somatică intensă,
recunoscând aceleaşi cauze ca la entorse şi evoluând sincopal cu remisiuni şi exacerbări de
intensitate. La examenul clinic – efectuat prin raportare la articulaţia omoloagă indemnă, cu
care de fapt se şi începe, se observă atitudinea vicioasă, care tinde să protejeze articulaţia
traumatizată, deformarea regiunii, şi scurtarea segmentului (rar alungirea lui), determinată de
migrarea capetelor osoase. Impotenţa funcţională este regulă în luxaţii. MAL sunt abolite în
cazul luxaţiei articulaţiilor mobile, în schimb ele sunt amplificate şi capătă sensuri anormale
în luxaţiile articulaţiilor fixe. MP sunt posibile, dar articulaţia are o „fixare elastică”.
Examenul radiologic este cel care pune cu certitudine diagnosticul prin poziţia anormală a
capetelor osoase şi existenţa de eventuale fisuri sau fracturi asociate.
Tratament este direcţionat de moment. Primul ajutor urmăreşte combaterea durerii,
prin administrarea de analgezice per os (niciodată infiltraţie cu novocaină sau xilină),
imobilizarea segmentului în poziţia în care se găseşte fără a tenta reducerea luxaţiei şi
crioterapie - aplicaţii reci locale (comprese reci, pungi cu gheaţă, kelen de la distanţă) pentru
limitarea edemului şi a hemoragiei.
Tratamentul luxaţiei constă din reducerea sa, respectiv restabilirea raporturilor
anatomice normale între suprafeţele osteo-articulare deplasate, şi menţinerea acestei reduceri
pentru a permite cicatrizarea capsulei. Menţinerea reducerii se obţine printr-un bandaj strâns,
din feşi de tifon fixate cu benzi de leucoplast sau, în luxaţiile mari, chiar imobilizare cu feşi
gipsate şi se face până la dispariţia fenomenelor dureroase şi dispariţia tumefacţiei
periarticulare, permiţând o mobilizare cât mai precoce care să prevină instalarea sechelelor
articulare.
Limitarea de mobilitate articulară realizată prin sechele de ţesuturi moi este mai uşor
de recuperat. Recuperarea amplitudinii de mişcare se realizează prin exerciţii de întindere
tisulară în special, în scopul reorganizării fibrelor de colagen. Atunci când limitarea de
mobilitate se realizează prin sechele strict articulare (capsulare, osoase) recuperarea se
pretează la kinetoterapie prin metode kinetice complexe de tipul terapiilor manuale bazate pe
tehnici de „mobilizare articulară” şi „manipulări”.
Recuperarea instabilităţii articulare se realizează prin kinetoterapie având ca obiectiv
creşterea forţei musculare şi echilibrul de forţe pe sensuri opuse – musculatură agonistă-
antagonistă, cu creşterea stabilităţii active articulare. Recuperarea structurilor anatomice care
asigură stabilitatea pasivă articulară este puţin influenţată prin kinetoterapie.
Tratamentul luxaţiilor va fi completat cu electroterapie (diapuls, ultrasunet, laser etc.)
care prin efect vasculotrofic să favorizeze cicatrizarea mai rapidă a leziunilor, şi kinetoterapie
precoce în scopul prevenirii sechelelor induse de suspendarea activităţii kinetice.
Complicaţiile şi sechelele sunt multiple, reprezentate de redoarea articulară, sau
limitarea mobilităţii articulare, laxitatea (instabilitate) articulară, scăderea forţei şi rezistenţei
musculare, pierderea coordonării la nivelul segmentului etc.
Redoarea articulară reprezintă cauza principală a impotenţei funcţionale şi este
determinată de organizarea fibroasă a colagenului, proces care blochează planurile de
alunecare (articulară şi periarticulară, capsulă – ligamente, ligamente – septuri musculare sau
periost, tendon – os) sau/şi retracturi musculare/ligamentare. Ea are intensităţi variabile,
mergând până la anchiloza articulară (fibroasă sau osoasă), caracterizată prin unirea prin
punţi osteosindesmofitice a extremităţilor osoase articulare.
Laxitatea articulară este urmarea elongaţiilor capsulare sau rupturilor ligamentare care
se vindecă cicatriceal. Şi ea prezintă grade diferite, putând determina „luxaţia recidivantă”
sau putând chiar compromite grav statica şi funcţia articulară, caz în care se impune
intervenţia chirurgicală.
Ruperea ligamentelor, capsulei sau meniscurilor odată cu laxitatea articulară
determină instabilitate dar se asociază şi cu scăderi de forţă musculară, acestea amplificând şi
mai mult gradul de instabilitate articulară.

Fracturi articulare închise

Fracturile articulare închise sunt mici fracturi parcelare, smulgeri osoase la nivelul
ligamentelor în cazul entorselor severe, sau leziuni combinate fracturi - luxaţie.
Datorită Ph-ului acid al lichidului sinovial care are o acţiune inhibitoare în formarea
calusului, timpul de imobilizare trebuie prelungit. Totuşi, proprietăţile osteolitice ale
lichidului sinovial determină necroza fragmentelor mici osoase. Perioada mai lungă de
imobilizare stă la baza compromiterii mobilităţii articulare ceea ce le face mai dificil de
recuperat.

Traumatismele fibrocartilajelor articulare

Traumatismele fibrocartilajelor articulare sunt reprezentate de leziunile meniscale ale

