Sunteți pe pagina 1din 158

MASTER GUVERNARE SI ADMINISTRATIE PUBLICA EUROPEANA

SOCIOLOGIE POLITICA SI DOCTRINE POLITICE.


SOCIOLOGIE ELECTORALA
Prof.univ.dr. Ana Rodica Staiculescu

Politica şi puterea.

Aristotel definea omul drept “animal politic” (Politica - Casa şcoalelor, Cartea
1, 1924). Acolo unde viaţa socială este mai complicată se impune reglementarea ei.
Aşa apare politica. Jakub Karpinski – mare sociolog polonez ce şi-a desfăşurat
activitatea la Facultatea de Stat din New York şi la Universităţile Paris VIII şi Paris X
– defineşte politica drept coordonare conştientă a treburilor publice. Politica, spune
acesta este domeniul puterii. Sfera puterii depinde de mijloacele de realizare:
întotdeauna limitate, oricât de variate ar fi, creând astfel probleme clasei politice.
Max Weber defineşte puterea ca fiind capacitatea de a-ţi impune voinţa în
cadrul unei relaţii sociale, în pofida unor rezistenţe întâmpinate şi indiferent de
factorii ce determină această capacitate.
În Dicţionarul politic (1993), Sergiu Tămaş defineşte politica drept “activitatea
de guvernare a societăţii prin decizii ce se referă la direcţionarea dezvoltării spre
anumite obiective, mobilizarea şi alocarea resurselor necesare, asigurarea stabilităţii
sociale, promovarea schimbării şi inovării, reglarea raporturilor unui stat cu mediul
internaţional” (p.207). H.Laswell ca şi Karpinski, dă o interpretare mai largă, văzând
în actul politic activitatea legată de exercitarea puterii. În prima accepţiune, dată de
către Tămaş, politica este rezultatul convieţuirii oamenilor şi al faptului că resursele
disponibile pentru a satisface nevoile şi dorinţele lor sunt limitate. Drept urmare, sunt
necesare decizii cu privire la modul de alocare autoritară a valorilor în societate şi
diviziunea activităţilor între cei ce decid şi cei ce execută.
În varianta propusă de Laswell şi respectiv, Karpinski, funcţionarea puterii
instituite în toate formele de organizare umană se exprimă prin acte de decizie,
produsul acestora fiind “politicile” ce urmează să se execute la nivelul guvernării
societăţii, conducerii întreprinderilor economice şi financiare, funcţionării unui partid,
sindicat sau altă organizaţie (culturală, religioasă etc.). Am ajuns astfel la distincţia ce
trebuie făcută pe de o parte, între politica înţeleasă în manieră weberiană ce se referă
la modul de dobândire şi menţinere al puterii, şi pe de altă parte, politica văzută ca
activitate, ca practică prin care se urmăreşte realizarea scopurilor propuse (scopul
originar şi fundamental fiind acela al menţinerii şi păstrării puterii).
În majoritatea limbilor există diferenţieri semantice vizavi de conceptul de
“politică”. În limba engleză, această distincţie este operaţională sub forma Politics –
Policy : Politics se referă la dobândirea si menţinerea puterii (lupta pentru putere,
pentru diferitele poziţii publice cheie sau de influenţă); policy se referă la activităţile
politice din diferite domenii (respectiv alegerea politicii de urmat în diferite domenii
concrete ale vieţii sociale). În cazul politics sau politique in limba franceză, se cer
capacităţi sociotehnice si psihotehnice cu caracter general, să ştii cum să-ţi
consolidezi forţa şi poziţia, cum să dobândeşti popularitate şi mijloace de acţiune,
cum să-i atragi pe cei indiferenţi, cum să-i combaţi pe adversari şi cum să închei
alianţe” (Karpinski, 1992/1993, 6). În cazul englezescului policy, în limba franceză,
„les politiques publiques”, sau în limba română „politici sociale”, persoanele
implicate în sistemul de activităţi sunt obligate să aibă competenţe în acel domeniu
concret al vieţii sociale în care activează.

1
În cadrul acestui prim capitol ne-am propus să reconstruim câmpul semantic al
câtorva concepte referitoare la politică, respectiv acţiunea, puterea, legitimitatea,
constrângerea şi consensul, urmând apoi să caracterizăm politica şi politica socială.
Pasul următor îl reprezintă definirea şi găsirea temeiului libertăţii, egalităţii si dreptăţii
în politică. În final vom aborda, schematic, conceptele de conştientizare politică,
economică şi culturală, valori politice, cultură politică, socializare politică, clase
sociale, clientelism politic şi, nu în ultimul rând, conducerea şi etica politică. Abia în
momentul în care aceste concepte vor fi pe deplin înţelese putem trece la pasul al
doilea – în capitolul următor – de analiză a doctrinelor politice şi a regimurilor
politice, precum şi a rolului guvernelor în gestionarea situaţiilor de criză politică.
În privinţa instrumentelor conceptuale – categorii logice care îi ajută pe
cercetători să-şi reprezinte inteligibil fenomenele pe care le studiază Mattei Dogan
subliniază : „ele (conceptele politice n.n.) sunt la fel de puţin observabile ca şi primele
particule microscopice imaginate de Democrit sau Anaxagoras. Nu poţi vedea clasele
sociale, nu poţi vedea charisma. Nu poţi decide, deschizând pur şi simplu ochii, dacă
puterea trebuie analizată ca dominaţie, cum a făcut Parsons” (1990/1993, 28). În
această direcţie, R.Holt si J.M.Richardson afirmă : „conceptele nu sunt judecate prin
adevărul sau falsitatea lor, ci prin utilitatea lor teoretică”. (1970, 24)

Semantica conceptelor politice.


Acţiunea politică este definită de Sergiu Tămaş ca „activitate de elaborare şi
aplicare de decizii privind rezolvarea problemelor publice, dezvoltarea societăţii în
întregul ei sau în unele domenii ale sale” (ed.cit., 11). Acţiunea politică este o acţiune
socială. Weber consideră că orice activitate desfăşurată de un individ (comportament
uman) este socială dacă şi în măsura în care ea se modifică în funcţie de activitatea
unui alt individ, pe baza unor valori sau simboluri împărtăşite în comun de membrii
unui grup social sau ai unei societăţi. În acest sens, Weber identifică patru direcţii de
dezvoltare ideal tipică pe care le poate urma acţiunea socială (fiecare direcţie
reprezentând deci, un tip ideal de acţiune socială) :
a) Acţiune socială „raţională în finalitate”. Este acţiunea raţională în raport cu
atingerea unui scop şi este specifică activităţilor economice şi politice. Acţionează
raţional în finalitate, spune Weber, cel care-şi orientează activitatea după scopurile,
mijloacele şi consecinţele subsidiare şi care confruntă scopurile cu mijloacele,
scopurile cu consecinţele, precum şi diversele scopuri posibile între ele. Acest tip de
acţiune nu este influenţat de emoţii sau tradiţie. (1920/1993)
b) Acţiune „raţională în valoare”. Este acţiunea raţională în raport cu o valoare
supremă în care actorul social crede în mod necondiţionat. Prin raportarea la o
valoare, actorul social ia decizia alegerii între scopurile şi consecinţele competitive
sau antagoniste. Acţiunea „raţională în valoare” este specifică activităţilor politice şi
culturale.
c) Acţiune socială „tradiţională”. Este considerată de către Weber „a doua
natură a omului” şi este dictată de obiceiuri, credinţe, obişnuinţe. Acest comportament
strict tradiţional – aidoma imitaţiei – este la limita „activităţii semnificative”.
Acţiunea tradiţională este specifică activităţilor cu accente psihologice şi istorice, în
cadrul cărora, credinţa într-o valoare este determinată de transmiterea ei de la o
generaţie la alta.
d) Acţiunea afectivă sau emoţională. Vorbim despre acţiune socială afectivă în
măsura în care un comportament uman se modifică datorită stărilor afectiv-emoţionale

2
implicate. Acest tip de acţiune socială este semnificativ pentru forma determinată de
activitate umană culturală şi psihologică.
Referindu-ne la acţiunea socială „raţională în valoare”, a cărei forme concrete sunt
activităţile politice şi culturale, Weber subliniază : „acţionează într-o manieră
raţională în valoare cel care se comportă fără a ţine cont de consecinţele previzibile
ale actelor sale, aşezându-se în slujba convingerii întemeiate pe ceea ce-i apare ca
fiind comandat de datorie, demnitate, frumuseţe, direcţiuni religioase”. (1920, 1993)
Elaborând aceste patru categorii analitice de activităţi sociale, Weber a avut grijă să
indice în ce măsură erau „tipuri ideale”, referinţe care servesc la situarea relativă a
cazurilor concrete investigate. „Nu există nici o autoritate raţională care să nu fie
fondată pe tradiţie – fie ea democratică sau republicană – şi orice autoritate
tradiţională admite o oarecare inovaţie. Nu este bunul plac inclus în definiţia
absolutismului monarhic?” (M.Dogan, 1990/1993, 29)
Conceptul de acţiune socială presupune întotdeauna următoarele elemente :
actorul social (individ, grup, colectivitate sau însăşi societatea globală), situaţia
acţională (cadrul fizic, social şi cultural care oferă actorilor posibilitatea opţiunii între
diferitele alternative), mecanismele acţiunii (ansamblul mijloacelor disponibile şi al
scopurilor, valorilor, nevoilor şi motivelor, precum şi totalitatea formelor de adecvare
între ele), sensul acţiunii (diferitele forme sau tipuri de modificare şi transformare a
acţiunii şi a componentelor ei ca urmare a interpretării componentelor celorlalţi
actori). (apud I.Ungureanu în C.Zamfir, L.Vlăsceanu, coord., 1993, 17-18)
Balandier definea puterea (lat. postestas = putere, stăpânire) drept capacitatea
cuiva de a produce „efecte de ordine” asupra persoanelor şi lucrurilor, folosind
structuri sociale care se pot menţine nu numai prin intervenţia unei „cutume” sau
reguli legale, ci şi prin folosirea constrângerii. În „Gânduri”, Al.Vlahuţă scria că
„adevărata măsură după care se judecă orice putere este cât bine a adus pe lume, nu
cât zgomot a făcut”. S.Tămaş defineşte puterea dintr-o triplă perspectivă : abilitate sau
drept de a face ceva ; capacitate de a impune propria voinţă sau de a exercita
autoritatea asupra altora ; raport de dominaţie (ed.cit., 220).
Sociologul român aduce următoarele argumente pentru a motiva rolul puterii în
societate :
a) lipsa unei conformităţi automate a indivizilor faţă de reguli şi legi, puterea
fiind necesară pentru a le face respectate;
b) toate societăţile au nevoie de o orientare spre anumite scopuri, puterea având
funcţia de a le dirija şi menţinere în starea de funcţionare;
c) competiţia politică între indivizi şi grupuri sociale poate genera instabilitate,
puterea fiind mijlocul de a menţine coeziunea societăţii, ordinea stabilită;
d) existenţa pe plan economic a inegalităţilor şi a injustiţiei sociale obligă puterea
să intervină pentru a păstra anumite proporţii şi a împiedica creşterea peste
anumite limite a disimetriilor;
e) fiecare societate are relaţii cu alte societăţi, prietene sau ostile, puterea fiind
necesară pentru apărarea împotriva unei agresiuni posibile, dar şi pentru a
desfăşura relaţii politice, economice, culturale reciproc avantajoase.
Exercitarea puterii se întemeiază pe cunoaşterea realităţii, promovarea unui
sistem de valori, sprijinul oferit de cetăţenii care o acceptă, recompensele
acordate susţinătorilor, menţinerea legitimităţii si folosire constrângerii.
În ultimă instanţă, orice conferă unei persoane sau unui grup un anumit control asupra
a ceea ce alţii au nevoie şi doresc, poate fi considerat ca o resursă de putere.

3
Cercetările sociologice au în vedere tocmai aceste resurse de putere : capitalul,
venitul, prestigiul conferit de status, cunoaşterea, charisma, virtuţile magice. Trebuie
să subliniem că tipul de societate dictează resursele de putere. De exemplu, în
societăţile arhaice, sursa preponderentă de putere era în mâna celor ce controlau
ritualurile magice. În societatea capitalistă, principala resursă de putere este capitalul.
Distincţia lui M.Weber între clase, grupuri de status si partide se referă la tipuri
diferite de grupuri sociale, particularizate prin controlul anumitor resurse de putere :
cele economice în cazul claselor, prestigiul în cazul grupurilor de status şi accesul la
aparatul politico-administrativ în cazul partidelor.
Se disting o diversitate de tipuri de putere : putere politică, putere executivă,
legislativă, putere economică, putere judecătorească, putere spirituală etc. Dacă în
societăţile dictatoriale, puterea este considerată a fi una singură, în societăţile
democratice, puterea se realizează pe principiul separării puterilor (putere legislativă,
putere executivă, putere judecătorească). Cea mai spectaculoasă formă de putere
politică – omniprezentă în societăţile moderne – este puterea de stat. Statul, ca
instituţie politică reprezintă obiectul de studiu al sociologiei care integrează, de altfel,
instituţiile politice în categoria mai largă a instituţiilor sociale în general.
În 1748, Montesquieu formulează principiul separării puterilor („L’esprit des
Lois”). Acest principiu stă la originea doctrinelor constituţionale liberale care prescriu
independenţa puterii legislative (Parlament), puterii executive (Guvern) si puterii
judecătoreşti, concomitent cu asigurarea unor mecanisme de echilibrare a lor.
a) În condiţiile guvernării prin separarea puterilor în stat, puterea executivă este
responsabilă pentru aplicarea politicilor şi legilor elaborate de către puterea
legislativă. Organizarea şi funcţiile „executivului” diferă de la o ţară la alta, în funcţie
de prevederile constituţionale. Rolul puterii executive este îndeplinit de preşedintele
unei ţări, guvern şi aparatul administraţiei de stat. În unele ţări, „executivul” este
sinonim cu administraţia (SUA), în altele „executivul” aparţine sferei politice, iar
administraţia se ocupă doar de servicii publice (Franţa). Într-un regim democratic,
puterea executivă nu poate legifera (să facă ea însăşi legea) şi nici să ia parte la
votarea legilor. În schimb, este reprezentată pe lângă corpul legislativ (banca
miniştrilor), iar miniştrii pot participa la dezbaterea legilor dând parlamentarilor
explicaţiile necesare pentru a-i convinge de necesitatea luării unor măsuri. (apud
S.Tămaş, ed.cit., 221) În statele totalitare, puterea executiva absoarbe puterea
legislativă şi judecătorească în numele asigurării unităţii de acţiune a puterii, a
unicităţii puterii de stat.
b) În contextul guvernării prin separarea puterilor, puterii legislative (lat. lex =
lege, latum = a aduce) îi revine obligaţia de a face, amenda sau anula legi pentru
societate. Legislativul poate fi constituit dintr-o Cameră a Deputaţilor sau Două
Camere (Adunare şi Senat). „În esenţă, puterea legislativă determină scopurile
fundamentale, principiile generale care dirijează dezvoltarea unei societăţi şi, în baza
lor, elaborează normele de comportament. În regimurile democratice, în virtutea
principiului separării puterilor, puterea legislativă este distinctă de cea executivă şi
judecătorească, şi este exercitată de reprezentanţi aleşi de popor. În democraţiile
directe şi semi-directe, poporul însuşi ia parte la elaborarea şi votarea de legi
(iniţiativă populară, referendum legislativ, vot popular)” (S.Tămaş, ed.cit., 222)
c) Puterea judecătorească este responsabilă pentru interpretarea autoritară a legii
făcute de legislativ si administrată de executiv, în cazul în care apar dispute cu privire
la semnificaţiile şi validitatea respectivelor legi. Puterea judecătorească este realizată
de judecători numiţi sau aleşi, iar problemele legate de selecţionarea judecătorilor şi

4
de relaţiile lor cu procesul politic sunt reglementate prin Constituţie sau prin actele cu
forţă constituţională ale unei ţări.
În palierele socio-politice se disting numeroase alte forme de putere :
- Puterea bugetară reprezintă abilitatea de a elabora deciziile politice privind
veniturile şi cheltuielile în domeniul banilor publici şi de a dispune de modul
în care se cheltuiesc fondurile aprobate de către Parlament.
- Puterea constituţională este definită ca autoritate a Parlamentului sau a unei
Adunări Constituante special instituite de a elabora, amenda sau revizuii
constituţia unei ţări.
- Puterea discreţionară este prerogativa dată prin lege unor organe de stat de a
lua măsuri fără a fi îngrădite în iniţiativa lor;
- Puterea de numire reprezintă autoritatea de a investi persoane în funcţii oficiale;
- Puterea economică definită ca posibilitate de acţiune şi de rezistenţă de care
dispune o persoană, un grup sau o organizaţie (bancară, industrială, etc.) în
promovarea propriilor interese, şi care îşi au originea în avere, rezerve
financiare, pachete de acţiuni, poziţie de monopol etc.
- Puterea militară reprezintă capacitatea de acţiune armată a unui stat, asigurată
de potenţialul său militar (soldaţi, cadre, armament, logistică).
- Puterea de cumpărare este capacitate unei populaţii de a-şi procura bunuri şi
servicii şi este determinată de raportul dintre venituri şi preţuri.
În mod intenţionat am lăsat ultimul concept de putere politică căruia îi acordăm un
spaţiu mai generos.
Aşa cum scrie Jean Baechler, puterea politică se deosebeşte de alte forme de
putere în primul prin caracterul ei teritorial : „pentru a fi politică, o putere trebuie să
înceapă prin a se exercita într-un spaţiu delimitat” (1979, 83). Indiferent de principiul
care o întemeiază, suveranitatea se defineşte prin raportare la un teritoriu şi nu are
valabilitate decât în acest cadru. În această referinţă teritorială, Max Weber a văzut o
dimensiune esenţială a grupării politice, „aceea care îi conferă în bună măsură
specificitatea în cadrul ansamblului grupărilor de dominaţie” (1971, 57). Pentru
identificarea unei grupări politice mai trebuie ca şi aplicarea regulamentelor sale să fie
„garantată continuu de ameninţarea cu o constrângere fizică venind din partea
conducerii sale administrative sau chiar folosirea ei”. În plus, subliniază Weber,
trebuie să se precizeze dubla funcţie pe care constrângerea fizică o îndeplineşte în
raport cu puterea, acea de „ultim recurs şi garanţie specifică” a ordinii instaurate. În
consecinţă, este important să se recunoască faptul că orice putere politică are la
dispoziţia sa o serie întreagă de sancţiuni punitive pe care le foloseşte.
Există, spune Francois Chazel (”Puterea” apud R.Boudon, coord., 1992/1997,
249) o legătură strânsă între controlul mijloacelor violente şi puterea politică. „Cel
mai adesea, puterea politică şi puterea militară se suprapun, dar aceasta nu înseamnă
că trebiue să renunţăm la distincţia conceptuală a celor două tipuri de putere”
(ibidem). În opinia lui J.Baechler, „puterea politică are în mod fundamental un
caracter mixt” (1979, 85), analiza ei presupunând specificarea elementelor care intră
în alcătuirea sa, alături de latura coercitivă.
În „Politica – o vocaţie şi o profesie”, Max Weber atrage atenţia că ceea ce
deosebeşte statul de o simplă grupare politică este faptul că acesta „revendică cu
succes pentru sine monopolul constrângerii fizice legitime”, statul afişându-şi astfel,
pretenţiile de a deveni unica sursă a „dreptului” la constrângere fizică” (1919/1992).
Un pas semnificativ în explicarea legăturii dintre coerciţia şi legitimitatea
regimurilor politice îl reprezintă analiza făcută de Denis Wrong (1979/1980, cap V).

5
Sociologul dezvoltă ideea potrivit căreia, chiar şi în cele mai necruţătoare regimuri
politice există „o nevoie de legitimare” atât din partea deţinătorilor puterii, cât şi din
partea celor care o suportă. Amendând formularea lui Wrong, Philippe Brand propune
ca „alianţa dintre coerciţie şi legitimitate” să devină „nucleul puterii politice, partea
propriu-zis ireductibilă”. La rândul său, Francois Chazel nu găseşte satisfăcătoare
soluţia propusă de Brand, pentru că, susţine sociologul, în cazul Franţei, „în locul
alianţei între coerciţie şi legitimitate putem întâlni simple aliaje ce constituie doar o
asociere fragilă a celor două” (op.cit., ed.cit., 251). Legitimitatea unei puteri politice,
oricare ar fi ea, „nu poate fi socotită ca definitiv stabilită : ea trebuie întreţinută şi
reînnoită, în mod constant prin procesul de legitimare” (ibidem). Iată de ce,
concluzionează Chazel, în regimurile politice este de preferat a se vorbi despre
combinarea coerciţiei şi legitimării. Cu cât sistemul de putere este mai
instituţionalizat, cu atât va fi mai evidentă tendinţa legitimării şi a coerciţiei de a se
completa reciproc până la un anumit punct. În opinia lui Chazel, coerciţia serveşte atât
la descurajarea eventualilor recalcitranţi, cât şi la pedepsirea actelor de recalcitranţă.
În ceea ce priveşte legitimitatea „recunoscută explicit sau pur şi simplu, presupusă de
majoritatea actorilor vizaţi, face ca ordinele venite din partea autorităţilor să fie
percepute ca obligaţii ce le revin”. Asemenea condiţii, concluzionează Chazel, sunt
propice dezvoltării eficacităţii puterii politice.
Analizând sursele actuale ale puterii americane, Michel Albert („Capitalism
contra capitalism”, 1991/1994, 34-39) consideră că „relansarea” SUA după 1990 „nu
este un miracol economic comparabil cu acela cu care se pot mândri de exemplu
Germania, sau Japonia”, ci, în cazul SUA, „jocul este, într-o oarecare măsură
măsluit, dacă avem în vedere că această ţară beneficiază de adevărate privilegii… de
un activ fără echivalent, de o prodigioasă moştenire economică, financiară,
tehnologică ale cărei dividende le percepe” (p.35). Iată care sunt, după părerea lui
Albert, fundamentele puterii americane :
a)- Stocul de capital pe care SUA nu a încetat sã-l acumuleze de la sfârşitul celui de-al
doilea război mondial şi până astăzi. Paul Mentré (1989, „L’Amérique et nous”,
Dunod) subliniază că, în 1987, stocul de investiţii americane în străinătate era de 309
miliarde de dolari. La sfârşitul secolului al XX-lea, investiţiile directe ale firmelor
americane din străinătate reprezentau, în stoc, de trei ori totalul celor japoneze.
b)- Resursele naturale de care dispune SUA sunt printre cele mai importante de pe
glob. Rezervele ei energetice (gaz natural şi cărbune) sunt imense, SUA posedând
aproape toate metalele. Populaţia americană însăşi, a patra din punct de vedere
numeric din lume, este prima în rândul ţărilor civilizate. Din acest punct de vedere,
consideră Albert, Japonia care nu posedă nici materie primă, nici surse de energie şi a
cărei populaţie este îmbătrânită, va fi un competitor din ce în ce mai puţin puternic în
comparaţie cu SUA.
c)- În materie de tehnologie, America beneficiază, an de an, de „alimentarea” cu
inteligenţă, cu „materie cenuşie” din întreaga lume. Cei mai buni specialişti din lume
se orientează către SUA şi vin să lucreze aici. Este statul care permite indivizilor
realmente dotaţi să se realizeze.
d)- Privilegiul monetar este hotărâtor. De la Acordurile de la Bretton Woods din
1945, dolarul american serveşte drept monedă de referinţă în tranzacţiile
internaţionale. El este, în acelaşi timp, principala monedă de rezervă pe care o
înmagazinează băncile centrale din majoritatea ţărilor. Acest „privilegiu imperial”,
subliniază Albert, permite Americii să plătească, să facă împrumuturi şi să-şi
finanţeze cheltuielile în propria sa monedă. Economistul american John Nueller

6
formulează următorul raţionament (Le Monde, 10.07.1990) : Statele Unite au putut
dispune de aproximativ cinci sute de miliarde de dolari în plus faţă de cât au strâns
din impozitele plătite de contribuabilii americani şi din împrumuturile subscrise de
către depunătorii americani şi străini. Cinci sute de miliarde de dolari reprezintă
echivalentul a treizeci şi unu de ani de ajutor public american pentru Lumea a Treia
(acesta ridicându-se la şaisprezece miliarde de dolari anual).
În consecinţă, „America domneşte asupra banilor. Ai ei şi ai celorlalţi : dolarul
este, în acelaşi timp, semnul şi instrumentul acestei puteri” (Albert, ed.cit., 37). Zilnic,
suma aflată în circulaţie în reţelele financiare americane este estimată la 200 de
miliarde de dolari, ceea ce reprezintă, de exemplu, echivalentul anual PIB din Franţa.
e)- Hegemonia culturală devine pe zi ce trece mai puternică, „ca şi cum
americanizarea planetei ar fi un proces imposibil de stăpânit.” Patru miliarde de
oameni din întreaga lume, inclusiv din China comunistă, poate chiar mai mult decât în
oricare altă parte, identifică accesul la modernitate cu modul de viaţă şi de gândire
american. Această hegemonie culturală se sprijină, după părerea lui Albert, pe
existenţa a cel puţin trei factori :
- Engleza este un „esperanto” aproape universal în lumea contemporană. În
materie de business şi de tehnologie există de acum un limbaj universal care
include nu numai limba engleză, ci şi ansamblul de valori, deprinderi şi
scheme de gândire elaborate în universităţile americane.
- Al doilea factor – şi poate cel mai important – ţine de influenţa aproape
universală pe care o exercită sistemul de învăţământ superior american. Cei
mai inteligenţi indivizi de pe planetă sunt atraşi de către prestigioasele
universităţi americae : Harvard, Stanford, Wharton, Berkeley, Yale, UCLA
etc. Calitatea învăţământului şi faima lor este atât de mare încât în ele se
regăseşte concentrată elita internaţională. Prin intermediul studenţilor străini,
America are oportunitatea de a-şi difuza şi promova, odată cu întoarcerea
acestora în ţările de origine, cultura, valorile şi modelele (în special în materie
de învăţământ economic).
- Al treilea factor, complementar hegemoniei culturale, îl reprezintă mediile de
informare ca vector de americanizare cel mai spectaculos. Deşi în majoritatea
ţărilor există apărători ai „culturilor naţionale” care se văd ameninţaţi şi prevăd
pericolul influenţelor „subculturii americane” asupra propriilor lor popoare,
evidenţa arată că, în materie de televiziune şi cinematografie, modelele
americane s-au impus incontestabil la nivel planetar. „Consolidarea legilor
pieţei în materie de industrie culturală şi, în primul rând, privatizarea canalelor
de televiziune, fac, fireşte, jocul americanilor… Serialele de televiziune
americane, vândut la un preţ de 7-8 ori mai scăzut decât producţiile naţionale,
continuă să aibă viitorul asigurat… Puterea americană revine.” (M.Albert,
ed.cit., 39)
Un aspect important în cadrul procesului de instituţionalizare a puterii îl constituie
apariţia fenomenului de legitimitate. Problematica legitimităţii puterii a fost sesizată
încă din 1762 („Du contract social”) de către J.J.Rousseau . „Cel ce stăpâneşte nu
este niciodată destul de puternic pentru a rămâne mereu stăpân dacă nu transformă
forţa în drept şi supunerea în datorie”. Puterea acceptată ca legitimă de către cei
asupra cărora este exercitată, devine autoritate.
C.Zamfir defineşte autoritatea ca relaţie prin care, o persoană sau un grup
acceptă ca legitim faptul ca deciziile şi acţiunile sale să fie ghidate de o instanţă
exterioară (persoană, grup, organism). (apud C.Zamfir, L.Vlăsceanu, coord., 1993, 60)

7
Autoritatea este diferită de impunerea „coercitivă” a puterii, bazându-se pe bazele
stricte ale convingerii. Cu toate acestea, ni se pare important să amintim că acceptarea
voluntară a autorităţii este mereu dublată, mai mult sau mai puţin, de coerciţie, de
utilizarea unui sistem de sancţiuni care încurajează şi întăresc acceptarea ei. Din
perspectiva weberiană, există trei forme fundamentale ale legitimităţii unei autorităţi :
tradiţia, charisma şi autoritatea raţional-legală :
a) tradiţia – obiceiurile, normele, valorile cu care o colectivitate s-a identificat în
timp au autoritate asupra membrilor săi ; instanţe ale respectivei colectivităţi
(sfatul bătrânilor, părinţii etc.) au dreptul de a decide şi deciziile lor trebuie să
fie acceptate de către ceilalţi membri ai colectivităţii ;
b) charisma – acceptarea autorităţii unei persoane sau instanţe pe baza investirii
acesteia cu capacităţi supranaturale (acceptarea autorităţii profeţilor, a
conducătorilor religioşi, a unor lideri politici) ;
c) raţional-legală – acceptarea autorităţii pe temeiul competenţei personale,
profesionale, a poziţiei ierarhice, care oferă atât posibilităţi de decizie mai
întemeiată, cât şi dreptul de decizie recunoscut social.
În funcţie de aceste trei forme fundamentale ale legitimităţii, Weber distinge trei tipuri
ideale de autoritate :
a)- autoritate tradiţională, bazată pe credinţa că ceea ce este stabilit prin tradiţie, din
vremuri imemoriale, este sacru în sine şi suficient pentru a se justifica, „credinţa în
acele persoane cărora aceste tradiţii le conferă legitimitate”.
b)- autoritate charismatică, întemeiată pe credinţa în calităţile excepţionale ale unui
individ, pe „sanctitatea, eroismul sau caracterul exemplar al unei persoane şi pe
modelul normativ revelat sau impus de această persoană”.
c)- autoritatea raţională-legală, bazată pe convingerea că procedurile prin care regulile
sunt fixate sunt legale şi pe credinţa în dreptul celor care au autoritatea să modifice
procedurile sau să le fixeze, cu condiţia ca ei să urmeze o procedură clar stabilită.
Acest tip de autoritate este, aşadar, bazat pe „credinţa în legalitatea reglementărilor
impuse şi în dreptul celor plasaţi în poziţii de autoritate prin asemenea reguli de a
emite ordine”.
Autoritatea tradiţiei a funcţionat în sistemele sociale denumite de către Weber
patriarhalism, patrimonialism şi feudalism (sugerăm pentru înţelegerea deplină a
teoriei weberiene, studiul operei propriu-zise sau analiza laborioasă realizată de către
Ilie Bădescu în „Istoria sociologiei”). Birocraţia încarnează în mod exemplar tipul de
autoritate raţional-legală. În ceea ce priveşte charisma, aceasta reprezintă o forţă
revoluţionară care a generat mişcări sociale de-a lungul istoriei, dar care degenerează
în mod inevitabil prin „rutinizare” de îndată ce dispare liderul charismatic. (apud
C.Zamfir, L.Vlăsceanu, coord., 1993, 487)
Autoritatea, susţine H.A.Simon în teoria raţionalităţii limitate, este o
componentă esenţială a proceselor sociale de decizie. În plus, autoritatea îndeplineşte
trei funcţii (apud C.Zamfir, L.Vlăsceanu, coord., 1993, 60) : impune interesele sociale
în raport cu interesele individuale ; simplifică şi face posibil procesul de decizie ;
oferă un cadru unic pentru activitatea organizată a unui grup, colectivitate,
organizaţie. În orice societate, în dinamica individului şi a grupurilor există o tendinţă
complementară autorităţii de asumare a responsabilităţii, de judecată independentă, de
evaluare critică a autorităţii existente. Lipsa acestei tendinţe, consideră C.Zamfir,
conduce la apariţia unor „patologii” specifice atât la nivel individual, cât şi colectiv.
Zamfir citează analiza celebră a unei asemenea patologii, şi anume teoria
personalităţii autoritare, elaborată de Th.Adorno (1949, The Authoritarian

8
Personality). Personalitatea autorităţii reprezintă un mod de organizare a
personalităţii, un sindrom caracterizat prin următoarele trăsături fundamentale :
acceptare şi supunere necritică la autoritate, fie la o persoană, fie la normele, tradiţiile,
stereotipurile grupului, colectivităţii ; conservatorism şi convenţionalism ; intoleranţă
şi agresivitate – tendinţă de a condamna violent şi de a pedepsi pe cei care încalcă
normele şi valorile pe care persoana respectivă le acceptă, agresivitate faţă de
grupurile străine şi marginale ; anti-introspecţie – inabilitate de a înţelege procesele
complexe care au loc în sine şi în ceilalţi ; superstiţii şi stereotipuri de gândire – lumea
este gândită în alb-negru, în scheme rigide ; Înclinaţie de a presupune că soarta
individului este determinată de forţe mistice ; destructivism şi cinism, ostilitate
generală faţă de lume, presupoziţia că toţi oamenii sunt răuvoitori şi ostili ;
proiectivitate – proiectare asupra lumii din afară a impulsurilor emoţionale
inconştiente, tentaţia de a crede că lucruri periculoase se petrec în lume. (apud
C.Zamfir, L.Vlăsceanu, coord., 1993, 61) În opinia lui Adorno, o asemenea structură
de personalitate este legată de intoleranţa naţionalistă şi de mişcările de tip fascist.
Un alt caz de patologie socială izvorâtă din relaţia de autoritate este, după
părerea lui C.Zamfir, comportamentul birocratic, înţeles ca o aplicare rigidă a
normelor, regulilor şi deciziilor luate de ierarhie, delegarea completă a oricărei
responsabilităţi nivelelor ierarhice superioare, suprimarea oricărei analize critice şi
complete situaţiilor. Din punct de vedere politic, „acceptarea necritică şi submisivă a
autorităţii este opusă participării democratice, active şi responsabile” (ed.cit., 61) În
condiţiile vieţii politice contemporane, se acordă un rol decisiv legitimităţii
democratice rezultată din voinţa populaţiei unui stat exprimată prin vot. Legitimitatea,
consideră S.Tămaş (1993, 149), este întotdeauna precară, depinzând de un ansamblu
de factori cum ar fi : cooperarea diferitelor elite şi grupuri sociale ; beneficiile
rezultate de pe urma unei situaţii economice sau pierderile cauzate de cauze
economice ; capacitatea sau lipsa de abilitate a conducătorilor de a fi eficienţi ;
mobilitatea guvernanţilor care permite ajustarea sau modificarea politicilor în funcţie
de schimbările ce pot interveni. Tămaş subliniază că, din cauza evoluţiei contradictorii
a acestor factori, legitimitatea trebuie periodic recâştigată şi reconfirmată.
„Legitimitatea nu implică neapărat o judecată morală. Este posibil ca ceea ce este
considerat legitim la un moment dat într-o societate să fie împotriva unor norme
morale universale”. (I.Mihăilescu, apud C.Zamfir, L.Vlăsceanu, coord., 1993, 329)
Ceea ce este legitim, subliniază I.Mihăilescu, este în permanenţă păstrat în această
stare prin practici societale şi prin activitatea unor experţi în legitimare.
În „The Social Construction of Reality” (1979), P.Berger şi T.Luckman disting
patru niveluri de legitimare : prin limbaj (nivel preteoretic pe care se bazează celelalte
niveluri), prin propoziţii teoretice rudimentare (proverbe, maxime), prin teorii
explicite şi prin universuri simbolice. Legitimarea prin teorii explicite implică
intervenţia experţilor în legitimare – un rol esenţial revenind intelectualilor. Prin
teoriile explicite, un sector instituţional este legitimat drept corp particular de
cunoştinţe (dreptul este exemplul elocvent pentru acest nivel de legitimare). La
nivelul legitimării prin universuri simbolice, „se găsesc legitimările ultime ale oricărei
ordini sociale. Universurile simbolice se bazează pe valorile centrale ale unei
societăţi, servesc drept matrice oricărei semnificaţii istorice, unesc sferele experienţei
şi justifică imperativele de ordin social”. (I.Mihăilescu apud C.Zamfir, L.Vlăsceanu,
coord., 1993, 329) Din categoria legitimărilor prin universuri simbolice fac parte
ştiinţa, „viziunea asupra lumii”, „cauze”, naţiunea, „misiunea istorică”.

9
Este necesar să clarificăm un aspect în legătură cu legitimitatea unei instituţii (în
mod special a guvernului). Vom defini noţiunea de legitimare ca proces de obţinere a
legitimităţii de către puterea politică prin practica dreptului divin sau, în cadrul
societăţii moderne, prin intermediul procesului electoral. Un alt sens al legitimării se
referă la principiile care fundamentează legitimitatea unui regim (cum ar fi, de pildă,
principiul majorităţii). Procesul legitimării este, de regulă, „teatralizat” prin
organizarea participării maselor la ceremonii, procesiuni, sărbători revoluţionare,
celebrarea evenimentului fondator al statului (ziua obţinerii independenţei).
Activitatea partidelor îndeplineşte un rol important în legitimare. Congresele şi
conferinţele diferitelor partide sunt prilejuri de a afirma unitatea sau dezacordul cu
puterea, de a promova în posturi de responsabilitate personalităţile ce se declară gata
să urmeze o anumită „linie” politică. (S.Tămaş, 1993, 149)
Nu întotdeauna procesul de legitimare îşi atinge obiectivele. Neimpunându-se tuturor
membrilor unei societăţi, el devine „generator” de grupuri de indivizi marginali sau
devianţi care contestă legitimitatea dominantă. I.Mihăilescu consideră că aceste
situaţii apar când procesele de socializare prezintă mari disfuncţionalităţi, în
perioadele de schimbare sau în momentele revoluţionare când legitimitatea este
contestată (sunt momentele în care se manifestă procese anomice : dezorganizarea
unor instituţii sociale, absenţa unor criterii riguroase de apreciere valorică, fluctuaţia
normelor morale, accentuarea tensiunilor, a divergenţelor de interese şi a insatisfacţiei
rezultată din nesatisfacerea intereselor).
Atât sociologia politică, cât şi politologia studiază fenomenul puterii dintr-o triplă
perspectivă : a consensualismului, a conflictualismului sau, a treia variantă
tradiţională, a coexistenţei consensului şi conflictului în manifestările puterii.
În 1835, în „De la democratie en Amérique”, A.de Tocqueville sublinia că
exercitarea puterii într-un sistem democratic implică un echilibru între forţele
conflictului şi cele ale consensului. Pe aceeaşi linie se înscrie şi teza – mult mai
recentă – a lui S.M.Lipset care consideră că democraţia este un mecanism destinat
adoptării deciziilor la nivel societal cu minimum de forţă şi maximum de consens, în
condiţiile existenţei unor grupuri cu interese conflictuale. (apud C.Zamfir,
L.Vlăsceanu, coord., 1993, 488)
Teoriile consensului pun accent pe faptul că puterea politică este cea care
permite coordonarea activităţilor de interes general, asigurarea ordinii şi a continuităţii
sociale. Exercitarea puterii reprezintă un instrument esenţial prin care oricare
comunitate îşi gestionează supravieţuirea.
Concepţiile conflictualiste evidenţiază caracterul eminamente coercitiv al puterii
politice, impunerea sa de către grupurile dominante asupra celor dominate, în scopul
realizării propriilor interese. Dintre studiile conflictualiste amintim teoria caracterului
limitat al puterii elaborate de R.S.Lynd. El face următorul enunţ : într-o societate dată
există o cantitate limitată de putere, astfel că orice extindere a puterii unui grup se
face în detrimentul altuia. A.Gramsci analizează rolul instituţiilor culturale în
impunerea hegemoniei clasei conducătoare. Acestea – spune Gramsci – contribuie la
obţinerea consensului maselor, ceea ce duce la coborârea pragului de coerciţie directă
necesară pentru menţinerea dominaţiei. Pe linie weberiană, W.Mills critică efectele
nefaste ale tendinţei de birocratizare şi profesionalizare a aspectului politico-
administrativ, subliniind că acest fapt conduce la un clivaj din ce în ce mai mare
dintre instituţii şi public, la opacizarea relaţiilor dintre conducători şi conduşi, la
deteriorarea democraţiei şi formarea unei elite a puterii. (1951, The Power Elite, apud
C.Zamfir, L.Vlăsceanu, coord., 1993, 488)

10
Într-un studiu realizat în 1957 referitor la structura de putere şi autoritate în
societăţile capitaliste avansate, sociologul german R.Dahrendorf evidenţiază două
aspecte. Pe de o parte, separarea proprietăţii legale asupra mijloacelor de producţie de
control direct al acestora creează noi raporturi de putere şi noi tipuri de autoritate în
societăţile capitaliste avansate. Pe da altă parte, structura de autoritate a societăţii
globale şi a subansamblelor sale (organizaţii, instituţii) constituie elementul structural
al formării claselor şi a conflictului de clasă (apud C.Zamfir, L.Vlăsceanu, coord.,
1993, 189).
În legătură cu conceptul de consens (lat. consensus = înţelegere), facem
precizarea că obţinerea sa este rezultatul înţelegerii situaţiei, a compromisului sau al
influenţei unor lideri puternici. Acord unanim de voinţă pentru o anumită rezolvare a
problemei, consensul presupune deci, „înţelegeri şi compromisuri din partea părţilor
implicate în proces şi se obţine ca efect al adeziunii raţionale la o decizie spre care
înclină majoritatea sau ca rezultat al unui acord prealabil cu privire la regulile jocului
ce urmează a fi respectate în abordarea unei situaţii”. (S.Tămaş, ed.cit., 53)
Ca formă particulară, consensul naţional şi social presupune pe de o parte, acel minim
de consens dintr-o societate în vederea menţinerii şi evitării dezintegrării acesteia, iar
pe de altă parte, acordul de voinţă al majorităţii privind rezolvarea problemelor
fundamentale ale societăţii : obiective politice fundamentale, independenţa ţării şi
suveranitatea naţională. Acest tip de consens naţional şi social reflectă gradul de
acceptare a normelor comunităţii politice, constituind un factor de stabilitate într-un
sistem politic, deşi nu în mod automat. Tămaş atrage atenţia că atunci când rezultatele
economice sunt slabe sau intervin alţi factori sociali, consensul slăbeşte sau dispare,
fiind necesare acţiuni pentru recâştigarea lui. (ed.cit., 53)
Nu trebuie confundat consensul cu consensualismul. Acesta din urmă
desemnează atitudini şi teorii ce privilegiază căutarea unui acord între actorii
procesului politic contemporan. Consensualismul poate fi definit din două
perspective. În sens larg, acest concept are în vedere „orientările filosofiei politice ce
pun accent pe necesitatea unui consens asupra structurilor de bază ale societăţii
democratice, insistând asupra unui acord fondator în ce priveşte principiile care
trebuie să conducă la competiţia politică” (Dicţionar politic, 1993, 54). În sens
restrâns, consensualismul se referă la „declinul aparent al confruntării bipolare, ceea
ce ar permite participarea forţelor politice opuse la gestionarea problemelor esenţiale
ale societăţii”. (ed.cit., 54)
J.Rawals înţelege prin consensualism acel cadru de reglare a conflictelor
politice întemeiat pe respectul libertăţii individului şi o anumită legitimitate a
intervenţiei statului în societate. În acelaşi context, J.Habermas susţine ideea unui
posibil consens asupra valorilor fundamentale ale ordinii democratice „realizat şi
justificat prin mijloacele unui neocontractualism care, pe lângă apărarea libertăţilor
fundamentale, urmăreşte să protejeze şi pe cei defavorizaţi, militând pentru
fraternitate umana”. (apud S.Tămaş, ed.cit., 1993)
Sociologia politică şi politologia progresează, susţine M.Dogan, cu ajutorul
instrumentelor conceptuale : putere, legitimitate, consens, conflict, autoritate. La
acestea se mai pot adăuga multe alte categorii logice : participare, integrare socială,
excludere, alienare, populism, conservatorism, modernizare, construcţie naţională,
diferenţiere structurală, dictatură, libertate, dezvoltare politică, schimb politic,
pluralism politic, poliarhie, democraţie liberală etc. În realitate, subliniază sociologul
francez, categoriile analitice cele mai generale şi mai ambiţioase nu sunt neapărat cele
mai potrivite pentru operaţionalizare. „În realitate, sub masca unor cuvinte ca

11
integrare, socializare, politizare şi modernizare, găsim un număr extrem de mare de
fenomene complexe, a căror analiză ar cere modele rafinate şi interpretări subtile”
(Dogan, 1990/1993, 30). Giovanni Sartori este adversarul aproximărilor periculoase
ale conceptelor în ştiinţele politice, îndemnând analiştii să găsească o terminologie
care să nu fie aleasă arbitrar. „Fiindcă suntem prizonierii cuvintelor pe care le
culegem, trebuie să le culegem bine… Cuvântul pe care-l alegem contează cu
adevărat foarte mult, „denumirea” unui concept este o decizie cu consecinţe dintre
cele mai importante”. (1984, 60)

Homo politicus. Politica. Politici sociale.

La începutul acestui capitol am făcut distincţie între politică, politics, la politique pe


de o parte, şi politici sociale, policy, les politiques publiques. Le vom analiza pe
fiecare în parte, nu înainte însă de a discuta câteva aspecte cu caracter general.
Armele, banii şi cuvintele! Iată cele trei modalităţi de luptă pentru putere –
descrise de către istoricii Imperiului Roman, apoi preluate de Nicolo Machiavelli
(1957, Principele) şi W.Shakespeare – şi care se folosesc şi astăzi (deşi în statele
democratice, disputele se tranşează în final prin buletinul de vot).
Karpinski (1992/1993, 7) distinge cinci etape în acţiunile care tind spre atingerea unui
ţel : delimitarea problemei şi conturarea posibilităţilor de rezolvare a acesteia, luarea
deciziei şi acţiunea rezultatelor, identificarea rezultatelor, evaluarea acestora şi
corectarea greşelilor. Este important pentru politician – spune Karpinski – să aibă
cunoştinţe solide despre politică : acestea l-ar ajuta atât în pregătirea acţiunii, cât şi în
evaluarea rezultatelor obţinute. În plus, politicianul trebuie să-şi selecteze cu atenţie
acţiunile, un rol hotărâtor avându-l aici, intuiţia. Sergiu Tămaş defineşte politicianul
drept persoana cere îşi face o profesie din rezolvarea afacerilor „cetăţii”, fiind activ
angajată în cariera politică. În sens peiorativ, acest termen desemnează profesionişti ai
clasei politice care tind să ocupe poziţii de putere folosindu-se de viclenie şi de
protecţia altora, în vederea realizării unor scopuri egoiste. (ed.cit., 209)
Întotdeauna, politicienii sunt puşi să aleagă, în funcţie de scopurile şi valorile
prioritare pentru ei şi pentru a căror realizare vor vota : pentru dezvoltarea sistemului
de protecţie sociala sau pentru spirit de iniţiativă, pentru stabilitatea puterii sau
punerea ei sub controlul parlamentului etc. Deosebirile dintre politicieni conduc la
apariţia diferitelor curente şi partide politice care se deosebesc între ele prin opţiunile
cu caracter general în materie de scopuri şi valori. Karpinski evidenţiază un aspect
deloc de neglijat : întotdeauna politicianul îşi realizează intenţiile numai parţial.
Motivul este acela că posibilităţile lui reale sunt limitate : realitatea socială se schimbă
independent de voinţa şi acţiunile politicianului. Pentru ca politicianul să-şi
îndeplinească scopurile, este necesar să convingă electoratul să accepte puterea sa ca
putere îndreptăţită (legitimă). Ca atare, omul politic trebuie să transmită informaţii
despre sine şi despre intenţiile sale şi să-şi creeze o „imagine” favorabilă a propriei
persoane şi a propriei politici.
Stilurile practicii politice se deosebesc atât în privinţa alegerii valorilor şi a
modalităţilor de realizare a acestora, dar şi prin modalităţile de comunicare şi prin
mijloacele de persuasiune folosite pentru a obţine sprijinul electoratului (al
publicului). J.Karpinski distinge trei categorii de procedee comune tuturor orientărilor
politice (ed.cit, 10-12). Sociologul polonez se referă în primul rând la autoaprecierea
propriei grupări cu ajutorul unor atribute menite să stârnească asocieri pozitive,
concomitent cu sugerarea faptului că celelalte grupări sau partide politice sunt lipsite

12
de o asemenea identitate. În al doilea rând, toate partidele sunt denumite de către
membrii lor avându-se în vedere popularitatea unor atribute precum democrat,
naţional, creştin, catolic. Deseori nu se foloseşte denumirea de partid, preferându-se
un termen care să sugereze „unitatea”, precum uniune, alianţă, congres, forum. În al
treilea rând, prin propagandă, fiecare partid îşi evidenţiază meritele proprii
concomitent cu scoaterea în evidenţă a insucceselor adversarilor politici. Fie că
participă la procesul politic propriu-zis – în calitate de politician – fie că este simplu
cetăţean, actorul social este influenţat de către politică întrucât, dincolo de limitele
vieţii private, el trebuie să-şi rezolve problemele publice prin decizii ce se reduc –
într-o oarecare măsură – la politică.
În societatea contemporană – susţine J.Schumpeter – politica devine apanajul
profesioniştilor. Aceştia înlocuiesc politicienii ajunşi în prim-planul vieţii politice ca
urmare a eredităţii sau bunăstării materiale. „Specializarea şi profesionalizarea
activităţii politice au făcut ca politica să devină, inevitabil, o carieră, iar profesiunea
politică dezvoltă interese autonome”. (apud S.Tămaş, ed.cit., 207) Factorii care au
contribuit la această schimbare sunt, în opinia lui Schumpeter, următorii : apariţia
parlamentelor, constituirea partidelor, intensificarea concurenţei politice pentru
câştigarea de voturi din partea populaţiei, obţinerea şi exercitarea puterii ca miză
politică. În acest context, oamenii politici caută să se remarce prin competenţă şi
abilitate : ei devin angajaţi într-o activitate din ce în ce mai specializată care cere o
instruire metodică în vederea stăpânirii regulilor jocului politic. Competenţa este
întărită prin practica parlamentară, exercitarea funcţiilor guvernamentale şi
cunoaşterea detaliilor ascunse ale vieţii politice (apud S.Tămaş, 1993, 207). Max
Weber face următoarea distincţie subtilă între oamenii politici care trăiesc „pentru
politică” şi cei care trăiesc „din politică”. Aceştia din urmă sunt profesioniştii care
urmăresc o carieră politică în vederea obţinerii de remuneraţii materiale si simbolice.
Care sunt însă dimensiunile politicului într-un stat ? Pentru că, evident, nu
putem vorbi despre o politică ce caracterizează o societate – decât în măsura în care
ne referim la politica de stat ca expresie a afirmării suveranităţii sale, în raport cu
celelalte ţări. În plan intern, într-o societate pluralistă coexistă, alături de politica de
stat şi politicile altor entităţi politice : partide, grupuri, organizaţii sociale sau
profesionale. Politica presupune diversitatea opiniilor. În caz contrar, dacă toţi
oamenii ar fi de acord, în mod spontan, cu modalităţile de acţiune, atunci politica nu
ar mai avea obiect şi ar dispărea. Politica are implicaţii asupra modalităţii în care se
elaborează ori se adoptă o decizie, determinând toate laturile constitutive ale deciziei :
persuasiunea (latura raţională), negocierea şi execuţia (mecanismul de realizare
efectivă a deciziei). Atunci când intervin armele sau forţa, politica încetează (altfel
spus, politica exclude rezolvarea conflictelor prin forţă). Aşa cum deja am menţionat,
politica este inseparabilă de putere, se asociază cu exerciţiul puterii. Puterea politică
este tocmai „mariajul dintre structurile deliberative ale unei societăţi şi birocraţia
statală”. (N.Lotreanu, apud C.Zamfir, L.Vlăsceanu, coord., 1993, 437)
N.Lotreanu atrage atenţia asupra a doi termeni derivaţi din cel de politică :
politic şi politizare. Dacă prin politică se înţeleg modalităţile de transforma necesarul
în posibil sau chiar în imperativ, prin politic sunt definite relaţiile sociale necesare
care ar constitui esenţa politicii. Politizarea, ca fenomen, este tot mai acută în
societatea contemporană : tot mai multe probleme, fără a avea relevanţă politică, intră
astăzi sub incidenţa politicii.
Al doilea concept fundamental pe care ni l-am propus să-l analizăm este cel de
politică socială. În studiul „Politici sociale. România în context european” (1995),

13
Elena Zamfir defineşte politica socială ca „sfera largă de activităţi ale statului ce au ca
obiectiv modificarea într-un sens specificat a caracteristicilor vieţii sociale ale unei
colectivităţi”. (p.22) Politica socială reprezintă intervenţia statului în configuraţia
proceselor sociale caracteristice unei anumite colectivităţi, în scopul modificării lor
într-o direcţie considerată de către actorii politici ca fiind dezirabilă. Se încearcă
astfel, prin mecanisme proprii de distribuire şi redistribuire a resurselor existente în
comunitate la un moment dat, realizarea unei bunăstări colective. Statul, subliniază
E.Zamfir, dezvoltă o serie de activităţi în variate sfere : economică, culturală,
educaţională, de sănătate, a populaţiei şi a familiei, a copilului, a persoanelor cu
handicap, a minorităţilor naţionale, a sexelor, a mediului înconjurător etc. în scopul
creării unor mecanisme proprii capabile să asigure egalizarea oportunităţilor pentru
membrii unei colectivităţi. „Se urmăreşte astfel, rezolvarea unor probleme sociale,
creându-se condiţii de dezvoltare a indivizilor la nivelul unui mod decent de viaţă,
acceptat de către comunitate la un moment dat”. (p.22)
Dacă unii teoreticieni delimitează definirea politicii sociale la instituţiile oficiale
ale bunăstării sociale (mai exact, la sistemul securităţii sau protecţiei sociale promovat
de autoritatea publică), alţi analişti politici încearcă să dea o semnificaţie mai largă
acestui concept, incluzând în sfera acestuia şi programele şi activităţile organizaţiilor
nonguvernamentale, voluntare şi private (care au însă un obiectiv similar, respectiv
modificarea realităţii sociale în sensul dezirabilităţii colective). I.Mărginean
evidenţiază trei mari orientări asociate cu modele diferite de politici sociale (apud
C.Zamfir, L.Vlăsceanu, coord., 1993, 437-440) :
a)- Orientările de dreapta presupun aplicarea în elaborarea politicilor sociale a
principiului laissez-faire, concomitent cu punerea accentului pe maximizarea
bunăstării ca efect al libertăţii. Statul intervine pentru a-i proteja pe cei slabi numai
atunci când nivelul de trai este sub minimul de subzistenţă sau este ameninţată
societatea. Distribuţia veniturilor, a educaţiei şi a serviciilor medicale şi sociale
depind de puterea individuală de negociere în relaţiile de piaţă. Cu alte cuvinte,
poziţia unui individ pe piaţă reflectă productivitatea lui. Din perspectiva de dreapta, o
societate trebuie să fie productivă şi liberă. Ori, această poziţie generează o negare a
distribuţiei bunăstării din perspectivă morală, pentru că „acest lucru este neproductiv
şi afectează drepturile şi libertăţile individuale”. În concluzie, de pe poziţii de dreapta
se va susţine necesitatea dimensionării la minim a cheltuielilor sociale, reducerea
importanţei sectorului public, inclusiv în domeniul social, impozite mici şi
neprogresive. (I.Mărginean, ed.cit., 438).
b)- Orientările de stânga accentuează valorile egalităţii şi drepturile tuturor cetăţenilor
de a lua parte la activităţile politice, economice şi sociale, ceea ce nu este posibil
pentru cineva aflat în stare de sărăcie. „Statul este răspunzător pentru organizarea
relaţiilor sociale, economice, politice pentru a-i permite fiecăruia să acceadă la un
nivel de trai în acord cu demnitatea umană… Politica socială este un factor de
menţinere a păcii sociale şi a cadrului activităţii economice”. În cadrul orientării de
stânga se înscriu modele diferite de politici sociale, pe un continuum de la concepţii
socialiste (comuniste) la social-democratice sau creştin-sociale.
c)- Orientările de centru acordă importanţă atât libertăţii individuale, cât şi pieţei ca
mijloc de distribuţie socială. În responsabilitatea guvernului cade asigurarea unui
minim social de trai, care să permită implicarea activă a individului în societate.
Politica socială nu are ca obiectiv întreg sistemul social, subliniază E.Zamfir
(1995, 22), ci doar „acele puncte ale sistemului social pe care actorii politici consideră
că trebuie să le modifice faţă de starea lor rezultată din mecanismele complexe,

14
spontane ale genezei vieţii sociale”. În funcţie de organizarea societăţii şi de ideologia
actorilor politici, politica socială poate cuprinde o arie mai mare sau mai redusă de
obiective sociale de realizat prin acţiuni statale specifice. Acestea din urmă pot
stimula sau bloca iniţiativele organizaţiilor nonguvernamentale sau a celor private de
a participa alături de instituţiile publice, de stat, la rezolvarea problemelor sociale.
Totodată, organizaţii nonguvernamentale sau private pot prelua o parte din atribuţiile
statului în sfera protecţiei sociale, ajutând astfel la stabilirea unui echilibru social şi
uman dezirabil la nivelul comunităţii.
E.Zamfir propune trei tipuri de obiective ale politicii sociale :
a) Promovarea unor bunuri publice : apărare, securitate, infrastructură
urbanistică, sănătate, educaţie, cultură, ştiinţă.
b) Protecţia sau securitatea socială a segmentelor populaţiei care, dintr-un motiv
sau altul, sunt în dificultate. Aceasta are în vedere doua componente relativ
distincte : sistemul asigurărilor sociale şi sistemul asistenţei sociale.
c) Dezvoltarea socială. La acest nivel, politica socială formulează obiective de
asigurare a unor condiţii sociale ce sunt considerate a fi importante global
pentru colectivitate în procesul de dezvoltare a ştiinţei şi culturii, a sistemului
de educaţie, de promovare a familiei şi a îngrijirii copilului, de creştere a
solidarităţii sociale şi a spiritului de colaborare internaţional, a responsabilităţii
umane, etc. (1995, 22-23)
Factorii de acţiune în favoarea politicii sociale sunt sindicatele, partidele şi
statul, iar acţiunile sunt stimulate de competiţia electorală, de existenţa sectorului
public (de stat), şi de realizarea prin intermediul instituţiilor publice şi administrative.
(C.Zamfir şi colab., 1993, 439). I.Mărginean subliniază că, din punct de vedere
istoric, se înregistrează o evoluţie a politicii sociale, de la modelul individualismului
represiv la modelul individualismului liberal şi apoi la modelul universalist al statului
bunăstării sociale, susţinut de sindicate, social-democraţie, social-creştinism,
liberalism moderat, alte forţe sociale şi politice.
a)- Modelul individualismului represiv a fost caracteristic industrialismului de
început, reluat intr-o oarecare măsură de noua dreaptă. Presupune libertatea de acţiune
a individului concomitent cu responsabilitatea lui pentru eşec. Sărăcia este considerată
deopotrivă un păcat şi un act delincvent ce trebuie pedepsit.
b)- Modelul individualismului liberal presupune existenţa sistemului de piaţă ca
singura cale morală şi justă de obţinere a prosperităţii. Apoi asigurările de risc :
accidente, boală, şomaj, pensii. Se creează premisele statului bunăstării sociale.
c)- Modelul universalist presupune răspunderea statului pentru bunăstarea cetăţenilor
săi, ceea ce impune o politică amplă de redistribuire a veniturilor. (apud C.Zamfir,
1993, 439) Modelul universalist de politică socială a fost adoptat de către statele
europene în perioada de criză economică (anii ’30 modelul suedez, ’42 modelul
britanic, ’50 economia socială de piaţă a Germaniei Federale).
Pentru Daniel Bertaux (1977 „Destins personnels et structure de classe”)
politicile sociale nu au ca obiectiv realizarea unei justiţii sociale, ci reglarea politică a
„producţiei oamenilor”. În această situaţie el distinge trei dimensiuni:
a) producţia oamenilor ca specie (biopolitica populaţiei);
b) producţia oamenilor ca producători (aspectele economice şi sanitare ale forţei
de muncă);
c) producţia oamenilor ca cetăţeni, ca membri ai comunităţii politice (afirmarea
drepturilor şi evitarea ascuţirii conflictelor sociale).

15
Conceptul global de „politică” include două tipuri cu înţeles specific : politică publică
şi politică instituţională. Ceea ce decide să facă sau să nu facă un guvern sau un
parlament pentru rezolvarea problemelor dezvoltării cu efecte asupra întregii societăţi
reprezintă obiectul politicii publice. Un al doilea înţeles al politicii publice este acela
de ansamblu de măsuri sub forma unui program de acţiune guvernamentală, urmărind
să producă schimbări favorabile pentru societate sau pentru o anumită parte a
populaţiei. Reprezintă un cadru general de acţiune cu reguli orientative pentru un
domeniu dat : politica externă, politica economică, politica forţei de muncă, politica
protecţiei mediului. Ceea ce o deosebeşte de politica este faptul că politica publică
beneficiază de intervenţia coercitivă a statului. (apud S.Tămaş, ed.cit., 208)
În 1972, Th.Lewi („Patru sisteme de politici. Politici şi opţiuni”) distinge
următoarele categorii :
- politici distributive : care autorizează ceva sau acordă un privilegiu (licenţă
comercială, posibilitatea de a construi, etc.);
- politici redistributive : care stabilesc criteriile ce permit sau nu acordarea unor
drepturi, avantaje, venituri;
- politici reglementatorii : care stabilesc reguli de comportament (circulaţia
rutieră);
- politici constitutive : care indică reguli pentru alcătuirea altor reguli (cod de
procedură).
În ceea ce priveşte politicile instituţionale, acestea reprezintă politici publice
aplicabile instituţiilor politice, administrative şi judecătoreşti. În funcţie de obiectul
lor principal se disting politici care urmăresc crearea de instituţii noi (politici
constitutive), politici care au în vedere reforme administrative (politici reformatoare)
şi politici ce stabilesc reguli sau statute (politici reglatoare). Politicile instituţionale au
în vedere efecte structurale, pe prim plan situându-se politicile constituţionale. (apud
S.Tămaş, ed.cit., 208)

Temeiul libertăţii, egalităţii şi dreptăţii în politică. Limitele autorităţii societăţii asupra


individului.

În vocabularul politic, noţiunea de libertate a fost deseori folosită drept deviză


în conflicte. În plus, vorbim de despre libertate, actorii sociali au în vedere
independenţa, dobândirea autonomiei politice, suveranitatea şi neatârnarea statului.
Karpinski trasează o linie de demarcaţie între libertatea cetăţenilor şi libertatea statelor
(pe care, de altminteri o numeşte suveranitate sau independenţă). (1992/1993, 33)
Gânditorii secolului al XVIII-lea raportau libertatea la drepturi : Libertatea
constă în a face tot ceea ce e permis în limitele legii. În politică, vorbim despre
libertate numai atunci când e opusă constrângerii : este mai multă libertate acolo unde
este mai puţină constrângere. Din perspectiva libertate - constrângere se pot compara
orânduirile interne ale statelor. La nivel individual, constrângerea se referă nu numai
la obligativitatea unei persoane de a executa o anumită sarcină, dar şi perturbarea sau
împiedicarea efectuării anumitor activităţi. La ce anume se referă constrângerea şi în
ce domenii şi în ce forme se manifestă ? Putem vorbi despre constrângere fizică şi
economică. Marx denumea statul aparat de constrângere (fapt evident adevărat în
cazul statelor în care puterea este exercitată de către partidele comuniste şi care dispun
de însemnate mijloace de limitare a libertăţii). Disputele cu privire la libertate sunt cel
mai adesea, generate de moduri diferite de a concepe statul şi vizează frecvent legea.
„Poate că este un paradox că pavăza libertăţii o reprezintă interdicţiile. Libertatea

16
cetăţenilor este cel mai eficient apărată când legea interzice statului violarea
libertăţilor” (Karpinski, 1992/1993, 34).
Drepturile cetăţenilor – deci, implicit, şi drepturile ce enunţă libertăţile
cetăţenilor – decurg din interdicţiile pe care Constituţia le stipulează în cazul
activităţii guvernului, precum şi din interdicţiile constituţionale referitoare la
activitatea legislativă. Chiar şi în lumea contemporană, libertatea este o stare rară şi
fragilă. Statele în care sunt respectate libertăţile individului constituie o minoritate.
„Nu există libertate în statele despotice, în care guvernează un grup care are la
dispoziţie mijloacele de constrângere, ameninţând cu folosirea lor în caz de
nesupunere. Există numeroase dictaturi militare, precum şi dictaturi ideologice, în
care posesorii puterii tind spre realizarea unui ideal politic, în pofida voinţei supuşilor
lor. În general, se spune în acest caz că libertatea celor dominaţi este limitată în
numele realizării unor scopuri sociale superioare, de care sunt conştienţi şi spre care
aspiră posesorii puterii”. (Karpinski, ed.cit., 35)
Într-un stat care – prin organizare specifică – apără libertăţile, există instituţii
care veghează ca legea să fie în concordanţă cu principiile constituţionale (în plus,
legile nu mai sunt „instrumente de represiune”, ci ţelul lor este de a limita la
maximum coerciţia). Declanşarea procedurii judiciare având drept scop îndepărtarea
din funcţia de preşedinte al SUA a lui Richard Nixon este un exemplu de folosire a
legii în apărarea libertăţii. Doctrina comunistă a propus o abordare propagandistic-
ideologică a libertăţii oarecum contradictorie. În plin stalinism se afirma oficial că
Uniunea Sovietică era cel mai liber stat din lume (şi cel mai democratic). În acelaşi
timp propaganda oficială persifla libertatea pe care şi-o imagina ca o posibilitate de a
face orice, inclusiv crime. Libertatea înţeleasă astfel este, desigur, libertate burgheză,
absolută şi abstractă. De altfel, susţineau staliniştii, nu e uşor să existe libertate acolo
unde se urmăreşte în primul rând egalitatea şi dreptatea. (apud J.Karpinski, ed.cit., 37)
Mişcările şi doctrinele sociale cunoscute sub numele de liberalism consideră
extinderea libertăţii drept o valoare, militând permanent spre obţinerea unei mai mari
libertăţi – în sensul diminuării restricţiilor exterioare ale statului, impuse acţiunilor
sociale. Liberalismul în economie înseamnă tendinţa de a restrânge sfera de acţiune a
statului în economie şi de a recunoaşte indivizilor sau organizaţiilor „asemenea
drepturi de acţiune economică încât să poată fi creată cel puţin o contrapondere la
proprietatea de stat şi la deciziile statului”.
În ceea ce priveşte libertatea gândirii sau a conştiinţei, Karpinski dezvoltă o idee
interesantă : „În general, statele contemporane nu acţionează împotriva libertăţii
gândirii şi a conştiinţei înţelese în litera lor. Reprezentanţii lor par să spună : gândiţi şi
recunoaşteţi în propria conştiinţă tot ce doriţi, numai să nu lăsaţi să se vadă public
lucrul acesta”. (ed.cit., 42) Dacă ne referim la libertatea cuvântului, constatăm – spune
Karpinski – că statele contemporane se specializează în limitarea şi îngreunarea
realizării acestui drept. „Persoanelor din afara aparatului de informare şi propagandă
al statului li se îngreunează sau li se interzice accesul la mijloacele tehnice de
comunicare în masă… Sistemul de eliberare a licenţelor poate servi, de altfel, la
limitarea libertăţii şi în alte domenii decât cel al difuzării informaţiilor”. (p.43)
În legătură cu deviza egalităţii, analiştii politici atrag atenţia că realizarea
dezideratului egalităţii se înfăptuieşte întotdeauna cu preţul libertăţii. Societăţile
contemporane se îndepărtează tot mai mult de unele visuri cu privire la egalitate.
„Pentru a reduce, în aceste societăţi, inegalităţile, bunurile sociale trebuie distribuite ;
unii indivizi vor fi privaţi de bunuri, în timp ce altora li se vor repartiza aceste bunuri.

17
În acest scop este necesar un aparat de distribuire a bunurilor. Cel mai frecvent acesta
este aparatul de stat, care apelează la coerciţie.” (Karpinski, ed.cit., 46)
Doctrina comunistă predică existenţa unei societăţi al cărei scop trebuie să fie
„dreptatea socială”, înţeleasă din prisma dispariţiei deosebirilor de clasă, şi care se
realizează, pur şi simplu, prin abolirea orânduirii sociale anterioare. Karpinski atrage
atenţia însă că inegalităţile apărute în noul sistem „socialist” sunt, de fapt, tot
inegalităţi cu caracter de clasă. În plus, în toate aceste tipuri de societăţi există un
aparat instituţionalizat „un aparat al terorii, ce-şi justifică existenţa prin ideea
realizării dreptăţii sociale”. (p.46) Aşa cum a scris Andrei Saharov, în Uniunea
Sovietică milioane de oameni au căzut victimă terorii dezlănţuite sub deviza „dreptăţii
sociale”. Această dreptate, destul de îndoielnică, o transpun în viaţă uriaşe organizaţii
politice cum ar fi partidul, poliţia şi armata, a căror activitate reprezintă negarea nu
numai a libertăţii, dar şi a ceea ce se înţelege în general prin egalitate şi dreptate.
Genetic insă, oamenii se deosebesc între ei. În procesul de socializare, fiecare dintre ei
dobândeşte capacităţi, gusturi, temperament, nivel de instrucţie şi cunoştinţe diferite.
În acest context, diversitatea – ca factor pentru dezvoltarea culturii şi societăţii – este
o valoare crucială. Sistemele sociale care respectă fiinţa umană au grijă să nu limiteze
diversitatea, conformismul fiind considerat o trăsătură negativă.
„Uneori se face apel la egalitate pentru a limita diversitatea, pentru a introduce
un sistem social uniformizat” (Karpinski, ed.cit., 47). În Cambodgia, de exemplu,
urmărind acest scop, liderii comunişti au ajuns la o „egalitate în frică şi în robie”
(p.47). Uniunea Sovietică stalinistă şi Cambodgia roşie sunt exemple de egalitate
universală, în frică şi în robie : pentru a se sustrage robiei, oamenii au devenit
membrii ai partidului comunist, în speranţa că vor fi, astfel, mai puţin ameninţaţi. În
sistemul comunist, privilegiile puterii joacă un rol important : sunt privilegiile de a
hotărî în problemele de cadre (statornicite prin sistemul „nomenclaturii”), privilegiile
proprietăţii colective a mijloacelor de producţie la scară naţională, uzurpată de elita
puterii politice. În acest caz observăm apariţia unui „cerc vicios”. Pe de o parte,
egalitatea deplină şi sub toate aspectele se dovedeşte a fi un deziderat realizabil numai
prin folosirea terorii, pe de altă parte însă, teroarea se va îndrepta, ulterior, împotriva
celor care au iniţiat-o prin deviza egalităţii împotriva monopolului deciziilor şi a
privilegiului de a aparţine unui grup ales.
În concluzie, aspiraţia spre egalitate înseamnă aspiraţia spre abolirea
privilegiilor inutile, dăunătoare sau nedrepte. Existenţa unor inegalităţi din domeniul
veniturilor sau al influenţei asupra vieţii publice, poate fi atenuată cerând ca
eventualele inegalităţi să fie legate de poziţii sociale accesibile tuturor. Prin urmare, se
impune eliminarea barierelor juridice, prin recunoaşterea juridică a egalităţii la start.
Acest tip de „egalitate de început” nu asigură victoria, dar, pe baza ei, oamenii nu sunt
eliminaţi pe criteriul unor însuşiri altele decât competiţia.
Drepturile omului – în diversele lor enumerări : dreptul la informaţie, dreptul la
vot, libertatea cuvântului – sunt drepturi acordate fiecărui cetăţean şi presupun
egalitatea. În cazul statelor, în încheierea de acorduri se consideră că drepturile
statelor sunt egale. Dreptatea nu înseamnă întotdeauna egalitate, nu se identifică
mereu cu aceasta. În domeniul social, analiştii politici britanici au formulat principiul
utilitarismului, potrivit căruia „dreaptă este oferirea cât mai multor bunuri unui număr
cât mai mare de oameni… putem aplica principiul utilitarismului, oferind mai multe
bunuri dar nu neapărat tuturor în mode egal”. (Karpinski, ed.ct., 57) În politica socială
actuală există un curent descins din tradiţia liberalismului, în viziunea căruia, o
problemă importantă o reprezintă satisfacerea cerinţelor consumatorilor şi sporirea

18
bunurilor şi serviciilor puse la dispoziţia lor Problema distribuirii bunurilor este
lăsată, în mare măsură, în seama mecanismelor pieţei (reglate prin cerere şi ofertă).
Această împărţire este însă corectată de către stat sau de către alte organisme sociale,
precum colectivităţile teritoriale, fundaţiile particulare. Există grija statului de a
furniza bunuri şi servicii celor mai săraci. De asemenea, există un consum destinat
întregii societăţi, finanţat din impozite (în special în domeniile sănătăţii şi educaţiei).
Despre dreptatea unor sisteme sociale, subliniază Karpinski, se poate vorbi cel mult în
sens indirect, pe baza consecinţelor acestor sisteme. „Cu cât rolul statului ca deţinător
de bunuri, este mai mare, cu atât este mai mare importanţa discuţiilor cu privire la
dreptate în distribuirea bunurilor”. (1992/1993, 55)
Statele capitaliste contemporane introduc numeroase corecturi egalitariste
limitând acţiunea liberă a mecanismelor economice (în special în statele unde
guvernează partide socialiste). Sunt aplicate atât impozite pe consum (prin taxe pe
valoarea adăugată şi alte taxe indirecte), cât şi un impozit progresiv pe venituri,
calculat pe principiul „cu cât venitul este mai mare, cu atât creşte procentul
impozitului”.
Deosebit de important este conceptul de egalitate în faţa legii. Pentru ca
aspiraţia spre egalitate să ţină cont de sentimentul social al dreptăţii, ea trebuie să
implice respectarea libertăţilor şi a drepturilor, desemnate în concordanţă cu valorile
sociale general acceptate în societate. O analiză amplă asupra limitelor autorităţii
societăţii asupra individului o realizează J.S.Mill în eseul „Despre libertate” (1859).
Se spune – şi pe bună dreptate – despre Mill că este ultimul mare liberal clasic şi
primul mare liberal modern. Preocupat de studierea libertăţii individuale şi a modului
de distribuire echitabilă a veniturilor, J.S.Mill postulează că individul este suveran
asupra lui însuşi, a propriului trup şi spirit. El denunţă orice tiranie asupra individului,
fie ea şi tirania majorităţii. Oricine se bucură de protecţia societăţii, spune Mill,
datorează acesteia ceva în schimbul acestui beneficiu, iar existenţa în cadrul societăţii
face absolut necesar ca fiecare să fie obligat să respecte o anumită linie de conduită
faţă de ceilalţi (înţeleasă de Mill ca neatingere a intereselor altuia). „Atunci când
conduita unei persoane nu afectează interesele nici unei alte persoane, ci doar pe ale
ei, trebuie să existe o deplină libertate juridică şi socială, de a acţiona şi de a suporta
consecinţele”. (1859/1994, 98)

3.1.4. Conştientizare politică. Stratificare socială şi clientelism politic. Valori şi


cultură politică. Socializare politică.

Toţi analiştii politici sunt de acord că este greu să compari, în spaţiu şi timp, structura
de clasă. Cum se poate operaţionaliza la scară universală conceptul de clasă socială şi
cât de relevant este în realitate, conceptul de clasă socială aşa cum a fost el formulat
de Marx în secolul al XIX-lea ?
Sociologii contemporani nu exclud importanţa factorilor economici – aşa cum a
fost formulată de Marx – în apariţia într-un context social istoric concret a claselor
sociale. Dar ei nu reduc apariţia claselor sociale numai la economic, ci o relaţionează
cu poziţia socială, privilegiul şi puterea. Stanislaw Ossowski consideră că împărţirea
în clase reflectă toate sistemele „nenaturale” de privilegii şi discriminări. Definiţia sa
reintroduce astfel, într-o manieră izbitoare, noţiunile de putere, statut social şi bogăţie
(apud M.Dogan, 1990/1993, 54). Referindu-se la stratificarea socială, Gerhard Lenski
defineşte clasa ca o „aglomerare de persoane care ocupă într-o societate dată o poziţie
similară faţă de o formă oarecare de putere, privilegiu sau prestigiu.” (1966, 74-75).

