Tematica

pentru examenul la disciplina

“Standarde Internaţionale de Raportare Financiară”
Sesiunea ianuarie-februarie 2011

1. Ce este Cadrul general pentru întocmirea şi prezentarea situaţiilor financiare ?

Cadrul general pentru întocmirea şi prezentarea situaţiilor financiare, denumit „Cadrul

contabil general IASB” este un instrument al normalizării contabile care cuprinde conceptele şi principiile
fundamentale care stau la baza întocmirii şi prezentării situaţiilor financiare pentru utilizatorii externi.
Cu alte cuvinte, cadrul general este un sistem de referinţă pentru elaborarea standardelor contabile şi
instrument de coerenţă a standardelor, reglementărilor şi procedurilor contabile. Ca urmare, cadrul general
nu constituie un standard internaţional de contabilitate şi nici nu primează în faţa standardelor internaţionale
de contabilitate specifice.
Totuşi , atunci când se elaborează o politică de contabilitate în absenţa unui Standard sau a unei Interpretări,
care se aplică în mod specific unui element, managementului entităţii economice i se cere să se refere la
conceptele cuprinse în Cadrul general şi să evalueze aplicabilitatea acestuia.
Aria de aplicabilitate a Cadrului general o constituie:
-obiectivul situaţiilor financiare;
-caracteristicile calitative care determină utilitatea informaţiilor din situaţiile financiare;
-definirea, recunoaşterea şi evaluarea structurilor pe baza cărora sunt întocmite situaţiile financiare; şi
-conceptele de capital şi de menţinere a capitalului.

2. Utilizatorii de informaţii contabile.

Utilizatorii de informaţii contabile:

- Investitorii;
- Angajaţii;
- Creditorii;
- Furnizorii şi alţi creditori;
- Clienţii;
- Guvernele şi instituţiile acestora;
- Publicul.

3. Obiectivul situaţiilor financiare.

Obiectivul situaţiilor financiare este de a furniza informaţii despre poziţia financiară,

performanţele şi modificările poziţiei financiare ale întreprinderii care sunt utile unei sfere largi de
utilizatori în luarea deciziilor economice.
Informaţiile privind poziţia financiară sunt oferite, de bilanţ; cele privind performanţa sunt oferite,
de contul de profit şi pierdere, iar cele privind modificările poziţiei financiare sunt furnizate în situaţiile
financiare prin intermediul unor situaţii distincte.
Poziţia financiară a întreprinderii este definită prin structurile bilanţiere de active, datorii şi capitaluri
proprii şi este influenţată de resursele economice pe care le controlează, de structura sa financiară, de
lichiditatea şi solvabilitatea sa şi de capacitatea sa de a se adapta la schimbările mediului în care îşi
desfăşoară activitatea.
Scopurile în care sunt utilizate informaţiile care influenţează poziţia financiară a întreprinderii sunt
proprii fiecărui factor. Astfel:
1
- informaţiile despre resursele economice controlate de întreprindere şi capacitatea sa din trecut de a le
modifica sunt utile pentru a anticipa capacitatea întreprinderii de a genera fluxuri de trezorerie sau
echivalente de trezorerie în viitor;
- informaţiile privind structura financiară sunt utile pentru a anticipa nevoile viitoare de creditare şi modul în
care profiturile şi fluxurile viitoare de trezorerie vor fi repartizate între cei care au interes faţă de
întreprindere, precum şi pentru anticiparea şanselor întreprinderii de a primi finanţare în viitor;
- informaţiile privind lichiditatea şi solvabilitatea sunt utile pentru a anticipa capacitatea întreprinderii de a-
şi onora obligaţiile financiare scadente. În acest context lichiditatea este privită ca disponibilitatea de a
utiliza numerarul în viitorul apropiat, după luarea în calcul a obligaţiilor financiare ale acestei perioade; iar
solvabilitatea ca disponibilitatea de a utiliza numerarul pe o perioadă mai lungă de timp în care urmează să
se onoreze obligaţiile financiare scadente.
Performanţa întreprinderii este definită şi măsurată frecvent prin profit şi reprezentată în structurile
financiare prin veniturile şi cheltuielile aferente, potrivit relaţiei:

Rezultatul = veniturile – cheltuielile

exerciţiului exerciţiului exerciţiului

Performanţa întreprinderii este influenţată de o multitudine de factori începând cu managementul şi

încheind cu resursele economice controlate de întreprindere. Informaţiile despre performanţa întreprinderii,
în special profitabilitatea acesteia, sunt utile pentru a anticipa capacitatea întreprinderii de a genera fluxuri
de trezorerie cu ajutorul resurselor existente. De asemenea, ele sunt utile şi pentru formularea
raţionamentelor despre eficienţa cu care întreprinderea poate utiliza noi resurse .