articulaţiei genunchiului, acestea mergând de la fisurare şi dezinserţie până la ruptura totală
de menisc.
Datorită localizării şi rolurilor pe care le au în cadrul articulaţiei genunchiului
meniscurile sunt structuri anatomice frecvent expuse traumatizării, aproximativ 75% din
deranjamentele interne ale genunchiului fiind reprezentate de leziuni meniscale.
Particularităţile morfofuncţionale ale meniscului intern, respectiv diametrul mai mare,
periferia mai subţire, corpul mai îngust şi presiunile mai mari ce se exercită asupra lui de
către condilul femural intern, explică incidenţa crescută a leziunilor de menisc intern – 80%.
Leziunile de menisc pot apare prin mecanisme directe (rar) sau indirecte. Cele mai
frecvente trei varietăţi etiopatogenice sunt reprezentate de flexie, urmată de extensie
puternică, asociată cu rotaţia internă a genunchiului, în timp ce tibia este fixată prin blocarea
la sol a piciorului (blocarea piciorului la sol prin crampoanele ghetelor), asocierea
concomitentă a flexiei cu rotaţie externă şi valg forţat, ceea ce deschide interlinia articulară
internă şi încarcerează meniscul, care va fi astfel strivit la următoarea extensie, şi
traumatismele complexe ale genunchiului, soldate cu fracturi de platou tibial sau cu rupturi de
ligamente încrucişate sau colaterale. Rupturile pot fi verticale, longitudinale sau transversale
şi apar deci ca urmare a unor probleme la nivel de sincronism între mişcarea de rotaţie şi cea
de flexie – extensie.
Simptomatologia este în mare parte nespecifică, reprezentată de disconfort articular
sau durere la nivelul interliniei articulare, blocaj în semiflexie şi prezenţa perioadelor de
impotenţă funcţională alternate de perioade de relativă normalitate. Bolnavul descrie
instabilitatea relativă a genunchiului ca „genunchi care sare şi care poate fi pus la loc printr-o
anumită manevră”.
Examenul clinic şi funcţional este integrat în cadrul examenului programat al
genuchiului descris J. Genety : etapa 1 – inspecţia – studiul morfologiei articulaţiei
genunchiului, al staticii membrelor inferioare şi al mersului, etapa 2 – palparea – vizează
toate elementele structurale regionale, începând de la tegumente şi până la componentele
fibrocartilaginoase articulare (meniscuri, ligamente, etc), etapa 3 – studiul mişcărilor cu
opoziţie, etapa 4 – studiul mişcărilor de flexie – extensie, etapa 5 – studiul laxităţii laterale în
extensie, etapa 6 – studiul laxităţii laterale în flexie de 20-30, etapa 7 – studiul mişcărilor de
sertar, etapa 8 – examenul rotulian dynamic, etapa 9 – manevrele de compresiune meniscală –
Mc Murray, Appley, Cabot şi semnul blocajului incomplet Genety. Din acest „protocol” de
examinare se pune accent pe elementele specifice afectării meniscale.
La inspecţie se constată tumefacţie globală articulară, cu ştergerea reliefurilor
rotuliene, care apare la câteva ore de la traumatism prin reacţie sinovială - hidartroză, sau
vasculară - hemartroză. Lipsa hidartrozei orientează diagnosticul către afectare
extraarticulară. De asemenea se observă hipotrofia muşchiului cvadriceps, mai ales în cazul
leziunilor meniscale vechi.
La palpare se constată existenţa unor puncte dureroase la nivelul interliniei articulare,
care apar însă atât în leziunile de menisc, cât şi în leziunile ligamentare. Stabilirea
elementului anatomic lezat se face în funcţie de manevrele folosite. În plus se determină
gradul de hipotonie musculară.
Ca „simptom” patognomonic - poate apare sau nu blocajul articular: în formele cu
blocaj - se produce o imobilizare bruscă în poziţie de semiflexie a genunchiului, blocajul
putând dura numai câteva secunde, reducându-se singur, sau poate persista, iar în formele
fără blocaj - leziunea se manifestă prin fenomene dureroase surde, sau/şi puseuri repetate de
hidartroză.
Tratamentul leziunilor de menisc este complex şi cuprinde tratamentul ortopedic,
chirurgical şi fizical-kinetic. Tratamentul ortopedic se foloseşte în cazul leziunilor de menisc
fără blocaj articular şi constă din imobilizarea membrului inferior afectat prin atelă
posterioară, cu genunchiul în flexie de 10, timp de 10-14 zile, asociat cu administrare de
medicaţie antialgică şi antiinflamatorie şi cu contracţii izometrice la nivelul muşchiului
cvadriceps. După îndepărtarea atelei se începe kinetoterapia, având ca bază schema generală
de recuperare a genunchiului. Riscul recidivei blocajului în efort există atâta timp cât
meniscul compromis nu a fost scos, motiv pentru care leziunile meniscale cu blocaj articular
au indicaţie de tratament chirurgical. Tratamentul chirurgical în present se face prin
artroscopie, practicându-se meniscectomie parţială, ţinând cont de importanţa deosebită pe
care acest fibrocartilaj o are în biomecanica articulaţiei genunchiului. Prin lăsarea intactă a
cadrului periferic al meniscului se asigură stabilitatea articulară şi se protejează suprafeţe
articulare de supraîncărcare.
Tratamentul fizica-kinetic începe din prima zi postoperator, indiferent de tehnica
operatorie utilizată, şi urmăreşte obiective bine definite a căror abordare depinde de tipul
intervenţiei şi de starea clinică a pacientului: combaterea durerii, controlul procesului
inflamator, asigurarea stabilităţii articulare, creşterea mobilităţii, recuperarea forţei
musculare, restabilirea coordonării, a mişcărilor controlate şi abilităţii. În cazul sportivilor la
aceste obiective se adaugă şi menţinerea capacităţii de efort şi stabilirea „programului de
întreţinere”, care să asigure profilaxia recidivelor.
Evoluţia fără tratament chirurgical a rupturii de menisc se poate face uneori către
„vindecare spontană”, în cazul îndeplinirii anumitor condiţii locale de vascularizaţie şi a
menţinerii pentru 2 – 3 săptămâni a imobilizării articulare. Datorită deteriorării în timp a
cartilajului articular, leziunea de menisc poate sta la baza reducerii de mobilitate articulară şi
secundar de hipotrofie (atrofie) de cvadriceps.