19
El insistă asupra faptului că ierarhiile, aşa cum derivă ele din putere, privilegiu şi
prestigiu, nu coincid niciodată pe deplin. Cetăţenii canadieni sau brazilieni vor fi
stratificaţi diferit, în funcţie de prioritatea pe care o acordă bogăţiei, influenţei
politice, activităţii economice sau chiar culorii pielii. Există totuşi o oarecare
similitudine între diversele ierarhii. Dar Lenski dezvoltă şi o altă idee interesantă, şi
anume că, în funcţie de sistem, cheia stratificării sociale poate fi găsită cu precădere în
eficacitate, poziţie socială, proprietate sau putere. „În ţările totalitare, s-au făcut
eforturi repetate pentru a mări importanţa sistemului politic de clasă, în detrimentul
altor tipuri de sisteme de clasă.” (ed.cit., 81)
W.L.Warner a arătat că în SUA există o strânsă relaţie între ierarhiile veniturilor şi
poziţiile sociale. Studiile lui A.Inkeles referitoare la Uniunea Sovietică au arătat că
ierarhiile profesionale tind să rămână mai mult sau mai puţin aceleaşi pretutindeni,
adică doctorul sau profesorul au, în mode efectiv, un rang mai înalt decât funcţionarul
sau meşteşugarul care, la rândul lor surclasează muncitorul sau ţăranul. (apud Dogan,
ed.cit., 55) Majoritatea sociologilor care analizează mobilitatea verticală, insistă
asupra faptului că posibilităţile de a urca sau de a coborî pe scara socială sunt limitate.
Cauza esenţială a dificultăţii de a face conceptul de clasă socială să opereze la nivel
mondial este faptul că percepţia este modelată de context. Majoritatea ţărilor în curs
de dezvoltare sunt caracterizate printr-o stratificare verticală mai vizibilă, mai solidă
şi mai uşor de recunoscut decât stratificarea orizontală parţial camuflată. Sistemul de
clasă este mai uşor de perceput într-o societate divizată vertical în coloane rasiale,
etnice, tribale, religioase, lingvistice, clientelare.(ed.cit., 59)
Mattei Dogan este de părere că, sub efectul unor sisteme educaţionale unitare, a
mass-media şi a reţelelor naţionale ale partidelor politice, naţiunile avansate reduc
treptat aceste scindări verticale. În ţările industriale, spune sociologul francez,
scindările semnificative se situează la nivelul intereselor socio-economice (chiar şi
ideologiile se inspiră din aceste interese aflate în conflict). „Credinţele religioase sau
regionale şi-au pierdut aproape toată puterea… Stratificările sociale sunt
esenţialmente orizontale.” (p.60).
Nu acelaşi lucru se întâmplă în majoritatea ţărilor în curs de dezvoltare. În
Africa Neagră, populată de un mozaic de triburi, dialecte şi religii indigene şi
importate care au construit o lume a „pluralismului cultural”, dominaţia politică şi
economică pe care o exercită unele dintre triburi asupra altora, i-au determinat pe unii
sociologi să sugereze o echivalenţă etnie – clasă. Crawford Young remarca, pe bună
dreptate, că atunci când structura de clasă coincide cu cea etnică, potenţialul ei
exploziv este enorm. N.Glazer şi D.Patrick Moynihan notează, de asemenea, că
etnicitatea are mai multe şanse da a fi o sursă fundamentală de stratificare decât
clasele sociale. (apud M.Dogan, ed.cit., 60)
Solidaritatea orizontală poate fi contrabalansată de relaţiile clientelare care
leagă patroni şi clienţi cu poziţii sociale diferite, în contexte sociale diferite.
J.François Médard (1976, 103) defineşte relaţia clientelară ca fiind „relaţia de
dependenţă personală, fără nici-o legătură cu rudenia, care leagă două persoane ce
controlează resurse inegale – patronul şi clientul – în scopul unui schimb reciproc de
avantaje”. Conceptul de clientelism, formulat pentru a stabili felul în care grupuri şi
structuri sociale esenţialmente diferite se coagulează în jurul reţelelor de persoane, ne
permite să recurgem în paralel şi la conceptul de dominare de clasă. Orice specialist
poate confirma faptul că relaţia patron-client ascunde uneori un caz real de dominare
de clasă. „Problema importantă” nota René Lemarchand, „nu este deci dacă etnia sau

20
clasa sunt mai relevante decât clientelismul, ci cum interacţionează reciproc aceşti
factori”. (1981, 12)
Definiţia lui Médard dată clientelismului evidenţiază trei trăsături fundamentale
ale sale : dependenţa, reciprocitatea şi personalizarea. Clientelismul făureşte o relaţie
între două persoane cu poziţie socială, prestigiu şi influentă diferite, constituind astfel
un factor original de stratificare verticală. Reciprocitatea schimburilor dintre patron şi
client este generală, fiecare aşteptând să obţină un avantaj de pe urma celuilalt. Relaţia
stabilită este deci de natură contractuală, deşi „contractul” rămâne mereu tacit. Între
compadre şi padre, între patron şi tată, există acea distanţă care separă legăturile
elective de cele de rudenie. J.F.Médard a subliniat caracterul aparent universal al
clientelismului, insistând că acesta este indispensabil pentru înţelegerea lumii a treia :
„Trebuie să admitem că societăţile politice moderne sunt penetrate de fenomene de
acest gen în diverse grade şi diferite forme.”(1976, 104)
După părerea lui M.Dogan, clientelismul îmbibă procesele politice din
numeroase ţări. Dar, este necesar, spune sociologul francez, să diferenţiem „societăţile
unde clientelismul este esenţial (China, SUA, Federaţia Rusă, Israel n.n.) de cele în
care clientelismul funcţionează în conexiune cu relaţii instituţionale bine dezvoltate
(Italia, Grecia, Irak sau Ruanda)” (1990/1993, 92). Un alt mod de a înţelege global
fenomenul de clientelism este, după părerea lui Vincent Lemieux (1977, 179)
cercetarea caracteristicilor mediului, în raport cu care el schiţează „condiţiile
patronajului politic”. La loc de cinste printre condiţiile politice, apare existenţa unei
rivalităţi reale, astfel încât nici un actor să nu poate deţine singur monopolul asupra
puterii. Ca să existe clientelism, este necesară o anume concentraţie de influenţă,
drepturi şi capacităţi. O distribuţie egalitară a puterii ar ruina influenţa patronului.
„E normal să înţelegem clientelismul ca fiind faţeta politică a complexului relaţiilor
sociale interumane. Studiile cele mai fine demonstrează însă că acest clientelism este
un fenomen care marchează global viaţa socială.” (M.Dogan, ed.cit., 93)
John Duncan Powell exprimă legătura între clientelism şi gradul de maturizare
naţională. „Două procese fundamentale influenţează dezvoltarea relaţiilor de
clientelă: centralizarea statului şi expansiunea pieţei.” (1971, 522) analiştii europeni
J.Neville şi H.Laski, apoi americanii D.Truman şi Ed.Shils elaborează conceptele de
pluralism politic şi pluralism cultural, cu scopul de a evidenţia rolul grupurilor
sociale, etnice, religioase, rasiale în viaţa politică. Nu există nici măcar o ţară din cinci
în care întreaga populaţie să vorbească aceeaşi limbă. „Elementele semnificative ale
pluralismului cultural caracterizează marea majoritate a satelor naţionale ; o entitate
politică omogenă (cele două Coreei) reprezintă mai degrabă un caz deviant, decât unul
normal.” (C.Young apud M.Dogan, ed.cit., 64).
Etnicitatea a fost recunoscută ca o caracteristică fundamentală pentru
înţelegerea politicii în întreaga lume (fie că este vorba despre Mexic sau Federaţia
Rusă, despre Belgia sau Sri Lanka). Vorbind despre structura etnică în Canada,
J.Porter (1965) sugerează conceptul de „mozaic vertical”. Nu trebuie confundat
pluralismul cultural cu cal social, subliniază M.Dogan. SUA sunt un „ melting pot”
ale căror comunităţi componente au acceptat un set comun de valori şi credinţe
fundamentale, fapt care face „convieţuirea mai uşoară” (SUA ar fi deci, un exemplu
de pluralism social). Pluralismul cultural există numai în relaţie cu statul-naţiune. Din
această perspectivă, citându-l pe J.F.Stack (1981), Dogan subliniază : „pentru ca
sentimentul conştient al apartenenţei la o subcultură să se cristalizeze, trebuie să apară
statul-naţiune, să se dezvolte o birocraţie impersonală, să fie difuzată limba dominantă
şi să fie implementat un corp de legislaţie naţională. Paradoxal, dar dezvoltarea mass-

21
mediei, a transporturilor, a şcolarizării sau urbanizării nu favorizează neapărat
omogenizarea societăţii. Aceste elemente care unifică obiectiv stilurile de viaţă, ajută
în acelaşi timp minorităţile să se recunoască subiectiv ca unităţi conştiente. Identităţile
etnice supravieţuiesc dezvoltării mass-media.” (1990/1993, 65)
Pluralismul cultural „înglobează” solidarităţi care îşi au rădăcinile în elemente extrem
de diferite ca rasa, etnia, religia, limba, regiunea sau casta. În plus, el contribuie la
„anestezia relativă a conflictelor orizontale dintre clase, favorizând astfel un anume
conservatorism social”. De cele mai multe ori, conflictele de interese, sau chiar
inhibate total, de legăturile clientelare instituite în interiorul segmentelor culturale.
Rezultatul firesc va fi cristalizarea solidarităţilor verticale. Un exemplu elocvent îl
reprezintă însăşi societatea românească. Individul care simte că aparţine comunităţii
maghiare, îşi va regla comportamentul politic după cel al fraţilor săi etnici, chiar dacă
aceştia nu reprezintă propriile sale interese de clasă. Alegătorul preferă să voteze cu
cei care primesc votul liderilor comunităţii sale (sau al prietenilor lui din această
comunitate) decât să acţioneze potrivit propriilor interese economice. Eforturile
totalitare de a unifica o populaţie s-au dovedit a fi, în decursul istoriei, ineficiente. În
analiza pe care Hélene Carrere d’Encausse o întreprinde asupra Uniunii Sovietice,
aceasta arată că subculturile se pot perpetua dincolo de faţada unei comportări
ortodoxe (1978/1993). Eforturile de omogenizare pot săpa o prăpastie adâncă între
viaţa publică şi cea privată, individul ascultând doar superficial de legile şi normele
culturii impuse.
Am definit conceptul de cultură politică atunci când am discutat despre rolul
educaţiei în societate. Ce este deci, cultura politică ? „Un concept care desemnează un
set de credinţe politice, de sentimente şi valori care prevalează pentru o naţiune la un
moment dat… cultura filtrează percepţiile, determină atitudinile şi influenţează
modalităţile de participare… este o componentă majoră a jocului politic” (M.Dogan,
1990/1993, 71) „ Din această perspectivă”, scria Sidney Verba, „cultura politica poate
reprezenta un sistem de control vizavi de sistemul interacţiunilor politice… O nouă
constituţie de exemplu, va fi percepută şi evaluată în funcţie de cultura politică a
poporului respectiv. Pusă în practică într-o societate, această constituţie poate lua un
aspect total diferit de cel pe care l-ar lua la o altă naţiune, dotată cu o altă cultură
politică. Ideologiile politice sunt, de asemenea, afectate de mediul cultural în care sunt
introduse. Istoria ne oferă numeroase exemple de constituţii care nu au „prins” aşa
cum ar fi sperat autorii lor, pentru că aplicarea lor a fost mediată de o anumită cultură
politică; istoria ne furnizează, de asemenea, o sumedenie de exemple de adaptări ale
ideologiilor politice, cu scopul de a face faţă culturii preexistente a naţiunii în care au
fost introduse.” Fără conceptul de cultură politică, multe fenomene politice ar rămâne
inexplicabile. Aplicându-l global naţiunilor, vorbim despre cultură politică engleză,
franceză, italiană, cubaneză, mexicană, rusă, română etc.
Analiştii politici caută să înţeleagă cum se poate schimba cultura sub efectul
conflictelor între diversele categorii sociale, generaţii sau grupuri etnice. „Nu toate
culturile politice sunt integrate şi omogene”, scria Sidney Verba. „Pot exista multe
surse de tensiune în sânul lor : incompatibilitatea între diversele credinţe,
eterogenitatea credinţelor proprii feluritelor segmente ale societăţii sau imposibilitatea
de a concilia credinţele cu realitatea. În asemenea circumstanţe, cultura poate accelera
schimbarea, în căutarea sa de noi credinţe, mai integratoare.” (ed.cit., 520)
Cultura politică este exogenă sistemului politic, dar „între cele două există o
interacţiune indisolubilă. Cultura influenţează sistemul. M.Crozier arată că ea
condiţionează modul în care sunt luate deciziile. J.Meynaud demonstra că ea

22
modelează fizionomia partidelor şi grupurilor. (apud M.Dogan, 1990/1993, 77)
„Societăţile umane se perpetuează prin aculturaţie. Talcott-Parsons spunea că sosirea
fiecărei noi generaţii seamănă cu o invazie a barbarilor ; numai socializarea ne poate
permite să inculcăm acestor „invadatori” regulile convieţuirii. Definind cultura ca pe
un „cod comun”, Pierre Bourdieu subliniază necesitatea unui proces de socializare.”
Cultura politică se transmite prin aculturaţie. Socializarea îşi asumă astfel o funcţie de
stabilizare în sens vertical – între generaţii dar şi în sens orizontal – între grupurile
sociale. Iată cum defineşte Mattei Dogan rolul socializării în transmiterea şi formarea
culturii politice (1990/1993, 81) : „Relaţiile dintre grupurile sociale sunt în general
tensionate, dacă nu conflictuale. În cele din urmă, cultura evoluează ; se schimbă în
timp. Adesea, această alterare a culturii tradiţionale poate deveni un scop explicit
pentru liderii politici. Oamenii de ştiinţă interesaţi de procesul de socializare ar trebui
să-şi îndrepte atenţia şi spre factorii care alterează stabilitatea şi continuitatea. „De la
o generaţie la alta”, au loc schimbări fireşti ale valorilor, credinţelor, atitudinilor. Cum
am putea explica, de exemplu, declinul interesului pentru identificarea cu un partid ?
Aceste alterări pot fi înţelese numai în cadrul unor relaţii complexe, implicând agenţi
de socializare rivali, care trimit mesaje contradictorii unor receptori relativ autonomi.”
Indiferent de tipul de societate, influenţa vectorilor primari ai socializării tinde să fie
decisivă, într-o măsură foarte mare în statele democratice şi, mai puţin, în cazul
statelor totalitare. „Este în firea statelor totalitare să încerce să micşoreze cât mai mult
posibil orice influenţă valabilă care ar marca „tineretul statului” privit ca o posesie a
lor. Robert D’Harcourt ne povesteşte că tinerilor înregimentaţi în Hitler-Jugend le era
interzis să-şi recunoască sau să-şi salute rudele aflate în mulţimea de curioşi ce-i
priveau mărşăluind în uniformele lor. Margaret Wylie citează cuvintele acestui cântec
murmurat de copiii dintr-o grădiniţă chineză :
„Grădiniţa este casa mea
Educatoarea este mama mea ;
Ea mă învaţă atâtea lucruri
Şi eu sunt atât de fericit aici,
Nu am nevoie de nimic altceva.”
A nu avea nevoie „de nimic altceva” este idealul oricărui stat totalitar. Puterea este
acordată în întregime partidului unic. Acesta domină şcolile şi întregul proces de
formare a tinerilor, luptând împotriva influenţelor pluraliste contradictorii”. (apud
M.Dogan, ed.cit., 83) Situaţiile statelor totalitare oferă cercetătorului interesante
cazuri clinice. „Sprijinul vostru nu contează”, le striga Hitler germanilor care ezitau,
„îl vom avea oricum pe cel al copiilor voştri !” Felul în care regimurile totalitare au
luat sau au încercat să ia în posesie tineretul, dovedeşte importanţa controlului
mijloacelor de socializare.
Educaţia sprijină în mod firesc propaganda în efortul de a asigura autoritatea
totală a statului asupra individului. În aluatul moale al copilăriei se gravează cu mai
multă uşurinţă mesajul zilei. Socializarea timpurie pare a fi şi cea mai eficientă. Ea se
foloseşte de impulsurile naturale ale copilului, de dispoziţia de sacrificiu de sine şi
devoţiunea faţă de cauză. Dogan identifică trei elemente importante în examinarea
procesului de socializare în ţările totalitare (ed.cit., 87). În primul rând, conştiinţa
importanţei decisive a socializării politice. În al doilea rând, supremaţia absolută a
anumitor instituţii –şcoli, partid, armată – în detrimentul altor posibili competitori,
împotriva cărora se angajează o luptă feroce. Bisericilor li se interzice să spună
altceva decât rugăciuni ; subculturile locale sunt domesticite, dacă e nevoie, prin
violenţă ; familiile tac şi ele ca rezultat al neîncrederii strecurate între părinţi şi copii.

23
A treia particularitate a modelului socializării totalitare este simplificarea
extraordinară a discursului politic. Fenomenul acesta cauzează şi o regresiune
intelectuală. În timp ce modernizarea societăţilor implică multiplicarea surselor de
informaţie şi dezvoltarea mesajelor suprapuse şi conflictuale, statul totalitar se
întoarce la Adevărul unic şi indivizibil. Sloganele ideologice învăţate la şcoală şi
reluate în organizaţiile de tineret sunt propovăduite în uzine şi difuzate pe calea
undelor.
În ţările în curs de dezvoltare, canalele de socializare – mass-media, sindicate,
uzine – sunt foarte importante. Socializarea adulţilor este semnificativă în orice
context şi reprezintă modul de a forma indivizi politici moderni ale căror convingeri
îşi au rădăcinile în mediul social sau în atmosfera în care începe să se dezvolte.
Societăţile pluraliste tind să admită o pluritate de influenţe contradictorii. Cu alte
cuvinte, familiile, prietenii, şcolile, bisericile, sindicatele sau mass-media nu
difuzează aceleaşi valori şi opinii. Specialiştii în societăţi fragmentate au descris totuşi
situaţii în care grupurile verticale au reuşit să-şi protejeze membrii de comunicarea
între grupuri şi de influenţele conflictuale. Modelul ar fi următorul : familia îl
sensibilizează pe copil la ceea ce îi vor declara mai târziu preotul, ziarele şi partidele
politice. Rezultatul este o configuraţie culturală foarte originală (apud M.Dogan,
ed,cit., 85). „S-a spus că victoria de la Trafalgar a fost pregătită în şcolile aristocratice
(britanice), pe terenurile de joc de la Eton şi Harrow. Chiar dacă este o afirmaţie
exagerată, există ceva adevăr în ideea că instituţiile educaţionale condiţionează
capacităţile politice, economice sau chiar morale ale naţiunii.” (p.85)

Doctrine şi comportamente politice. Partide politice. Regimuri politice. Sisteme


politice. Comunitatea politică dizarmonică.

Doctrine şi comportamente politice. Partidele politice. Noul val al naţionalismului


european.

(A) Democraţia. Democraţia consociativă. Democraţia creştină.


„Puterea poporului”. Aşa s-ar traduce, textual, democraţia. Democraţia este o valoare
importantă şi greu de obţinut. Ea necesită existenţa libertăţilor politice care creează
condiţiile favorabile realizării deciziilor majorităţii. Democraţia poate include
respectul pentru drepturile şi libertăţile individului. Când este menţionat sensul
etimologic al acestui cuvânt, automat se nasc următoarele întrebări : ce este poporul şi
cum poate el exercita puterea ?
În Grecia Antică, a lui Herodot şi Tucidide, democraţia însemna puterea
cetăţenilor şi nu-i cuprindea pe sclavi. În Anglia lui J.Locke, democraţia însemna
neatârnarea Parlamentului în raport cu Monarhul şi libertatea proprietarului
(excluzând nonproprietarii). În ţările europene ale sfârşitului de secol XIX,
democraţia era doar o democraţie a bărbaţilor, comunitatea politică şi civică
excluzând femeile. Sunt nenumărate definiţii date democraţiei. Practic, fiecare analist
politic care a analizat acest tip de guvernare, a definit democraţia. Ne oprim în analiza
noastră asupra democraţiei la definiţia dată de Karpinski : „Un guvernământ
democratic înseamnă un guvernământ într-un stat ai cărui cetăţeni au influenţă asupra
deciziilor legate de guvernare” (1992/1993, 20). Democraţia politică modernă,
subliniază C.Zamfir, s-a conturat în secolul al XIX-lea, bazându-se pe patru principii
fundamentale : parlament reprezentativ, separarea puterilor în stat, domnia legii şi
garantarea drepturilor civile (1993, 160).

24
Instituţia votului şi libertatea opiniei publice, reprezintă pentru Kapinski
mecanisme sociale de intermediere între voinţa individuală şi voinţa colectivă, create
în cadrul istoriei politice. Fiecare membru al colectivităţii are dreptul la un vot, de
decis, însă, decide majoritatea, fiecare individ are dreptul la liberă circulaţie, la
obţinerea informaţiilor şi libertatea schimbului de opinii. În cazul comunităţilor mari,
nu se poate vorbi despre o democraţie directă (ce presupune influenţa directă a tuturor
asupra deciziilor colective). Soluţiile, în acest caz, sunt : descentralizarea şi crearea
instituţiilor reprezentative.
Descentralizarea presupune luarea de decizii în cadrul unor colectivităţi mai
mici şi punerea de acord a acestor decizii pe calea înţelegerilor între colectivităţile mai
mici. Statele moderne, sindicatele, chiar şi partidele politice au uneori structură
federală, sunt, de fapt, asociaţii între colectivităţi mai mici, care iau decizii separat şi,
dacă e nevoie, le pun de acord. A doua modalitate, graţie căreia instituţiile
democratice pot exista în colectivităţile mari, sunt aşa cum am amintit, instituţiile
reprezentative. Colectivitatea se hotărăşte să desemneze reprezentanţi, care vor lua o
parte din decizii în numele ei. Selecţia reprezentanţilor se face prin mecanismul
alegerilor. În plus, deciziile reprezentanţilor trebuie să fie, în suficientă măsură,
transparente, astfel încât să poată fi controlate şi, după caz, dacă nu corespund voinţei
colectivităţii, să existe posibilitatea schimbării reprezentanţilor.
Pentru Karpinski, temeiul funcţionării societăţii democratice constă în existenţa
libertăţilor politice (se referă la libertatea de a candida în alegeri sau de a desemna
candidaţi), libertăţilor în domeniul informării (posibilitatea de a obţine date cu privire
la acţiunile aleşilor), şi libertatea de a critica acţiunile aleşilor, cu scopul de a
determina schimbarea deciziilor.
Statele sunt organizaţii sociale ce dispun de puteri foarte mari. Plecând de la
acest enunţ J.Karpinski realizează un studiu comparativ între statele democratice
contemporane şi statele guvernate de partide comuniste. (ed.cit., 23-31)
1)- În statele democratice, poliţia este parţial descentralizată şi nu se supune în
întregime Guvernului. Există mecanisme sociale menite să îmbunătăţească situaţia
cetăţeanului vizavi de structurile de stat : sistemul de vot, libertatea de organizare şi
dreptul de a forma asociaţii, în special politice. Opoziţia ia naştere prin asociere
politică. În concluzie, într-o democraţie sunt respectate următoarele tipuri de libertate:
a presei, de asociere şi libertatea opoziţiei politice. Dintre mecanismele sociale care
fac posibilă funcţionarea democraţiei fac parte descentralizarea şi federalismul,
precum şi guvernul reprezentativ, „cu condiţia să fie ales şi controlat, să acţioneze
transparent, să poţi să i te opui şi să poată fi chiar revocat” (p.26).
Într-un stat democratic, Constituţia stabileşte care sunt instituţiile democratice,
„reglementează prerogativele guvernului şi precizează relaţiile dintre diferitele agenţii
guvernamentale, stabileşte modalitatea de alegere a Parlamentului, care exercită
controlul prin reprezentanţi ai Guvernului şi posedă putere legislativă, având drept
sarcină recunoscută legal critica acţiunilor Guvernului şi pregătirea înlocuirii
guvernului existent, în cazul în care societatea ar dori o astfel de schimbare şi ar
exprima vrerea în maniera prevăzută de drept”. (p.27)
2)- În statele comuniste, partidul unic dispune în întregime de mijloacele de
producţie şi hotărăşte, în mare măsură, distribuţia bunurilor de consum. Aceste state
dispun de mijloace de represiune – armată şi poliţie – şi există un monopol de stat
aproape integral al mijloacelor de informare în masă. „În faţa unei astfel de organizări
statale, cetăţeanul este slab, iar influenţa cetăţenilor asupra deciziilor ţine de domeniul
inimaginabilului” (p.24). Influenţa colectivităţii asupra deciziilor poate fi mai mare

25
sau mai mică, poate cuprinde numai unele domenii ale vieţii sociale sau numai unele
decizii. Apar atunci democraţiile parţiale sau democraţiile limitate. Într-o societate
guvernată nedemocratic pot exista instituţii, organizaţii şi colectivităţi cu structură
internă democratică, „reminiscenţe încă nelichidate de către puterea nedemocratică”
(p.30). Un exemplu de mecanism democratic parţial îl constituie modelele de
exercitare de presiuni asupra puterii nedemocratice, în condiţiile existenţei
mijloacelor corespunzătoare de presiune : refuzul de a executa sarcinile trasate de
către autorităţi (greva fiind forma extremă), răspândirea informaţiilor ascunse de către
autorităţi etc. Aceste tipuri de presiune – chiar dacă nu au caracter durabil – pot
determina obţinerea unor influenţe imediate asupra deciziilor guvernamentale, chiar şi
atunci când nu există instituţii democratice.
Un guvern ce nu poate fi schimbat şi a cărei politică nu poate fi modificată, nu
este democratic. Instituţia opoziţiei legale tinde tocmai să îmbine stabilitatea cu
posibilitatea schimbării. „Tipul-ideal” de state ce îmbină stabilitatea cu posibilitatea
schimbării o reprezintă statele anglo-saxone. În cadrul acestora, viaţa politică este
dominată de două partide : de guvernământ şi de opoziţie. „Lucrările parlamentului se
desfăşoară în aceste state ca în cazul unui proces juridic bine condus, în care părţile au
drepturi egale şi obiectivul lor estre de a se combate una pe alta, pentru a ajunge la
adevăr. Sarcina opoziţiei este de a se opune şi opoziţia tocmai asta face. Existenţa
opoziţiei nu este periculoasă pentru guvern, deoarece venirea la putere şi plecarea de
la putere reprezintă un proces normal, iar un guvern democratic nu susţine că
păstrarea de către el a puterii este indispensabilă, că este obligaţia sau datoria lui să nu
plece de la putere. În această viziune, exercitarea puterii nu este ceva sacru şi puterea
nu trebuie deţinută cu orice preţ. Puterea constituie o funcţie socială ; ea se exercită
pentru comunitate şi în interesul comunităţii.” (p.27)
În societăţile democratice contemporane, specialiştii joacă un rol din ce în ce
mai important în luarea deciziilor esenţiale pentru aceste societăţi. Printre condiţiile
democraţiei se numără libertatea, independenţa şi diversitatea ştiinţei, precum şi
abolirea monopolului asupra cercetărilor ştiinţifice (ceea ce presupune posibilitatea
ca, în studierea problemelor sociale, să poată fi realizate expertize şi cercetări
independente unele de celelalte). Din această analiză sumară, desprindem concluzia că
efectul cel mai important al democraţiei este realizarea, prin intermediul procedurilor
sale specifice de negociere şi comunicare a unui grad substanţial de consens.
Democraţia reprezintă o formă de conducere pentru care societatea actuală a optat cu
claritate. Următoarele argumente sunt de regulă invocate în favoarea eficienţei
superioare a democraţiei : a) superioritatea gândirii colective asupra celei individuale,
mai ales în soluţionarea problemelor cu un grad ridicat de complexitate ; procedurile
gândirii colective sunt tot mai des utilizate în toate domeniile, inclusiv în ştiinţă ; b)
crearea consensului : acceptarea deciziilor este mult mai ridicată în condiţiile
participării la luarea acestora ; c) motivare : participarea la luarea deciziei ridică
substanţial gradul de implicare, de responsabilitate, în timp ce sistemele
nondemocratice generează pasivitate, rezistenţă, ostilitate, apatie, alienare ; d) există o
relaţie clară între procedurile democratice şi creativitatea, inventivitatea sistemelor ; e)
democraţia este o bază necesară pentru orientarea flexibilă, deschisă, pentru
experimentare, analiză critică ; în contrast, sistemele nondemocratice devin defensive,
închise la realitate, rigide ; f) democraţia reprezintă singura modalitate de promovare
constructivă şi consensuală a plurităţii intereselor care caracterizează o colectivitate şi
de aici gradul relativ scăzut de conflictualitate şi de alienare ; g) control eficace asupra
exercitării conducerii de către întreaga colectivitate. Dincolo de avantajele sale nete,

26
democraţia prezintă şi dificultăţi specifice : consum de timp, blocarea deciziei,
permite exprimarea conflictelor latente, proiecţia unor interese particulare în procesul
decizional. (apud C.Zamfir, coord., 1993, 160)
Specific perspectivei sociologice asupra democraţiei este accentuarea câtorva
aspecte mai importante : relaţia dintre organizarea şi funcţionarea sistemului
democraţiei şi organizarea societăţii globale ; relaţiile dintre clase şi grupuri sociale în
cadrul procesului democraţiei ; mecanismele sociale prin care este distribuită puterea
şi se cristalizează conducerea socială în cadrul proceselor democraţiei ; distribuţia
preferinţelor electorale şi factorii schimbării acestora ; relaţia dintre nivelul de
dezvoltare economică şi formele democraţiei ; rolul tradiţiei şi culturii democraţiei. În
abordarea şi definirea democraţiei, demersul sociologic se înscrie pe un continuum de
la o dreaptă nihilistă până la o stângă apologetică. S-au conturat următoarele direcţii
de analiză ale democraţiei : clasa doctrinelor nihiliste şi eticizante, apoi doctrine
pluraliste şi poliarhice.
(1)- Doctrinele nihiliste şi eticizante, domină spectrul teoriilor politice din SUA
şi Europa Occidentală în perioada postbelică. „Înţelegem prin nihilism (lat. nihil =
nimic), concepţia care neagă instituţiile, morala, tradiţiile culturale existente într-o
societate, fără să le opună în schimb altele superioare. Nihilismul militează pentru
distrugerea autorităţii şi, ca atare, este confundat cu anarhismul sau asociat cu
terorismul. Unii dintre susţinătorii nihilismului îşi manifestă simpatia pentru starea
naturală originară când oamenii duceau o viaţă solitară, simplă, brutală”.
a)- Unele doctrine nihiliste au drept fundament teoretic un suport umanist tradiţional.
Nihilismul de factură umanistă tradiţională – exprimat în SUA de J.Dewey – are ca
punct de plecare argumentul scepticismului conform căruia „ceva poate fi într-un fel
sau altul, dar mintea omenească nu posedă un criteriu obiectiv pe baza căruia să
demonstreze că ceva e adevărat în raport cu altceva care e fals”. Concluziile
nihiliştilor americani sunt două. Prima ar fi aceea că nu există un criteriu obiectiv pe
baza căruia putem să demonstrăm că o realitate este democrată în opoziţie cu altele
care vor fi nedemocrate. A doua concluzie este că, din analiza făcută tuturor tipurilor
de realitate, doar o singură evidenţă este certă : credinţa în omul de rând, considerat ca
valoare supremă, numită de Dewey „valoare sacră”.
În viziunea nihiliştilor europeni, democraţia este o credinţă în instituţiile
europene, este o tradiţie şi totodată o filosofie. Democraţia este înţeleasă atât ca
umanism centrat pe libertate, egalitate şi fraternitate, sar şi ca mod de trai (occidental,
opus, de exemplu, celui asiatic). De abia în ultimă instanţă – şi totul accesoriu –
democraţia este şi o formă de regim politic. Concluziile nihilismului european se pot
rezuma la sintagma : „nu ştiu ce este democraţia, dar respectăm individul ca valoare
supremă”.
b)- având o bază tehnocrată, o a doua categorie de doctrine nihiliste şi eticizante s-au
dezvoltat având o fundamentare teoretică impusă de tehnologia de tip intelectual.
Facem următoare precizare : tehnologia de tip intelectual este cauza unică a
progresului general (sau, cum spunea Friedman, „tehnologia de tip intelectual
deschide toate uşile”). Generând societăţile postindustriale, revoluţia tehnică face ca
relaţiile de proprietate să devină nesemnificative. Din acest moment, decizia politică
nu mai este luată în conformitate cu interesul economic, interesul de proprietate sau
de clasă, ci în conformitate cu noua tehnologie. Concluzia nihiliştilor este următoarea:
graţie tehnologiei de tip intelectual, decizia – care este „esenţa puterii” – se
transformă din decizie politică, pe temeiul proprietăţii în decizie tehnică pe temeiul
noii tehnologii intelectuale.

27
Locul „burghezului proprietar” şi al „proletarului neproprietar” este luat de două
clase noi : tehnocraţii (care deţin conducerea şi puterea) şi tehnicienii (noua clasă
dominantă). Pentru că în noua situaţie, dominarea este tehnică rezultă că aceleaşi legi
obiective ale noii tehnologii se impun în mod absolut atât celor care domină
(tehnocraţilor) cât şi celor care sunt dominaţi. Rezultă de aici, spun nihiliştii,
„consensul general de clasă, social şi politic în care dominanţii şi dominaţii activează
pentru menţinerea şi optimizarea noului sistem în curs de constituire” (J.Elbul). din
noul sistem lipsit de antagonismul de clasă se înlătură astfel, conflictul şi are loc o
dezideologizare a claselor, maselor şi a opiniei publice. Prin extensie, se impune
concluzia că statul s-a dezideoelogizat, că partidele s-au depolitizat. „Logic şi legic,
democraţia a murit.” (J.Elbul)
(2)- Doctrinele pluraliste şi poliarhice ale democraţiei se situează la polul opus
nihilismului. Sunt teoriile care domină ideologia contemporană, gândirea politică,
filosofică şi sociologică. Considerate schematic, doctrinele pluraliste presupun două
aserţiuni fundamentale : regula de procedură totalitară sau regula de procedură
democrată.
Regula de procedură democrată consfinţeşte constituţional pluralitatea de
partide şi grupe de veto. Conform acestei reguli de procedură, în stat funcţionează trei
puteri, legislativă, executivă şi judecătorească, despărţite riguros în conformitate cu
forma pe care o capătă regula de procedură dintr-o constituţie concret determinată. În
aceste condiţii, democraţia nu poate fi decât reprezentativă. Dacă în plus există şi o
lege electorală şi un sistem electoral care să presupună alegeri periodice, atunci
democraţia presupune o pluralitate de partide, grupuri de veto şi grupuri de interes.
Dacă acestea din urmă acţionează pe piaţă, partidele şi grupurile de veto, ca instituţii
politice (care există în calitatea lor de reprezentante ale grupurilor de interes)
acţionează în sfera autonomă a politicului. În zona politicului se produce competiţia -
echivalentul concurenţei pe piaţă - care presupune compromis şi consens.
Confruntarea în sistemul democrat are ca rezultat compromisul, din care rezultă
consensul. Compromisul şi consensul politic, realizat la nivel parlamentar, dau
stabilitate celorlalte două puteri (executivă şi judecătorească) şi fac să funcţioneze
obligaţia politică pe care şi-o asumă guvernanţii în raport cu guvernaţii. Astăzi, prin
pluralism politic este înţeleasă ordinea politică şi juridică care permite forţelor social-
politice organizate să manifeste o diversitate de opinii şi interese într-o confruntare
liberă. Pluralismul politic democratic porneşte de la premisa că între puterea statului şi
cetăţeni trebuie să se interpună mai multe organizaţii politice, sindicale, activitatea
acestora putând echilibra şi controla puterea. Într-un sens mai profund, pluralismul
politic nu înseamnă pur şi simplu o pluritate de grupuri organizate, ci o suveranitate
divizată, admiterea principiului separării puterilor în stat. Pluralismul este astfel opus
totalitarismului şi practicii partidului unic, a sindicatului corporatist de stat sau a
religiei de stat unice, care tind spre realizarea unei omogenităţi, a corpului social din
punct de vedere politic (unitatea moral-politică) (apud S.Tămaş, 1993, 205).
Lucrarea de referinţă a democraţiei – aşa cum este ea înţeleasă astăzi – îi
aparţine lui Schumpeter („Socialism, capitalism, democraţie.”). Sinteza realizată de
acesta valorifică trei direcţii de gândire cu originile în Europa, direcţii care, deşi
aparent opuse şi conflictuale, sunt în realitate convergente şi complementare : poziţia
decizională (Hans Kelsen), teoria elitelor (Mosca, Pareto, Weber) şi poziţia totalitară a
lui M.Weber.
A)- Din perspectiva decizională propusă de Hans Kelsen, democraţia este o
metodă care presupune o pluralitate de partide şi grupe de veto în luarea deciziei.

28
Democraţia este, astfel, opusă totalitarismului care reprezintă partidul unic în luarea
deciziei.
B)- Poziţia elitară este, evident, opusă teoriilor populiste. „Clasicul” teoriilor
elitare rămâne Gaetano Mosca. „În mod natural, fatal, subliniază Mosca, orice
societate se scindează, se subîmparte în două clase de persoane : una minoritară,
denumită elită, care, în mod natural, deţine puterea, şi alta, o majoritate, pe care o
numim mase, popor, naţiune şi care, în mod fatal, este lipsită de putere”. Pentru
Mosca elita este clasa politică guvernantă sau dirijentă, iar masele populare (sau
naţiunea) reprezintă clasa politică guvernată sau dominată.
În acest punct al analizei sale, Mosca introduce trei concepte : formula politică,
elita guvernantă sau clasa politică şi elita virtuoasă. Celor trei formule politice le
corespund trei clase politice sau guvernante. Între acestea două sunt exemplare : clasa
politică închisă şi clasa politică deschisă. La întrebarea „cum poate o minoritate,
numită elită, să domine o majoritate, numită popor ?”, Mosca răspunde „organizarea
este secretul şi misterul”. Altfel spus, „masele nu se pot organiza, rămân dominate de
instinctele gregare, de turmă. O minoritate – doar prin simplul fapt că este o
minoritate – natural, se organizează. De aici rezultă puterea care e, în mod fatal,
monopolul acelei minorităţi pe care o vom numi clasă politică guvernantă”.
Plecând de la faptul că formula politică determină clasa politică, Mosca
identifică trei formule politice (teocrată / autocrată, birocrată şi eleno-italică) şi trei
clase politice (închise sau egal caste pentru prima formulă, transformate în închise
pentru a doua formulă şi deschise pentru a treia formulă. Clasa deschisă proprie
formulei eleno-italice sau liberale se manifestă prin două ipostaze : fie prin
„deschidere necontrolată” (situaţie cere conduce la demagogie şi anarhism), fie prin
„deschidere controlată” ceea ce face posibilă şi reală democraţia, aşa cum a fost ea
definită prin regula de procedură.
O elită (clasă politică) practicând o deschidere necontrolată admite toţi veleitarii
apăruţi în clasa non-politică (guvernată). Rezultatul este demagogia şi anarhismul.
Elita politică virtuoasă (clasa politică virtuoasă) este aceea care practică o „deschidere
controlată” în sensul că recunoaşte existenţa elementelor de elită născute în „clasa
non-politică” (guvernată) şi le primeşte la sine respingând veleitarul (individ-grup)
care nu este element elitar. Rezultă de aici capacitatea clasei politice de a se acomoda
cu schimbarea („progresul istoric”) şi, fapt esenţial, de a programa, de a conduce
această schimbare în sensul cerut de istorie. E evident, demonstrează Mosca, faptul că
elitarii, veniţi din clasa non-politică, vor alcătui în clasa politică „stânga” acesteia.
În opoziţie cu „dreapta” clasei politice, noua „stângă” va impune schimbarea şi
transformarea, ceea ce este echivalent cu capacitatea clasei politice de a răspunde
cerinţelor istoriei şi devenirii (evoluţiei) sociale. Întâlnim elita virtuoasă, spune
Mosca, „în ceea ce numim democraţia europeană azi, cât şi în ceea ce am numit
democraţia antică, greco-romană, sau democraţia în „Comunele” Italiei în vremea
Renaşterii”. Concluzia lui G.Mosca este următoarea. Deschiderea necontrolată
produce demagogie şi anarhism, urmarea fiind „revoluţia”, sfârşitul formulei politice.
Vinovatul întotdeauna şi în exclusivitate este unul : clasa politică. Aşadar, cauzele
prăbuşirii tuturor civilizaţiilor trebuie căutate, şi căutându-le le vom găsi în interiorul
clasei politice. Elita virtuoasă e aceea care produce capacitatea de a face istorie prin
evoluţie fără revoluţie. Aşa se explică faptul că formulele politice pot coexista (în
timp şi spaţiu).
C)- Poziţie totalitară în raport cu cea exprimată de Schumpeter este cea a lui
Max Weber, el însuşi reprezentant al elitismului şi clasic al economiei burgheze.

29
Capitalismul liberei concurenţe presupune autodeterminarea prin contact, pe piaţă.
Pentru Weber, capitalistul are ca trăsătură dorinţa de câştig. La aceasta, Epoca
modernă adaugă orientarea spre raţionalizarea existenţei prin muncă disciplinată,
eficienţă şi orientare achizitivă (ascetism practic). Organizarea raţională a muncii şi
orientarea ascetică spre profit, reprezintă baza noului edificiu economic care
contribuie la unificarea celor două mari invenţii ale istoriei (organizarea raţională a
muncii libere şi tehnologia întreprinderii capitaliste).
Pentru Weber, concurenţa de pe piaţă se transpune în concurenţă în clasa
politică şi în structura de putere. Concomitent cu schimbarea, în capitalism se face
trecerea de la „libera concurenţă” la monopolism (imperialism). Ia naştere astfel, un
totalitarism economic (în care monopolul de proprietate dictează) şi un totalitarism
politic în care puterea, prin stat, prin clasa politică, dictează. Din această perspectivă,
concluzia lui Weber nu ne mai surprinde : „Capitalismul este o închisoare confortabilă
a popoarelor” în care nu mai există democraţie. Ceea ce Weber denumea „capitalism
totalitar” devine în perioada postbelică „societate industrială avansată” şi, ulterior,
conform proiecţiei futurologice realizată de analiştii vest-europeni şi americani,
„societate postindustrială”. Realitatea şi dezvoltările contemporane ale modelului
„societăţii postindustriale” contrazic previziunile weberiene (pentru că astăzi,
democraţia este mai reală ca oricând), validându-l pa Gaetano Mosca (pentru că
termenul de elită virtuoasă guvernantă este verificat prin realităţile politice empiric
observabile).
Încercând să răspundă la întrebarea „cum se produce puterea ?”, John Galbraith
(consilier al lui J.F.Kennedy, sociolog şi economist), elaborează teoria puterii
compensatoare. Punctul de plecare al analizei sale îl reprezintă identificarea a două
produse istorice reale : monopolul de proprietate şi monopolul forţei de muncă. În
formula monopol de proprietate – monopol al forţei de muncă, Galbraith introduce
statul, ca ”arbitru” de situaţie (în determinarea lui concretă de „guvern în funcţie”).
Din calitatea sa de arbitru între cele două monopoluri rezultă puterea compensatoare.
Cum anume se produce puterea compensatoare ? se întreabă Galbraith, şi tot el
răspunde că, în condiţiile în care „monopolul forţei de muncă” presează eficient
asupra „monopolului de proprietate”, îl obligă pe acesta la împărţirea profitului şi
pierderilor. Prin instrumente de forţă şi persuasiune, statul, în calitate de guvern în
funcţie, susţine această presiune exercitată asupra monopolului de proprietate.
Legalitatea instrumentelor de forţă şi persuasiune ale statului decurge din setul
de legi. Legitimitatea acestei acţiuni legale a statului rezultă din „obligaţia politică”
care, în linii generale, vine tocmai din partea „monopolului forţei de muncă” (şi care,
evident, în sistemul electoral „protejează statul” împotriva presiunii pe care o
realizează „monopolul de proprietate”). Puterea compensatoare constă în faptul că
statul – astfel protejat – protejează la rândul lui, „monopolul forţei de muncă”
împotriva „monopolului de proprietate” printr-o dublă determinare. Pe de o parte,
legitimitate şi legalitate rezultate din obligaţie politică asumată de masă, iar pe de altă
parte, forţă şi autoritate absolută a legilor în faţa cărora se supun toţi. Astfel,
concluzionează Galbraith, se justifică :
a) politica de intervenţie a statului în sfera economică, intervenţie ce asigură
redistribuirea venitului naţional de la cei bogaţi către cei săraci;
b) politica socială a statului;
c) compatibilitatea democraţiei cu liberalismul (devenit însă neoliberalism).

30
Alături de teoria puterii compensatoare a lui Galbraith, se înscriu ca doctrine pluraliste
ale democraţiei doctrina poliarhică, teoria grupurilor de veto şi teoria democraţiei
sociale.
Poliarhia este un concept elaborat de către analistul nord-american Robert Dahl
pentru caracterizarea evoluţiei politice contemporane, în direcţia stabilirii unui
ansamblu larg şi diferenţiat de instituţii pentru practicarea democraţiei pe scară largă,
respectiv ideea unei pluralităţi de centre de decizie. Poliarhia este asociată cu
„democraţia” şi „pluralismul”. R.Dahl propune ca, în cazul democraţiei într-o
societate postindustrială, termenul de „guvern al poporului” să fie înlocuit cu cel de
„guvern acceptat, aprobat de către popor”. Din această perspectivă, Dahl defineşte
poliarhia ca fiind situaţia în care poporul, fără a guverna, are dreptul exclusiv de a-şi
alege reprezentanţii şi de a controla structura de guvernare, de a schimba guvernul
prin respectul strict al regulii constituţionale.
Conceptele consacrate în poliarhie sunt centrul sistemului politic, periferia
sistemului politic şi consensul. Centrul sistemului politic este alcătuit din elitele de
guvernare. Lor le aparţine puterea care, în calitate de monopol, produce decizia. Acest
centru funcţionează pe baza unei reguli de procedură poliarhică – rebotezată
„democrată” de către gândirea contemporană. În centrul sistemului politic se produce
concurenţa, lupta politică şi ideologică din care rezultă compromisul şi consensul
înţeles drept consens activ din care decurg deciziile.
Clasa guvernată (masele, poporul) alcătuieşte periferia sistemului politic.
Periferia este nonpolitică, nonideologică, având la bază grupurile primare. Aici,
consensul este pasiv dar, deşi este lipsit de putere, realizează controlul riguros şi
înlocuirea indivizilor ce alcătuiesc structurile de guvernare. Consensul este o realitate
complexă care funcţionează în clasa politică (în centrul sistemului politic) în calitate
de consens activ, dar care, în condiţiile regulii de procedură a pluralităţii, funcţionează
şi la „periferia sistemului politic” în calitate de „consens pasiv”. Consensul pasiv este
o realitate istorică consfinţită constituţional şi respectată în mod absolut de către
guvernanţi şi guvernaţi. Acest respect ar putea induce concluzia perfecţiunii
democraţiei. În realitate însă, spune Dahl, lucrurile nu stau chiar aşa pentru că
indivizii, odată ajunşi în structurile de guvernare, manifestă „răul” ontologic exprimat
desăvârşit în gândirea liberală de către lordul Acton în celebra formulă : „Puterea
corupe. Orice putere corupe. Puterea absolută corupe în chip absolut”.
Clasa nonpolitică – poporul – se găseşte într-o relaţie cauzală necesară cu
centrul sistemului politic pe care, aparent, îl şi produce. În realitate, nu periferia
sistemului politic produce centrul sistemului politic ci, într-un sistem democrat, ea
doar îl acceptă în şi prin sistemul reprezentativităţii. Subliniem precizarea lui Dahl :
poporul doar acceptă să fie guvernat de către una sau alta dintre elite, acestea fiind un
dat ontologic. Poporul are în exclusivitate dreptul de a controla activitatea elitelor şi
de le schimba, dar nu se poate autoguverna. Treaba poporului este să opteze între elite
(„consensul este pasiv”) şi nu să ia decizii. Concluzia doctrinei poliarhice este că, într-
o poliarhie, poporul este suficient de puternic pentru a controla şi schimba
guvernanţii. Nu este însă capabil şi nu poate fi capabil să se autoguverneze.
Trăsăturile principale ale poliarhiei se referă la :
a) extinderea sufragiului practic la toţi membrii adulţi ai societăţii;
b) alegeri libere şi corecte;
c) exercitarea controlului asupra reprezentanţilor oficiali, inclusiv prin dreptul de
a-i revoca;
d) dreptul oricărui cetăţean de a candida pentru posturi oficiale;

31
e) libertatea expresiei;
f) existenţa pentru cetăţeni a posibilităţii de a obţine informaţii din surse
alternative;
g) constituirea de numeroase organizaţii ale societăţii civile şi multiplicarea
drepturilor individuale.
R.Dahl caută să demonstreze că o „guvernare poliarhică” constituie un răspuns pentru
toate problemele cu care se confruntă viaţa politică, datorită competiţiei grupurilor de
interese, indiferenţei şi slabei informări a publicului, dominării a vieţii politice de
către o elită restrânsă.
Maurice Duverger este reprezentantul teoriei grupurilor de veto sau de presiune
(1951, „Les Partis politiques”). În sens general, se afirmă că în statul contemporan
proprietatea a difuzat la nivelul tuturor categoriilor sociale. Statul devine al tuturor
intereselor, sub forma de „stat al partidelor şi grupurilor de veto”. Duverger defineşte
grupul de veto sau de presiune drept o „structură de persoane care exercită presiuni
politice – pressing politic – asupra legislatorului (prin tradiţie) şi, mai de curând,
asupra executorului (prin opinia publică) pentru a obţine modificări de legislaţie,
acţiuni guvernamentale şi comportamente de masă prin care să fie satisfăcute interese
– aici şi acum – ale marilor grupe de interese”. În ceea ce priveşte partidul politic,
acesta este un grup de adeziune în relaţia cu un grup de situaţie, dar deosebit de acela.
Este deosebit pentru că grupul de situaţie poate fi o clasă socială sau o categorie
socială, în timp ce partidul politic reprezintă doar forma instituţionalizată în şi prin
care se dă expresie intereselor grupului de situaţie din perspectiva adeziunii (sau altfel
spus, este de aşteptat ca muncitorii să adere la partidele de stânga, iar intelectualii la
partide pe un diapazon de la centru spre dreapta).
Temeiul oricărui partid politic este puterea, în sensul că întreaga activitate
vizează cucerirea puterii sau participării la putere. Orice partid politic are funcţii şi
roluri parlamentare, guvernamentale, ideologice şi electorale, de conştientizare şi
organizare a grupului sau grupelor de situaţie pe care le reprezintă.
Grupul de veto se deosebeşte radical de partidul politic deoarece nu este o
structură instituţionalizată politic a grupurilor de situaţie, nu reprezintă interesele
generale ale acestora şi nici nu au ca scop cucerirea puterii sau participarea la putere.
Raţiunea de a fi a grupului de veto este influenţarea puterii prin intermediul pressing-
ului, pentru a obţine modificări de legislaţie sau schimbări ale comportamentului
politic în vederea satisfacerii imediate a intereselor de grup. O definiţie completă a
grupului de presiune ne-o oferă S.Tămaş (1993, 120). Grupul de presiune este un grup
cu un grad relativ de organizare, desigur neoficială, care urmăreşte influenţarea
directă sau indirectă a activităţii parlamentare şi guvernamentale în direcţia propriilor
sale interese. Spre deosebire de partidele politice, care caută să deţină puterea, grupul
de presiune este, în principal, interesat să influenţeze deciziile politice, formarea
politicilor publice şi îşi aduce, totodată, contribuţia la recrutarea de elite politice, la
realizarea procesului de comunicare politică etc. Grupurile de presiune, spre deosebire
de grupurile de interes, sunt competitive, exercită presiuni asupra factorilor de decizie
din structurile administrative şi politice pentru a realiza scopurile urmărite. Unii
consideră că activitatea partidelor constituie „procese autorizate”, iar activitatea
grupurilor de presiune reprezintă „procedee tolerate”.
Grupurile de presiune ţin de existenţa lobby-ismului ca tradiţie în SUA („lobby”
reprezintă culoarul lung din clădirea Capitoliului – în SUA, sau a Parlamentului – în
Marea Britanie, unde deputaţii se întâlnesc cu terţe persoane). În SUA aceste ”lobby”
au apărut, iniţial, ca birouri de specialişti alcătuite, de regulă, din bătrâni, jurişti şi

32
economişti (ce avuseseră în perioada anterioară funcţii în administraţia de stat sau în
justiţie) şi care aveau rolul de a influenţa puterea legislativă sau acţiunile
administrative. Istoriografia americană semnalează două practici de lobby : practica
legală pe de o parte şi, pe de altă parte, practica imorală.
O reglementare federală numită Lobbying Act (1946) consfinţeşte statutul şi
activitatea grupelor de veto. În plus, această reglementare obligă grupurile de lobbyişti
să indice mijloacele lor financiare şi să dea lista „membrilor acreditaţi” pentru a fi
admişi pe culoarele Congresului SUA. În Europa, fenomenul este mai restrâns.
Practica de lobby ilegală mai este denumită şi „răsucirea braţului adversarului”. Un
exemplu ultracunoscut de acest gen este următorul : pe domeniul personal al familiei
Kennedy este găsit cadavrul secretarei acestuia. Pentru a-l forţa să se retragă din cursa
prezidenţială, un grup de lobby îl ameninţă pe Kennedy că va da publicităţii fotografii
realizate chiar în ziua morţii secretarei, şi care îi surprind pe cei doi împreună. Chiar
dacă nu a fost implicat în moartea secretarei, pentru a evita scandalul, ultimul
Kennedy s-a retras din cursa prezidenţială.
Duverger clasifică grupurile de veto în interne sau externe, ambele categorii
suportând însă o a doua clasificare : grupuri exclusive, grupuri parţiale sau
pseudogrupuri. Scopul grupurilor exclusive este pressing-ul politic, dar şi alte tipuri
legale de activităţi. Pseudogrupurile însă, sunt acele grupuri care, deşi nu şi-au propus
drept scop pressing-ul politic, îl practică după împrejurări. Toate cele trei categorii de
grupuri pot alcătui grupuri de veto interne (din cadrul parlamentului) sau grupuri de
veto externe, private sau publice. Grupurile de veto private sunt alcătuite, de regulă,
din indivizi în slujba unor mari companii naţionale, transnaţionale şi care fac pressing
asupra guvernelor altor ţări. Grupurile publice, însă, include indivizi din structurile de
guvernare ale unui stat. Prin intermediul grupurilor publice se realizează pressing
politic, diplomatic, economic şi tehnologic asupra altor state – incluzând chiar
ameninţarea armată. Uneori, în presă se fac referiri la acţiunile lobbiştilor ca la
activitatea unui „guvern invizibil”. În Europa, fenomenul este mai restrâns. Lobbiştii
sunt adesea numiţi „a treia Cameră” a legislaturii. În SUA, reprezentanţii diferitelor
lobby-uri depun mărturie înaintea comitetelor Parlamentului şi aduc la cunoştinţa
acestora fapte importante pentru legislativ, care servesc unor interese particulare.
Exceptând cazurile de mită şi ofensă criminală, guvernul american nu restrânge
activitatea lor, dar atrage atenţia asupra efectelor negative posibile ale operaţiunilor
întreprinse.
Astăzi, aria de utilizare a conceptului grup de veto s-a lărgit considerabil.
Vorbim despre existenţa unor grupuri de veto în organizarea claselor politice.
Organizarea sindicală a clasei muncitoare este un asemenea exemplu. În Marea
Britanie de exemplu, sindicatele, prin tradiţie, fac pressing atât asupra legislativului
cât şi asupra executivului. Prin teoria grupurilor de veto, Duverger atrage atenţia că, în
interiorul partidelor politice, acţionează – nevăzute, neştiute, dar foarte puternice –
grupuri de veto (de presiune).
În practica politică curentă, apar alte două tipuri de grupuri : cel parlamentar şi
cel de interes. Grupul parlamentar este alcătuit din deputaţi şi senatori în parlament, ca
reprezentanţi ai unor partide sau mişcări politice şi care, în general, adoptă aceeaşi
poziţie politică. Acest tip de grup îşi defineşte şi concertează poziţia prin declaraţii
politice în toate problemele supuse dezbaterii parlamentare şi intervenind în toate
etapele procedurale. La un grup parlamentar pot adera şi deputaţi independenţi, care
nu se supun disciplinei de partid. Preşedinţii grupurilor parlamentare sunt exponenţii
poziţiei politice adoptate, poziţie pe care o susţin în şedinţele publice şi în comisiile

33
parlamentului. Disciplina de vot poate fi impusă unui grup parlamentar, dar se poate
recurge şi la regula libertăţii votului. Grupul parlamentar poate avea iniţiative în ce
priveşte moţiunile de cenzură, sesizarea Curţii Constituţionale, cererile de convocare a
parlamentului în sesiuni extraordinare etc. (apud S.Tămaş, 1993, 120).
În „Dicţionarul politic” al lui S.Tămaş găsim o scurtă caracterizare a grupului
de interes. Acesta este un ansamblu de indivizi care, în virtutea unor interese comune
(materiale, morale, profesionale), se organizează într-un anumit grad cu scopul de a
reprezenta, apăra şi promova aceste interese în viaţa politică, economică, socială şi
culturală. Grupurile de interese sunt sau devin parteneri, mai mult sau mai puţin
importanţi, ai factorilor de decizie din cadrul puterii politice. Relaţiile lor pot crea
situaţii de colaborare sau de conflict. Statul – în funcţie de regimul politic – poate să
refuze legitimitatea grupului de interes din motive politice sau juridice, dar poate să
accepte existenţa lor şi să le „coopteze” în procesul politic, economic, social sau
cultural. Unii susţin că materia primă a procesului politic nu este interesul manifestat
printr-un comportament individual, ci interesul împărtăşit cu alţii în cadrul unui grup.
În practică însă, acţiunea colectivă nu este singura formă de manifestare politică
întrucât intervin şi comportamentele individuale importante pentru destinul politicii,
cum este acţiunea individuală de votare sau modul în care acţionează conducătorii de
partid sau de stat. Grupul de interes se poate manifesta ca un grup de presiune, când
începe să exercite, direct sau indirect, presiuni asupra puterii politice pentru a
influenţa deciziile acesteia.
În perioada anilor ´70, M.Duverger lansează sloganul „Vestul se socializează.
Estul se liberalizează”. Sociologul francez emite ipoteza potrivit căreia, în contextul
dezvoltării tehnologiei de tip intelectual – generalizate atât în Occident cât şi la
Moscova – se produce treptat, o convergenţă capitalism – socialism astfel încât, într-o
perioadă eclectică, valorile celor două vor coabita în planul democraţiei. Se va
produce, astfel, marea transformare a socializării Vestului prin participarea forţei de
muncă la procesul de luare a deciziei – ca urmare a difuzării proprietăţii – iar Estul va
fi marcat de liberalizare, prin apariţia şi dezvoltarea unor structuri instituţionale ce ţin
de ceea ce generic sunt numite „drepturile omului”. De aici rezultă în Est o
democraţie reprezentativă în plan politic şi o economie de piaţă.
Astăzi, acest scenariu al democraţiei sociale este, aparent epuizat, ca urmare a
prăbuşirii sistemelor socialiste din Est. Spunem „aparent”, când ne referim la
valabilitatea teoriei democraţiei sociale a lui Duverger, pentru că, deşi estul socialist
s-a prăbuşit, au mai rămas alte state comuniste. China este exemplul de ţară comunistă
în care a fost implementată o economie socială de piaţă.
Jan Timbergen introduce în gândirea occidentală a anilor ’60 conceptul de
economie mixtă optimă, nici capitalistă, nici socialistă, rezultată din tehnologia de tip
intelectual şi care se impune ca o necesitate absolută prin legile obiective ale acestei
tehnologii. În raport cu aparatul (respectiv sistemul de inteligenţă obiectivată în
tehnologia intelectuală), o singură economie naţională şi mondială este optimă :
aceea pe care aparatul o impune. Economia de piaţă, subliniază Timbergen, nu poate
fi decât acea economie mixtă optimă. Facem precizarea că prin tehnologie de tip
intelectual, Timbergen sugerează că în centrul sistemului productiv se află
cunoştinţele de factură intelectuală, exactă, tehnică, a naturii, cunoştinţe care se
obiectivează instantaneu în tehnologie.
Sistemele democratice sunt imperfecte, afirmă R.Dahl (1989, „Democracy and
Its Critics”), pentru că sunt confruntate cu anumite contradicţii interne, denumite
„paradoxuri ale democraţiei”. Din cauza acestora, în interiorul societăţii se nasc

34
tensiuni ce pot, în formă extremă, să conducă la slăbirea democraţiilor şi chiar la
înlocuirea lor cu regimuri autoritare. Dar care sunt, în opinia lui Dahl, contradicţiile
care se manifestă în mod normal şi permanent între laturile procesului politic
democratic ? Acestea se manifestă între consens şi conflict, între reprezentativitate şi
guvernabilitate şi între legitimitate şi eficacitate.
a)- Tensiunea dintre conflict şi consens se produce datorită faptului că democraţia,
prin natura sa, este un sistem de competiţie pentru putere, instituţionalizat (libera
concurenţă în economie, competiţia electorală în politică). „Competiţia generează
conflicte ce pot atinge niveluri care ameninţă pacea civilă şi stabilitatea politică. În
aceste condiţii, conflictul trebuie menţinut în limite acceptabile prin intermediul
consensului, coeziunii, a voinţei de cooperare între factorii politici. Nevoia de
toleranţă din partea opoziţiei politice, manifestarea flexibilităţii, moderaţiei şi a
spiritului de civilitate din partea tuturor forţelor politice sunt căile practice de
echilibrare a tensiunilor dintre consens şi conflict în cadrul sistemelor democratice.”
(S.Tămaş, ed.cit., 73)
b)- În „Dicţionar politic – instituţiile democraţiei şi cultură civică” (1993) sunt
analizate raporturile dintre reprezentativitate şi guvernabilitate. Înainte însă, trebuie să
facem distincţia între democraţia directă (din acest punct de vedere democraţia este
un sistem de instituţii şi relaţii prin care membrii societăţii acţionează direct, ca
autoritate elaboratoare de politici) şi democraţia reprezentativă (politica este elaborată
de către reprezentanţi, în numele celor care i-au ales). Democraţiile actuale militează
pentru o largă reprezentativitate a curentelor politice din cadrul populaţiei. Pentru a fi
însă stabil, un regim democratic trebuie condus cu fermitate şi hotărâre, guvernul
trebuind să răspundă nu numai intereselor diverselor forţe politice ce reprezintă
populaţia, dar să şi medieze interesele în conflict sau să se ridice deasupra intereselor
mărunte. Dificultăţile pot fi depăşite prin efectuarea de corecturi în planul
„reprezentativităţii”. Una din căi este restrângerea fragmentării forţelor politice
stabilind prin lege un procentaj minim ce trebuie întrunit în urma alegerilor de către
un partid pentru a putea intra în parlament (în Germania 5%). Fragmentarea excesivă
a reprezentării duce la parlamente slabe şi guverne de coaliţie cu o capacitate de
guvernare scăzută.
c)- Raporturile dintre legitimitate şi eficacitate generează dificultăţi în instituţia
democraţiei. Pentru a fi stabilă, o guvernare democratică, are nevoie de
consimţământul celor guvernaţi. Acest consimţământ va depinde, după părerea lui
R.Dahl (1989) de eficacitatea acţiunilor întreprinse de cei ce guvernează societatea,
care trebuie să dovedească practic capacitatea lor în rezolvarea problemelor
economice şi sociale precum şi în înfăptuirea unei stări de ordine şi justiţie. Încercând
să fie eficienţi, guvernanţii ar putea să aplice politici nepopulare care vor duce la
pierderea consimţământului maselor. Invers, guvernul care promovează politici pe
placul populaţiei (orientarea populistă) ar putea să nu fie eficace economic şi astfel,
prin măsurile luate, să ameninţe viitorul unui regim democratic.
Care sunt perspectivele democraţiei în societatea contemporană ?
În această privinţă Winston Churchill remarca : „nimeni nu pretinde că democraţia
este perfectă sau înţeleaptă. Într-adevăr, s-a spus că democraţia este cea mai rea
formă de guvernare, exceptând toate celelalte forme care au fost încercate din timp în
timp”. În ciuda imperfecţiunilor, democraţia rămâne cea mai bună modalitate de a
conduce treburile publice ale unei societăţi, numai dacă se respectă principiul
suveranităţii poporului (ceea ce înseamnă că guvernarea poate fi legitimată numai prin
voinţa celor guvernaţi). Acest principiu trebuie deosebit de procedurile democratice

35
care sunt mijloace ce permit punerea în evidenţă a voinţei poporului. Principala
procedură sunt alegerile. Alte proceduri ajută la funcţionarea în bune condiţii a
sistemului democratic – separarea puterilor, limitarea mandatului pentru reprezentanţii
poporului, precizarea anumitor reguli constituţionale, etc. (Dicţionar politic, 1993).
„Democraţia reprezintă un proces istoric căpătând expresii superioare pe
măsura dezvoltării sale istorice.” (S.Tămaş, ed.cit., 74) Din alt punct de vedere,
R.Dahl (1989) distinge trei etape : faza democraţiei antice, limitată la dimensiunile
statului-cetate : democraţia ateniană, democraţia spartană şi democraţia corintiană ;
faza democraţiei moderne, proprie statului contemporan, caracterizată prin evoluţia
democraţiei reprezentative ; faza democraţiei viitorului. Într-o democraţie a viitorului,
spune Dahl, trebuie să ne aşteptăm la două direcţii de dezvoltare . în plan
transnaţional - în genul Comunităţii Europene - şi în cadrul intern al statelor, prin
amplificarea autonomiei locale şi a descentralizării. (apud S.Tămaş, ed.cit., 75)
Trăsăturile ce caracterizează democraţia modernă sunt, după părerea lui R.Dahl
(1989), următoarele :
a)- instituirea reprezentării (un corp electoral alege o adunare prin scrutin periodic,
secret, adunare care reprezintă poporul în exercitarea puterii);
b)- extensia „demos”-ului la aproape întreaga populaţie adultă (excluzându-se doar
străinii şi cei deficienţi mintal);
c)- limitarea democraţiei directe, care nu se mai poate practica oricând în noile
dimensiuni ale statului-naţiune;
d)- diversitatea puterii politice, exprimată prin multitudinea de interese ce sunt
promovate de partide şi alte formaţiuni politice;
e)- clivajul politic şi concurenţa dintre forţele politice;
f)- apariţia poliarhiei, respectiv formarea unui mare număr de instituţii necesare
desfăşurării vieţii democratice pe scară largă;
g)- pluralism social, exprimat prin existenţa a numeroase organizaţii cu autonomie
relativă (societatea civilă);
h)- multiplicarea drepturilor şi libertăţilor individuale garantate prin prevederi
constituţionale, legi şi tribunale.
În plus, în democraţia modernă, concurenţa şi lupta politică sunt considerate
fenomene normale. Pentru menţinerea ordinii publice, guvernanţii dispun de forţele
necesare : poliţia şi armata. Raymond Aron („Démocratie et Totalitarisme”, 1965)
consideră posibilă coruperea regimurilor democraţiei pluraliste în urma (a)
nerespectării regulilor constituţionale, (b) manipulării practicilor constituţionale de
către o oligarhie, (c) caracterul mult prea violent al competiţiei dintre diferitele
grupări ale forţei politice ce deţine puterea, (d) dificultăţilor întâmpinate în limitarea
revendicărilor populare, (e) lipsa unei administraţii competente. La acţiunea acestor
factori se adaugă excesele pasiunilor partizane care resping compromisurile şi
blochează funcţionarea regimului pluralist, ceea ce poate deschide calea spre lovituri
de stat, violarea Constituţiei şi instaurarea de regimuri dictatoriale. (apud Tămaş,
ed.cit., 77)
În prezent, pe plan mondial, democraţia există în special sub două forme particulare :
democraţie consociativă şi democraţie creştină. La aceste două forme se pot adăuga şi
altele : democraţia directă, democraţia economică şi socială, democraţia formală,
democraţia locală, democraţia participativă, democraţia pluralistă, democraţia
reprezentativă.
Conceptul de democraţie consociativă s-a născut direct din cercetările
comparative din sociologie şi a fost propus de către Arend Lijphart ca model elitist

36
pentru societăţile fragmentate pe verticală. În perioada 1967-1974, diverşi cercetători
lucrând separat în Olanda, Belgia, Elveţia, Austria şi Canada au descoperit – simultan
– un nou tip de democraţie caracterizată în acelaşi timp printr-o izbitoare stabilitate
guvernamentală şi printr-o profundă segmentare culturală. Un fenomen dublu este
comun tuturor aceste experienţe, în opinia lui M.Dogan (1990/1993, 98) :
1) segmentarea verticală a populaţiei în comunităţi religioase, de limbă, etnice,
rasiale sau ideologice ;
2) instituţionalizarea procesului de negociere care are loc la nivelul elitelor
acestor comunităţi.
Lijphart propune o nouă tipologie, bazată pe încrucişarea a două dihotomii : cultură
politică omogenă / cultură politică fragmentată şi comportament competitiv al
elitelor / comportament cooperant al elitelor. El construieşte astfel patru tipuri de
democraţie : centripetă, centrifugă, consociativă şi depolitizantă (1968/1974). Pentru a
înţelege în ce condiţii poate o democraţie să apară şi să se menţină şi de la ce grad de
eterogenitate se poate vorbi despre o segmentare verticală organizată, A.Lijphart
(apud M.Dogan, ed.cit., 98-107) face o scurtă analiză comparativă a celor patru
exemple clasice de democraţie consociativă : Olanda, Austria, Belgia şi Elveţia.
Până în jurul anilor ’70, Olanda a fost caracterizată de existenţa a cinci „blocuri”
: unul catolic, două protestante şi două laice (socialist şi liberal). Fiecare bloc avea
propriul său partid politic (care conta pe sprijinul a cel puţin 90% din electoratul din
propria comunitate). Fiecărui partid îi era asociat un sindicat, adeziunea sindicală
bazându-se, în principal, pe criterii culturale şi religioase (în 1954, episcopii catolici
le-au interzis enoriaşilor lor să se alăture sindicatelor socialiste, sub ameninţarea
refuzului sacramentului). Fiecare bloc îşi avea propriile ziare. Sistemul şcolar era însă,
principalul agent în divizarea verticală a ţării. Pentru 75% din tineret, socializarea se
îndeplinea într-un univers închis, începând de la grădiniţă şi până la universitate. În
asemenea condiţii, subliniază Lijphart, cetăţeanul avea foarte puţine şanse să-şi facă
prieteni în afara subculturii sale. Căsătoriile mixte erau extrem de rare (în 1960,
94,7% dintre catolici erau căsătoriţi cu catolice). Diversele comunităţi trăiau, astfel,
împreună, dar nu se întâlneau niciodată.
Austria era împărţită în două tabere ce trăiau într-o situaţie de război civil latent:
Lager-ul socialist şi cel catolic. Ambele partide aveau grupuri satelit şi organizaţii
parapolitice care penetraseră toate sectoarele societăţii : educaţie, comunicare de
masă, sindicate, divertisment, chiar şi cimitirele. O altă trăsătură distinctă este
comunicarea verticală care leagă masa de elită în interiorul fiecărei subculturi : în
spatele scenei, puterea se concentrează în mâinile doar câtorva actori. Se regăsesc
aceleaşi persoane în fruntea diverselor organizaţii politice, religioase, culturale. A
treia trăsătură a unui sistem politic segmentat vertical este că, în fiecare segment al
societăţii există o elită bine organizată, fidelii fiecărei tabere manifestând o oarecare
diferenţă faţă de liderii lor. Democraţia consociativă este, în mod necesar, mai elitistă
decât democraţia competitivă. Această atitudine are consecinţe electorale : stabilitatea
electoratului este o regulă în democraţiile consociative europene. O altă caracteristică
a democraţiei consociative este instituţionalizarea negocierii între elitele blocurilor :
atâta vreme cât nici o tabără nu este în stare să obţină majoritatea, agregarea trebuie
îndeplinită printr-o adaptare a elitelor. Cu cât mai importantă şi controversată este
problema, cu atât compromisul se produce la un nivel mai înalt. Astfel, Lijphart trage
concluzia că democraţia consociativă reţine principiul proporţionalităţii : fiecare
tabără este reprezentată în instituţii proporţional cu forţa sa electorală. Dar, spune

37
Lijphart, dacă în Parlament sau în alte instituţii nu se poate realiza unanimitatea, sunt
recomandate două strategii :
a) Prima strategie este ceea ce austriecii denumesc Junktim – aducerea laolaltă a
mai multor probleme şi încercarea de rezolvare simultană a lor, prin concesii
reciproce.
b) A doua metodă constă în delegarea responsabilităţii pentru cele mai dificile
decizii celor mai influenţi lideri din fiecare tabără. Parlamentul rămâne sediul
deciziilor numai în ceea ce priveşte problemele relativ uşor de rezolvat.
„În majoritatea cazurilor, parlamentarii doar ratifică deciziile luate la un nivel mai
înalt, extraconstituţional, de un grup de lideri. În Austria acest grup constituie
Koalitionsausschuss-ul, iar în Olanda era format de Consiliul Social şi Economic. În
Elveţia, deciziile sunt luate, dacă este necesar, de Consiliul Federal, adică de guvernul
însuşi, care este compus din şapte membrii. În Belgia, unde scindarea principală este
cea lingvistică, reforma constituţională din 1970 decreta că orice guvern, indiferent de
culoarea politică, trebuie să includă un număr egal de francofoni şi flamanzi. În
Belgia, ca şi în Olanda, anumite probleme sunt rezolvate chiar înainte de formarea
guvernului, graţie unui formateur care nu devine în mod necesar prim-ministru.” În
opinia lui Lijphart, pentru ca o democraţie consociativă să apară şi să se menţină, sunt
necesare îndeplinirea mai multor condiţii :
1)- În primul rând, trebuie să existe un echilibru între diferitele subculturi. Dacă
acestea sunt comparabile ca forţă, atunci ele vor fi mai înclinate spre cooperare. Este
cazul Elveţiei şi a Olandei. În cazul Belgiei însă, există două subculturi care se
confruntă, fiecare temându-se de dominaţia celeilalte. Francofonii sunt îngrijoraţi de
superioritatea numerică a flamanzilor care, la nivelul lor, se simt frustraţi de
dominaţia culturală a francofonilor.
2)- În al doilea rând, trebuie să existe frontiere bine definite între subculturi. Separaţia
netă are avantajul limitării contactelor şi, deci, a antagonismelor şi a ocaziilor de
conflict. În Elveţia descentralizată, problemele culturale sunt rezolvate la nivelul
cantoanelor (care se aseamănă cu nişte state mici, relativ omogene). În Belgia,
majoritatea conflictelor se produc la frontiera dintre cele două comunităţi, francofonă
şi flamandă.
3)- Adoptarea principiului marii coaliţii presupune, după părerea lui Lijphart,
integrarea a cât mai multe subculturi în jocul politic. Practica marii coaliţii a fost
ilustrată de Elveţia – începând cu 1959 – şi Austria, între 1945 şi 1966. în Olanda,
cele patru Zuilen nu au guvernat niciodată împreună în timpul erei consociative
(1917-1967), dar coaliţiile în schimbare au permis intrarea când unei tabere, când a
alteia, în guvern.
4)- Dreptul de veto în domeniile de importanţă vitală reprezintă o garanţie a
drepturilor pentru minorităţile culturale. Din 1970, în Belgia, de exemplu, o decizie
parlamentară asupra unei probleme lingvistice nu este considerată valabilă decât dacă
este adoptată de o majoritate dublă : una a deputaţilor francofoni, cealaltă a
deputaţilor francezi.
5)- Democraţia consociativă acordă subculturilor o autonomie considerabilă în
domeniile care le privesc direct. Dacă ecologia ţării o permite, această autonomie ia
forma federalismului.
Forumul democraţiei consociative a fost practicată nu numai în Europa, ci şi în
Canada, Liban, Malaezia, Cipru, Uruguay şi Nigeria. În studiul asupra democraţiei
canadiene, Kenneth D. McRae (1974, 61-238) evidenţiază faptul că există analogii
între Canada şi Elveţia, fie şi numai pe motivul relativei omogenităţi lingvistice a

38
provinciilor. Federalismul canadian are însă câteva particularităţi : statele federale din
Canada constituie subculturi izolate, iar reprezentanţii lor în Parlament nu au drept de
veto. Formulele consociative sunt practicate mai ales în interiorul partidelor. În
perioada 1957-1966, Nigeria a experimentat o democraţie consociativă care a eşuat.
Din 1979 a fost adoptată o nouă Constituţie cu trăsături consociative reale. Însumând
aproximativ un sfert din întreaga populaţie africană, Nigeria se caracterizează printr-o
parcelare în sute de grupuri etnice concentrate geografic. Primul tip de democraţie
consociativă adoptat în 1957 a eşuat pentru că frontierele statelor federale nu au
coincis cu sciziunile etnice.
Caracterizat printr-o mare stabilitate politică, în condiţiile unei puternice
stratificări verticale, sistemul consociativ a fost abandonat în Europa, ori s-a
pulverizat, sub influenţe externe, ca în Liban. Paradoxal, tocmai în momentul când, în
Austria şi Olanda apar primele semne ale declinului acestui sistem, democraţia
consociativă este recunoscută pe deplin în sociologia politică comparată. În Austria,
„marea coaliţie” a fost abandonată în 1966, fiind înlocuită timp de 20 de ani cu
alternanţa la putere a partidelor „negru” şi „roşu”. În Olanda, Verzuiling-ul începe să
se fisureze în 1967, cele 5 partide tradiţionale pierzând o parte din electorat în
favoarea noilor şi micilor partide care protestează împotriva vechiului joc politic.
Câţiva ani mai târziu, partidul protestant şi cel catolic constituie o coaliţie, „Uniunea
Creştină”. În Belgia, conflictele lingvistice ameninţă serios echilibrul între familiile
spirituale, catolice, socialiste, liberale. Numai în Elveţia, structura consociativă este
încă intactă.
M.Dogan (1990/1993, 104-105) identifică factorii care contribuie la instalarea
democraţiei consociative şi la declinul acesteia.
1)- Democraţia consociativă se consolidează sub presiunea unei ameninţări externe.
În Olanda, pactul consociativ a fost pecetluit în 1917 în timpul primului război
mondial, în Austria în momentul în care teritoriul său era ocupat de patru armate
străine, printre care Armata Roşie. În Belgia, democraţia consociativă apare în timpul
primului război mondial.
2)- Din punct de vedere istoric, religia a fost principala sursă de conflict şi tensiune.
„Or, practica religioasă s-a diminuat pretutindeni în Europa în ultima pătrime a acestui
secol. În acelaşi timp, sistemul consociativ a reuşit să stabilească o pace religioasă în
Belgia, Austria şi Olanda. Misiune istorică îndeplinită.” (p.105). Din acel moment,
sistemul consociativ a putut slăbi fără a pune în primejdie instituţiile pe care le-a
ajutat să se formeze, şi în special reţeaua şcolară.
3)- Dezvoltarea tehnologică a mass-media şi, în special, avântul televiziunii au
schimbat cu totul canalele comunicării sociale. Zidurile care separau subculturile sunt
trecute astfel, cu uşurinţă „calvinistul este expus mesajelor socialiste, iar catolicul este
confruntat cu liberalismul nonconformist”.
Pentru Lijphart, concluzia este evidentă : democraţia consociativă corespunde
unei faze istorice în dezvoltarea societăţilor pluralist-segmentate. Succesul ei permite
înlocuirea mai lentă sau mai rapidă, cu un model mai competitiv. A.Lijphart preferă să
integreze în acest moment „consociativismul” în conceptul mai larg de „democraţie
consensuală” pe care îl opune „democraţiei majorităţii” (1984, „Democracies :
Patterns of Majoritarian and Consensus Government in Twenty-One Countries”).
Acest stadiu ar caracteriza acum numeroase ţări din lumea a treia, unde sistemul
consociativ este încă valabil. Nu este exclus însă interesul pentru o asemenea
stabilizare democratică nouă în ţări din Europa Centrală şi de Est.