4. TRAUMATISMELE OSOASE
Osul si periostul pot constitui obiectul unor traumatisme în general şi a unor
traumatisme sportive în special, la acest nivel agentul traumatizant putând fi de natură externă
– acţiunea directă a unei forţe exterioare (partener, instalaţie, obiect dur etc.) asupra unui
segment al corpului, sau, rar, internă – contracţia bruscă şi puternică a unor grupe musculare
mari. Funcţie de intensitatea, direcţia şi suprafaţa de acţiune a agentului traumatic, efectele se
manifestă strict la nivelul periostului - contuzii simple sau hematoame subperiostale, sau
poate interesa osul, parţial sau total – fisuri sau fracturi.
Fractura este definită ca întreruperea totală sau parţială a continuităţii la nivelul
osului, apărută ca o consecinţă a unui traumatism direct sau indirect de intensitate variabilă.
Apare cel mai frecvent în fotbal, gimnastică, rugby şi hochei pe gheaţă. Oasele cele mai
afectate sunt: falangele, metacarpienele, metatarsienele, tibia, peroneul, radius si cubitus.
În apariţia unei fracturi sunt incriminaţi factori extrinseci – forţe externe care
acţionează direct sau indirect la nivelul focarului lezional, vârsta etc., şi factori intrinseci –
densitatea osoasă, rezistenţa la stress şi oboseală etc., importanţi în determinarea
susceptibilităţii la fractură a segmentului.
Mecanismul de acţiune este direct, indirect sau mixt. Mecanismul direct se
caracterizează prin acţiune directă a agentului traumatic asupra segmentului cu afectarea
ţesutului cutanat, subcutanat, muscular şi osos, respectiv cu apariţia focarului de fractură
chiar la nivelul locului de impact, sau foarte rar la distanţă. Importanţa leziunilor este dată de
caracteristicile forţei – mărime, direcţie etc., de particularităţile structurale individuale, şi de
momentul fiziologic în care obiectul contondent a acţionat asupra segmentului – contracţie
musculară, relaxare etc. Mecanismul indirect este caracterizat prin apariţia focarului de
factură la distanţă de locul impactului ca urmare a deformării osului – încovoiere, torsiune,
compresiune, smulgere etc. Mecanismul mixt este expresia combinării celor două tipuri de
mecanisme prezentate - impactul direct al forţei externe fiind amplificat de contracţia bruscă
a muşchiului etc.
Clasificarea fracturilor se face în funcţie de mai multe criterii, raportat la
complexitatea şi gravitatea lor diferenţiindu-se:
 după modul de acţiune al agentului traumatic fracturile apar prin:
 îndoire – traumatismul exercitat pe o anumită zonă produce fractura în altă zonă,
acolo unde arhitectura osoasă prezintă o minimă rezistenţă în structura osului, sau la
un punct de curbură maximă;
 răsucire – dacă un segment de membru este prins de un agent traumatic de răsucit,
fractura se produce la distanţă, în general în formă de spirală;
 smulgere – atunci când în fracturile de la distanţă ligamentele şi tendoanele exercită o
tracţiune foarte mare pe apofize, pe maleole şi le smulg din arhitectura osului.
 după aspectul anatomopatologic al fracturilor:
 închise – cu păstrarea integrităţii învelişului cutanat;
 deschise – cu plagă tegumentară, cu risc de complicaţie infecţioasă.
 după sediul focarului de fractură:
 fracturi epifizare – la nivelul epifizei osoase;
 fracturi diafizare – la nivelul diafizei osoase;
 fracturi mixte.
 funcţie de aria osoasă afectată:
 fracturi incomplete – nu interesează toată circumferinţa osului.
 fracturi complete – interesează toată circumferinţa osului. Segmentele osoase se
îndepărtează între ele, iar uneori se şi zdrobesc - fracturi cominutive.
 după posibilităţile de deplasare ulterioară a fragmentelor fracturate, cu riscul apariţiei
unei complicaţii:
 fracturi stabile – sunt fracturile care după imobilizare nu mai prezintă risc de
deplasare. Sunt fracturile incomplete (fisuri, fracturi “în lemn verde” la copii),
fracturile transversale ale gambei care odată reduse şi imobilizate sunt stabile, căci
forţa musculară determină o compactare a focarului de fractură etc.;
 fracturi instabile – sunt acele fracturi care prezintă risc important de deplasare
secundară după reducere şi imobilizare. Este necesară o manevră (ortopedică sau
 chirurgicală) în plus pentru stabilizarea lor. Fracturile oblice, spiroide, cominutive –
reduse şi imobilizate în sistem de contenţie, se pot deplasa secundar sub acţiunea
contracţiei musculare care face ca fragmentele fracturate să alunece unele faţă de
altele.
 funcţie de structura osului fracturat:
 fractură pe os sănătos – produsă printr-un traumatism violent asupra unui os cu o
structură normală;
 fractura pe os patologic – orice proces patologic care diminuează densitatea osoasă
(osteoporoza etc.) sau înlocuieşte masa osoasă (proces proliferativ benign sau malign,
proces infecţios etc.) slăbeşte rezistenţa mecanică a osului. La un traumatism minim
un os cu rezistenţă mecanică scăzută se poate fractura.

Dr.D.Antonescu şi Dr.S.Cristea subliniază faptul că refacerea continuităţii osoase este