39
Specifică lumii contemporane este doctrina politică a democraţiei creştine. În
1987, în „Specificitatea lumii creştine”, Rafael Caldera defineşte democraţia creştină
ca mişcare ce promovează în viaţa politică principiile democraţiei în asociere cu
principiile filosofiei şi eticii creştine. Termenul a apărut în 1948 când a fost denunţat
faptul că ordinea socială creată de revoluţia industrială şi liberalism nu este
compatibilă cu morala creştină : „pauperitatea nu este un dat al ordinii divine”. În
acest sens, devine o necesitate participare creştinilor la lupta pentru putere politică cu
scopul de a orienta puterea obştească şi de a insufla vieţii sociale spiritul creştin.
„Predecesorul” democraţiei creştine este considerat a fi Partidul Popular Italian
întemeiat după primul război mondial de către preotul Luigi Sturzo din Sicilia.
Ulterior, după 1945 au apărut numeroase partide democrat-creştine în Europa
(Mişcarea Populară Republicană în Franţa, Partidul Democrat Creştin în Italia,
Uniunea Democrat-Creştină în Germania) şi în America Latină (Uniunea Civică în
Paraguay, Falanga Naţională în Chile, Partidul Social Creştin în Venezuela etc.).
Democrat-creştinismul devine astfel doctrină şi mişcare politică cu organizare
internaţională. Referind-se la formaţiunile democrat-creştine, R.Caldera (1987)
subliniază că, deşi au o orientare de inspiraţie creştină sunt partide aconfesionale,
separând câmpul activităţii politice de cel al acţiunii religioase, ceea ce a creat condiţii
ca în cadrul lor să poată activa oameni de diverse convingeri religioase sau care nu se
recunosc în nici o religie.
Juxtapunerea elementului democrat şi al elementului creştin este considerată de
către N.Lotreanu ca „o simbioză a două elemente care nu pot fi luate separat :
creştinismul nu poate fi înţeles decât în manifestarea şi trăirea lui democratică”
(apud C.Zamfir, L.Vlăsceanu, coord., 1993, 162). De aceea militează pentru un
„personalism comunitar” (sintagmă propusă de Y.Maritain), privit ca o sinteză a
obiectivelor gândirii democrat-creştine. Nu este astfel acceptată o democraţie
individualistă, întrucât obiectul acţiunii politice nu este individul ci comunitatea.
Statul reprezintă, în această perspectivă, comunitatea politică ; întreprinderea este o
comunitate economică ; popoarele constituie o adevărată comunitate internaţională.
În domeniul vieţii politice, democraţia creştină promovează realizarea
democraţiei depline, pluraliste şi în continuă înnoire, întemeiată doar pe garantarea
demnităţii şi libertăţii umane. Adepţii democraţiei creştine militează pentru o
democraţie comunitară, participativă şi organică. Ei urmăresc dreptatea socială printr-
o permanentă participare a poporului în procesul decizional. „Elementul creştin este
considerat decisiv pentru a susţine valori care nu se epuizează într-o formă
materială, fapt care determină ca problema socială – cea care a determinat apariţia
ideologiilor dihotomice şi a regimurilor politice totalitare – să fie privită, înainte de
toate, ca o problemă morală” (N.Lotreanu, Dicţionar de sociologie, 1993, 162).
Principiile care călăuzesc o asemenea opţiune sunt demnitatea persoanei umane,
supremaţia binelui comun şi perfectabilitatea societăţii civile.
R.Caldera (1987) precizează principiile care ghidează activitatea partidelor
democrat-creştine în economia socială de piaţă şi în viaţa socială :
a)- principiul solidarităţii claselor şi grupurilor sociale în cadrul unei societăţi şi a
diferitelor societăţi naţionale în spaţiul regional şi mondial (principiu opus egoismului
liberal şi urii de clasă, proprie ideologiei socialiste),
b)- principiul acţiunii în subsidiar, care obligă statul să sprijine, să asiste şi să
completeze activitatea particularilor când aceasta nu este în măsură să atingă scopurile
sociale propuse;

40
c)- principiul responsabilităţii statului şi a datoriei sale de a interveni în afacerile
publice pentru a se realiza activităţile cerute de binele public.
Democraţia creştină practică un sistem de alianţe extrem de divers, plasându-se de
regulă, în centru vieţii politice şi încheind înţelegeri politice atât cu dreapta, cât şi cu
stânga, în funcţie de contextul socio-politic. În general, se observă o evoluţie către o
atitudine moderată în problemele reformelor sociale (apud S.Tămaş, ed.cit., 76).
Pe planul relaţiilor internaţionale, partidele creştin-democrate s-au grupat pe de
o parte în Uniunea Europeană Democrat-Creştină (UECD) – varianta europeană – şi
pe de altă parte, în Organizaţia Democrat Creştină din America (ODCA) – varianta
latino-americană. Primul congres mondial al partidelor şi mişcărilor creştin-democrate
a avut loc în 1957. În 1962, în Santiago de Chile, la al treilea congres mondial, s-a
creat Comitetul Mondial al Democraţiei Creştine şi care, în 1982 la Quito, îşi schimbă
denumirea în Internaţionala Democrat-Creştină (IDC).

(B) Liberalism clasic. Liberalism modern şi conservatorism.


Această doctrină apare în climatul general al „filosofiei luminilor” din secolul al
XVIII-lea în Franţa şi în Anglia.
Doctrină politică a timpurilor moderne, liberalismul consideră individul şi
libertatea sa drept valorile supreme ale vieţii umane. Benjamin Constant, unul dintre
principalii teoreticieni al liberalismului sublinia că libertatea este triumful individului
atât asupra autorităţii care vrea să guverneze prin despotism, cât şi asupra maselor
care reclamă dreptul de a supune minoritatea, majorităţii. Înainte de a analiza evoluţia
liberalismului – de la liberalismul clasic fundamentat de A.Smith la liberalismul
modern şi, respectiv conservatorism – facem distincţia între liberalismul politic şi
liberalismul economic.
a)- Liberalismul politic susţine un regim politic bazat pe parlamentarism, pe pluritatea
partidelor politice, pe concepţia unui stat arbitru, pe libertatea cetăţeanului care se
exprimă, în mod esenţial, prin vot. Cel mai sigur mijloc de a apăra libertatea şi
drepturile indivizilor este de a restrânge intervenţia statului la domeniul legilor,
vizând menţinerea păcii, garantarea libertăţilor şi a justiţiei (apud I.Mihăilescu,
Dicţionar de sociologie, 1993, 330).
Pentru a se evita dictatura, trebuie limitată puterea guvernului (în concepţia
liberală, aşa cum am spus în capitolul anterior, puterea corupe iar puterea absolută
corupe în mod absolut). Egalitatea indivizilor trebuie înţeleasă, spun liberalii, ca o
egalitate a şanselor decât a condiţiilor (toţi trebuie să aibă aceleaşi şanse de plecare).
Aceştia acceptă, totuşi, crearea unui „nivel minim” sub care nici o persoană nu trebuie
să coboare – nivel ce poate lua forma programelor de asistenţă socială sau a salariului
minim garantat. Forma adecvată de organizare a statului este considerată guvernarea
parlamentară. În plan politic, liberalismul este adeptul reformismului, a schimbărilor
parţiale şi progresive. Liberalismul politic face distincţia între stat şi societate,
recunoscând necesitatea statului dar apărând primatul societăţii.
b)- Liberalismul economic „susţine o economie de piaţă care să funcţioneze pe baza
mecanismului cererii şi ofertei, singurul capabil să creeze bogăţie pentru ansamblul
societăţii” (I.Mihăilescu, ed.cit., 330). Este acceptată o repartiţie inegală a veniturilor
în măsura în care conduce la o creştere a producţiei pentru că, spun economiştii
liberali, este preferabil să împarţi inegal bogăţia decât să se împartă în mod egal
sărăcia. Se refuză nivelarea veniturilor dacă aceasta duce la o sărăcie colectivă.
1)- Ce este liberalismul clasic ?

41
Fundamentat de Adam Smith („The Wealth of Nations, 1776”) liberalismul clasic
pleacă de la observaţia lui A.Smith că, în contextul pieţei libere, „strategiile
individuale” conduse de o „mână invizibilă” concură pentru realizarea fericirii tuturor.
Statul nu trebuie să intervină în mecanismele pieţei deoarece „binele fiecăruia
favorizează binele tuturor”. Rolul statului este să asigure domnia justiţiei, securitatea
indivizilor şi toleranţa faţă de diversitatea opiniilor politice şi credinţelor religioase.
Astfel, statul are rolul unui „paznic de noapte” sau al unui „jandarm” care veghează la
buna funcţionare a ordinii naturale economice şi de reprimare a oricărei încercări de a
submina ordinea statală. În afara acestor funcţii, liberalismul clasic economic nu
recunoaşte statului dreptul de a interveni în viaţa economică, întrucât „piaţa liberă”
constituie singura formă de reglare socială compatibilă cu libertatea individului.
Liberalismul clasic recunoaşte că relaţiile de piaţă produc inegalitatea între
oameni şi suferinţă pentru unii dintre ei, dar cauza lor nu este o voinţă politică anume,
ci jocul imprevizibil de oportunităţi şi şanse individuale (apud S.Tămaş, ed.cit., 150).
Tămaş identifică sursele doctrinei liberale în Magna Charta din 1215 (ce avea ca
obiect protejarea vieţii şi libertăţilor persoanelor în raport cu arbitrarul monarhului şi
administraţiei sale). În secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, teoria liberalismului este
reprezentată de J.Locke, Benjamin Constant, Montesquieu, Adam Smith, David
Ricardo, Alexis de Tocqueville, J.S.Mill, Guizot, J.Bentham. Ne vom opri la doi
dintre aceştia, Alexis de Tocqueville şi Bejamin Constant.
În opera sa „Democraţie în America” (1835-1840), Tocqueville considera că
individualismul este o formă de patologie socială, ca rezultat al regresării de la
calitatea de cetăţean la cea de izolare egoistă în sfera vieţii private. Depăşirea
individualismului şi reactivarea responsabilităţii politice, sublinia Tocqueville, se
realizează prin asociaţii politice şi industriale.
În 1819, într-o conferinţă ţinută la Atheneul din Paris, şi având ca temă
„Deosebirea dintre libertatea antică şi libertatea modernă”, Benjamin Constant dă
forma clasică gândirii liberale, demonstrând că în antichitatea greco-romană –
înţeleasă ca Atena democrată şi Roma senatorială – nu exista libertate. Antichitatea
greco-romană, chiar şi atunci când funcţiona democrat, nu era o lume liberă, ci
neliberă. Această antichitate, spune Constant, a produs doar egalitatea, înţeleasă ca
isonomie, isegorie şi isocraţie.
Egalitatea Atenei s-a exprimat în „isonomie”, adică în egalitatea în faţa legilor a
tuturor oamenilor care erau liberi prin proprietate. Acest tip de egalitate presupunea că
toţi participau la elaborarea legii, supunându-se apoi, necondiţionat, legii care căpăta
astfel, rangul de suveran. Aşadar, consideră Constant, Atena a produs o egalitate
politică în care nu putea să existe o libertate civilă şi nu exista pentru că omul liber,
adică cetăţeanul, era, „sclav al statului” (statul înţeles ca suveran al legii).
Isegoria reprezenta egalitatea la cuvânt. Toţi, în calitate de oameni liberi aveau
drepturi egale „în a spune, fără a face”. Această egalitate, atrage atenţia Constant,
produce demagogia, înţeleasă ca opusul libertăţii. În sfârşit, isocraţia se referă la
puterea egalilor, în sensul că, prin alegeri periodice sau tragere la sorţi, toţi participă
în timp la putere, în mod constant.
Din această analiză, Constant concluzionează că democraţia greco-romană era,
în exclusivitate, o democraţie directă ce producea şi susţinea egalitatea politică a
oamenilor „liberi”, care erau, de fapt, „sclavi ai statului” prin rangul său de suveran al
legii. Aşadar, antichitatea greco-romană nu a cunoscut libertatea. Libertatea, spune
Constant, este un produs modern şi este un efect al acţiunii proprietăţii private de tip

42
capitalist, înţeleasă ca proprietate naturală. În şi prin această proprietate, legile naturii
sunt legi ale societăţii şi, invers, legile sociale sunt, în sfârşit, legi naturale.
Temeiul libertăţii moderne este această proprietate. În consecinţă, libertatea exclude
egalitatea, şi o exclude deoarece libertatea civilă îşi are izvorul în proprietatea
devenită naturală. Această libertate civilă – cu temeiul proprietatea devenită naturală –
determină libertatea politică. Aceasta este, spune Constant, libertatea oamenilor liberi
în calitate de proprietari. Pe temeiul proprietăţii, libertatea civilă exclude egalitatea
civilă, şi dacă libertatea civilă produce libertatea politică, atunci – conform logicii
matematice – libertatea politică exclude egalitatea politică.
Concluzia lui Constant este că libertatea, în întregul său, exclude egalitatea în
întregul său. „Ceea ce vom numi democraţie nu mai poate fi egalitate antică, şi nu
mai poate fi directă, ci, dimpotrivă, ceea ce vom numi democraţie este libertatea
civilă şi libertatea politică, manifestate în calitate de democraţie reprezentativă.”
(B.Constant). Amintim aici „definiţia” dată libertăţii de către un ministru al reginei
Victoria în secolul al XIX-lea : „Libertatea este o aristocraţie sănătoasă şi viguroasă
acolo unde practică o deschidere controlată prin care este pregătită să primească la
sine toţi elitarii apăruţi în masa non-politică, dar la fel de pregătită să excludă
vulgul”.
Din perspectiva teoriei lui B.Constant, se autodefinesc trei elemente ale
liberalismului clasic.
a)- Din punct de vedere economic, liberalismul reprezintă trecerea de la „statut” la
„contract”, adică de la relaţiile fixe de grup, în calitate de proprietar la
autodeterminarea „individului-proprietate” pe piaţă, ceea ce înseamnă că, acum, totul
se vinde, totul se cumpără. Legile nu sunt generate de către stat, ci ele sunt consecinţa
liberei concurenţe. Apare sloganul „laissez faire, laissez passé”.
b)- Din punct de vedere politic, liberalismul reprezintă trecerea de la democraţia
directă la democraţia reprezentativă ca libertate a elitelor de proprietate. Prima
consecinţă este majoră, pentru că, proprietatea, în condiţiile liberei concurenţe pe
piaţă şi guvernată de legi ale pieţei, determină şi impune norma de drept. Nu dreptul
produce proprietatea, ci proprietatea produce dreptul care are doar rolul de a-i face pe
toţi să respecte regulile comportării corecte pe piaţă. A doua consecinţă este că nu
statul produce norma de drept, impunând proprietăţii, ci dimpotrivă, proprietatea a
produs dreptul, statul devenind doar „paznicul de noapte al proprietăţii”.
c)- Din punct de vedere moral, liberalismul este o etică individualistă în centrul căreia
se află interesul. La început (prima fază) s-a manifestat poziţia filosofică raţionalistă-
umanistă. Ea a produs teoria dreptului natural şi teoriile contractualiste.
Prima categorie, în expresie nord-americană susţine „Dumnezeu Creatorul Ne-a făcut
pe toţi egali”. A doua categorie, prin J.J.Rousseau subliniază că „Poporul este
Suveranul”. Judecată în manieră liberal-clasică, această sintagmă a lui Rousseau este
găsită „vinovată” de a susţine egalitatea şi suveranitatea mulţimilor, acolo unde
inegalitatea a devenit naturală, pe temeiul proprietăţii. Într-o a doua fază, etica liberală
a avut o dimensiune psihologică, manifestată în calitate de filosofie a acţiunii. În
sfârşit, în ultima etapă a evoluţiei eticii liberale, umanismul a fost înlăturat, iar temeiul
explicit a devenit interesul liber de orice altă componentă, în manifestarea lui pe piaţă.
Sub aspect metodologic, prezintă o importanţă deosebită analiza liberalismului
realizată de Friederich A. Hayek în lucrările „The Constitution of Liberty” (1960) şi
„Law, Legislation and Liberty” (1970), studii prin care austriacul consacră renaşterea
liberalismului clasic în veacul al XX-lea. Există, spune Hayek, două viziuni filosofice
asupra lumii şi două tipuri de realităţi politice euro-atlantice : liberalismul francez,

43
continental sau „raţionalismul constructivist” şi liberalismul englez sau insular,
devenit liberalism anglo-saxon. Din primul tip de liberalism a rezultat democraţia
modernă şi comunismul de tip moscovit. Din liberalismul anglo-saxon a rezultat statul
de drept care este autoritar şi nu democrat, în sensul tradiţional. Prin extensie,
liberalismul e „compatibil” cu autoritarismul, aşa cum democraţia este „compatibilă”
cu totalitarismul.
a)- Liberalismul francez se fundamentează filosofic pe raţiune, de unde rezultă,
mai întâi, filosofia luminilor, apoi raţionalismul modern. Din punct de vedere politic,
acest tip de liberalism susţine egalitatea în termenii antichităţii greco-romane, având
astfel ca rezultat teoria propriului suveran. Realităţile europene numite democrate
devin astfel produsul acestui liberalism care, iată, este strămoşul socialismului
modern. Voltaire exprimă desăvârşit chintesenţa liberalismului francez prin enunţul
„Vreţi legi bune, daţi foc celor vechi, faceţi altele noi”. Este ca şi cum, spune Hayek,
„raţiunea impersonală a putea să scoată din sine însăşi legile bune pe care să le
comunice indivizilor, transformând-le astfel, ceea ce ar putea să producă o resurecţie
morală în care societăţile ar fi precum în ceruri”. Hayek continuă : „Această concepţie
este falsă şi absurdă pentru că, în fond, liberalismul francez susţine egalitatea şi tirania
majorităţii alese – Parlamentul –, acolo unde domneşte o profundă inegalitate şi unde
elitele deţin, în mod natural, puterea”. Ulterior, în 1987, Hayek sublinia : „această
tradiţie continentală a produs comunismul lui Marx şi totalitarismul sovietic”.
b)- Liberalismul anglo-saxon se fundamentează pe o filozofie empirist
evoluţionistă, pe o psihologie în care simţurile şi nu raţiunea, primează. În consecinţă,
pentru acest tip de liberalism, raţiunea este doar un instrument cu ajutorul căruia
facem ordine în acţiune şi în cunoaştere. Primul loc îl deţin deci, simţurile, şi prin
simţuri, acţiunea. Acţiunea, la rândul ei, presupune voinţă, iar voinţa presupune
interesul. Interesul este al proprietăţii şi proprietatea este însuşi proprietarul, înţeles ca
om liber în calitatea lui de individ cu simţurile lui, cu interesele şi acţiunile lui.
Rezultă deci, din acest raţionament că, individul este subiectul : în şi prin el se
realizează societatea şi istoria. Din această perspectivă, subliniază Hayek, trebuie
respinsă, atunci, suveranitatea mulţimilor ca fiind un concept fals. Trebuie de
asemenea, respinsă ca falsă suveranitatea parlamentului, pentru ca în final, să
considerăm şi să respingem ca falsă pretenţia statului de a interveni, de a se amesteca
în acţiunile indivizilor. „Acesta este autenticul liberalism… ceea ce demonstrează că
acţiunile se întemeiază pe interes, că subiectul său (al liberalismului, n.n.) este
individul şi că individul e liber în raport cu statul” (1960). Liberalismul anglo-saxon
respinge, exclude intervenţia statului în treburile societăţii civile.
Istoria liberalismului este – implicit şi explicit – o istorie a burgheziei şi, prin
ea, a lumii moderne şi contemporane. Liberalismul clasic ocupă perioada ascensiunii,
a maturităţii şi a victoriei obţinute de către burghezie, prin instaurarea statului numit
stat de drept.
a) Este liberalismul care afirmă că „individul-proprietate este libertate” ceea ce ar
fi echivalentul democraţiei reprezentative;
b) Individul este subiectul, cel care produce şi impune legea ; statul este doar
„paznicul de noapte al proprietăţii private”.
c) Norma de drept, ca expresie a proprietăţii, o consfinţeşte pe aceasta ca fiind
sacră. Norma are rolul de a impune regulile comportării corecte, loiale pe
piaţă.

44
d) Liberalismul clasic este, prin definiţie, antiegalitarist. Este un elitism
raţionalizat (şi nu raţionalist), prin intermediul categoriei de interes. De aici
rezultă concepţia şi consecinţele ideologice şi politice.
e) Putem spune, urmând raţionamentul lui Hayek, că liberalismul clasic
fundamentează concepţia „statul minimal-servitor al libertăţii şi proprietăţii”,
stat căruia îi este interzisă imixtiunea în treburile societăţii civile şi care are
doar rol de a veghea ca toţi factorii concurenţiali să respecte regulile
comportării corecte.
f) Acest liberalism clasic a produs elita politică liberală clasică prin care a fiinţat
statul liberal modern întâlnit în Anglia sub forma monarhiei constituţionale, în
Franţa sub forma republicană şi în SUA sub forma „republicană clasică”.

2)- Liberalismul de tranziţie şi de compromis ocupă spaţiul istoric al trecerii de la


libera concurenţă la monopolism specific Angliei, el a fost studiat de către J.S.Mill şi
H.Spencer. contemporan cu apariţia şi dezvoltarea marxismului, liberalismul de
tranziţie preia, dezvoltă, exacerbând chiar temeiurile liberalismului clasic, din
perspectiva luptei surde care se dă între „elitele de proprietate” şi „majorităţile alese”.
Ca o consecinţă, statul liberal clasic este erodat până la epuizare.
3)- Perioada interbelică este marcată de apariţia liberalismului nostalgic, apărut ca o
reacţie violentă la fascismul devenit stat. Prin liberalismul nostalgic însă, spune Hayek
„se trăieşte şi se exprimă sentimentul de culpabilitate al liberalului clasic în raport cu
tragedia pe care a reprezentat-o fascizarea Europei”. Facem următoarea observaţie :
din această poziţie ideologică se poate înţelege faptul că reprezentanţii liberalismului
au avut legături indirecte cu social-democraţia, ca aripă a Stângii Europene. Sloganul
nostalgiei liberale, exprimat de Jacques Rueff este : „principiile liberale au fost şi
rămân valabile. Aplicarea lor de către stat a fost defectuoasă. Statul este vinovat de
toate mârşăviile comise” (1945, „De ce rămân totuşi, liberal”). Acest slogan paseist
exprimă credo-ul liberal şi, prin el, fobia liberală în raport cu statul.
În concluzie, toate aceste trei forme de liberalism identificate de Hayek, cel clasic, cel
de tranziţie şi compromis şi cel nostalgic, văd în stat inamicul public al libertăţii-
proprietăţii. Găsim în aceste liberalisme „virtuţile şi servituţile, în sensul că, pe de o
parte, statul a contribuit, hotărâtor la ceea ce numim istorie modernă, pe care
burghezia a făcut-o, dar pe de altă parte, fobia liberală, care se numeşte statul, în mod
paradoxal, a condus şi la declinul acestui stat şi la victoria fascismului în perioada
interbelică.

4)- Neoliberalismul ocupă un spaţiu distinct în istoria universală, fiind specific


perioadei postbelice. În mod paradoxal, neoliberalismul este la antipodul
liberalismului clasic. Spre deosebire de liberalismul clasic, şi pentru a-şi depăşi
contradicţiile sale interne şi a se adapta la noile realităţi ale societăţii contemporane,
neoliberalismul îşi modifică atitudinea faţă de stat, admiţând unele intervenţii ale sale
pentru asigurarea bunăstării cetăţenilor, îndeosebi a categoriilor defavorizate. Este
perioade în care neoliberalii părăsesc poziţia „statului minimal”, adoptând-o pe cea de
„stat maximal”. Există şi aici două etape distincte : prima, coincide cu promovarea
dirijismului de stat, şi de abia apoi, a doua etapă, cu afirmarea necesităţii intervenţiei
statului în treburile civile, poziţie fundamentată pe teoria statului bunăstării generale.
Din nou, J.Rueff formulează un slogan ce devine ultracunoscut : „Statul este
producătorul şi întreţinătorul bunăstărilor generale ale tuturor membrilor săi”.
Această poziţie este susţinută şi de către Biserica catolică, care, prin vocea Papei

45
afirmă că „Statul contemporan care produce şi întreţine bunăstarea tuturor
membrilor săi reprezintă înfăptuirea Principiilor Sfintei Scripturi”. Doctrina
neoliberală legitimează, astfel, rolul statului în reglarea socială, inclusiv admiţând o
anumită intervenţie în sectorul economic.
Din punct de vedere istoric, neoliberalismul a fost pregătit de lucrările lui
Jérémie Bentham (1748-1832) şi John Stuart Mill. Primul atrăgea atenţia asupra
faptului că interesul general este primordial în cazul unui conflict între acesta şi
interesul individual, iar statul prin educaţie şi constrângere trebuie să facă să
predomine interesul general. J.S.Mill (1806-1873), la rândul său, subliniază că statul
trebuie să intervină în viaţa economică şi socială pentru că efectele pozitive prezise de
Adam Smith cu privire la acţiunea „mâinii invizibile” a pieţei libere sunt dezminţite
de fapte. Statul, prin garanţii legale şi măsuri penale, trebuie să împiedice pe cei tari
să zdrobească pe cei slabi. Mai mult, J.S.Mill consideră că statul, pe lângă funcţia sa
normativă (satul jandarm), trebuie să intervină pentru a crea condiţii proprii
dezvoltării individualităţii umane prin lupta contra ignoranţei, mizeriei, bolilor şi
condiţiilor proaste de locuit.
Continuând ideile lui J.Bentham şi J.S.Mill, M.Keynes (1883-1946) va susţine
legitimarea intervenţiei statului în societate. Preluând de la Bentham teza reglării
sociale de către un stat care corijează ordinea spontană generată de economia de piaţă,
şi de la Mill ideea protecţiei indivizilor defavorizaţi prin măsuri elitiste, Keynes
susţine ideea statului ca autoritate culturală şi actor economic determinant. În
concepţia sa (exprimată în „Sfârşitul lui laissez-faire” 1926, şi „Teoria generală a
folosirii interesului şi a moralei”-1936) statul, prin intermediul cheltuielilor publice,
instrument principal pentru orientarea economiei de către stat, provoacă creşterea
locurilor de muncă, iar prin impozite şi alte măsuri, realizează o redistribuire a
veniturilor. Modul în care s-au regândit, în cadrul liberalismului, raporturile dintre
iniţiativa individuală în economia de piaţă şi rolul activ al statului a dat substanţă unei
diversităţi de forme ale neoliberalismului – de la cele ce militează pentru un stat al
bunăstării (statul-providenţă) sau susţin „concertarea economiei” prin stat, până la
orientările „nostalgice” care, menţin cât mai multe din tezele liberalismului clasic cu
unele corecturi, care între altele admit intervenţia limitată a statului în economie.
Înainte de a trece în revistă variantele neoliberaliste, să definim pe scurt dirijismul şi
teoria statului bunăstării sociale.
a)- Dirijismul, ca expresie incipientă a neoliberalismului susţine supremaţia puterii
executive în raport cu puterea legislativă. Prin dirijism se dă o interpretare
instrumentală constituţiei şi se trage concluzia că statul, în condiţiile economiilor
supercalificate pe ramuri şi unităţi trebuie să realizeze activitatea de planificare şi
dirijare.
b)- Teoria statului bunăstării generale reprezintă forma dezvoltată a neoliberalismului
prin care se susţine intervenţia directă şi totală a statului în sfera economiei, în
structurarea societăţii civile, cu precizarea expresă că intervenţia totală a statului nu
distruge, ci conservă o proprietate privată, optimizând-o. De două pârghii dispune
statul pentru realizarea intervenţiei sale totale.
Pârghia economică este alcătuită din proprietatea de stat, politica de comenzi
guvernamentale la preţuri fixe (cu desfacere asigurată de la stat către monopolul
privat) şi politica fiscală a impozitelor progresive. Prin această funcţie economică,
statul îşi realizează bugetul, în calitate de producător, cea de impozitar fiind
subordonată, ceea ce satisface proprietatea privată. Pârghia socială presupune
existenţa următoarelor elemente. politica de ocupare deplină a forţei de muncă,

46
politica de construire de locuinţe din fondurile statului, politica de transporturi
publice, politica de asistenţă socială, politica de învăţământ şi cultură (învăţământ de
stat care are tendinţa de a-l depăşi pe cel privat) şi politica de redistribuire a venitului
naţional către cei aflaţi în dificultate (cei săraci). „Înfăptuind acest deziderat creştin
(se referă la redistribuirea venitului naţional spre cei săraci, n.n.), statul contemporan
s-a transformat în marele şi unicul angajat public al societăţii” (Daniel Bell).
Care sunt însă variantele contemporane ale neoliberalismului ?
Răspunsul este : neoliberalismul conservator (neoclasic), neoliberalismul social
(liberalismul giscardian), neoliberalismul „Şcolii de la Chicago” şi neoliberalismul
„Şcolii de la Freiburg” (ordoliberalismul).
a)- Neoliberalismul conservator sau neoclasic, ca variantă contemporană a gândirii
liberale apărut în anii ’80, consideră că intervenţia statului în sprijinul celor
defavorizaţi ar putea să ducă la rezultate contrare, înrăutăţind situaţia acestora.
Phillippe Beneton se raliază ideilor lui Hayek cu privire la „implicaţiile perverse” ale
statului-providenţă. În opinia sa, măsurile sociale luate de către stat, pentru a susţine
sistematic persoanele defavorizate sau marginalizate, ca şi politica de redistribuire a
veniturilor, creează în rândul populaţiei o mentalitate de „întreţinut”, care ucide
spiritul de iniţiativă şi voinţa de a crea bogăţie. În consecinţă, neoliberalismul
conservator propune : (a) refuzul politicii statului-providenţă ; (b) întoarcerea la
realism şi un demers prudent, experimental ; (c) promovarea spiritului liber în sfera
economică, dar a unui spirit conservator şi nonutilitarist pe plan moral ; (d) susţinerea
indivizilor prin asociaţii şi comunităţi care pot întreprinde acţiuni dezinteresate în
comun şi acorda afecţiune, căldură umană. (apud S.Tămaş, ed.cit., 184-185)
„Singura şansă a Occidentului de a supravieţui comunismului” spune F.Hayek,
„este eliminarea diavolului keynes-ian şi revenirea la mâna invizibilă”. Cu alte
cuvinte, Hayek militează pentru stoparea intervenţiei de stat, eliminarea mecanismelor
rezultate din teoria economică a lui Keynes şi revenirea la piaţa liberă care se
autoreglează prin libera concurenţă, respectiv prin „mâna invizibilă”. Liberalismul
neoclasic a contribuit hotărâtor la ascensiunea guvernelor conservatoare în lumea
euro-atlantică şi la prăbuşirea comunismului. O variantă a neoliberalismului
conservator aparţine lui Raymond Barre care, în sprijinul „Şcolii de la Freiburg”,
militează pentru o economie „socială” de piaţă în care libertatea individuală în sfera
economică trebuie conciliată cu solidaritatea faţă de cei defavorizaţi, solidaritate care
implică şi valori creştine.
b)- Neoliberalismul „Şcolii de la Freiburg” sau ordoliberalismul este o variantă a
liberalismului contemporan constituită în Germania, la Universitatea din Freiburg, şi
ai cărui iniţiatori sunt A.Rustow, W.Ropke şi W.Eucken. După înfrângere nazismului,
ideile lor sunt propagate prin intermediul revistei „Ordoliberalismul”. Aceste idei au
avut un impact imediat asupra forţelor politice din Germania, în special din cauza
condiţiilor economice şi politice postbelice precare. Astfel, în 1949, Partidul Creştin
Democrat din Germania adoptă o nouă politică cunoscută sub numele de economie
socială de piaţă.
O analiză a caracteristicilor ordoliberalismului este realizată de S.Tămaş în
„Dicţionar politic. Instituţiile democraţiei şi cultură civilă” (1993, 187). Redăm din
acest studiu câteva aspecte ce evidenţiază trăsăturile ordoliberalismului. Şcoala de la
Freiburg susţine că doctrina liberală s-a degradat pentru că libertatea a fost
interpretată ca un principiu social absolut. Renaşterea liberalismului se poate realiza
în măsura în care principiul libertăţii şi respectului pentru persoana umană se
încadrează într-o ordine morală. Aceasta înseamnă a utiliza libertatea economică nu

47
numai pentru satisfacerea materială a individului, ci şi pentru binele comun, pentru
progresul solidarităţii şi echităţii proprii întregii societăţi. Liberalismul este astfel
conceput ca un „proces” al jocului liber al forţelor pieţei corelat ci ideea de drept
natural, la care se adaugă câteva principii creştine. În această perspectivă, statul,
printr-o serie de garanţii constituţionale, asigură libertatea producţiei, schimbului şi
consumului, precum şi menţinerea respectului pentru principiile stabilite (poliţia şi
tribunalele). O notă specifică „ordoliberalismului” este dată de ideea existenţei în stat,
pe lângă puterea legislativă, executivă şi judecătorească, a unei a patra, puterea
intelectuală şi ştiinţifică. Instituţionalizată sub forma consiliilor ştiinţifice, această
putere are rolul de a sesiza presiunile exercitate de interesele private asupra statului,
de a le neutraliza şi supune raţionalităţii interesului general. În ce priveşte raportul
statului cu economia, Şcoala de la Freiburg consideră că statul trebuie să intervină pe
piaţă doar într-o manieră conjuncturală pe trei direcţii : menţinerea concurenţei prin
politici antimonopoliste, susţinerea categoriilor sociale dezavantajate, operarea de
corecturi pentru a evita disfuncţionalităţile în evoluţia pieţei.
Referindu-se la necesitate existenţei unui anumit rol director al statului în reglarea
pieţei, statul nu trebuie, totuşi, să fie exclus, W.Ropke preciza în acest sens, că
„economia de piaţă este o condiţie necesară, dar nu suficientă pentru o societate
liberă, justă şi ordonată”.
c)- Neoliberalismul social este o variantă actuală a liberalismului modern inspirată din
concepţia fostului preşedinte al Franţei, Valery Giscard D’Estaign despre
„liberalismul avansat” (1976) sau, aşa cum a fost denumit în 1983, „liberalism social”.
În „Democraţia franceză” (1976) şi „Doi francezi din trei” (1984), D’Estaign
pledează pentru intervenţia statului în economie, într-o manieră foarte apropiată de
poziţiile social-democraţiei germane. Statul îşi justifică existenţa în primul rând prin
funcţia sa de corectare a exceselor individualismului şi ale pieţei, în sensul că doar
puterea politică publică poate proteja cetăţenii de excesele puterii private. Impozitele
şi taxele trebuie folosite pentru a proteja cetăţenii contra bolilor, bătrâneţii, şomajului.
Implicit, se acceptă planificarea suplă şi prospectivă a dezvoltării. După 1981,
neoliberalismul giscardian a dat puţin înapoi faţă de poziţiile anterioare, cerând ca
statul să intervină numai pentru asigurarea respectării dreptului. În acest sens,
libertatea ni înseamnă puterea de a face orice, ci puterea de a face tot ce este posibil să
se facă într-un stat de drept. Dacă acest stat nu este bun în ce priveşte un aspect sau
altul, el trebuie modificat, respectându-se regulile jocului democratic. (apud S.Tămaş,
ed.cit., 185)
d)- Neoliberalismul „Şcolii de la Chicago” este o variantă a liberalismului
contemporan, aflată astăzi în ascensiune, fiind susţinută de Milton Friedman (n.1912)
şi Friedrich von Hayek (1899-1992), ambii deţinând Premiul Nobel în economie. Ei
militează pentru reducerea şi redefinirea rolului statului în favoarea iniţiativei
individuale, concurenţei şi virtuţilor pieţei.
Friedman consideră că răul esenţial în societatea contemporană îl reprezintă
statismul, iar exemplul crizei economice din 1929 (provocat de un exces de
intervenţionism din partea statului) este elocvent. În opinia sa, politicile sociale ale
statului-providenţă produc „efecte perverse”, cum ar fi creşterea sărăciei şi blocarea
creşterii prosperităţii. M.Friedman recomandă drept metodă principală pentru
înlăturarea fenomenelor economice negative – monetarismul. După opinia sa, inflaţia
nu este decât mijlocul privilegiat de a finanţa creşterea rolului statului. Pentru a
contracara această tendinţă sunt necesare scăderea impozitelor şi reforme
constituţionale. În consecinţă, ar fi de dorit să se înscrie în Constituţia fiecărei ţări

48
cerinţele unui echilibru bugetar strict, reglarea masei monetare şi o rată limită de
impozitare. (apud S.Tămaş, ed.cit., 186)
Freidrich von Hayek apreciază că „raţionalismul constructiv” este cel mai mare
obstacol în calea tradiţiei liberale (înţelegând prin raţionalism constructiv convingerea
că raţiunea umană ar fi suficient de puternică pentru a reorganiza deliberat societatea
în raport cu anumite ţeluri prevăzute dinainte). În „Law, Legislation and Liberty”
(1970), Hayek susţine că această pretenţie programatoare, planificatoare, reprezintă o
iluzie intelectuală, fiind irealizabilă datorită insuficienţei informaţiilor. Iluzia este
încarnată de socialism, iar răspunderea nu revine proletariatului, ci intelectualilor care
au creat această iluzie din „vanitate fatală”. Conform părerii sale, planificarea creează
o stare de lucruri favorabilă forţelor politice totalitare. Ca atare, menţinerea libertăţii
politice ar presupune existenţa libertăţii economice. Tema centrală a concepţiei lui
Hayek este că ordinea socială şi instituţiile economice sunt generate spontan, fiind
produsele aşa-numitului „raţionalism evolutiv”, al experienţei grupurilor umane, al
comunităţii, şi nicidecum rezultatul întemeierii lor într-o manieră deliberat raţională.
Respingând însă anarhismul, Hayek recomandă, alături de reducerea rolului statului în
economie o întărire a dreptului ca mijloc de progres. Statului îi revine rolul de a da
legislaţia, de a asigura securitatea internă şi externă. În ce priveşte protecţia celor slabi
(boală, bătrâneţe, handicapaţi), ca şi realizarea sarcinilor privind sănătatea, educaţia,
statul ar trebui să recurgă le serviciile sectorului privat, concurenţial, în aceeaşi
manieră în care în unele state, problema autostrăzilor este rezolvată de firme
particulare. Hayek mai propune o modificare radicală a sistemului de conducere a
societăţii, în sensul realizării unei alte structuri a organismelor legislative. Din punctul
său de vedere, ar fi mai util dacă s-ar construi o cameră legislativă formată din
„înţelepţi” de peste 45 de ani, aleşi prin reprezentare proporţională, care să se ocupe
exclusiv de elaborarea legilor, iar cea de-a doua cameră să fie aleasă prin scrutin
majoritar şi să aibă rolul de a controla activitatea guvernului. (apud S.Tămaş, ed.cit.,
186)
Am amintit, la un moment dat, că liberalismul clasic a cunoscut o evoluţie
bidirecţională, concretizându-se în societatea contemporană pe de o parte, în
liberalismul modern (neoliberalismul) iar pe de altă parte, în conservatorism.
Conservatorismul nu are principii, sau dacă are, acestea sunt perfecte tautologii.
Vicontelui Falkland îi aparţine cel mai faimos dicton conservator . „atunci când nu
este necesar să schimbi nimic, este necesar să nu schimbi nimic”. Dictonul
conservator nu interzice însă schimbarea în sine, ci numai schimbarea inutilă şi
inoportună (A.P.Iliescu, apud A.M.Pippidi, coord., 1998, 73).
Politicianul englez, Edmund Burke (1729-1797) este considerat fondatorul
gândirii conservatoare. El pleda pentru apărarea ordinii tradiţionale. „Moravurile sunt
mai importante decât legile. De moravuri depind, în mare măsură, legile. Ceea ce vrea
să spună Burke este că nu legile creează dreptatea şi moralitatea, ci dreptatea şi
moralitatea (consensul asupra a ceea ce este drept, legal, moral) dau sens, valoare şi
aplicabilitate legilor şi principiilor. Citându-l pe George Santayana – promotor al
conservatorismului în secolul al XX-lea – A.P.Iliescu subliniază că instituţiile şi
aranjamentele politice nu trebuie să creeze consensul raţional, ci să fie expresia
acestui consens pentru că „instituţiile politice nu slujesc la stabilirea ascendenţei
regulilor în societate, ci numai la înregistrarea acestei ascendenţe sau la aplicarea ei
în amănunt”. (apud A.M.Pippidi, ed.cit., 74)
a)- Atitudinea conservatoare impune respect şi loialitate faţă de tradiţii, dar ideea
conservatoare nu implică ataşamentul necondiţionat faţă de tradiţii. După cum

49
subliniază P.Iliescu, „axa conservatorismului nu este supremaţia şi caracterul
sacrosanct al tradiţiilor, ci numai ascendenţa şi necesitatea tradiţiilor : tradiţiile nu
sunt sacre şi intangibile, ele se nasc şi pier, după cum se şi modifică ; dar ele
constituie cadrul indispensabil al funcţionării oricăror aranjamente sociale „raţionale”.
Conservatorismul este un fel special de tradiţionalism ; dar nu pentru că practică un
cult al tradiţiei, ci pentru că vede în cadrul intelectual, moral, comportamental –
constituite prin tradiţie – mediul de care depinde supravieţuirea oricărui aranjament
deliberat şi a oricărei creaţii noi.
b)- Politica „proprie conservatorismului constă numai în practica obişnuită, prin
creaţia cotidiană”, a rezolvării problemelor unei comunităţi omeneşti, pe baza unui
consens preexistent şi în încercarea continuă de dezvoltare a consensului social. „Ea
este, aşa cum s-a spus, o „politică a imperfecţiunii” şi a compromisului : pleacă de la
premisa că un proiect social ideal sau perfect nu există ; că tot ceea ce există sunt
nenumăratele probleme „locale” cu care se confruntă oamenii şi diversele lor interese,
adesea incompatibile ; şi că, deci, activitatea politică nu este decât o încercare infinită
de a soluţiona probleme sau dificultăţi şi de a realiza compromisuri raţionale între
interese sau valori incompatibile. În acest sens, conservatorismul nu este decât un
pragmatism politic. (A.P.Iliescu, ed.cit., 76)
c)- Două surse principale pot fi identificate în politica conservatoare : pe de o parte
dimensiunea adaptativă, iar pe de altă parte, dimensiunea critică.
Rezumată în dictonul „soluţii specifice la probleme specifice”, dimensiunea
conservatoare propune soluţii adaptative „nu pentru că urmăresc perpetuarea situaţiei
existente, ci pentru că urmăresc eficacitatea practică, imposibil de atins fără o
adaptare la particularităţile locale, adică la realitatea existentă la un moment dat”.
(p.78). Prin dimensiunea critică, conservatorismul reclamă depăşirea obstacolelor
sociale nu din perspectiva „descoperirii a ceea ce se poate face”, ci din prisma
„înţelegerii a ceea ce nu se poate face”. Cu alte cuvinte, obstacolele sociale nu se
depăşesc prin inventarea de panacee (soluţii inaplicabile sau experimente fanteziste),
ci prin critica oricăror panacee.
d)- „În găsirea aranjamentelor pragmatice adaptative şi în critica politicii raţionaliste a
reţetelor şi a soluţiilor tip, conservatorismul nu se poate baza pe altceva decât pe
experienţă, care, în mare măsură îşi face simţită prezenţa printr-o cunoaştere tacită.”
(A.P.Iliescu, ed.cit., 79). Această atitudine presupune, dacă nu un cult pentru
experienţă, cel puţin convingerea că gândirea realistă, critică, de tip pragmatic, nu are
altă sursă de inspiraţie decât experienţa.
În concluzie, remarcându-se prin importanţa decisivă pe care o acordă
tradiţiilor, continuităţii istorice, pledoariei pentru apărarea „ordinii naturale”,
conservatorismul admite inegalitatea socială, respinge revoluţiile şi acceptă doar
reformele moderate. Pivotul doctrinei conservatoare rămâne proprietatea privată, ca
temei pentru asigurarea libertăţii individuale şi menţinerii ordinii sociale.

(C) Capitalismul.
„Comunismul s-a prăbuşit. Capitalismul triumfă pe toată linia. Capitalismul, al cărui
resort este concurenţa, a scăpat de orice concurent. Asumând-şi hegemonia, redevine
periculos. În ce fel ? Nu numai în Franţa şi în Europa, ci şi în America, în Japonia.
Iar mâine, în ţările din Est.” (Michel Albert, „Capitalism contra capitalism”,
1991/1994). Definiţia generală dată capitalismului este de sistem economic în care
mijloacele de producţie sunt stăpânite sau controlate de către proprietari privaţi care
urmăresc să obţină profit, iar producătorii sunt salariaţi. (S.Tămaş)

50
Sistem economic modern, capitalismul se caracterizează prin :
a)- proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie;
b)- generalizarea producţiei (industriale) de mărfuri şi reglementarea acesteia de către
mecanismele pieţei;
c)- organizarea raţională a producţiei în vederea obţinerii unui profit (din care o parte
este, de regulă, destinat reinvestirii).
În 1839, în „L’Organisation du travail”, L.Blanc definea capitalismul ca
însuşirea capitalului de către unii în detrimentul altora. În 1841, P.J.Prudhon
formulează o „definiţie socialistă” a capitalismului, înţeles ca „regim economic şi
social în care capitalurile, sursă de venituri, nu aparţin în general, celor care le fac să
acţioneze prin propria lor muncă. În ceea ce priveşte începuturile capitalismului,
problema este controversată pentru că anumite componente ale capitalismului pot fi
regăsite cu mult înainte de epoca modernă (în antichitate sau spre sfârşitul Evului
Mediu). Mai mult, sistemul capitalist a cunoscut o gestaţie îndelungată, mecanismele
sale influenţând vizibil funcţionarea unor zone geografice şi sociale, înainte ca ele să
se articuleze într-un sistem coerent şi dominant în societăţile respective.
În „Les débuts du capitalisme” (1931), H.Hauser pledează pentru plasarea
frontierei capitalismului în secolul al XVI-lea, fapt acceptat şi de alţi sociologi :
K.Marx, M.Weber, W.Sombart, H.See etc. Concluzia acestora a fost că numai în
Europa Atlantică, posterioară revoluţiei industriale, elementele capitalismului se
articulează într-un sistem coerent şi stabil la nivel societal.
În „Capitalul”- vol.I (1867), K.Marx defineşte capitalismul ca „un sistem
social-economic istoriceşte determinat, bazat pe marea producţie de fabrică în
condiţiile proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie”. Un asemenea sistem
este confruntat cu două tipuri de contradicţii :
a)- la nivelul modului de producţie, dezvoltarea forţelor productive şi caracterul lor
social tot mai pronunţat intră în contradicţie cu structura relaţiilor de producţie bazată
pe apropierea privată a proprietăţii şi a rezultatelor producţiei,
b)- la nivelul relaţiilor de producţie, contradicţia dintre proletariat şi burghezie.
Întemeiat pe separarea muncii de capital, capitalismul nu se poate dezvolta decât
însoţit de un antagonism permanent între aceste clase sociale. Proletariatul, în
continuă creştere datorită tendinţei inerente modului de producţie capitalist spre
polarizarea şi simplificarea structurilor sociale, este singurul în măsură să rezolve
contradicţia dintre caracterul social al producţiei şi proprietatea privată prin
desfiinţarea acesteia şi construirea, pe cale revoluţionară, a unei noi societăţi bazată pe
controlul social al mijloacelor de producţie şi pe munca asociată (societatea
comunistă). (apud C.Zamfir şi colab., coord.,1993, 81)
Principalele categorii marxiste devin sisteme de relaţii social-economice concret
istorice : capitalism, proprietate, diviziunea muncii, statul, clasele sociale. Dacă Marx
a fost interesat în primul rând de instalarea relaţiilor sociale şi a structurilor tehnico-
economice obiective, M.Weber a fost interesat de geneza capitalismului, de tipul ideal
comportamental care au impulsionat manifestările agentului economic capitalist. În
„Etica protestantă şi spiritul capitalismului”, M.Weber a asociat extinderea
protestantismului în Europa Occidentală (Anglia şi Ţările de Jos) cu apariţia unui
comportament capitalist bazat pe activitate susţinută, calcul şi etici protestante. (apud
C.Zamfir, L.Vlăsceanu, coord., 1993, 82)
Capitalismul a existat şi continue să existe – într-o permanentă schimbare – într-
o varietate mare de forme. Aşa cum se exprima Max Weber, „capitalism a existat în
toate ţările civilizate ale planetei. Dar numai Occidentul a dezvoltat capitalismul atât

51
cantitativ, cât şi în tipuri şi forme ce nu au existat în altă parte”. Weber constată că
lumea întreagă, cu toată bogăţia ei psihologică şi cu diversitatea conduitelor, poate sta
în unitatea unui sens istoric, în unicitatea acestui sens vizat de un actor istoric
colectiv, sens pe care sociologul german îl denumeşte „spirit al capitalismului”. Când
Weber vorbeşte despre capitalism el n-are în vedere nici caracterele generale ale unor
cazuri particulare, nici trăsăturile comune sau medii ale variaţiilor individuale în timp
şi spaţiu ale aceluiaşi fenomen, ci trăsăturile lui cele mai tipice, care alcătuiesc
împreună un spaţiu de idealitate şi de transparenţă maximă a fenomenului denumit
astfel. Teoria lui Max Weber despre geneza capitalismului modern este „cea mai
strălucită confirmare pe calea ştiinţei a unei metode (cea ideal-tipică) şi a unei teorii
(despre rolul forţelor spirituale în determinismul istoric)”. (I.Bădescu, 1994, 454)
De la „tranquillita dell’animo” a lui L.B.Alberti la „time is money” a lui
B.Franklin, Weber examinează un gen de schimbare istorică ce constă dintr-o
răsturnare axială a raţionalismului economic. Pentru Weber, tradiţionalismul
desemnează un sistem de orientări şi de atitudini care dau expresie unui mod de viaţă
bazat pe o sancţiune etică tradiţională, consacrată prin tradiţie. Capitalismul modern
se defineşte nu atât prin aceea că este capitalism, cât prin aceea că este modern, adică
un capitalism diferit şi chiar opus capitalismului tradiţional (indiferent de formele lui).
Din această perspectivă, Weber oferă concomitent o teorie a capitalismului modern, o
teorie a capitalismului iraţional şi, mai mult, o teorie a capitalismului mondial din
secolul al XIX-lea. Pentru Weber, numai în Occident şi în Noua Anglie (America)
există un capitalism modern. În restul lumii întâlnim doar un capitalism tradiţional,
sau „contra-capitalism modern” sau, aşa cum îl denumeşte Weber, „un capitalism
prădalnic” în care spiritul achizitiv este expresia unei simple acţiuni de pradă.
Odată cu apariţia protestantismului ca religie, spune Weber, apare o „specie de
om” care nu mai are acces la transcendenţa lui Dumnezeu, singura lui formă de
legătură cu divinitatea fiind ascetismul, puritanismul, adică acea etică prin care
purifică lumea de ceea ce se supra-adaugă voinţei şi decretului Său ca mijloace
idolatrizante şi superstiţioase. „Acest puritanism răstoarnă axul eticii religioase, …
de la o etică gravitând în jurul transcedentalităţii lui Dumnezeu la o etică a
ascetismului lumesc orientat spre lume” (apud I.Bădescu, ed.cit., 457). După părerea
lui Weber, această fundamentare religioasă a ascetismului lumesc este cea mai mare
revoluţie religioasă în ultimii 1000 de ani. Ea stă la baza apariţiei omului raţional,
ascetic (centrat spre lume, orientat spre muncă şi spre achiziţie concomitent cu refuzul
„bucuriei de a trăi”) şi care va deveni fundamentul unei noi civilizaţii istorice şi a
noului spirit al capitalismului modern. Trăsăturile omului nou adus de Umanismul
Reformei sunt deci, individualismul, raţionalismul şi antisenzualismul, puritanismul şi
dogmatismul practic (etic). (apud I.Bădescu, ed.cit., 458) Orientarea spre activitatea
practică reprezintă cea mai importantă trăsătură a capitalismului modern. Un singur
tip de capitalism – capitalismul modern – supraadaugă unei trăsături capitaliste
generale (dorinţa câştigului), o orientare spre raţionalizarea existenţei prin muncă
disciplinată, prin eficienţă şi prin orientare achizitivă (ascetism practic). „Or, aceste
trăsături care se referă la organizarea raţională a muncii şi la orientare ascetică
spre un profit sunt trăsăturile ideal-tipice ale capitalismului modern de arie
Occidentală”. (I.Bădescu, ed.cit., 460)
Noutatea capitalismului occidental este de a acumula nu pentru a-şi satisface
plăcerile vieţii, ci pur şi simplu, ci pur şi simplu, pentru a produce mai mult, adică
pentru reinvestiţie. Capitalismul occidental unifică cele două mari invenţii ale istoriei:
organizarea raţională a muncii libere şi tehnologia întreprinderii capitaliste. Cauza

52
existenţei diferenţelor dintre capitalismul modern occidental şi cel „prădalnic” rezidă
în unitatea experienţei protestante, circumscrisă ariei nord-atlantice. Etica protestantă
cere individului ca, în cadrul organizaţiei birocratice, să fie rupt de orice legături
emoţionale şi să-şi facă din funcţie o vocaţie mai presus decât el şi decât cei din jurul
său, deci o raţiune impersonală. Apare, deci birocratul, ca organ al unei funcţii
impersonale, ruptă de tot ceea ce este personal în viaţa lui, un anonim în cadrul
funcţiei sale. (apud I.Bădescu, ed.cit.)
Or, dacă numai capitalismul occidental este raţional şi toate celelalte arii sunt
ale unui capitalism de tip tradiţional, înseamnă că raţionalizarea existenţei pe calea
capitalului se opreşte la hotarele Occidentului. Pentru restul ariilor planetare, rămâne
deschisă calea către o raţionalizare a existenţei prin alte mijloace. Graţie eticii ascetice
a acumulării, capitalismul occidental devine singurul tip de capitalism interior limitat.
În tot restul lumii, capitalismul nu are limite interne. De aceea, consideră Weber, el
trebuie limitat prin alte forţe ce ţin de raţionalitatea substanţială a acestor societăţi. În
evoluţia capitalismului se pot distinge câteva etape distincte : cea a capitalismului
comercial (preindustrial sau manufacturier), etapa capitalismului industrial clasic
(concurenţial) şi etapa capitalismului financiar. Ulterior, la acestea se pot adăuga
două extensii pe linia de gândire marxistă : capitalismul monopolist (imperialismul) şi
capitalismul monopolist de stat. În condiţiile boom-ului economic prelungit de după
cel de-al doilea război mondial, au fost puse în circulaţie noi concepte, în încercarea
de a surprinde particularităţile actuale ale sistemului capitalist : capitalismul
bunăstării, capitalismul post-industrial şi neocapitalismul. Marx tratează prima etapă
a capitalismului preindustrial sub denumirea de „acumulare primitivă a capitalului”.
Factorii ce au fost implicaţi în dezvoltarea capitalismului sunt, spune Marx, amploarea
capitalului comercial şi cămătăresc, sistemul colonial, exploatarea zăcămintelor de
metale preţioase din America, jefuirea Indiilor Orientale, sistemul datoriei publice,
sistemul internaţional de credit, apariţia politicilor protecţioniste. Esenţa
transformărilor social-economice a fost „procesul istoric de separare a producătorilor
de mijloacele lor de producţie… exproprierea pământurilor producătorilor agricoli…”.
În 1979 în „Les yeux de l’échange”, F.Braudel – plecând de la ipoteza că
procesul capitalist nu s-a putut dezvolta decât acolo unde anumite condiţii economice
şi sociale i-au înlesnit drumul – consideră că trei condiţii sunt absolut necesare pentru
evoluţia capitalismului.
a)- o economie de piaţă viguroasă şi pe cale de progres ;
b)- longevitatea spiţelor de neam şi acumularea capitalului în interiorul acestora :
„este nevoie ca moştenirile să se transmită, ca patrimoniile să crească, ca alianţele
fructuoase să se încheie în voie ; ca societatea să se împartă în grupuri, unele
dominatoare sau potenţial dominatoare, care să aibă trepte şi să îngăduie, chiar dacă
nu uşor, ascensiunea socială.”
c)- apariţia pieţei mondiale şi practicarea comerţului la distanţă, care permite „trecerea
obligatorie la un plan superior al profitului”.
În secolul al XIX-lea începe etapa capitalismului clasic (concurenţial).
Antreprenorul este agentul economic tipic, proprietar total sau parţial al întreprinderii,
care dirijează desfăşurarea producţiei şi îşi asumă deopotrivă riscurile şi beneficiile
activităţii economice. Marea producţie de fabrică se extinde şi devine dominantă.
„Mâna invizibilă” a pieţei asigură adaptarea producţiei la nevoile societăţii, iar statul
este redus la rolul de „paznic de noapte”. Apar „marii baroni ai industriei” în mâna
cărora este concentrată marea parte a capitalului.

53
Capitalismul financiar apare o dată cu trecerea controlului producţiei în mâinile
băncilor şi ale investitorilor, care nu au nici o legătură cu managementul curent al
întreprinderilor industriale, dar a căror putere financiară devine dominantă în raport cu
acestea. Au loc mari prefaceri în structura capitalului şi a sistemului social. În
condiţiile trecerii la producţia standardizată de masă se obţine o creştere spectaculoasă
a productivităţii muncii. Adâncirea socializării producţiei, nevoia atragerii de capital
şi dinamica acestuia au ca efect o anume socializare a proprietăţii, care este afectată
de un proces de depersonalizare (societăţile pe acţiuni) precum şi o mai mare
socializare a deciziilor prin separarea considerabilă a capitalului-proprietate
(„capitaliştii fără funcţii”) de capitalul-funcţie („capitaliştii fără capital”). Modificările
survenite în procesele de decizie şi gestiune directă a mijloacelor de producţie,
schimbările din cadrul structurilor sociale prin creşterea ponderii şi importanţei
claselor de mijloc au fost interpretate ca o veritabilă „revoluţie managerială”, în urma
căreia clasa capitaliştilor a cedat puterea reală în favoarea noilor categorii
manageriale. (apud C.Zamfir, L.Vlăsceanu, coord., 1993, 83)
Două momente importante se înregistrează în linia de gândire marxistă. Primul
moment se referă la studiile apărute la începutul secolului al XX-lea cu privire la tema
imperialismului (sau capitalismului monopolist, aşa cum l-a denumit Marx). În 1917
(„Imperialismul, stadiul cel mai dezvoltat al capitalismului”), Lenin descrie
capitalismul monopolist ca fiind un „capitalism ajuns în stadiul de dezvoltare în care
s-a statornicit dominaţia monopolurilor şi a capitalului financiar, a căpătat o
importanţă deosebit de mare exportul de capital, a început împărţirea lumii între
trusturile internaţionale şi a luat sfârşit împărţirea întregului teritoriu al globului între
cele mai mari ţări capitaliste”. În perioada anilor ’60, ’70 are loc al doilea moment în
dezbaterea marxistă asupra evoluţiei capitalismului, dar, de data aceasta, relaţionată
cu problematica subdezvoltării. (S.Amin, Im. Wallerstein, P.P.Rey, etc.)
Noutatea teoretică a gândirii neomarxiste a constat în plasarea discuţiei la
nivelul sistemului mondial capitalist, în interiorul căruia diferitele arii geografice sau
state naţionale constituie părţi componente. În această perspectivă, capitalismul apare
ca un mod de producţie orientat spre maximizarea profitului în cadrul unui sistem
mondial, în care anumite regiuni („metropola”, „centrul” dezvoltat) exploatează
„sateliţii” săi subdezvoltaţi („periferia”) prin infiltrarea capitalului transnaţional,
generând structuri economice şi sociale „dependente”, monopol financiar şi
tehnologic, schimburi inegale, etc. ca mecanisme de drenare a surplusului economic.
Procesul de acumulare care operează la nivel mondial are, în primul rând, caracterul
unui transfer de resurse spre „centru”, motiv pentru care la „periferie” sunt blocate sau
întârziate progresele calitative în structurile şi metodele de producţie. Dezvoltarea
anumitor regiuni şi subdezvoltarea altora sunt consecinţe necesare şi interdependente
ale funcţionării sistemului mondial capitalist.” (C.Zamfir, ed.cit., 84)
Capitalismul monopolist de stat reprezintă o nouă fază a capitalismului
monopolist. În perioada postbelică, simultan cu ascensiunea impetuoasă a firmelor
transnaţionale, statul controlează o parte importantă a capacităţilor productive, a
resurselor materiale şi a sectoarelor de cercetare, influenţează politica de investiţii,
creditul, sistemul de preţuri (mai ales cele agricole), îşi asumă importante funcţii de
redistribuire a veniturilor şi de protecţie socială. În acest caz concluzia lui Weber este:
a fi sau a nu fi capitalist devine în aceste societăţi întrebarea a fi sau a nu fi ca atare.
Se pare că istoria îi dă dreptate lui Weber, pentru că, aşa cum subliniază Michel
Albert, „pentru prima oară în istorie, capitalismul a învins, astăzi, cu adevărat. Pe

54
toată linia. Problema e, în sfârşit, rezolvată. Poate cea mai mare dintre problemele
acestui veac.” („Capitalism contra capitalism”, 1991/1994, 5)
Victoria capitalismului, spune Albert a avut loc pe trei fronturi.
a)- Prima bătălie s-a dat în Anglia, prin Margaret Thatcher şi în SUA prin Ronald
Reagan. „A fost o bătălie internă împotriva intervenţionismului etatist care polua
capitalismul. Fata de băcan şi fostul actor de film au înfăptuit, astfel, împreună prima
revoluţie conservatoare în materie de politică economică : revoluţia statului minimal.
Principiul cel mai vizibil al acestei revoluţii : mai puţine impozite pentru cei bogaţi.
În 1981, în Statele Unite, guvernul federal preleva până la 75% din veniturile
cele mai ridicate ale unui cetăţean ; în 1989, nivelul maxim al impozitelor scăzuse la
33%. În Marea Britanie, nivelul impozitării atinsese, sub guvernele laburiste, 98% din
veniturile la capital. O dată cu venirea la putere a lui Margaret Thatcher, acest procent
maxim a scăzut până la 40%. Nici o altă reformă financiară nu s-a bucurat vreodată de
mai multă popularitate în întreaga lume. În zeci de ţări, ea a schimbat sensul
raporturilor istorice dintre stat şi cetăţean. Vreme de două secole, presiunea fiscală ni
încetase să crească, mai ales în ţările dezvoltate. Această evoluţie s-a inversat, astăzi,
şi asistăm deopotrivă, la o cursă mondială de relaxare fiscală.
b)- După un secol de confruntare a capitalismului cu comunismul, comunismul a
căzut. O victorie a capitalismului obţinută fără luptă. La 9 noiembrie 1989, tinerii
germani din Est trec zidurile Berlinului!
c)- A treia victorie survine după o bătălie de o sută de ore purtată în sudul Irakului.
Este, spune Albert, victoria îngemănată a forţei şi a dreptului, victoria SUA şi a altor
28 de ţări (dintre care 8 musulmane), şi, susţinute la ONU chiar şi de URSS şi China
comunistă. „Este victoria capitalismului asupra halucinaţiilor unor populaţii private de
dezvoltare economică de către dictaturile care le oprimă. Punem rămăşag că, începând
din acest moment, soarta acestor populaţii este hotărâtă : într-o bună zi, mulţimile
minţite de Saddam Hussein o vor lua pe acelaşi drum ca şi masele comuniste către
capitalism.” (M.Albert, ed.cit., 6)
Pretutindeni în lume, capitalismul s-a întemeiat pe acelaşi sistem instituţional cu
bază trinitară :
1.- Capitalismul, adică libera stabilire a preţurilor pe piaţă şi libera proprietate asupra
mijloacelor de producţie ;
2.- Drepturile omului, începând cu libertatea conştiinţei ;
3.- Evoluţia progresivă către separaţia puterilor şi democraţia. Într-o lume în care
victoria capitalismului este totală, se pune întrebarea firească : cum poţi să
administrezi ceea ce nu este contestat ? Prăbuşirea comunismului scoate la iveală
opoziţia dintre două modele de capitalism : unul, neoamerican, celălalt renan.
Capitalismul neoamerican se bazează pe reuşita individuală şi pe profitul
financiar rapid. Modelul renan are drept centru Germania şi prezintă numeroase
asemănări cu cel din Japonia. Capitalismul renan pune accent pe reuşita colectivă, pe
consens, pe preocuparea pentru termenul lung. În viitorul apropiat vom asista, spune
Albert, la noi înfruntări ideologice care nu vor mai opune capitalismul comunismului,
ci capitalismul neoamerican, capitalismului renan. „Va fi un război subteran, violent,
implacabil, însă disimulat, şi chiar ipocrit… Un război între fraţi inamici, înarmaţi cu
două modele ieşite din acelaşi sistem, promotori cu două logici antagonice ale
capitalismului în interiorul unui acelaşi liberalism.” (M.Albert, 1991/1994, 21).

(D)- Democraţie versus Totalitarism. Alte doctrine politice. Dreapta şi stânga politică.

55
„Până acum cunoaştem doar două forme de dominaţie totalitară : dictatura
naţional-socialismului după 1938 şi dictatura bolşevismului după 1930” (1951/1994,
544), subliniază Hannah Arendt în „Originile totalitarismului”.
Statul totalitar are pretenţia de a fi exponentul unei mişcări istorice inexorabile
(supremaţia rasei, legile istoriei) şi, în virtutea acestui rol, elaborează normele pe care
cetăţenii trebuie să le respecte.
De ce democraţie versus totalitarism? Pentru că, dacă sistemele democratice
fac distincţie între public şi privat, între aspectele politice şi nepolitice ale vieţii
sociale, societăţile totalitare nu recunosc această distincţie.
Statul totalitar nu tolerează activităţi ale indivizilor sau grupurilor (sindicate,
organizaţii de tineret) care să nu fie corelate direct cu ţelurile statului. Statul totalitar
controlează toate aspectele vieţii sociale şi individuale, sprijinindu-se pe represiune şi
violenţă. El se menţine folosind poliţia secretă, monopolul propagandei prin mediile
de comunicare, eliminarea dezbaterilor libere, interzicând manifestările de critică la
adresa autorităţilor publice. În 1933, Hitler îi avertizează pe juriştii germani că „statul
total nu mai trebuie să cunoască nici o deosebire între lege şi etică” (apud H.Arendt,
ed.cit., 513).
Totalitarismul cunoaşte o singură regulă majoră : integrarea tuturor în
„mişcare”. Cercetătorii statului totalitar sunt de acord asupra coexistenţei unei
autorităţi duale : partidul şi statul. În plus, mulţi au subliniat „deosebita diformitate a
guvernului totalitar” (apud H.Arendt, ed.cit., 514). Thomas Masaryk a văzut devreme
că „aşa numitul sistem bolşevic nu a fost nimic altceva decât o absenţă completă a
sistemului” (apud Boris Souvarine, „Stalin, A Critical Survey of Bolchevism”, NY
1939, 695). Arendt se declară întru totul de acord cu Stephen Roberts care afirmă că
„chiar şi un expert ar înnebuni dacă ar încerca să descifreze relaţiile dintre partid şi
stat în cel de al Treilea Reich” („The House That Hitler Built”, 1939, 72). S-a observat
frecvent că relaţiile dintre cele două surse de autoritate dintre stat şi partid sunt de fapt
„cele ce decurg dintr-o autoritate aparentă şi alta reală, astfel încât maşinăria
guvernamentală este de obicei descrisă ca faţada neputincioasă care ascunde şi
protejează adevărata putere reală exercitată de partid” (Arendt, ed.cit., 515). În acest
sens, judecătorul R.Jackson – în discursul de deschidere al proceselor de la Nürnberg
– descrie structura politică din Germania nazistă ca fiind alcătuită din două guverne,
cel real şi cel aparent… Reala autoritate a statului era în afara şi deasupra legii şi
consta în corpurile de conducere ale partidului nazist” („Nazi Conspiracy”, I, 125). În
Rusia Sovietică, coexistenţa unui guvern aparent şi a unui guvern real a fost, în parte,
rezultatul Revoluţiei însăşi şi a precedat dictatura totalitară a lui Stalin.
După Arendt, particularităţile totalitarismului se exprimă în :
a)- dizolvarea legăturilor proprii societăţii civile prin dezorganizarea sistematică a
multiplelor asociaţii, cluburi, grupuri profesionale sau confesionale ;
b)- disoluţia solidarităţii locale prin politici ce subminează raporturile tradiţionale ale
lumii ţărăneşti ;
c)- promovarea de forme de integrare economică, instituţională (partid unic, ideologie
oficială acceptată de toţi, planificare centralizată a tuturor activităţilor) ;
d)- ierarhizarea societăţii însoţită de supunerea individului la rigorile organizării
piramidale ;
e)- promovarea unor forme de mobilitate socială care asigură formarea de elite noi ce
împărtăşesc idealul totalitarismului. La aceste elemente se adaugă o combinaţie de
monopoluri exercitate de putere : monopolul politic, prin partidul unic, monopolul
ideologiei, monopolul mass-media, monopolul poliţienesc. (ed.cit., 596-621)

56
Ne reîntoarcem la Arendt : „Oriunde a ajuns la putere, totalitarismul a dezvoltat
instituţii politice cu totul noi şi a distrus toate tradiţiile sociale, juridice şi politice ale
ţării. Indiferent care ar fi fost tradiţia naţională specifică sau sursa spirituală anume a
ideologiei sale, regimul totalitar a transformat totdeauna clasele în mase, a înlocuit
sistemul partidelor nu cu dictatura unui singur partid, ci cu o mişcare de masă, a mutat
centrul puterii de la armată la poliţie şi a stabilit o politică externă făţiş orientată spre
dominaţia mondială. Regimurile totalitare actuale s-au dezvoltat din sistemele de
partid unic; oriunde acestea din urmă au devenit cu adevărat totalitare, ele au început
să coopereze potrivit unui sistem de valori atât de radical deosebit de toate celelalte,
încât nici una din categoriile noastre utilitare, cum ar fi fost cele ale tradiţiei, justiţiei,
moralei sau cele ale bunului simţ, nu ne-ar mai putea ajuta să îi facem faţă, sau să îl
judecăm, sau să îi prevedem cursul de acţiune”. (ibidem, 596)
În 1923, Virgil Madgearu („Doctrina ţărănistă”), preciza că : „elementele
constitutive ale unei doctrine politice sunt două : o concepţie asupra situaţiei sociale
sau/şi asupra evoluţiei sociale şi un ideal social”. Sistem închegat de principii care
interpretează în mod coerent realitatea politică şi recomandă o modalitate de acţiune
în funcţie de anumite acţiuni şi scopuri, doctrina politică oferă elementele necesare
pentru rezolvarea problemelor fundamentale privind organizarea politică a societăţii,
raporturile dintre politic şi economic, sistemul valorilor care trebuie să guverneze
evoluţia societăţii. Fiecare timp istoric în parte şi fiecare societate în parte au
beneficiat de o „mixtură proprie” de politic şi economic în viaţa socială. O doctrină
sau un comportament politic a fost urmată – sau a urmat – unui comportament
economic sau unei doctrine economice.
Am reuşit să analizăm democraţia, liberalismul şi capitalismul. Cu ele, lista
doctrinelor de-abia a fost deschisă. Socialism, comunism, fascism, totalitarism,
imperialism, malthusionism, populism, regim feudal, teocraţie, tiranie, despotism
oriental, anarhism, apolitism, colectivism, corporatism, etc. Acestora li se adaugă
doctrine proprii fiecărei ţări în parte : doctrina Brejnev (iniţiată în 1968 şi eliminată de
abia după 1985 de către Mihail Gorbaciov), doctrina creştin-democrată, doctrina
Monroe, doctrina Reagan, doctrina ţărănească etc. Manifestarea fenomenelor
ideologice : antisemitism, terorism, rasă şi rasism definitivează conturul general al
sistemelor sociale şi politice actuale.
Socialismul desemnează „societatea eliberată de orice alienare sau exploatare
a omului şi în care se înfăptuieşte egalitatea şi justiţia socială”. Are ca obiectiv
eliberarea umanităţii şi preconizează trecerea proprietăţii private, cel puţin parţial, în
proprietatea statului sau a colectivelor. Pentru Marx, socialismul reprezenta o fază a
dezvoltării omenirii ce urmează, inevitabil, capitalismului, faza în care lupta de clasă
va fi înlocuită treptat, cu egalitatea de clasă, urmată de dispariţia claselor.
Experimentele regimurilor totalitare din secolul al XX-lea care au pretins că
realizează socialismul în URSS şi în alte ţări au eşuat, economic şi politic,
discreditând profund ideile socialismului „clasic” şi slăbind, indirect, poziţia
partidelor social-democrate din întreaga lume.
Noile viziuni despre socialism admit economia de piaţă, concurenţa, şi continuă
să manifeste un optimism moderat privind posibilitatea constituirii unei societăţi a
justiţiei sociale, dar mai ales consideră că obiectivele socialismului pot fi realizate
folosind cuceririle democraţiei şi respingând mijloacele totalitarismului. În cadrul
mişcării socialiste se disting socialismul anarhist, socialismul francez şi socialismul
islamic.