un proces complex biologic (vascular, celular, enzimatic şi biomecanic). El este mai degrabă
un proces de regenerare decât de cicatrizare (spre deosebire de vindecarea ţesuturilor
conjunctive); zona fracturată va fi înlocuită cu un os şi nu cu un ţesut cicatricial. Acest proces
regenerativ duce la formarea unui calus care înglobează extremităţile fracturate, depăşind
iniţial diametrul fragmentelor fracturate. În opinia aceloraşi autori evoluţia spre consolidare a
fracturilor se face în patru etape, astfel:
 stadiul I – inflamator, hemoragico-hiperemic sau al calusului fibrino-proteic; durează
primele şapte zile. Lezarea vaselor de la nivelul osului, periostului şi muşchilor
determină hemoragia locală cu instalarea hematomului şi apariţia unui cheag de
fibrină, la nivelul căruia se aglomerează trombocite, polinucleare, monocite li
macrofage, fiecare dintre acestea având un rol bine definit. Ph-ul local este acid,
expresie a zonei de necroză reprezentată de capetele fracturate. Local apar fibroblaşti
şi celule premergătoare celulelor osoase, provenite din celulele endoteliale de la
nivelul canalului medular, periostului şi chiar din muşchi. Trombocitele favorizează
reacţia inflamatorie, iar macrofagele controlează angiogeneza. Apar astfel vase
sangvine noi.
 stadiul II – stadiul calusului moale sau al calusului fibro-condroid se întinde între 6-17
zile, şi se caracterizează prin o creştere marcată a vascularizaţiei la nivelul focarului
de fractură şi de o creştere a celularităţii locale – celule mezenchimale tinere, care se
diferenţiază în osteoblaste (zonele cu vascularizaţie bogată), condroblaste (zone de
hipoxie şi de compresie) şi fibroblaste (zone unde se manifestă forţe de tracţiune).
Osteoblaştii eliberează matricea organică – substanţa preosoasă, şi fibrele colagene.
Prin formarea calusului fibro-cartilaginos se asigură o stabilitate relativă a fracturii,
persistând însă pericolul unghiulării.
 stadiul III – este stadiul calusului dur sau al calusului osos primitiv şi începe după 2-3
săptămâni, când calusul fibro-cartilaginos se transformă în calus osos primitiv (os fără
structură haversiană). Osificarea este atât de tip encondral cât şi de tip membranos.
Precipitarea sărurilor fosfo-calcice la nivelul fibrelor colagene stă la baza apariţiei
trabeculelor osoase, subţiri, dezordonate, formarea calusului evoluând de la periferie
spre centrul focarului de fractură.
 stadiul IV – de remodelare, se caracterizează sub acţiunea direcţiilor de forţă şi constă
din resorbţie osteoclastică şi formare osteoblastică.durează de la câteva luni la câţiva
ani, osul recâştigând structura funcţională.
Diagnosticul: se diferenţiază semne clinice generale - frecvente în fracturile deschise,
în polifracturi sau în politraumatisme, şi reprezentate de anxietate, paloare, fenomene ce pot
merge până la şocul traumatic în accidentele importante, şi semne locale ale fracturii care se
împart în: de probabilitate - durere în punct fix, echimoză, deformarea regiunii, atitudine
vicioasă, şi de certitudine - mobilitate anormală, crepitaţie osoasă, întrepunerea continuităţii
osoase, lipsa de transmitere a mişcărilor. Fracturile incomplete nu prezintă semne de
certitudine, ci doar semne de probabilitate.
Diagnosticul de certitudine este pus pe examenul radiologic, care evidenţiază sediul,
forma traiectului de fractură (lipsa de continuitate osoasă), prezenţa şi tipul deplasărilor, dacă
fractura s-a produs pe os patologic sau nu.
Atitudinea terapeutică imediată se impune a fi promptă, cu imobilizare provizorie în
atelă, sedarea sportivului şi transportul lui la cea mai apropiată unitate spitalicească.
Tratamentul fracturii este structurat pe trei timpi, reprezentaţi de reducerea cât mai
perfectă şi precoce a fracturii, imobilizarea strică şi continuă până la consolidarea completă a
fracturii şi aplicarea tratamentului funcţional, cât mai repede posibil, până la recuperarea
completă a funcţionalităţii segmentului afectat.
Tratamentul ortopedico-chirurgical urmăreşte reducerea fracturii cu realinierea
capetelor osoase şi fixarea acestora pentru a permite refacerea anatomică a continuităţii osului
fracturat şi repararea ţesuturilor moi traumatizate. Reducerea constă din manevre ce refac
drumul invers al deplasării fragmentelor şi se impune atunci când există o deplasare a
structurilor osoase. Are multiplu scop: favorizarea consolidării, prevenirea complicaţiilor,
funcţional şi estetic. Ea se practică sub anestezie şi se poate face manual – prin manipularea
fragmentelor sub tracţiune extemporanee, progresivă şi de durată (câteva minute), sau
instrumental – cu ajutorul extensiei trans-scheletice cu broşe Kirschner şi potcoavă. Indiferent
de tipul de intervenţie fractura necesită imobilizarea în sistem de contenţie. Durata de
imobilizare depinde de vârsta şi starea pacientului, de tipul de fractură, de grosimea
osului fracturat şi de deplasarea lui. În general fracturile stabile se tratează ortopedic,
cele instabile prin osteosinteză.
Tratamentul chirurgical este indicat când nu se poate obţine prin tracţiune o bună
coaptare a fragmentelor osoase şi constă din imobilizarea chirurgicală a fragmentelor fracturii
(osteosinteza). Fixarea internă se poate realiza cu şuruburi, plăci înşurubate, şurub dinamic şi
placă, sârmă – hobanaj, tije centromedulare rigide - de tipul Kuntscher – Grosse Kempf/ cui
Gamma/ retronail, sau tije centromedulare elastice Ender/ Haketal/ Zieckler. Şuruburile sunt
indicate atât în fracturile spiroide şi oblice lungi cât şi în fracturile plurifragmentare, dacă nu
avem o plagă suficient de lungă. Plăcile sunt indicate în fracturile diafizare transversale sau
oblice scurte. Utilizarea plăcilor ca mijloc de osteosinteză are o serie de dezavantaje,
reprezentate de necesitatea unei largi expuneri a focarului de fractură, devascularizarea
fragmentelor, preluarea de către placă a solicitărilor la care este supus osul subiacent, ceea ce
face ca aceasta să-şi modifice structura etc. Avantajele osteosintezei centromedulare sunt
legate de păstrarea circulaţiei periostale, de faptul că osul preia solidar cu materialul de
osteosinteză solicitările la care e supus segmentul, şi de un risc mai mic de infecţie. Fixarea
externă beneficiază de tehnici rigide sau elastice, şi utilizează fixatoare externe de tipul:
hemicadru, circulare, cadru, triunghiulare.
Tratamentul medicamentos vizează în special combaterea durerii şi reducerea
proceselor inflamatorii.
Tratamentul igieno-dietetic are în vedere ca aportul caloric să evite supraîncărcarea
ponderală. Se recomandă alimente bogate în calciu, vitamine şi minerale.
Indiferent de metoda ortopedică sau chirurgicală adoptată, imediat după asigurarea
imobilizării trebuie început tratamentul de recuperare funcţională. El urmăreşte în această
fază diminuarea efectelor induse de suspendarea activităţii kinetice şi constă din contracţii
izometrice ale musculaturii aflate sub sistemul de contenţie şi contracţii izotonice ale
muşchilor care mobilizează segmentele libere. Mobilizarea cât mai precoce a pacientului este
benefică. Tratamentul de recuperare respectă principiul progresivităţii (pe măsura consolidării
fracturii, mărind progresiv încărcă-tura membrului fracturat). Se adaugă metode şi tehnici
specifice de kinetoterapie, hidroterapie, ergoterapie. Tratamentul funcţional completează şi
desăvârşeşte pe cel ortopedico-chirurgical, facilitând recuperarea segmentară şi generală ca şi
reinserţia socială a pacientului.
Procesele inflamatorii, caracteristice traumatologiei prezintă anumite particularităţi a
căror cunoaştere are importanţă practică. În prima săptămână după traumatism, sunt
caracteristice hemoragia şi infiltraţia ţesuturilor traumatizate cu elemente celulare. Apariţia
durerii şi edemului este determinată de o serie de mediatori biochimici: substanţe vasoactive
(histamine, chinine, prostaglandine), factori chemotactili şi enzime degradante. Acestea stau
la baza apariţiei vasodilataţiei, creşterii permeabi-lităţii capilare, sensibilizării ţesuturilor la
stimuli dureroşi, migrării celulare şi respectiv direcţionării limfo şi monocitelor către focarul
lezional etc. Practic în evoluţia procesului inflamator posttraumatic, faza iniţială are scop
reparator. Prelungirea răspunsului inflamator peste faza iniţială (de reparaţie), are efecte
contrare, stând la baza efectelor distructive, de degradare tisulară. În cea de-a doua şi a treia
săptamână de la incidental traumatic caracteristică este proliferarea ţesutului de colagen,
produs de fibroblastele nou infiltrate şi de matricea de fibrină celulară. Iniţial fibrele de
colagen sunt dispuse la întâmplare, existenţa solicitărilor kinetice, prin direcţiile de forţă
create la nivelul ţesutului reparator asigurând un sistem organizat, caracterizat prin rezistenţă
corespunzătoare şi un risc minim de apariţie a cicatricilor exuberante. În lipsa solicitărilor
kinetice, colagenul nou produs va deveni ţesut cicatricial inert şi inutil, care va limita
mobilitatea articulară şi elasticitatea ţesuturilor moi periarticulare. Procesul inflamator şi
efuziunea articulară determină distensii ale capsulei la nivel articular, subţierea şi atrofierea
acesteia, întinderea elementelor ligamentare, care dacă se menţine o perioadă mai mare de
timp va sta la baza apariţiei laxităţilor ligamentare, cu implicaţii negative ulterioare.

METODOLOGIA RECUPERĂRII TRAUMATISMELOR MUSCULARE

Conduita terapeutică imediată constă în :

 suspendarea activităţii kinetice;
 aplicarea contenţiei compresive – se realizează cu un bandaj elastic care trebuie să
depăşească clar focarul lezional. Contenţia se va aplica strâns în primele 20 de
minute, sub controlul perceperii pulsului distal şi fără a produce durere, după care va
fi uşor eliberată;
 refrigerare locală – se utilizează diverse tehnici, evitându-se contactul direct al
agentului termic cu tegumentul, deoarece poate acţiona ca stimul, determinând
contracţie musculară. De reţinut este faptul că aplicarea refrigerării nu trebuie să
depăşească 15-20 minute, peste această durată inducându-se vasodilataţie. Condiţia
unei refrigerări eficiente este obţinerea unei temperaturi locale sub 15 C.
 descărcarea membrului afectat de orice solicitare;
 posturare antialgică, antideclivă – care este bine să fie menţinută în primele 48 ore
după traumatism.
ATENŢIE ! – nu se va continua efortul;
– nu se va face masaj local;
– nu se va ignora nici un traumatism muscular, intervenindu-se prompt în orice
situaţie.

Conduita terapeutică tardivă va fi diferenţiată în funcţie de gravitatea leziunii şi de

timpul de care dispunem – nu trebuie niciodată uitat, indiferent de presiunea la care suntem
supuşi în ceea ce priveşte timpul, că recuperarea trebuie făcută până la „restituţio ad
integrum” .
Periodizarea obiectivelor metodologice ale tratamentului şi recuperării accidentelor
musculare după Dr.G.Dumitru se prezintă astfel :
 Prima perioadă – repaus şi combaterea durerii;
 A doua perioadă – antiinflamatorie şi de remodelaj muscular;
 A treia perioadă – intensificarea solicitărilor specifice;
 A patra perioadă – reluarea antrenamentului specific.

 Prima perioadă - de repaus şi combaterea durerii, se caracterizează prin :

 durată, în funcţie de gravitatea leziunii, între 1 – 15 zile;
 mijloace utilizate
– posturare;
– contenţie compresivă;
– crioterapie;
– fizioterapie;
– medicaţie simptomatică.
Repausul cel mai eficient se obţine prin :
– poziţionarea în cursă internă a muşchiului(capetele muşchiului apropiate);
– deplasare în descărcare totală;
– plasarea în poziţie antideclivă a segmentului afectat.
Combaterea durerii se realizează prin :
– crioterapie;
– presopunctură – dispersie;
– electroterapie antialgică – galvanizări; ionogalvanizări; curenţi
diadinamici; diapuls; laser; electropunctură;
– medicaţie în administrare locală şi generală etc.

 A doua perioadă – antiinflamatorie şi de remodelaj muscular, se caracterizează

prin :
 durată, în funcţie de gravitatea leziunii, între a 3-a - a22-a zi;
 mijloace utilizate:
– electroterapie;
– termoterapie;
– masaj;
– lucrul muscular activ.
Combaterea inflamaţiei se realizează prin:
– electroterapie antialgică şi antiinflamatorie: galvanizări simple,
ionogalvanizări, curenţi diadinamici (D.F., P.S., P.L.), diapuls, laser;
– termoterapie : balneoterapia caldă (35), crioterapie.

Remodelajul muscular se realizează prin :

– lucrul muscular activ;
– masaj: în apă (duş subacval) şi pe uscat, tehnica Cyriax; masaj clasic –
longitudinal, în lungul fibrei musculare. Iniţial se lucrează cu muşchiul
scurtat, pentru ca ulterior să se lucreze pe muşchi poziţionat în cursă
externă.
– stretching muscular. Iniţial se practică posturarea, pentru ca ulterior să se
treacă la stretching propriu-zis;
 – antrenament proprioceptiv. Se începe la sfârşitul perioadei şi se execută
iniţial în lanţ kinetic deschis, ulterior în lanţ kinetic închis, prin utilizarea
tehnicilor F.N.P.
– izometrie pentru anumite sectoare articulare;
– mobilizări active libere, precedate de uşoare contracţii izometrice.

Practic se va respecta următoarea succesiune:

- contracţii izometrice, cu durată progresivă, în diferite puncte ale arcului de mişcare,

respectându-se principiul progresivităţii;
- inversări lente izometrice pe cele două sensuri ale direcţiei de mişcare;
- contracţii izometrice repetate şi inversare lentă uşoară, cu avertizarea iniţială a subiectului,
ulterior din ce în ce mai puţin, concomitent cu creşterea vitezei de schimb, crescându-se
gradul de incertitudine şi surpriză;
- lucru în lanţ kinetic închis, crescându-se gradul dificultăţii concomitent cu reducerea
informaţiei exteroceptive.

 A treia perioadă – de intensificare a solicitărilor specifice, se caracterizează

prin :
 durată, în funcţie de gravitatea leziunii, între a 4-a şi a 6-a săptămână;
 mijloace utilizate
– stretching specific;
– mobilizări active libere şi cu rezistenţă;
– antrenament proprioceptiv.