57
Socialismul anarhist sau, simplu, anarhismul, este o mişcare politică ce are în
centrul preocupărilor ei problema libertăţii individuale. Orice formă de guvernare este
o tiranie, spun anarhiştii, fie că e sancţionată sau nu prin sufragiul universal.
Anarhismul – ale cărui fundamente au fost puse de către Max Stirner, Pierre Proudhon
şi Mihail Bakounin – militează pentru nesupunerea faţă de stat, refuzul oricărei
activităţi electorale şi cere distrugerea statului prin acţiuni directe. Se propune crearea
de comunităţi anarhiste în care puterea să fie delegată şi perpetuu revocabilă. În locul
statului va exista o societate formată din asociaţii voluntare, profesionale sau locale,
în care rezolvarea problemelor comunitare se realizează printr-un consens continuu.
Pentru anarhişti, statul este un rău social ce trebui înlăturat. (apud S.Tămaş, 1993, 19)
Socialismul francez prin fondatorii săi, J.Guesde şi P.Lafargue, încearcă o
corelare a tradiţiei revoluţiei franceze cu tradiţia revoluţionară marxistă. Socialismul,
spun ei, se va realiza prin împlinirea valorilor ideologice ale revoluţiei franceze :
raţionalismul şi umanismul.
Socialismul islamic reprezintă societatea justiţiei sociale realizate în
conformitate cu prevederile Coranului. „Interpretarea perceptelor islamice permite
legitimarea luptei pentru eliberarea indivizilor din aservirea feudală şi opresiunea
capitalistă, iar islamul poate fi prezentat ca prima religie care a chemat oamenii la
socialism, iar Mohamed ca imam al socialismului”. Socialismul islamic a cunoscut
două tipuri de interpretări. Prima, de marxizare a islamului a militat, printre altele,
pentru lupta împotriva colonialismului imperialist, pentru preluarea puterii de către
proletariatul urban, iar pe plan politic, pentru instaurarea unui regim republican. Statul
este îndreptăţit să facă prelevări de la cei bogaţi (zakat) în folosul necesităţilor
publice, ceea ce este asimilat cu un impozit pe venit şi pe capital. „Zakat”-ul este,
conform Coranului, dreptul săracului asupra bogăţiei bogatului, tot atât de legitim ca
şi dreptul bogatului asupra propriei sale bogăţii. A doua interpretare, mai recentă, se
referă la islamizarea socialismului redefineşte rolul statului. Acesta nu are dreptul,
spun adepţii socialismului islamic, să se amestece în sfera proprietăţilor private sau să
mobilizeze bogăţiile naţiunii. Statul trebuie să fie doar un iniţiator al unei organizări
economice orientate spre realizarea justiţiei sociale.
Marxismul – termen consacrat de către F.Engels – nu este o doctrină politică
riguroasă, cea ce a permis apariţia, în secolul al XX-lea, a numeroase curente politice,
şcoli de gândire şi mişcări revoluţionare. Însuşi Engels, colaboratorul lui Marx,
introduce nuanţe de interpretare ale marxismului, considerând c acesta constituie o
nouă ştiinţă despre natură (dialectica naturii) şi despre societate (materialismul
istoric). K.Marx dorea să descifreze mecanismele interne ale progresului
(determinismul istoric), structura de clasă a societăţii din secolul al XIX-lea şi căile
posibile pentru realizarea unui sistem social în care omul să fie eliberat de orice
exploatare. Pivotul operei sale este ideea alienării. Proletariatul era considerat forţa
istorică capabilă să elimine exploatarea capitalistă (prin lupta de clasă şi revoluţie) ca
o forţă şi să instaureze propria sa putere (dictatura proletariatului), care va fi folosită
ca o pârghie pentru eliberarea întregii societăţi.
Deşi multe idei ale marxismului s-au infiltrat în cultura contemporană,
predicţiile sale privind capitalismul au fost contrazise de fapte. Din evantaiul de
interpretări ulterioare ale marxismului, marxism-leninismul a avut cele mai
dezastruoase efecte, atât pe plan intelectual, cât şi, mai ales, de ordin practic,
îndeosebi prin interpretarea eronată a evoluţiei mondiale postbelice şi prin atitudinea
de intoleranţă faţă de progresele ştiinţei şi tehnicii. În efortul de a da interpretări ale
fenomenelor sociale care să depăşească inconsecvenţele şi limitele gândirii lui Marx,

58
membrii Şcolii de la Frankfurt propun un marxism înţeles ca mişcare intelectuală
revoluţionară şi care să aibă ca scop o transcedere completă a societăţii contemporane.
Principiile fundamentale ale Şcolii de la Frankfurt sunt formulate sub forma „teoriei
critice” de către Max Horkheimer (1937). Acesta subliniază că societatea este
bolnavă, ameninţată de progresul tehnologiei, servită de o ştiinţă indiferentă la
valorile lumii şi care favorizează manipularea oamenilor, distrugerea culturii şi
personalităţii. În consecinţă, societatea trebuie radical transformată, pentru a atinge
stadiul în care umanitatea devine stăpâna destinului ei. (apud S.Tămaş, 1993, 165)
Conceptul de comunism desemnează, în primul rând un mod de organizare
bazat pe forme colective de proprietate asupra mijloacelor de producţie şi pe o
distribuţie egală a resurselor. Comunismul reprezintă una dintre cele mai vechi
aspiraţii umane, apărută ca reacţie la crize sociale acute şi la inegalităţile sociale
excesive. În opinia lui C.Zamfir, comunismul a luat forma utopiilor, în special în
cazul „Republicii” lui Platon. „Ideea actuală de comunism se datorează lui K.Marx şi
F.Engels, care au elaborat-o în cadrul unei teorii a societăţii, traducând-o totodată,
într-un program politico-ideologic de acţiune revoluţionară propus clasei muncitoare.”
(apud C.Zamfir în C.Zamfir, L.Vlăsceanu, coord., 1993, 126). În 1844, în „Ideologia
germană”, Marx sublinia : comunismul nu reprezintă un ideal care să fie impus
omenirii, ci „mişcarea reală care suprimă starea actuală”, o fază a evoluţiei societăţii
umane impusă cu necesitate de legile obiective ale istoriei. Organizarea societăţii pe
bazele proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie ar sta la originea
fenomenului alienării societăţii (şi anume o societate dezumanizată, nenaturală).
Înlocuirea proprietăţii private cu proprietatea colectivă asupra mijloacelor de
producţie este de natură a depăşi alienarea şi dea oferi o organizare socială cu
adevărat umană. Marx respingea categoric „comunismul sărăciei”, înţeles ca egalitate
în condiţii de raritate a bunurilor. O societate comunistă, consideră el, nu va putea fi
realizată decât atunci când productivitatea muncii o va permite, când se va trece din
faza rarităţii (cantitatea de bunuri produse este inferioară necesităţilor). „Adevărata
egalitate, subliniază Marx, poate fi instaurată în mod efectiv doar când datorită
bogăţiei produse, fiecare poate să consume la nivelul necesităţilor sale, variabile de la
persoană la persoană”. Din acest motiv, între revoluţia socialistă şi realizarea efectivă
a unei societăţi comuniste, se va trece inevitabil printr-o formă intermediară de
organizare socială, socialismul. (apud C.Zamfir, ed.cit., 127)
Comunismul se caracterizează printr-o serie de caracteristici generale, apărute ca
urmare a modificărilor fundamentale din sistemul productiv.
a) activitate productivă nu se va mai realiza în forma producţiei de mărfuri;
b) datorită abundenţei, făcută posibilă de creşterea productivităţii muncii,
distribuţia bunurilor va fi realizată după nevoi;
c) diferenţierea de clasă a societăţii va fi complet eliminată, realizându-se din
acest punct de vedere, o societate omogenă, caracterizată de existenţa unor
interese generale, efectiv comune;
d) dispariţia statului ca instrument de impunere a interesului unei clase împotriva
celorlalte clase, cât şi a tuturor mijloacelor de coerciţie şi oprimare socială
(inclusiv a sistemului juridic); conducerea societăţii va pierde în consecinţă
caracterul politic;
e) dispariţia decalajelor generatoare de inegalitate ca de exemplu, a decalajelor
dintre sat şi oraş, dintre munca fizică şi cea intelectuală, dintre funcţiile de
conducere şi cele de execuţie;

59
f) ca rezultat al dezvoltării şi intensificării relaţiilor social-economice şi culturale,
într-un viitor îndelungat nespecificabil se vor şterge treptat, în mod natural,
diferenţele dintre naţiuni. (apud C.Zamfir, ed.cit., 127)
Comunismul, spune Marx, ar reprezenta prima societate care s-ar construi şi ar
funcţiona în mod conştient. Modelul comunist – indiferent de modul de interpretare în
cadrul diverselor doctrine şi mişcări politice – rămâne exemplul utopiei tipice.
Ca urmare a aplicării doctrinei marxist-leniniste de către V.I.Lenin, comunismul
devine din mod de viaţă utopic un regim totalitar. Regimul comunist totalitar din
URSS şi din alte ţări s-a caracterizat prin : conducerea societăţii de un partid unic,
monolit, excluzând pluralismul politic; realizarea unui sistem economic colectivist
generalizat; planificarea centralizată; fuziunea partidului unic cu statul, ceea ce a
favorizat geneza unei birocraţii parazitare. Ignorând condiţiile menţionate de Marx, şi
anume „nu egalitate în condiţii de raritate a bunurilor” (de „nu” unui comunism al
sărăciei) şi „asocierea sau libera dezvoltare a fiecăruia este condiţia liberei dezvoltări
a tuturor” regimurile totalitare comuniste au eşuat.
Doctrină a forţei care se constituie în explicaţia teoretică a politicii, realismul
politic îşi are sursele pe ambele maluri ale Atlanticului, în Europa Occidentală şi în
S.U.A. Sursele europene încep cu gândirea politică modernă a lui Niccolo Machiavelli
– pentru care sintagma „scopul scuză mijloacele” devine raţiune de stat – apoi
continuă în Anglia cu teoria balanţei forţelor (dezvoltată de David Hume şi devenită
politică tradiţională a Angliei Imperiale), cu social-darwinismul, cu rasismul şi ci
geopolitica. La toate se mai adaugă o sursă : teza lui Ranke potrivit căruia „politica
externă primează asupra politicii interne”.
Termenul de „realism politic” aparţine gândirii germane şi este definit genial de
Cancelarul Bismark : „Politica este în primul rând forţă, şi în al doilea rând, tot
forţă”. Sursa americană a realismului politic rezidă în pragmatismul care produce o
celebră definiţie a adevărului : „Acţiunea încununată de succes produce istorie şi este
adevărul”. Cu alte cuvinte, valorile de adevăr şi fals dispar, rămânând doar acţiunea.
Doctrină politică formulată în diverse variante de reprezentanţi ai gândirii
politice europene şi americane (George Kennan, Henry Kissinger – şef al
Departamentului de Externe al Casei Albe –, Raymond Aron etc.), realismul politic
promovează interesele unui stat în raporturile internaţionale prin forţă, în ultimă
instanţă prin forţă militară. În plus, este o atitudine şi un mod de acţiune ce se
întemeiază pe luarea în considerare a complexităţii reale a fenomenelor social-
politice, interne şi internaţionale. Realismul politic este rezultatul îmbinării lucidităţii
cu o atitudine voluntară, interesată în atingerea anumitor rezultate în planul acţiunii
politice. Judecată din perspectiva istoriei postbelice, doctrina realismului politic are
două mari etape : „globalismul anti-comunist” şi „coexistenţa paşnică”. Această a
doua fază a doctrinei are încă o raţiune necesară pentru că, dacă Moscova comunistă a
picat, Pekin-ul comunist a rămas!
Lucrare clasică a realismului politic este „Politica între naţiuni” a lui Hans
Morgenthau. „Politica are legi obiective, care-şi au rădăcinile în natura umană”. Prin
acest enunţ, doctrina realismului se erijează în adevăr şi în consecinţă, respinge toate
celelalte viziuni asupra politicului, socotindu-le false, neadevărate. Judecata acestei
teze, susţine Morgenthau, va trebui să accepte că politica are legi obiective. Şi o va
accepta deoarece acest fapt este arătat încă „de la începuturile lumii moderne”, când
Machiavelli, în „Principele” demonstrează că politica este domeniul „lui ceea ce
este”. Şi tot Machiavelli demonstrează că morala are ca obiect pe „trebuie să fie”, dar
că, în politică, acest obiect lipseşte. Nu este conţinut nici în istorie, nu are nici legi, în

60
consecinţă, morala nu poate fi altceva decât expresia raţiunii. Această descoperire a
lui Machiavelli a fost numită autonomia politicului şi are următorul conţinut : „prin
obiectul său, politica are legi obiective pe care nu le are morala ; în consecinţă,
politica este autonomă în raport cu morala, produce şi determină morala”. Lumea
modernă şi contemporană stă sub semnul acestei descoperiri.
Gândirea nord-americană recuperează descoperirea lui Machiavelli, postulând
că „politica are legi obiective”. Şi Marx a postulat că „în ultimă instanţă, economicul
determină politicul”. Dar realismul politic este la antipodul marxismului. Pentru Marx
– prizonier al raţionalismului european continental – „masele fac istoria” şi, prin
mase, „socialul determină individualul”. Pentru realismul politic – pe temei
iraţionalist – individul este cel care produce socialul şi îl produce pentru că „legile
obiective ale politicii îşi au rădăcinile în natura umană”. Iar această natură umană se
va dovedi a fi forţă, şi nu a individului, ci a statului, ca expresie reală a politicului.
Expresia „rădăcinile în natura umană” trimite nu numai la realitatea istorică, ci, din
nou, la Machiavelli. El afirmă : „Dacă omul ar fi un animal politic, ar fi un monstru ;
nu este. Dacă omul ar fi un animal religios, ar fi un sfânt ; nu este. Dacă omul ar fi
un animal moral, ar fi un altruist ; spre nenorocirea lui, nu este. Omul nu e nimic din
toate acestea luate în parte, ci o sinteză a lor”. Consecinţa acestui postulat
machiavellic este imperfecţiunea naturii umane, teză care, în cultura euro-atlantică
trimite pe tradiţia religiei la păcatul originar, iar pe tradiţia raţionalismului la
antagonismul dintre bine şi rău. De aici, Morgenthau extrage concluzia primului
postulat al realismului politic, şi care este „autonomia politicii prin legi obiective cu
rădăcini într-o natură umană imperfectă. De aici, logic, urmează consecinţele”.
„Oamenii politici”, spune Morgenthau, „gândesc şi acţionează în termenii
interesului definit ca putere”. Se naşte astfel al doilea postulat : „categoria de interes
este piatra unghiulară a realismului politic : interesele indivizilor constituie substanţa
politicii”. Mai mult, „relaţiile interindividuale sunt relaţii de dominaţie”. În
consecinţă, subliniază Morgenthau, nu e vinovat un guvern, un partid, un om şi nu e
vinovat statul pentru ceea ce se întâmplă în istorie, deoarece „pe temeiul interesului,
relaţiile între oameni sunt relaţii de forţă”.
„Interesele indivizilor sunt schimbătoare în timp şi spaţiu ; ceea ce însă nu se
schimbă este interesul”. Iar Morgenthau continuă : „Interesul, care este invariabil în
timp şi spaţiu, este chiar politicul şi el se manifestă ca stat”. De aici Morgenthau
extrage al treilea postulat : „Interesul naţional primează în faţa tuturor celorlalte
interese”. Statul – ca obiectivare a politicului – este forţa legalizată şi legitimată.
Dominaţia pe care statul o realizează în raport cu indivizii „este necesară”, rezultă din
legile obiective ale politicii. Ea este cea care menţine lupta în limitele tolerabile, faţă
de care istoria este imposibilă. „A încerca să scapi de dominaţie ar fi echivalentul cu a
scăpa de natura umană”. Şi pentru că, logic, acest lucru nu se poate, trebuie să
admitem al patrulea postulat : „Imperialismul este esenţa istoriei, deoarece categoria
de interes face ca relaţia de dominaţie să fie lege, iar această lege structurează relaţiile
internaţionale ca relaţii dintre state. Morgenthau subliniază : „Orice stat, în orice timp,
în orice spaţiu a făcut, face şi va face politică imperialistă, deoarece forţa este esenţa
politicului”. Fenomenele empiric observabile ne arată că, virtual, toţi factorii relaţiilor
internaţionale manifestă forţa în calitate de „imperialism”. În mod real însă, doar acele
state ce posedă forţa militară posedă forţa înţeleasă la cel mai înalt grad. Prin forţa
militară, aceste state impun structura relaţiilor internaţionale, dominând toate celelalte
state.

61
Au existat două situaţii majore de dominare reală (bazată pe forţa armată),
situaţii ce au circumscris două tipuri distincte de lume : o lume monopolară şi una
bipolară. Perioada anilor ’40-’50 a descris, spune Morgenthau, o lume monopolară a
S.U.A., centrată pe monopolul atomic. În anii ’70 lumea devenea bipolară, odată cu
recunoaşterea împărţirii lumii între cele două mari puteri S.U.A. şi U.R.S.S. Este
binecunoscută doctrina Sonnenfeld. Într-o misiune de instruire „cu uşile închise” a
ambasadorilor S.U.A. din Europa, Sonnenfeld (adjunctul lui H.Kissinger pe probleme
europene) lansează următoarea teză : deşi, pe temeiul revoluţiei tehnico-ştiinţifice,
civilizaţia contemporană este de tip organic (ceea ce ar conduce la ideea că legile
noilor tehnologii sunt cele care structurează lumea) în realitate însă, lumea este
împărţită bipolar. Şi pentru că un eventual război atomic nu ar avea nici-un învingător,
Sonnenfeld propune instaurarea unei noi ordini mondiale, bipolare, care să aibă ca
efect retrasarea sferelor de influenţă. Prin măsuri ce nu pot fi decât ale forţei, urmează
ca dominaţii din Vest să se supună necondiţionat puteri S.U.A. în timp ce dominaţii
din Est să se supună Moscovei.
Ulterior, prin acceptarea generală a bipolarismului mondial - este adevărat, o
acceptare totală – s-a trecut de la o redefinire morală a politicii şi a statului. În aceste
condiţii, Morgenthau îşi depăşeşte colegii de doctrină şi, în tradiţia filosofiei clasice
germane, postulează a cincea teză a realismului politic : „politica nu este imorală ;
prin legile sale obiective, politica este morală”… Politica este morală atunci când este
conformă legilor sale obiective şi este imorală atunci când încalcă legile sale
obiective”. În consecinţă, principiile unei morale universale nu se aplică şi nu se pot
aplica la politică, deoarece „oamenii politici gândesc şi acţionează în termenii
interesului definit ca putere”.
Pentru redefinirea morală a politicii, H.Kissinger introduce două noi concepte :
cel de diplomaţie a puterii şi cel de ordine politică internaţională legitimă. Ordinea
politică internaţională legitimă ar consta într-un set de valori şi norme impuse celor
dominaţi în aşa fel încât să conducă la dispariţia veleitarismelor, pentru că, spune
Kissinger, „forţa e arhisuficientă pentru a-i distruge pe toţi şi, pe acest temei obiectiv,
persuasiunea este suficientă pentru ca cei dominaţi să recunoască drept morală această
ordine politică internaţională”.
Dispariţia regimurilor politice totalitare din Europa de Est şi restructurarea
acestor societăţi cu numeroasele ei implicaţii, obligă gândirea socială, în diversitatea
ei, să se confrunte cu o problemă crucială, aceea a direcţiei istoriei contemporane.
Numeroşi teoreticieni au perceput lanţul evenimentelor din anul 1989 ca infirmarea
direcţiei socialiste a istoriei şi reimpunerea celei capitaliste, situaţie pe care
politologul american F.Fukuyama a denumit-o printr-o expresie ce se vrea pregnantă,
ca fiind aceea de sfârşit al istoriei”. („La fin de l’histoire”, „Commentaire”, nr.47,
458-459)
Astăzi, forţele de stânga traversează în toată Europa de Est – şi nu numai – o acută
criză de identitate, explicabilă obiectiv şi subiectiv, probabil cea mai gravă din istoria
lor. Ea reprezintă cea mai dificilă moştenire lăsate de regimurile neostaliniste, care au
generat prin politica lor cea mai profundă tragedie a ideii socialiste. Această
împrejurare încurajează ofensiva politică şi culturală a forţelor de dreapta, cele ale
restauraţiei capitalismului, amplifică dezorientarea forţelor de stânga, care se
manifestă prin defetism şi incapacitatea articulării unui demers ideologic credibil,
convingător, capabil să resuscite, în timp, noi unde de influenţă socială. (apud
R.Florian, 1994, 28)

62
Ofensiva dreptei a căpătat forme virulente şi extrem de primejdioase, de la cele
naţionaliste la acelea care readuc la suprafaţă ideile extremei drepte europene
interbelice, inclusiv ale celei fasciste, prezentate ca fiind expresie naţională. În
schimb, „stânga este atomizată şi amorfă, lipsită de solidaritate internă şi
combativitate, suferă de o gravă resemnare fatalistă”. (ibidem, 29) Criza de identitate
a stângii este, totodată, manifestarea certă a nepregătirii sale teoretice şi politice
pentru actuala fază pe care o traversează Europa de Est. În concluzie, problema cea
mai acută a stângii, în plan teoretic, este neîndoios, cea a regândirii, a reinventării
socialismului. „Fără un nou proiect social şi uman, nici o societate contemporană, fie
ea din Est sau din Vest, nu-şi va putea determina viitorul, ci doar îl va suporta, cu tot
ce presupune acest fapt… Acest nou proiect socio-uman… trebuie să ofere răspunsuri
la principalele interogaţii şi dileme ale noii identităţi a omului pe cale de formare
spontană, ca urmare a actualelor demersuri ale civilizaţiei, ale distorsiunilor sale, ale
formelor multiple ale alienării umane… Apărarea omului împotriva dezumanizării de
orice fel trebuie să devină linia de forţă a noi culturi a stângii democratice”.
(R.Florian, „Criza est-europeană şi complexul stângii”, 1994, 31)
Mai mult, dezintegrarea regimurilor totalitare est-europene, ca şi a raportului de
forţe mondial şi european postbelic a suscitat expansiunea unui nou val al
naţionalismului european, „care a retransformat zona balcanică într-o arie de conflicte
etnice sângeroase, până astăzi necontrolabile, a produs numeroase fracturi în relaţiile
inter-etnice în centrul şi estul continentului” (ibidem).
Ce este însă naţionalismul ? Analistul politic S.Tămaş identifică două sensuri distincte
şi dihotomice ale naţionalismului.
(1)- Manifestare a caracterului naţional al unui popor, al unui grup etnic,
naţionalismul se exteriorizează prin „sentimentul apartenenţei la o naţiune şi
conştientizarea unor interese naţionale comune” (1993, 178). În acest sens,
naţionalismul joacă un rol istoric pozitiv în formarea naţiunilor, în eliberarea unor
popoare de sub asuprirea străină sau pentru păstrarea identităţii naţionale. El devine o
construcţie politică proprie – independentă şi suverană în raport cu alte comunităţi
naţionale – prin intermediul căreia se exprimă şi capătă recunoaştere comunitatea de
interese naţionale a unui popor, identitatea sa naţională şi culturală.
Ca manifestări complementare ale naţionalismului se disting politicul şi etnicul.
Aspectul politic al naţionalismului, subliniază Tămaş, „se exteriorizează prin lupta
pentru un stat naţional, pentru afirmarea demnităţii naţionale şi a valorilor creative ale
unui popor”. (p. 179)
În 1992, în „Nationalism and Democracy”, Ghia Nodia defineşte naţionalismul
drept „sufletul politic al unui corp etnic”. Dacă, într-un context social-istoric, începe
să prevaleze aspectul etnic, atunci se creează terenul pentru degenerarea
naţionalismului în şovinism şi xenofobie, „fenomene ce subminează climatul
democratic” (ibidem). Ca istoric, germenii naţionalismului apar în secolele al XVIII-
lea şi al XIX-lea, odată cu formarea primelor naţiuni.
(2)- Naţionalismul poate fi înţeles însă şi ca expresie a unui etnocentrism de
format structural. Definit ca exacerbare a sentimentului naţional, manifestată prin
intoleranţă, agresivitate, violentă fizică faţă de alte popoare sau grupări etnice,
naţionalismul devine o mişcare extremistă, şovină, xenofobă, în contradicţie cu
spiritul civilizaţiei contemporane, al drepturilor omului şi al raporturilor de egalitate şi
respect reciproc dinte naţiuni.
Aşa cum am menţionat, după 1990 s-a produs o explozie a naţionalismului,
urmată de dispariţia unor state europene sedimentate istoric. „Naţionalismele au fost

63
şi continuă să fie însoţite de manifestări xenofobe, şovine şi de mişcări pentru
autonomie şi separatism care vizează modificarea hărţii politice europene. Cauzele
care au condus la apariţia tensiunilor şi conflictelor etnice din Sud-estul Europei pot fi
schematizate astfel :
a)- Prăbuşirea sistemelor totalitare socialiste : acest fapt a provocat numeroase
frustrări naţionale („trasarea arbitrară a graniţelor între etniile din fosta U.R.S.S. sau
din Iugoslavia”). (p. 179) ;
b)- Dezechilibrele economice produse de tranziţia spre economia de piaţă ;
c)- Intervenţia forţelor geopolitice care, în tendinţa de a umple „vidul de putere”
creat prin prăbuşirea U.R.S.S., folosesc conflictele etnice în interesul lor (apare în
acest mod „fenomenul de balcanizare”).
În concluzie, în ciuda caracterului său aparent surprinzător, actualul val al
naţionalismului şi conflictele sângeroase pe care le-a provocat confirmă, o dată mai
mult, că naţionalismul extremist n-are nimic comun cu ideologia naţională, cu
exprimarea identităţii naţiunilor şi naţionalităţilor, că el este o excrescenţă patologică
de mare intensitate, care imprimă o direcţie paroxistică şi distructivă procesului
istoric. El nu rezolvă o situaţie de criză, ci o cronicizează, provocând degringolada
societăţii. „Respingerea naţionalismului agresiv este singura soluţie raţională pentru
asigurarea stabilităţii sociale, singura şansă pentru stăvilirea fenomenelor de criză şi
singura cale pentru înaintarea şi susţinerea ideii de libertate umană”. (R.Florian,
„Caracterul centrifug al actualului naţionalism”, 1994, 116)

Guvern. Regimuri politice. Sisteme politice.

Fie că se numeşte cabinet sau consiliu de miniştri, guvernul este organul de stat
care exercită puterea executivă, având obligaţia de a aplica legile. Există mai multe
modalităţi de instituire a guvernului : guvern de coaliţie, reunind reprezentanţii
diferitelor formaţiuni politice în scopul obţinerii unei majorităţi favorabile în
Parlament ; guvern minoritar, ce nu dispune de majoritate în parlament ; guvern
provizoriu, formaţiune guvernamentală ce îndeplineşte un rol tranzitoriu într-o
perioadă de trecere de la o situaţie politică la alta ; guvern insurecţional, instituit ca
urmare a unei insurecţii contra guvernului existent şi care, uneori, controlează o parte
din ţară ; guvern militar format din cadre militare superioare, instaurat ca urmare a
unei lovituri de stat sau într-un teritoriu străin ocupat, guvern de drept (este şi un
guvern legitim), stabilit conform procedurii constituţionale, spre deosebire de
guvernul de fapt ; guvernul de fapt este guvernul care exercită efectiv autoritatea, ca
urmare a unei lovituri de stat sau a unei ocupaţii militare, înlocuind guvernul existent
fără o consultare a voinţei naţionale prin proceduri legale ; guvern legitim, guvern
rezultat în urma consultării voinţei generale a populaţiei, constitui conform procedurii
general acceptate prin constituţie, privind originea şi exercitarea puterii. (apud
S.Tămaş, 1993, 121)
Modul de organizare a puterii politice într-o ţară descrie regimul politic al
acesteia. Distingem şase tipuri de regimuri politice : regim militar ; parlamentar ;
prezidenţial ; regim reprezentativ ; semiprezidenţial sau unanimitar.
1)- Regim militar este regimul în care puterea politică este preluată şi exercitată de
cadre militare. În funcţie de împrejurări, regimul militar poate fi dictatorial sau cu
caracter general democratic. Regimul militar poate recurge la militarizarea unor
sectoare de activitate şi guvernează prin decrete lege.

64
2)- Regimul parlamentar este regimul republican sau monarhic în care parlamentul
deţine un rol preponderent. Şeful statului, dacă este rege, are un rol nesemnificativ în
viaţa politică. În cazul unei republici, preşedintele este ales de către parlament.
Preşedintele are, în aceste condiţii, prerogative mult reduse, fiind dependent de
parlament care tinde să devină omnipotent.
3)- Regimul prezidenţial este regimul republican în care preşedintele republicii este şi
şef al guvernului. Parlamentul şi preşedintele îşi au originea în aceeaşi sursă – voinţa
poporului. Dacă unul din organele supreme ale ţării se îndreaptă într-o direcţie
nedorită, celălalt îl va putea corecta. Există variante de regimuri prezidenţiale în care,
pe lângă preşedinte, există şi un prim ministru, rolul acestuia din în urmă fiind însă
secundar.
4)- Regimul reprezentativ este sinonim cu regimul parlamentar, regim în care poporul
se guvernează prin intermediul reprezentanţilor săi aleşi prin diverse proceduri
electorale.
5)- Regimul semiprezidenţial este o variantă de regim republican care îmbină trăsături
ale regimului prezidenţial şi ale regimului parlamentar. Regimul semiprezidenţial
presupune :
a)-un preşedinte de republică ales prin sufragiu universal şi cu anumite puteri proprii ;
b)-un prim ministru şi un guvern responsabil în faţa Parlamentului.
Raporturile dintre preşedinte, Parlament şi şeful guvernului pot fi diferite, în funcţie
de evoluţia politică, regulile constituţionale şi voinţa electoratului.
6)- Regimul unanimitar este regimul propriu sistemelor totalitare, unde pluralismul
forţelor politice este sugrumat, alegătorul fiind chemat să voteze lista candidaţilor
partidului unic, iar în unele ţări şi listele altor partide, care însă se declară de acord cu
linia politică a partidului conducător. Candidaţii propuşi exprimă, la nivel
instituţional, aspiraţiile unei societăţi considerate „omogene”, deci lipsită de clivaje de
clasă, etnice sau rasiale. În acest context, semnificaţia alegerilor este modificată,
întrucât ele nu mai sunt considerate un mijloc de a alege reprezentanţii unor interese
sau ideologii diferite, ci prezentate drept expresie a participării directe a maselor la
luarea deciziilor. (ibidem, 228-229)
Sintagma „sistem politic” este folosită astăzi ca echivalent al regimului politic.
Sistemul politic poate fi definit atât ca ansamblu stabil de raporturi şi roluri sociale
instituţionalizate care asigură exercitarea puterii (autorităţii) asupra societăţii în
întregul ei, cât şi ca ansamblu de instituţii şi procese ce permit cetăţenilor dintr-un stat
să elaboreze, să aplice şi să modifice politicile publice.
S.Eisenstadt subliniază că evoluţia unui sistem politic este rezultatul a două
tendinţe : una de diferenţiere structurală şi specializare funcţională (diferenţiere de
activităţi şi roluri politice) şi alta de integrare, de organizare a comunităţii politice
într-o unitate centralizată. Structurile fundamentale ale sistemului politic sunt formate
din instituţiile de guvernământ şi raporturile lor cu celelalte componente ale vieţii
politice : partide, grupuri de influenţă, sindicate.
Funcţiile îndeplinite de orice sistem politic pot fi schematizate astfel :
direcţionarea dezvoltării prin decizii care privesc totalitatea vieţii sociale ; asigurarea
stabilităţii şi integrităţii societăţii prin contracararea proceselor de dezintegrare şi haos
social ; realizarea adoptării la schimbările ce se produc atât în interiorul, cât şi în
mediul extern al unei societăţi, prin înnoirea structurilor, crearea de noi roluri politice
sau modificarea conţinuturilor celor vechi.
Analizând sistemele politice, A.Gabriel ajunge la concluzia că, pentru a face faţă
schimbărilor, acestea trebuie să-şi dezvolte anumite capacităţi :

65
a)- capacitatea de extracţie, de mobilizare a resurselor materiale şi umane din mediul
intern şi extern ;
b)- capacitatea de reglementare în vederea realizării controlului comportamentului
indivizilor şi grupurilor sociale ;
c)- capacitatea de distribuţie care se referă la alocarea de bunuri, servicii, onoruri
membrilor societăţii ;
d)- capacitatea reactivă, de răspuns la cererile şi presiunile ce se exercită asupra sa.
(ibidem, 246)
În „A.B.C.-ul democraţiei” (1992/1993, 73-141), Jakub Karpinski descrie
câteva sisteme politice importante.

(a)- „Republici numerotate”.


Sistemul politic al celei de-a V-a Republici Franceze este opera generalului de
Gaulle care, în mai 1958, iniţiază reformarea instituţiilor statului fundamentate pe o
preşedinţie puternică. La 4 octombrie 1958, noua Constituţie (acceptată prin
referendum naţional de 80% din electori) devine lege. Ea prevede separarea clară a
puterii executive de cea legislativă şi alegerea preşedintelui republicii independent de
alegerile parlamentare.
Preşedintele este centrul puterii executive. Legitimitatea lui provine din
alegerile generale şi nu e răspunzător în faţa parlamentului. El prezidează Consiliul de
Miniştri (premierul face aceasta în mod excepţional), este şeful armatei, negociază şi
ratifică tratatele internaţionale. Preşedintele are dreptul de a dizolva Adunarea
Naţională şi are dreptul de a face numiri : numeşte/destituie premierul atunci când
acesta îi înaintează demisia guvernului său ; numeşte/eliberează miniştrii, la
propunerea premierului ; face numirile pentru funcţiile de stat.
Guvernul defineşte şi aplică politica puterii executive, coordonează
administrarea şi forţele armate. Este condus de către Premier şi poate fi împuternicit
de către Parlament ca, într-o perioada dată, să dea decizii cu caracter de legi. Legile
sunt adoptate de către parlament şi semnate în timp de 15 zile ce către preşedinte.
Parlamentul este bicameral, incluzând Adunarea Naţională (are aproximativ
500 de deputaţi, este aleasă pe 5 ani şi poate fi dizolvată de către Preşedinte) şi
Senatul (sunt aproximativ 300 de senatori aleşi pe 9 ani, împărţiţi în trei grupuri după
lista alfabetică a departamentelor ; din trei în trei ani au loc alegeri pentru fiecare
departament). Preşedintele Adunării naţionale este ales pe perioada mandatului
Adunării, iar Preşedintele senatului se alege din 3 în 3 ani după alegerile senatoriale.
În caz de deces sau demisie a preşedintelui republicii, preşedintele Senatului îl
înlocuieşte. Fiecare parlamentar reprezintă întreg poporul, şi nu numai circumscripţia
sa electorală. Iniţiativa legislativă aparţine premierului şi parlamentarilor. Constituţia
menţionează că nu toate problemele pot fi reglementate prin lege. Ceea ce nu se
reglementează prin legi se reglementează prin hotărâri guvernamentale.
În concluzie, Republica a V-a este un sistem cu două centre ale puterii,
independente unul de celălalt : parlamentul (adoptă legile şi controlează guvernul) şi
preşedintele (influenţează activitatea guvernului şi conduce Consiliul de Miniştri).

(b)- Permanentizarea provizoratului : Sistemul politic din Germania.


Legea Fundamentală din 1949 consideră Germania drept „stat federal
democratic şi social”. Şeful statul este Preşedintele federal cu puteri foarte limitate.
Preşedintele este ales pe 5 ani prin vot direct de Convenţia federală formată din
membrii camerei principale a Parlamentului –Bundestag– şi un număr egal de membri

66
aleşi de către Parlamentele landurilor (Länder – unitate a federaţiei, similară statelor
din S.U.A.). Preşedintele are o funcţie de reprezentare, intervenind pe scena politică
doar în situaţii de excepţie, cum ar fi un conflict între Bundestag şi şeful guvernului
(Cancelarul). De asemenea, el poate decide dacă trebuie făcute noi alegeri. Sistemul
politic german este denumit „ Kanzlerdemockratie” întrucât rolul politic predominant
revine Cancelarului. El numeşte şi demite membrii guvernului, stabileşte linia
politică, îndeplineşte funcţia de comandant şef al forţelor armate. De asemenea, ţine
legătura cu fracţiunea parlamentară proprie şi impune acesteia disciplina votului.
Cancelarul poate fi scos din funcţie doar când o majoritate legislativă cade de acord
asupra succesorului. Sistemul de organizare a statului, stabilit prin Legea
Fundamentală din 1949 (când s-a constituit R.F.G.), s-a extins şi asupra fostului
R.D.G. după unificarea din1990.
Puterea legislativă este exercitată de un Parlament bicameral. Una din Camere,
Bundestag, este format din deputaţi aleşi prin vot direct pe o perioadă de 4 ani, o
parte fiind aleşi la nivelul republicii, iar altă parte la nivelul landurilor. Intrarea în
Parlament este limitată de condiţia obţinerii a 5% din voturi. A doua cameră
Bundesrat, cuprinde deputaţii numiţi din rândul miniştrilor landurilor, proporţional cu
numărul populaţiei din fiecare land. Specific activităţii Bundesrat-ului este că
reprezentanţii din fiecare land votează ca o unitate şi urmează instrucţiunile
guvernelor proprii. Datorită Bundesrat-ului, legile principale nu pot fi elaborate fără a
se obţine un consens. Pentru ca o lege să fie adoptată, este nevoie ca ea să fie pregătită
în cadrul unui comitet specializat, să se discute de trei ori de către Bundestag şi, dacă
este nevoie să se constituie un comitet de conciliere. Proiectul devine lege abia după
ce este semnat de Preşedintele şi de Cancelar.
În cadrul fiecărui land, există organe legislative unicamerale proprii, denumite
Diete, iar în cazul oraşelor Bremen şi Hamburg - Consiliile orăşeneşti. Puterea
executivă este exercitată, conform Legii Fundamentale de guvernul federal condus de
Cancelar, care este ales de Bundestag la propunerea Preşedintelui. La nivelul
landurilor, puterea executivă e exercitată de guverne proprii, iar în cazul oraşelor
Bremen şi Hamburg de către senate. Organizarea pe plan local se face în cadrul a 15
landuri, 10 în fosta R.F.G. şi 5 în fosta Germanie de Est. Guvernul federal deţine
controlul direct asupra câtorva domenii principale : afacerile externe, apărarea,
finanţele federale, comunicaţiile, căile ferate. Celelalte domenii şi problemele aparţin
exclusiv guvernelor locale. Landurile se ocupă de educaţie, poliţie, presă, radio,
televiziune, administraţie etc. O a treia grupă de responsabilităţi revine guvernului
federal şi guvernelor landurilor în „sistem concurenţial” în sensul că landurile pot
legifera dar organismele legislative federale supervizează măsurile prevăzute.
Landurile au obligaţia la rândul lor, să aplice legile şi reglementările federale.
Puterea judecătorească, exercitată de un sistem de tribunale, are independenţă
şi drepturi limitate de a verifica juridic acţiunile guvernului. În acest sens tribunalele
germane au mai puţină putere decât cele din SUA, dar mai multă decât cele din
Anglia şi Franţa. Tribunalul constituţional federal din Karlsruhe este compus din 16
membrii având un mandat pentru 12 ani. Viaţa politică a Germaniei este dominată de
Uniunea Creştină Democrată (1945, anul înfiinţării partidului) care, în Bavaria se
numeşte Uniunea Socială Creştină, de Partidul Social-Democrat (1946) şi Partidul
Liberal Democrat (1948). Alte partide prezente pe scena politică sunt Partidul
Naţional Democrat (1946), Partidul Verde (1980), Partidul Comunist German (1918).
(apud S.Tămaş, 1993)

67
(c)- „În numele Reginei”.
Sistemul politic al regatului Unit al marii Britanii şi Irlandei de Nord.
Marea Britanie este o monarhie constituţională, deşi nici parlamentul, nici altcineva
nu a adoptat constituţia. Deşi constituţia nu este consemnată integral într-un singur
document, britanicii susţin existenţa şi funcţionarea ei. Principiile dreptului englez
stipulează că „nu numai legile scrise hotărăsc ce e drept. Obiceiul, dacă este sănătos,
poate deveni lege”. Unele legi adoptate de Parlament se referă la problemele de bază
ale funcţionării statului. În unele privinţe, însă, cutuma, uzanţa, practica de până acum
devin hotărâtoare. Deşi existe statute cu privire la parlament. Nu există statute cu
privire la primul-ministru sau la cabinetul său.
Parlamentul britanic a luat naştere din alipirea Consiliului Regal la camera
Comunelor. Astăzi, Parlamentul este bicameral, alcătuit din Camera Lorzilor (nu este
aleasă, nu se dizolvă) şi Camera Comunelor (ce are ca rol limitarea drastică a
drepturilor primei camere).
Camera Comunelor se alege o dată la 5 ani (dar la propunerea Primului
Ministru, Regina o poate dizolva mai devreme), este alcătuită din 650 de deputaţi (523
din Anglia, 72 din Scoţia, 38 din Ţara Galilor şi 17 din Irlanda de Nord). Deputaţii se
aleg în circumscripţii uninominale cu circa 67.000 de alegători. Alegerile au loc într-
un singur tur de scrutin, cel ce obţine majoritatea relativă devenind deputat. Sistemul
politic britanic se bazează pe principiul : „partidul de guvernământ e unul singur şi se
confruntă cu un singur partid de opoziţie”. În alegeri, învingătorii aparţin, de obicei,
Partidului Conservator sau Partidului Laburist, la care se pot adăuga membri ai
Partidului Liberal şi al Partidului Social-Democrat. Membrii parlamentului formează
guvernul din rândurile partidului învingător iar liderul partidului învingător devine
prim ministru. În ceea ce priveşte aşezarea în parlament, sala e împărţită în două. În
dreapta preşedintelui Camerei se aşază membrii guvernului ce fac parte din cameră
(iar în spatele lor pe bănci, ceilalţi membri ai partidului majoritar). În stânga se află
membrii opoziţiei a căror sarcină este de a adresa întrebări şi da a critica guvernul.
Lucrările Camerei Comunelor sunt conduse de către preşedintele camerei (Speaker)
dar care nu participă la dezbateri decât atunci când camera nu poate lua o decizie,
numărul voturilor pro şi contra fiind egale. În fiecare zi, de luni până joi, miniştri
trebuie să răspundă timp de o oră interpelărilor deputaţilor. În fiecare luni şi joi,
premierul răspunde 15 minute la întrebările liderului opoziţiei.
Camera Lorzilor numără astăzi aproximativ 1.200 de persoane, dintre care 800
moştenesc participarea în cameră. Din 1958 a fost consfinţit un nou principiu al
existenţei la Cameră : la propunerea premierului, Regina desemnează lorzi cu titlul de
baron sau baroneasă pe viaţă (fără dreptul de a fi moştenit). Din oficiu, în competenţa
Camerei Lorzilor sunt incluşi 21 de lorzi judecători ai Curţii de Apel, 2 arhiepiscopi,
24 de episcopi ai Bisericii Anglicane (desemnaţi întotdeauna de către Regină). De la
începutul secolului al XX-lea s-a impus obiceiul ca premierul să provină din camera
Comunelor. Lucrările Camerei Lorzilor sunt conduse de Lord Chancellor, membru al
guvernului (al cabinetului) şi care exercită controlul asupra justiţiei (Lord Chancellor
este omologul ministrului justiţiei de pe continentul european). Camera Lorzilor este
instanţa supremă şi îndeplineşte funcţii judiciare. Din 1911, legea parlamentară nu
mai acordă Camerei Lorzilor dreptul de veto, dar, în schimb, aceasta poate să întârzie
promulgarea legilor cu 2 ani )iar din 1949 acest drept s-a redus la un an). Legile care
se referă la cheltuielile de stat sunt trimise Reginei pentru a fi semnate la o lună după
adoptarea lor de către Camera Comunelor (independent de poziţia pe care o iau faţă
de ele Camera Lorzilor).

68
Regina este în fruntea Comunităţii de Naţiuni Britanice, creată în 1931 şi care
cuprinde 49 de state suverane. Regina este şeful statului în Canada şi Australia.
Instituţia regală face parte din Parlament, alături de cele două Camere. Regina
semnează toate legile aprobate de Camere. Ea deschide, anual, sesiunea parlamentară,
rostind o cuvântare în camera Lorzilor în care prezintă politica Guvernului Majestăţii
Sale (cuvântarea incluzând şi programul activităţilor parlamentare ale guvernului).
Guvernarea se exercită în numele reginei, iar dispoziţiile guvernamentale le emite
„Regina în cadrul Consiliului” (contrasemnate şi de către unul din membrii
cabinetului).
Cabinetul Reginei (sau colectivul ministerial restrâns) este o instituţie
reglementată prin tradiţie. El include 20-22 de persoane ce aparţin administraţiei
publice, ministerelor, etc. şi care au nume pitoreşti : Lord al Sigiliului Privat, Cancelar
al Ducatului de Lancaster ş.a. Cabinetul se întruneşte minim o dată pe săptămână, în
general joia, timp de trei ore. Sunt „şedinţe secrete” conduse de premier (el anunţă
ordinea de zi). Aici se pun de acord în privinţa politicii guvernului (nu se votează, iar
în exterior sunt solidari şi nu se contrazic niciodată). Cabinetul convoacă grupurile de
lucru (comitete ce coordonează domenii diferite de activitate ale guvernului). Există
un birou al cabinetului (un secretariat cu 120 de persoane) şi un birou-secretariat al
premierului (cu 70-80 de persoane).
Guvernul include aproximativ 100 de persoane reprezentând membrii
cabinetului, miniştrii de sat şi, subsecretarii de stat (ei îi reprezintă pe miniştri în
camera parlamentară din care miniştrii nu fac parte). Premierul numeşte funcţionarii
publici şi le organizează activitatea. Funcţionarii publici aparţin administraţiei civile şi
sunt neutri din punct de vedere politic. Scopurile fundamentale ale partidelor politice
sunt declarate şi dihotomice. Partidul Laburist militează pentru etatizarea economiei,
în timp ce Partidul Conservator susţine privatizarea economiei.
Unele instituţii, comitete şi comisii sunt parţial sau indirect guvernamentale (finanţate
de guvern dar administrate separat) ca, de exemplu, Instituţia transporturilor
londoneze, B.B.C.-ul, Instituţia Aviaţiei civile, Direcţia Energiei etc.
În sistemul politic britanic se consideră esenţială diferenţierea între funcţia
oficială şi omul ce deţine această funcţie. Se face o distincţie clară între persoana
monarhului şi instituţia monarhului. Drepturile Reginei se exercită „În numele
Reginei”.

(d)- Sistemul politic din Japonia.


Constituţia din 1947 stipulează că Japonia este o monarhie, un imperiu ereditar.
Împăratul este şeful statului, dar îndeplineşte un rol simbolic, reprezentând statul şi
unitatea poporului japonez. Împăratul n-are putere în raport cu guvernul. Deşi
împăratul confirmă pe primul-ministru şi şeful Curţii Supreme, Primul este desemnat
de Dietă, iar al doilea de către guvern. Actele împăratului, cum ar fi convocarea Dietei
sau înmânarea de onoruri, sunt făcute cu sfatul şi aprobarea guvernului.
Puterea legislativă este exercitată de Parlamentul bicameral, denumit Dieta
Naţională. Camera inferioară - Camera Reprezentanţilor - este constituită din 512
deputaţi aleşi pentru 4 ani ca reprezentanţi ai întregului popor. Camera superioară –
Camera Consilierilor - cuprinde 252 de membrii aleşi pentru 6 ani, jumătate din ei
alegându-se la fiecare 3 ani. 100 din membrii Camerei Consilierilor sunt aleşi indirect
de către prefecturi (unităţile administrativ-teritoriale). Camera Reprezentanţilor, care
este condusă de un Speaker şi un vice-speaker, are dreptul să desemneze pe primul
ministru, să aprobe bugetul, să ratifice tratatele, sau să-şi exprime încrederea sau

69
neîncrederea în guvern. Camera Consilierilor condusă de un preşedinte şi un
vicepreşedinte, nu are dreptul de a introduce moţiunea de neîncredere în guvern şi nici
nu poate înlocui Camera Reprezentanţilor în îndeplinirea funcţiilor Dietei, atunci când
este camera inferioară este dizolvată. Pentru a se asigura imparţialitatea lucrărilor
Dietei, conducătorii Camerelor renunţă, în timpul exercitării atribuţiilor ce le revin, la
apartenenţa lor de partid.
Puterea executivă este exercitată de un cabinet condus de un prim-ministru.
Guvernul răspunde în mod colectiv pentru activităţile sale în faţa Dietei. Primul
ministru desemnat de Dietă trebuie să fie membru al Dietei la fel ca şi majoritatea
miniştrilor. Organizarea locală se realizează în cadrul a 47 de prefecturi, ce cuprind
municipii, oraşe şi sate care se autoguvernează prin intermediul unor adunări locale
conduse la nivelul prefecturilor, municipiilor şi oraşelor de guvernatori, iar la nivelul
satelor de primării. Membrii adunărilor locale sunt aleşi direct de către populaţie.
Puterea judecătorească este independentă de puterea executivă şi legislativă fiind
exercitată de Tribunalul Suprem, Înalte Tribunale (8 la număr), tribunale districtuale
şi locale. Pe lângă acestea, mai există tribunale familiale ce judecă plângerile privind
viaţa familială a cetăţenilor. Şeful Tribunalului Suprem este desemnat de guvern,
confirmat de Împărat şi aprobat printr-un referendum naţional, odată la 10 ani, în
timpul primelor alegeri pentru Camera Reprezentanţilor care au loc după confirmare.
Judecătorii celorlalte tribunale sunt desemnaţi de guvern pe baza unei liste de
persoane indicate de Tribunalul Suprem pentru o perioadă de 10 ani. În viaţa politică
se afirmă, în principal Partidul Liberal Democrat (1955 - anul înfiinţării partidului),
Partidul Socialist Japonez (1945), Partidul Komeito (partidul socialismului umanitar,
1964), Partidul Social Democrat Unit, Partidul Democratic Socialist (1960), Partidul
Comunist Japonez (1922).

(e)- Împărţirea puterilor : S.U.A.


Stat federal, înfiinţat la sfârşitul secolului al XVIII-lea, S.U.A. număra atunci 13 sate
situate pe ţărmul Atlanticului. Astăzi sunt 50 de state, fiecare cu constituţia sa şi cu
propriile sale puteri executive şi legislative.
Puterea executivă este exercitată de către guvernatorul ales prin vot universal pe
4 ani (în trei state se alege o dată la 2 ani). În funcţie de stat, guvernatorul poate fi ales
numai o dată, maxim de două ori sau de un număr nelimitat de ori. În majoritatea
satelor se aleg parlamente bicamerale pe 4 ani (sau 2 ani în funcţie de stat). Guvernul
federal nu are reprezentanţi permanenţi numiţi în fiecare stat.
Constituţia S.U.A. a fost adoptată o singură dată, în 1787. Ulterior, i s-au
adăugat amendamente. În 1791 erau adăugate 10 amendamente despre drepturile
cetăţenilor, iar în 1971 numărul total al amendamentelor nu depăşea 26.
Amendamentul cu numărul 26 stipula ca vârsta alegătorilor să fie de 18 ani. Fiecare
amendament trebuie să fie acceptat de către o majoritate de două treimi din fiecare
cameră a Congresului, şi apoi să fie adoptat de trei pătrimi din parlamentele tuturor
statelor. În 1865, amendamentul numărul 13 stabileşte că sclavia este ilegală.
Constituţia S.U.A. separă puterea legislativă de puterea executivă şi de puterea
judiciară.
Puterea executivă este exercitată de către preşedinte. El este ales din 4 în 4 ani
prin vot universal. Pentru alegerea preşedintelui se aleg în fiecare stat electori.
Numărul electorilor este egal cu numărul total al deputaţilor şi al senatorilor statului
respectiv. În districtul federal (incluzând Washingtonul) numărul electorilor este egal
cu numărul electorilor din cel mai mic stat. În total sunt 538 de electori. În cazul în

70
care un candidat la preşedinţie a obţinut majoritatea voturilor într-un stat, toţi electorii
din acel stat îi vor acorda voturile.
În ceea ce priveşte desemnarea preşedintelui, regulile sunt diferite de la stat la
stat. Nu există o listă generală la nivel naţional a candidaţilor, dar, de obicei, câţiva
candidaţi sunt pe listele electorale din toate statele. Există două partide, democrat şi
republican. În anul alegerilor, aceste partide organizează congrese (în mod tradiţional
în iulie sau în august). În cadrul acestor congrese se hotărăşte cine va fi candidatul.
Alegerile au loc în noiembrie (conform legii din 1895, „marţea după prima zi de luni a
lui noiembrie”), iar campania electorală se desfăşoară în septembrie şi octombrie.
Preşedintele nou ales nu-şi ocupă funcţia timp de două luni, perioadă în care
pregăteşte numirile în instituţiile puterii executive. Conform amendamentului cu
numărul 20 adoptat în 1933, mandatul prezidenţial se încheie pe 20 ianuarie, la prânz.
Conform amendamentului cu numărul 22, adoptat în 1951, preşedintele poate fi ales
doar o singură dată. Candidaţii la vicepreşedinţie se prezintă în alegeri pe aceeaşi listă
cu candidaţii la preşedinţie. Ordinea în conducere, în cazul demisiei sau al decesului
preşedintelui, este următoarea : vicepreşedintele (obligatoriu este şi preşedintele
Senatului), preşedintele Camerei Reprezentanţilor, preşedintele provizoriu al
Senatului, Secretarul de Stat sau unul din membrii guvernului.
Guvernul (Cabinetul) are în componenţa sa un vicepreşedinte, şefi de
departamente (nu toţi), miniştri (în S.U.A. se numesc „secretari”) şi alte persoane
numite de preşedinte. În S.U.A., guvernul este instituţia bazată pe cutumă, un consiliu
convocat de către preşedinte. Nu există ministru de interne în accepţiune europeană :
în S.U.A. ministrul secretar pentru afacerile interne se ocupă de parcurile naţionale şi
de bogăţiile naturale. Preşedintele numeşte miniştrii precum şi zeci de mii de
funcţionari în posturile din cadrul administraţiei. Senatul examinează şi aprobă sau nu
numirile prezidenţiale. Miniştrii nu răspund în faţa parlamentului (nu răspund le
interpelări în camerele Congresului).
Sarcina camerelor Congresului, în ansamblu, este de a adopta legile şi bugetul şi
nu de a face aprecieri referitoare la activitatea guvernului. În S.U.A., puterea
executivă şi cea legislativă se influenţează una pe cealaltă, dar nici una dintre ele nu o
poate răsturna pe cealaltă.
Preşedintele este comandantul forţelor armate, dar dreptul de a declara război
revine Congresului. Totodată, preşedintele pregăteşte apărarea ţării şi poate coordona
acţiunile militare fără a fi declarată starea de război. În 1972 a fost promulgată o lege
conform căreia operaţiunile armate ce durează mai mult de 60 de zile necesită acordul
Congresului şi declararea războiului. Preşedintele este eliberat din funcţie dacă a
comis o infracţiune sau dacă a încălcat Constituţia. În acest ultim caz, preşedintele
este judecat de către Senat sub conducerea Primului judecător al Curţii Supreme.
Preşedintele este suspendat din funcţie dacă Senatul acceptă cu o majoritate de două
treimi din voturi acuzaţiile Camerei Reprezentanţilor.
Camera Reprezentanţilor numără, din 1913, 435 de deputaţi aleşi, din 2 în 2 ani în
circumscripţii uninominale. Numărul deputaţilor din fiecare stat este proporţional cu
numărul locuitorilor, dar din fiecare stat se lege cel puţin un deputat. În plus, numărul
deputaţilor din fiecare stat se stabileşte o dată la 10 ani pe baza recensământului. În
Camera Reprezentanţilor, cvorumul este egal cu majoritatea deputaţilor (218).
Lucrările se pot desfăşura fără cvorum, dar la fiecare votare fiecare deputat poate cere
prezenţa numărului necesar al membrilor cu drept de vot.
Senatul include câte doi senatori din fiecare stat, aleşi pe 6 ani. Sunt, deci, 100
de senatori. Din 2 în 2 ani se alege o treime din Senat. Conform amendamentului 17

71
din 1913, senatorii se aleg prin vot universal (înainte de 1913 erau aleşi de către
parlamentul fiecărui stat). Vicepreşedintele votează doar atunci când numărul
voturilor pro şi contra este egal. Vârsta minimă pentru a candida şi eventual, a fi ales
ca senator este egală sau mai mare de 30 de ani. Pentru deputaţi este mai mare de 25
de ani, iar pentru preşedinte este minimum 35 de ani. Senatorii şi deputaţii trebuie să
locuiască în statul din partea căruia candidează.
Există 22 de comisii permanente în Camera Reprezentanţilor şi 16 comisii
parlamentare în Senat. Ele desfăşoară o mare parte din activităţile parlamentului.
Există, de asemenea, comisii comune (ca, de exemplu, Comisia pentru Problemele
Bibliotecii Congresului care datează din 1800) şi comisii temporare. Este exemplul
Comisiei Plenare care aparţine Camerei Reprezentanţilor şi care este convocată atunci
când se pregăteşte o lege. Comisia Plenară include toţi deputaţii şi are alte reguli decât
Camera Reprezentanţilor. Cvorumul Comisiei Plenare este de 100 de persoane. În
cazul unei legi, textul adoptat de către Camere este trimis spre semnare preşedintelui.
Dacă timp de 10 zile preşedintele nu îşi exprimă acordul sau dezacordul, textul devine
lege. Cazurile de anulare din partea Congresului ale veto-ului preşedintelui sunt foarte
rare.

Decalajul ideal politic - realitate politică în perspectivă comparativă.

„Într-un sistem armonic inegalităţile nu numai că există în fapt, dar sunt


considerate şi legitime. Într-un sistem dizarmonic inegalităţile nu mai primesc girul
legitimităţii, deşi ele continuă să subziste în fapt”. India tradiţională, cu sistemul ei de
caste, era o societate armonică, fiindcă ilegalităţile ei sociale erau considerate
legitime. Statele Unite, pe de altă parte, sunt o societate dizarmonică, deoarece
inegalităţile lor sociale şi politice „există într-un mediu moral care este angajat faţă de
egalitate” (André Beteille apud S. Huntington, 1981/1991, 24).
Decalajul dintre idealul politic şi realitatea politică este un fenomen central
persistent în viaţa politică americană, într-o formă care nu e validă în cazul nici unuia
dintre celelalte mari state ale lumii. În opinia lui Huntington, trei trăsături distinctive
ale idealurilor politice americane generează decalajul.
a)- Prima trăsătură constă în „amploarea acordului asupra acestor idealuri”. În
opoziţie cu multe dintre societăţile europene, în S.U.A. a existat şi există un consens
amplu privitor la valorile şi crezămintele politice fundamentale. Ele formează ceea ce
este numit „Crezul American” şi care a servit din punct de vedere istoric, drept izvor
al identităţii naţionale americane.
b)- A doua trăsătură se leagă de substanţa idealurilor. În vreme ce alte ideologii
legitimează autoritatea şi instituţiile statornicite, Crezul American lipseşte de
autoritate orice structuri autoritare, coercitive, ierarhice : valorile crezului sunt
liberale, individualiste, democratice şi egalitare.
c)- A treia trăsătură ţine de intensitatea cu care americanii cred în aceste idealuri
fundamentale. Din punct de vedere istoric, subliniază Huntington, „societatea
americană pare să treacă succesiv prin perioadele de pasiune întru Crez şi de
pasivitate întru Crez” (p. 13).
Ca o consecinţă a celor trei trăsături, apare decalajul între idealurile politice şi
instituţiile şi practica politică din America. Toată lumea este de acord că S.U.A. au
fost fondate pe baza anumitor idealuri politice şi a inspiraţiei oferite de făgăduinţa sau
visul libertăţii şi egalităţii. Aceste idealuri politice joacă un rol central în cadrul
identităţii naţionale americane şi au jucat un rol critic în modelarea evoluţiei şi

72
dezvoltării politice americane. Modalităţile de acţiune ale indivizilor, grupurilor şi
claselor în viaţa politică se fasonează nu doar pe baza perceperii intereselor lor
imediate, ci şi pe baza climatului ideologic, precum şi a valorilor şi scopurilor politice
comune pe care le socotesc cu toţii ca fiind legitime. În Statele Unite nu a existat
conflictul politic în stil european, dar cu toate acestea viaţa politică a ţării a fost
marcată de mai multă pasiune morală decât cea a oricăruia dintre statele Europei.
În Statele Unite, consensul ideologic este o sursă de conflict politic, disputele
morale mai degrabă decât cele economice generează polarizare, iar politica grupurilor
de interese este completată, uneori chiar înlocuită cu politica reformei morale. Rolul
central al pasiunii morale este cel care distinge viaţa politică americană de viaţa
politică a majorităţii societăţilor europene. După cum subliniază R.Hofstadter, pentru
G.Bancroft „… istoria americană este considerată o încununare a întregii istorii : …
este progresul sorocit prin planul divin – propăşirea întru libertate, dreptate şi
omenie… unde călăuza Providenţei Divine a făcut să se întâlnească un popor cu un
har aparte şi instituţii potrivite” (1956, 9).
Aceeaşi idee se desprinde şi din scrierile lui A.de Tocqueville care descrie ideea
de istorie americană ca revelare şi înfăptuire treptată, dar statornică a idealurilor de
egalitate, libertate şi democraţie (1954, vol. I, 409). Această interpretare punea în mod
adecvat în lumină măsura în care atracţia acestor idealuri este axul vieţii politice
americane. „Ceea ce lasă ea în umbră este însă gradul în care neînfăptuirea acestor
idealuri este tot atât de importantă pentru viaţa politică americană” (ibidem). Istoria
americană este istoria eforturilor unor grupuri de a-şi impune interesele prin
înfăptuirea unor idealuri americane. Dar, subliniază Huntington, „importantă aici nu
este reuşita, ci eşecul, nu faptul că visul devine realitate, ci nerealitatea sa”. Acest
decalaj între făgăduinţă şi faptă zămisleşte în societatea americană o dizarmonie
intrinsecă, uneori latentă, alteori făţişă. „Într-o societate armonică”, arată A.Béteille,
ordinea existenţială este în concordanţă cu ordinea normativă ; într-o societate
dizarmonică ele sunt discordante” (apud Huntington, ed.cit., 24).
Deşi libertăţile politice sunt mai ample, iar inegalităţile sociale şi economice
sunt mai restrânse, în S.U.A. nepotrivirea dintre ordinea normativă şi cea existenţială
este mai mare decât în alte state. Cauza, spune Huntington, o reprezintă răspândirea
largă şi gradul de profunzime pe care îl manifestă concomitent angajamentul faţă de
egalitate şi libertate şi ostilitatea faţă de ierarhie. Inegalităţile sunt, evident, mult mai
mari în India tradiţională decât în America modernă. „Gradul în care o societate sau
un sistem politic este armonic sau dizarmonic depinde, în egală măsură, atât de
valorile poporului său, cât şi de structura instituţiilor sale. Mai mult decât atât, orice
societate implică un anumit minimum ireductibil de inegalitate şi ierarhie. Variaţiile
în atitudinea faţă de inegalitate, ierarhie şi autoritate de la membrii unei societăţi la
membrii altei societăţi sunt susceptibile să fie cel puţin tot atât de ample ca şi
variaţiile în inegalitatea, ierarhia şi autoritatea efectivă în societăţile respective, în
special în lumea modernă. Statele Unite, cu consensul lor unic asupra valorilor
politice liberale, democratice şi egalitare, sunt comunitatea politică modernă
dizarmonică prin excelenţă”.
Nucleul Crezului American îl reprezintă ideile de libertate, egalitate,
individualism, democraţie şi supremaţia dreptului, în condiţiile existenţei unei
Constituţii. Identitatea americană presupune adeziunea la anumite idealuri politice
concrete. În acest sens, Carl Friedrich subliniază : „a fi american este un ideal ; în
vreme ce a fi francez este un fapt” (1935, 12). Identitatea americană este definită în
termeni normativi, identitatea franceză în termeni existenţiali. Comportamentul politic

73
francez, în acest sens, este „tot ceea ce fac francezii în fapt în viaţa politică”.
Comportamentul politic american este însă „ceea ce idealurile politice americane spun
că americanii ar trebui să facă în viaţa politică” (ibidem).
Clivaje cu caracter de clasă adânc imprimate în simţămintele oamenilor cu
privire la izvoarele puterii politice, la relaţiile dintre stat şi biserică sau la rolul statului
în economie pot da naştere desigur unor instabilităţi majore într-un sistem politic
democratic. În comparaţie cu Europa, Statele Unite au cunoscut relativ puţin lupta de
clasă şi conflictul ideologic. Dar ele îşi au propriile forme de instabilitate politică, ce-
şi au în cea mai mare parte înfipte în conţinutul consensului politic american.
Consensul constituie un criteriu extern după care pot fi judecate instituţiile, iar adesea
ele sunt aspru judecate. Instituţiile şi practicile politice nu se ridică niciodată la
înălţimea idealurilor şi valorilor Crezului şi pot, prin urmare, fi considerate ilegitime.
Uneori, americanii sesizează un vast decalaj între viaţa politică trăită şi viaţa
politică ce ar trebui să existe după normele Crezului American. Conştientizarea
intensă a acestui decalaj devine o forţă motrice pentru reformarea sistemului politic.
„Acelaşi Crez care este sursa identităţii naţionale este şi izvorul instabilităţii politice”
pentru că trăsătura distinctivă a Crezului este orientarea sa etatistă. Americanii,
subliniază Huntington, „deşi au o evanghelie a avuţiei, ei nu au avut niciodată… o
evanghelie a puterii”. În acest sens, D.Ellsberg (14 oct. 1971, „Boston Globe”, 8)
subliniază : „Dacă este vreun tâlc pe care l-am desprins din documentele
Pentagonului, este neîncrederea în putere, în Preşedinte, neîncrederea în oamenii aflaţi
la putere, pentru că puterea corupe, chiar şi în America”.
În Europa, spune James Madison, puterea a instituit „Charte ale libertăţii”. În
America, libertatea a instituit „Charte ale puterii”. J.C.Calhoun, în 1826 dă o nouă
strălucire dihotomiei putere – libertate, sublinind că însuşi guvernământul democratic
este o ameninţare pentru libertate (apud S. Huntington, ed.cit., 54).
„Simptomatică pentru antipatia americană faţă de putere”, subliniază
Huntington, „este absenţa practic din gândirea americană a conceptului de stat”. În
pofida lui Blackstone care a susţinut că „există şi trebuie să existe în toate statele o
putere supremă, absolută şi neaflată sub altă stăpânire, în care rezidă jura summi
imperii sau drepturile la suveranitate”, americanii s-au plasat „cu încăpăţânare” pe
poziţia contrarie de-a lungul secolului al XVIII-lea.
Deşi ideea de stat îşi face totuşi apariţia în gândirea americană la sfârşitul
secolului al XIX-lea, Henry James susţine că Statele Unite „nu au un stat în sensul
european al termenului”. Bryce declara că : „Americanii nu au avut o teorie a statului
şi nu au simţit nevoia să aibă una … Naţiunea nu este decât o multitudine de indivizi.
Guvernământul nu este nimic altceva decât o serie de reprezentanţi şi demnitari”. La
puţini ani după acea, H.G.Wells a apreciat, la fel, că „simţul statalităţii” lipseşte în
Statele Unite, iar G.K.Chesterton a susţinut că „nicăieri statul nu este atât de deplin
dispreţuit, nicăieri nu se divizează atât de profund statul ca în ţara pe care o numim
Statele Unite”(apud Huntington, ed.cit., 5).
În secolul al XX-lea, guvernământul a continuat să fie considerat slujitorul
societăţii : ideea statului ca entitatea ce are autoritatea de a legitima a rămas străină de
gândirea americană şi, prin urmare, conceptul european de raison d’État a continuat
să fie întru totul contrariul privit cu neîncredere al tradiţiilor americane de liberalism,
constituţionalism şi drepturi naturale.
În Europa, bisericile de stat au îndeplinit de-a lungul istoriei funcţia de
consolidare şi legitimare a puterii politice. În secolul al XIX-lea, America înalţă un
zid de despărţire între biserică şi stat, „fiind lăsată să se confrunte, fără pavăza religiei,

74
cu o societate liberală bănuitoare” (ibidem). Diferenţele dintre atitudinile europeană şi
americană faţă de puterea politică şi reflectă şi în caracterul mişcărilor lor extremiste.
În Europa, dreapta naţionalistă sau fascistă şi stânga comunistă sau socialistă au fost
în favoarea unui stat puternic. În America, din contră, radicalii de la ambele capete ale
spectrului politic au tins să fie accentuat individualişti, antietatişti, libertari favorabili
descentralizării şi controlului popular. Ei au avut în comun o dorinţă de a reduce, nu
de a spori puterea politică. Astfel, în ambele cazuri, ceea ce mişcările extremiste duc
la extrem este dispoziţia politică predominantă în propria lor societate.
Decalajul american între idealuri şi instituţii este pus în evidenţă de Gunnar
Myrdal care analizează „dilema americană” într-o lucrare devenită de referinţă în
S.U.A. Marea dilemă în Statele Unite este că, din pricin caracterului intrinsec
antietatist al Crezului American, „guvernământul care este puternic este ilegitim,
guvernământul care este legitim, este slab” (p. 61). În comparaţie cu societăţile
europene, atrage atenţia Huntington, în America guvernământul a fost întotdeauna
slab iar această slăbiciune s-a datorat la început, faptului că nu exista nici o nevoie în
S.U.A. de a centraliza puterea pentru a institui un guvern puternic în vederea
răsturnării feudalismului. În acest sens, arată A. de Tocqueville în „Democracy in
America” (1954, vol.2, 108), „americanii au ajuns la o rânduială democratică fără a
trebui să treacă prin revoluţia democratică şi … s-au născut liberi, nu au devenit
liberi”.
Cauza istorică europeană a apariţiei guvernământului puternic a reprezentat-o
fie nevoia de a distruge o societate tradiţională, fie de a lupta împotriva unor duşmani
externi. S.U.A. în schimb, au fost în măsură să-şi păstreze independenţa naţională şi
securitatea naţională fără a trebui să creeze un aparat de stat puternic. Deşi decalajul
între idealul politic şi realitatea politică există în toate societăţile, „S.U.A. sunt unice
între toate ţările din punctul de vedere al amplorii şi profunzimii angajamentului lor
faţă de valorile lor liberale, democratice şi egalitare. George Lodge observă că această
„ideologie atomistă, individualistă … constituie o abatere radicală de la norma tipică
în istorie” (1975, 15). Sute de investigaţii şi zeci de studii politice comparative au
demonstrat, fără excepţie, că americanii cred mai tare în valorile liberale egalitare,
democratice şi individualiset decât oamenii din alte societăţi.
Statele Unite diferă de alte societăţi, îndeosebi de cele din Europa, prin
extensiunea consensului istoric asupra acestor valori. Ele diferă de alte societăţi,
inclusiv cele asiatice şi cele comuniste, prin conţinutul acestui consens. Cele mai
multe societăţi europene occidentale au moştenit forme de pluralism ideologic, ele
generând un conflict ideologic între clase şi partide. Din această cauză instituţiile
politice reflectă o diversitate de influenţe ideologice.
Conservatorii sprijină monarhia (dacă există vreuna), executivul – aristocraţia,
camerele superioare ale parlamentelor – tribunalele şi, prin tradiţie, birocraţia.
Liberalismul şi republicanismul sunt asociate cu parlamentele şi partidele. Socialiştii
şi marxiştii sprijină sindicatele, partidele clasei muncitoare, sufragiul universal şi, în
anumite împrejurări, adunările legiuitoare alese în mod democratic. Urmarea este că
atunci când legitimitatea unei instituţii este contestată în virtutea unei ideologii, ea
poate fi apărată pe baza alteia care se bucură de un sprijin important în societate. (S.
Huntington, ed.cit., 64)
Dacă în Republicile Franceze, în mod tradiţional, republicanii şi stânga au
contestat iar dreapta a apărat puterea executivă (rolurile lor inversându-se în cazul
puterii adunării parlamentare), în S.U.A. orice instituţie sau practică politică are o

75
singură sursă de legitimitate : Crezul American (neexistând alte posibilităţi de apărare
alternative subsumate tradiţiilor conservatoare, creştin-democrate sau marxiste, etc.).
Comparaţiile dintre culturile politice dovedesc că, în Europa, normele liberale,
democratice şi egalitare sunt mai slabe decât cele din S.U.A. Mai mult, în Europa,
normele nedemocratice, care pun accent pe ierarhie, autoritate şi deferenţă sunt mai
puternice. În comparaţie cu ţări europene importante, precum Marea Britanie,
Germania şi Italia, Statele Unite au o cultură politică „participativă”. „Orientarea către
participare se dovedeşte mai bine dezvoltată în Statele Unite decât orientarea către
obedienţă şi într-o anumită masură o domină” (G.Almond şi S.Verba, „The Civic
Culture”, 1965, 314-315).
Acest dezechilibru, au susţinut Gabriel Almond şi Sidney Verba, „este rodul
experienţei istorice americane cu autorităţile birocratice şi guvernamentale – o
experienţă care începe cu neîncrederea şi revoluţia împotriva Coroanei britanice şi
care a fost întărită de tendinţa americană de a supune orice instituţie din cadrul
guvernământului, inclusiv justiţia şi birocraţia, controlului popular direct”. Tot aşa, o
parte semnificativ mai redusă dintre americani decât dintre europeni este de acord că
„individul este în primul rând dator să slujească statul şi numai în al doilea rând
bunăstarea sa personală” (D.J.Devine, „Political Culture”, 1972, 193).
S. Huntigton (1981/1994, 66-67) atrage atenţia că valorile politice şi atitudinile
tinerilor dezvăluie diferenţe dinte Europa şi America, „comparabile cu acelea dintre
culturile lor politice, în genere”. Huntington citează ercetarea realizată în 1968 de
către J.Dennis, L.Lindberg şi D.McCrone asupra atitudii adolescenţilor faţă de
democraţie în S.U.A., Marea Britanie, Germania şi Italia. Concluzia acestora arată că
„americanii sunt cel mai adesea înclinaţi să aibă opţiuni democratice şi cel mai puţin
înclinaţi către opţiunile antidemocratice”. Un alt studiu ni se pare şi mai sugestiv :
Greenstein şi Tarrow au cercetat reacţia şcolarilor americani, englezi şi francezi la o
ipotetică situaţie în care un poliţist l-ar opri pe şeful statului pentru depăşire de viteză.
Probabilitatea ca un copil american să-şi imagineze că şeful statului va fi pedepsit a
fost aproape de două ori mai mare decât în cazul copiilor britanici sau francezi. Copiii
americani sunt înclinaţi să creadă că şeful statului va aproba acţiunea poliţistului, deci
va adera şi el la normele egalitare.
O comparaţie bilaterală S.U.A. – Canada evidenţiază atât asemănări între cele
două ţări (”nici o altă ţară, cu excepţia, poate, a Australiei, nu are valori politice şi
sociale atât de apropiate de cele ale Statelor Unite” – V.Seymour, M.Lipset, 1971,
491), dar şi diferenţe semnificative. Viaţa politică din Canada „a fost lipsită de filonul
mesianic şi de mişcările extremiste care au existat în viaţa politică americană ; ea a
fost mai liniştită, tolerantă, variată şi neaţâţătoare de patimi” (Huntington, 1981/1994,
67). În „On Canadian and American Political Culture”, Hargrove menţionează :
„cultura politică americană este utopică şi pragmatică, cultura politică din Canada este
doar pragmatică” (p.17). „Ceea ce lipseşte în mod limpede în Canada din conştiinţa
politică, dar este bine reliefat în America, este convingerea că statul şi aparatul său
sunt, prin natura lor, duşmani ai libertăţii” (E.Friedenberg, 1980, 17). Prin tradiţie,
canadienii sunt mult mai conservatori, mai colectivişti, mai proetatişti şi cu respect
pentru putere, dar mai puţin egalitari şi individualişti decât americanii. Prin contrast
cu viaţa politică americană, viaţa politică din Canada înglobează şi un puternic filon
corporatist, forme de tratare plină de respect a autorităţii şi o viaţă politică
„cvasiparticipativă”. Alte comparaţii între S.U.A. şi ţările Europei, luate în mod
individual, evidenţiază diferenţele dintre omogenitatea ideologică şi pluralismul
ideologic.

76
Contrastul S.U.A. – Marea Britanie este frapant încă din secolul al XVIII-lea. El
este evidenţiat de Edmund Burke (1955/1994, 72). Frică, simţ al datoriei, veneraţie a
puterii, teamă respectuoasă : sunt trăsături ce caracterizează britanicul.
„Avem frica lui Dumnezeu ; privim cu teamă respectuoasă către regi ; cu afecţiune
către parlamente ; cu simţul datoriei către magistraţi ; cu veneraţie către preoţi ; şi
cu respect către nobili”.
La polul opus, subliniază Burke, se află abordarea americană : „spiritul aprig al
libertăţii este mai iute la americani decât, poate, la orice altă naţiune de pe pământ”.
La mijlocul anilor ’60, A.P.Thornton concluziona că „britanicii sunt încă obedienţi
faţă de autoritate” (1966, 386). Efectuând o cercetare de teren. M.Farber (1951, 241)
descoperă că americanii sunt mult mai înclinaţi să „admire calităţile nemorale,
capacitatea de exploatare a şanselor din jur”, în timp ce britanicii sunt înclinaţi să
„admire stăpânirea pornirilor antisociale” (1951, 250). Deşi atât S.U.A. cât şi Marea
Britanie sunt ţări democratice şi pluraliste, America este „egalitară, individualistă şi
populistă”, în vreme ce Marea Britanie este „ierarhică şi colectivistă” (Huntington,
ed.cit., 69). „Chiar şi atunci când nu se bucură de încredere”, observă E.Shills, „statul,
în loc să fie dispreţuit, cum se întâmplă adesea în S.U.A., se bucură ca stat de respect”
(1956, 48-49).
Huntington identifică un contrast major între atitudinile americane şi cele
germane. Autoritarismul în familie, în societate şi în viaţa politică a fost considerat
îndeosebi ca o trăsătură specifică culturii germane. Statul şi autoritatea sa au ocupat
un loc central în teoria şi practica germană. Disciplina era mult mai strictă, autorităţile
mult mai respectate şi diferenţele de status mult mai delimitate şi preţuite în armata
germană decât în cadrul forţelor armate americane. Pentru american, au constatat Alex
Inkeles şi Daniel Levinson, „diferenţele tranşante de status sunt o sursă de
nemulţumire, deoarece ele pun sub semnul întrebării modul de a se concepe pe sine ca
un egal, ca un individ care va fi preţuit pentru calităţile sale personale şi numai pe
baza acestora”. Din contră, germanii manifestă „un puternic interes pentru status” şi
se spune că „se simt în largul lor acolo unde statusul este precis definit”.
La mijlocul anilor ’30, Kurt Lewin, comparând statusul copiilor din Germania
prehitleristă cu statusul lor în Statele Unite, a constatat că „pentru cineva care vine din
Germania, gradul de libertate şi independenţă al copiilor şi adolescenţilor în S.U.A.
este foarte impresionant. În special lipsa de slugărnicie a copiilor faţă de adulţi sau a
studenţilor faţă de profesori este frapantă. De asemenea, adulţii îi tratează pe copii în
mai mare măsură pe picior de egalitate, în vreme ce în Germania se pare că este
dreptul natural al adultului să comande şi datoria copilului să se supună” (apud
Huntington, ed.cit., 71).
Americanii sunt mult mai orientaţi către realizări independente, insistă mai mult
asupra libertăţilor lor individuale de a alege ceea ce vor şi mult mai dornici să-şi
coordoneze aceste alegeri libere cu normele de grup. Germanii, pe de altă parte, îşi
găsesc împlinirea de sine prin autocontrolul pe baza unui cod idealist. „Germanii
încep cu „Eu trebuie” – cu un simţ al ridicării la nivelul aşteptat de la ei, nu cu „Eu
vreau” aşa cum fac americanii. De fapt, a începe cu un „Eu vreau” li se pare
germanilor un egoism de neiertat. „Dorinţele” trebuie înfrânate pentru binele
ansamblului. De aici accentul pe puterea voinţei : „Trebuie să fiu în stare să fac ceea
ce se cade să fac.” Aceste diferenţe, la rândul lor, se reflectă în stima deosebită de
care slujbele la stat se bucură în Germania, în comparaţia cu lipsa de preţuire pentru
ele în Statele Unite (apud Huntington, ed.cit., 71).