Intensificarea solicitărilor specifice se obţine prin:

– stretching, care urmăreşte întinderea maximă a expansiunilor tendinoase şi

aponevrotice, făcând apel la componentele rotatorii ale muşchiului, şi
creşterea calităţilor muşchiului (un muşchi maxim întins realizează o
contracţie mai puternică). Se începe cu exerciţii de autoîntindere, efectuate
iniţial pe un singur muşchi, ulterior pe întreg lanţul muscular ce include
muşchiul respectiv. Totdeauna întinderea unui lanţ cinematic trebuie
completată cu întinderea lanţului antagonist;
– tonifierea musculară va folosi exerciţii care să angreneze toate cele trei
tipuri de fibre musculare ale muşchiului lezat (fibre albe, roşii şi
indiferente), avându-se în permanenţă în vedere sportul practicat, respectiv
solicitările specifice gesturilor motrice caracteristice. Se vor utiliza
contracţii izometrice în punctele de forţă optimale ale muşchiului
respectiv, lucrul activ cu rezistenţă şi tehnicile izokinetice – aplicarea
tuturor celor trei tehnici, după o anumită metodologie, optimizând
tonifierea musculară.
– antrenamentul pliometric este indicat datorită efectelor de ameliorare a
coordonării intramusculare şi de îmbunătăţire a randamentului contracţiei
concentrice, cu impact pozitiv deosebit în activitatea sportivă.
 – reeducarea proprioceptivă – foloseşte acţiunile dezechilibrante, efectuate
iniţial pe o singură direcţie de mişcare, ulterior pe două şi în final pe toate
cele trei direcţii de mişcare. Ierarhizarea dificultăţii se va realiza prin
eliminarea treptată a controlului şi prin suspendarea treptată a celorlalte
funcţii senzoriale. Vor fi folosite iniţial planurile mobile cu un singur grad
de libertate – planşeta basculantă, platoul cu două cocoaşe Freeman,
giroplanul şi planul basculant. Ulterior se vor folosi planurile mobile cu
două grade de libertate – platoul cu o singură cocoaşă Freeman,
balansoarul Dotte; finalizarea se va face prin utilizarea balonului.
Se va respecta următoarea succesiune :
– menţinerea posturii;
– dezechilibre uşoare cu avertizare prealabilă - terapeut în
câmpul vizual al pacientului;
– dezechilibre uşoare cu avertizare prealabilă - terapeut în
afara câmpului vizual al pacientului;
– dezechilibre uşoare fără avertizarea pacientului;
– menţinerea în echilibru, cu dezechi-libre aleatorii ca
direcţie şi sens.

Ca urmare a caracteristicilor sistemului nervos se recomandă ca repetările să fie

frecvente, dar scurte.

 A patra perioadă – de reluare a antrenamentului specific, se caracterizează

prin :
 durată, în funcţie de gravitatea leziunii, între a 5 a zi şi a 7-8 a săptămână;
 mijloace utilizate:
– stretching specific;
– exerciţii specifice atletismului, gimnasticii, culturismului şi disciplinei
sportive practicate;

Reluarea antrenamentului specific se face prin:

– solicitări la nivelul structurilor afectate şi reintegrare în lanţul cinematic al
segmentului respectiv, precum şi gesturi, acţiuni şi activităţi motrice
specifice;
– lucrul la nivel de cuplaj agonişti – antagonişti, echilibru, lateralitate, sprijin
unipodal, sprijin bipodal, transfer de greutate etc;

Se va pune accent pe încălzire, care trebuie să preceadă orice şedinţă de

antrenament şi care vizează o adaptare a structurilor ce vor fi solicitate şi o pregătire a
acestora în vederea susţinerii efortului. Încălzirea va include obligatoriu în cazul trenului
inferior alergare moderată cu schimbări de direcţie, respectând principiul progresivităţii,
stretching, lucru cu mingea;
– lucrul specific, care va viza atât creşterea rezistenţei, a vitezei, a forţei şi a
îndemânării, obiective realizate prin dozarea corectă a intensităţii şi a
duratei efortului, cât şi readaptarea la gesturile motrice specifice.
 Orice şedinţă din această perioadă de recuperare se va încheia cu efectuarea de
mişcări similare celei care a stat la baza producerii accidentului, acordându-se atenţie
tempoului, astfel încât să se elimine riscul recidivei.
Rehidratarea şi remineralizarea vor trebui făcute corespunzător, mai ales dacă pot
fi incriminate ca factori care au stat la baza producerii accidentului.
Reintegrarea în activitatea sportivă de antrenament se va face după un test final, în
care vor fi incluse toate gesturile motrice care solicită structurile afectate.
Individualizarea antrenamentului în săptămânile ce urmează se va face funcţie de
evaluarea globală - anaerobă şi aerobă a nivelului momentan de antrenament al
sportivului.

Leziune Perioada Perioada Perioada Perioada

I a II a a III a a IV a
Contuzie Ziua 1 Zilele 2-3 Ziua 4 Ziua 5
Elongaţie Zilele 1-3 Zilele 4-7 Zilele 8-10 Zilele 11-14
Leziune Zilele 1-7 Zilele 8-14 Zilele 15-21 Zilele 22-42
fasciculară
Ruptură Zilele 1-14 Zilele15-21 Zilele 22-42 Zilele 43-56
Periodizarea etapelor de recuperare în leziunile musculare - Dr.G.Dumitru

METODOLOGIA RECUPERĂRII TRAUMATISMELOR ARTICULARE

Conduita terapeutică imediată este reprezentată de:

 suspendarea activităţii kinetice;
 aplicarea contenţiei compresive cu imobilizare provizorie a articulaţiei afectate în
poziţie de semiflexie – se utilizează atele adaptate ca dimensiune şi formă regiunii
afectate;
 posturare antideclivă;
 refrigerare locală – se utilizează diverse tehnici: refrigeraţie instantanee, aplicare
de apă cu gheaţă, imersia în apă cu gheaţă, etc. Crioterapia nu trebuie să
depăşească 15-20 minute, peste această durată inducându-se vasodilataţie.
Condiţia unei refrigerări eficiente este obţinerea unei temperaturi locale sub 15C.
 descărcarea membrului afectat de orice solicitare;
 reducerea luxaţiei, doar dacă este stabilită cu precizie direcţia de migrare a
extremităţii osoase şi nu există dubii asupra existenţei unor complicaţii: fracturi
asociate etc;
 transportul accidentatului la o unitate medicală unde există secţie de ortopedie.
ATENŢIE !
– nu se va continua efortul;
– nu se va face masaj local;
– nu se va ignora nici un traumatism articular, intervenindu-se prompt în orice
situaţie.