77
Dacă în S.U.A. problema-cheie a fost întotdeauna dacă normele democratice şi
liberale sunt suficient de flexibile pentru a îngădui un sistem de guvernământ eficient
să subziste. Pentru Germania, subliniază Huntington, „problema de-a lungul istoriei a
fost dacă normele tradiţionale autoritare şi ierarhizante pot fi modificate în suficientă
măsură pentru a îngădui unui sistem democratic de guvernământ să existe”.
Schimbările din cultura politică germană din anii ’60-’70 au redus diferenţele dintre
valorile politice germane şi americane. Dar, atrage atenţia Huntington, noua cultură
politică mixtă germană (în care se combină elemente autoritare şi democratice)
conţine înlăuntrul său „şi germenii unui nou clivaj, asemănător cu acela care a existat
în mod tradiţional în Statele Unite” (ed.cit., 73)
Un studiu comparativ între S.U.A. şi Franţa arată că, paradoxal, discordanţele
sunt mai numeroase decât concordanţele. Aspectul cel mai de seamă poate al culturii
politice franceze este caracterul ei dual. Pe de o parte, există o tradiţie de elitism,
ierarhie şi distincţii de clasă tranşante. Pe de cealaltă parte, există moştenirea de
libertate, egalitate şi fraternitate a Revoluţiei franceze. Urmarea a fost prezenţa
continuă a unor clivaje şi polarizarea periodică a valorilor politice. „Aspectele
ascriptive elitiste şi particulariste ale valorilor franceze”, a observat Lipset, „au uşurat
apariţia politicii cu caracter de clasă, în vreme ce accentul pus pe egalitarism,
universalism şi realizare a făcut ca straturile mai puţin privilegiate să încerce un
sentiment de nemulţumireacută faţă de poziţia lor”. Consecinţa este în opinia lui
S.Hoffman, „o înstructurare a relaţiilor politice care nu este nici democratică, nici
autoritară, ci, mai curând este coexistenta unui autoritarism limitat cu o revoltă
potenţială împotriva autorităţii” (1976, 137).
În S.U.A. însă, nu există tradiţie autoritară în guvernământ. S-a observat, de
pildă, că nord-americanilor cel mai adesea le este frică de tiranie, opresiune şi abuz de
putere, în vreme ce argentinienilor – şi latino-americanilor în general – le este frică de
tulburări şi anarhie. Americanii nu se simt în largul lor când guvernământul este prea
puternic, argentinienii şi alţi latino-americani atunci când este prea slab.
„Anglo-americanul se bazează pe interesul personal pentru a-şi atinge scopurile şi dă
frâu liber puterii nestrunite şi bunului simţ al oamenilor ; rusul încredinţează întreaga
autoritate a societăţii unui singur braţ. Principalul instrument al celui dintâi este
libertatea ; al celui din urmă aservirea” (A. de Tocqueville).
În Federaţia Rusă şi principalele societăţi din Asia – China, Japonia, India –
lipseşte tradiţia pluralismului ideologic cu o bază de clasă care a caracterizat
dezvoltarea europeană occidentală. Unele dintre ele, de fapt, s-au distins printr-un
grad ridicat de omogenitate al valorilor şi ideologiei politice. Într-o anumită măsură,
Rusia, China şi Japonia sunt societăţi „consensuale”, aidoma Statelor Unite şi în
contrast cu societăţile din Europa de Vest. Ceea ce distinge aceste societăţi de Statele
Unite este conţinutul consensului. „Stăpânirea autocratică, subordonarea generală faţă
de stat, centralizarea autorităţii politice şi nevoia de supunere au fost toate constante
ale tradiţiei politice ruseşti”, subliniază S.Huntington (ed.cit., 79). „Se poate spune
despre ruşi, mari sau mici”, a observat Marchizul de Custine în anii ’30 ai veacului
trecut, că sunt „pervertiţi de robie”. „Respectul înfricoşat pentru putere” cuprins în
înţelesul cuvântului rusesc strah este semnul unei reminescenţe ajunse din Rusia
ţărănească în Rusia de azi.
În locul valorilor egalitare predominante în Statele Unite, „rangul este norma
socială pe care se întemeiază viaţa japonezilor”. Organizarea tipică a japonezilor este
cea verticală, într-o ierarhie a neegalilor, mai curând decât organizarea pe orizontală
într-o asociaţie a egalilor. „Japonezii admit inegalitatea ca pe un fapt ; ea este dată ;

78
este naturală”. Pentru o ţară angajată în relaţii internaţionale, aceasta devine o
problemă de „ocupare a locului propriu”. După cum a spus un analist japonez
pătrunzător, „chestiunea de căpătâi” în problemele suscitate de psihologia japoneză a
conceperii relaţiilor cu o altă naţiune este „tendinţa japonezilor de a vedea relaţiile lor
externe ierarhic, în termeni de „superior” şi „inferior” (jo-ge kankei), exact aşa cum
japonezii percep în mod obişnuit relaţiile lor personale”.
În societăţile neoccidentale, un sistem unic de crezăminte consolidează
autoritatea ordinii existente. În Europa, siguranţa lui „este” rezidă în pluralitatea lui
„se cuvine” ; în Rusia şi Asia, ea se sprijină pe stăpânirea unicului „se cuvine” de către
singurul „este”. În Statele Unite, din contră, un unic „se cuvine” atotpătrunzător scapă
năvalnic de sub controlul lui „este”. Urmarea este o unică şi omniprezentă sfidare a
autorităţii născută din decalajul între idealurile după care trăieşte societatea şi
instituţiile după care ea funcţionează.
Istoriceşte, americanii au crezut în general în validitatea universală a valorilor
lor. La sfârşitul celui de-al doilea război mondial, când americanii au forţat Germania
şi Japonia să fie libere, ei n-au stat să se întrebe dacă germanii şi japonezii vor
libertate şi democraţie. Americanii au prespus implicit că valorile lor sunt valide şi
aplicabile şi că ei ar fi cel puţin delăsători din punct de vedere moral dacă nu ar insista
ca Germania şi Japonia să adopte instituţii politice care oglindesc aceste valori.
Americanii se aşteaptă ca instituţiile şi acţiunile de politică externă să reflecte criterii
şi principii liberale. În mare măsură, la acelaşi lucru se aşteaptă din partea Americii şi
non-americanii. Cetăţenii americani şi cei ai altor ţări, deopotrivă, judecă Statele
Unite după criterii pe care, în general, nu le aplică altor ţări. Oamenii se aşteaptă, de
pildă, ca Franţa să-şi urmărească interesele proprii naţionale, economice, militare şi
politice cu detaşare glacială de ideologii şi valori. De la Statele Unite oamenii aşteaptă
cu totul altceva : ei vor răspunde doar cu o ridicare din umeri la acţiunile Franţei care
dacă ar fi întreprinse de Statele Unite ar stârni surpriză, consternare şi revoltă.
„Europa acceptă ideea că America este o ţară aparte, de la care se poate cere un
îndreptar comportamental extrem de altruist ; ea se simte perfect îndreptăţită să
stigmatizeze abaterile de la acest ideal ; şi, de asemenea, poate inevitabil, pare să aibă
o bucurie la fiecare clipă de cădere în păcat a Americii contemporane” (P.Worsthorne,
1954, 15).
Nu se poate să nu amintim, în acest context, concluzia lui S.Huntington :
„Statele Unite sunt în primul rând un stat al libertăţii. Iar acesta este lucrul cel mai
important. Popoare întregi din alte ţări pot spune „Patria noastră este Germania, Rusia
sau vreo altă ţară” ; numai americanii pot spune „Patria mea este libertatea”
(1981/1994, 344). Americanii au spus acest lucru de-a lungul istoriei lor şi au trăit
istoria lor însoţiţi de prezenţa inevitabilă a idealurilor liberale, a instituţiilor semi-
liberale şi a decalajului dintre cele două. Statele Unite nu au nici un înţeles, nici o
identitate, nici o cultură politică sau chiar o istorie în afara acestor idealuri de libertate
şi democraţie şi a străduinţelor neîntrerupte de împlinire a acestor idealuri.

UE şi noua hartă a Europei.

„Trebuie să construim un fel de Statele Unite în Europa”, declara Winston Churchill


într-o cuvântare ţinută la Zürich în 1946. Franţa a luat iniţiativa : în 1951, la Paris, se
semnează Tratatul care stabileşte Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului. I-a
urmat Comunitatea Europeană a Energiei Atomice. Mai târziu, la Roma, în 1958 se
pun bazele Comunităţii Economice Europene (CEE) care stabileşte o piaţă comună

79
pentru comerţul cu bunuri între ţările membre. Deşi a menţinut legăturile cu celelalte
ţări ale Commonwealth-ului şi cu S.U.A., Marea Britanie devine membră a CEE de-
abia în 1973. având un caracter din ce în ce mai politic, CEE devine CE şi apoi, odată
cu continuarea integrării, UE.
Astăzi UE este alcătuită dintr-o serie de organizaţii reprezentative şi birocratice
a cărei supremaţie este deţinută de Consiliul Europei alcătuit din şefii de stat sau de
guverne ai ţărilor membre. Aceştia se întâlnesc de trei ori pe an. Consiliul de Miniştri
include miniştrii de externe ai statelor membre şi alte grupuri de lucru oficiale. Este
instituţia conducătoare care stabileşte politica UE şi care i-a hotărâri legislative.
Astăzi, deciziile legislative sunt adoptate pe baza votului majoritar (ceea ce presupune
promulgarea legislaţiei chiar dacă unele ţări sunt împotrivă).
Comisia Europeană propune politica pe care Consiliul de Miniştri urmează să o
adopte sau să o amendeze şi răspundere de punerea în aplicare a deciziilor consiliului.
Comisia Europeană este condusă de comisari numiţi de statele membre.
Parlamentul European are 518 membri aleşi, care îşi exprimă opiniile în
legătură cu propunerile înfăţişate Consiliului şi asigură un forum de discuţii.
Parlamentul European este lipsit de putere legislativă, motiv de îngrijorare pentru cei
ce cred că UE, aşa cum e concepută, este practic nedemocratică. În sfârşit, Curtea
Europeană de Justiţie interpretează şi aplică legile UE. Nu dispune de forţe
poliţieneşti care să-i apere hotărârile, dar deciziile ei sunt obligatorii pentru tribunalele
ţărilor membre.
Dezvoltarea UE a fost marcată de conflicte majore, mai ales în privinţa politicii
agrare, cât şi a conceperii şi adoptării de înţelegeri coerente. Evoluând de la 6 membri
fondatori cărora li s-au adăugat în 1973 Marea Britanie, Danemarca şi Irlanda, UE
ajunge în 1995 la 15 membri. În 1987 UE adoptă Legea Europei Unice cu scopul de a
creşte unitatea comunităţii prin abolirea ultimelor bariere comerciale.
Schimbările politice din Europa de Est ridică probleme UE. Ceea ce păruse un
sistem social solid şi bine stabilit de guvernare în întreaga Europă de Est a fost
desfiinţat într-un timp scurt. Comuniştii au pierdut puterea într-o succesiune tot mai
accelerată în ţările pe care le dominaseră timp de jumătate de secol : Ungaria
(februarie), Polonia (iunie), Bulgaria, Germania de Est şi Cehoslovacia (noiembrie),
România (decembrie). În toate ţările est-europene, inclusiv în cea mai puţin dezvoltată
economic, Albania, s-au desfăşurat alegeri libere până în ianuarie 1992. Un lucru şi
mai remarcabil, până la acea dată îl constituie faptul că, Partidul Comunist fusese
îndepărtat de la putere în Uniunea Sovietică însăşi, iar ţara a fost divizată în
numeroase state independente. Noile democraţii liberale recent apărute în Est doresc
să facă parte din UE. Câte anume – şi cum anume vor reuşi – rămâne de văzut.
În perioada anilor 1990-1991 s-a creat o situaţie de criză analoagă, în multe din
articulaţiile ei, cu cea de după primul război mondial (deşi diferită prin unicitatea
câtorva dintre coordonatele sale), prin dezintegrarea drastică a vechilor raporturi,
dispariţia forţei lor coagulante din zona Europei de Centru şi de Est şi neapariţia
altora, cu aceeaşi pondere stabilizatoare. În acest fel s-a produs un nou vid de putere
ce suscită numeroase tentaţii expansive şi, pe această bază, reapar conflicte şi
confruntări explozive. Cum era de aşteptat, terenul de manifestare violentă a crizei
europene este partea centrală şi estică a continentului, unde se desfăşoară o acută criză
economică şi social-politică. Problema principală a depăşirii crizei apare astfel ca
fiind aceea a refacerii unui nou spaţiu sau sistem integrat de funcţionare a relaţiilor
europene, care să includă şi statele din zona dezechilibrată a continentului, având la
bază toţi factorii reali de putere internaţională. Se crede că UE ar putea să devină noua

80
forţă coagulantă a sistemului de raporturi europene, făcând, din acest punct de vedere,
un „face a face” cu puterea militară a noii alianţe ce are ca nucleu Federaţia Rusă. Dar
procesul se dovedeşte mult mai complicat şi mai contradictoriu decât s-a crezut.
Analiştii politici îşi pun întrebarea legitimă dacă UE este un superstat-naţiune
sau este altceva? În 1991, Phillipe Schmitter răspunde, arătând că există numeroase
moduri în care UE diferă de un stat-naţiune. În primul rând, deşi posedă câteva dintre
atributele suveranităţii şi poate depăşi legile specifice ale statelor sale membre, Curtea
de Justiţie nu are mijloace generale de aplicare a hotărârilor. În al doilea rând, statele
naţiune au teritorii clar delimitate, iar sensul în care UE are „propriul” ei teritoriu este
incert.
UE nu „guvernează” în mod direct asupra teritoriului său, iar graniţele sale nu
sunt ferm stabilite, întrucât un număr nedefinit de alte state este posibil să devină şi
ele membre, în viitorul apropiat. UE are o prezenţă difuză : un număr de state
„externe” au semnat înţelegeri de asociere cu ea. Spre deosebire de statul-naţiune, UE
nu are o ierarhie clară a funcţionării administrative. Diferitele părţi componente
menţionate mai sus se suprapun în unele zone ale puterii şi competenţei. Comisia are
rol central în procesul luării de decizii, dar îşi exercită acest rol respectând cu stricteţe
opiniile statelor membre, cât şi pe cele ale altor organisme ale UE.
UE – susţine Schmitter (1991, 21-30) „este o formă specială de organizare politică ce
poate să iniţieze procese care să ofere un model de urmat pentru alte zone ale lumii…
Nu este nici naţiune, nici stat, ci mai curând un sistem politic alternativ pentru
amândouă”. (p. 27) Aşadar, Comunitatea Europeană va fi o formă unică de dominaţie
politică. Ea poate semăna cu unele forme statale existente : Statele Unite,
R.F.Germană, Elveţia, Canada, Spania etc. şi poate fi descrisă în termeni care sună
familiar : federală, confederativă, tehnocrată, pluralistă ş.a.m.d., dar va fi diferită de
toate acestea (Schmitter, 1991, 29)
Conform Tratatului de la Maastricht (13 decembrie 1991), UE va deveni la
începutul secolului al XXI-lea mai integrată politic şi va avea o monedă unică. Noua
monedă „euro” este în 2002 o realitate ce are, deja, un trecut istoric. În ceea ce
priveşte integrarea politică, în interiorul UE există divergenţe de interese politice,
polarizări supuse unor influenţe diferite. „În aceasta rezidă cauza lipsei de rezonanţă
politică europeană a Pieţei Comune, marile ei dificultăţi de a realiza o acţiune eficace,
unitară. Astfel se ştie că nucleul UE îl constituie axa Paris – Berlin, în care Franţa
reprezintă principala forţă politică, iar Germania pe cea economică, situaţie generată
istoric şi ale cărei rezerve sunt departe de a se fi epuizat. Marea Britanie face însă, tot
ce e posibil pentru a-şi continua poziţia sa specifică, determinată, printre altele, de
legăturile ei speciale cu S.U.A. Ea reuşeşte să întârzie şi să diminueze impactul
proiectelor axei Paris – Berlin, să atragă în orbita ei pe unul sau altul dintre partenerii
de mai mică importanţă”. (R.Florian, 1994, 46) Acest tablou, continuă Florian,
„trebuie întregit cu dimensiunea sa americană, deoarece S.U.A. poate sprijini rolul
Germaniei de ponderator al UE, dar nu şi pe acela de forţă dominantă, cu care ar putea
rivaliza la controlul planetei. De aceea, a permite un „joc prea liber” Germaniei nu
poate fi în avantajul de lungă durată al S.U.A.” (ibidem, 47)
În ce măsură însă, vor reuşi societăţile est-europene să instituie sisteme de guvernare
democratice şi stabile?
În 1991, în „The Third Wave : Democratization in the Late Tweentieth
Century”, Samule Huntington identifică 6 influenţe care par să fie decisive.
1)- Măsura în care o ţară a trecut prin experienţa guvernărilor liberal-democratice în
perioade istorice anterioare. Fosta Cehoslovacie are o istorie mai favorabilă, dacă

81
judecă prin prisma aceasta, iar Albania se află la cealaltă extremă. Totuşi, în
Cehoslovacia au avut loc tensiuni profunde între cehi şi slovaci, iar ţara s-a divizat în
două state separate.
2)- Nivelul dezvoltării economice atins de ţara respectivă, în acest caz, Republica
Cehă şi Ungaria se află în top.
3)- Cât de eficient a fost guvernată ţara sub regimul comunist anterior. Se presupune
că un stat a cărui guvernare a funcţionat eficient într-un sistem autoritar probabil se
poate comporta la fel într-unul democratic.
4)- Puterea şi diversitatea organizaţiilor sociale şi politice care au reuşit să rămână
independente de guvernanţii comunişti.
5)- Măsura în care guvernele noi se dovedesc capabile să construiască şi să pună în
practică politicile legate de reforma economică.
6)- Gradul de separare şi ostilitate dintre grupurile anti-naţionale sau etnice, regiuni
sau clase. Iugoslavia s-a prăbuşit deja, dezintegrându-se ca urmare a unor asemenea
diviziuni, iar Cehoslovacia a fost împărţită.
Ieşirea din această nouă criză europeană – care trece obligatoriu prin formarea
unui nou sistem de relaţii europene integrate şi a funcţionării unui nou echilibru de
putere continental – este încă o direcţie vagă şi neconturată suficient, supusă la
numeroase derapaje şi avataruri imprevizibile, scenarii conflictuale şi explozive. De
aceea, acţiunea politică îndreptată spre depăşirea crizelor est-europene trebuie să fie
concepută într-o optică reformistă autentică, adică una evolutivă, care să ia în
considerare şi să pună în valoare elementele funcţionale anterioare pentru a realiza o
trecere treptată la o nouă stare a sistemului social. O acţiune politică echilibrată, care
rezistă tentaţiilor extremiste, are un rol esenţial în reechilibrarea sistemului social
global, în restabilizarea lui.
21 noiembrie 2002 : în Cehia, şapte ţări europene sunt invitate să adere la
NATO. România este una dintre acestea. Concluzia Summit-ului de la Praga :
alăturarea noilor membri la Alianţa Nord-Atlantică reprezintă SFÂRŞITUL
DIVIZĂRII EUROPEI.

Munca şi statul bunăstării. Politici sociale.

3.4.1. Modele ale statului bunăstării : statul bunăstării fundat pe economia socialistă.
Statul bunăstării fundat pe economia de piaţă. Protecţia socială şi statul bunăstării în
societatea contemporană.

Configurat la sfârşitul secolului al XIX-lea în societăţile industriale intrate într-


un proces rapid de dezvoltare, statul bunăstării a cunoscut în secolul al XX-lea două
forme majore de existenţă : statul capitalist (bazat pe economia de piaţă) şi statul
socialist. Cu câteva excepţii minore (Cuba şi Coreea de Nord), statul socialist al
bunăstării a dispărut istoric.
(A). Statul bunăstării fundat pe economia de piaţă are ca bază a bunăstării individuale
veniturile primare obţinute în mod liber din surse salariale, din profit şi din
proprietate.
Prin sistemul fiscal (politica fiscală) statul extrage din veniturile primare un anumit
procent pe care îl va folosi pentru finanţarea activităţilor sale de susţinere directă sau
indirectă a bunăstării colective. Statul realizează o redistribuţie a veniturilor prin
diferitele sale sisteme: asigurări sociale (pensii, asigurări de boală, de accident etc.),
sprijin social universal (familiile cu copii, educaţie , sănătate), asistenţă socială -

82
sprijin social focalizat în raport cu testarea mijloacelor. Statul bunăstării arată ca o
reţea complexă de protecţie socială, cu funcţia de a asigura un nivel de dezvoltare
colectivă acceptabil. În principal, putem distinge din mai multe straturi ale protecţiei
sociale (apud E.Zamfir, 1995, 44-45) :
a. Bunuri şi servicii oferite gratuit colectivităţii : educaţie, sănătate etc.
Acest nivel produce o anumită echilibrare a bunăstării în anumite
privinţe. Educaţia devine un bun la care are acces întreaga comunitate,
indiferent de resursele individuale disponibile, asigurându-se în acest fel
o anumită egalitate a şanselor.
b. Sistemul de asigurări sociale oferă un nivel de trai satisfăcător celor care,
din diferite motive, şi-au pierdut sau diminuat capacitatea de muncă şi
deci de obţinere de venituri. Pensiile de bătrâneţe, de urmaş, de boală
oferă un nivel de bunăstare satisfăcător unui segment foarte important al
populaţiei.
c. Sprijinul universal acordat unor categorii de oameni cu nevoi speciale :
familii cu copii, handicapaţi etc.
d. Asistenţa socială fundată pe testarea mijloacelor financiare - reţeaua de
securitate socială, cum este denumită adesea – oferă ultimul nivel de
protecţie. „În măsura în care mai există persoane care nu primesc
suficient suport din nivelurile superioare de protecţie socială, scăpând
prin “ochiurile” acestora, vor primi un sprijin ultim prin această reţea de
asistenţă socială, pe baza determinării nevoilor individuale şi a resurselor
de care ele dispun” (ibidem).
Elena Zamfir atrage atenţia asupra faptului că diferenţele care există între
configuraţiile statului bunăstării din diferite ţari bazate pe economia de piaţă nu sunt
diferenţe de structură. Ele provin, mai degrabă din ponderea diferitelor elemente ale
sistemului.
(B) Statul bunăstării fundat pe economia socialistă nu este sinonim, aşa cum ar părea
la prima vedere, cu economia de tip socialist. Termenul de stat socialist al
bunăstării poate să ne inducă în eroare. În unele ţări occidentale s-a dezvoltat, sub
influenţa unei ideologii socialiste, un amplu stat al bunăstării, fundat pe economia de
piaţă, cu unele componente de tip socialist. Suedia este exemplul cel mai evident.
Ceea ce este însă specific statului din fostele ţări socialiste este faptul că, pe lângă
opţiunea sa socialistă în ceea ce priveşte bunăstarea colectivă, el este întemeiat pe o
economie de tip socialist.
Elementele caracteristice ale statului bunăstării în fostele ţări socialiste pot fi
schematizate astfel (apud. E. Zamfir, 1995, 45-47) :
1) Sursa cea mai importantă a bunăstării individuale o constituie veniturile primare.
Există însă deosebiri faţă de statul bunăstării fundat pe economia de piaţă : sursa
salarială a fost generalizată, veniturile din profit au fost complet eliminate iar
veniturile din proprietate au devenit marginale. În România, ca şi în cazul altor
ţări socialiste, a existat obligativitatea muncii pentru toate persoanele apte.
Primeau pensie de invaliditate în mod universal doar cei care nu erau apţi de
muncă. Politica salarială era orientată puternic spre promovarea egalităţii.
Limitarea inegalităţilor era realizată direct prin politica salarială şi mai puţin prin
redistribuire.
2) Generalizarea sistemul de asigurări sociale. Ţările socialiste au dezvoltat un
sistem de asigurări sociale foarte amplu. Politica folosirii complete a forţei de
muncă a exclus total nevoia ajutorului de şomaj. Totodată, prin faptul că marea

83
majoritate a populaţiei era salariată, se asigura, quasi-universal, o pensie, excepţie
făcând doar femeile care întreaga lor viaţă au fost casnice. Dar datorită nivelului
scăzut al salariilor, la care s-au adăugat şi raţiuni ideologice, a existat o puternică
presiune asupra femeilor de a se angaja în muncă, beneficiind şi ele în consecinţă
într-o largă măsură de dreptul la pensie.
3) Redistribuirea veniturilor după nevoi este o componentă esenţială a programului
socialist al bunăstării. Se realiza prin alocaţii generoase pentru copii, acestea
echilibrând veniturile familiilor cu copii în raport cu ale celor fără copii. În plus,
în România a existat o alocaţie pe viaţă pentru mamele cu 3 sau mai mulţi copii.
4) Sistemul fiscal similar cu cel al ţărilor cu economie de piaţă. Statul se funda pe
resursele sale financiare pe impozite directe (pe veniturile salariale) şi indirecte
(pe consum - impozitul pe circulaţia mărfurilor). În plus, statul beneficia şi de
profitul activităţii economice, în calitate de proprietar al întregii economii. În
România, impozitul individual pe salariu a fost înlocuit cu impozitul pe fondul
general de salariu, dispărând în acest fel, diferenţa dintre salariul brut şi cel net.
5) Educaţie şi asistenţă medicală gratuite pentru toţi, la care se adăugau şi alte
gratuităţi şi forma de sprijin: burse pentru elevi, tabere, manuale gratuite etc.
În concluzie, „sistemul statului bunăstării, în varianta sa din ţările socialiste nu
diferă structural de cel din ţările cu economie de piaţă ; existau însă, o serie de
particularităţi în mod special, trebuie menţionată preferinţa pentru forme universale
de protecţie socială datorată, în mare măsură, faptului că veniturile erau ţinute scăzute,
realizarea egalităţii trebuind să fie obţinută nu numai prin politica salarială, dar şi prin
sistemul de redistribuţie. O societate mai egală poate fi realizată prin corectarea
inegalităţilor generate de veniturile primare prin sistemul de redistribuţie. A existat
mereu o preferinţă ridicată pentru sporirea părţii bunăstării colective obţinute prin
cheltuieli sociale, iar nu individuale. Aceasta se realiza inclusiv prin sistemul de
subvenţii pentru bunurile de bază şi de impozitare superioară a bunurilor de lux. Ceea
ce este specific societăţilor moderne este , subliniază Elena Zamfir, etatizarea
protecţiei sociale. “Statul şi-a asumat funcţii tot mai extinse în asigurarea protecţiei
sociale”. (E.Zamfir, ed.cit., 49). În societatea contemporană, s-au produs o serie de
modificări importante, subsumate toate procesului de modernizare şi care sunt
responsabile de acest nou fenomen social. În consecinţă, bunăstarea devine un
obiectiv prioritar al politicii sociale în secolul al XX-lea. Dintr-o activitate informală,
nestructurată, dirijată mai degrabă de organizaţii nestatale (biserică sau organizaţii de
caritate), securitatea socială devine un sistem statal. E.Zamfir (1995, 52) subliniază
principalele direcţii de schimbare a sistemului de securitate socială :
1. Etatizarea suportului social. Statul este, în principal, instanţa care oferă sprijin
celor în nevoie.
2. Ajutorul este acordat nu prin bunăvoinţa unei persoane sau instituţii, ci ca un
drept reglementat de lege.
3. Ajutorul este lărgit prin includerea unui complex sistem de asigurări.
4. Asigurările sociale şi ajutorul social sunt acordate din fonduri de stat care, în
general, sunt colectate obligatoriu, pe diferite căi, de la populaţie.
5. Nu sunt excluse nici iniţiativele private şi comunitare. În fapt, în ultimii ani s-
au dezvoltat rapid o serie de organizaţii neguvernamentale de asistenţă socială. Acest
lucru s-a întâmplat în mod special în Statele Unite, probabil ca o compensare a rolului
mai scăzut al statului în asistenţa socială. Bunăstarea rămâne însă fundamental un
atribut al statului, obiectivul central al politicilor sociale.

84
3.4.2. Timpul istoric al muncii şi al spiritului de întreprinzător.
Ştefan Zeletin : Neoliberalismul românesc.

Savantul german Werner Sombart (“Le Burgeois, Contribution a l’homme


economique moderne”, Payot, Paris, 1926) defineşte sociologia muncii ca fiind
disciplina care studiază „relaţia dintre activitatea conştientă a oamenilor şi spiritul
economic al societăţii din care fac parte”.Spiritul care îl anima pe artizanul de altă
dată, subliniază Sombart, „diferă total de cel care-l animă pe antreprenorul american
de azi ; există diferenţe considerabile, în ceea ce priveşte atitudinea lor faţă de viaţa
economică, între un mic proprietar de magazin, un mare industriaş şi un finanţist”
(p.11) Se observă o diferenţă evidentă faţă de teoria marxistă, pentru care scopul
producţiei capitaliste este plus – profitul, interesul este câştigul şi aceste lucruri se
manifestă permanent.
După opinia lui Werner Sombart, un spirit economic dat “domină” o epocă
atunci când este răspândit într-o manieră generală, şi “predomină” atunci când inspiră
demersurile economice ale celor mai mulţi subiecţi economici. Această aserţiune îl
conduce la elaborarea următoarei teze : “De la intrarea în istorie a popoarelor
germano-slavo-celtice, mentalitatea economică a suportat o transformare radicală,
spiritul, pe care îl numim provizoriu precapitalist, cedând locul spiritului capitalist
modern, al cărui debut urcă până în primele secole ale evului mediu, constituie pentru
lumea europeană un fapt complet nou”.
În “Storia della Economia – Passato e presente”, John Kenneth Galbraith
(1990) subliniază că în Grecia şi Roma antică, munceau sclavii. Acest lucru făcea ca
munca să aibă ataşată o valoare umilitoare. Pentru Aristotel (“Politica”) : sclavii sunt
[…] cei […] a căror activitate se reduce la ocupaţia utilizării forţei fizice şi acest lucru
nu se poate extrage mai bine decât din natura lor de sclavi […] Cât despre utilitatea
lor, diferenţa […] între sclavi şi animale domestice este minimă: ambii dau ajutor prin
forţa lor fizică din necesitatea de a trăi.”
Înţelesul productiv al acestei perioade este numai acela de a produce pentru
consum personal sau public. Producţia are o justificare etică. Acest tip de interes se va
manifesta până după Evul Mediu, când va apărea noul înţeles productiv : a obţine bani
pentru procurarea de capital productiv.
Prin lucrarea “Ciropedia”, Somofonte (440-355 î.Chr.) - discipol al lui Socrate
şi “om concret” - se dovedeşte primul precursor al lui Adam Smith. După Semofonte,
este avantajos să construieşti un oraş mare în locul unui oraş mic. Avantajul provine
din specializarea pe meserii, adică din diviziunea muncii. În “De vectigalibus”, el
arată că prosperitatea Atenei se datorează bunei utilizări a terenurilor agricole care o
înconjoară. Pentru a se asigura în continuare prosperitatea în Atena, Somofonte
propune:
a) să se acorde privilegii şi ospitalitate negustorilor şi marinarilor;
b) să se acorde atenţia cuvenită operelor publice;
c) trimiterea unei forţe de muncă cât mai numeroase pentru a extrage argint,
lucru pe care îl vede important pentru bilanţul de plăţi ateniene;
d) mai presus de toate : menţinerea păcii.
După 2400 ani, puţini economişti şi-au îndreptat ca Semofonte atenţia asupra
costurilor economice ale războiului şi a fructelor economice ale păcii. Despre Platon
(428-348 î.Chr.), Karl Popper afirma că el este părintele teoriei totalitarismului. După
K.Popper, “trecerea de la societatea închisă la societatea deschisă este una din cele
mai mari revoluţii cunoscute de umanitate… Grecia este la originea unei revoluţii

85
fundamentale, care după toate probabilităţile, este încă la debutul ei”. În tabelul
următor se arată, schematic, marea schimbare de paradigmă a acţiunii care s-a produs.

SPARTA

ATENA
S
SOCIETATEA ÎNCHISĂ P SOCIETATEA DESCHISĂ
(totalitarism) A
PLATON KARL POPPER

Totul este uniform. Uniformitatea creează Totul este în schimbare. Schimbarea creează
linişte. stres.
Lumea este reglată de o lege supranaturală, un Lumea e guvernată prin apeluri la deciziile
tabu sau de un personaj carismatic. personale, responsabilităţile personale şi
raţiunea locuitorilor ei. Ele sunt agentul
schimbărilor.
Acţionează teoria organică a statului: indivizii Acţionează teoria conflictului: indivizii sunt
depind de stat tot aşa cum organele depind de confruntaţi cu deciziile personale şi
organism. rivalitatea lor poate conduce la lupta de
clasă. La baza relaţiilor între oameni stau
raporturi abstracte, ca schimbul şi
cooperarea şi neapartenenţa la un grup sau
altul, la o societate sau alta. Tensiunea
claselor sociale este prima consecinţă a
dezagregării societăţii închise.
Societatea închisă este comodă: te obligă să Societatea deschisa este incomodă: ea te
trăieşti după reguli prestabilite, în care obligă să apelezi în toate circumstanţele la
primează ritualuri integrative (şi nu cele raţiune, să-ţi disciplinezi emoţiile şi să
compensatorii, care permit creativitatea). accepţi responsabilităţi. “Acesta este preţul
pe care trebuie să-l plătim pentru privilegiul
de a fi oameni”. (K. Popper)

În opinia lui Alain Rideau, istoria conceptului de “muncă” este îndelungată.


a)- Cultura occidentală, la origine greco-latină, a considerat munca ca pe o
sarcina degradantă şi nedemnă pentru un cetăţean liber şi pentru clasele dominante în
toată perioada Evului Mediu, până la Revoluţia Franceză din 1789 ;
b)- Odată cu Revoluţia Franceză, principalele virtuţi ale unei noi etici sunt :
munca şi spiritul de întreprinzător;
c)- Numai odată cu începutul secolului al XX-lea munca industrială va începe să
dobândească recunoaşterea autonomiei şi demnităţii sale. Această evoluţie coincide cu
maşinismul industrial. Există o corelaţie strânsă între revoluţiile industriale succesive,
de la apariţia maşinii cu vapori spre sfârşitul secolului al XVIII-lea şi transformarea
concepţiilor noastre despre muncă.
O variabilă de urmărit în evoluţia conţinutului muncii este reducerea în
intensitate şi în durată a efortului uman, lucru făcut posibil de către maşină.
a)- Automatizarea detronează munca : nouă revoluţie industrială, cea a
automatizării face ca munca să-şi piardă prioritatea absolută, în favoarea loisirului. Se
pune în mod evident problema noii munci, a şomajului şi pensionării, a bolnavilor şi
handicapaţilor, a refractarilor la muncă (inadaptaţilor). Toate aceste categorii de
persoane fac obiectul de studiu al sociologiei muncii.

86
În evoluţia acestei discipline există două mari epoci : Epoca filosofică şi Epoca
ştiinţifică.
1)- Epoca filosofică se concretizează până în secolul al XX-lea într-o filozofie a
muncii.
Încă de la începutul gândirii occidentale, au existat preocupări pentru problemele
muncii :
- Aristotel şi Platon fac planuri de organizare a cetăţii în cadrul concepţiilor
lor filosofice generale. Pentru Platon statul este un organism în care fiecare om
îndeplineşte o funcţie (se realizează astfel diviziunea muncii ) ; ordinea se apără prin
garda înarmată ; nu există proprietate privată ; oamenii vor avea atâtea bunuri cât să
subziste.
- Marii doctori ai Bisericii şi reformiştii propun integrarea muncii într-o
economie a salvării;
Filosofii secolului al XVIII-lea vor pregăti terenul unde se vor naşte, aproape
simultan, următoarele discipline:
- economia politică ştiinţifică (Turgot, Adam Smith etc.);
- şcoala socialistă franceză (Fourier, Blanqui şi Proudhon);
- marxismul (Marx, Engels, Lassale);
- socialismul utopic al lui Robert Paun Owen în Marea Britanie;
- o serie de sisteme de gândire care se referă mai mult sau mai puţin la cele
precedente şi care prezintă următoarele caracteristici comune :
a) o metodă intelectuală care constă din a construi mai întâi o teorie şi de a
plia faptele întâlnite pentru a le integra, mai mult sau mai puţin armonios în sânul
sistemului astfel construit;
b) o repugnanţă comună în “a merge pe teren” şi a culege date efective. Marx
îşi va petrece viaţa în a compila pe cei mai mulţi autori ai timpului său şi în a umple
sute de caiete cu scriitura sa fină.
c) o referire implicită, dar adesea inconştientă, adică refulată la creştinismul
paulinian (al Sf. Paul “în Thesalonicienii”) : “Noi am fost zi şi noapte în muncă, în
oboseală şi durere, pentru ca acest lucru să nu intre în obligaţia nici unuia dintre voi.
Acest lucru l-am făcut nu pentru că nu am avut dreptul de a sta ca şi voi, ci pentru a
vă da prin noi un exemplu de imitat… Dacă cineva nu vrea să muncească, atunci el
nu trebuie nici să mănânce”.
Există totdeauna un mesianism larvar sau evident în toate doctrinele posterioare
debutului de secol XIX, fie sub forma clerică a aşteptării, venirii unei noi epoci de
aur, fie sub forma raţionalizată a unei adeziuni mistice a mitului Progresului. Toţi
aceşti gânditori au avut însă ca o contribuţie pozitivă sensibilizarea lumii în ceea ce
priveşte aspectul muncii.
2)- Epoca ştiinţifică : începând cu secolul al XX-lea, studiul muncii devine o ştiinţă a
muncii. Pionierul acestui nou demers este F. Taylor (1906). “Omul precapitalist este
omul natural, omul aşa cum l-a creat bunul Dumnezeu, cu cap solid şi picioare
robuste”. (Galbraith, op.cit., 18)
Mentalitatea lui economică constă din realizarea a două deziderate :
1)- Satisfacerea nevoilor personale :
a)- câte bunuri se consumă atâtea se produc,
b)- cât se cheltuieşte atât se primeşte în schimb.
Datorită acestor caracteristici ale satisfacerii nevoilor personale, se consideră că
omul precapitalist realizează o economie de pierdere (cheltuială). În ceea ce priveşte
nevoia, ea nu depinde de arbitrariul individului. “Nevoia este fixată în timp, în sânul

87
diverselor grupuri sociale, sub o anumită formă şi o anumită întindere, care sfârşesc
prin a fi considerate fixe şi imuabile” (ibidem)
2)– Realizarea întreţinerii conform poziţiei sociale a fiecăruia : ideea a dominat
toată economia precapitalistă. Lumea precapitalistă se dihotomizează perpetuu :
stăpânii – poporul; seniorii – ţăranii, artizanii, buticarii; bogaţii – săracii; cei ce trăiesc
liber, independent, şi nu fac o muncă economică – cei ce îşi câştigă existenţa
muncind, oamenii economici;
Iată de ce se poate vorbi esenţialmente de două tipuri de existenţe.
A)- Existenţa seniorală :
- a trăi din plin şi larg şi a-i face pe alţii să trăiască pe lângă tine;
- a-ţi petrece zilele în război sau vânătoare şi nopţile în compania veselilor
prieteni, jucând zaruri sau în braţele femeilor frumoase;
- a construi castele şi biserici, a utiliza multă măreţie şi strălucire în
turniruri;
- a etala un mare lux, în măsura sau dincolo de măsura posibilităţilor.
În cazul derulării existenţei seniorale, cheltuielile depăşesc cu mult reţetele
raţionale : aceste cheltuieli cresc din ce în ce mai mult, pe spatele săracilor. Seniorul
dispreţuieşte banii şi activităţile cu ajutorul cărora sunt dobândiţi : banul nu există în
mentalitatea sa, decât pentru a fi cheltuit. O viaţă ca aceasta duce la decadenţă
economică şi multe familii nobiliare sărăcesc. L.B.Alberti, om precapitalist ne
comunica următoarele despre viaţa seniorală a eclesiaştilor din Florenţa : “Deşi soarta
le-a pus la dispoziţie numeroase mijloace, ei sunt totdeauna nemulţumiţi şi nu se
gândesc nici la economisire nici la activitatea utilă, ci numai la cum să-şi satisfacă
lăcomia surescitată. Veniturile sunt întotdeauna nesatisfăcătoare şi nu pot niciodată să
acopere cheltuielile exagerate: atunci ei trebuie să caute să-şi procure printr-un mijloc
oarecare diferenţa.” (p.20)
B)- Existenţa marii mase populare :
- se menţine o proporţie strictă şi permanentă între cheltuială şi reţetă, între
nevoi şi producţia de bunuri;
- pe primul plan se situează nevoile, al căror nivel a fost stabilit prin tradiţie
şi care trebuie satisfăcut;
Prin derularea existenţei masei populare se naşte ideea de subzistenţă care va
defini întreaga economie capitalistă : “Ideea de subzistenţă s-a născut în pădurile
Europei, în mijlocul triburilor de popoare tinere pe punctul de a deveni sedentare”. În
conformitate cu această idee, orice familie ţărănească avea dreptul la o parte din
păşuni şi din păduri, în raport cu nevoile sale. Această mulţime de ocazii şi de
mijloace de producţie formează ceea ce în germana veche se numea “plugul” (Hufe),
care a găsit exprimarea sa cea mai perfectă în expresia germanică Geweanndorf, şi
căreia îi regăsim trăsăturile esenţiale în toate regiunile locuite de popoare slave şi
celtice.
„Astfel, forma şi întinderea fiecărei economii individuale era determinată de
forma şi întinderea nevoilor individuale oficial admise şi consacrate. Economia nu
avea decât un scop : satisfacerea acestor nevoi ; ea era subordonată principiului
satisfacerii nevoilor”. (p.20)
Din cercul vieţii ţărăneşti, ideea de subzistenţă s-a întins la producţia manufacturieră,
la negoţ şi la schimburi, şi a dominat mult timp toate ramurile economice. Astfel,
munca artizanală trebuie înţeleasă ca o extensie la condiţiile de comerţ şi industrie a
lumii de factură rurală. Punctul de plecare al existenţei artizanilor era un nivel
determinat de nevoi care trebuiau satisfăcute şi o cantitate de muncă care trebuia
88
executată pentru a realiza această satisfacere. Între ţăran şi artizan există o diferenţă :
ţăranul are pământul lui şi nu depinde de alţii în satisfacerea nevoilor, în timp ce
artizanul depinde de vânzarea produselor sale şi de relaţiile pe care şi le face cu
clienţii.
În această perioadă, tendinţa de a acumula capital este străină spiritului omului.
Orice exces este folosit în “scopuri imorale”, iar pasiunea pentru alchimie este şi ea o
formă de exces.
Cu ce fel de oameni avem de-a face în această perioadă?
După părerea lui W.Sombart, omul precapitalist dă dovadă de:
- impulsuri puternice ;
- viaţă sentimentală şi afectivă foarte puternice ;
- forţă intelectuală slabă : inteligenţă slabă, lipsă de energie şi de disciplină
spirituală.
Senzitivul şi nu raţionalul îşi lasă amprenta asupra vieţii sale.
Un alt indicator al mentalităţii omului din Evul Mediu asupra muncii îl reprezintă
numărul excesiv de mare de zile în care oamenii nu munceau pentru că era sărbătoare.
Sombart exemplifică cu următorul tabel :
Numărul de zile Numărul de zile de lucru
203 zile 123
161 zile 99
287 zile 193
366 zile 260
366 zile 263

Zile multe de odihnă avea şi ţăranul român, fapt oglindit de Martha Bibescu în
“Izvor, ţara sălciilor” şi de sociologul Ştefan Zeletin în („Neoliberalismul”, 1927).
O altă trăsătură a mentalităţii omului precapitalist este tradiţionalismul.
Exemplificarea acestuia este inerţia : când apare un proiect nou, omul precapitalist se
uită în spate şi caută prototipuri, experienţe, cutume, tradiţii şi numai dacă le găseşte
acceptă proiectul. Nu se uită în faţă, nu se interesează de utilitatea proiectului, de
scopul lui. Potrivit lui F.Tönnies, tradiţionalismul ţine de esenţa umană: “obişnuinţa
este voinţa sau plăcerea născută din experienţă”. De asemenea, Vierkandt apreciază că
tradiţionalismul se explică şi prin dorinţa omului de a fi coparticipant la grupul său.
Pentru a nu fi exclus, nu acceptă noutăţile.
Sfântul Thomas considera că în Evul Mediu : societatea este o simplă
juxtapunere, o reuniune pur spaţială de indivizi, sau mai curând de suflete individuale.
Oamenii se divid în clase sociale şi în corporaţii, care sunt considerate toate ca având
o valoare egală în raport cu ansamblul şi care oferă individului cadre fixe în interiorul
cărora să găsească fiecare posibilitatea de a-şi dezvolta eul, de a-şi realiza
perfecţiunea. În consecinţă Evul Mediu a susţinut în mentalitatea oamenilor inerţia,
tradiţionalismul şi satisfacerea nevoilor personale.
În ceea ce priveşte spiritul de întreprinzător, acesta debutează cu o pasiune
pentru aur şi o dragoste pentru bani. La începutul civilizaţiei aurul şi argintul erau
metale iubite pentru magnifica lor strălucire. Ele erau folosite pentru podoabe. Apoi s-
au dorit mai multe podoabe, în special mai mult aur. Dragostea de aur nu mai este
dezinteresată, ci devine dorinţa de a poseda. Este epoca acumulării de comori.
Pasiunea pentru comori durează până la sfârşitul Evului Mediu şi este mai mare
decât pentru pasiunea pentru bani. Prinţii acumulează veselă de aur şi argint. S-au
găsit de asemenea tezaurizate cantităţi de monede care erau tăiate în fragmente mici.
89
Etalarea comorilor devine un semn de putere, de status înalt. Începând cu secolul al
XII-lea, aurul şi argintul din comori se transformă în monezi. În Spania acest lucru se
întâmplă abia în secolul al XVI-lea : Filip al III-lea ordonă în 1600 să se strângă toate
obiectele de aur şi argint din regat şi să se facă monezi. Apare pasiunea de câştig,
prima oară la preoţi, în secolul al XIII-lea, în Germania, Franţa şi Italia. În secolele al
XV-lea şi al XVI-lea, banii joacă rolul cel mai important în Europa Occidentală.
Erasmus declara că “banul este zeul pământului”.
Pasiunea pentru aur şi dragostea de bani nu au fost însă suficiente pentru a se
crea spiritul capitalist şi sistemul de întreprindere capitalist. Lucrurile sunt mult mai
complexe. După Alberti, singurele modalităţi de a dobândi bogăţia erau : căutarea de
comori; captarea de moşteniri; clientela: “să câştigi favoarea burghezilor bogaţi cu
speranţa de a profita într-o oarecare măsură de bogăţia lor”; camăta (în bani); locaţii
de cirezi, de cai de trafic. (apud Sombart, op.cit., 47) O altă enumerare, din secolul
al XVII-lea, arată alte trei modalităţi de îmbogăţire : serviciul de curte; serviciul de
război; alchimia.
Dar, după opinia lui W.Sombart, singurele modalităţi de îmbogăţire care au contribuit
la construirea mentalităţii capitaliste au fost:
1)- Cariera de funcţionar : datorită posibilităţilor de deturnare de fonduri, de
corupţie şi de cârdăşie pe care le oferea această funcţie ea era îmbrăţişată ca o carieră,
pentru că se putea câştiga rapid o mare bogăţie;
2)- Cumpărarea de funcţii : în fond nu e altceva decât cumpărarea de rentă. E
vorba de depunerea unei cauţiuni care conferea dreptul de a te bucura atât de
veniturile fixe cât şi de cele întâmplătoare pe care le atrăgea funcţia. Se putea
întâmpla ca o funcţie astfel cumpărată să fie o cauză de ruină completă şi iremediabilă
atunci când veniturile nu atingeau cantitatea scontată. Clientela (în sensul menţionat
de Alberti), e un soi de a intra ca servitor la stăpân. Oamenii săraci intrau în serviciul
celor bogaţi şi se retrăgeau după câţiva ani, plini de bogăţie iar posesia de rente
asupra statului, începe să se dezvolte după secolul al XVII-lea.
Sombart mai face o tipologie interesantă a mijloacelor de îmbogăţire: tipologia e
făcută în funcţie de predominanţa unuia din elementele următoare : violenţa, magia,
factorii spirituali sau banii.
a)- Îmbogăţirea cu ajutorul mijloacelor violente : prin mijloace violente, se
înţeleg nu procedeele la care au recurs autorităţile, care, pentru a-şi procura banii, au
inventat tot felul de tributuri şi impozite, ci un procedeu care, timp de secole s-a
bucurat de mare favoare şi multa consideraţie cavalerească : tâlhăria la drumul mare.
Tâlhăria a fost practicată în Germania, Franţa şi Anglia, devenind nu o extravaganţă
ocazională, ci o veritabilă instituţie socială. Pirateria apare în Italia şi în Anglia ca
formă specifică de tâlhărie, practicată de cavaleri.
b)- Îmbogăţirea cu ajutorul mijloacelor magice : provine din credinţa că lumea
este plină de spirite şi de demoni, şi că este posibil să întreţii relaţii cu aceste spirite şi
demoni şi de a ţi le face favorabile. Se invocă sprijinul zeilor, iar o imaginaţie în
trezire, adesea în starea de excitaţie morbidă, ajută la găsirea şi crearea ocaziilor de a
face să intervină spiritele în mod util. Se caută un mijloc miraculos de a se asigura
posesiunea aurului atât de râvnit, fie găsindu-l, fie fabricându-l. Din aceasta s-a născut
alchimia şi pasiunea căutării comorilor. Aventurierii căutau aur la Rammelsberg, în
secolul al XIII-lea, în jurul Freiburg-ului (în secolul al XIV-lea), în Inn (secolul al
XV-lea), în Peru (secolul al XVI-lea).
Alchimia este abordată ca un serviciu divin care trebuie executat cu un respect
sacru. Timp de mai mult de 1000 de ani, orice cunoaştere chimică s-a rezumat la

90
alchimie, pentru simpla raţiune că se vedea în aceasta mijlocul de a rezolva problema
fabricării artificiale a metalelor nobile. În secolul al XVI-lea febra fabricării de metale
preţioase atinge primul său punct culminant : pasiunea pentru scrierile hermetice a
învăluit toate păturile populaţiei. Cuptoarele alchimiştilor existau în casele săracilor,
în ale burgheziei, în ale prinţilor, în mănăstiri, şi ani de zile se încerca descoperirea
pietrei filosofale. Alchimiştii îşi pun cunoştinţele în serviciul prinţilor (secolele XVI-
XVII), cum a făcut celebrul Cornelius Agrippa din Colonia. Tot aşa făceau şi
astrologii. Iată acum câteva nume celebre de alchimişti consideraţi ca impostori încă
din vremea lor: Rochefort, Marsini, Croneman, Marsali, Gasner, Gosman, Jacobi de la
Porte.
c)- Îmbogăţirea cu ajutorul mijloacelor spirituale (cu ajutorul invenţiei) : în
perioada Renaşterii şi mai ales în Epoca Barocă, au existat multe creiere inventive,
oameni cu imaginaţie fecundă şi debordantă, cu idei tehnice. “Au existat o mulţime de
oameni care, ani de zile, au făcut meserie din darul lor de a inventa, vânzând pe bani
proiectele lor şi idei mai mult sau mai puţin realizabile”. (Sombart, op.cit., 54) Aceşti
oameni au fost numiţi “făcătorii de proiecte”. Foarte mulţi roiau în secolul al XVI-lea
pe lîngă regele Spaniei. Florentinul Benvenuto face o serie de isprăvi, prea puţin
plătite faţă de importanţa lor : îi oferă Senioriei din Veneţia secretul de a-şi creşte
considerabil veniturile, fără a impozita poporul, şi cerând pentru aceasta numai 5%
din avantajele pe care le procura. Îi vinde regelui Ferdinand câteva idei formidabile,
care-i sporesc averea. Îl învaţă pe Filip de Spania să cumpere de la proprietarii din
Zeelanda privilegiul extragerii sării.
Vârsta de aur a “făcătorilor de proiecte” este secolul al XVII-lea. Formidabilă
pentru devenirea lor este opera lui Defoe „An Essay on Projects”, tipărită în 1697. El
numeşte epoca sa “epoca proiectelor” şi face ca punctul de plecare să fie anul 1680 :
„Anul 1680 este anul în care arta şi secretul de fabricaţie a proiectelor s-au afirmat
pentru prima oară în lume”. (ibidem, 60). Încă din secolul al XVII-lea, în Franţa,
“făcătorii de proiecte” devin foarte numeroşi. Ei sunt denumiţi “dătătorii de avize” şi
“afaceriştii” (“brasseurs d′ affaires”). Ei obţin o remuneraţie care se numeşte “drept
de sfat”. (ibidem, 58) Iată câteva nume de “făcători de proiecte” în Italia : Caratto
(secolul al XVIII-lea, care a stat la curtea regelui Austriei) şi Cagliostro (secolul al
XVII-lea), care a străbătut toată lumea. Cagliostro avea un spirit de aventurier : i-a
ajutat pe alţii să strângă munţi de aur (el murind sărac) şi s-a ajutat de femei, care în
mod natural erau atrase de aur. Concluzia lui Sombart este că „făcătorii de proiecte au
contribuit la geneza spiritului capitalist” (op.cit., 60) Ideile lor nu aveau încă o
legătură intimă cu realitatea, instituţia “întreprindere”, neexistând.
d)- Îmbogăţirea cu ajutorul mijloacelor pecuniare. Oamenii cu bani puteau să şi-
i înmulţească fără să apeleze la brigandaj sau să recurgă la mijloace magice, în două
maniere, care creau două tipuri :
- “omul cu sânge rece”: acestuia i se oferea posibilitatea de a împrumuta
argintul (banul);
- “omul cu sânge cald” : el prefera varianta jocului.
Împrumutul argintului a contribuit la formarea spiritului capitalist în două maniere :
pe de o parte, făcând să se nască la cei care s-au dedat la aceasta, anumite trăsături
psihice care au jucat un rol foarte important – “influenţă indirectă” ; pe de altă parte a
furnizat un punct de plecare pentru întreprinderea capitalistă - “influenţă directă”,
pentru formarea spiritului capitalist. Acestea se întâmplă când argintul (banul) e
împrumutat cu titlul de credit de producţie. Împrumutul argintului (banilor) intra în

91
contact intim cu întreprinderea capitalistă. Putem spune că îi dă naştere, prin
intermediul “întreprinderii de plasare” (de bani, argint).
Pe căi lăturalnice, “jocul bursei” (care a început să fie practicat în secolul al
XVII-lea şi a ajuns la apogeu în secolul al XVIII-lea) a influenţat dezvoltarea
spiritului capitalist. Pentru a înţelege procesele psihice care apar în orice perioadă de
speculaţie vertiginoasă, vom analiza ca studiu de caz aşa-numita „manie a lalelelor din
Olanda”.
În 1554, naturalistul Busbek, revenind de la Adrianopole, a importat laleaua în
Europa Occidentală. ”Din raţiuni necunoscute, s-a născut în Ţările de Jos, spre 1630,
o pasiune morbidă pentru această plantă”. (p. 82) Fiecare olandez încerca să-şi
procure bulbi de lalea, se încerca apoi revânzarea lor avantajos, pentru îmbogăţire. S-a
creat atunci, graţie acestui comerţ, Bursa Lalelelor, accesibilă tuturor. Toată lumea, de
la servitoare la nobil, a fost infestată de pasiunea jocului la bursă. Această bursă
funcţiona după următorul principiu :
- Li se cerea pieţelor să livreze un anumit soi de lalea. Dacă, aşa cum s-a
întâmplat, se găseau pe pieţe numai două astfel de exemplare de lalea, se vindeau la
bursă pământuri, case, cai şi boi, tot ceea ce individul poseda, pentru a plăti preţul
achiziţionării lor.
- Se încheiau contracte şi se plăteau mii de florini pentru lalelele pe care nici
curtenii, nici vânzătorii, nici cumpărătorii, nu le văzuseră niciodată.
- La început toată lumea se îmbogăţea, nimeni nu pierdea. Oameni de toate
condiţiile converteau din pasiunea jocului, tot ce aveau. Vindeau case şi obiecte
mobiliare la preţuri derizorii. Toată lumea trăia cu iluzia că pasiunea pentru lalele va
dura de-a pururi.
- În 1637, după doi ani, afacerile cu lalele au adus într-un singur oraş olandez
zece milioane de florini (s-a vândut şi cu 2500 de florini o lalea). Tot în 1637 se
produce însă marea lovitură : pasiunea pentru lalele (în comerţ) scade : se naşte una
din primele febre ale speculaţiei în mare stil.
O dată cu înfiinţarea a două importante instituţii, Banca „Law” în Franţa şi
Compania Pacificului în Anglia se naşte pasiunea pentru acţiuni. Din nou se dezvoltă
pasiunea pentru joc. Acţiunea era un document prin care se conferea un drept asupra
unei părţi din beneficiile pe care le raportează o întreprindere. Preţul unei acţiuni
creştea dacă creşteau beneficiile întreprinderii. Ceea ce a făcut să exalte interesul
pentru o hârtie (acţiune) a fost pasiunea jocului (instinctul jocului). Jocul mimează în
mod real eficienţa capitalismului. Dar, “dorinţa de câştig”, prin joc, a influenţat
spiritul capitalist în două feluri :
1. Mania jocului, sub forma jocului de bursă, a sfârşit prin a se confunda cu
spiritul de întreprinzător, axându-se pe obiecte şi interese care sunt în legătură strânsă
cu capitalismul. Contactul dintre cei care provocau o afacere şi cei care cumpărau
acţiuni, contact necesar pentru menţinerea şi prosperitatea unor întreprinzători, este
asigurat printr-o înclinaţie adesea inconştientă şi nemărturisită pentru joc .
2. Fără jocul bursei, multe din alte forţe spirituale care au contribuit la
formarea spiritului capitalist , nu s-ar fi manifestat niciodată. Bursa a fost instituţia
care i-a sprijinit pe “făcătorii de proiecte”. În curând apare şi “speculaţia la bursă”:
“acţiunea” nu mai reflectă beneficiul întreprinderii, ci este evaluată de expertul bursei
(broker), după propriile-i interese.
Prin “întreprindere” se presupune realizarea următoarelor deziderate : un plan pe
termen lung, colaborarea durabilă a mai multor persoane, pentru realizarea planului,
animarea persoanelor de o singură şi unică dorinţă. Planul pe termen lung exclude
92
orice decizie impulsivă, negândită, neaşteptată. Întreprinderea nu este neapărat o
acţiune economică.
Spiritul de întreprindere (întreprinzător), este mulţimea calităţilor psihice pe
care le revendică realizarea în bune condiţii a unei întreprinderi. Calităţile variază în
funcţie de : totalitatea funcţiilor antreprenoriale şi mărimea şi dificultăţile
întreprinderii. Pentru ca antreprenorul să aibă succes trebuie să joace bine trei roluri
sociale : de cuceritor, de organizator şi de negociator.
1)- Cuceritorul, are aptitudinea de a concepe planuri, deci o anumită bogăţie de
imaginaţie; antreprenorul trebuie să posede de asemenea o anumită libertate spirituală.
Cuceritorul are dorinţa şi voinţa de a realiza planul : prin aceasta inventatorul
antreprenor se distinge de inventatorul “pur”, care doar face invenţia. Inventatorul
antreprenor este obsedat să-şi realizeze planul, să dovedească spirit de urmărire şi
perseverenţă. “Adevăratul antreprenor (cuceritorul) trebuie să aibă forţă de decizie, de
a învinge toate obstacolele care stau în calea realizării planului său. Trebuie să fie un
cuceritor , adică să aibă forţa de a îndrăzni mult, de a risca totul pentru reuşită.”
(Sombart, op.cit., 69) Prin urmare, cuceritorul trebuie să aibă dragoste de risc,
posibilă numai dacă incumbă următoarele calităţi : supleţe intelectuală, energie
morală, mare forţă de tensiune, voinţă perseverentă.
2)- Organizatorul : a organiza însemnă a reuni mai mulţi oameni şi a le
coordona eforturile pentru o muncă eficace, a dispune oamenii şi obiectele în aşa fel
încât să obţii maximum de efort util. Antreprenorul, pentru a-şi realiza opera, are
întotdeauna nevoie de concursul altor oameni, a căror voinţă trebuie subordonată
voinţei sale. El trebuie să fie un bun organizator. Calităţile necesare organizatorului
sunt :
- să fie capabil să-i judece pe oameni după aptitudinile lor şi să-i aleagă conform
corelaţiei dintre aptitudini şi scopurile întreprinderii ;
- să fie capabil să-i facă pe oameni să muncească în locul său, în aşa fel încât să-
l plaseze pe fiecare în locul în care poate oferi maximum de servicii, să-i încurajeze să
depună maximum de activitate compatibilă cu forţele şi aptitudinile lor ;
- să vegheze ca oamenii să facă un grup coeziv: “gruparea forţelor în spaţiu” şi
“legătura forţelor în timp”.
3)- Negociatorul : există multe situaţii în care antreprenorul trebuie să
negocieze. Practic, el trebuie să negocieze în fiecare minut ceea ce e de succes pentru
întreprinderea sa.
Faust a definit mai plastic decât noi organizatorul etern : „Pentru a realiza o mare
operă, trebuie să fie un cap pentru o mie de braţe”.
Spiritul capitalist presupune incumbarea a trei factori esenţiali : spiritul de
întreprindere, dragostea de câştig (instinctul de achiziţie), virtuţile burgheze. Se
considera că primii burghezi au apărut în Florenţa, la sfârşitul secolului al XIV-lea, ca
oameni ai oraşului, dotaţi cu calităţi psihice particulare. Cel care ni i-a descris foarte
bine a fost L.B.Albertini, în lucrarea “Del governo della famiglia”.
Mentalitatea economică a burghezului se manifestă în modul în care-şi
organizează în interior economia şi modul în care-şi reglează relaţiile de subiect
economic cu clientela şi, în general, cu lumea externă. Prima grupă de calităţi e
cuprinsă în “sfântul spirit de ordine”, iar a doua în “morala afacerilor”.
(1)- Pentru „Sfântul spirit de ordine”, condiţiile unei bune economii sunt:
-Raţionalizarea conduitei economice : un bun stăpân pe casă trebuie să administreze
economia într-o manieră raţională. Bogaţii nu mai trebuie să aibă ruşine să vorbească
despre probleme economice, să le considere dezonorante, ci trebuie să le aducă

93
permanent în planul conştiinţei. Această atitudine reprezintă o mare revoluţie în
gândire! Se petrece o respingere radicală a tuturor maximelor manierei de viaţă
senioriale.
Economia senorială a fost o economie fondată pe cheltuieli. Alberti reproduce
acum următoarele pilde ale unui onorabil burghez : ”Amintiţi-vă acest lucru, fiii mei,
cheltuielile noastre nu trebuie să depăşească veniturile noastre”. (p. 132)
-Spirit de economisire al banilor şi al timpului : „La percepţiul pe care tocmai l-am
pomenit „Nu cheltuiţi mai mult decât aveţi”- se mai adaugă încă unul „Cheltuiţi mai
puţin decât economisiţi”. Nu e o economisire forţată, ci una dorită. Nu e o
economisire impusă de necesitate, ca jenă, ci o economisire concepută ca virtute.
Stăpânul casei, econom, devine idealul bărbaţilor bogaţi, în măsura în care au devenit
„burghezi” (p.133) Un mare bogătaş de atunci (secolul al XVII-lea), Giovani
Ruccelai, spunea: „un ban economisit îmi face mai multă onoare decât o sută
cheltuită”. Onoarea nu mai este acum de a imita pe seniori ci de a introduce ordine în
treburile economice domestice. Masserizia – economia domestică - devine sinonimă
cu economisirea. Massai – stăpânul econom – este cel care ţine balanţa între a cheltui
prea mult sau prea puţin.
Limita cheltuielilor este impusă de necesitatea cheltuielilor absolut necesare pentru a
duce o viaţă onestă. Dar ce înseamnă a duce o viaţă burgheză onestă ? Acelaşi Alberti
face următoarea schemă a cheltuielilor:
1)- cheltuieli necesare: haine, mâncare:
2)- alte cheltuieli:
- necesare, în sensul în care dacă nu le faci, pierzi onorabilitatea:
→ întreţinerea casei din oraş;
→ întreţinerea casei de la ţară;
→întreţinerea casei de comerţ (bottega)
- nu sunt indispensabile dar dacă nu le faci ai prejudicii:
→ cumpărarea de atelaje;
→ cumpărarea de cărţi;
→ decorarea logiei;
- cheltuieli absurde:
→ cele făcute pentru a hrăni o suită sau o clientelă.
3)- cheltuieli necesare (primele două) trebuie făcute imediat; celelalte trebuie
amânate cât mai mult posibil.
Dacă se cheltuieşte imediat suma necesară, se face o cheltuială economicoasă,
pentru a se judeca cum să se facă. Dacă nu se face imediat, se face o economisire
păguboasă. Totodată, se pune problema economiei de forţă prin distribuţia activităţilor
şi în folosirea raţională a timpului. După Alberti, „beneficiile cresc, pentru că pe
măsură ce afacerile se întind, devenim mai zeloşi şi mai laborioşi”. Ori a fi zelos şi
laborios înseamnă o drastică măsurare a timpului. În secolul al XVI-lea, apar reguli
de conduită ale burghezului, în Spania, Italia şi Franţa. În secolul al XVII-lea, apar
”Cărţi ale negociatorului” şi „Dicţionare ale negociatorului” : cum să fii virtuos şi
rezonabil în conducerea afacerilor.
De exemplu, în lucrarea lui Savary – „Negociatorul perfect” – se arăta că
fericirea şi bogăţia negociatorului depind de: exactitatea cunoştinţelor sale
profesionale, buna organizare a afacerilor, zelul, economisirea şi economia casei,
solidaritatea lui profesională (spirit de casă). Lui Benjamin Franklin, îi
datorăm printre altele, aserţiunile” time is money” şi „în viaţă trebuie să domine

94
hărnicia şi temperarea” (industry and frugality). Potrivit lui Franklin, cele treisprezece
virtuţi ale burghezului sunt:
1) TEMPERAREA : nu mânca până la obezitate, nu bea până la beţie;
2) LINIŞTEA : nu spune decât ceea ce poate fi util pentru tine şi pentru
alţii, evită orice conversaţie superfluă;
3) GÂNDIREA : fiecare lucru la locul lui, fiecare acuzaţie la timpul ei;
4) DECIZIA : fă ceea ce trebuie; fă, fără preget, ceea ce ai proiectat să
faci;
5) MODERAŢIA : nu face decât cheltuieli susceptibile să-ţi facă bine ţie
şi altora, adică evită risipirea;
6) ZEL : nu-ţi pierde timpul; ocupă-te întotdeauna de un lucru util;
renunţă la orice activitate inutilă;
7) LOIALITATEA : nu recurge niciodată la o minciună vătămătoare;
gândeşte onest şi acţionează ca atare;
8) ECHITATEA : nu aduce prejudiciu altora arătându-te injust sau
neglijând să faci binele pe care îl datorezi;
9) POSESIUNEA SINELUI : evită extremele; păzeşte-te să pui la inimă
ofensele, pentru că nu sunt niciodată ceea ce par la prima vedere;
10) CURĂŢENIA : nu suporta impuritatea corpului, hainelor şi casei tale;
11) ECHILIBRUL MORAL : nu te lăsa prea mult influenţat de detalii şi
de nenorociri curente sau inevitabile;
12) CASTITATEA : nu te deda decât rar raporturilor sexuale; nu le face
decât în măsura în care sunt necesare sănătăţii tale sau pentru a-ţi asigura posteritatea,
iar niciodată până la obtuziune şi epuizare, până la a-ţi tulbura pacea morală sau a-ţi
murdări reputaţia; de asemenea să nu tulburi pacea morală şi să nu murdăreşti
reputaţia altuia;
13) UMILINŢA : imită-i pe Iisus şi pe Socrate.
Aceste virtuţi au apărut prima oară în „Poor Richard’s Almanach” – (1749) şi a fost
retipărit până în 1930 de peste 400 de ori.
(2)- Morala afacerilor reprezintă regulile de respectat în raporturile cu clientela,
circumscrise loialităţii comerciale. Comerciantul loial are următoarele trăsături : poţi
avea încredere în promisiunile lui, face servicii „reale”, este fidel angajamentelor sale.
În secolul al XVII-lea, olandezii dădeau dovadă de cea mai mare loialitate comercială.
Tot în această perioadă apare şi noţiunea de distincţie burgheză : un burghez trebuie
să arate lumii că nu bea, nu risipeşte banii la joc, nu aleargă după femei şi nu lipseşte
de la biserică. Pentru a fi un „bun burghez”, trebuie ca toate aceste lucruri să se vadă.
Iată de ce, apare o anumită ipocrizie : „e suficient, în interesul afacerilor, de a fi
considerat ca posedând distincţie burgheză”. În mare măsură, această dedublare
asumată cu inteligenţă şi viclenie se manifestă şi astăzi.
Ca o tipologie, prin utilizarea spaţiului de proprietăţi, „spiritul capitalist” poate
fi operaţionalizat după următorul model : Spirit de întreprindere (SI), Dragoste de
câştig (DC),Virtuţi burgheze (VB), Aptitudini de calcul (AC).

DC
DA NU
D
VB

1 2
SI

95
N
4 3
U
AC

„Principiul esenţialmente capitalist, după care numai valoarea de schimb a


mărfii contează pentru antreprenor, care-l face să nu ţină cont de calitatea mărfurilor
ca bunuri de consumaţie, s-a impus greu în activitatea economică”. (Sombart, ed.cit.,
196-197).
Burghezul „vieux style” caută liniştea, pacea interioară, calmul, (societate
închisă) în timp ce, de fapt, el începe să promoveze o societate deschisă. Scopul
afacerii şi îmbogăţirii sale este omul viu (omul este măsura tuturor lucrurilor).
Activitatea economică este adaptată „ sfintei umanităţi” (se lucrează pentru interesele
vitale ale umanităţii ). Tot ce se produce este pentru consumul direct şi util al
clienţilor. Din acest motiv, afacerea nu numai că nu are amploare dar nu are nici
intensitate şi profunzime. Maniera de îmbogăţire curentă este creşterea preţului (după
principiul „ debit mic, beneficii mari”). De aceea, de multe ori se vând produse
bogaţilor. În căutarea păcii, a liniştii, a calmului interior, burghezul „vieux style”
consideră că o clientelă este monopol absolut. Clienţii sunt ai lui şi nimeni nu are
dreptul să-i ia. „Vânătoarea de clienţi” este combătută. Este considerat ca un procedeu
anti-creştinesc, imoral, faptul de a lua clienţii altora. Se dau ordonanţe comerciale
scrise care sancţionează sever deturnarea de clienţi şi de furnizori (clientelă). De
aceea, există o adevărată aversiune pentru publicitate şi anunţ comercial. De
asemenea, este combătută vânzarea cu rabat de preţ şi anunţarea acestui lucru. Totuşi,
în Franţa, în secolului al XVIII-lea, este o practică curentă.
Cum se ţine un client? Clientul este îndatorat vânzătorului prin obiceiul de a cumpăra
prin credit.
Referitor la atitudinea faţă de tehnică, principiul aplicat de acest tip de burghez
este „progresele tehnicii nu sunt de dorit decât în măsura în care nu distrug fericirea
umană” (pag.197), în sensul că „cei câţiva bani care diminuează costul mărfurilor nu
compensează suferinţele familiilor care sunt private de muncă”. Sunt privite cu ochi
răi maşinile care asigură „economie de muncă”.
În 1686 – John Joachim Becker, făcător de proiecte, spunea: „mă voi păzi să
recomand inventarea unor instrumente destinate să înlocuiască munca umană, pentru
că acest lucru va avea ca efect privarea de subzistenţă a unui mare număr de
persoane; recomand în schimb, instrumente avantajoase şi utile, mai ales în regiuni
unde nu există suficientă mână de lucru pentru munca ce trebuie făcută”(pag.198).
Astfel în Franţa, meseria de ţesător este interzisă până în 1684 de teama
distrugerii oamenilor sărmani. Colbert spunea că ”Inventatorii de maşini sunt
duşmani ai muncii”. De asemenea, Montesquieu e împotriva oricărui progres tehnic :
nu vede nimic satisfăcător în folosirea maşinilor, în speţă a morii cu apă. Un
bussinesman al epocii, Postletwaight, declară că maşinile destinate înlocuirii braţelor
umane ar trebui interzise în statele care nu practică comerţul exterior. Dar chiar şi
aceste state trebuie să le folosească cumpătat şi în nici un caz pentru producerea de
mărfuri destinate consumului interior.
În concluzie: ceea ce domină această manieră de a vedea lucrurile este fie iddea
de subzistenţă, fie tradiţionalismul, fie considerentele morale, dar, întotdeauna un
96
factor care împiedică libera dezvoltare a dragostei de câştig, a spiritului de
întreprindere şi a raţionalismului. Schimbarea radicală a acestei mentalităţi se produce
abia în secolul al XIX-lea. Pentru burghezul modern, interesul nu mai este omul real
în carne şi oase ci obsesia întreprinderii : a dori ca afacerea să fie prosperă şi a fi
obligat să urmărească câştigul.
Dar acest lucrul nu înseamnă, după Walter Rathenau, să existe „un om de
afaceri care să facă din câştig principalul obiectiv al activităţii sale şi pot afirma că
acela care nu gândeşte decât să câştige bani pentru el însuşi nu va fi niciodată un
mare om de afaceri” (apud Sombart, op.cit., 205). Succesul comercial devine însă
sursă de profit sau de câştig suplimentar : cine vrea să aibă o afacere prosperă e
obligat să urmărească câştigul. În ceea ce priveşte câştigul în precapitalism, limita
între prosperitatea afacerii şi câştig era subzistenţa în condiţii onorabile. Acum se
urmăreşte câştigul la infinit, prin plasamente succesive de capital: dacă o întreprindere
are o limită, se demarează o altă întreprindere legată de ea etc. Deci există tendinţa de
expansiune.
Care este mecanismul psihic care generează această obsesie a întreprinderii?
Este acelaşi cu cel care animă manifestările psihice ale copilului. La copil există
următoarele idealuri care-i inspiră viaţa:
a) Grandoarea : concret şi sensibilă; expresia ei cea mai frecventă este
omul adult;
b) rapiditatea mişcării : beţia vitezei la copii;
c) noutatea : copilul este atras întotdeauna de ceva nou;
d) sentimentul puterii : copilul smulge picioarele muştelor, ridică zmee etc.
La burghezul modern există următoarele atribute ale spiritului modern :
a) aprecierea cantitativă : „tendinţa de a confunda grandoarea interioară cu
grandoarea exterioară” (Bryce). Banul este foarte important.
b) Rapiditatea : a apărut noţiunea de record ;
c) Noutatea : aviditatea de senzaţii (senzaţia este impresia pe care i-o lasă
omului un lucru nou) ;
d) sentimentul de putere : bucuria pe care o încercăm când ne arătăm
superiori altora.
Activitatea antreprenorului modern rămâne ca formă şi natură la fel ca şi cea de la
începutul secolului al XIX-lea, cuceritor, organizator, negociator, speculator,
calculator, însă conţinutul acestor activităţi se modifică. Ceea ce e special însă pentru
acţiune este caracterul ei nelimitat care devine o obsesie. Se încearcă iarăşi să se
introducă reguli morale, în sensul că nu se mai impun limite morale – fericirea
celorlalţi – ci norma perfecţionării neîncetate a întreprinderii.
Principiile care prezidează conduita în afaceri s-au modificat :
a)- raţionalizarea absolută a oricărei activităţi: dispare complet mentalitatea
tradiţionalistă, în sensul că se aplică imediat orice inovaţie;
b)- economia este organizată numai în scopul producerii de obiecte de schimb:
scopul este câştigul, nu mai interesează natura sau calitatea produselor ci vânzarea lor.
Se vând produse proaste, dacă sunt mai convenabile pentru antreprenor. Pentru a
vinde el are nevoie să fure clientela altora;
c)- publicitate, marketing;
d)- mişcarea preţurilor ( sub sau peste valoarea mărfii).
Maxima burghezului de stil vechi era: câştigă cât mai mult făcând afaceri cât
mai puţine (legea parcimonităţii, a „economiei de mişcări”). Burghezul mediu are alt
slogan: cifră de afaceri mare– beneficii mici.

97
e)- se reclamă o mare libertate pentru a nu fi obstacole în calea câştigului, se dă
frâu liber putinţei de a face speculaţie. Deci speculaţia face parte din activitatea
întreprinzătorului (la noi în ţară e etichetată „corupţie”).
Astfel, s-a spus despre Rockefelleri că au ştiut, cu o lipsă de scrupule ingenuă şi
naivă, să se sustragă oricărei reguli morale. John Rockefeller scria în „Memorii” că
are un credo : e dispus să dea unei persoane puternice un milion de dolari cu condiţia
ca având toate aptitudinile pozitive necesare, să fie lipsite de orice scrupule şi să aibă
curajul de a sacrifica mii de persoane pentru a-şi atinge scopurile.
W. Siemens îi scria fiului său într-o scrisoare din 1856, printre altele: „fii sever
şi fără scrupule ; cel care este prea bun şi scrupulos este incapabil să dirijeze o afacere
importantă. Dacă ai nefericita inspiraţie de a te lăsa antrenat în a ţine cont de situaţii
personale şi afaceri private, te vei angaja într-un labirint de revendicări şi intrigi fără
sfârşit”. În momentul acesta, virtuţile burgheze au devenit angrenaje în mecanismul
afacerilor : nu mai sunt proprietăţi inerente ale omului viu ci principii obiective ale
conduitei economice.
Virtuţile burgheze sunt o constrângere exterioară. Astfel creşte foarte mult
spiritul de economisire, moderaţia (se trăieşte luxos) dar în funcţie de calculul real al
veniturilor. Loialitatea în afaceri nu mai este a omului, ci a firmei (în spatele căreia se
pot ascunde directori imorali): ceea ce contează acum este reputaţia firmei. După
părerea lui W.Sombart, există un temperament de antreprenor, care conţine calităţile
morale necesare pentru a fi un bun antreprenor:
a)- vivaciatea spiritului : concepţie rapidă ; judecată netă şi rapidă; gândire
perseverentă; „simţul a ceea ce este esenţial” (în special în cazul „ speculatorului”) ;
memorie bună.
b)- perspicacitate : cunoaşterea profundă a oamenilor şi lumii ; să fie capabil să-
i aprecieze cu siguranţă pe semeni ; să-i trateze pe fiecare după calităţi şi defecte şi să
profite de ele ; să-şi dea seama de complicaţiile şi detaliile situaţiei.
c)- inteligenţa : să fie bogat în idei şi proiecte şi să aibă imaginaţie constructivă
în opoziţie cu cea intuitiva (proprie artistului).
În legătură cu temperamentul de burghez H. Bergson face distincţia dintre
omul deschis (seniorul) şi omul închis (burghezul). Seniorii sunt oamenii indiferenţi
faţă de bunuri interioare şi exterioare pe care le au, pentru că sunt conştienţi de
propria lor bogăţie. Omul închis cheltuieşte, are o judecată fundamentată pe valori
subiective, personale, este un jouisseur (se bucură de viaţă). Seniorul este o
personalitate suficientă lui însuşi, estetician şi estet care ataşază valoare activităţilor
susceptibile de a ridica distincţia şi demnitatea omului, ca personalitate.
Burghezii sunt oameni care acumulează bunuri, le cultivă, veghează asupra lor
şi nu cheltuiesc mai mult decât posedă. Ei tezaurizează şi sunt concentraţi pe valori
obiective şi concrete. Burghezul este un om al datoriei, un moralist care acordă
valoare egală tuturor ocupaţiilor dacă sunt utile.
Statul a influenţat formarea spiritului capitalist în trei maniere : prin serviciul
militar (mai ales în Germania) : s-a învăţat valoarea ordinii ; prin administrarea
financiară (mai ales în Veneţia) ; prin politica religioasă.
La noi în ţară, Ştefan Zeletin a făcut o analiză interesantă a dezvoltării
capitalismului românesc în „Neoliberalismul”. Neoliberalismul este o doctrină
economică care propune intervenţionismul şi centralizarea în scopul realizării
organizării producţiei. Dezvoltarea burgheziei române nu a fost o simplă imitare a
celei apusene (combaterea teoriei formelor fără fond a lui Gherea) ci a fost un proces

98
natural : o clasă – burghezia – s-a dezvoltat pe osatura unui sistem de relaţii sociale –
capitalismul.
Orientarea ţării spre capitalism s-a făcut prin penetrarea la noi – în 1829 – a
mărfurilor englezeşti (când turcii au lăsat libertatea comerţului) şi nu prin penetrarea
ideilor burgheze. Primii burghezi au fost deci englezii. Ei au transportat şi ideile
burgheze, liberalismul şi democraţia (ca vehicule culturale).
Burghezia engleză a avut trecere la boierii mici care erau nemulţumiţi de
acapararea tuturor privilegiilor politice de către boierii mari. Boierii mici au fondat un
partid liberal, democratic şi revoluţionar (combaterea vechilor privilegii). Scenariul
era ca marii boieri, promotori ai unei economii de cheltuială, să-şi dea averea pe
mărfurile burghezilor englezi şi micilor boieri, ceea ce ar conduce la decăderea lor.
Practic, între 1830 şi 1860, prin aplicarea acestui scenariu, boierii dispar ca şi clasă.
În 1866 Principatele Unite Române nu aveau o clasă cârmuitoare : marii boieri
decăzuseră dar în locul lor nu se formase o burghezie puternică, pentru că nu exista o
industrie naţională puternică. Se creează atunci acel grup liberal-revoluţionar, care
apară interesele capitalismului, dar, nefiind puternic, guvernează ca o oligarhie, adică
absolutist. Această oligarhie trebuia să ţină sub tutelă burghezia atât timp cât ea era
încă minoră. Oligarhia a avut o serie de realizări : a distrus regionalismul medieval şi
a adus unificarea juridico-politică şi dezvoltarea comerţului, a dezvoltat căile de
comunicaţie şi instituţiile de credit şi a ocrotit industria naţională de concurenţa
străină.
Acest tip de politică se numeşte mercantilism şi a fost practicată şi de
Absolutismul Luminat din Apus. Politica mercantiliştilor a fost practicată de o armată
de funcţionari şi militari: apare deci ca aparat executiv birocraţia şi militarismul.
Trinitatea „democraţie centrală – birocraţie - militarism” caracterizează faza de
trecere de la o societate agrară la una capitalistă şi s-a realizat prin oligarhie. După
1866 se produce dezvoltarea capitalismului, cu următoarele perioade:
-1866-1880: oligarhia se mărgineşte la a face tutela pentru burghezie - îi apără
interesele pentru că sunt şi propriile ei interese (să întreţină aparatul birocratic şi
militarist). Pentru a întreţine acest aparat aveau nevoie de banii care proveneau din
comerţ.
-1880-1905: cei din oligarhie încep să intre ca acţionari în întreprinderile
capitaliste. Are loc crearea Băncii Naţionale, care va fi cel mai de seamă eveniment în
dezvoltarea burgheziei române (aşa se vor încropi întreprinderile ).
-1897: se creează o instituţie bancară străină, finanţată de două grupuri bancare
din Berlin – Banca Germană. Ea se avântă începând cu 1905, în întreprinderile
industriale. Pilda ei e urmată şi de băncile româneşti. Oligarhia subjugă deci industria.
Întreprinderile noastre, la început, nu erau în concurenţă, ci în armonie fiecare cu
clienţii ei. „Finanţele” româneşti dezvoltă industria şi o organizează.
În această perioadă, oligarhia a realizat următoarele obiective:
a)- Naţionalizarea capitalului: crearea unui capitalism român naţional care să ne
emancipeze de sub tutela finanţelor străine.
b)- Dezvoltarea producţiei naţionale: satisfacerea nevoii interne şi emanciparea pe
piaţa străină.
c)- Organizarea producţiei după un plan unitar pentru a evita risipa de materii prime şi
energie.
Primele două obiective au generat o independenţă economică. Al treilea obiectiv
prefigurează o societate organizată. A fost însă necesar să se realizeze toate aceste
obiective printr-o dictatură centrală (nu se punea încă problema democraţiei).