Procesul recuperator în traumatismele articulare poate fi structurat din punct de vedere

didactic, în 3 etape distincte, funcţie de obiectivele urmărite. Astfel, prima etapă corespunde
refacerii anatomice, a doua recuperării funcţionale propriu-zise, iar a treia reintegrării în
activitatea sportivă de performanţă.
 Prima etapă este reprezentată de perioada de imobilizare şi are ca obiective
principale :
 refacerea anatomică;
 controlul inflamaţiei şi combaterea durerii;
 combaterea tulburărilor vasculo-trofice;
 menţinerea funcţionalităţii la nivelul structurilor neafectate;
 menţinerea forţei musculare;
 menţinerea capacităţii de efort a organismului;
 menţinerea imaginilor ideomotorii legate de gesturile şi acţiunile motrice
specifice sportului practicat.

Mijloacele utilizate sunt:

– posturări antideclive;
– izometrie pe musculatura aflată sub sistemul de contenţie;
– mobilizări active libere şi active cu rezistenţă la nivelul structurilor
neafectate;
– masaj: de apel, pe segmentul controlateral şi masaj distal de zona afectată;
– electroterapie antialgică şi antiinflamatorie;
– termoterapie, frecvent utilizată crioterapia;
– presopunctură;
– antrenament mental.

 A doua etapă, de recuperare funcţională, urmează celei de imobilizare, o precede pe

cea de reintegrare în activitatea sportivă şi are următoarele obiective :
 recuperarea stabilităţii pasive şi active în zona afectată;
 recuperarea mobilităţii la nivelul articulaţiei afectate;
 recuperarea forţei musculare - musculatură implicată;
 menţinerea capacităţii de efort a organismului;
 menţinerea imaginilor ideomotorii legate de gesturile motrice specifice.
Mijloace utilizate:

– stretching;
– tehnici F.N.P. speciale cu caracter general: I.L., I.L.O., C.R., S.Î., I.A.;
– tehnici F.N.P. pentru promovarea stabilităţii: Iz.A., C.I.S., S.R.;
– tehnici F.N.P. pentru promovarea mobilităţii: I.R., R.O., R.C., R.R.;
– tracţiuni şi/sau compresiuni în ax;
– mobilizări active libere şi active cu rezistenţă, executate concentric şi
excentric, în lanţ kinetic închis şi deschis;
– masaj;
– termoterapie;
– electroterapie;
– presopunctură;
– electropunctură;
– antrenament mental.

Tehnicile De Lorme, Watkins, DAPRE (tehnica exerciţiilor cu rezistenţă progresivă

ajustate zilnic, programele izometrice, antrenamentele izokinetice, cu echipamente speciale,
lucru în apă (hidrokinetoterapia), scripetoterapia constituie doar o parte dintre modalităţile de
lucru în această perioadă a recuperării.

 Perioada de reintegrare în activitatea sportivă are următoarele obiective :

 readaptarea structurilor afectate la solicitările specifice activităţii sportive de
performanţă;
 adaptarea organismului la efortul caracteristic activităţii de antrenament şi
competiţionale;
 realizarea unui program de întreţinere, în care accentul va fi pus pe tonifiere şi
rezistenţă musculară;
 realizarea unui program de încălzire şi de refacere corespunzător, reducând la
minim riscul unei recidive;
 reintegrarea propriu-zisă a sportivului în activitatea competiţională.

Perioada de reintegrare în activitatea sportivă este împărţită în 2 faze :

 reluare a activităţii sportive – caracterizată
prin lucru individual, sub controlul direct al kinetoterapeutului. În această fază se pune accent
pe intensificarea solicitărilor în scopul readaptării zonei afectate la solicitările specifice şi
adaptarea organismului la efortul caracteristic activităţii de antrenament şi competiţionale.
Tot în această perioadă se stabileşte programul de încălzire şi de întreţinere pe care sportivul
le va efectua în faza următoare. În această fază şedinţele de antrenament se vor finaliza prin
mişcări asemănătoare cu cele care au stat la baza apariţiei traumatismului;
 reintegrare în activitatea de antrenament şi
competiţională este caracterizată prin lucru în grup, sportivul fiind supus la solicitări
comparabile cu cele ale coechipierilor. Programul de întreţinere va viza tonifierea musculară
şi elasticitatea capsulo – ligamentară, cu accent pe antrenamentul proprioceptiv şi pliometric,
şi va fi efectuat de 1-2 /zi. Programul de încălzire va respecta principiul progresivităţii,
urmărind atât încălzirea articulară şi musculară, cât şi condiţiile optime de stabilitate –
echilibru muscular în statică şi dinamică. Într-o primă perioadă se va lucra cu protecţie
(orteză ), ulterior renunţându-se la ea.

Mijloace utilizate:
– stretching;
– exerciţii fizice specifice –gimnasticii, atletismului, culturismului, sportului
practicat.
În această perioadă se vor începe antrenamentele pentru dezvoltarea vitezei,
îndemânării, rezistenţei şi forţei. Abordarea dezvoltării calităţilor motrice în antrenamente
specifice va respecta următoarea succesiune:

 pentru entorse:
1. rezistenţă;
2. forţă;
3. viteză,
coordonarea/îndemânarea lucrându-se pe parcursul tuturor celor trei tipuri de antrenamente,
întotdeauna la începutul şedinţei, deoarece reclamă o excitabilitate corticală mare.
 pentru luxaţii:
1. forţă;
2. rezistenţă;
3. îndemânare;
 4. viteză.
METODOLOGIA RECUPERĂRII TRAUMATISMELOR OSOASE

Conduita terapeutică imediată constă în :

 suspendarea activităţii kinetice;
 combaterea durerii prin administrare de antialgice şi infiltraţii;
 imobilizarea provizorie, cu atele special confecţionate pentru acest scop – atelă
Kramer, atele de lemn, atele pneumatice, cuprinzând articulaţiile supra şi
subiacentă focarului de fractură. Înfăşarea începe întotdeauna de la nivelul
focarului de fractură, iniţial în sens proximal, apoi imobilizarea articulaţiei distale,
atelele depăşind cu 4-5 cm. ambele articulaţii;
 refrigerare locală – se utilizează diverse tehnici: aplicare de apă cu gheaţă,
refrigerare instantanee etc. Temperatura locală obţinută trebuie să fie sub 15 C;
 posturare antialgică, antideclivă – care este bine să fie menţinută în primele 48 –
72 ore după traumatism (deci şi postoperator).

Conduita terapeutică tardivă va fi direcţionată în permanenţă de scop – recuperarea

până la „restitutio ad integrum” cu reintegrarea cât mai rapidă a sportivului în activitatea de
antrenament şi competiţională.
Procesul recuperator în traumatismele osoase poate fi structurat, în 3 etape distincte,
funcţie de obiectivele urmărite.