99
Care este însă situaţia ţărănimii şi a boierilor ?
Odată cu apariţia burgheziei, pământul devine o marfă de schimb. În 1864, prin legea
agrară, ţăranii iobagi devin proprietari liberi pe pământurile lor. Dar ţăranii, ca
proprietari liberi, o vor duce mai greu ca înainte. Înainte ţăranii primeau periodic de la
boieri cât pământ le era necesar pentru nevoile lor. Mărginiţi acum la un petec de
pământ pe care îl împart între urmaşi, ei vor deveni cu timpul muritori de foame.
Astfel, între 1864 şi 1907 din 1,5 milioane de ţărani capi de familie abia 15% puteau
trăi din roadele pământurile lor. Restul trăiau sub nivelul de subzistenţă. Ţăranii
muncesc după apucăturile lor : intermitent, produc numai cât consumă. Acest lucru
diferă de mentalitatea pe care deja o propagă burghezia : muncă continuă, producţie
peste nevoi pentru a obţine profit. Apare atunci o noua formă de iobăgie – neo-iobăgia
- în care ţăranul e forţat să muncească continuu. Tocmelile agricole (după 1866) prin
care ţăranul e forţat să muncească pe pământul unui proprietar – se realizează cu
jandarmul şi dorobanţul în spate.
În 1907 ţăranii se răscoală. Răscoalele ţărăneşti au apărut ca fenomene naturale
în toate ţările în perioada de pătrundere gradată a capitalismului la sate şi au fost în
mare măsură provocate de decalajul cultural dintre mentalitatea tradiţională şi cea
capitalistă. Ţăranii au fost întotdeauna pătura cea mai tradiţională şi au acţionat după
principiul inerţiei : au vrut ca lucrurile să rămână aşa cum au fost ele gândite încă pe
vremea părinţilor lor. Ţăranii încep să fie atraşi şi spre industrie iar pe ogoarele lor
încep să apară maşinile. De asemenea, apare munca salariată pe pământurile ţăranilor.
Situaţia boierilor devine dramatică. Din cauza cămătarilor, în condiţiilor unei
economii de cheltuială, boierimea decade. Ea începe un război teoretic ca reacţiune
împotriva burgheziei. La noi boierii, cu simţ de acţiune şi cu simţul realităţii, au trecut
de partea burgheziei, iar oamenii de gândire cu o cultură teoretică sau înzestraţi cu
daruri literare au trecut de partea reacţiunii. Ei au făcut import de cultura din
Germania (romantismul german) în baza căruia, însă, nu au dorit ruptura faţă de trecut
: au preluat de la germani principiul continuităţii.
Exemple de grupări ale reacţiunii sunt :
- Revista „Junimea” din Iaşi : prezentul se dezvolta organic din rădăcinile
naţionale ale trecutului;
- Naţionaliştii : burghezia a fost acuzată ca a importat instituţii străine în loc să
le dezvolte pe cele vechi;
- Socialismul : frazeologia binecunoscută (exploatatorii şi exploataţii);
- Poporanismul : frazeologia narodnicilor.
Toată cultura română din această perioadă va fi creaţia „reacţiunii”. Carp, Maiorescu,
Xenopol, Gherea : elaborează teorii ale artificialităţii capitalismului românesc şi ale
faptului că acesta nu corespunde cu structura poporului român. Aşa se face că
burghezia ajunge să stăpânească economia şi politica în România iar reacţiunea,
sufletul şi cultura românească. Apare o prăpastie între cele două sfere. „Ţărănismul”
este, de altfel, un fenomen ce caracterizează pretutindeni faza primitivă a
capitalismului.
Problema trecerii de la sufletul contemplativ la sufletul burghez nu se putea
rezolva decât prin şcoală : alungarea spiritului străin din şcoli (influenţele germane) şi
crearea unui spirit românesc.
În opinia lui Ştefan Zeletin dezvoltarea capitalismului naţional s-a realizat în două
faze :
1)- prima fază o reprezintă invazia străinilor şi distrugerea tradiţionalismului.

100
Modelul invaziei este următorul : în 1830 peste ţăranii tradiţionalişti şi peste
societatea agrară ca societate tradiţională intervine penetrarea străinilor. Se rupe astfel
tradiţionalismul. În perioada 1830-1880, străinii sunt percepuţi ca distrugători de
datini. Cea mai mare masă de străini au fost evreii. „În orice perioadă tulbure de
nimicire a vechilor instituţii de baştină evreii au jucat un rol de prim rang”.
2)- a doua fază în dezvoltarea capitalismului naţional o reprezintă reacţia
autohtonilor faţă de străini şi crearea capitalului naţional. În primă fază naţiunea
română e plângăreaţă : va muri din cauza străinilor. Acest sentiment se reflectă cel
mai bine în poeziile lui Someşan, una din cele mai mari figuri ale reacţiunii. În a doua
fază se începe lupta împotriva străinilor. Apar două tabere : conservatorii (vor vechea
societate, vechile tradiţii) şi liberalii („străinii sunt buni”). Liberalii vor să opună
capitalului străin acaparator un capital românesc. Ei impun crearea Băncii Naţionale.
Se dezvoltă de acum înainte spiritul de întreprindere românească. După 20 de ani de la
crearea B.N.R. existau 14 bănci cu capital românesc ; după 30 de ani: 57. Între 1910-
1913 apar 152 bănci.
Tranziţia de la o societate agrară la una capitalistă, s-a realizat în Occident
cam în 7 veacuri. La români s-a realizat în 4 decenii. Ştefan Zeletin spune pe bună
dreptate că : „Puterea noastră de adaptare la regimul capitalist este unică în
dezvoltarea statelor moderne : ea are toate proporţiile unui miracol psihologic”.
De aceste cuvinte ale lui ar trebui să se ţină cont şi astăzi: românii se pare că au
o puternică structură liberală. În faza de acumulare a capitalului, capitalismul trăieşte
în afara legii şi a moralei. În faza de fructificare a capitalului, capitalismul are nevoie
de pace, ordine şi morală.
La începutul secolului al XX-lea, apare un fenomen interesant : „obrăznicia”
ţăranului. Ţăranul învaţă să aprecieze banul, pe care-l tezaurizează scoţându-l din
circulaţie. În perioade de inflaţie el este puţin afectat. În schimb în perioada de inflaţie
intelectualul o păţeşte şi trăieşte în mizerie. După război ţăranul primeşte cadou votul
popular. Demagogii îi spun că el este un stăpân. Reacţia ţăranului : nu se mai teme de
bici, are dreptul la impertinenţă, poate să insulte pe cei care sute de ani l-au insultat pe
el. Reacţia tinerei generaţii de intelectuali : nu-l mai iubeşte pe ţăran.
În ceea ce priveşte evoluţia burgheziei, distingem şi aici două etape ce
corespund fazelor de copilărie şi, respectiv, maturitate a acesteia.
Mercantilismul reprezintă „copilăria” burgheziei : temelia vieţii burgheze este
industria. Burghezia suferă autoritatea de stat. Imperialismul se identifică cu
maturitatea burgheziei : temelia vieţii burgheze e supremaţia Marii Finanţe. Se
plănuieşte o rigidă disciplină a controlului.
La noi în ţară mercantilismul a fost subsumat perioadei 1830-1886. I-a urmat
liberalismul (1886-1903) şi noul liberalism (din 1903 şi până în perioada interbelică).
Dintre teoreticienii neoliberalismului îi amintim pe: Ş.Zeletin, Manoilescu,
Drăghicescu, P.P.Negulescu. Neoliberalismul este lupta pentru ordine şi organizare
(nevoia de ordine). Deci protecţia socială şi organizarea socială nu sunt specific
proletare: pot fi şi neoliberale. Depozitarul ordinii este statul. Marx nu a crezut că
totuşi în condiţii de concurenţă burghezia se poate organiza.

3.4.3. Bunăstarea – obiectiv al politicii sociale. Economia de piaţă şi producerea


bunăstării. Criza economică est-europeană.

Conceptul de politică socială se referă la „o sferă largă de activităţi ale statului


care au ca obiectiv modificarea, într-un sens specificat a caracteristicilor vieţii sociale

101
a unei colectivităţi. Cu alte cuvinte, politica socială reprezintă intervenţia statului în
configuraţia proceselor sociale caracteristice unei anumite colectivităţi, în scopul
modificării lor într-o direcţie considerată de către actorii politici a fi dezirabilă. Astfel,
prin mecanisme proprii de distribuire şi redistribuire a resurselor existente în
comunitate la un moment dat, se încearcă realizarea unei bunăstări colective.
Statul dezvoltă o serie de activităţi în variate sfere: economică, culturală,
educaţională, de sănătate, a populaţiei şi familiei, a copilului, a persoanelor cu nevoi
speciale, a minorităţilor naţionale, a sexelor, a mediului înconjurător etc. În acest mod
se urmăreşte rezolvarea unor probleme sociale, creându-se condiţii de dezvoltare a
indivizilor la nivelul unui mod decent de viaţă, acceptat de către comunitate la un
moment dat. E. Zamfir (1995, p.22-23) evidenţiază următoarele tipuri de obiective ale
politicii sociale.
1. Promovarea unor bunuri publice: apărarea, securitatea, infrastructură
urbanistică, sănătate, educaţie, cultură, ştiinţă.
2. Protecţia sau securitatea socială a segmentelor populaţiei, care dintr-un
motiv sau altul, sunt în dificultate. Aceasta are în vedere două componente relativ
distincte: sistemul asigurărilor sociale şi sistemul asistenţei sociale.
3. Dezvoltarea socială. La acest nivel, politica socială formulează obiective de
asigurare a unor condiţii sociale care sunt considerate a fi importante global pentru
colectivitate în procesul de dezvoltare a ştiinţei şi culturii, a sistemului de educaţie ,
de difuzare a culturii, de promovare a familiei şi a îngrijirii copilului, de creştere a
solidarităţii sociale şi a spiritului de colaborare internaţional, a responsabilităţii
umane.
În 1970, T.H.Marshal sublinia că „obiectivul declarat explicit al politicii sociale
a secolului al XX-lea este bunăstarea”. Deşi, orice stat are o politică socială proprie -
cu obiective specifice -, ceea ce apare comun în politica socială a societăţilor
dezvoltate în ultimele 8 decenii este punerea bunăstării ca obiectiv central.
O nouă ideologie se lansează în perioada postbelică: WELFARE STATE (statul
bunăstării). Acest concept presupune, în primul rând, o transformare radicală a
funcţiilor statului care îşi asumă din acest moment responsabilitatea asigurării
bunăstării colective. Acest ultim concept se defineşte, astfel, în complementaritate cu
statul bunăstării. Fundată pe termenul de standard de viaţă normal, (decent la nivelul
colectivităţii respective), conceptul de bunăstare colectivă se referă la asigurarea
întregii colectivităţi cu bunurile şi serviciile necesare asigurării acestui standard.
Standardul de viaţă al unei colectivităţi se referă la „o stare a aspiraţiilor
respectivei colectivităţi, modelate în mod special de disponibilităţi interne, dar şi de
cele externe, de sistemul de valori al acesteia” (ibidem). Doi factori dihotomici
acţionează asupra standardului de viaţă considerat dezirabil de o comunitate : pe de o
parte noile bunuri şi servicii inventate, care, chiar dacă nu sunt disponibile la nivel de
masă, generează aspiraţii; pe de altă parte inexistenţa resurselor acţionează invers, în
sensul moderării aspiraţiilor, apropiindu-le de posibilităţile existente. Bunăstarea
colectivă derivă astfel o valoare centrală, dezirabilă, care orientează întreaga activitate
a colectivităţilor actuale. Ea implică un anumit tip de egalitate ce presupune ca toţi
membrii colectivităţii să dispună de un stoc minim de bunuri sau servicii considerat a
fi decent, normal, minimal (apud. E. Zamfirescu, ed.cit.24).
Am prezentat, deja, cele două modele distincte de producere a bunăstării
colective: statul capitalist al bunăstării dezvoltat în Occident, pe baza unei economii
de piaţă, şi statul socialist al bunăstării, fundat pe o economie de tip socialist. Ambele

102
modele ale statului bunăstării au reprezentat o reacţie la limitele impuse de economia
de piaţă, în realizarea unei bunăstări colective acceptabile.
În producerea bunăstării, economia de piaţă se caracterizează prin următoarele
mecanisme:
a) Alocarea optimă a resurselor şi orientarea producţiei: producătorii
independenţi vor fi
interesaţi spre obţinerea de profit prin vinderea produselor lor, iar consumatorii
vor fi stimulaţi spre cumpărarea de pe piaţă a produselor. Apare pe piaţă jocul
cererii şi ofertei ca mecanism eficace de reglare a producţiei. Piaţa devine
reglatorul perfect: aici, cumpărătorul îşi exprimă preferinţele, iar producătorul îşi
va orienta efortul său în scopul satisfacerii acestora.
b) Economia de piaţă este – prin competiţie şi prin câştigul individual - cel mai
însemnat motivator al muncii şi al investirii. Competiţia stimulează performanţa
întreprinderilor, reglând preţurile şi calitatea produselor. Competiţia acţionează
bidirecţional : pe de o parte spre scăderea preţurilor şi la stabilirea lor la un nivel
cât mai scăzut cu putinţă, şi pe de altă parte la creşterea calităţii spre nivelul
maxim posibil în condiţiile tehnologice date.
c) Mobilizarea resurselor reprezintă un alt element definitoriu pentru economia de
piaţă: nevoia de produse şi bunuri care pot fi cumpărate prin bani creează, la
rândul ei, o nevoie de bani. „Această nevoie universală asigură mobilizare
resurselor pentru producţie: oamenii caută locuri de muncă, cei care dispun de
capital îl vor investi” (E. Zamfir, 1995, 25).
d) În sfârşit, un ultim element definitoriu al economiei de piaţă îl reprezintă
distribuţia veniturilor şi a bunurilor. Salariile şi profiturile din capital sau
proprietate asigură veniturile populaţiei. Produsele se distribuie în funcţie de
veniturile de care dispune fiecare persoană. Accesul la bunuri se face numai
prin intermediul pieţei, prin actul vânzării-cumpărării.
În societăţile capitaliste, bunăstarea colectivă este produsă printr-un complex de
mecanisme dintre care două se disting: un mecanism primar prin intermediul
economiei de piaţă şi un mecanism secundar prin mecanismele politicii sociale.
a) Distribuţia primară a bunăstării presupune obţinerea veniturilor prin eforturi
personale în sfera activităţii economice. Veniturile primare sunt obţinute prin
două mecanisme: venituri din muncă (cel mai important venit este salariul, dar
există şi venituri nesalariale din muncă - veniturile din munca proprie) şi
venituri din proprietate. În acest ultim caz ne referim la profituri (dobânda
pentru capitalurile împrumutate reprezintă o parte a profitului) şi chiriile
(venituri din închirierea unei locuinţe) sau arenda ( venitul din închirierea
pământului în vederea utilizării sale agricole).
b) Redistribuirea secundară a bunăstării presupune ca acţiunile sociale corective
să ia două forme: cea de politică socială propriu-zisă ( include mecanismele
statale la nivel naţional sau local) şi forma activităţilor voluntare, non-
guvernamentale ( ce pot fi organizate la nivel local, naţional sau internaţional).
Ceea ce caracterizează însă ambele forme este faptul că nu sunt activităţi de tip
economic, orientate spre profit, ci se organizează în jurul unor obiective sociale.
Pentru aceasta, ele utilizează resurse secundare, provenite din redistribuirea resurselor
primare.
Redistribuirea bunăstării în „ welfare state” se realizează în mai multe forme:
1. Finanţarea de către stat (dar şi de către colectivitate în formele sale specifice) a
bunurilor publice sau de interes public: cheltuieli urbanistice, de protecţie a naturii (de

103
poluare), infrastructura vieţii urbane şi economice ( şosele, sisteme de comunicaţii),
ştiinţă, cultură, sănătate, educaţie.
Se desprind trei modalităţi de sprijinire a consumului individual de bunuri de
interes social( apud. E. Zamfir, 1995, 37).
a. Gratuitatea: sunt bunuri de care indivizii în nevoie pot beneficia gratuit –
educaţie, sănătate, mese pentru şcolari, tabere etc.
b. Subvenţia: statul sau alte instanţe acoperă o parte din costul respectivelor
bunuri. Consumatorul va trebui să plătească în consecinţă doar o parte din preţ, fapt
care duce la creşterea consumului.
c. Alte forme de încurajare a consumului : reducerea de taxe/impozite pentru
consumul respectivului bun (este cazul reducerii de impozite în cazul construirii de
locuinţe sau de cumpărarea de asigurări private de bătrâneţe).
2. Transferurile financiare de la cei cu resurse mai multe la cei cu resurse mai puţine
(în nevoie). Veniturile secundare sunt rezultatul transferului : statul preia o parte din
veniturile primare ale indivizilor şi le redistribuie celor care sunt în nevoie. Se disting
două tipuri de transferuri şi trei mecanisme distincte de transfer financiar.
a. Transferuri financiare : indivizii primesc o sumă de bani pe care o pot utiliza
aşa
cum doresc: pensii, ajutor de şomaj, ajutor de boală, alocaţii familiale , asistenţă
socială.
b. Transferuri în natură: bunuri şi servicii pe care le primesc în mod gratuit:
educaţie, îngrijire medicală, alimente (bonuri de alimente pentru cei săraci în S.U.A.),
tabere etc. În această categorie intră sfera largă a asistenţei sociale : serviciile sociale
oferite gratuit ( sau în mare măsură gratuit) persoanelor în situaţii de dificultate.
Cele 3 mecanisme distincte de transfer financiar sunt:
a) asigurările sociale (transfer financiar contributoriu);
b) transferuri universale (categoriale, non-contribuitorii); şi
c) asistenţa socială financiară (transfer financiar non-contributoriu bazat pe
testarea mijloacelor financiare)
a)-Cea mai importantă formă de asigurare socială o reprezintă pensiile.
b)- Se adaugă alte transferuri universale (care nu sunt determinate, în general, de
situaţia financiară a primitorului): alocaţiile familiale (alocaţii pentru copii, alocaţii
pentru mamele cu mai mulţi copii etc.); alocaţii pentru persoanele handicapate,
alocaţii pentru invalizii de război, bursele pentru elevi, studenţi, îngrijirea medicală.
În plus, în multe ţări, o serie de servicii universale sunt gratuite: învăţământul,
sănătatea, anumite forme de participare la cultură etc.
c)- În ceea ce priveşte asistenţa socială financiară, prin acest mecanism se asigură
celor în nevoie – în funcţie de dimensiunile nevoii existente şi pe baza testării
resurselor financiare ale familiei de provenienţă -, resursele necesare. Sprijinul este în
raport cu nevoia şi are drept sursă bugetul de stat. Asistenţă socială include, la rândul
său, 3 mari tipuri de activităţi :
1. Ajutor în bani sau în natură. Un asemenea ajutor se acordă familiilor sărace,
plasate sub un anumit nivel de viaţă; burse pentru copiii familiilor cu venituri scăzute,
îngrijire sanitară gratuită (în ţările în care ea nu este gratuită) pentru persoanele cu
venituri scăzute, alocaţii pentru copii, mese gratuite pentru cei săraci, mese gratuite
pentru copiii săraci etc.
2. Finanţarea unor instituţii care se ocupă de persoane care au nevoie de îngrijire
specială permanentă : orfelinate pentru copii, instituţii pentru copiii maturi
handicapaţi, instituţii pentru bătrâni etc.

104
3. Furnizarea de servicii specializate celor în nevoie : suport social şi psihologic,
sprijin terapeutic, plasamentul familial sau adopţia pentru copii, sprijinirea tinerelor
mame singure în situaţii dificile, furnizarea de locuinţe pentru familiile sărace în
nevoie, diferite tipuri de consultaţii educaţionale, maritale etc.).
“Orice sprijin social are semnificaţia unei redistribuţii a veniturilor, a unui transfer de
venituri, realizate prin mecanismele statului . Cu alte cuvinte, statul produce un
transfer de venituri de la persoanele active spre persoanele inactive, de la persoanele
cu venituri primare mari, la persoanele cu venituri reduse, de la persoanele cu
necesităţi mai restrânse, la persoanele cu necesităţi mai mari (în asistenţă medicală,
îngrijire copii etc.).” (E.Zamfir, 1995, 39)
Eliminarea dictaturilor şi a regimurilor totalitare din ţările Europei de Est a
deschis posibilitatea modificării istoriei, în vederea evoluţiei lor spre o societate
social-democrată. Dar, trecerea de la economia etatizată la economia de piaţă este
realizată, în cele mai multe cazuri, „Ca un proces de implementare forţată a economiei
capitaliste, de proliferare a unor forme de acumulare primitivă a capitalului pe seama
avuţiei publice. Privatizarea, politică ce desemnează atât restructurarea proprietăţii de
stat în forme de organizare economică eficiente, dar şi constituirea proprietăţii
capitaliste, legitimează, adesea, o adevărată înstrăinare ilicită a avuţiei publice”.
(Radu Florian, 1994, 27)
Este limpede că, în România, ca şi în celelalte ţări est-europene, reforma
economică – a cărei necesitate nu poate fi pusă sub semnul întrebării – este terenul
unei confruntări între două tendinţe : cea a restauraţiei într-o formă sau alta a unui
capitalism vetust şi cea a reînnoirii economico-sociale, care s-ar înscrie într-o direcţie
social-democrată. Prima tendinţă identifică economia de piaţă cu una funciarmente
capitalistă, în care întreprinderile publice să aibă o pondere unică şi orice formă de
intervenţie a statului să fie înlăturată. A doua cale, însă, îşi propune să construiască o
economie mixtă de piaţă, care să implice o diversitate de pârghii de reglare economică
şi, în final, care să conducă la instaurarea „Welfare State”.
Ciocnirea acestor două tendinţe reprezintă principala contradicţie a procesului
de reînnoire democratică a societăţilor din Sud-estul Europei, proces care se dezvăluie
într-o mare varietate de acte şi evenimente politice şi economice. În 2002, „rezultatele
acestei confruntări sunt încă incerte, <<jocurile nu sunt încă făcute>>, deoarece
raportul forţelor social-politice de care depinde evoluţia sa în plină mişcare, implică
numeroase variabile ce ne pot oferi multe surprize”. (ibidem, p.28)

Războiul şi forţa armată. Securitatea globală.

„Cea mai rentabilă invenţie din istoria omenirii nu a fost roata, nici forţa aburului
sau laserul, ci războiul. De câteva milenii omenirea se îndeletniceşte, fără voia ei, cu
această invenţie şi o perfecţionează pe propria piele oferind-şi în scurtele perioade
de pace neplăcerea de a-i analiza consecinţele dezastruoase” (R.Budeanu, 1988, 6)
Desigur, ca orice afacere cu profituri fulminante, războiul i-a îmbogăţit pe unii
în detrimentul celorlalţi. Minoritatea profesionistă în promovarea măcelurilor a
condus în marele abator al istoriei sute şi sute de generaţii, impunând majorităţii
statutul, cu palide intermitenţe, de carne de tun.

105
Marile imperii s-au clădit, şi s-au năruit prin utilizarea repetată a războiului,
diferendele s-au abordat, cu predilecţie, „prin vizieră” şi însăşi arta de a menţine pacea
s-a putut numi printr-o cinică explozie de sensuri „diplomaţia canonierelor”. Câtă
vreme armele rudimentare au compus recuzita confruntărilor militare oamenii s-au
dus la moarte conturând cu sângele lor o tragedie de rutină. Chiar dacă o asemenea
tragedie avea o anvergură mondială. În fond, de ce s-ar aprecia că „primul” război
mondial s-a consumat de abia în veacul nostru ? Teatrele de luptă desfăşurate de un
Alexandru Macedon sau Napoleon au fost oare, locale, marginale ?
Restrânse sau afectând atlasul în ansamblu, războaiele şi-au păstrat conţinutul
convenţional până în clipa când pe scenă a apărut o armă de tip nou, iar planeta
noastră a devenit neîncăpătoare, minusculă în raport cu forţa ei de şoc. Omenirea a
intrat în era armelor atomice prea obosită de război pentru a sesiza imediat şi global
suma tuturor efectelor ce urmau să decurgă din această nouă descoperire.
Azi lucrurile sunt clare sau ar trebui să fie clare. Au trecut mai bine de cinci
decenii de când sociologia bombei nucleare percutează opinia publică mondială. Au
trecut mai bine de cinci decenii de când omenirea a putut analiza, în umbra pericolului
de război nuclear, schimbarea fundamentală pe care un asemenea tip de război o poate
aduce în viaţa noastră. Esenţa acestei schimbări este că duelul nuclear produce numai
învinşi. „A fi sa a nu fi ?” nu mai reprezintă dilema unei tabere sau a alteia, ci a
omenirii în ansamblu. „Calitatea” armelor actuale vizează însăşi existenţa planetei,
omenirea şi mediul ei înconjurător, şansele vieţii pe pământ.
Pericolul este prea mare pentru a nu fi abordat frontal şi până în ultimele
determinări. Sumedenia de doctrine, strategiile şi scenariile de toate felurile care
conferă alibiuri politice, tehnice sau morale actualei panoplii nu reprezintă altceva
decât încercarea de a se perpetua, în umbre „retoricii nucleare”, menţinerea omenirii
sub o stare de şantaj permanent. „Un şantaj drapat, chipurile, de bune intenţii, un
şantaj sever insinuat în sloganul cel de toate zilele al descurajării nucleare. Dar nu
războiul este descurajat de acest mod de gândire, ci pacea însăşi. O pace puternic
descurajată este oricând rentabilă. Mai trebuie să ne întrebăm pentru cine ?”
(ibidem, 7)

Război şi stări conflictuale. Sociologia militară.

Puţine fenomene sociale au însoţit şi marcat evoluţia societăţii omeneşti aşa


cum a făcut-o războiul, prezentat în timp ca acţiune asemănătoare vânătorii, ca
ocupaţie bărbătească, deosebită, dar şi ca mijloace de rezolvare a unor dispute. În
toată această perioadă, omul participant şi victimă şi-a modelat propriile-i imagini şi
reacţii faţă de război, l-a acceptat deseori cu rezerve, ca pe o fatalitate, l-a contestat ori
analizat critic.
Cercetători din domenii diferite ale ştiinţelor şi-ai îndreptat atenţia către război,
căutându-i esenţa, cauzele şi încercând să-l definească. Dar, din cauza ubicuităţii
efectelor şi manifestărilor sale, pe măsură ce analizele teoretice se înmulţeau se
constata că nu puteau fi izolate de investigaţiile problemelor esenţiale ale societăţii
chiar dacă cercetarea pornea de la fenomenul război. Totuşi s-au putut reliefa cauzele
fundamentale ale războiului determinate de relaţiile economice, sociale, politice,
ideologice, militare dintre grupuri şi clasele sociale, state şi grupări de state, dintre
decalajele şi contradicţiile dintre state în cadrul sistemului de relaţii internaţionale.
În conţinutul său, războiul cuprinde două aspecte principale : unul social-politic
(ce caracterizează scopurile politice, influenţa lor asupra proceselor sociale) şi unul

106
tehnico-militar (ce exprimă anvergura lui, mijloacele folosite pentru desfăşurarea
luptei armate).
Momentul declanşării războaielor a fost precedat întotdeauna de intense acţiuni
politico-diplomatice care să „justifice” folosirea violenţei armate în faţa opiniei
publice internaţionale, să izoleze „statul victimă”, să provoace nesiguranţă,
neîncredere, confuzie şi panică în rândurile populaţiei. Toate aceste acţiuni de „război
psihologic” au fost însoţite de măsuri militare cu scop de intimidare dar şi de realizare
a unui dispozitiv ofensiv care să permită neutralizarea rapidă a statului atacat.
„Pentru a-şi atrage adeziunea propriului său popor, agresorul va exagera
virtuţile reale ale propriei naţiuni ; defectele viitorului inamic vor fi amplificate,
virtuţile ignorate”.
Împuşcăturile de la Sarajevo din 1914 au constituit pretextul declarării
războiului de către Imperiul Austro-Ungar împotriva Serbiei. A urmat un lanţ de
pretexte care a pus în mişcare alianţele militare ale vremii. Invocând un închipuit
bombardament al unei şosele germane de către avioane franceze, Germania declară
război Franţei. Motivul apărării împotriva unui posibil atac francez e folosit de trupele
germane pentru a încălca neutralitatea Belgiei, act ce a determinat Anglia să intre în
război împotriva Puterilor Centrale. Scufundarea câtorva nave comerciale americane
de către submarinele germane au atras S.U.A. în această primă conflagraţie mondială.
Era urmarea firească a zeci de ani de propagandă acerbă în care naţionalismul şovin a
fost alimentat de revanşism şi visuri imperiale, militarismul şi „virtuţile militare” fiind
prezentate drept modelul ideal de viaţă.
Explicaţiile oficiale, de justificare a declanşării conflictului n-au reuşit să
acopere bilanţul celor patru ani de război. 75 de milioane de oameni din 28 de state –
din care numai 16 efectiv au participat la primul război mondial. 10 milioane au
murit. Pierderile materiale au fost enorme : Anglia şi Franţa au pierdut 15% şi
respectiv 31% din aviaţia lor naţională. Pentru S.U.A. fiecare oră de război a costat-o
1 milion de dolari (şi americanii au luptat 18 luni). Ziua de război a germanilor
„costa” 146 milioane de mărci.
Aceste cifre aveau să fie depăşite în curând, de cele ale următorului război
mondial : peste 50 de milioane de morţi şi suprafeţe întinse ale globului pământesc
pustiite. Nenumărate monumente de cultură şi opere de artă au fost distruse sau
deteriorate. Cifrele, deşi nu exprimă întreaga tragedie trăită de omenire, constituie
totuşi un mesaj pentru prezent, când în viaţa internaţională apar continuu noi
probleme, noi conflicte care duc la agravarea relaţiilor mondiale, numeroase
manifestări ale politicii de forţă, inclusiv acţiuni militare de consolidare şi reîmpărţire
a zonelor de influenţă, de amestec în treburile interne ale altor state, de încălcare a
independenţei şi suveranităţii unor popoare. Se încearcă formarea treptată a unei
psihoze de război care să scutească guvernanţii de eventuale complicaţii în justificarea
declanşării unui conflict.
Ca urmare a imposibilităţii menţinerii acţiunilor în cadrul unor limite acceptate
reciproce de beligeranţi, uciderea populaţiei necombatante devine o consecinţă şi
totodată o latură a escaladării războiului. Consecinţele distructive precum şi
perspectiva holocaustului nuclear au ridicat tot mai mulţi oameni împotriva violenţei
armate. Este negată însăşi legitimitatea sa – bineînţeles cu excepţia războiului de
apărare – ca instrument al politicii, cu atât mai mult cu cât s-a constatat că dintr-un
eşantion de 38 de războaie din perioada postbelică, doar 5 au rezolvat efectiv
problemele care le-au generat : celelalte 33 s-au terminat nedecis iar multe dintre ele
au cunoscut cicluri repetate de violenţă. Războaiele de cucerire sunt însoţite şi de alte

107
fenomene care dereglează grav viaţa socială. Aşa s-a întâmplat în Argentina unde,
după preluarea puterii de către militari în 1976, a fost dizolvat parlamentul, a fost
interzisă activitatea partidelor politice. A crescut rata inflaţiei, s-a adâncit criza
economică şi politică.
Un alt tip de agresiune armată este cel în care sunt folosite armele chimice şi
biologice. Două sunt, în principal, motivele care determină opţiunea unui stat către
acest tip de agresiune : primul, se referă la accesibilitatea armelor chimice şi biologice
al căror cost este incomparabil mai mic decât cel al armelor nucleare. Al doilea motiv
ţine de posibilitatea folosirii agenţilor biologici şi chimici fără ca statu-ţintă să
realizeze imediat că este victima unei agresiuni armate – şi fără să ştie care stat le-a
atacat. Chiar şi adepţii folosirii armelor chimice şi biologice sunt însă conştienţi ca
folosirea lor masivă ar însemna provocarea unor fenomene necontrolabile – limita
acestora neoprindu-se la graniţele statului vizat. În Vietnam, de exemplu, alături de
alte substanţe chimice, a fost folosită în cantităţi impresionante Dioxina, extrem de
toxică şi persistentă. Cercetările ulterioare au reliefat că substanţa a avut efecte nocive
deosebite asupra oamenilor, faunei şi florei, iar consecinţele sunt şi în prezent puternic
resimţite.
Ca instrument de război, arma bacteriologică este comparabilă – prin
consecinţele sale – cu arma nucleară. Cu ajutorul armei bacteriologice sunt
împrăştiate organisme vii sau substanţe infecţioase ce pot ataca plantele sau pot
provoca îmbolnăvirea oamenilor şi/sau animalelor iar în ultimă instanţă, pot induce
moartea. Întrebuinţarea armei bacteriologice poate fi observată abia după apariţia
îmbolnăvirilor. Pe lângă suprafaţa mare pe care se poate manifesta, efectele acestei
arme se menţin timp îndelungat. Este cunoscut în acest sens, exemplul insulei
britanice Gruinard care, în cursul unor experienţe desfăşurate în timpul celui de-al
doilea război mondial a fost infectată cu un anumit tip de bacili. În 1967, un cercetător
englez a constatat că insula era încă infestată. În urma cercetărilor întreprinse, s-a
ajuns la concluzia că Gruinard va rămâne în această stare încă 100 de ani.
Se pune întrebarea legitimă dacă, în condiţiile în care războiul este un fenomen
social şi o realitate marcantă, acesta poate reprezenta obiectul de studiu al sociologiei.
Deşi sunt voci care susţin contrariul, majoritatea cercetătorilor apreciază că acest
lucru nu numai că este posibil, dar că, sociologia militară este o ramură de sine
stătătoare a sociologiei. M.Janowitz, K.Roghmann, P.Wallter şi J.V.Doorn au atras
atenţia că sociologia militară este o disciplină sociologică de sine stătătoare, având ca
obiect de studiu instituţia militară, trăsăturile sale, structurile interne şi relaţiile cu
sfera civilă a societăţii.
Giancarlo Fortunato (1970) apreciază că sociologia militară se ocupă cu studiul
a cinci grupe importante de probleme : cele ale războiului ; cele care definesc armata
ca organism social ; problemele militarului de profesie ; sociologia trupei ;
interrelaţiile dintre armată şi mediul social. Din modul de tratare al acestora,
subliniază Fortunato, se desprinde considerarea separată a problemelor, a „conflictului
social maxim” care, în ultimă instanţă, ar putea crea chiar o sociologie a războiului.
Primii paşi către integrarea explicaţiei problemelor războiului într-o teorie generală a
socialului coincid în mare măsură cu naşterea sociologiei. Ideile lui Saint-Simon
conturează un moment preliminar în legătură cu abordarea în spirit sociologic a
războiului.
Individualizând modelele de relaţii sociale în funcţie de anumite valori
fundamentale, Saint-Simon considera că istoria este caracterizată de trecerea de la o
societate de tip teologico-militară (pre-capitalistă) la o societate industrială, paşnică,

108
tranziţia reprezentând-o societatea „metafizică”. Această triadă a evoluţiei apare şi la
A.Comte care, în „Cursul de filozofie pozitivă” elaborează o schemă a dezvoltării
sociale în care teza „industria în slujba războiului” e negată de antiteza „războiul în
slujba industriei”, întregul proces culminând în sinteza „pace prin industrie”.
Încercând să definească războiul din perspectiva legilor socialului, G.Tarde consideră
războiul drept o formă fundamentală a opoziţiei sociale : „voinţele acumulate a două
noţiuni sfârşesc prin a se încarna în două armate care merg una împotriva alteia”.
L.Glumpowicz vede în război un fenomen natural, rezultat din acţiunile
dreptului biologic al luptei pentru existenţă şi nu ca pe un factor al socializării şi al
naşterii sistemelor politice. Cel care a pus în evidenţă foarte clar caracterul social al
războiului în contextul evoluţiei societăţii este însă teoreticianul militar Karl von
Clausewitz. Abordând războiul într-o perspectivă funcţională el a pus capăt în mod
explicit definirii războiului ca fenomen pur militar. „Dacă din punct de vedere abstract
războiul reprezintă un act de forţă menit să silească inamicul să îndeplinească voinţa
noastră, când coborâm la nivelul fenomenului concret şi ţinem seama de funcţia sa
socială, el apare ca un instrument politic real şi o continuare a relaţiilor politice (cu
alte mijloace)”. În aceeaşi notă, Marx sublinia că „în politică se află, în stare
rudimentară, toate caracteristicile esenţiale ale războiului”.
Secolul al XX-lea debutează cu lucrările lui G.Simmel care face o analiză
corelativă ale războiului cu alte manifestări ale comportamentului colectiv. În 1906,
Jean Lagorgette studiază rolul războiului în viaţa socială, încercând să identifice
mijloacele necesare şi suficiente de stabilire a păcii.
În 1915, D.Gusti propune chiar o Sociologie a Războiului, menită să contribuie
la lămurirea mijloacelor prin care confruntarea armată ar putea să fie derivată,
redirecţionată, într-o altă formă de concurenţă. W.G.Sumner propune ca bază pentru o
teorie sociologică a războiului dihotomia dintre Noi (In-Group) - Ei (Out-Group),
inerentă oricărei organizări sociale. Conceptul de apartenenţă la un grup implică
gândirea – concomitentă – a nonapartenenţei la alte grupuri şi, în consecinţă, tratarea
acestora ca străine.
Perioada interbelică este definită de lucrările lui S.R.Steinmetz („Sociologia
războiului”) şi ale lui Quincy Wright („A Study of War”). Ulterior, se dezvoltă şcoala
polemologică în viziunea căreia „războiul e un scop care se deghizează în mijloc”.
Din această perspectivă, concepţia lui Gaston Bouthoul se defineşte în opoziţie cu
ştiinţa militară de tip clausewitzian. Pentru Bouthoul, războiul ar constitui un mijloc
pentru eliberarea unui exces de potenţial psihic şi demografic, pentru „potolirea
agresivităţii colective”. În ultima perioadă, asistăm la progresul aşa-numitor cercetări
asupra păcii („peace-research”) ale căror rezultate au adus o nouă dimensiune în
dezbaterea problemelor războiului.
Ce este însă, războiul pentru sociologie ?
Parafrazându-l pe Croce, am putea spune că „războiul este ceea ce toată lumea
ştie că este”. Pentru Clausewitz, războiul este un moment al politicii, un instrument
politic. Pentru Jerzy Wiatr, războiul este „o stare a societăţii în care un conflict acut cu
un grup oarecare exterior sau un conflict acut intern îşi găsesc expresia într-o ciocnire
armată”. Războiul este, aşadar, accentuează Wiatr, un fenomen social integral.
Otto Kineberg defineşte războiul ca „o instituţie” şi, de aceea, „el trebuie
explicat în funcţie de întreaga structură socială în care survine”. Pentru G.Bouthoul,
războiul este un fenomen social complex, integrat în dinamica socială. „Incontestabil
că războiul este un fenomen ale cărui aspecte se modifică considerabil urmând tipurile
de societate”. Principala cauză a războiului, subliniază Bouthoul, este dezechilibrul

109
demografic ce apare periodic în societatea omenească, şi care tinde să pună în joc
instituţii distructive. Una din acestea este războiul care generează agresivitatea şi
impulsurile războinice colective. Concluzia lui Bouthoul este că funcţia principală a
războiului este cea demografică, după fiecare război urmând o relaxare demografico-
economică, prin „distrugerea excedentului de populaţie, mai ales a tineretului”.

Teorii militare contemporane : Polemologia. Teoria descurajării nucleare.


Tehnocratismul militar. Teoria războiului popular. Teoria războiului limitat.

(A)- Polemologia.
Şcoala polemologică îl are ca „fondator” pe G.Bouthoul care, în 1945 în studiul „100
de milioane de morţi”, defineşte pentru prima dată războiul ca fenomen social cu
funcţie homicidă de mare amploare, cu efecte demografice foarte puternice. Deşi
Bouthoul este recunoscut ca fondator, avem datoria morală să amintim că, încă din
1915, în „Sociologia războiului”, sociologul român D.Gusti propune o abordare a
războiului similară cu ceea ce mei târziu avea să se numească polemologie.
Polemologia este definită de către Bouthoul drept studiul ştiinţific al războiului,
păcii şi conflictelor, prin ea dezvăluindu-se mediul social al activităţilor de întărire şi
apărare a păcii. Obiectul polemologiei nu este doar războiul, ci şi pacea, conflictele şi
agresivitatea. De altfel, în 1967, în „Realizarea păcii”, Bouthoul propune crearea
irenologiei – ştiinţă a păcii – ca disciplină complementară având o problematică
comună cu cea a polemologiei. „Dacă războiul este un fenomen social stabil,
observabil şi supus unor condiţii şi legi chiar aproximative, putem spera să le
dominăm aşa cum dominăm azi gravitaţia şi electricitatea”.
Sursele generatoare ale războiului trebuie căutate, spune Bouthoul, în structurile
sociale numite „structuri beligene” (desemnând „starea de dezechilibru social ce
generează conflictele armate”) şi pe care polemologia trebuie să le analizeze. Criticii
polemologiei atrag atenţia însă asupra unei limite a discursului bouthoulian
concretizate în lipsa analizei principalului criteriu de determinare a unei societăţi,
respectiv a relaţiilor sociale de producţie. În viziunea lui Bouthoul, o structură
beligenă ar prezenta două trăsături caracteristice aflate în relaţie cauzală :
a)- un dezechilibru demografic, un excedent de populaţie ce depăşeşte
posibilităţile economice ;
b)- un impuls războinic colectiv, ca stare specifică a psihologiei sociale.
Nu faptele sunt acelea care impun războiul, ci interpretarea care le este dată de
conducători. În curentul polemologic se înscriu şi „Le défi de la guerre” („Sfidarea
războiului”) scrisă de G. Bouthoul în 1976 şi lucrarea lui David Singer (1972), „The
Wages of War”.
Astăzi, polemologia continuă consacrarea noţiunii de agresivitate colectivă,
făcând însă distincţia dintre război şi revoluţie, prin esenţa lor socială, diferite.
Nivelurile de conflicte şi pragurile de violenţă colectivă ce au însoţit omenirea în
evoluţia ei istorică, pot fi sistematizate în următorul tabel :

Pragul de violenţă
Niveluri ale conflictelor Exemple
colectivă
C Ultraconflicte Nici unul până în 1975
Războaie nucleare, atomice,

110
biologice sau chimice.

Al II-lea război mondial


Războaie mondiale între state
1939-1945
Războiul din Etiopia
Pragul B2 : războaie locale
1935-1937
B
Macroconflicte sau conflicte Războiul din Spania
armate majore (extinse) 1936-1939
Pragul B1 : conflicte armate Insurecţia Hou-Nan
majore interne (China 1740)
Incidente de frontieră minore,
Microconflicte între state
A cu pierderi limitate
Microconflicte interne Guerrile, terorism
Manifestări fără ciocniri şi
Interconflicte pierderi („Pantera” la
O Agresivitate nedeclarată, Agadâr, 1911)
inexistentă sau latentă Criza petrolului
(din 1973 – în prezent)

Două sunt ipotezele care definesc polemologia :


1)- Existenţa în societate a unei agresivităţi colective inconştiente, folosită de
forţele interesate în declanşarea războiului.
2)- Existenţa „Fronturilor de agresivitate colectivă” înţelese ca focare de unde
pot surveni manifestări de violenţă internă şi internaţională. Sunt fronturi rasiale sau
etnice, ideologice sau demografico-economice, generate de istorie dar reactivate, mai
mult sau mai puţin, de conjunctură.
Definirea fronturilor de agresivitate mondială exprimă constatarea focalizării
violenţei războinice urmând anumite linii şi contexte în special rasiale, etnice,
religioase şi ideologice. Polemologii apreciază că, în decursul secolelor trecute
fronturile de agresivitate au fost orientate în direcţia Nord – Sud urmând liniile
caracteristice (fluvii, munţi) care compartimentează marile câmpuri de migraţii şi
invazii ale spaţiului eurasiatic, fie în direcţia Est – Vest.
Perioada studiată arată o fluctuaţie pronunţată a fronturilor de agresivitate în
funcţie de evoluţia centrelor de decizie în politica mondială. Pot fi distinse două faze :
a)- 1740 - 1945, corespunzând primatului Europei şi expansiunii coloniale ;
b)- 1945 - 1972, corespunzând apariţiei şi manifestării lumii a III-a.
Începând din 1945, fronturile afro-asiatic şi est-asiatic au fost cele mai tulburi.
În aria preocupărilor polemologiei se află, de asemenea, terorismul
internaţional, văzut ca mijloc politic şi ca manifestare a violenţei colective vizând
obţinerea unui rezultat politic printr-un efect de teroare. Trebuie să facem precizarea
că, prin scopurile propuse şi efectele obţinute, terorismul internaţional se delimitează
clar de guerillă (aceasta definind războaiele populare).
În decembrie 1972, Adunarea Generală a O.N.U. propune înfiinţarea unui
comitet special care să monitorizeze terorismul internaţional. Tendinţa de
mondializare a violenţei fizice şi posibilitatea utilizării unor arme de nimicire în masă
în acţiunile teroriste conturează un tablou de sumbru pentru viitor în cazul în care nu
se adoptă măsuri eficiente de stăvilire a terorismului internaţional. Cel mai elocvent
exemplu în acest sens îl reprezintă atacul terorist de la 11 septembrie 2001 asupra
S.U.A.
111
Pentru perioada 1975-2000, Bouthoul şi ceilalţi polemologi, au pus în evidenţă
schimbări importante în înţelegerea războiului ca realitate socială, schimbări care sunt
determinate de : inovaţiile tehnice, de accentuarea dezechilibrelor demografico-
economice, de precaritate echilibrului nuclear şi, nu în ultimul rând, de conştientizarea
unei ameninţări globale la adresa speciei umane. Polemologia critică pacifismul
utopic şi pasiv şi sprijină atitudinea activă în apărarea păcii. Ea consideră că războiul
nu poate fi pur şi simplu înlăturat, ci el trebuie înlocuit prin alte instituţii sociale care
să-i exercite funcţiile fără violenţă şi distrugeri.
Polemologii propun ca substitute ale instituţiei războiului : educaţia ; reglementarea
naşterilor ; practicarea unui comerţ mutual în locul celui inegal ; sublimarea
agresivităţii colective prin negocieri şi schimbări ; prevenirea şi stăpânirea crizelor.

(B)- Teoria descurajării nucleare.


Ideile şi curentele ce propăvăduiesc politica de descurajare nucleară şi implicit de
„echilibru al terorii” au apărut în Occident, în special în gândirea teoretico-strategică
americană în anii de după cel de al II-lea război mondial.
Teoria descurajării nucleare a exprimat încă de la început esenţa politicii
imperialiste de forţă şi dictat, încercând să impună asupra relaţiilor internaţionale o
viziune ce are la bază – în exclusivitate – un echilibru al puterii. Descurajarea tinde să
înlocuiască folosirea directă a forţei prin ameninţarea cu folosirea forţei, devenită
instrument al politicii. Descurajarea acţionează exclusiv asupra percepţiei
adversarului potenţial, adică asupra capacităţii sale de a înţelege riscurile acţiunilor pe
care ar dori să le întreprindă.
Conceptul de „descurajare nucleară” a fost introdus în lexiconul teoreticienilor
militari din S.U.A. din momentul apariţiei armei nucleare. Iniţial era echivalentă cu
intimidarea. Ulterior, după ce şi U.R.S.S. a dispus de arma nucleară, descurajarea
nucleară a devenit echivalentă cu „mutual deterrence” – respingere reciprocă.
Descurajarea, spun adepţii acestei teorii, „este un concept care acţionează în timp de
pace şi, în primul rând pe timp de pace”.
Descurajarea acţionează asupra intenţiilor părţii adverse, valoarea persuasivă a
forţelor militare provenind din eficienţa lor în reducerea eventualităţii unor acţiuni
militare ale inamicului. În acest sens, subliniază W.Kaufman trebuie să existe :
capacitatea fizică de executare a unor acţiuni militare în caz de atac ; credibilitate,
adversarul trebuie să fie convins că forţa de descurajare va fi folosită ; şi nu în ultimul
rând, comunicare. Prin acţiunea de comunicare se urmăreşte ca adversarul potenţial,
faţă de care se exercită acţiunea de descurajare nucleară, să înţeleagă precis ce acte
politice ale sale sunt admise şi care sunt prohibite. Un contra-exemplu de descurajare
necredibilă l-a reprezentat garanţia oferită de Anglia Poloniei în cazul unei agresiuni
hitleriste. Pentru Hitler, însă, eventualitatea folosirii capacităţii de represalii engleze,
în acel moment, nu era credibilă, deci nu reprezenta o ameninţare reală. În consecinţă,
Hitler a atacat Polonia.
Viitorul strategiei descurajării nucleare este legat de imperativul dezarmării.
Premisele de ordin tehnologic, politic şi doctrinar pledează pentru o nefuncţionare a
„echilibrului terorii” şi pentru imposibilitatea de construire în epoca nucleară a unor
relaţii bazate pe sistemul păcii armate.
Din 1970 şi până în prezent, datele demonstrează că descurajarea nucleară a
căpătat un dublu sens : pe de o parte aceasta constituie un factor defavorizant al unei
ofensive, iar pe de altă parte, descurajarea se defineşte ca factor favorizant al
defensivei, pe baza aceluiaşi proces de acumulare nestăvilită a armelor nucleare.

112
J.Jarvis elaborează un scenariu de situaţii internaţionale posibile ce pot apărea
exclusiv în cazul a doi „actori nucleari” :

Ofensiva este Defensiva este


avantajoasă avantajoasă
Dilemă de securitate, dar
Ofensiva nu poate fi
Dublu periculos. compatibilă cu cerinţele
distinsă de defensivă
securităţii.
Nu există o dilemă de
securitate, dar o agresiune
Ofensiva poate fi distinsă este posibilă. Statele ce
Dublu stabilă.
de defensivă promovează status-quo,
pot promova politici
diferite decât agresorul.

(C)- Tehnocratisul militar.


Sete un curent de idei ce absolutizează rolul tehnicii în desfăşurarea şi deznodământul
războaielor, în elaborarea doctrinelor şi a politicii militare a statelor. În plus,
tehnocratismul militar include un ansamblu de mentalităţi şi practici ce converg spre
interpretarea unilaterală a tehnicii şi a soluţiilor tehnologice.
Tehnocratismul militar apare în secolul al XX-lea la sfârşitul primului război
mondial, ca o reacţie a gândirii militare occidentale la doctrinele dominate de o
filozofie idealistă (doctrine ce fuseseră predominante până în 1920, dar infirmate de
realitatea empirică). Noul curent apare fundamentat pe ideile tehnocratice elaborate de
către Şcoala artileristă germană (Krupp), de către britanicul Hiram Maxim şi de către
Şcoala Americană Navală (de la sfârşitul secolului al XIX-lea). Primul teoretician al
tehnocraţiei sete H.Smith (1921). Cel mai reprezentativ teoretician al tehnocratismului
militar în perioada 1920-1944, rămâne însă John Fuller.
Ofensiva concertată a concepţiilor tehnocratice durează până în 1960 şi se
soldează cu câştigarea unor poziţii importante pe plan politic şi militar. Treptat,
evoluţia contextului politico-strategic începe să demonstreze netemeinicia şi
consecinţele periculoase ale tehnocratismului militar, eroarea postulatelor sale
fundamentale. Tehnocratismul militar desconsideră rolul omului, calităţile şi acţiunile
conştiente ale acestuia. Din perspectiva acestei teorii, decizia se poate obţine exclusiv
prin acţiunea tehnicii : „războiul automatizat purtat prin apăsarea pe butoane”.
Experienţa războaielor din ultimele decenii, începând cu cel din Coreea şi terminând
cu cel din Vietnam, au demonstrat insuficienţa superiorităţii tehnice şi dependenţa
hotărâtoare a operaţiilor militare de capacitatea multilaterală a factorului uman.
Este uşor de sesizat legătura dintre concepţiile tehnocratice şi interesele
economice ale trusturilor de armament. Două concluzii de ordin doctrinar se desprind
din analiza tehnocratismului militar. În primul rând, pericolul pe care îl reprezintă
această orientare, prin consecinţele ei practice. În al doilea rând, demitizarea
propagandei tehnocratice a făcut posibilă dezvăluirea posibilităţilor şi limitelor reale
ale tehnologiilor în lupta armată.

(D)- Teoria războiului popular.


Este tipul de război condiţionat de scopurile urmărite şi de anumite baze social-
politice şi ideologice. În condiţiile unui război al întregului popor, apărarea strategică
este dusă nu doar de forţele armate, ci de către toate forţele componente ale sistemului

113
apărării naţionale. Forma specifică de luptă a poporului pe un teritoriu ocupat o
reprezintă mişcarea de partizani.

(E)- Teoria războiului limitat.


Este teoria care îşi propune reabilitarea utilizării violenţei în relaţiile internaţionale, în
situaţia în care se apreciază că războiul nuclear total, din cauza riscului enorm pe care
îl comportă, este impracticabil.
Teoria războiului limitat apare în S.U.A. în anii ’60. Paradoxal, războiul S.U.A.-
Vietnam era menit să probeze eficacitatea teoriei războiului limitat. Pentru a sublinia
importanţa şi dimensiunile războiului limitat, adepţii acestei teorii realizează
următoare tipologie a războiului :
a)- în funcţie de scopul politic urmărit, se disting războaie drepte şi războaie nedrepte;
b)- în funcţie de cadru sunt războaie civile şi războaie între state;
c)- alte clasificări împart războaiele în : războaie clasice (convenţionale), războaie
nucleare, războaie mondiale sau războaie locale, războaie totale sau războaie limitate.
La rândul lor, războaiele limitate pot fi războaie locale sau războaie convenţionale sau
războaie clasice.
Cu excepţia Războaielor napoleoniene şi a celor două războaie mondiale din
secolul al XX-lea, toate celelalte războaie – susţin adepţii teoriei războiului limitat –
au fost războaie de tip limitat. Ei îşi argumentează poziţia plecând de la ipoteza emisă
de J.J.Rousseau potrivit căreia „războiul este un mijloc de menţinere a echilibrului de
putere”. O notă distinctă apare în definiţia dată de de J.D.Slessor războiului limitat :
„este acela în care nici o parte pretinde capitularea necondiţionată şi victoria totală”.
La rândul său, R.Osgood defineşte războiul limitat dintr-o dublă perspectivă. În
sens restrâns, „un război limitat este un război local nenuclear”. În sens larg, însă, un
război limitat este „un război dus în numele unor scopuri limitate şi cu mijloacele ce
angajează doar o parte a resurselor militare în mare măsură intacte şi conducând la o
soluţie negociabilă”. În plus, subliniază R.Osgood, putem vorbi de o limitare a
scopurilor politice sau a forţelor şi mijloacelor militare, de o limitare teritorială sau a
obiectivelor.

Noţiunea de război rece. Securitatea la periferie : o perspectivă naţională.

Termen folosit pentru a descrie starea de extremă tensiune existentă din 1947 între
puterile Occidentale şi Uniunea Sovietică, termenul de război rece a fost definit din
mai multe perspective.
În „Dicţionarul Safire’s” există formularea „războiul rece este un conflict
nemilitar ce presupune ostilităţi ideologice şi care, în prezent, este folosit pentru a
indica o politică demodată sau nedorită”. În acest fel, termenul capătă conotaţia de
evitare a mijloacelor tradiţionale de ducere a războiului, respectiv de desfăşurare
permanentă de operaţiuni militare care, în cazul unei ciocniri între puterile deţinătoare
de arme atomice s-ar transforma într-un conflict nuclear. Raymond Aron dă o
definiţie sugestivă războiului rece : „război pentru că diplomaţii nu puteau, nici nu
voiau să reglementeze diferendele prin negocieri. Rece fiindcă nu puteau, nici nu
voiau să le reglementeze prin forţă”. Începutul declanşării războiului rece este marcat
de apariţia „doctrinei Truman” (12 martie 1947), pusă în practică de planul Marshall
(5 iunie 1947).
Pentru a explica necesitatea apariţiei războiului rece, D.Fleming precizează :
”După fiecare război mondial înfloresc mari mituri pentru a explica popoarelor de ce

114
au fost înfrânte sau de ce victoriile lor nu au fost atât de fructuoase pe cât s-au
aşteptat. După primul război mondial, naziştii germani au inventat teoria „cuţitului în
spate” pentru a convinge că Germania n-ar fi fost învinsă dacă n-ar fi fost slăbită până
la trădare de către socialişti, democraţi şi evrei. Marele mit după cel de-al doilea
război mondial în lumea anglo-saxonă l-a reprezentat „pierderea” Europei Răsăritene
şi a Chinei ca urmare a politicii lui F.D.Roosvelt”. În această împrejurare, războiul
rece apare ca o necesitate istorică : războiul rece ar fi fost declanşat de U.R.S.S. în
scopul „comunism-izării” prin forţă a lumii, fapt care a atras riposta globală a S.U.A.
Astăzi, se pune întrebarea firească dacă războiul rece a încetat. Răspunsul vine
de la clasa politică : elita politică actuală, de la Bush la Chirac apreciază că lumea se
află, în faza post-războiului rece. Conform opiniei lui Michael Stürmer (consilier
neoficial în probleme de politică externă al cancelarului Helmuth Kohl), faza de
început a post-războiului rece a fost marcată de „reunificarea Germaniei…
Implicaţiile ei au pus capăt celor 40 de ani de război rece”.
Teoreticianul american C.Gati (1977) identifică trei faze ale războiului rece :
confruntarea (perioada 1945-1949), confruntarea şi competiţia (1950-1962) şi
confruntarea, competiţia şi cooperarea, începând cu 1963. Destui sociologi şi
teoreticieni ai războiului îşi pun întrebarea dacă, într-adevăr războiul rece s-a încheiat
ca urmare a dărâmării Zidului Berlinului la 9 noiemmbrie 1989, a evenimentelor din
’89 din Europa centrală, Răsăriteană şi de Sud-Est şi, mai apoi, a celor din 1991 care
au condus la destrămarea U.R.S.S. Răspunsul analiştilor militari este mai degrabă de
natură filosofică : „Există capcane ale paralelelor istorice şi nu putem şti dacă nu se
preconizează o a patra fază a acestuia (a războiului rece, n.n.)”. Faza la care fac
referire analiştii militari este cea a destinderii sau, aşa cum apare la alţi teoreticieni,
faza post-războiului rece.
În acest context, remarca făcută de H.G.Wells rămâne de o actualitate
axiomatică : „istoria omenirii devine din ce în ce mai mult o cursă între educaţie şi
catastrofă”. „Cum poate fi evitat războiul şi care sunt metodele de apărare împotriva
acţiunilor militare sau cu substrat militar la adresa suveranităţii şi integrităţii
naţionale?” Aceasta este întrebarea care a însoţit toate statele încă de la apariţia lor şi
va continua să fie valabilă atât timp cât statele însele vor exista.
Ameninţarea la adresa securităţii naţionale se referă la pericolul că naţiunea în
cauză ar putea deveni victima recurgerii ostile şi dăunătoare la forţa militară de către
alţii. Ameninţarea poate fi directă, prin folosirea ca atare a forţei, sau indirectă, prin
intermediul a diferite forme de intimidare militară. Această a doua posibilitate nu
trebuie pierdută din vedere. Există multe forme subtile de recurgere la posibilitatea
directă de a folosi forţa în scopuri coercitive sau persuasive. În consecinţă, metodele
ce trebuie folosite în vederea salvgardării securităţii naţionale nu trebuie să se rezume
la măsuri militare, ci trebuie să includă diplomaţia şi încrederea reciprocă, organizaţii
internaţionale, comerţ şi cooperare economică.
Securitatea naţiunii înseamnă mai mult decât apărarea graniţelor şi integrităţii
teritoriale. Înseamnă şi apărarea valorilor fundamentale ale societăţii şi poporului
respectiv. Dacă atacurile la adresa unor astfel de valori le pune în pericol în
străinătate, atunci, prin efectul dominoului, ele ar putea deveni mai vulnerabile şi pe
plan intern. Destrămarea relaţiilor obişnuite la nivel de sub-naţional a dictat lărgirea
definiţiei de securitate, astfel încât să fie inclusă şi protecţia împotriva violenţei la
scară mare prin metodele militare, nu numai evitarea războiului dintre state.
Problema securităţii naţionale, în sens tradiţional, este mult mai puţin acută în prezent
decât era până în deceniul al nouălea al secolului al XX-lea. Cu toate acestea – atrag

115
atenţia analiştii militari şi politici – trebuie evitat fenomenul de „întărire a securităţii
naţionale în condiţiile sporirii insecurităţii celorlalţi”. Singura cale prin care acest tip
particular de fenomen poate fi evitat este creşterea conştientizării stării de securitate
comună. Acest obiectiv fundamental al tuturor ţărilor devine obiectul discuţiilor la
nivel european, deschise de tratatul de la Maastricht, şi mondial, prin N.A.T.O.

Managementul stărilor de criză. Tratatul de la Maastricht : perspectiva unei politici


europene de apărare. Securitatea globală.

Istoria umanităţii poate fi considerată, dintr-un anumit unghi de vedere, ca o istorie a


crizelor ori a sistemelor de criză din vremea constituirii primelor formaţiuni statale şi
până în prezent. Th. Repciuc defineşte criza ca „moment critic ce intervine în evoluţia
vieţii internaţionale, a raporturilor dintr-un stat, a unui sistem, regim sau guvern”.
Noul context politico-strategic european face tot mai necesară şi mai posibilă
perfecţionarea modalităţilor de management a stărilor de criză. În ultimii ani,
continentul nostru a cunoscut o evoluţie rapidă şi contradictorie a situaţiei politico-
economice şi militară marcată de căderea „cortinei de fier” ce despărţea Europa în
două sisteme social-politice şi militare opuse. Înlăturarea vechilor contradicţii
generate de bipolaritatea politico-ideologică a Europei a reactualizat şi acutizat însă
contradicţii mai vechi, îndeosebi de natură etnică, economică, religioasă sau de altă
natură. Pe de altă parte, dezvoltarea colaborării şi, în general, intensificarea
interacţiunilor dintre state conduce în mod inevitabil la sporirea diferendelor
internaţionale. Acolo unde relaţiile sunt mai intense şi mai complexe, posibilitatea
ivirii diferendelor este mai mare.
O serie de factori contribuie la cronicizarea şi agravarea acestor diferende :
accentuarea tendinţelor de reîmpărţire a lumii în zone de influenţe, de întărire a
dominaţiei în diverse părţi ale globului, intensificarea fără precedent a cursei
înarmărilor, îndeosebi nucleare, tendinţele de negare a unor tratate de pace,
revanşismul şi revizionismul manifestate de unele state sau grupări de state.
Gestionarea sistemelor de criză, deşi presupune ca o condiţie necesară aşezarea
părţilor în litigiu la masa tratativelor, face ca numai această aşezare să nu fie
suficientă : părţile trebuie să manifeste şi voinţa politică necesară pornindu-se de la
respectarea intereselor legitime ale fiecărei părţi. O altă conduită de realizare a
managementului sistemelor de criză o constituie menţinerea permanentă a dialogului
şi a canalelor de comunicare politică între state, precum şi a acelor organisme ce pot
contribui eficient la atenuarea şi soluţionarea crizei.
Tratatul de la Maastricht, subliniază Charles de Llamby, „deschide perspectivele
unei politici europene de apărare”, („Perspective” în Revista română de studii
internaţionale, vol.1-2, 1993, 85-95) „Apărarea comunitară europeană este o
organizare ce pentru unii ţine de domeniul utopiei iar pentru alţii este temelia
edificării Statelor Unite ale Europei”.
Scopul tratatului de la Maastricht a fost să realizeze în scurt timp, o apărare
comună. Întrebarea pe care şi-o pun analiştii politici - şi pe care o sintetizează Llamby
- este „ce se apără, contra a ce şi contra cui e necesară o apărare?” Chipul apărării
europene poate îmbrăca mai multe aspecte, mergând de la alianţă şi până la apărare
supranaţională. În plus, Uniunea Europeană nu este un spaţiu militar omogen, atât
timp cât se constituie ca un conglomerat politic. Este evident că diferitele modele se
află în strânsă corelaţie cu nivelul de integrare politică. Valoarea sistemelor de
apărare, forţa sa disuasivă depind de aceasta, ca şi gradul de interoperabilitate al

116
unităţilor şi omogenitatea armamentelor. „Oricare din aceste formule ar fi adoptată,
chiar şi cea mai restrictivă se va ciocni de dificultăţi de ordin politic, economic, social.
Acestea nu pot fi depăşite decât dacă diversele state europene, membre ale Uniunii
Europene posedă o percepţie identică a necesităţii unei apărări europene cu totul alta
decât NATO”
În perioada 14-15 decembrie 1990, Consiliul European de la Roma propunea
„proiectul de politică externă şi securitate comună (PESC)”. „Uniunea statelor
membre definesc şi pun în practică o politică de securitate comună ce cuprinde
ansamblul problemelor relative la securitatea Uniunii Europene, inclusiv formularea
grabnică a unei politici de apărare comună care să conducă rapid la o apărare
comună”. Textul, subliniază Llamby, este rezultatul unui compromis, care dă
posibilitatea unor interpretări opuse : în timp ce Franţa şi Germania consideră UE ca
fiind „braţul armat al Uniunii Politice”, pentru Olanda şi Marea Britanie, UE
reprezintă „pilonul european al alianţei”. Această diferenţă „reflectă divergenţa
punctelor de vedere cu privire la natura legăturilor cu NATO.
Dar ce tip de apărare comună a UE propune tratatul de la Maastricht?
Am amintit deja că alegerea soluţiilor de apărare se plasează pe un continuum al
posibilităţilor ce merg de la o alianţă întărită până la apărare comună transnaţională.
În toate cazurile însă, organizarea unui sistem de apărare la nivel european implică
„împărţirea puterilor de decizie între naţiuni, acestea păstrându-şi o parte din
suveranitate şi o autoritate europeană politică şi operaţională”. (ibidem)
Structurile de decizie, subliniază Llamby, comportă trei niveluri : politic (la nivelul
şefilor de stat) ; politico-militar (este nivelul la care se elaborează deciziile şi se
realizează controlul şi care include miniştrii apărării, pe cei ai afacerilor externe şi
adjuncţii şefilor de stat major) ; comandă-operaţională (este nivelul şefilor de stat
major).
În scopul apărării comune europene, Llamby identifică anumite dificultăţi de
ordin politic („până unde se poate merge în apărarea comună?”) şi strategic („ce
strategie trebuie adoptată? Europeană sau mondială?”). La acestea se mai adaugă
contribuţia financiară efectivă a fiecărui stat pentru apărarea comună şi nu în ultimul
rând definirea unei politici comune privitoare la armament. Concluzia lui Llamby
este că „Maastricht marchează punctul de plecare în edificarea de lungă durată a unei
politici comune de apărare. Progresele vor fi lente. Diversitatea intereselor naţionale
face ca un consens să se obţină greu”. Imperativele militare şi tehnologice militează
pentru adaptarea unei politici de apărare europeană comună, a cărei realizare se
împiedică de divergenţa intereselor naţionale.
Într-o Europă a cărei singură trăsătură constantă este azi instabilitatea, se caută
echilibre regionale într-un climat de confruntări ce cu greu poate fi controlat la nivel
internaţional. În goana dusă de producători de a se debarasa de arme, agravată de
răspândirea tehnologiilor nucleare şi balistice, aceste confruntări găsesc întotdeauna
mijloacele de a se manifesta în mod violent. Dincolo de interesele pur naţionale şi de
tropismele istorice această stare lucruri justifică poziţia britanică şi olandeză : în
prezent NATO apare drept singura forţă organizată susceptibilă să garanteze
securitatea statelor europene.
„Este pe cale să devină Pământul un loc mai sigur ca urmare a evoluţiilor
politice recente?” se întreabă A.Giddens (1997/2001, 389-390) Desigur, perspectiva
unui holocaust nuclear a scăzut cu mult. Dar posibilitatea izbucnirii unui război
nuclear nu a dispărut în totalitate. În 1992 existau încă cel puţin 50.000 de arme
nucleare (Barnaby, 1992), iar în 1994 proape 24.000 erau încă desfăşurate.

117
Majoritatea armelor aparţin Statelor Unite, Rusiei şi altor state din fosta Uniune
Sovietică. Marea Britanie, Franţa şi China posedă, de asemeni, arsenale semnificative;
Israelul a fost un stat deţinător de arme nucleare o perioadă lungă de timp; India şi
Pakistan au şi ele în prezent posibilitatea de a construi asemenea arme şi alte ţări deţin
mijloacele de a le urma.
„Una din problemele majore este stoparea proliferării armelor nucleare –
răspândirea armelor nucleare în state care nu au fost până în prezent deţinătoare de
asemenea arme (Levanthal şi Tanzer, 1991). Este greu de susţinut că securitatea
globală va fi întărită dacă 30, 40 sau mai multe state vor poseda arme nucleare. Şi
totuşi, puterile occidentale, care-şi justifică arsenalele nucleare susţinând că acestea
împiedică agresiunile, nu pot fi surprinse dacă şi alte ţări încearcă să le obţină pentru
acelaşi motiv. Iar dacă un stat intră în posesia lor, rivalul acestuia va proceda la fel.
Este posibil astfel, ca proliferarea să se accentueze”. (ibidem)
Michael McGwire, un binecunoscut analist pe probleme de apărare, susţine că în
următorii 20-30 de ani există posibilităţi realiste de a crea o lume liberă de arme
nucleare (McGwire, 1995). O lume fără arme nucleare (NWW) este o opţiune realistă,
0deoarece mulţi lideri militari şi politici au ajuns să înţeleagă că armele nucleare sunt
complet nefolositoare în scopuri strategice. Singurul lor motiv pentru menţinerea lor
ar fi acela că şi alţii le posedă sau le pot avea. Riscul declanşării unui război rămâne
prezent, în oricare din aceste probabilităţi; NWW rămâne singurul mod de a evita
posibilitatea unor confruntări nucleare catastrofale, care ar putea duce la distrugerea
unor mari părţi ale lumii şi poate chiar a omenirii în întregul ei.

Stratificare şi structură socială. Inegalitate socială.

1. Stratificare socială. Structură socială.

1.1. Stratificare socială. Teoriile stratificării.

1.1.1. Stratificare socială. Structură socială.

Structura socială este o realitate complexă, multidimensională, de aceea şi definirea ei


are un caracter descriptiv, de enumerare a elementelor componente. Structura socială
reprezintă deci, „ansamblul relaţiilor relativ stabile ce caracterizează sistemul social al
unei societăţi, alcătuit din comunităţile, colectivităţile, clasele, categoriile şi grupurile
sociale existente la un moment dat” (I.Mihăilescu în C.Zamfir, L.Vlăsceanu, coord.,
1993, 623).
Stratificarea socială este universală şi omniprezentă. Ea caracterizează atât
societăţile primitive, aparent cele mai simple şi mai omogene, cât şi sistemele sociale
cele mai diferenţiate şi eterogene. Toate sunt alcătuite din diviziuni verticale,
întemeiate fie pe sex, vârstă sau structură de rudenie, fie pe bogăţie materială, putere
sau prestigiu. Toate sectoarele activităţii umane sunt stratificate : diferenţele de
salariu, sursa de venit sau patrimoniul ; eterogenitatea religioasă a unei societăţi,
intensitatea practicilor de cult în viaţa coreligionarilor ; distribuţia puterii politice între
grupuri sau indivizi, proximitatea în raport cu centrele de decizie ; gradul de angajare
partizană, modurile de consum al bunurilor materiale sau simbolice, stilurile de viaţă
etc. „Există stratificare”, accentuează M.Cherkaoui, „din momentul în care există
diferenţiere, integrare, ierarhizare, inegalitate sau conflict între elementele constitutive
ale unui grup” (1992/1997, 111).

118
Nu există nici un tratat, speculaţii sau simple consideraţii asupra societăţilor
umane, de la presocratici până în secolul al XVIII-lea care să nu îl pună în discuţie.
Cu toate acestea, studiul stratificării este foarte recent. Dacă părinţii fondatori ai
sociologiei – K.Marx şi M.Weber – au acordat o atenţie deosebită fenomenului
stratificării sociale, doar în anii ’40 ai secolului al XX-lea asistăm la dezvoltarea unor
cercetări empirice.
În sociologie se disting patru etape logice în construcţia teoriilor stratificării.
Prima etapă – cea preştiinţifică – încearcă să găsească temeiul stratificării în natură
sau într-o transcendenţă. (în „Politica”, Aristotel găseşte în natură temeiul inegalităţii
şi superiorităţii oamenilor liberi faţă de sclavi, a bărbatului faţă de femeie, a grecilor
faţă de barbari.) În a doua etapă, teoriile stratificării îşi pun problema originii
imanente a inegalităţii. A treia etapă reprezintă evidenţierea proceselor sociale aflate
la temelia stratificării sociale. În sfârşit, ultima etapă este o încercare de sinteză a
problematicilor precedente pe baza unor concepte psiho-sociologice considerate
elementare şi fundamentale. Înainte de a analiza principalele teorii ale stratificării este
necesare să identificăm componentele structurii sociale şi să distingem sistemele de
stratificare de bază care s-au cristalizat în evoluţia umanităţii.
În determinarea structurii sociale se porneşte de la identificarea componentelor
sistemului social. Se au în vedere :
a)- Populaţia (cu distribuţiile caracteristice de sex, vârstă, etc.) care
convieţuieşte în cadrul unei comunităţi umane globale ;
b)- Naţiunea (inclusiv minorităţile naţionale) organizată într-o comunitate
statală ;
c)- Familia, ca grup social comunitar specific ;
d)- Colectivităţile teritoriale : satul, oraşul.
e)- Clasele, categoriile şi grupurile sociale.
f)- Categoriile ocupaţionale şi profesionale.
În funcţie de dispunerea elementelor componente şi a subdiviziunilor acestora pe
orizontala şi/sau pe verticala spaţiului social, se pot delimita diverse procese de
stratificare mai mult sau mai puţin accentuate, unele dintre ele, cum ar fi venitul şi
puterea, afectând în mod decisiv viaţa oamenilor (apud I.Mihăilescu, ed.cit., 624).
I.Mihăilescu subliniază că, pe lângă structurile funcţionale apar şi evoluează forme de
structurare socială disfuncţionale, parazitare. Din prima categorie, a structurilor
funcţionale sunt de reţinut :
a)- comunităţile umane (naţiune, familie, colectivităţi teritoriale) care îşi au
întemeierea în nevoia funciară a omului de a trăi împreună cu semenii săi, ceea ce îi
determină să dezvolte forme specifice de viaţă colectivă (unităţi sociale) ;
b)- clasele şi categoriile sociale ;
c)- sistemul de stratificare ca rezultat al caracteristicilor formelor de
producţie ;
d)- categoriile ocupaţionale şi profesionale ca rezultat al diviziunii sociale a
muncii.
Pentru A.Giddens, stratificarea socială este înţeleasă drept „inegalităţi
structurale între diverse grupuri de oameni” (1997/2001, 264). Sociologul britanic
compară stratificarea socială cu stratificarea geologică de rocă a pământului : „se
poate considera că societăţile sunt alcătuite din mai multe straturi, într-o ierarhie, cele
mai favorizate aflându-se în vârf, iar cele mai puţin privilegiate în partea de jos”
(ibidem). Giddens distinge patru sisteme de stratificare de bază : sclavia, casta, starea
şi clasa.

119
a)- Sclavia reprezintă forma extremă de inegalitate în care unii indivizi sunt,
literalmente, proprietatea altora. În Atena antică, poziţia sclavilor era apropiată de cea
a unui servitor : ei ocupau multe posturi unele de mare responsabilitate. Existau sclavi
alfabetizaţi care lucrau fie ca administratori ai guvernului, fie ca meşteşugari. Erau
însă excluşi din poziţiile politice şi militare.
În Roma, pentru că grupurilor conducătoare nu le plăcea să facă negoţ, sclavii
erau cei care desfăşurau activităţi de comerţ, ajungând uneori bogaţi şi la rândul lor,
chiar proprietari de sclavi. Existau însă şi sclavi care lucrau în mine sau pe plantaţii.
Aici, sistemele de muncă forţată pentru sclavi au cunoscut tendinţe instabile, o
eficienţă a muncii putând fi obţinută numai în condiţiile în care se întrebuinţau
metodele brutale de pedepsire.
Cel mai răspândit sistem de comerţ cu sclavi din istoria omenirii a fost cel
practicat de puterile occidentale în secolul al XIX-lea. În S.U.A., America de Sud şi
Insulele Antile, sclavii erau folosiţi în majoritatea lor, ca muncitori pe plantaţie şi ca
slugi în casă. Ca instituţie formală, sclavia a fost eradicată.
b)- Casta are ca etimologie portughezul „casta” care înseamnă „rasă” sau „rasă pură”.
În acest sens, conceptul de casă a fost aplicat africii de Sud (unde, menţinându-se
până de curând segregaţia între negri şi albi, căsătoria mixtă sau contactul sexual între
ei erau interzise prin lege). De asemenea, în S.U.A., odată cu abolirea sclaviei, gradul
de separare între negri şi albi a rămas atât de puternic încât populaţia a utilizat
termenul de „castă” pentru a se referi la sistemul de stratificare.
Însă cel mai mult, termenul de castă este asociat cu culturile Indiei. Sistemul de
caste din India este strâns legat de credinţa hindusă în renaştere : se crede că indivizii
care nu reuşesc să respecte ritualurile şi îndatoririle castei lor vor renaşte într-o poziţie
inferioară în următoarea reîncarnare. În India există o varietate de cuvinte care se
referă la aspectele castei. Doi termeni sunt utilizaţi mai frecvent : Jati şi Varna. „Jati”
sunt grupurile definite din punct de vedere local în cadrul cărora sunt organizate
rangurile castei. „Varna” este alcătuită din patru categorii, fiecare ocupând o anumită
poziţie din punct de vedere al onoarei sociale. Brahmanii aparţin celei mai înalte
varna, ei au cea mai elevată condiţie de puritate. Sub cele patru categorii ale varna se
situează persoanele „ce nu trebuie atinse”, adică persoanele impure cărora le este
îngăduit contactul cu animalele sau cu substanţele socotite impure.
c)- Stările s-au dezvoltat în Europa în Epoca Feudală în ţările unde exista o
aristocraţie tradiţională bazată pe ascendenţă nobiliară. Stările existau însă şi în
imperiile centralizate din China şi Japonia, aici fiind organizate pe bază naţională (iar
diferenţele de stări fiind justificate de credinţele religioase).
În sistemele feudale europene, stările erau strâns legate de comunitatea
seniorială locală, ele formând un sistem de stratificare locală (nu naţională). Astfel,
stările feudale constau din pături sociale cu obligaţii şi drepturi diferite ale unora faţă
de ceilalţi, unele dintre aceste diferenţe fiind stabilite prin lege. S-au cristalizat trei
stări sociale în feudalismul european. Starea cea mai înaltă era alcătuită din
aristocraţie – pătura nobiliară –, proprietarii care nu deţineau titluri de nobleţe şi din
oamenii instruiţi. O a doua stare era reprezentată de cler. Acesta prezenta privilegii
distincte. „Starea a treia” includea oamenii de rând, ţăranii liberi, negustorii,
meşteşugarii, dar şi şerbii (robii sau iobagii).
Giddens atrage atenţia că, dacă în cazul castelor nu era permisă mobilitatea
socială, în ceea ce priveşte stările, erau tolerate, într-un anumit grad, căsătoriile mixte
şi mobilitatea individuală între stări. De exemplu, pentru a li se răsplăti serviciile

120
aduse monarhului, negustorii îşi puteau cumpăra titluri, iar oamenii de rând puteau fi
făcuţi cavaleri. Astăzi, titlurile ereditare sunt încă recunoscute în Marea Britanie.
d)- Clasa, ca sistem, se deosebeşte de sclavie, caste sau stări prin următoarele
caracteristici :
1)- Sistemele de clasă „sunt în mod tipic mai fluide decât alte tipuri de stratificare, iar
graniţele dintre clase nu sunt riguros delimitate” (p.267). Nu există restricţii formale
referitoare la căsătoriile între persoane aparţinând unor clase diferite. Calitatea de
membru într-o clasă nu se bazează deci pe unele prevederi legale, religioase sau
cutumiare (ca în cazul celorlalte trei sisteme de stratificare socială).
2)- Clasa unui individ este nu numai „înnăscută”, dată la naştere, ci mai ales
„dobândită”. Mobilitatea socială este un fenomen frecvent în cadrul sistemului de
stratificare bazat pe clase sociale (prin mobilitate socială înţelegând mişcarea în sus şi
în jos în cadrul structurii de clasă).
3)- Clasele depind de deosebirile economice între grupările de indivizi, înţelese ca
„inegalităţi în privinţa posesiunii şi controlului resurselor materiale” (ibidem).
4)- Sistemele de clasă funcţionează în principal „prin intermediul unor legături la
scară mare de tip personal”. Deosebirile de clasă, spune Giddens, constau, în
principal, în inegalităţile de probă şi în condiţiile de muncă. Acestea îi afectează pe
toţi cei aflaţi în categorii ocupaţionale specifice, ca urmare a circumstanţelor
economice care ţin de economie în ansamblu. În concluzie, clasa poate fi definită
„drept o grupare la scară mare de oameni care împărtăşesc resurse economice
comune, ce influenţează puternic stilul de viaţă pe care au posibilitatea să-l ducă”
(ibidem).
Temeiurile principale ale deosebirilor de clasă sunt posesiunea averii şi poziţia
socială. În societăţile occidentale s-au cristalizat trei clase principale : clasa de sus
care include bogaţii, patronii şi industriaşii, persoanele cu cele mai înalte funcţii
executive şi pe cei care posedă sau controlează în mod direct resursele de producţie ;
clasa de mijloc include majoritatea profesioniştilor şi a „gulerelor albe” ; clasa
muncitoare care cuprinde „gulerele albastre” şi slujbele manuale.

1.1.2. Teoriile stratificării : de la Locke la Weber.

Discursul sociologic devine posibil din momentul în care au început să fie remarcate
diferenţele datorate naturii inegalităţilor referitoare la poziţia individului în structura
socială. Astfel, în doctrinele preştiinţifice, temeiul inegalităţii este găsit în natură sau
într-o transcendenţă (este cazul „Politicii” lui Aristotel).
Toate filosofiile sociale şi teoriile stratificării – fie că sunt de inspiraţie liberală
sau socialistă – consideră proprietatea ca fundament al inegalităţii dintre oameni.
Sinteză a teoriilor despre starea de natură, despre contactul social, guvernarea limitată
de lege şi acceptată de cei guvernaţi, teoria lui J.Locke (1690) asupra proprietăţii
devine în secolul al XVIII-lea „o ortodoxie intelectuală şi politică” (apud
M.Cherkaoui, ed.cit., 113).
În starea de natură, subliniază Locke, indivizii transformă proprietatea colectivă
într-o proprietate individuală. Ca atare, proprietatea individuală este o instituţie
naturală şi neconvenţională. În starea de natură, oamenii sunt liberi şi egali, iar
proprietatea este colectivă. Fiecare ia în funcţie de nevoi, fără consimţământul
celorlalţi. Pe de altă parte, fiecare om, fiind propriul stăpân, munca şi rezultatele
acesteia îi aparţin. Deci, proprietatea este a individului care o munceşte şi beneficiază
de roadele sale. Teoria dublei naturi a proprietăţii pe care o pune în evidenţă Locke se

121
concretizează în axiome politice : „individul are un drept natural de proprietate. În
starea de natură, proprietatea există chiar dacă se limitează la produsul muncii. Dacă
acest tip de acumulare prin muncă este egalitar, drepturile de proprietate sunt în
schimb create de oameni” (ibidem).
Filosofii Luminilor, de la Voltaire la economişti (Adam Smith) şi ideologi, au
fost puternic marcaţi de gândirea lui Locke. „Declaraţia Universală a Drepturilor
omului şi cetăţeanului” din 1789 din S.U.A., consideră proprietatea ca unul din
drepturile imprescriptibile şi naturale ale omului.
J.J.Rousseau 81754) în „Discurs asupra originii inegalităţii” pune în evidenţă
relaţia existentă între proprietate, diviziunea muncii şi inegalitate, postulând că
diviziunea muncii este factorul fundamental de inegalitate şi stratificare. Abandonând
preferinţele pentru starea de natură, în „Discurs asupra economiei politice”, Rousseau
elaborează o teorie ce transformă proprietatea într-o convenţie şi o leagă de instituţia
statului, care îi întemeiază şi îi asigură legitimitatea. Dreptul de proprietate este sacru
„şi mai important în anumite privinţe decât însăşi libertatea … El este fundamentul
societăţii civile, iar statul nu îl poate ataca deoarece acesta este instituit pentru a-l
apăra. Statul poate totuşi limita efectele unei egalităţi extreme ce face imposibilă orice
administrare imparţială a justiţiei … Dacă statul nu poate confisca bunurile, el dispune
cel puţin de mecanisme de reglare a bogăţiilor, cum sunt taxele de succesiune şi
impozitul progresiv (1755/1964, 263-271).
Teoria funcţionalistă este condensată schematic de către M.Cherkaoui în trei
ipoteze de diferenţiere şi un principiu de diferenţiere (care, la rândul său presupune
trei structuri de ordine privitoare la poziţii – „de la cea mai vitală la cea mai
neglijabilă pentru societate” –, la calificările cerute – „ de la cea mai expertă până la
absenţa competenţei” – şi la gradul de plăcere/dificultate pesupus pentru executarea
sarcinilor. Iată care sunt cele trei ipoteze de diferenţiere şi cele trei structuri de ordine
ale principiului (1992/1997, 116) :
I1 : Orice societate este un ansamblu de poziţii structurate, cărora le sunt
asociate îndatoriri sau funcţii.
I2 : Membrii societăţii trebuie repartizaţi în aceste poziţii.
I3 : Îndatoririle aferente fiecărei poziţii trebuie îndeplinite de către membrii
societăţii.
P1 : Poziţiile nu sunt de importanţă egală pentru supravieţuirea societăţii.
P2 : Ele nu cer din partea membrilor societăţii aceeaşi experienţă sau un talent
egal.
P3 : Ele nu se realizează cu aceeaşi plăcere.
Pentru ca ipotezele de diferenţiere să fie realizate şi principiul de stratificare respectat,
trebuie să existe pe de o parte un ansamblu de recompense ierarhizate şi, pe de altă
parte, un mod de repartizare a acestor recompense în funcţie de valorile respective ale
poziţiilor.
Meritul teoriei funcţionaliste, spune Cherkaoui, este dublu : sunt evidenţiate
procesele elementare care stau la baza stratificării, şi, în plus, această teorie este
suficient de suplă şi abstractă pentru a putea fi aplicată diferitelor tipuri de societate.
Pentru K.Davis (1942), „recompensele şi distribuţia lor devin o parte a ordinii sociale
şi creează stratificarea” (apud R.Boudon, coord., 1997, 117). Orice societate dispune
de trei tipuri de recompense pentru a-i stimula pe indivizii competenţi să-şi asume
funcţii de răspundere : recompense de ordin economic (bunuri materiale), de ordin
estetic (divertisment şi plăcere) şi simbolic (prestigiu). În aceste condiţii, „inegalitatea
socială este un mijloc elaborat în mod inconştient prin care societatea garantează că

122
poziţiile cele mai importante sunt realizate conştiincios de cei mai calificaţi indivizi”
(ibidem). O asemenea teorie analitică prezintă avantaje datorită faptului că deosebeşte
cu claritate cele patru mari procese care se află la baza stratificării : diferenţierea,
ierarhizarea, evaluarea şi recompensa. Ierarhizarea evidenţiază diferenţa dintre
talentele naturale ale indivizilor sau calificările dobândite prin experienţă şi învăţare.
În „The Social System” (1951), T. Parsons evidenţiază că valorizarea unei acţiuni
sociale este determinată de existenţa unui sistem de valori pe baza cărora putem
cunoaşte stratificarea caracteristică a oricărei societăţi.
Modul şi intensitatea stratificărilor profesionale, de pildă, se schimbă de la o
societate la alta în funcţie de sistemul de valori. O anume societate va privilegia
statutul dobândit (achieved status) în defavoarea statutului atribuit (ascribed status) :
statutul pe care individul îl dobândeşte ca rezultat al propriilor sale acţiuni (diplomă,
medalie olimpică, reuşită financiară) va fi socotit superior statutului atins pe baza unor
caracteristici pe care individul nu le controlează sau pe care este incapabil să le
schimbe (sex, origine etnică, vârstă, castă). Într-o altă societate va fi considerată
legitimă ordinea inversă. (apud R.Boudon coord., 1997, 118)
Există trei obiecţii majore care au fost formulate cu privire la teoria
funcţionalistă a stratificării sociale propusă de Davis (şi, ulterior, de către Davis şi
Moore – 1945). Schematic, acestea se rezumă la faptul că regulile de funcţionare a
societăţii teoretice nu sunt respectate în realitatea socială. În al doilea rând,
apartenenţa la grupuri etnice sau religioase limitează selecţia corectă a celor mai
calificaţi candidaţi. Iar, în al doilea rând, nevoile sociale nu pot afecta
comportamentul individual decât dacă sunt traduse în motivaţii individuale. În plus,
orice teorie a stratificării – spun criticii funcţionalismului – trebuie să dea seamă şi de
cazurile în care nu există corespondenţă între statutul indivizilor şi importanţa socială
a activităţilor lor, ca de exemplu, în cazurile demagogilor şi şarlatanilor (ce au uneori
un statut social înalt). (ibidem, 119)
Pentru R.Dahrendorf („Essays in the Theory of Society”, 1968), originea
inegalităţii nu este altundeva decât într-o societate umană în care contractul reprezintă
instituirea unor norme sociale obligatorii ce fac apel la sancţiuni. „Este social orice
comportament care nu se datorează hazardului, ci este reglat prin norme şi aşteptări
instituite şi inevitabile. Aceste norme sunt obligatorii ; ele se întemeiază pe sancţiuni.
Orice comportament este în consecinţă conformist sau deviant. Comportamentul
conformist va fi recompensat, cel deviant, pedepsit. Deci, dacă societatea este, după
cum susţine Durkheim, „un mediu moral”, rezultă că prin sancţionarea
comportamentului în funcţie de norme se creează o „inegalitate de rang” (apud
M.Cherkaoui, 1992/1997, 121). Dar, continuă Dahrendorf, normele şi valorile
adoptate de o societate sunt numai un subansamblu arbitrar ales din universul
valorilor posibile. „O societate va selecţiona şi valoriza bogăţia materială, o alta,
solidaritatea socială” (ibidem). Rezultă deci, că „Legea, în sensul cel mai larg al
cuvântului, rezumat al tuturor normelor şi sancţiunilor, inclusiv cele necodificate, este
deopotrivă condiţia necesară şi suficientă a inegalităţii sociale”. Există inegalitate
între oameni deoarece există lege.
Dahrendorf ajunge la următoarele concluzii : în primul rând, stratificarea este
consecinţa imediată a controlului comportamentului social prin sancţiuni pozitive sau
negative. În al doilea rând, stratificarea este asemenea tuturor celorlalte categorii ale
analizei sociologice. Ele sunt intim, deşi inegal, legate de trinitatea alcătuită din
normă, sancţiune şi putere. Sancţiunea este o categorie intermediară între normă şi

123
putere. Norma precede din punct de vedere logic puterea ; dar fără putere sancţiunea
rămâne o simplă ameninţare, iar norma un deziderat pios” (ibidem, 122).
Altfel spus, o societate egalitară este o utopie. Societatea este un mediu moral dacă se
întemeiază pe normă, acţiune şi putere, acestea însă producând eterogenitate şi
inegalitate între grupurile sociale. În consecinţă, societatea morală „va fi întotdeauna
instabilă, conflictuală şi, deci, deschisă la schimbare”(ibidem). Concepţia marxistă
asupra claselor este o teorie globală care încearcă să descrie şi să explice –
stratificările societăţilor cunoscute în istorie – chiar dacă punctul de plecare al analizei
este societatea capitalistă.
În 1867, în volumul al treilea din „Capitalul” (respectiv, în volumul al şaselea
din traducerea în limba română „Opere”, cap. „Munca salariată şi capital”, 1959),
Marx scrie că muncitorii salariaţi, capitaliştii şi proprietarii funciari formează cele trei
mari clase ale societăţii moderne bazate pe modul de producţie capitalist. Această
viziune trihotomică se bazează pe sursa de venit, şi nu pe venitul propriu-zis.
Principala sursă de venit este proprietatea. La acest nivel, Marx deosebeşte trei tipuri
de proprietate : forţa de muncă, capitalul şi pământul. Şi tot în acest moment, el
clasifică populaţia în muncitori, capitalişti şi proprietari de pământ.
După proprietate, al doilea concept ce are un rol fundamental în definirea
stratificării sociale este cel de mod de producţie. Marx defineşte modul de producţie
ca exprimând relaţiile sociale şi economice care există între forţa de muncă pe de o
parte şi mijloacele de producţie pe de altă parte. Forţa de muncă include categoriile de
actori sociali muncitori şi ne-muncitori. Mijloacele de producţie se subîmpart în
obiecte ale muncii (pământ, apă, minereu, lemn) şi mijloace de muncă (unelte şi
maşini). Prin combinarea algebrică a acestor trei dimensiuni, Marx defineşte toate
modurile de producţie teoretic posibile.
De exemplu, în societăţile preindustriale, existau două clase principale, pe de o
parte aristocraţii, micii nobili de ţară sau deţinătorii de sclavi, toţi aceştia desemnând
clasa celor care deţineau pământul, iar pe de altă parte, exista clasa celor care erau
angajaţi activ în exploatarea pământului, adică şerbii, sclavii sau ţăranii liberi. În
societăţile industriale moderne, clasele principale sunt din nou două, dar, în acest caz
criteriul este averea sau capitalul necesar pentru cumpărarea mijloacelor de muncă
(tehnologie, fabrici etc.). Cele două clase sunt : industriaşii sau capitaliştii (cei ce
deţin noile mijloace de producţie şi capitalul) şi proletariatul sau clasa muncitoare
(care îşi câştigă existenţa vânzându-şi munca industriaşilor).
Deşi, spune Marx, în orice societate există două clase principale, sistemele de
clasă sunt mai complexe, ele incluzând şi „clasele de tranziţie” adică grupurile de
clase rămase de la un tip anterior de sistem de producţie (cum este, de exemplu,
ţărănimea în societăţile moderne). Iată cum defineşte Marx structura claselor sociale
din Franţa anului 1852. În „Optsprezece Brumar al lui Ludovic Bonaparte”
(1852/1960, vol.8), Marx distinge patru clase : burghezia, mica burghezie, ţărănimea
şi proletariatul.
Burghezia se defineşte prin referire la deţinerea capitalului în cele patru forme
ale sale : financiară, industrială, comercială şi funciară. Acestor patru cazuri le
corespund patru fracţiuni ale căror interese sunt convergente sau divergente, după
împrejurări. Mica burghezie se compune din mici negustori şi meşteşugari, ce sunt
deopotrivă proprietari şi muncitori. Pe de altă parte, şi ţăranii sunt proprietari de mici
terenuri şi trăiesc într-o economie aproape autarhică. Ca şi mica burghezie, ei aparţin
modului de producţie negustoresc. În ceea ce îl priveşte, proletariatul nu deţine nimic
altceva decât propria sa forţă de muncă pe care o vinde. Lumpenproletariatul este un

124
reziduu alcătuit din muncitori fără slujbă fixă, din şomeri, meşteşugari şi mici
negustori ruinaţi.
Deşi identifică în structura socială o diversitate de clase, Marx are grijă să
adauge că acest lucru se datorează juxtapunerii a două moduri de producţie : capitalist
şi negustoresc. Primului îi sunt caracteristice clasele burgheziei şi proletariatului.
Modul de producţie negustoresc este definit de mica burghezie şi ţărănimea. Marx mai
adaugă un element esenţial în analiza sa : el demonstrează că din punct de vedere
empiric şi la nivelul acţiunii, o clasă latentă nu devine manifestă – nu devine un actor
istoric – decât dacă indivizii care o alcătuiesc au conştiinţa singularităţii şi a
intereselor clasei lor. În plus, acest interes trebuie să fie tradus sub forma unei
organizaţii politice, singura care permite acţiunea.
Pentru teoreticienii elitei, nici stratificarea şi nici schimbarea nu se explică
corect prin conflictele rezultate din proprietatea asupra mijloacelor de producţie.
„Fundamentul stratificării poate să fie la fel de bine forţa militară sau puterea politică.
Lupta de clasă nu va dispărea prin eliminarea conflictului dintre muncă şi capital”.
Vom asista pur şi simplu la apariţia altor conflicte, întemeiate pe alte diviziuni ce sunt
tot atâtea expresii ale eterogenităţii sociale”, afirmă M.Cherkaoui (ed.cit., 131),
citându-l pe V.Pareto.
În concepţia lui Pareto, vorbim atât despre eterogenitatea valorilor cât şi despre
eterogenitatea grupurilor constitutive ale societăţii, acestea din urmă semnificând
existenţa unei stratificări şi a unei opoziţii între masa indivizilor şi elită. Sunt două
moduri complementare în care Pareto defineşte elita. Aceasta este în primul rând o
categorie socială compusă din indivizi care au nota cea mai mare în ramura lor de
activitate (oamenii de stat, ofiţerii superiori, artiştii, savanţii, persoanele cu venitul cel
mai ridicat). Elita, însă, mai înseamnă şi totalitatea celor care exercită funcţii
conducătoare în plan politic sau social. Această elită „conducătoare” este împărţită la
rândul ei, în elita guvernamentală – cea care joacă un rol fundamental în conducerea
statului – şi elita neguvernamentală. Concluzia lui Pareto este că elita guvernează în
toate societăţile indiferent de regimul politic sau de instituţiile economice. Inegalitatea
este posibilă deoarece elita guvernează masa. Fundamentul stratificării este puterea.
Cu toate acestea, atrage atenţia Pareto, elitele nu sunt stabile, ele dispar din
motive demografice şi psihologice. „Pentru a dura, elita guvernamentală trebuie
întreţinută mereu, numeric şi calitativ, de familiile provenite din clasele inferioare
care şi-au însuşit anumite calităţi psihologice necesare exercitării puterii ;
concomitent, ea trebuie să-i respingă pe membrii vechii elite către mase” (ibidem).
Numai aşa putem înţelege de ce istoria este „un cimitir de aristocraţii” (V.Pareto, apud
M.Cherkaoui, ed.cit., 132). Alţi sociologi şi-au pus întrebarea firească dacă, în
societăţile democratice moderne şi contemporane, faptul că instituirea sufragiului
universal generează o mai mare egalitate politică conduce la preluarea puterii de către
clasele populare, mai numeroase din punct de vedere demografic.
Cel mai complet răspuns îl dă M.Lipset („Political man”, 1960) care explică
eşecul unei asemenea mobilizări populare, în scopul preluării puterii, prin efectelor
mecanismelor de socializare. Iată lista propusă de Lipset pentru înţelegerea eşecului
popular (apud M.Cherkaoui, 1992/1997, 134) :
1)- Clasele populare sunt mai influenţate de valorilor dominante ale claselor de sus
decât invers.
2)- Ele sunt supuse unor presiuni contradictorii ce exprimă opoziţia dintre propria lor
cultură şi aceea a cărei influenţă o suferă.

125
3)- Unul din corolarele primului enunţ este că, apreciază Lipset, clasele populare sunt
socializate în valorile politice conservatoare, datorită monopolului exercitat de clasele
de sus asupra instituţiilor de socializare, cum sunt sistemul de învăţământ sau
mijloacele de comunicare.
4)- În virtutea principiului conform căruia e mai greu să convingi pe cineva să creadă
în posibilitatea unei schimbări benefice, decât să-i întăreşti adeziunea la ordinea
socială existentă, partidele politice de stânga vor întâmpina mai multe greutăţi în
mobilizarea claselor populare în jurul unor obiective ce vizează schimbarea societăţii.
5)- Din motive de număr şi, în special, de nivel de instrucţie, clasele de sus au tendinţa
de a fi mai omogene din punct de vedere politic şi mai angajate decât clasele
populare.
6)- Primele trei enunţuri, precum şi statutul ridicat al claselor burgheze duc la
concluzia că atât comunicarea cât şi influenţa sa asupra comportamentelor sunt mai
intense pe direcţia de sus în jos decât invers.
7)- În sfârşit. În comparaţie cu indivizii ce au un statut scăzut, cei cu un statut înalt
sunt mai conştienţi de importanţa acţiunii politice.
Pentru înţelegerea organizării sociale şi a structurii societăţii, Max Weber
critică, dar şi modifică şi îmbogăţeşte modelul marxist de stratificare. Nu avansăm
deloc în explicarea stratificării sociale, spune Weber, „dacă nu deosebim, aşa cum
face Marx, cele trei dimensiuni economică, statutară şi politică, fiecare cu propria sa
ierarhie. Cele trei ordine sunt, fără îndoială, corelate … Dar, deşi cauzalitatea este
circulară între cei trei poli, diferenţele de repartizare a indivizilor în funcţie de cele
trei ordine nu pot fi înţelese şi explicate decât dacă presupunem că sunt autonome.
1)- Clasa – se referă la dimensiunea economică şi este definită de Weber ca
fiind ansamblul de indivizi ce au interese economice comune, privitoare la deţinerea
de bunuri şi la şansele de a-şi crea un venit în condiţiile oferite de piaţa bunurilor şi
piaţa muncii. O analiză a claselor sociale presupune considerarea atât a
caracteristicilor proprietăţii într-o economie, cât şi a celorlalte tipuri de bunuri
deţinute. În acest sens, Weber subliniază că, dacă proprietatea defineşte „clasele
avute”, monopolul exercitat asupra serviciilor determină la rândul său „clasele
achizitoare”. Oferta de servicii propuse de bancheri, negustori sau practicanţii
profesiilor liberale, de pildă, este evaluată pe piaţă, iar aceste clase sunt cu atât mai
puternice, cu cât cererea este mai mare. Invers, proletariatul nu deţine nici un
monopol asupra ofertei de servicii. Numărul muncitorilor, nivelul lor scăzut de
calificare, precum şi lipsa de organizare ca grup de presiune eficientă nu le permite să
exercite un control economic al pieţei.
2)- Statutul – se referă la deosebirile dintre grupurile sociale în ceea ce priveşte
onoarea socială sau prestigiul care li se acordă de către alţii. Ordinea statutară
presupune existenţa unei vieţi comunitare bazate pe un minim de consens cu privire la
anumite norme şi valori. Ierarhia statutelor sau prestigiului se întemeiază pe judecăţi
de valoare, pe evaluări făcute de membrii comunităţii. Deosebirile de statut variază
independent de diviziunile de clasă. Onoarea socială, spune Weber, poate fi pozitivă
sau negativă.
Grupurile cu statut privilegiat pozitiv (cum sunt doctorii, avocaţii, etc.) includ
tipuri de indivizi care se bucură, în cadrul unei ordini sociale date, de un înalt
prestigiu. La polul opus sunt grupurile cu statut privilegiat negativ – sau grupurile de
paria –, supuse discriminării care le împiedică să profite de pe urma avantajelor
accesibile majorităţii celorlalţi. Evreii, în Europa medievală reprezentau un grup cu un
statut privilegiat negativ. Lor le era interzisă deţinerea unor poziţii oficiale. Deşi

126
ierarhia statutară depinde şi de ordinea economică, proprietatea nu este însă un criteriu
necesar şi suficient de repartiţie statutară : în Marea Britanie, „noii îmbogăţiţi” sunt
deseori priviţi cu dispreţ de către grupurile de prestigiu, în timp ce a fi sărac, dar nobil
(aşa-numitul termen de „nobilă-sărăcie”) presupune păstrarea stimei şi respectului
celorlalţi, chiar şi în condiţiile pierderii averii.
În concluzie, statutul este guvernat de stilul de viaţă specific pe care îl adoptă
o comunitate şi depinde de evaluările subiective ale membrilor societăţii asupra
deosebirilor sociale.
3)- Partidele şi grupurile politice – întruchipează politicul descris de către
Weber ca fiind a treia dimensiune a stratificării în societăţile moderne. Partidul
defineşte „un grup de indivizi care muncesc împreună datorită faptului că au ţeluri,
interese sau trecut comun”. Pentru Weber, nici organizarea unui partid şi nici
diferenţele de statut nu pot fi explicate din punctul de vedere al diviziunii de clasă (aşa
cum face Marx), pentru că, deşi ambele sunt influenţate de clasă, ambele pot însă
influenţa circumstanţele economice ale indivizilor şi, prin aceasta, afectând însăşi
clasa. În plus, partidele nu sunt rezultatul exclusiv al diferenţelor de clasă, ci ele se pot
baza pe afilieri religioase, pe idealuri etnice, naţionaliste etc. Organizarea partidelor
depinde de felul în care este stratificată societatea în funcţie de statut şi clase.
Partidele, concluzionează Weber, variază în funcţie de structura de dominaţie,
deoarece obiectivul liderilor de partid este cucerirea puterii în cadrul comunităţii.
Teoriile stratificării sociale propuse de Marx şi Weber, deşi sunt diferite, au un
grad mare de complementaritate. Ele continuă să suscite interesul analizei sociologice
contemporane, fiind folosite chiar în mod extensiv, cu oarecare modificări. Olin
Wright se insiră din tezele marxiste, Frank Parkin din cele weberiene.
Wright (1978) identifică trei dimensiuni ale controlului asupra resurselor
economice în cadrul producţiei capitaliste moderne : controlul asupra investiţiilor sau
a capitalului ; controlul asupra mijloacelor fizice de producţie (pământ, fabrici,
birouri) ; controlul asupra forţei de muncă (apud Giddens, 1997/2001, 272). Aceste
trei dimensiuni ne dau posibilitatea identificării claselor majore care există. Analiza
lui Olin Wright porneşte de la existenţa în societate a unor poziţii de clasă
contradictorii grefate pe cele două clase majore. Cele două clase descrise de Wright
sunt clasa capitalistă (aceasta cuprinde persoanele care au control asupra tuturor celor
trei dimensiuni menţionate) şi clasa muncitoare (a cărei membri nu deţin controlul
nici uneia dintre dimensiuni). Între aceste clase există grupuri cu poziţie incertă sau
oameni cu „poziţii de clasă contradictorii”. Wright se referă aici la grupurile
„gulerelor albe” (care sunt alcătuite din angajaţi) şi la cele ale profesioniştilor. În
ambele cazuri, atât angajaţii cât şi profesioniştii trebuie să-şi contracteze forţa de
muncă cu angajatorii pentru a obţine un venit salarial, asemănător cu muncitorii
(„gulerele albastre”). În consecinţă, ei nu sunt nici capitalişti, nici muncitori normali,
au posibilitatea de a influenţa anumite aspecte ale producţiei, dar li se interzice
controlul asupra altora.
Pentru Frank Parkin (1971, 1979), deşi proprietatea asupra mijloacelor de
producţie reprezintă baza structurii de clasă, aceasta însă „reprezintă doar o singură
formă de închidere socială care poate fi monopolizată de către o minoritate şi folosită
ca bază a puterii asupra altora” (apud Giddens, 1997/2001, 272). Celelalte forme
folosite pentru crearea închiderii sociale pot fi originea etnică, religia sau limba.
Parkin defineşte închiderea socială drept „un proces prin care grupurile încearcă să
menţină un control exclusiv asupra resurselor, limitând accesul la ele” (ibidem, 273).

127
Excluderea şi uzurparea sunt două procese care sunt implicate în închiderea socială.
Excluderea – se referă la strategiile pe care le adoptă grupurile pentru a-i ţine la
distanţă pe cei care nu fac parte din rândurile lor, interzicându-le accesul la resursele
valoroase. Astfel sindicatele albilor din S.U.A. în trecut le-au interzis negrilor să
devină membri, ca modalitate de a-şi păstra propriile privilegii. Uzurparea – se referă
la încercările, celor mai puţin privilegiaţi, de a dobândi resursele monopolizate
anterior de către alţii – ca în cazul negrilor care luptă pentru a dobândi dreptul da a fi
membri de sindicat (ibidem, 273).
Parkin defineşte şi închiderea dublă, noţiune care indică faptul că „persoanele
aflate în mijlocul sistemului de stratificare îşi îndreaptă privirile într-o oarecare
măsură către vârf, dar în acelaşi timp sunt preocupaţi să se distingă de cei aflaţi pe o
poziţie inferioară” (ibidem, 273).

1.2. Clasele în societăţile moderne. Schimbări în structura de clasă.

Sfârşitul secolului al XX-lea şi debutul secolului al XXI-lea se caracterizează prin


schimbări majore în structurile de clasă în societăţile europene şi nord-americane.
Există chiar unele voci care susţin că, în societăţile occidentale, clasa a devenit relativ
neimportantă (apud Giddens, ed.cit., 273). Pentru a vedea de ce şi în ce măsură este
adevărat acest lucru să vedem care sunt schimbările în structurile de clasă.
Modelul „clasic” de diviziune de clasă în societăţile moderne ale secolului al
XX-lea include clasa superioară, cea de mijloc şi clasa muncitoare. La aceste trei se
mai adaugă subclasa minorităţilor etnice lipsite de privilegii sau a muncitorilor
imigranţi. O primă distincţie între aceste clase o introduce modul de obţinere a
venitului. Astfel, dacă averea se referă la toate bunurile pe care le posedă indivizii (tot
ceea ce poate fi vândut : pământ, case, acţiuni, conturi în bancă), venitul se referă la
banii câştigaţi din salarii (care provin din ocupaţiile plătite) plus banii care derivă din
investiţii (dobânzi sau dividende) şi chirii. În timp ce clasa de mijloc şi cea
muncitoare dobândesc toţi banii de pe urma muncii lor, clasa bogată obţine cea mai
mare parte a venitului său din investiţii. Să caracterizăm, pe scurt, principalele clase
sociale.
Iniţial, în secolul al XX-lea, sociologii au identificat existenţa a trei sectoare ale
clasei superioare : marii proprietari de pământ, antreprenorii financiari şi industriaşii.
Numai primii se considerau a fi o aristocraţie, dar, în timp, această etichetare s-a
extins şi asupra celorlalte două sectoare (apud J.Scott, 1991, „Who Rules Britain”). În
prezent, susţine Scott, latifundiarii au dispărut ca segment separat al clasei superioare.
Majoritatea vechilor proprietăţi funciare au devenit proprietate publică. Ceea ce
caracterizează clasa superioară astăzi este însă tendinţa de a face divizări de statut
foarte clare în interesul clasei, între „noii îmbogăţiţi” (priviţi adesea cu oarecare
dispreţ) şi cei cu averi moştenite.
Clasa de mijloc este „clasa gulerelor albe” care cunoaşte o creştere
semnificativă spre sfârşitul secolului al XX-lea. În structura clasei de mijloc,
A.J.Fielding (1995, „Migration and Middle Class Formation in England and Wales”)
şi J.H.Goldthorpe (1988, „Social Mobility and Class Structure in Modern Britain”)
disting trei sectoare distincte în interiorul clasei de mijloc : vechea clasă de mijloc,
clasa mijlocie de sus şi clasa mijlocie de jos.
În timp ce vechea clasă de mijloc este alcătuită din patronii independenţi,
posesori ai unor mici afaceri, proprietari de magazine locale şi mici ferme, clasa
mijlocie de sus este, în accepţiunea lui Goldthorpe, „clasa de servicii” şi este formată

128
din lucrătorii profesionişti, manageriali şi tehnici. Ei oferă cunoştinţe specializate şi
know-how managerial (pricepere în conducere), în schimbul cărora se bucură de
privilegii care include salarii mari, siguranţa locului de muncă şi sporuri la salarii cum
ar fi drepturi la pensii private (apud Giddens, 1997/2001, 278). Clasa mijlocie de jos
are un caracter divers : cuprinde funcţionari, profesori, reprezentanţi de vânzări etc.
Aceştia sunt puşi, dacă îi analizăm în termenii teoriei lui Parkin, în situaţii de
„închidere dublă” : mulţi oameni din clasa mijlocie de jos se identifică cu aceleaşi
valori ca şi cei aflaţi în funcţii mai bine plătite, dar este posibil să realizeze că trăiesc
din venituri aflate sub cele ale muncitorilor manuali, mai bine plătiţi (ibidem).
Clasa muncitoare este clasa „gulerelor albastre”, alcătuită din persoanele cu
ocupaţii manuale. Giddens identifică tendinţa către diviziuni şi în cadrul acestei clase.
El vorbeşte, astfel, despre clasa muncitoare de sus, sau aristocraţia muncii, şi clasa
muncitoare de jos. Prima include muncitorii calificaţi ce au venituri mai ridicate,
condiţii de muncă superioare şi o siguranţă mare a slujbei. Deşi anumite meserii ce
presupuneau calificare şi aptitudini deosebite (ca de exemplu, tipografia) au fost
subminate de dezvoltarea tehnologiei, marea masă a clasei muncitoare de sus nu a fost
afectată de şomaj. Clasa muncitoare de jos cuprinde persoanele care se află în slujbe
necalificate sau semicalificate pentru care este nevoie de o minimă pregătire. Ei
lucrează atât în sectoarele centrale ale economiei, cât şi în sectoarele periferice. În
acestea din urmă, locurile de muncă sunt nesigure, câştigurile sunt scăzute şi există un
procent mare de muncitori cu o jumătate de normă. În sectoarele centrale ale
economiei sunt angajaţi în general muncitorii calficaţi, semi-calficaţi şi necalificaţi –
în marea lor majoritate, bărbaţi de rasă albă, atrage atenţia Giddens. Aceste sectoare
sunt în general, sindicalizate.
În ceea ce priveşte subclasa, membrii acesteia au condiţii de muncă şi standarde
de viaţă mult mai scăzute decât majoritatea populaţiei. Este cazul muncitorilor
imigranţi din Franţa (muncitorii algerieni), Germania (muncitorii turci) sau al
minorităţilor etnice lipsite de privilegii, ca de exemplu, negrii şi asiaticii din Marea
Britanie. Dar cea mai furtunoasă dezbatere sociologică referitoare la natura
subclaselor are loc în S.U.A. şi se referă la poziţia negrilor săraci care trăiesc în
ghetouri urbane. S-au conturat două poziţii dihotomice.
Pe de o parte, W.Wilson (1978, „The Declining Significance of Race. Blacks
and Changing American Institution”), afirmă că afro-americanii care locuiesc în
ghetourile urbane sunt condiţionaţi de factori economici (de clasă) şi nu discriminarea
activă (de rasă). Ca argument, Wilson indică noua clasă de mijloc de negri
(profesionişti şi „gulere albe”) care a luat fiinţă după 1960. Concluzia sociologului
american este că vechile bariere rasiste dispar, iar o parte din negri continuă să
locuiască în ghetouri ca urmare a dezavantajelor economice. Pe de altă parte
Ch.Murray, deşi este de acord cu Wilson în privinţa existenţei unei subclase negre în
majoritatea oraşelor mari, el susţine însă că „afro-americanii se află la limita de jos a
societăţii ca rezultat al însăşi politicii de asistenţă socială, menite să-i ajute să-şi
îmbunătăţească situaţia. Oamenii devin dependenţi de ajutoarele sociale şi îşi
construiesc o „cultură a sărăciei” în jurul unei atari dependenţe de asistenţă socială.
După aceea, ei au puţine stimulente pentru a găsi slujbe pentru a-şi construi
comunităţi solide sau a-şi întemeia căsătorii stabile” (ibidem, 280).
Ce se întâmplă însă în structurile acestor clase sociale la începutul secolului al
XXI-lea? Goldthorpe (1988) creionează o schemă a claselor în societăţile moderne,
schemă ce nu mai cuprinde o clasă superioară, ci doar o „clasă de servicii” alcătuită,
la cele mai înalte niveluri ale sale, din manageri de afaceri, profesionişti sau

129
administratori cu înalte calificări. John Scott (1991) consideră însă îndoielnică opinia
conform căreia nu mai există o clasă superioară distinctă : „în prezent, clasa
superioară şi-a schimbat forma, dar îşi păstrează poziţia distinctă”. Ea este alcătuită
din oameni uniţi printr-o „constelaţie de interese”, de puterea marilor afaceri.
„Capitaliştii financiari” sunt o categorie ce include executivi de rang înalt din cadrul
marilor corporaţii, oameni care conduc companii de asigurări şi alte organizaţii,
persoane care sunt „distinşi acţionari instituţionali”. Aceştia, spune Scott, reprezintă
baza clasei superioare în prezent. În ultimii ani, s-a conturat o clasă specifică, „clasa
managerială expertă” a experţilor şi a managerilor care îşi dobândesc poziţia ca
urmare a acreditivelor lor (diplome şi grade). Ei au cariere relativ sigure, bine plătite.
Sociologii îşi pun întrebarea dacă, faptul că în prezent mulţi oameni au slujbe
nemanuale îi plasează sau nu pe aceştia din clasa muncitoare în clasa de mijloc. Deşi
există şi în acest caz divergenţe de opinii între analiştii sociali, s-a conturat însă opinia
potrivit căreia s-a produs o feminizare a muncii de tip gulere albe, de rutină. În plus,
susţine Harry Braverman (1974), pe măsură ce a fost introdusă noua tehnologie care a
preluat o parte din atribuţiile muncii, s-a produs o decalificare a angajaţilor
(calificările acestora devenind demodate). Exemplul dat de Braverman se referă la
munca de secretariat în birouri : „calcularea, scrierea şi abilităţile organizaţionale au
fost parţial înlocuite prin introducerea maşinilor de scris, a maşinilor de calculat, a
aparatelor de fotocopiat şi, mai recent, a computerelor” (ibidem, 282).
Braverman a exagerat, susţin majoritatea sociologilor pentru că ocupaţiile nu
devin decalificate ci recalificate : este nevoie de o calificare superioară pe măsură ce
tehnologia evoluează. „În plus, clasa socială a unui individ căsătorit depinde, de
asemenea, de slujba soţiei. Femeile care au slujbe nemanuale de rutină sunt deseori
căsătorite cu bărbaţi ce deţin posturi mai înalte de tip „gulere albe” : familia în
ansamblu aparţine clasei de mijloc” (ibidem, 283).
Plecând de la studiile lui R.Crompton şi G.Jones (1984) şi G.Marshall (1988),
A.Giddens (1997/2001) observă că cu cât procentul de oameni care deţin posturi de
funcţionari şi de secretariat a crescut, cu atât a sporit procentul de femei în aceste
ocupaţii – şi au devenit mai rutinate aceste ocupaţii. De asemenea, femeile depăşesc
cu mult numărul bărbaţilor în posturile de la niveluri inferioare în sectorul în extindere
al marketingului, al industriilor cu amănuntul şi de divertisment. Slujbe precum cele
de asistent de vânzări, sau casieră de magazin sunt, în mare măsură ocupate de femei.
(p.282)
Referitor la evoluţia „gulerelor albastre”, ca urmare a creşterii a standardului de
viaţă al muncitorilor manuali (ei sunt, în proporţie majoritară, proprietari ai caselor în
care locuiesc, dispun de automobile, televizoare, telefoane mobile şi de toată gama
bunurilor electro-casnice), sociologii sugerează apariţia unei clase muncitoare definită
drept o „societate de clasă mai mijlocie”. Este aşa numita „teză a îmburghezirii”, o
comparaţie cu termenul marxist : tot aşa cum îmburghezirea înseamnă a deveni mai
burghez, prosperitatea „gulerelor albastre” îi conduc pe aceştia către „a deveni mai
clasă de mijloc”.
Studiile lui J.Goldthorpe, însă, demonstrează că teza îmburghezirii este falsă, iar
aceşti lucrători situaţi în slujbe bine plătite (chiar mai bine recompensate decât unele
slujbe ale „gulerelor albe”) nu pot deveni o clasă de mijloc. Explicaţia lui Goldthorpe
este următoarea : aceşti lucrători au o „atitudine instrumentală” faţă de munca lor, pe
care o consideră un mijloc de atingere a unui scop imediat (câştiguri mai mari). Aceşti
lucrători nu aspiră să urce pe scara socială, tot ceea ce îşi doresc este să-şi însuşească
tot mai multe bunuri şi posesiuni.

130
În 1984 în „Divisions of Labour”, Ray Pahl evidenţiază un anumit tip de
stratificare în interiorul clasei muncitoare, o „schismă” între familiile „legate de
slujbe” şi familiile „sărace în slujbe”. Primul tip de familie circumscrie situaţia în care
ambii parteneri au slujbe stabile şi, prin aceasta, au un stil de viaţă acceptabil. La
celălalt pol sunt familiile „sărace în slujbe” şi care, din acest motiv, îşi asigură cu greu
condiţiile minime de subzistenţă.

1.3. Mobilitate socială : tipologii, studii, teorii.

Termenul de mobilitate socială se referă la mişcările indivizilor şi grupurilor în cadrul


unui sistem de stratificare între diferite poziţii socio-economice. Se poate lărgi această
definiţie prin luarea în considerare şi a mişcărilor spaţiale (mobilitate teritorială) şi/sau
a schimbării locului de muncă (mobilitatea sau fluctuaţia forţei de muncă). Astfel, o
definiţie în sens general a mobilităţii sociale desemnează un fenomen ce constituie
prin angrenarea mişcărilor indivizilor sau familiilor între diversele poziţii ale unui
spaţiu social, conceput ca un sistem de categorii sociale, ierarhice sau neierarhice,
delimitate pe baza unui criteriu simplu sau complex” (Dicţionar de sociologie, 1993,
360).
În studiile de mobilitate socială se face distincţia între mobilitatea orizontală şi
mobilitatea verticală. Se vorbeşte despre mobilitate orizontală atunci când :
a)- sistemul poziţiilor sociale este parţial ierarhizat, deci există poziţii de acelaşi nivel
între care au loc mişcări de persoane ;
b)- straturile cuprind mai multe poziţii fiecare şi mişcarea are loc de la una la alta, fără
ieşirea din interiorul stratului ;
c)- are loc o mişcare teritorială ori o schimbare a locului de muncă, fără modificarea
statutului profesional.
Mobilitatea verticală este mişcarea de la un strat la altul şi se poate manifesta
ascendent (în cazul urcării individului sau grupului pe treptele ierarhiei sociale) sau
descendent (evident, este mobilitatea care se manifestă în sensul coborârii).
Analiştii sociali vorbesc despre mai multe tipuri de mobilitate : ocupaţională,
mobilitate instrucţională (sau educaţională), de mobilitate pe scara puterii, de
mobilitate pe scara veniturilor etc. Se disting, de asemenea, două tipuri
fundamentale - pentru cercetarea sociologică - de mobilitate : transgeneraţională şi
intergeneraţională. În cazul mobilităţii intergeneraţionale evenimentul mobilitar îl
constituie diferenţa între poziţia unui individ, la un moment dat, şi cea a familiei sale
de origine, aceasta din urmă fiind caracterizată, de cele mai multe ori, de poziţia
tatălui. Mobilitatea transgeneraţională are drept eveniment mobilitar schimbarea
poziţiei unui individ, pe scara aleasă, între două momente ale vieţii sale.

1.3.1. Studii de mobilitate socială.

La o trecere în revistă a studiilor de mobilitate socială (empirice sau teoretice), Traian


Rotariu arată că acestea pot fi situate aproape întotdeauna, în funcţie de criteriul
folosit, în trei categorii, fiecare categorie circumscriind aria preocupărilor tradiţionale
ale unei şcoli sociologice.
a)- În Tradiţia americană, se utilizează în studiul mobilităţii sociale un criteriu de
stratificare propriu-zis, având ca scop urmărirea mişcării între straturi strict
ierarhizate. O asemenea ierarhizare este rezultatul utilizării drept criteriu a statutului

131
sau status-ului social, constituit fie exclusiv pe baza prestigiului, fie pe baza unui
complex de variabile.
b)- În Tradiţia nemarxistă vest-europeană se foloseşte drept criteriu de clasificare
exclusiv ocupaţia indivizilor. Aceasta are ca rezultat obţinerea unui spaţiu social
format dintr-un număr oarecare de categorii socio-profesionale. T.Rotariu observă că
sociologii din ţările Europei de Vest uzează mai rar noţiunea de status, iar atunci când
o fac au tendinţa de a reduce această noţiune la cea de ocupaţie, considerând că între
ele există o corelaţie suficient de strânsă pentru a putea identifica, într-o primă
aproximaţie, mobilitatea profesională cu mobilitatea socială. „Criteriul ocupaţional nu
presupune în sine ideea ierarhizării, aceasta apărând numai din asocierea scalei de
ocupaţii cu cea de venit, putere, instrucţie etc. Din punct de vedere al analizei formale
a mobilităţii sociale, sistemul de poziţii neierarhizate reprezintă un handicap serios în
tratarea datelor, fapt pentru care unii sociologi europeni se străduiesc uneori să
ierarhizeze ocupaţiile prin asocierile menţionate” (ibidem, 361).
c)- În Tradiţia marxistă, cercetătorii utilizează drept criteriu al mobilităţii sociale
clasele sociale şi păturile sau categoriile care fiinţează în orice societate alături de
clase. Această poziţie prezintă atât avantaje cât şi dezavantaje. Se dezvoltă o anumită
superioritate atât în privinţa obiectivităţii şi consistenţei criteriilor de clasificare, cât şi
în privinţa posibilităţilor de înţelegere şi interpretare a fenomenelor implicate în
procesele mobilitare. Dezavantajul acestei poziţii este acela a incapacităţii de a
surprinde tendinţele şi aspectele mobilităţii sociale la nivel particular, microsocial,
poziţia „marxistă” rămânând cantonată numai la evidenţierea tendinţelor majore în
mobilitatea socială.
Patru mari studii de mobilitate socială s-au cristalizat în practica sociologică. O
primă sarcină a studiilor de sociologie comparativă a constat în evaluarea nivelului şi
intensităţii mobilităţii sociale – adică în determinarea gradului de „permeabilitate” a
structurilor diverselor societăţi – şi în testarea ipotezei că mobilitatea socială se află în
continuă creştere. A doua sarcină a sociologiei a constat în evidenţierea intensităţii
schimburilor între diversele categorii sociale, direcţiile de mobilitate pentru indivizii
plecaţi dintr-o categorie sau invers, aria de recrutare a celor intraţi într-o categorie
(acest gen de cercetări a vizat în special recrutarea „elitelor”, a straturilor din vârful
piramidei sociale). A treia clasă de studii este cea în care se încearcă dependenţa
mobilităţii sociale de alte fenomene (ca de exemplu, cel educaţional), cu scopul
diagnosticării şi evaluării factorilor de mobilitate. Efectele mobilităţii sociale asupra
altor fenomene şi procese sociale constituie al patrulea tip de probleme tratate de
sociologia contemporană.
Indiferent de chestiunile concrete abordate, consideră T.Rotariu, „cei care s-au
ocupat de mobilitatea socială au plecat de la postulatul valorizant că starea „de mai
multă” mobilitate este preferabilă cele de „mai multă” imobilitate, dat fiind că
imobilitate socială înseamnă o inegalitate de şanse sociale adică o autoreproducere a
structurilor, deci a inegalităţilor sociale” (ibidem, 363).
Problema mobilităţii sociale a fost relevată în toată amploarea ei de către Pitirim
Sorokin (1927). În lucrarea, devenită clasică, „Social Mobility”, Sorokin acoperă o
arie vastă de societăţi, începând cu Roma şi China tradiţională. El întreprinde de
asemenea, unul din cele mai vaste studii de mobilitate socială în S.U.A., ajungând la
concluzia că oportunităţile pentru o ascensiune rapidă în S.U.A. erau mai limitate
decât sugera folclorul american. Primele lucrări de studii comparative pot fi datate ca
aparţinând deceniului al cincilea al secolului al XX-lea şi aparţin lui S.Lipset şi
H.Zetterberg (1956, „A Theory of Social Mobility”, Transactions of The Third World

132
Congress of Sociology) şi S.Lipset şi R.Bendix (1959, „Social Mobility in Industrial
Societies”)
Sociologii americani analizează datele provenite de la nouă societăţi
industrializate (Marea Britanie, Germania, Franţa, Suedia, Japonia, Elveţia,
Danemarca, Italia şi S.U.A.) acordând o atenţie specială mobilităţii bărbaţilor de la
slujbe de tip gulere albastre către cele de tip gulere albe.
Ei ajung la concluzia că, atât în S.U.A. cât şi în Europa, industrializarea sporeşte
mobilitatea socială şi că ratele de mobilitate ale tuturor societăţilor sunt aproximativ
similare. Rezultatele cercetării/cercetărilor combăteau ipoteza potrivit căreia S.U.A. ar
constitui o societate mai deschisă decât ţările europene. În timp ce în celelalte
societăţi mobilitatea verticală „gulere albastre/gulere albe” varia între 27% şi 31%, în
S.U.A. aceasta era de 30%. Toate ţările industrializate, spun Lipset şi Bendix, cunosc
fenomenul expansiunii slujbelor de tip „gulere albastre”, acest fapt având drept
consecinţă „un salt în sus al mobilităţii”. Ulterior, cercetările comparative conduse de
T.Fox şi S.Miller (1965), apoi de Ph.Cutright (1968), şi, în sfârşit, de M.Hazelrigg şi
M.Garnier (1976) au confirmat, în grade diferite, teza convergenţei industriale iniţiată
de Lipset.
Criticile pe care le aduce M.Cherkaoui acestor lucrări sunt esenţialmente două:
prima, că aceste studii fac o comparaţie între ţări caracterizate prin etape istorice şi de
dezvoltare diferite ; a doua, că datele utilizate în lucrări au fost în totalitate culese
pentru cercetări al căror scop nu era comparaţia (cu alte cuvinte, sunt disparate).
(M.Cherkaoui, 1997, 202)
Date bogate, comparabile, şi clasificări amănunţite rezultă din cercetările
comparative ale lui R.Andorka şi K.Zagorski despre Polonia şi Ungaria, ale lui
R.Erikson, J.Goldthorpe şi L.Portocarero (1979) despre Franţa, Anglia şi uedia şi ale
lui S.Poentinen (1983) despre Ţările Scandinave.
Realizând o anchetă pe bază de chestionar pe patru eşantioane a câte 1000 de
indivizi fiecare, din Finlanda, Danemarca, Norvegia şi Suedia, Poentinen (1983)
demonstrează că, raportat la generaţia tatălui, în aceste ţări au avut loc schimbări
structurale importante. În Finlanda, exodul rural a însoţit industrializarea şi creşterea
rapidă a sectorului terţiar. Rata rapidă de schimbare structurală ce caracterizează
Finlanda a avut drept consecinţă transformarea structurii profesionale care, la rândul
ei, a condus la explozia sectorului terţiar. Această transformare a avut loc şi în
Danemarca, Suedia şi Norvegia, însă într-un ritm mai lent. Cauza acestor diferenţe
rezidă în faptul că, în timp ce în Finlanda o treime din muncitori şi funcţionari sunt de
origine rurală, în celelalte trei ţări aceştia reprezintă numai o cincime. Concluzia la
care ajunge Poentinen (1983, 108) este că în ansamblu, structura mobilităţii sociale
este similară în cele patru ţări scandinave şi că, deşi diferenţele nu sunt spectaculoase,
ele sunt semnificative.
O altă preocupare majoră a sociologilor a reprezentat-o evoluţia mobilităţii
sociale exprimată în cercetări care şi-au propus fie să demonstreze că mobilitatea
rămâne stabilă în timp, fie, din contră, să verifice dacă nu cumva ea creşte sau scade
în timp. Două cercetări, referitoare la stabilitatea mobilităţii, ne atrag atenţia : cea a lui
P.Blau şi O.Duncan (1967, „The American Occupational Structure”) şi cea a lui
D.Featherman şi R.Hauser (1978, „Opportunity and Change”).
Ancheta de tip transversal realizată în S.U.A. de Blau şi Duncan îşi propune să
pună în evidenţă o eventuală tendinţă a mobilităţii, prin analiza relaţiei dintre
categoria socio-profesională a tatălui şi aceea a subiectului pe cohorte de vârstă. Ei
ajung la un rezultat surprinzător conform căruia nu se observă nici o tendinţă a

133
mobilităţii. La această concluzie, apare ca un corolar o alta : ridicarea ratei de
şcolarizare – deci reducerea inegalităţii în faţa învăţământului – nu are un efect
semnificativ asupra mobilităţii. Ancheta realizată de Featherman şi Hauser (1978) a
avut drept scop evidenţierea, descrierea şi explicarea unor eventuale evoluţii ale
structurii mobilităţii din S.U.A. Rezultatele oferite de această cercetare (care s-a
realizat pe un eşantion de 33.600 de gospodării pentru care există date complete) sunt
următoarele (apud M.Cherkaoui, 1997, 204-205) :
1)- În S.U.A. se constată o mobilitate foarte puternică între categoriile socio-
profesionale de la o generaţie la alta (din 1930 şi până în 1970, Featherman şi Hauser
evaluează la 60-80% persoanele de sex masculin care şi-au schimbat profesia faţă de
cea exercitată de tatăl lor).
2)- Mobilitatea ascendentă este mult mai mare decât cea descendentă. Datele anchetei
sunt următoarele : peste 37% dintre bărbaţii activi au un statut la începutul carierei
superior celui al tatălui lor (faţă de 23% de mobili descendenţi) ; peste 50% au un
statut actual superior aceluia al tatălui (faţă de 20% de mobili descendenţi). Concluzia
sociologilor americani este că 37% dintre bărbaţi au experienţa unei mobilităţi
intergeneraţionale ascendente.
3)- Din analiza celor nouă cohorte din 1930 şi până în 1970 a rezultat o evoluţie
curbilineară a mobilităţii ascendente : după o creştere constantă din 1930 până în
1955, ea înregistrează o scădere ce explică dificultăţile de intrare pe piaţa muncii ale
tinerelor cohorte.
4)- Se constată o corelaţie moderată între originea socială şi destinul social, atât în
cazul fiecărei generaţii, cât şi de la o generaţie la alta.
5)- Tendinţele evidenţiate de Featherman şi Hauser „coroborează teza scăderii
moştenirii sociale cu importanţa crescândă a criteriilor universaliste, ce se află la baza
repartizării indivizilor între diferitele statute sociale” (apud M.Cherkaoui, ed.cit.,
p.cit.). Cu alte cuvinte, în afara faptului că se observă o reducere progresivă a
corelaţiei dintre profesia tatălui şi cea a fiului, analiza cohortelor succesive a arătat că
tind să se reducă nu numai diferenţele economice regionale, ci şi handicapurile şcolare
pe care le-au cunoscut negrii şi ţăranii în trecut.

1.3.2. Teorii generale ale mobilităţii sociale.

În „Mobilitatea”, Mohamed Cherkaoui (apud R.Boudon coord., 1992/1997,


210-213) distinge două grupe de teorii care încearcă să explice efectele mobilităţii
sociale asupra comportamentelor indivizilor.
1)- Teoria aculturaţiei sau socializării-resocializării propusă de P.Blau (1956)
are ca punct de plecare ipoteza potrivit căreia, copilul învaţă în sânul familiei moduri
de a percepe, simţi, gândi, pe scurt, atitudini şi comportamente comune indivizilor
aparţinând aceleiaşi clase sociale. Dacă, în cursul vieţii sale, el îşi schimbă statutul, va
fi pus în situaţia de a-şi modifica aceste atitudini învăţate pentru a le face mai
compatibile cu cele ale indivizilor ce aparţin statutului la care accedă. În consecinţă,
subliniază Blau, resocializarea este o consecinţă a mobilităţii pe care individul o
trăieşte.
2)- Al doilea tip de teorii propus de Cherkaoui este cel în care mobilitatea are
efect asupra comportamentului, ireductibil la efectele clasei de origine şi clasei de
destinaţie. Mobilitatea, spune Cherkaoui, poate duce „fie la un hiperconformism al
atitudinilor mobililor faţă de normele de comportament ale clasei de destinaţie, fie la o
izolare socială ce exprimă tensiunile contradictorii dintre valorile clasei de origine şi

134
cele ale clasei de destinaţie” (p.213). În cel de-al doilea caz, al izolării sociale,
„mobilul” (adică persoana care urmează să treacă de la o clasă socială la alta) asistă la
dezorganizarea relaţiilor sale sociale cu indivizii din grupul de origine, fără să fie însă,
în felul acesta, integrat în clasa de destinaţie. „Una din consecinţele posibile ale
dezorganizării sociale este extremismul comportamentelor, descrise adesea în
literatura sociologică şi psihologică : frustrarea, angajarea în mişcări extremiste de
dreapta sau de stânga, sau, pur şi simplu, o retragere care se poate exprima printr-un
foarte puternic absenteism” (ibidem).
În cazul hiperconformismului, mobilul va imita la modul caricatural
comportamentul membrilor grupului de destinaţie, arătând că resocializarea sa e
reuşită în conformitate cu normele noii sale clase de apartenenţă, precum şi
gratitudinea faţă de cei care îi acordă o ospitalitate generoasă. Cherkaoui distinge
două tipuri de hiperconformism. „Hiperconformismul simetric „se caracterizează
printr-o similitudine a comportamentelor mobililor ascendenţi şi ale mobililor
descendenţi : cele două tipuri de mobili adoptă orientările respective ale clasei lor de
destinaţie”. Hiperconformismul unidirecţional, „este cazul în care un grup (mobilii
ascendenţi sau mobilii descendenţi) adoptă comportamentele clasei de destinaţie,
celălalt grup comportându-se în conformitate cu modelul de aculturaţie”.

1.4. Structura socială a României : perspectivă dinamică.

Din punct de vedere al structurii sociale, secolul al XX-lea a reprezentat pentru


România o sursă continuă de mari schimbări şi de evoluţii deosebit de dinamice.
Odată cu constituirea ţării în graniţele sale fireşti (1918), România îşi urmează
traiectul dezvoltării capitaliste, începută în secolul al XIX-lea. Cu toate acestea,
structura socială a societăţii româneşti rămâne preponderent rurală şi ţărănească, deşi
cunoaşte evoluţii de dezvoltare industrial-urbană (apud Ion Mihăilescu în C.Zamfir,
l.Vlăsceanu, coord., 1993, 625).
Pe fondul industrializării rapide al societăţii comuniste ce a urmat celui de-al
doilea război mondial, se constată o amplificare a ritmului dezvoltării industrial-
urbane ce va avea drept consecinţe dezechilibre mai ales demografice şi economice.
Dacă în 1950, raportul dintre populaţia urbană şi cea rurală era de 22-78%, în 1989
acesta ajunsese la 52-48%. În plus, odată cu constituirea proprietăţii socialiste în toate
sectoarele economice, vechiul sistem al claselor sociale a fost complet eradicat., iar în
locul lor au apărut alte clase şi grupuri sociale, cum sunt clasa muncitoare şi ţărănimea
cooperatistă. Existenţa lor era considerată doar o primă etapă în procesul „formării
poporului unic muncitor” care ar fi avut drept consecinţă omogenizarea socială, prin
apropierea condiţiilor de viaţă şi de muncă ale oamenilor.
După Revoluţia din decembrie 1989, în România s-au creat premisele unei
restructurări clasiale de tip occidental, prin privatizare şi prin formarea economiei de
piaţă. Constituirea noilor clase sociale – şi în special a unei clase mijlocii majoritare –
este însă un proces de durată care cere „punerea în practică a unui program eficient de
protecţie socială, ceea ce … nu va fi uşor, dar nici imposibil de obţinut, în condiţiile
unei asanări morale şi a concentrării pe marile probleme ale ţării, ale diverselor
grupuri aflate în competiţie socială şi/sau politică.

2. Inegalitate socială. Inegalitate rasială şi etnică.

135
2.1. Inegalitate socială.

Problematica inegalităţii sociale este clasică pentru sociologie, ea fiind abordată în


mod privilegiat în sociologia educaţiei, sociologia culturii, sociologia mobilităţii
sociale.
Inegalitatea socială este înţeleasă ca „noţiune ce evidenţiază deosebirile între
poziţiile ocupate de indivizi sau grupuri sociale pe o scară ierarhică ataşată unei
caracteristici (variabile) sociale” („Dicţionar de sociologie”, 1993, 296). În lucrările
de sociologie se face distincţia între ierarhiile naturale (rezultate pe baza unor factori
înnăscuţi ce conduc la inegalităţi de natură fizică sau psihică) şi ierarhiile sociale,
acestea fiind instituite şi consacrate de către societate, prin instituţii, valori şi norme
morale şi juridice. Numai în raport cu ierarhiile sociale se poate vorbi despre
inegalităţi sociale.
Inegalităţilor sociale li se atribuie, de către unii sociologi – un rol social
destabilizator –, generator de transformări sociale (un exemplu în acest sens este
teoria marxistă pentru care inegalitatea socială dintre clasele antagoniste este o sursă
generatoare de conflicte). O altă parte a analiştilor sociali văd în inegalităţile sociale
un fapt necesar pentru funcţionarea oricărui sistem social (este cazul tradiţiei
funcţionaliste), şi deci îi atribuie acesteia un rol pozitiv.

2.2. Etnie. Etnicitate. Grupuri etnice. Identitate etnică.

2.2.1. Istoricul conceptului de etnie. Limite.

Neologism francez, versiune modernă a cuvântului grec „ethnos” (cu sensurile


de triburi, provincie, turmă, popor străin), etnia este definită (în varianta antropologiei
culturale) ca ansamblu de oameni, istoric constituit, ce prezintă particularităţi comune
de cultură, relativ stabile. Etnia presupune o constanţă a unităţii şi alterităţii unui grup
în raport cu ansambluri umane asemănătoare. În viziune substantivistă, etnia se axează
pe cercetarea trăsăturilor ce determină identitatea unui grup etnic. În viziune
sociologică, acest concept subliniază relaţiile de solidaritate care implică un ansamblu
de norme şi tradiţii, precum şi o fidelitate a grupului etnic. Pentru behaviorişti, etnia
include mecanisme de însuşire a valorilor ce modelează personalitatea etnică.
În perioada Greciei Antice, „ethnos”-ul era folosit în sensul de trib, adică de
unităţi social-politice care nu erau naţiuni. Astfel, Homer foloseşte ethnos-ul când se
referă la grupurile nediferenţiate de animale şi războinici, Eschil când se referă la
grupurile de persani, Sofocle când vorbeşte de grupurile de animale sălbatice iar
Aristotel când vede în ethnos pe de o parte, grupurile barbare opozante elenilor şi pe
de altă parte, naţiile străine.
În secolul al XIX-lea, termenul de etnie începe să fie folosit cu sensul de grup
de indivizi ce dispun de aceleaşi trăsături. Analizând comunităţile umane neeuropene,
Chavannes foloseşte noţiunea de ethnos pentru a le defini ca naţiuni. V. de la Bouge
atrage atenţia că, pentru analiza grupurilor umane nu trebuie folosiţi termenii de rasă,
popor, naţiune, naţionalitate, ci doar cel de etnie. „În cadrul unui stat în care grupuri
sociale diferite vorbesc o limbă comună şi sunt supuse aceleiaşi dominaţii, indivizii
ajung să se apropie psihic” („Selecţiile sociale”).
În 1906, F. de Saussure, examinând relaţia consangvinitate – identitate
lingvistică, ajunge la concluzia că relaţiile religioase de cunoaştere şi apărare comună
creează între popoare rasial diferite o unitate numită etnism. „Nu există o legătură

136
rasă-limbă, spune Saussure, dar există o legătură etnie-limbă datorită faptului că,
coeziunea socială determină constituirea unei comunităţi de limbă, limba jucând rolul
social de creare a etnismului.
În al doilea deceniu al secolului al XX-lea, subliniind confuzia dintre rasă
(categorie pur anomică) şi etnie (ce are caracteristici şi implicaţii psihice), Regnault
propune denumirea comunităţilor lingvistice termenul de etnie. Din perspectiva
antropologiei culturale, Shirogoraff defineşte etnia ca grup de persoane, de limbă, cu
obiceiuri şi organizare socială comună şi care admit că au aceeaşi origine şi că se
manifestă într-un cadru cultural distinct. În acest sens, etnia apare ca un fenomen
dinamic ce acţionează atât în sensul diferenţierii oamenilor, dar şi în cel al
consolidării raporturilor dintre aceştia. Dintr-o altă perspectivă, Muhlmann pune
accent pe factorii psihici ai formării etniei : autodiferenţierea, conştiinţa comună şi
voinţa colectivă. Etnia, spune Muhlmann, este un element al relaţiilor interumane ce
dă distincţie unei comunităţi.
La nivelul mentalului comun, fiecare etnie caută să-şi reproducă existenţa în
contextul existenţei celorlalţi. Ea se defineşte relaţional, în relaţia dintre omul liber şi
omul străin (adică între cel născut într-un grup şi care are toate drepturile sociale şi cel
născut în afara grupului – şi care nu are nici un drept) sau în relaţia om – neom. Într-o
formă extremă, străinului i se refuză însuşi atributul de om. Extrem de interesantă este
relatarea lui Zinton referitoare la membrii unui trib din Insulele Marchize. Aceştia
considerau drept crimă să-l mănânce pe un semen de-al lor. În schimb, vânau cu
pasiune şi se hrăneau cu indivizi din alte triburi.
În literatura sociologică au existat numeroase critici aduse înţelesului
conceptului de etnie. Una dintre ele se referă la faptul că „etnic” este un substantiv
abstract, derivat prin procese morfologice nonvernaculare („ceea ce nu există”) dintr-
un proces care nu există. O a doua critică se referă la înţelegerea etniei ce fenomen
subsumat studiului general de clasificare a instituţiilor. Pentru a depăşi acest punct
critic, Francis propune termenul de „demos” ca desemnând unitatea multietnică, pe
cel de „stat” pentru a numi naţiunea şi termenul de „loos” pentru a circumscrie
„poporul de jos”. A.Vocher conceptualizează etnia ca tip particular de organizare
politică informală. A.Ebstein defineşte etnia ca însuşire reflexivă a averii culturale,
istorice, a dreptului şi politicilor corespunzătoare. În sfârşit, o a treia critică ce i se
aduce etniei este aceea că ea capătă sens doar într-un context dat de situaţii relative.
Soluţia pe care o propun unii sociologi este aceea de a înlocui conceptul de
etnie cu cel de tradiţionalism (prin considerarea nediferenţiată, necritică a valorilor
tradiţionale şi prin respingerea ideii de civilizaţie), de culturalism (un accent deosebit
punându-se, în acest caz, pe specificitatea culturală considerată ca obicei al grupului
social în opoziţie cu natura).

2.2.2. Etnicitate. Dimensiuni.

Fenomen subsumat studiului general de autoclasificare a indivizilor sau


clasificării făcute de alţii, etnicitatea poate fi văzută fie ca un fenomen social
universal, fie ca un construct social modern a cărui conceptualizare se face în mai
multe direcţii de cercetare. Astfel, Ebstein conceptualizează etnicitatea ca aspect al
identităţii personale. Pentru Marx, etnicitatea este un produs al colonialismului şi
capitalismului. O definiţie concisă a etnicităţii o reprezintă ca pe un ansamblu de
caracteristici particulare ale unei unităţi etnice raportate la spaţiu, timp şi structura ei
social istorică. Se disting trei dimensiuni ale etnicităţii.

137
a)- Din perspectivă ecologică, etnicitatea reflectă numărul, volumul şi rolul
resurselor biosociale ale unităţii etnice în relaţiile cu parametrii mediului uman,
artificial şi tehnologic. Formarea etnicităţii este consecinţa adaptării selective a
unităţii sociale la mediul uman creat treptat şi care se impune ca o a doua natură.
b)- Dimensiunea cronologică a etnicităţii reflectă treptele de organizare internă
şi de împrumut din afară ale unei unităţi etnice.
c)- Din punct de vedere procesual, etnicitatea este subordonată factorilor
social-economici şi se dezvoltă, în primul rând, prin migraţie. Acest ultim fenomen
provoacă distribuţia populaţiei, mutaţii atunci când populaţiile provin din schiţe
genetice diferite. În America Latină şi S.U.A., migraţia a avut drept consecinţă
producerea unui mixaj de populaţie şi, în acelaşi timp, a unui mixaj cultural.

2.2.3. Identitate etnică. Grupuri etnice.

Identitatea etnică reprezintă setul de înzestrări şi identificări pe care fiecare


individ le împărtăşeşte cu alţii din momentul naşterii prin locul naşterii, familia de
provenienţă şi timpul dat. Ea presupune apartenenţa la o etnie, de la cere „primeşte”
un nume. Individul capătă identitate etnică prin socializarea raportată la normele şi
valorile grupului etnic, la naţionalitatea, limba şi religia dominante, la sistemul de
valori, geografia şi topografia grupului etnic, la moştenirea grupului etnic (tradusă în
rituri specifice).
Simbolurile identităţii etnice sunt corpul, teritoriul şi numele. Corpul este
componenta intrinsecă a fiecăruia, ce nu poate fi schimbată. Este aspectul cel mai
profund al modului cum ne vedem pe noi, pe alţii şi alţii pe noi. Corpul este o etichetă
a personalităţii. Teritoriul este elementul esenţial al naţionalităţii, iar numele
reprezintă simbolul primar pe care îl are o persoană unică.
Din perspective comportamentale externe, identitatea etnică se referă la
comportamentul observabil : vorbirea într-o limbă etnică şi practicarea traducerilor
etnice; participarea la reţele personale etnice (familie, prieteni); participarea la
organizaţii etnice (biserică, şcoală, mass-media); participarea în asociaţiile voluntare
etnice (grupuri, societăţi sau organizaţii de tineret); participarea la acţiuni sponsorizate
sau susţinute de organizaţii etnice.
Din perspective comportamentale subiective, identitatea etnică se referă la
imagini, idei, atitudini şi trăiri, având din acest punct de vedere, o triplă dimensiune.
Cunoaşterea moştenirii grupului etnic conturează dimensiunea cognitivă : aceasta se
referă la imagini proprii despre sine şi grup (stereotipuri despre sine şi grup).
Dimensiunea morală a identităţii etnice se referă la importanţa pe care o persoană a
ataşează grupului său şi la consecinţele morale pe care grupul le are faţă de
comportamentul persoanei. În ultimă instanţă, dimensiunea morală se referă la
sentimentele şi atitudinile faţă de obligaţii şi datorii (ca de exemplu, importanţa
învăţării limbii etnice de către copil, căsătoria în grupurile etnice etc.). În sfârşit,
dimensiunea afectivă a identităţii etnice se referă la sentimentul şi ataşamentul faţă de
grup, la simpatia şi preferinţa pentru un grup împotriva altor grupuri şi la ataşarea de
modelele culturale ale unui grup împotriva altor grupuri.
Grupul etnic este un grup social special în care este important sentimentul
etnicităţii. El poate fi definit ca populaţie distinctă ce trăieşte în cadrul unei societăţi
mai largi, cu o cultură diferită de a sa. Grupurile etnice sunt ascriptive, calitatea de
membru dobândindu-se. Membrii grupului etnic se deosebesc de ceilalţi membri ai
societăţii prin trăsăturile atribuite (sau pe care şi le atribuie). Există mai multe

138
clasificări ale grupurilor etnice. Cea mai frecventă însă este distincţia dintre grupurile
etnice primare şi cele secundare.
Grupul etnic primar este alcătuit din membri ce stabilesc un asemenea tip de
raporturi încât acestea permit o evaluare autonomă faţă de societatea globală. Membrii
sunt mai puţin influenţaţi de mediul primitor, relaţiile sunt mai strânse, asemănătoare
celor familiale. Grupul etnic secundar este alcătuit din indivizi aparţinători unei etnii,
dar care sunt izolaţi, depinzând în întregime de societatea primitoare, pentru
satisfacerea nevoilor.
Minorităţile sunt grupurile lipsite de putere, supuse discriminării. Fie că sunt
minorităţi religioase, lingvistice, sociale, minorităţile rămân adesea într-un singur loc,
având o poziţie subordonată majoritarilor şi fiind obligate să se integreze normelor
stabilite de majoritari.
Se disting următoarele caracteristici ale grupurilor minoritare :
a)- Grupurile minoritare sunt alcătuite din indivizi care cunosc segregarea,
discriminarea, agresiunea şi persecuţia din partea grupului social dominant ;
b)- Membrii grupului minoritar au trăsături fizice şi/sau culturale diferite de cele ale
grupului dominant ;
c)- Membrii grupului minoritar au conştiinţa singularităţii (au suferinţe şi greutăţi
comune) ;
d)- Pentru majoritari, grupurile minoritare sunt stimuli şi factori iritanţi ce provoacă
schimbarea socială.
e)- De multe ori, minoritarii se unesc în partide, dezvoltându-şi concomitent elite.

2.2.4. Evoluţii ale relaţiilor etnice. Asimilare etnică, oala etnică şi pluralismul cultural.

Trei modele ale unei posibile evoluţii etnice au apărut în S.U.A.


1)- Primul este asimilarea etnică. Definită ca fuziune culturală în care două
grupuri etnice se amestecă, rezultatul fiind includerea unei etnii în cealaltă, asimilarea
se poate realiza fie pe cale naturală (are loc în contactul direct – de exemplu, prin
istorie – între grupurile eterogene şi apare din nevoia întăririi şi consolidării vieţii
sociale), fie pe cale forţată, ca o consecinţă a unor măsuri guvernamentale (din
învăţământ şi din alte sfere sociale). Prin aceste măsuri se urmăreşte accelerarea
artificială a procesului de asimilare, limitând sau chiar reprimând utilizarea limbii şi a
culturii minorităţii. Este o presiune sistematică asupra grupului etnic pentru a renunţa
la identitatea proprie. În S.U.A, imigranţii îşi abandonează obiceiurile şi practicile
originare, adaptându-şi comportamentul la valorile şi normele majorităţii. Generaţii
întregi de imigranţi au fost supuşi presiunilor pentru a fi „asimilaţi” astfel, iar drept
rezultat mulţi dintre copiii lor au devenit mai mult sau mai puţin complet
„americanizaţi”.
2)- Al doilea model este acela al oalei etnice.
În loc ca tradiţiile imigranţilor să fie dizolvate în favoarea celor dominante din
rândurile populaţiei preexistente, totul devine un amestec într-o formă nouă, creatoare
de structuri culturale. „Într-o anumită măsură, acest model este o expresie exactă a
evoluţiei culturale americane. Deşi cultura „anglo” a rămas predominantă, în unele
privinţe caracterul ei reflectă impactul numeroaselor grupuri diferite care compun în
prezent populaţia americană” (A.Giddens, 1997/2001, 260).
3)- Al treilea model este al pluralismului cultural, definit prin păstrarea
identităţii fiecărui grup etnic şi susţinerea afirmării acestora. În teoria pluralistă despre

139
etnie se menţionează că „grupurile etnice fuzionează nu într-o singură societate, ci în
câteva MELTING-POT-uri, fiecare distinct unul faţă de celălalt”.
Statele Unite reprezintă de multă vreme o societate pluralistă, dar diferenţele
etnice au fost în mai mare parte asociate cu inegalităţi decât cu participarea egală, dar
independentă, la comunitatea naţională.
În ultimii ani s-a pus accentul mai mult pe cea de-a treia dintre aceste soluţii,
prin care identităţile etnice diferite sunt acceptate ca fiind la fel de valabile în
contextul culturii generale.