 Prima etapă este reprezentată de perioada de imobilizare şi are ca obiective

principale:

 refacerea anatomică;
 controlul inflamaţiei şi combaterea durerii;
 combaterea tulburărilor vasculo-trofice;
 menţinerea funcţionalităţii la nivelul structurilor neafectate;
 menţinerea forţei musculare;
 menţinerea capacităţii de efort a organismului;
 menţinerea imaginilor ideomotorii legate de gesturile şi acţiunile motrice
specifice.

Mijloace utilizate:
– posturări antideclive;
– izometrie pe musculatura aflată sub sistemul de imobilizare;
– mobilizări active libere şi active cu rezistenţă la nivelul structurilor
neafectate;
– suspensoterapie;
– masaj: de apel, pe segmentul controlateral şi masaj distal de zona afectată;
– termoterapie, frecvent utilizată crioterapia;
– presopunctură/reflexoterapie;
– antrenament mental etc.

 A doua etapă, de recuperare funcţională, are

următoarele obiective:

 crearea direcţiilor de forţă care să orienteze calusarea;

  reluarea funcţiei articulare;
 recuperarea stabilităţii pasive şi active la nivelul zonei afectate;
 recuperarea mobilităţii la nivelul articulaţiei afectate;
 recuperarea forţei musculare la nivelul musculaturii implicate;
 menţinerea capacităţii de efort a organismului;
 menţinerea imaginilor ideomotorii legate de gesturile motrice specifice.

Mijloacele utilizate:
– stretching;
– tehnici F.N.P. speciale cu caracter general: I.L ., I.L.O., C.R., S.Î., I.A.;
– tehnici F.N.P. pentru promovarea stabilităţii: Iz.A., C.I.S., S.R.;
– tehnici F.N.P. pentru promovarea mobilităţii: I.R., R.O., R.C., R.R.;
– compresiuni în ax;
– mobilizări active libere şi active cu rezistenţă, executate concentric şi
excentric, în lanţ kinetic închis şi deschis;
– suspensoterapie;
– masaj;
– termoterapie;
– presopunctură;
– antrenament mental etc.

Printre modalităţile de lucru în această perioadă a recuperării se numără şi tehnicile

De Lorme, Watkins, DAPRE, antrenamentele izokinetice, cu echipamente speciale,
hidrokinetoterapia, scripetoterapia.

 Etapa de reintegrare în activitatea sportivă are următoarele obiective:

 readaptarea structurilor afectate la solicitările specifice activităţii sportive de
performanţă;
 adaptarea organismului la efortul caracteristic activităţii de antrenament şi
competiţionale;
 realizarea unui program de întreţinere, în care accentul va fi pus pe tonifiere şi
rezistenţă musculară;
 realizarea unui program de încălzire şi de refacere corespunzător, reducând la
minim riscul unei recidive;
 reintegrarea propriu-zisă a sportivului în activitatea de antrenament şi/sau
competiţională.

Perioada de reintegrare în activitatea sportivă este împărţită în 2 faze:

 reluarea activităţii sportive - caracterizată prin
lucru individual. Intensificarea solicitărilor specifice în scopul readaptării zonei afectate la
solicitările impuse de efortul specific constituie obiectivul de bază al acestei etape. Se
stabilesc coordonatele programelor de încălzire şi întreţinere pe care sportivul le va face în
faza următoare.
 reintegrarea în activitatea de antrenament
caracterizată prin lucru în grup, sportivul fiind supus la solicitări cât mai apropiate de cele din
antrenament. Programul de întreţinere va viza tonifierea musculară şi rezistenţa şi va fi
efectuat de sportiv de 1-2 /zi, accentul fiind pus pe încărcătură – progresiv crescătoare, şi
tempo – lent, până la izometrie. Programul de încălzire va respecta principiul progresivităţii,
urmărind atât încălzirea articulară şi musculară, cât mai ales lucru în condiţii de stabilitate
maximă.
 Mijloace utilizate:
– MAR C;
– MAL;
– stretching;
– exerciţii fizice specifice gimnasticii, atletismului, sportului practicat;
– tehnici FNP;
– antrenament pliometric etc.
În această perioadă se încep antrenamentele pentru dezvoltarea vitezei, îndemânării,
rezistenţei şi forţei. Abordarea dezvoltării calităţilor motrice în antrenamente specifice va
respecta următoarea succesiune:
1. coordonare;
2. forţă;
3. rezistenţă;
4. coordonare;
5. viteză.

CRITERII DE REVENIRE ÎN ACTIVITATEA DE ANTRENAMENT ŞI

COMPETIŢIONALĂ

Momentul revenirii sportivului care a suferit un traumatism în activitatea specifică de

antrenament trebuie foarte bine ales, ca urmare a faptului că orice scoatere din efort a
acestuia are un impact negativ asupra performanţei, dar şi reversul – orice introducere
prematură a acestuia în activitatea specifică poate constitui o cauză a apariţiei recidivei, care-l
va scoate ulterior din antrenament pentru un timp mult mai mare. De altfel scopul recuperării
la sportiv pune în primul rând accent pe „restitutio ad integrum”, şi în al doilea rând pe timp
minim de scoatere din activitate. Echipa care se ocupă de recuperarea sportivului – medic,
kinetoterapeut, psiholog, antrenor-, trebuie să gândească bine acest moment, şi să acţioneze în
continuare pentru asigurarea unei reintegrări care să diminueze, până la eliminare, riscul de
recidivă, în condiţiile revenirii cât mai rapide a sportivului la performanţele avute anterior
traumatismului.
În acest sens au fost stabilite anumite criterii, orientative, care ar putea fi
sistematizate astfel (Dr.I.Drăgan):

 seria completă de mişcări pentru leziunile vertebrale cervicale şi lombare, respectiv

80% din seria de mişcări în leziunile extremităţilor;
 forţa musculară de cel puţin 80% din forţa musculară a membrului opus;
 lipsa inflamaţiei persistente;
 fără consum de medicamente antialgice;
 stabilitate articulară;
 abilitatea de a alerga fără dureri;
 examen neurologic normal;
 instruirea sportivului cu privire la :
 programul de încălzire preefort;
 programul de întreţinere;
 programul de refacere;
 folosirea personală de gheaţă şi căldură;
 folosirea ortezelor pentru protecţia zonei traumatizate;
 obligaţia de a raporta orice apariţie a durerii şi/sau inflamaţiei după
antrenament / competiţie.