2.3. Rasa. Conştiinţa de rasă. Relaţiile dintre rase. Prejudecata rasială.

Dosarul imigraţiei secolului al XX-lea care ocupă un loc important în dezbaterile


contemporane este plin de conotaţii rasiste. „pe fundalul mutaţiilor urbane şi al crizei
şcolii a apărut fără să ne dăm seama, o segregare … prejudecăţile rasiale se exprimă
din ce în ce mai deschis” (Michael Wieviorka, 1991-1994, 9).
Se conturează din ce în ce mai pregnant o formă de rasism împotriva negrilor
– activă şi vizibilă unde africani, haitieni şi antilezi iau locul valurilor anterioare ale
imigraţiei. În 1989, în noiembrie, la Aix-les-Bains, aleşii opoziţiei declanşează un
scandal răsunător, criticând evreii din oraş pentru neintegrarea lor în viaţa socială,
pentru caracterul lor diferit şi făţiş. În mai1990, la Carpentras au fost profanate
morminte din cimitirul evreiesc. A renăscut „gândirea revizionistă” ce neagă camerele
de gazare. Fenomen planetar cu o consistenţă istorică remarcabilă, rasismul e definit
uneori într-un mod foarte larg, ca sinonim al excluziunii sau refuzul alterităţii.
Doi poli fundamentali, două experienţe, mai multe decât altele, marchează
spaţiul rasismului : experienţa europeană a antisemitismului şi experienţa americană a
rasismului înrădăcinat într-o structură socială ce vizează o populaţie de negri, în mare
măsură, dominată. Sociologia rasismului, aminteşte C.Guillaumin, nu se poate
construi decât părăsind definitiv studiile şi polemicile referitoare la rasă : „rase
imaginare şi rase reale joacă acelaşi rol în cadrul procesului social şi sunt deci identice
din acest punct de vedere ; aceasta e o problemă sociologică” (1972, 63).
În opinia lui M.Wieviorka, ştiinţele sociale au contribuit în mare măsură la
inventarea rasismului, la structurarea sa într-o formă doctrinară şi savantă. „Desigur,
fondatorii acestora nu merită toţi epitetul de rasişti în sensul pe care îl înţelegem azi
… un precursor ca Gobineau, de exemplu – trebuie judecat cu prudenţă fiindcă multe
evenimente, ca de pildă, experienţa nazistă, le depăşesc cu mult ideile şi poate i-ar fi
îngrozit” (1991/1994, 21). Pentru noile ştiinţe sociale ale secolului al XIX-lea rasa
devenise o categorie ce reflecta structura, schimbarea sau chiar evoluţia istoriei. Dacă
Tocqueville şi Weber n-au acceptat acest punct de vedere, A.Comte a făcut-o. În „Le
Catéchisme positiviste” (1852), Comte constată că diferitele rase umane nu au acelaşi
creier (fără însă să ajungă la vreo concluzie ce poate fi suspicionată de rasism). În
opinia lui Christian Delacampagne (1983, „L’invention du racisme”) ideea existenţei
de rase superioare şi rase inferioare, precum şi ideea că rasa modelează cultura şi
fundamentează diferenţele culturale trebuie căutate la grecii din epoca elenistică.
Majoritatea analiştilor ideii de rasism plasează însă perioada ei de avânt în secolul al
XIX-lea, „în acel amestec de colonialism, dezvoltare a ştiinţei şi industriei,
urbanizare, imigrare şi amestec de populaţii, dar, în acelaşi timp, de individualizare şi
manifestare a naţionalismului” (ibidem, 22).
Renan studiază originile ariene ale Occidentului şi modelează un antagonism
între semiţi şi arieni, care înclină în avantajul teoretic al arienilor. Gustave Le Bon

140
(1894) opune rasele superioare – toate de origine indo-europeană – raselor primitive,
între care s-ar putea situa rase intermediare, „medii” : mai ales chinezii şi popoarele
semite.
În „Essai sur l’inégalité des races humaines” (1852/1940) Arthur de Gobineau
lansează tema degenerescenţei prin amestecul raselor şi cultivă un tip de gândire
pesimistă. Din punctul său de vedere, forţa unei naţiuni sau a unui popor constă în
capacitatea de a absorbi alte popoare sau naţiuni, fapt a cărui consecinţă va fi însă
amestecul şi decadenţa. Concluzia lui Gobineau este că, în acest ultim caz, umanitatea
se îndreaptă în mod ineluctabil spre distrugere. În 1899, Georges V. de Lapouge
(„L’Aryen. Son rol social”) încearcă să creeze o antropologie în care obsesia metisării
este întărită cu ajutorul biologiei şi antropologiei fizice. Folosind concluziile lui
Drawin asupra deosebirilor rasiale, Francis Galton promovează un eugenism, care
însă, în acea perioadă, nu era monopolul extremei drepte şi al gândirii conservatoare,
ci reprezenta o expresie a curentelor de reformă socială.
În 1902, Houston Stewart Chamberlain – fiu de amiral britanic şi ginere al lui
Richard Wagner – dezvoltă în Germania o teorie asupra „haosului raselor”, subliniind
influenţa din ce în ce mai mare a evreilor în comerţ, drept, literatură sau politică.
Întreaga Europă a sfârşitului de secol XIX manifestă interes deosebit faţă de
dimensiunea craniilor şi a oaselor, de pigmentarea pielii, culoarea ochilor şi a părului.
Se elaborează clasificări rasiale şi se trece de la un antiiudaism religios la un
antisemitism naţionalist şi politic.
Înşişi intelectualii evrei din Franţa, apelează în această perioadă, la antropologia
fizică astfel încât prin măsurători şi standarde să poată face elogiul rasei evreieşti.
Chiar şi în ajunul celui de-al doilea război mondial mai pot fi întâlniţi intelectuali
evrei care promovează o gândire rasială referitoare la evrei. Arthur Ruppin, de
exemplu, demograf la Agenţia evreiască din Palestina, recurge la antropologia fizică
pentru o definire a identităţii evreieşti care să nu fie caracterizată de religie (1934,
„Les juifs dans le monde moderne”). Ceea ce este însă mult mai important decât
studiile evreilor despre superioritatea rasei lor este însă modul în care evreii, ca grup
etnic, concep transmiterea caracterului iudaic : caracterul iudaic este de ordin biologic
şi se transmite prin mamă. Concluzia studiilor din acest secol XIX rezidă în credinţa
că, prin cunoaşterea raselor, „se va găsi explicaţie diferenţelor morale, culturale şi
sociale, se va înţelege evoluţia generală a omenirii şi modul de a pătrunde cauzele
decadenţei” (ibidem, 23). Acest curent de idei culminează cu nazismul care creează
posibilitatea – unică în istorie – de promovare şi punere în practică. Arheologia însăşi
conferă legitimitate istorică nazismului.
Wieviorka are o concepţie interesantă privind apariţia rasismului european :
acesta „a fost creat, avant la lettre, pe de o parte prin întâlnirea cu Celălalt, pe care l-a
dominat adesea (colonialism) şi, pe de altă parte, prin inventarea – pe fundalul
aplicării naţionalismului – a antisemitismului modern, numit astfel în 1893 de
Guillaume Marr” (ibidem, 24).
Pierre-André Taguieff (1988, 395) analizează poziţia unor analişti sociali care
cred că rasele inferioare pot fi ameliorate cu ajutorul progresului, religiei dau
educaţiei. Taguieff numeşte acest curent un „rasism universalist-spiritualist”.
Versiunea principală a rasismului universalist e dată pe de o parte de ideologia
colonială a celei de a treia Republici Franceze şi, pe de altă parte, de socialişti. De
exemplu, socialistul Léon Blum, sublinia, în 1925, că misiunea raselor superioare,
datoria lor, este de a duce raselor inferioare ştiinţa şi industria şi de a le ridica la un
grad mai înalt de cultură. În opoziţie cu rasismul universalist, Gabriel Tarde

141
(1895/1979 „Les Lois de l’imitation. Étude sociologique”) consideră că „fiecare
civilizaţie îşi făureşte în timp propria rasă, care este, deci, generată de cultură şi de
societate. Această perspectivă este însuşită de Claude Lévy-Strauss care, în 1971 arăta
că „formele de cultură pe care le adoptă oamenii într-un loc sau altul, modul de viaţă
care a dominat sau mai domină încă şi azi sunt cele care determină în foarte mare
măsură ritmul şi orientarea evoluţiei lor biologice. Departe de a trebui să ne întrebăm
dacă într-adevăr cultura este sau nu funcţie de rasă, descoperim că rasa – sau ceea ce
se înţelege în general prin acest termen – este o funcţie, printre altele, a culturii”
(1983, 36).
O altă poziţie este circumscrisă studiului lui Ludwig Gumplowicz asupra
raselor. Ceea ce el a numit „rasă” corespunde cu înţelesul cotidian al conceptelor de
naţiune sau etnie. Gumplowicz descrie evoluţia umanităţii ca dirijată de lupte
nemiloase care, pe măsură ce se soldează cu distrugerea sau disoluţia anumitor
grupuri umane, omogenizează grupurile dominante şi le transformă în rase. Deşi nu
şi-a exprimat niciodată opinia în problema rasei, fiul de rabin, É.Durkheim, schiţează
o analiză a rasismului intern al unei societăţi în răspunsul pe care l-a dat în 1894 la un
chestionar despre semitism : „Când societatea suferă, ea simte nevoia să găsească pe
cineva căruia să-i poată imputa răul, cineva pe care să se răzbune pentru deziluzia sa”
(apud Yves Chevalier, „L’Antisémitisme”, 1988, 48). Teoria sugerată de către
Durkheim este cea a mecanismului ţapului ispăşitor, care se declanşează pornind de la
criza sau disfuncţia societăţii şi vizează un grup uman definit printr-o reprezentare
fără nici o legătură, sau aproape nici una, cu caracteristicile sale obiective.
Alexis de Tocqueville respinge categoric falsele şi odioasele doctrine rasiste,
care îşi propun legitimarea sclaviei negrilor prin natura lor, criticându-l extrem de
sever pe Gobineau. În „Despre democraţie în America”, preocupându-se de
consecinţele emancipării negrilor, Tocqueville pleacă de la ideea că problema nu este
cea a diferenţelor biologice (el nu pune la îndoială faptul că, în condiţii favorabile,
negrii au capacitatea de a ajunge la un înalt nivel de civilizaţie). Problema, spune
Tocqueville, este de natură socială şi politică .”Fie, sugerează el, sunt eliberaţi negrii,
dar atunci albii se amestecă cu ei, fie se menţine sclavia cât mai mult timp posibil.
Dacă nu, „orice alte soluţii intermediare par să conducă în curând la cel mai cumplit
dintre toate războaiele civile şi poate chiar la distrugerea uneia dintre cele două rase”
(1835/1992, 203).
Deşi nu şi-a definit ferm poziţia între sclavie şi dominaţie colonială, Tocqueville
propune, fără îndoială, o adevărată analiză a rasismului american împotriva negrilor.
„Oamenii albi din Nord se îndepărtează de negri cu atât mai mult cu cât legiuitorul
marchează mai puţin separaţia care trebuie să existe între ei … În Nord, când albii se
tem că vor ajunge să se contopească cu negrii, se tem de un pericol imaginar. În Sud,
unde pericolul ar putea fi real, nu cred că teama a fost mai mică” (ed.cit., 199).
Max Weber propune o analiză a rasismului „albilor sărmani” pe linia deschisă
de Tocqueville : „albii din Sudul Statelor Unite care nu posedau nimic şi care duceau
adesea o viaţă mizerabilă când nu aveau posibilitatea de a munci undeva erau, în
perioada sclaviei, adevăraţi purtători ai antipatiei rasiale – total străină plantatorilor –
pentru că „onoarea” lor socială depindea direct de declasarea negrilor” (1921/1971,
418-419). Weber refuză, aşadar, tezele rasiste, atacându-l vehement pe Chamberlain şi
opunându-se fondatorului teoriei igienei rasiale, dr. Ploetz (care asociază afirmarea
rasei cu cea a ordinii sociale). Există rasă, spune Weber, dacă există conştiinţă de rasă
ancorată într-o apartenenţă comunitară şi care poate să conducă la o acţiune, la dispreţ
sau segregare, de exemplu, sau, din contra, la teama faţă de cealaltă specie. Conştiinţa

142
de rasă nu este datorată unor diferenţe ereditare, ci unui habitus : repulsia faţă de
raportul sexual între rase, spune Weber, este în S.U.A. „condiţionată social”.
Sociologul german nu respinge existenţa unor diferenţe biologice între rase ; aceste
diferenţe însă, trebuie să devină un factor care să contribuie la formarea grupurilor
etnice. În acest sens, Weber propune înlocuirea conceptului de rasă cu cel de relaţii
etnice. Primele tratate de sociologie publicate în S.U.A. în 1854 încearcă să justifice
sistemul sclavagist, insistând asupra valorilor morale şi civice ale acestui sistem şi
făcând apel la ordinea autoritară şi disciplina creştină. În 1920, G. Dow face apel la
segregarea gradată ce ar avea ca efect instalarea negrilor într-un singur stat.
Imigranţii apăruţi în S.U.A. în primele două decenii ale secolului al XX-lea,
alimentează dezbateri politice aprinse traduse în politici ale emigrării. Lucrări „de
spiritualitate” descriu criminalitatea mare a nou-veniţilor şi dezvoltă ideea că
imigranţii şi candidaţii la imigrare sunt marcaţi de deosebiri rasiale ce fac asimilarea
lor indezirabilă.
În 1906, William Sumner cere să nu mai fie atribuit rasei ceea ce aparţine
moravurilor şi ethosului popoarelor. Prin introducerea noţiunii de castă, Charles
Cooley (1897) deschide calea unei analizai pertinente a „relaţiilor rasiale”. Iată de ce,
în primele două decenii ale secolului al XX-lea vor apărea două mari orientări ce vor
defini primele abordări sociologice ale rasismului, având ca temă pe de o parte,
castele şi prejudecăţile rasiale şi, pe de altă parte, relaţiile concrete între rase.
Prima şi cea mai importantă schimbare radicală în analiza rasismului este
determinată de sociologia americană fundată pe două idei centrale : deplasează cadrul
de referinţă al rasei către cultură şi pune accentul pe relaţiile interculturale între
grupuri (şi mai puţin pe trăsăturile înnăscute sau dobândite ce caracterizează un grup
uman). Din momentul sosirii în masă a negrilor americani în marile metropole
industriale din Nord, sociologia se transformă într-o „sociologie a race relations) ce
are ca obiect de studii cercetarea concretă a realităţilor sociale şi interculturale,
realitate care cuprinde raporturile dintre negri şi albi în interiorul unei societăţi.
Militant pentru cauza negrilor, W. du Bois (1899) publică un studiu despre negrii
americani, încercând să confere acestora o istorie, o cultură şi un rol în edificarea
democraţiei în S.U.A.
Robert E. Park – fondatorul, împreună cu E.Burgess a „Şcolii de la Chicago” –
subliniază că „race relations” sunt rodul expansiunii europene „care a fost mai întâi
comercială, apoi politică şi religioasă, înainte de a aduce lumii întregi industrializarea
şi capitalismul şi, mai ales, înainte de a determina dislocări enorme de populaţii”
(apud M.Wierviorka, ed.cit., 33). Park dezvoltă o gândire evoluţionistă globală în
momentul în care afirmă că o dată cu afirmarea modernităţii, diferenţele dintre
populaţii se vor baza din ce în ce mai mult pe muncă şi cultură şi mai puţin pe rasă şi
moştenire : „în lumea modernă, care este sau va fi o singură şi unică societate,
conflictele dintre rase se vor contopi în viitor din ce în ce mai mult cu conflictele de
clasă şi vor fi chiar depăşite de acestea” („Race and Culture” apud F.Frazier, 1950,
269-270). Park realizează în S.U.A. o analiză a race relations în perspectivă istorică.
Iniţial, ca o consecinţă a stării de sclavie a negrilor, nu existau probleme de rasă între
aceştia şi albi pentru că sclavii negri erau excluşi din domeniul competiţiei sociale.
A doua etapă istorică o reprezintă apariţia sistemului de caste, care nici el nu
presupune existenţa relaţiilor sociale dintre rase. În societate începe să se instaleze
ordinea socială fundată pe „etichetă” care reglementează strict raporturile dintre
grupurile de rasă sau de culoare. Preluând ideea de la B.Doyle, Park înţelege prin
etichetă însăşi „esenţa sistemului de caste, un ansamblu de ritualuri, un fel de

143
procedeu social în care fiecare face ceea ce se aşteaptă de la el, păstrându-şi în acelaşi
timp, libertatea individuală” (ibidem, 184). Sociologul american precizează că aceasta
este „soluţia naturală” în sistemul castelor. Fiecare rasă dispune de un monopol al
îndeplinirii sarcinilor sale; „atunci când acest statut este acceptat de poporul dominat,
aşa cum se întâmplă acolo undele castele sau sclavia sunt pe deplin aşezate,
concurenţa dintre rase încetează, iar animozitatea rasială are tendinţa să dispară”.
Fiecare este la locul său, „nu există nici un obstacol în calea cooperării rasiale” (apud
F.Frazier, 1950, 227).
A treia etapă este cea a relaţiilor dintre rase şi debutează cu dezintegrarea
sistemului de caste, cu migrarea negrilor din Sudul rural în Nordul industrial şi urban
şi cu creşterea nivelului de educaţie al acestora. „Din acest moment, problema
negrilor este cea a unei societăţi democratice şi liberale, care pune în valoare
competiţia individuală în cadrul căreia, teoretic, fiecare are aceleaşi şanse de
mobilitate ascendentă, dar în care apare tendinţa pentru cei care sunt deja în cursă –
albii – să restrângă accesul celor care nu au fost încă admişi, dar ameninţă să pătrundă
– negrii. Din această perspectivă, prejudecata rasială are o funcţie instrumentală,
serveşte la împiedicarea sau întârzierea intrării negrilor în competiţie” (ibidem).
Considerând etapa „race relations” ca o fază de tranziţie, Park previzionează o a patra
etapă în care deosebirile de clase ar trebui să slăbească. În discursul său despre rasă şi
relaţii rasiale, R.Park introduce un nou concept : pe cel de conştiinţă de rasă.
Relaţiile dintre rase sunt cele care există „între popoare care se deosebesc prin
caractere de origine rasială, în special când aceste diferenţe rasiale pătrund în
conştiinţa unor indivizi şi grupuri astfel diferenţiate şi determină în acest sens
concepţia pe care fiecare individ o are despre sine însuşi şi despre statutul său în
cadrul comunităţii. Conştiinţa de rasă … trebuie considerată ca un fenomen de acelaşi
fel cu conştiinţa de clasă sau de castă … , relaţiile dintre rase … nu sunt atât relaţii
între indivizi de diferite rase, cât între indivizi conştienţi de aceste diferenţe” (ibidem,
81). Fundamentând o sociologie aplicată, studiul relaţiilor dintre rase elaborat de
Şcoala de la Chicago, se ocupă cu precădere de adaptare, colonizare, invazie, izolare,
migraţie, parazitism, segregare. Sunt descrise, astfel, patru moduri de interacţiune :
competiţia, conflictul, cooperarea şi asimilarea, studiul race relations înscriindu-se
într-o ecologie urbană (ce consideră oraşul ca unitate fizică în interiorul căreia pot fi
remarcate procese de segregare spaţială şi mecanisme individuale de adaptare la
mediul înconjurător).
Către sfârşitul anilor ’30 se simte în sociologie o tranziţie de la sociologia
relaţiilor de rasă la cea a prejudecăţii rasiale. În „Caste and Class in a Southern
Town” (1937), John Dollard descrie studiul in situ al modului în care un sistem de
caste modelează viaţa economică, politică şi personală într-un orăşel din sudul
Statelor Unite. El ajunge la concluzia că prejudecata se reproduce, că este înrădăcinată
într-o situaţie, într-o relaţie între rase. Pentru Dollard, prejudecata reprezintă „o
atitudine defensivă, destinată să păstreze prerogativele albilor în cadrul castei şi să
reziste agresiv la orice presiune din partea negrilor care ar avea drept scop
modificarea poziţiei lor de inferioritate” (1937/1988, 441). Conform opiniei lui
Dollard există trei concepte-cheie ce definesc prejudecata rasială :
a)- cel de agresiune generalizat, sau nefixată, legată de frustrările albilor ,
b)- cel de model social de permisivitate faţă de rasism, care face posibilă
izolarea în societate a unui grup detestat şi fără apărare, către care va fi orientată
ostilitatea ;

144
c)- în sfârşit, cel de identificare uniformă, care înseamnă că pot fi recunoscuţi
fără dificultate cei pe care este normal să nu-i iubeşti.
Deşi teoretizarea lui Dollard poate fi supuse unei analize severe (apud M.Wieviorka,
ed.cit., 40), meritul sociologului american este acela că a mutat centrul de greutate al
analizei de pe o relaţie între rase pe însuşi actorul rasist. Din această perspectivă,
„prejudecata nu mai reprezintă raţionalizarea instrumentală a unei dominări, ci devine
un mod de rezolvare a problemelor şi tensiunilor a căror origine se află în altă parte
decât în contactul dintre rase, şi anume în experienţa trăită a membrilor grupului ce
circumscrie rasial şi care vor găsi în grupul circumscris rasial derivatul dificultăţilor
lor sociale şi psihologice” (ibidem).
În literatura sociologică există câteva încercări de definire a prejudecăţii :
a)- atitudine rigidă, emoţională privind un grup de indivizi ;
b)- atitudine negativă despre un grup a unei persoane din afara grupului ;
c)- set de credinţe rigide, de stereotipuri şi emoţii puternice, tipic negative,
despre un grup de indivizi, ce predispune pe cineva să acţioneze într-un anumit mod.
Pentru Allport, prejudecata etnică este o „antipatie bazată pe eroare şi generalizare
inflexibilă”. Etimologic, cuvântul prejudecată are rădăcini latine, provenind din
cuvintele „pre-judicum” – „înainte-judecată”. Din întreg evantaiul de descrieri şi
explicaţii date prejudecăţilor rasiale, se disting trei dimensiuni constante ale acesteia :
cunoaşterea, emoţia şi predispoziţia la acţiune în mod prestabilit.
De unde provine însă prejudecata, care îi sunt rădăcinile?
Există, spun analiştii sociali, cel puţin cinci precondiţii ale apariţiei prejudecăţii:
etnocentrismul ; preluarea judecăţii altora despre ceea ce noi ştim puţin ; generalizarea
unei experienţe personale avute cu oamenii din alte grupuri ; selecţia stereotipurilor ce
dau suport credinţelor noastre despre relaţiile cu grupurile străine de noi ; tendinţa de
a dezvolta prejudecata împotriva celor care concurează cu noi. În formă simplificată şi
rigidă, prejudecata se transformă în stereotip. Stereotipurile sunt imagini mentale,
simple, nesofisticate despre ceea ce ne înconjoară. Ele sunt simple generalizări cu
privire la complicatele variaţii ce există în orice grup rasial. Există o tendinţă
răspândită a oamenilor de a reduce varietatea tipurilor umane la categorii simple şi
rigide, pornind de la trăsătura specifică unei etnii şi generalizând-o.
În prejudecată sunt implicate sentimente negative intense. În acest sens, teoriile
cognitive emit ipoteza potrivit căreia „credinţa în prejudecată este premergătoare
trăirilor în legătură cu grupurile etnice”. Cu alte cuvinte, prejudecata implică o
pregătire bazată pe credinţă şi pe sentimentele despre anumite grupuri ce urmăresc
discriminarea altor grupuri. Există un tip de personalitate deschis la prejudecată,
susţin Adorno şi Brunswitt. Pe de o parte „modelat” de spaima repetării unui fenomen
de tip nazist, şi pe de altă parte, preocupat de eradicarea rasismului la nivelul formării
personalităţii, Theodor Adorno realizează în 1950 unul dintre cele mai celebre studii
asupra personalităţii autoritare („The Authoritarian Personality”). Ipoteza lui Adorno
este că toate convingerile unui individ, fie ele economice, sociale sau politice,
formează un ansamblu relativ simplu şi coerent, un „patern” care este „expresia
tendinţelor profunde ale personalităţii” (1950, 6). Personalitatea se formează în
copilărie, mai ales în cadrul familiei şi prin intermediul educaţiei, dar nu este dată o
dată pentru totdeauna, ci „evoluează sub impactul mediului social” (ibidem).
Rasismul – mai exact antisemitismul – ţin de un anumit tip de personalitate autoritar,
antidemocratic, conservator, orientat politic către dreapta şi modelat de o ideologie
puternic etnocentristă.

145
Personalitatea autoritară manifestă o atitudine de supunere necondiţionată faţă
de autoritate şi îşi exprimă dorinţa ca societatea să fie condusă de un lider autocratic.
Personalitatea autoritară este deci, foarte conformistă, puţin capabilă să-şi recunoască
– şi deci, să-şi controleze – tendinţele impulsive, să-şi exprime teama, slăbiciunea,
sexualitatea, ceea ce conduce la transferarea ameninţării, a slăbiciunii asupra altora.
Personalitatea autoritară minimalizează conflictele parentale şi reproduce disciplina
familială cunoscută în copilărie şi trăită în acel moment ca arbitrară. În sfârşit,
personalitatea autoritară este întâlnită la persoanele care afirmă că au o anumită
filiaţie religioasă, mai ales în cazul în care acceptarea religiei reflectă supunerea faţă
de un mod distinct de autoritate parentală.
Prin cercetările de teren efectuate (chestionând peste 2000de subiecţi) Adorno
îşi fundamentează empiric enunţul teoretic potrivit căruia prejudecata este parte a
sindromului de personalitate şi nu o trăsătură psihologică izolată. O parte a
sociologilor, în special a celor din sociologia funcţionalistă, critică teoria personalităţii
autoritare a lui Adorno, considerând că aceeaşi atitudine poate avea bază
motivaţională diferită la indivizi diferiţi.
Pentru Daniel Katz, prejudecata este o atitudine emoţională rigidă a unui individ
faţă de un grup sau faţă de o altă persoană. Din această perspectivă. Prejudecata
capătă patru funcţii : instrumentală (de adaptare), de autoapărare (prejudecata este
mijlocul ideal de a înlocui ura şi ostilitatea cuiva cu un „ţap ispăşitor”), de cunoaştere
a atitudinilor şi de generare a unei valori expresive.
În sfârşit, o altă explicaţie a prejudecăţii ce s-a conturat în literatura sociologică
porneşte de la premisa că toate grupurile sociale luptă pentru bogăţie, putere şi
privilegii. De multe ori, această luptă ia forma discriminării etnice. În acest context,
prejudecata se referă la sentimentul de supunere, la credinţa despre trăsăturile rasiale
înnăscute, la reclamarea unui privilegiu. Prejudecata exprimă astfel poziţia grupului
precum şi raportul dintre grupurile rasiale şi cele etnice. În consecinţă, prejudecata îşi
are originea nu în compoziţia personalităţii, ci în relaţiile istorice dintre grupuri,
prejudecata este un element social.

2.4. Rasismul : ideologie şi mit. Spaţiul empiric al rasismului.

Pentru Hannah Arendt, rasismul se plasează în rândul marilor probleme


politice ale secolului al XX-lea. În „Originile totalitarismului” (1951/1994), el descrie
ideologia rasistă ca un fenomen profund, modern şi occidental şi pune în evidenţă
modul în care s-a realizat această mişcare în cadrul unor procese distincte în Franţa,
Anglia şi Germania. Dacă pentru Franţa rasismul apare ca ideologie care să
propăvăduiască „o rasă a aristocraţilor împotriva unei naţiuni a cetăţenilor”, în
Germania, rasismul apare ca soluţie privind „unitatea rasei ca substitut al emancipării
naţionale” iar în Anglia s-a conturat ca ideologie care să apere „drepturile englezilor
împotriva Drepturilor Omului”.
În Franţa începutului de secol XVIII, descrie Arendt, contele de
Boulainvilliers pune bazele unei gândiri rasiale a nobilimii care-i permite să se
opună, pe de o parte, poporului şi burgheziei, şi, pe de altă parte, monarhiei absolute.
Înainte de izbucnirea Revoluţiei din 1789, nobilimea franceză se simţea ameninţată :
ea nu putea accepta că doar regele şi monarhia se identifică cu întreaga naţiune, şi pe
de altă parte, simte dezvoltarea stării a treia (poporul). Boulainvilliers a interpretat
istoria Franţei ca fiind a două naţiuni diferite, din care una, de origine germanică îi
cucerise pe mai vechii locuitori, „galii”, îşi impusese legile asupra lor, le luaseră

146
pământurile şi stabilise drept clasă conducătoare „nobilimea” ale cărei privilegii
supreme se întemeiau pe „dreptul cuceririi” şi ”necesitatea supunerii datorate
întotdeauna celui mai puternic” (1727, vol.1, 33, Histoire de l’Ancien „Gouvernement
de la France” apud H.Arendt, 1951/1994, 219). Pentru recâştigarea primatului
necontestat pentru nobilime, contele a propus nobililor „să-şi nege originea comună
cu cea a poporului francez, să rupă unitatea naţiunii şi să pretindă, pentru ei, o
distincţie originală şi, deci, veşnică” (Arendt, ed.cit., p.cit.). El considera că locuitorii
originari ai Franţei sunt „indigeni”, „supuşi” nu ai regelui, ci ai tuturor celor ce aveau
avantajul că descind din poporul cuceritor cei care, prin dreptul naşterii, aveau să se
numească francezi.
În anii ’40 ai secolului al XIX-lea, Augustin Thierry mai adera încă la
identificarea claselor şi raselor şi făcea o deosebire între o „nobilime germanică” şi o
„burghezie celtică”. Contele de Rémusat proclamă originea germanică a aristocraţiei
europene. În sfârşit, contele Arthur de Gobineau a dezvoltat o opinie – deja general
acceptată în rândul nobilimii franceze – într-o doctrină istorică articulată, pretinzând
că ar fi descoperit „legea secretă a decăderii civilizaţiilor şi ar fi exaltat istoria la
demnitatea unei ştiinţe naturale” (Arendt, 1951/1994, 222).
În „La Philosophie de l’Impérialisme” (1903-1906, 4 vol.), Ernest Seillerè
scria: „A existat un fel de intoxicare; civilizaţia modernă a crezut că şi-a descoperit
pedigree-ul … şi s-a născut un organism care a îmbrăţişat într-o singură şi aceeaşi
fraternitate toate naţiunile a căror limbă arăta vreo afinitate cu sanscrita” (prefaţă,
vol.I, p.XXXV apud Arendt, ed.cit., 217). Şi tot Seillerè continuă : „Arianismul istoric
îşi are originile în feudalismul secolului al XVIII-lea şi a fost sprijinit de germanismul
secolului al XIX-lea” (op.cit., vol.I, 2 apud Arendt, ed.cit., 222). Cu Gobineau, spune
Arendt, gândirea rasială şi-a încheiat prima fază şi a început în al doilea stadiu, ale
cărei influenţe aveau să se simtă până în anii ’20 ai secolului al XX-lea.
În 1853, contele de Gobineau şi-a publicat „Essai sur l’inegalité des Races
Humaines”. Cu 50 de ani mai târziu, această carte avea să devină „biblia” teoriilor
rasiste ale istoriei. E adevărat că, din timpuri imemoriale, omenirea a dorit să ştie cât
mai mult posibil despre culturile trecutului, imperiile căzute în ruină, popoarele
moarte; dar „nimeni înainte de Gobineau nu s-a gândit să găsească un singur motiv, o
singură forţă în funcţie de care, întotdeauna şi pretutindeni, civilizaţia să se dezvolte şi
să decadă”. Autorul este fascinat de decăderea şi foarte puţin interesat de creşterea
civilizaţiilor. Gobineau prevede cu precizie „ştiinţifică” nimic mai puţin decât
dispariţia definitivă a Omului – sau, în cuvintele lui, a rasei umane – de pe faţa
pământului. După patru volume în care a rescris istoria umană, el conchide: „Am
putea fi ispitiţi să atribuim o durată de mii de ani dominaţiei umane asupra
pământului, o eră divizată în două perioade: prima a trecut şi poseda tinereţea, … cea
de-a doua a început şi va fi martora cursului descendent către decrepitudine” (apud
Arendt, ed.cit., 231). În mijlocul ideologiilor progresului, al a profetizat apocalipsa,
sfârşitul omenirii, printr-o catastrofă lentă, naturală.
Gobineau a identificat ruina castei sale cu decăderea Franţei, apoi cu a
civilizaţiei occcidentale şi a întregii omeniri. Astfel a făcut el descoperirea aceea,
pentru care a fost atât de admirat de scriitorii şi biografii de mai târziu, şi anume că
ruina civilizaţiilor se datoreşte unei degenerări a rasei şi că decăderea rasei e pricinuită
de un amestec de sânge. Aceasta implică faptul că, în orice amestec, rasa inferioară
este întotdeauna dominantă. Ceea ce Gobineau căuta, în fapt, a fost definiţia şi crearea
unei „elite” care să înlocuiască aristocraţia. În locul unor prinţi, a propus o „rasă a
prinţilor”, arienii, care, spunea el, erau în primejdie de a fi copleşiţi, pe calea

147
democraţiei, de clasele inferioare neariene. Conceptul de rasă permitea să se
organizeze „personalităţile înnăscute” ale romantismului german, să le definească pe
acestea ca membri ai unei aristocraţii naturale destinată să domine asupra tuturor
celorlalţi. O dată cu primul război mondial, însoţit de altfel de un val de filosofii ale
morţii, opera lui Gobineau a căpătat a largă popularitate. „După război”, subliniază
Clement Serpeille, „am remarcat că, pentru aproape întreaga generaţie tânără, operele
lui Gobineau deveniseră o revelaţie” (articol în revista franceză „Europe”, 1923, apud
Arendt, 1951/1994, 233).
În Germania, unitatea rasei este percepută ca substitut al emancipării
naţionale. Întrucât gândirea rasială germană a însoţit încercările, multă vreme
frustrate, de a uni numeroasele state germane, ea a rămas atât de strâns legată, în
primele ei faze, de sentimentele naţionale mai generale încât este mai degrabă dificil
să se facă o distincţie între simplul naţionalism şi rasismul definit limpede ca atare.
„Sentimentele naţionale inofensive se exprimau în ceea ce noi ştim astăzi că sunt
termeni rasişti, astfel încât istoricii care identifică tipul german de rasism din secolul
al XX-lea cu limbajul aparte al naţionalismului german au fost, în mod ciudat, împinşi
să confunde nazismul cu naţionalismul german, contribuind astfel la subestimarea
ecoului internaţional uriaş al propagandei lui Hitler. Aceste condiţii speciale ale
naţionalismului german s-au schimbat doar când, după 1870, unificarea naţiunii
avusese de fapt loc, iar rasismul german, laolaltă cu imperialismul german, se
dezvoltase pe deplin. Totuşi, începând de pe atunci, au supravieţuit nu puţine
caracteristici care au rămas semnificative pentru tipul specific german de gândire
rasială” (H.Arendt, 1951/1994, 233).
Iniţial, gândirea rasială s-a dezvoltat ca o armă a anumitor naţionalişti – din
afara nobilimii – care doreau unirea popoarelor de limbă germană şi insistau asupra
unei origini comune definită printr-o limbă comună. După 1814 însă, această origine
comună a fost descrisă în termenii „rudeniei de sânge”, a legăturilor de familie, a
unităţii tribale şi a originii neamestecate. Definiţiile naturalist-organice ale popoarelor
constituie o caracteristică proeminentă a ideologiilor germane şi a istorismului
german.
Pentru Joserh Goerres „orice rasă este un întreg complet separat” (1814 apud
Arendt, ed.cit., 224). Referitor la doctrina organică a lui Goerres, Arendt constată că
„a fost inventată de oameni care aveau nevoie de definiţii ideologice ale unităţii
naţionale ca substitut pentru sentimentul politic al apartenenţei la o naţiune”
(1951/1994, 224). Un an mai târziu, în 1815, F.L. Jahn defineşte germanii ca stirpea
pură, neamestecată, „un popor adevărat” (apud H.Arendt, ed.cit., p.cit.). Insistenţa
asupra originii comune tribale ca fiind o caracteristică esenţială a apartenenţei la
naţiune, formulată de naţionaliştii germani înainte şi după războiul din 1814, şi
accentul pus de romantici asupra personalităţii înnăscute şi a nobleţei naturale au
pregătit, din punct de vedere intelectual, drumul pentru gândirea rasială în Germania.
De la primii a pornit doctrina organică a istoriei cu legile ei naturale; de la ceilalţi, s-a
ridicat la sfârşitul secolului grotescul homunculus al supraomului, al cărui destin
natural este să conducă lumea. „Atâta vreme cât aceste tendinţe au evoluat paralel, ele
au fost doar mijloace temporale de a evada din realităţile politice. Odată ce s-au unit,
ele au format însăşi baza rasismului ca ideologie constituită” (H.Arendt, ed.cit., 229).
În Anglia, rasismul se dezvoltă odată cu naţionalismul şi este asemănător, ca
gândire, cu ideologia germană. Atât Anglia cât şi Germania „arătau o tendinţă de
discriminare la adresa ideilor de Libertate-Egalitate-Fraternitate, ca fiind invenţii
străine” (p.236). inegalitatea socială fiind baza societăţii engleze, conservatorii

148
britanici se simţeau stânjeniţi când s-a ajuns la problema „drepturilor omului”. Potrivit
unor opinii larg alimentate de conservatorii secolului al XIX-lea, inegalitatea făcea
parte din caracterul naţional englez. Benjamin Disraeli găsea că „există ceva mai bun
decât Drepturile Omului în drepturile englezilor”, iar pentru Sir James Stephen,
„puţine lucruri în istorie [păreau] atât de jalnice ca gradul în care francezii şi-au
permis să se lase excitaţi de asemenea lucruri” (apud Arendt, ed.cit., p.cit.). Este unul
din motivele pentru care ei îşi puteau permite să dezvolte gândirea rasială pe
traiectorii naţionale până la sfârşitul secolului al XIX-lea, în vreme ce aceleaşi opinii,
în Franţa, şi-au arătat încă de la început adevăratul lor chip antinaţional.
Pentru Edmund Burke, natura libertăţii rezidă în însăşi moştenirea ei : aceasta
înseamnă directa acceptare a conceptului feudal al libertăţii ca sumă totală a
privilegiilor moştenite laolaltă cu titlul şi pământul. Burke a extins principiul acestor
favoruri pentru a include întreg popor englez, instituindu-l ca un fel de nobilime a
naţiunilor. De aici şi-a luat el dispreţul faţă de cei care-şi proclamau emanciparea de
drepturi ale omului, drepturi pe care el le vedea susceptibile de a fi pretinse doar ca
„drepturi ale englezilor”. Astfel, în Anglia conceptul de moştenire a fost acceptat
aproape neschimbat şi aplicat întregii „stirpe” britanice. Consecinţa acestei asimilări a
standardelor nobile a fost că modul englez de gândire rasială a fost aproape obsedat de
teoriile moştenirii şi de echivalentul lor modern, eugenia.
Arendt atrage atenţia că „abolirea sclaviei în posesiunile englezeşti în 1834 şi
discuţiile care au precedat războiul civil american, au găsit în Anglia o opinie publică
… confuză, ceea ce a constituit un sol fertil pentru diferitele doctrine naturaliste”.
a)- Prima doctrină a fost reprezentată de poligenişti. Aceştia au susţinut că
Biblia ar fi o carte plină de minciuni pioase, şi că nu există nici o legătură între
„rasele” umane (pentru că însăşi legea naturală nu există). Deşi el nu stipula o
superioritate rasială predestinată, poligenismul a izolat în mod arbitrar popoarele
unele de altele prin adânca prăpastie a imposibilităţii fizice de înţelegere şi
comunicare umană. Poligenismul explică de ce „Estul este Est şi Vestul este Vest. Şi
niciodată acestea două nu se vor întâlni”; el a contribuit mult la a împiedica mariajul
în colonii şi la a promova discriminarea împotriva indivizilor metişi. Potrivit
poligenismului, asemenea oameni nu sunt cu adevărat fiinţe omeneşti; ei nu aparţin
unei singure rase, ci sunt un fel de monştri în care „fiecare celulă este teatrul unui
război civil” (A.Chartill, 1924, 158 apud H.Arendt, ed.cit., 239).
b)- A doua doctrină – darwinismul – a pornit, de asemenea, de la principiul
moştenirii, dar i-a adăugat principiul politic al secolului al XIX-lea, progresul, de aici
ajungând la concluzia opusă, dar mult mai convingătoare, potrivit căreia omul este
legat nu numai de om, ci şi de viaţa animală, că existenţa raselor inferioare arată
limpede că doar nişte deosebiri graduale separă omul de animal şi că lupta dură pentru
existenţă domină tot ceea ce trăieşte. Darwinismul obţinuse un succes atât de
copleşitor întrucât el furniza, pe baza moştenirii, armele ideologice pentru dominaţia
atât de rasă cât şi de clasă şi putea fi folosit în favoarea, ca şi în defavoarea
discriminării rasiale” (Arendt, ed.cit., p.cit.).
Pentru discuţiile politice, darwinismul oferea două concepte importante: lupta
pentru existenţă, cu aserţiunea optimistă a necesarei şi automatei „supravieţuiri a celor
apţi”, şi posibilităţile nedefinite, din viaţa animală, care păreau să se găsească în viaţa
omului şi care lansaseră şi noua „ştiinţă”, cea a eugeniei. Eugenia promitea să
depăşească dificultăţile doctrinei „supravieţuirii celor apţi”, şi să ofere naţiunii
mijloacele pentru a crea aptitudinile veşnic dăinuitoare. Această ultimă idee a fost
accentuată în Germania de către Otto Bangert (1927). Germanul insistă asupra

149
faptului că procesul de selecţie al oamenilor – şi al popoarelor – nu trebuie lăsat
numai în „mâna naturii” ci că el trebuie să se schimbe „dintr-o necesitate naturală,
care să lucreze prin spatele oamenilor, într-o unealtă fizică „artificială” aplicată în
mod conştient”. Bestialitatea a fost întotdeauna inerentă în eugenie – atenţionează
Arendt – iar remarca timpurie a lui Ernst Haeckel că moartea din milă ar economisi
„cheltuieli inutile pentru familie şi pentru stat” este foarte caracteristică (1951/1994,
240).
Atât Herbert Spencer – care a tratat sociologia ca parte a biologiei – cât şi toţi
ceilalţi evoluţionişti şi darwinişti timpurii aveau credinţa în selecţia prin moştenire ca
rezultat al „geniului ereditar” (F.Galton, 1869 apud H.Arendt, ed.cit., 241).
Aristocraţia era socotită a fi produsul natural, nu al politicii, ci al selecţiei naturale, al
unei stirpe pure. „Să transforme întreaga naţiune într-o aristocraţie naturală, din care
exemplare de soi aveau să se dezvolte în genii şi supraoameni, a fost una din multele
„idei” produse de intelectualii liberali frustraţi în visurile lor de înlocuirea vechilor
clase guvernante cu o nouă „elită” prin mijloace nepolitice”(Arendt, ed.cit., p.cit.).
Arendt subliniază că gândirea rasială engleză şi-a avut originea printre scriitorii din
clasa mijlocie şi nu din rândurile nobilimii, „că s-a născut din dorinţa de a extinde
binefacerile criteriilor nobile la toate clasele şi că s-a hrănit cu adevărate sentimente
naţionale foarte asemănător cu felul în care s-au petrecut lucrurile în Germania,
naţionalismul englez s-a născut şi a fost stimulat de o clasă mijlocie care nu se
emancipase niciodată cu totul de nobilime şi purta deci primii germeni ai gândirii
rasiale (ed.cit., 242-243). Aceeaşi concluzie e împărtăşită şi de Michael Wieviorka
(1991/1994, 52-53) care pune în relaţie rasismul cu afirmarea naţionalismelor, „fie că
aceasta se petrece în sens participativ (Germania, Anglia) sau reactiv (Franţa).
În 1987, în „Essais sur l’individualisme”, Louis Dumont face o analiză atentă
a rasismului , ca „sistem de idei şi valori caracteristice societăţii moderne” (p.19).
Îndepărtându-se la Arendt, Dumont îşi bazează cadrul conceptual pe opoziţia dintre
individualism şi holism. În societăţile holiste, bazate pe un principiu ierarhic,
individul e subordonat grupului, care îi conferă un statut; din contră, funcţionarea
societăţilor individualiste poate fi înţeleasă pornind de la individ, definit prin
egalitatea sa în drepturi cu orice alt individ, şi nu prin locul pe care îl ocupă sau printr-
un statut predeterminat. Pentru Dumont, holismul reprezintă regula iar
individualismul excepţia care apare în secolul al XVIII-lea în Europa Occidentală.
Trecerea de la holism la individualism deschide calea rasismului. „Ideea poate fi
formulată în termeni sociologici : rasismul se dezvoltă în Statele Unite”, notează
Dumont, „o dată cu suprimarea sclaviei şi dispariţia distanţei pe care aceasta o implică
şi doar rasismul o poate reconstrui … Rasismul ia naştere o dată cu amplificarea
egalitarismului şi destrămarea convingerilor holiste, el reprezintă fructul otrăvit al
Epocii Luminilor, un produs specific al epocii moderne şi al individualismului”
(1987, 19-28).
Analizând „maladia totalitară” şi pe Adolf Hitler, Dumont vede în
naţionalism-socialism un fenomen modern. În Germania lui Hitler, totalitarismul şi, în
interiorul său, rasismul antisemit reprezintă, „într-o societate în care individualismul
este predominant şi profund înrădăcinat, încercarea de a-l subordona caracterului
primordial al societăţii ca totalitate”. „În această luptă între holism şi individualism,
nu e greu de înţeles cum au devenit evreii obiectul privilegiat al urii şi violenţei : nu
simbolizează ei oare individualismul şi modernitatea, nu sunt ei oare în ochii lui
Hitler, „agenţi ai distrugerii, individualişti purtători a tot ceea ce el ura în modernism,
banii anonimi şi aducători de profit, egalitarismul democratic, revoluţia marxistă şi

150
bolşevică” (1987, 162). Pentru Dumont, atât Hitler (aşa cum se exprimă el în „Mein
Kampf”) cât şi societatea germană „trăiesc aceeaşi sfâşiere socială şi psihologică”,
aceeaşi tensiune proiectată asupra evreilor. Perspectiva mitologică aduce un nou mod
de abordare a rasismului.
În „Le Mythe aryen” (1971), Léon Poliakov studiază „miturile fondatoare ale
rasismului”. Rasismul, spune sociologul francez, se bazează pe elaborări mitice care
constau „în integrarea într-o singură şi unică imagine a diferitelor elemente
constitutive ale unei culturi naţionale şi în organizarea unei reprezentări a originilor
acesteia” (apud M.Wieviorka, ed.cit., 57). În acest sens, Poliakov „reconstituie”
formarea mitului arian a cărui naştere o datează încă din antichitate. Dar un mit are o
istorie a lui, nu e stabilizat o dată pentru totdeauna, ci, din contră, evoluează pe
parcursul tensiunilor istorice cărora le dă naştere : „Toate reprezentările naţionale sunt
simbolic purtătoare de conflicte”, explică Poliakov, care precizează că miturile
originare sunt „perfect sectare” şi au o mare capacitate de reactivare. Aceleaşi mituri
pot să apară în altă parte decât acolo unde au luat naştere: „Sub înfăţişări diferite,
aceste mituri continuă să producă agitaţie nu în Europa, ci în ţările din lumea a treia –
sau pe măsură ce ne apropiem de aceste ţări”. (ibidem, 58)
Dar nu toate miturile generează rasism, ci doar acelea în care gândirea mitică
aduce o explicaţie în termeni de „cauzalitate diabolică” ce se află „la originea
persecuţiilor”. În această viziune, antisemitismul aparţine miturilor demonologice care
atribuie unor grupuri umane proiecte demonice de conspiraţii sau practici de
vrăjitorie, chiar dacă uneori, dovezile lipsesc cu desăvârşire. Pentru că, spune
Poliakov, prin definiţie, eficacitatea unei societăţi secrete se măsoară cel mai bine în
funcţie de secretul cu care ştie să-şi înconjoare activităţile. Cea mai mare înşelăciune a
Diavolului nu este oare aceea de a ne face să credem că el nu există? („Histoire de
l’antisémitisme”, vol.4, 46).
Astfel, Poliakov defineşte un curent al „noii istoriografii” care studiază
mitologia complotului, societăţile secrete, forţele răului pe care o societate le
inventează când se dedă unor acuzaţii de vrăjitorie sau de infanticid sau când îi acuză
pe evrei că vor să controleze întreaga lume. Pentru M.Wieviorka, atât perspectiva
ideologică cât şi cea mitologică sugerează că rasismul este o construcţie imaginară ce
face posibilă o categorie biologică a grupului circumscris rasial. „Ceea ce deosebeşte
cel două noţiuni rezidă mai ales în procesele care acţionează în producerea unei
percepţii imaginare şi de circumscriere rasială a Celuilalt. Noţiunea de ideologie pune
accentul pe sensul actului şi al discursului rasist, pe funcţia de justificare şi motivare
raţională a masacrului, a exploatării sau a negării Celuilalt pe care o aduce rasismul;
noţiunea de mit insistă mai ales asupra unui mecanism specific, de conciliere într-un
registru imaginar a unor elemente mai mult sau mai puţin disparate sau contradictorii,
în unificarea acestora într-o singură reprezentare” (Wieviorka, ed.cit., 59). Sociologul
francez deosebeşte patru niveluri ale rasismului (p. 68-69).
1)- Primul nivel este cel al „infrarasismului” ca fenomen minor şi, aparent,
dezarticulat. Se remarcă prezenţa doctrinelor, propagarea prejudecăţilor şi a opiniilor
xenofobe (şi mai puţin rasiste). Violenţa apare difuză şi localizată – în general în jurul
unor enclave în care mizeria şi şomajul rivalizează cu marginalizarea grupurilor
etnice.
2)- La al doilea nivel, rasismul rămâne tot fragmentat, dar este mult mai
manifest. Doctrina este mai răspândită, apare în publicaţii, în grupuri de influenţă.
Rasismul este exprimat cu claritate şi este măsurabil în sondajele de opinie. Violenţa

151
este suficient de repetitivă pentru a nu mai fi privită ca un fenomen secundar.
Segregarea este mai marcată şi mai perceptibilă.
3)- La al treilea nivel, rasismul devine principiul de acţiune al unei forţe
politice sau parapolitice; când „devine el însuşi politică, însufleţind dezbateri şi
manifestări de violenţă, mobilizând sectoare ample ale populaţiei, creând contextul
favorabil unei violenţe amplificate sau utilizând el însuşi această violenţă ca
instrument într-o strategie de preluare a puterii” (p.68). În acest stadiu, mişcarea
politică se înscrie într-o tradiţie ideologică ce atrage intelectualii autentici. Măsurile
discriminatorii sunt concrete.
4)- La al patrulea nivel, statul însuşi se organizează pe baza unor orientări
rasiste, „dezvoltă activităţi politice şi programe de excludere, de distrugere sau de
discriminare masivă … mobilizează resursele sistemului judiciar pentru a-şi afirma
categoriile rasiale, structurează instituţiile în funcţie de aceste categorii” (ibidem). În
măsura în care conducătorii statului reuşesc să-i subordoneze totul (ştiinţa, instituţiile,
economia, tehnica, valorile morale şi religioase, armata), rasismul devine total.
În Anglia anilor ’80 ai secolului al XX-lea, Martin Barker lansează conceptul
de „noul rasism” (1981 „The New Racism”), în viziunea aceasta, imigraţia este
percepută ca un factor de distrugere a naţiunii britanice (deşi, are grijă să sublinieze
Barker, fiecare comunitate naţională sau etnică nu este nici superioară şi nici
inferioară, ci numai diferită).
Pe aceeaşi linie se înscrie şi Pierre-André Taguieff atunci când se afirmă
adeptul rasismului „diferenţialist” pe care îl regăsim în discursul identitar şi în
promovarea dreptului la diferenţa de identificare” (apud M.Wieviorka, ed.cit., 73).
Există, spune Wieviorka, nu un singur rasism ci două. Primul consideră că nu există
decât un singur criteriu universal : cel al rasei dominante, căreia toate celelalte rase nu
pot decât să i se supună în cadrul unor raporturi de dominare; cel de-al doilea,
postulează că sunt tot atâtea criterii universale ca şi culturi, iar, în spatele fiecărei
culturi, rase. „Nu putem ierarhiza sau compara criterii universale, care reprezintă
fiecare tot atâtea ameninţări potenţiale pentru celelalte, iar rasismul nu mai înseamnă,
în acest caz, raporturi de dominare, ci mai degrabă izolare, excludere şi, la limită,
distrugerea raselor considerate ameninţătoare”. (ed.cit., 74)
Numai prin înţelegerea acestor două logici ale rasismului, subliniază
Wieviorka, se pot înţelege paradoxurile istoriei. În practica istorică, aceste două tipuri
de rasism – cel inegalitar şi rasismul de identitate – pot funcţiona fie separat, fie prin
juxtapunere. „De asemenea, se poate constata uneori că una din cele două logici
succede celeilalte şi, că, de exemplu, o formă de rasism inegalitar, bazat pe raporturi
de exploatare economică, lasă locul unui rasism de identitate, când aceste raporturi se
dizolvă.
În S.U.A., prejudecata rasială „este înscrisă în structura socială”, iar din anii
’60 îmbracă forma „rasismului simbolic”. În acest nou tip de rasism, există ideea că
negrii violează sau pervertesc valorile americane – că abuzează, de exemplu, de
welfare state, în loc să participe la competiţia individuală şi să conteze mai întâi pe ei
înşişi şi pe propriile lor merite –, că mobilizează în exces şi în avantajul lor guvernul
şi mass-media.

2.5. Segregare şi discriminare. Violenţa rasistă.

Deşi ambele sunt manifestări concrete ale rasismului, segregarea şi discriminarea


trebuie disociate. Segregarea ţine grupul circumscris rasial la distanţă, îi rezervă un

152
spaţiu anume, pe care acesta nu îl poate părăsi decât în anumite condiţii, mai mult sau
mai puţin restrictive. Discriminarea supune grupul circumscris rasial unui tratament
diferenţiat în diferite domenii ale vieţii sociale la care participă într-un registru care îl
inferiorizează.

2.5.1. Segregarea. Segregarea etnică. Segregarea rasială. Segregarea totală.

Marcând organizarea geopolitică a unei ţări sau a unui oraş, segregarea


trasează figuri spaţiale, fie prin intermediul unor mecanisme sociale spontane
(comportamente individuale în care mobilitatea socială şi mobilitatea rezidenţială se
întrepătrund pe fundalul rasismului), fie prin intermediul intervenţiei instituţiilor
locale sau naţionale, al legilor şi al regulamentelor.
Segregarea nu este în mod necesar rasială şi nici impusă. Pe măsură ce se
impun alte categorii sociale şi economice mai degrabă decât biologice sau fizice,
noţiunea de rasă devine secundară. Primii care au studiat în mod concret fenomenele
de segregare spaţială au fost sociologii Şcolii de la Chicago care, într-o perspectivă
ecologică, au propus modele de ocupare a spaţiului urban şi uneori chiar adevărate
legi de dezvoltare a oraşului. În celebra formulă de „ipoteză zonală” (ce explică
dezvoltarea urbană pornind din centrul de afaceri), W.Burgess percepe în expansiunea
oraşului un „proces de distribuire care selecţionează, clasifică şi resituează indivizii şi
grupurile în funcţie de reşedinţă şi meserie. Rezultă de aici o împărţire diferenţiată a
oraşului în zone” (apud Yves Grafmeyer, 1990, 139). Percepută în termeni etnici,
segregarea este, în acest caz, comandată de mişcări migratorii, iar regruparea
cvasispontană a nou-veniţilor se face în funcţie de comunitatea lor de origine (italiană,
poloneză etc.). Se defineşte astfel fenomenul de „non melting pot” american, în care
diferite minorităţi etnice coabitează într-un spaţiu în care fiecare se poate defini în
termeni comunitari.
Fenomenul, explică Burgess, este perceput în sens pozitiv : „segregarea oferă
grupului, şi prin aceasta chiar indivizilor care îl compun, un loc şi un rol în
organizarea totală a vieţii urbane” (ibidem, 140). Din această perspectivă, ghetoul
evreiesc invită la o apreciere favorabilă, comparabilă cu oricare alte cartiere specifice
altor minorităţi. Extinzând studiul ghetoului la Europa, şi mai exact, la Europa
Medievală, Louis Wirth (1928) subliniază că acesta nu este rezultatul uneidecizii
politice a statului sau a bisericii. Ghetoul reprezintă „cristalizarea inconştientă a
nevoilor şi a practicilor înrădăcinate în obiceiurile şi tradiţiile religioase sau laice ale
evreilor înşişi. Cu mult înainte ca acest lucru să le fie impus, evreii trăiau separaţi din
propria lor dorinţă” (1928/1980, 40).
În acest caz, segregarea pe criterii etnice este un proces cvasinatural, dorit
chiar de cei care constituie sau reconstituie o anumită comunitate care le conferă
resurse economice, politice şi protecţia unei culturi vii. Continuând ideea lui Burgess,
Robert Park descrie segregarea ca fiind o deschidere către modernitate şi participare,
ca vând tendinţa de a facilita mobilitatea indivizilor. Procesele de segregare
instaurează distanţe morale care fac din oraş „un mozaic de mici lumi care se ating
fără a se întrepătrunde. Aceasta dă indivizilor posibilitatea de a trece cu uşurinţă şi
rapid dintr-un mediul moral în altul şi încurajează această experienţă fascinantă, dar
periculoasă, care constă în a trăi în mai multe lumi diferite, contigue, desigur, dat, cu
toate acestea, foarte deosebite” (Yves Grafmeyer, I.Joseph, 1990, 125).
Segregarea este deci, spaţiul unde se poate reveni la nevoie, subliniază
Wieviorka, iar Louis Wirth (1928/1980) evidenţiază faptul că, cu cât evreii se

153
depărtează spaţial de ghetou, cu atât ei trec, în domeniul religios, de la ortodoxie, la
conservatorism, apoi la reformă. Segregarea numită „etnică”, adică înscrierea în spaţiu
a unor comunităţi definite înainte de toate în termeni culturali, constituie un model
pluralist, ce nu exclude tensiuni sau chiar violenţe intercomunitare, dar care acordă
fiecărui grup, cât timp rămâne definit în termeni culturali, o participare comparabilă
cu a celorlalte grupuri la viaţa socială şi politică.
Segregarea pare să se înscrie într-un ciclu pe care Emory S. Bogardus (1930) îl
pune în evidenţă atunci când constată că în California, relaţiile dintre albi şi chinezi,
japonezi, filipinezi sau mexicani trec prin şapte faze : curiozitate şi amuzament,
bunăstare economică, antagonism industrial şi social, măsuri restrictive şi atacuri
politice şi legislative, tendinţă către fairplay, calm şi, în sfârşit, problemele generaţiei
a doua (apud Wieviorka, ed.cit., 90).
După 1930, sociologia americană devine conştientă că segregarea negrilor era
diferită de segregarea generată de celelalte minorităţi şi că îmbracă o formă rasială.
Rezultatul segregării rasiale este izolarea rezidenţială, la capătul unui proces de patru
etape: pătrunderea (câţiva negri ajung într-o zonă albă); invazia; consolidarea;
supraaglomerarea (O.Duncan, 1965 apud M.Wieviorka, ed.cit., p.cit.). Duncan
încearcă să calculeze „pragul critic” care corespunde momentului empiric în care
procentajul de negri din cadrul populaţiei totale determină segregarea : „până la 10%,
negrii se pot , în general, dispersa în comunitatea urbană, dar, dincolo de această cifră,
intră în funcţiune, în mod ineluctabil, un mecanism de segregare” (ibidem). Negrii se
concentrează în spaţii segregate, părăsite de albi. Până în anii ’60 ei au fost excluşi din
viaţa politică, locală şi naţională. De la un anumit moment, segregarea rasială se
extinde pe baze sociale şi economice : „se formează în interiorul unor enorme enclave
de mizerie, un subproletariat de culoare a cărui soartă se explică mai puţin decât
înainte în termeni de rasism. În consecinţă, segregarea rasială … generează un alt
fenomen – ghetoul negrilor, cartier mizerabil – ce constituie o moştenire a cărei
evoluţie nu mai are nevoie, ca înainte, de rasism pentru a se perpetua şi a amplifica
mizeria şi excluderea din societate” (Wieviorka, ed.cit., 91).
„Hiperghetoul” de astăzi al negrilor nu mai are nici o legătură cu imaginea
clasică a ghetoului descris de Wirth, subliniază Wieviorka (citându-i pe L.Wacquant
şi W.Wilson). „Este un loc impresionant ca întindere, caracterizat prin sărăcia
crescândă, locuinţele degradate, şcoala mediocră, … şomaj, excludere economică”
(ibidem). În egală măsură, hiperghetoul înseamnă familia destructurată,
monoparentală şi raritatea unei slujbe. Este o junglă în care bandele organizate impun
violenţa şi drogurile, „este combinaţia dintre segregarea spaţială şi excluderea socială
şi economică”, locul de formare şi de reproducere a underclass-ului (subproletariatul
de culoare).
Referitor la situaţia generală a negrilor – din care exclude acel microsegment
de „blackbourgeoisie” ce aparţine păturii sociale mijlocii – E.F.Frazier (1957) ajunge
la concluzia că problema negrilor nu este aceea că albii îi domină, îi exploatează şi îi
segregă, ci ea rezidă dintr-o situaţie care se autoalimentează, ca şi în schimbările
generale prin care societatea americană intră în epoca post-industrială.
Atunci când posibilităţile sociale şi economice sunt insuficiente (lipsa de
locuinţe, număr redus de şcoli etc.) rasismul are nevoie de instituţionalizare – adică de
legi, regulamente şi de intervenţia puterii publice. Trecerea de la acţiuni disparate la o
cristalizare politică a segregării rasiale se realizează în modalităţi diferite, fie ca
„presiune politică rezultată dintr-o dizlocare a raporturilor sociale anterioare”, fie ca

154
instituţionalizare a segregării „ca rezultat al unor procese complexe, în care presiunile
sociale se adaugă altor semnificaţii comunitare şi de inspiraţie naţionalistă”.
Prima variantă aparţine S.U.A. din ultimul sfert al secolului al XIX-lea, când
„albii sărmani” din sudul S.U.A., speriaţi de negrii care le fac concurenţă în mine sau
pe culturile de bumbac, cer cu un maximum de insistenţă măsuri care să instaureze
segregarea rasială în diferite domenii publice (căi ferate, etc.). În perioada 1887-1891,
statele din sudul S.U.A. vor ratifica aceste măsuri.
A doua variantă se identifică cu istoria apartheid-ului circumscrisă perioadei
1948-1990. Aici, rasismul este susţinut de o forţă politică, de mişcări sau de partide
care acced la puterea de stat sau care sunt suficient de influente pentru a obliga statul
să meargă în sensul în care doresc. Astfel, dacă în 1948 apartheidul era un solgan şi
un program, la începutul anilor ’60 apare ca o „teorie unificată” al cărei principal
purtător de cuvânt este primul ministru al Africii de Sud, Verwoerd. La începutul
anilor ’70 el dobândeşte un cadru legal, excluzându-i pe negri de la cetăţenie (apud
B.R.Ringer, E.R.Lawless, 1989, 113-117).
Dacă segregarea rasială difuză se construieşte spontan, fără constrângeri
majore, „când ajunge însă la nivel politic, pentru a se impune, menţine şi dezvolta,
segregarea recurge la violenţe paraetatice, chiar etatice – referitor la care … Africa de
Sud a oferit imagini dramatice, în special în cazul represiunii sângeroase a revoltelor
de la Soweto, în 1976-1977” (Wieviorka, 1994, 95).

2.5.2. Discriminarea rasială şi rasismul instituţional.

Listele propuse de ONU cuprind un inventar al locurilor în care se remarcă


discriminarea rasială.
1)- În refuzarea închirierii de apartamente membrilor unui grup circumscris
rasial sau în impunerea unor constrângeri descurajatoare (obligându-i să plătească mai
scump pentru o calitate egală), particularii sau agenţiile imobiliare adoptă o atitudine
discriminatorie ce se va solda cu o segregare de fapt.
2)- Oferindu-le copiilor din grupul circumscris rasial o şcoală mediocră, li se
pregăteşte – indirect – un viitor mai dificil, şanse minime de ascensiune socială,
ajungându-se astfel la marginalizarea sau excluderea lor.
3)- Discriminarea rasială se remarcă în ocuparea locurilor de muncă (atunci
când patronul dă prioritate criteriilor rasiale) şi în întreprindere, unde frânează
carierele celor discriminaţi.
4)- Poliţia îi tratează în mod diferenţiat pe membrii grupurilor circumscrise
rasial (arestări ilegale, reţineri arbitrare etc.), iar justiţia este plină de cazuri de
discriminare rasială, după cum o demonstrează literatura ce examinează infracţiunile
comise de albi sau de negri. Astfel, pentru albi, alcoolismul şi delicvenţa juvenilă se
soldează cu integrarea în circuite de reabilitare. Pentru negri însă pedeapsa o
reprezintă includerea în instituţii mult mai represive.
5)- În sfârşit, în inventarul locurilor propus de ONU în care se remarcă
discriminarea rasială figurează însăşi presa, prin finalitatea ei. De exemplu, grupurile
de negri sunt prezentate fie numai din perspectiva crimelor şi acţiunilor negative, fie
ca imagine alienată „cea a negrului cumsecade, tip unchiul Tom care ne laudă o
anumită marcă de orez, sau mai modern, cea a negrului agil, dar şi foarte animalizat,
care se strecoară pe bicicletă prin aglomeraţie” (M.Wieviorka, ed.cit., 96).
Analizând lista propusă de ONU, Wieviorka ajunge la concluzia că, în
ansamblu, discriminarea rasială capătă un caracter instituţional. În acest caz,

155
instituţionalizarea „nu înseamnă că în mod necesar rasismul declarat e prezent în
conştiinţa celor care, uneori par să fie mai degrabă agenţi decât actori” (ibidem).
Atunci când îşi are rădăcinile în funcţionarea organizaţiilor, rasismul devine, în opinia
lui Robert Blauner (1972, 9-10) un „fenomen obiectiv, localizat în dominaţia şi
ierarhia socială”. Se dezvoltă, astfel, noţiunea de rasism instituţional. În acest sistem
generalizat al discriminării, doi poli joacă un rol decisiv : şcoala şi locuinţa. De la ele
se iniţiază şi la ele se închide cercul vicios al discriminării : accesul la piaţa muncii, la
salarii bune, dar şi la locuinţe degradate, şomaj, subculturi delicvente. Toate concură
la apariţia rasismului înţeles drept consecinţă a unei funcţionări mecanice care asigură
reproducerea întărită a sistemului.
Dezvoltând această idee, R.Friedman cere să nu fie luaţi în considerare
indivizii, ci forţele care coordonează şi dirijează activităţile acestora. Rasismul
american, explică Friedman, funcţionează pe patru niveluri. El este mai întâi
structural, înscris în structura socială; apoi procedural, adică transcris în politici şi
proceduri; sistemic, ceea ce înseamnă că apare în diferite sectoare care formează
sisteme (locuinţe, educaţie, etc.); şi, în sfârşit, ideologic, adică exprimat prin
reprezentări care sunt adesea false sau eronate (apud M.Wieviorka, ed.cit., 97). Din
această perspectivă, rasismul, afirmă Friedman, „poate fi conştient sau inconştient,
intenţional sau nu … Este însă un fenomen deosebit de prejudecată, care denotă
atitudini rasiale negative (ibidem).

2.5.3. Violenţa rasistă.

Pentru Serge Moscovici (1985, 181), „nucleul dur” al rasismului este violenţa
generată sau autorizată de acesta : pogromuri, asasinate, linşări. Trei mari paradigme
s-au conturat în sociologia generală a violenţei.
1)- În termenii comportamentului de criză, comportamentele violente sunt
consecinţă a acestei crize sociale sau politice.
a)- o primă variantă insistă asupra pierderii sau slăbirii controlului social, fapt care
impulsionează agresivitatea instinctuală a mulţimii (G. Le Bon, S.Freud, G.Tarde).
Este aşa numita teorie a ţapului ispăşitor. „Ea crede că descoperă, explică Serge
Moscovici, că un grup sau altul, evreii sau negrii, conspiră, o ameninţă. Ea inventează
crime fictive ale acestora (omoruri rituale, violuri etc.), aţâţă zvonurile şi se dezlănţuie
în final într-un pogrom sau un linşaj”.
b)- o a doua variantă pune accent pe masificarea societăţilor moderne care,
urbanizându-se, îşi pierd structurile şi formele de organizare anterioară. Pentru
W.Kornhauser (1959) „distrugerea legăturilor comunitare şi a grupurilor intermediare
favorizează trecerea către comportamente extreme, către totalitarism. Violenţa,
inclusiv cea rasistă, este atunci comandată de atomizarea corpului social şi de spaţiul
pe care-l deschide politicilor de masă.
c)- a o a treia variantă a abordării violenţei în termenii comportamentului de criză este
reprezentată, spune Wieviorka, fie de funcţionalismul clasic fie de neofuncţionalismul
lui Ted Gurr. Pentru acesta, violenţa exprimă frustrarea relativă a unui actor social
dezamăgit în aspiraţiile sale şi care a devenit agresiv. Dinamica sa psihologică este
valabilă pentru toate tipurile de violenţă civilă din lume, spune Gurr. „Răsculaţii negri
americani şi antagoniştii lor albi, spune Gurr, par să aibă aceeaşi dinamică psihologică
de bază cu ţăranii francezi în grevă, cu gherileros din Guatemala şi studenţii care se
revoltă în Indonezia: majoritatea se simt frustraţi în raport cu obiectivele lor, ceea ce-i
mânie şi, ţinând seama de contextul social nemijlocit, ei se simt suficient de liberi sau

156
disperaţi pentru a acţiona pe baza acestei mânii” (apud A.D.Grimshaw, ed., 1969,
371).
2)- O altă mare paradigmă consideră violenţa o acţiune instrumentală,
comandată de interesele sau calculele participanţilor. Este un punct de vedere
utilitarist care sugerează că violenţa este legată de speranţa unui câştig pentru
protagonistul său. Un exemplu clasic îl constituie revolta populaţiei albe din Nordul
Americii, soldată cu asasinarea a numeroşi negri. Scopul revoltei era de a întrerupe
concurenţa acerbă de pe piaţa muncii şi a locuinţelor, indusă de afluxul masiv de
negri.
3)- Din punct de vedere acţional, violenţa rasistă este un mode de rezolvare a
tensiunilor care se descarcă asupra unui ţap ispăşitor. Esenţial este faptul că acest
fenomen se produce ca urmare a unei pierderi de repere sociale şi culturale sau a unei
ameninţări ca apasă asupra acestora, ca urmare a unei destructurări a raporturilor
sociale, politice sau comunitare sau doar a unui risc de acest tip, real sau imaginar.
„Prejudecata este o formă blândă a acestui proces sau o formă moderată de starea
sistemului politic şi de stat. Violenţa reprezintă forma radicală a prejudecăţii, în stare
pură, când constrângerea politică sau morală e slabă sau slăbită, când puterea este de
partea sa sau tolerantă” (M.Wieviorka, ed.cit., 105).
Oricât de minoră ar părea, violenţa este întotdeauna dependentă de contextul
politic în care apare. Este, spune Wieviorka, „o scară care duce la acte de violenţă
cvasiizolate, fără caracter politic, la măsuri de stat reglementate şi, în cazul
nazismului, plasate sub pecetea … parţială, a secretului de stat” (ibidem, 107). Cu alte
cuvinte, violenţa este condiţionată de starea sistemului politic sau ea însăşi poate
deveni politică. La un ultim nivel, violenţa poate fi instituţionalizată într-un stat,
transformându-se în principiul central de funcţionare a acestuia.
1)- În punctul ce mai îndepărtat de stat şi de sistemul politic, subliniază
Wieviorka, violenţa rasistă poate să apară, în ciuda interdicţiilor morale şi politice, în
situaţii foarte localizate – fie că acestea scapă de sub orice control şi constituie locuri
de tranzit (trenuri pustii noaptea, culoare de metrou), fie că se produce o tensiune
anume (cu ocazia unui incident : o încăierare într-un bar sau la intrarea unui local de
noapte, de exemplu). (1991/1994, 107)
2)- Violenţa rasială poate fi determinată de slăbirea locală a controlului de stat
sau politic sau de degradarea sa. În acest caz, violenţa se poate manifesta pe fundalul
corupţiei puterii municipale (ca în cazul răscoalelor rasiale de la începutul secolului al
XX-lea din S.U.A.) sau ca o consecinţă a incapacităţii statului de a împiedica anumite
practici poliţiste (care degenerează în violenţă fizică).
3)- La nivelul sistemului politic, violenţa rasistă însoţeşte o acţiune sau
presiuni cauzate de forţe politice sau morale. În acest punct există o mare apropiere
ideologică între mulţimile care organizează un pogrom şi forţele care intervin la nivel
politic (este cazul pogromului de la Kielce din iulie 1946 când 42 de evrei au fost
masacraţi de către polonezii majoritari).
4)- Următorul nivel începe din momentul din care „violenţa structurată,
înscrisă în programul sau proiectul uneia sau mai multor forţe constituite e dotată cu o
anumită stabilitate în timp” (ibidem, 109). În centrul acţiunii se situează rasismul, aşa
cum se întâmplă în cazul Ku Klux Klan-ului american şi al grupurilor de „Skinheads”
britanice (din anii ’60). Aceştia afirmă că nu este suficient un rasism împotriva
negrilor şi asiaticilor, ci este necesar un antisemitism crescând, de inspiraţie
neonazistă. Violenţa, în acest caz, poate fi acţiunea unor organizaţii secrete sau a unor

157
ramificaţii clandestine, braţul înarmat al unei mişcări importante, instalată în legalitate
sau legitimitate, în care rasismul e prezentat prudent.
5)- Se trece la o nouă etapă atunci când violenţa rasistă este recunoscută,
acceptată şi instrumentată de puterea de stat. În acest caz, Wieviorka distinge cel puţin
trei situaţii.
a)- într-o primă situaţie, rasismul constituie un instrument utilizat de un regim în criză
sau slăbit, pentru a-şi ascunde neputinţa sau dificultăţile. Exemplul clasic este al
Rusiei sub ultimii ţari care – prin intermediul Poliţiei politice – au manipulat
antisemitismul popular pentru a masca anumite eşecuri militare. Evreul este
întotdeauna acuzat de nenorocirile care lovesc Rusia.
Iată cum descrie în 1988, în „La Destruction de Juifs d’Europe”, Raoul
Hillberg situaţia evreilor din Rusia : „excluşi din numeroase activităţi economice,
supuşi la numerus clausus în licee şi universităţi, constrânşi să locuiască doar în
regiunile periferice ale ţării, numeroase oraşe fiindu-le practic interzise, obligaţi, în
plus, la un serviciu militar foarte lung, evreii plătesc astfel cu sânge contrarevoluţia
din 1905, în virtutea cuvântului de ordine lansat în 1881, după asasinarea lui
Alexandru al II-lea : „Fiţi cu ochii pe evreu!” În perioada de război, armata şi
guvernul nu organizează doar propaganda antisemită, ci lansează şi apeluri la pogrom,
atunci când nu-l pregătesc, într-un mod foarte concret. „Neamţ sau jidan, totuna e, toţi
sunt nişte trădători. Aşa a spus şeful”, explică în 1914 soldaţii ruşi în faţa unui soldat
evreu care aparţine aceleiaşi armate, care apără aceeaşi patrie. (apud Wieviorka,
1991/1995, 110)
b)- o a doua situaţie este aceea în care statul este garantul unei ordini sociale care
funcţionează pe baza unui principiu dublu de discriminare şi segregare. Un exemplu
elocvent este cel al apartheidului sud-african în care „violenţa, monopol legitim al
statului, este folosită în scopuri represive pentru a menţine ordinea, într-o manieră
poliţienească şi militară care se poate învecina cu teroarea” (ibidem).
c)- o a treia situaţie este cea în care violenţa statală „se orientează după o spirală pur şi
simplu de exterminare şi distrugere”. Principala referinţă ultracunoscută o constituie
experienţa nazistă. O alta este experienţa stalinistă care, din fericire, a fost întreruptă
în 1953 odată cu moartea lui Stalin.
„Minorităţile etnice sunt încă percepute de către mulţi oameni ca o ameninţare:
o ameninţare pentru slujbele lor, siguranţa lor şi pentru „cultura naţională”. Folosirea
minorităţilor drept ţap ispăşitor este o tendinţă constantă. În timp ce tinerii din Europa
occidentală întreţin asemenea prejudecăţi preluate de la generaţiile vechi, minorităţile
etnice din majoritatea ţărilor au de înfruntat un viitor caracterizat prin continuarea
discriminării, într-un climat social plin de tensiuni şi anxietăţi” (A.Giddens,
1997/2001, 260). Astăzi, în majoritatea ţărilor din Europa s-au dezvoltat multe
organizaţii anti-rasiale, iar majoritatea guvernelor promovează măsuri menite să ducă
la reducerea discriminării.

158