4. Concepte contabile de bază.

Conceptele de bază utilizate în conformitate cu Cadrul general contabil IASB sunt:

- contabilitatea de angajamente – efectele tranzacţiilor şi ale evenimentelor sunt recunoscute atunci
când tranzacţiile şi evenimentele se produc şi sunt înregistrate în evidenţele contabile şi raportate în
situaţiile financiare ale perioadelor aferente;
- continuitatea activităţii – situaţile financiare sunt elaborate pornindu-se de la ipoteza că entitatea îşi
va continua activitatea şi într-un viitor previzibil.

5. Caracteristicile calitative ale informaţiilor financiare.

Caracteristicile calitative ale informţiilor din situaţiile financiare:

Inteligibilitatea;
Relevanţa;
- pragul de semnificaţie;
Credibilitatea:
- reprezentarea fidelă,
- prevalenţa economicului asupra juridicului,
- neutralitatea,
- prudenţa,
- integralitatea (exhausitivitatea);
Comparabilitatea.

6. Explicaţi structurile poziţiei financiare.

2
 Structurile legate direct de evaluarea poziţiei financiare sunt definite astfel:

- un activ reprezintă o resursă controlată de întreprindere ca rezultat a unor evenimente trecute şi

de la care se aşteaptă să genereze beneficii economice viitoare;

- o datorie reprezintă o obligaţie actuală a întreprinderii ce decurge din evenimente trecute şi prin
decontarea căreia se aşteaptă să rezulte o ieşire de resurse care încorporează beneficii economice;
- capitalurile proprii reprezintă interesul rezidual în activele unei întreprinderi după deducerea tuturor
datoriilor sale .

ACTIVELE:
Activele unei întreprinderi rezultă din tranzacţii şi alte evenimente anterioare constând în
cumpărarea sau producerea lor. Tranzacţiile sau evenimentele viitoare nu generează prin ele însele active;
de exemplu, intenţia de a cumpăra un bun nu satisface, prin ea însăşi, definiţia unui activ.
Beneficiile economice viitoare încorporate în active trebuie înţelese în sensul potenţialului acestora de a
contribui, direct sau indirect, la fluxul de trezorerie şi echivalente de trezorerie către întreprindere. De
exemplu, activele unei întreprinderi sunt utilizate pentru a produce bunuri sau a presta servicii clienţilor.
Beneficiile economice viitoare încorporate în active pot intra în întreprindere în mai multe moduri,
cum ar fi:
a) utilizarea unui activ separat sau împreună cu alte active pentru prestarea de servicii sau producţia de
bunuri destinate vânzării de către întreprindere;
b) schimbarea unui activ cu alte active;
c) utilizarea unui activ pentru decontarea unei datorii;
d) repartizarea unui activ acţionarilor întreprinderii.
Există o strânsă legătură între ieşirile de numerar şi generarea de active, dar nu este necesar ca cele
două să coincidă. De exemplu, o ieşire de numerar pentru obţinerea unui activ nu este o dovadă că activul
obţinut corespunde definiţiei unui activ. După cum absenţa ieşirilor de numerar nu exclude posibilitatea ca
un element să satisfacă definiţia unui activ (cazul activelor primite prin donaţie).
DATORIILE:
Ca şi activele, rezultă din tranzacţii sau evenimente trecute cum ar fi: datorii comerciale pentru
bunuri achiziţionate, datorii financiare pentru credite primite de la bănci. Activul(ele) primit(e) reprezintă
tranzacţia din trecut care dă (dau) naştere unei datorii.
O caracteristică esenţială a unei datorii este faptul că întreprinderea are o obligaţie actuală, ea reprezentând
un angajament sau o responsabilitate de a acţiona într-un anumit fel: plata sumelor pentru bunurile primite,
plata sumelor pentru remedierea defecţiunilor produselor, chiar şi după ce perioada de garanţie a expirat( din
dorinţa de a menţine bunele relaţii de afaceri sau de a se comporta într-o manieră echitabilă).
Precizare: Un angajament viitor, de exemplu de a cumpăra un bun, nu reprezintă o obligaţie
actuală, întrucât obligaţia apare numai în momentul primirii bunului sau în momentul în care
întreprinderea are un acord irevocabil de cumpărare a activului.
Stingerea unei obligaţii actuale implică, de obicei, renunţarea din partea întreprinderii la anumite
resurse care încorporează beneficii economice în scopul satisfacerii cererii celeilalte părţi. Acest lucru se
poate face în mai multe moduri, cum ar fi:
-plata în numerar;
-transferul altor active;
-prestarea de servicii;
-înlocuirea respectivei obligaţii cu o altă obligaţie;
-transformarea obligaţiei în capitaluri proprii.

3
 Cadrul general are o viziune mai cuprinzătoare referitoare la datorii în sensul includerii în sfera lor şi
a obligaţiilor a căror mărime este estimată, cazul de exemplu al provizioanelor pentru plăţi ce trebuie făcute
pentru garanţiile existente .
CAPITALURILE PROPRII
Capitalurile proprii sunt definite ca interes rezidual al acţionarilor, în bilanţ componentele lor fiind
prezentate distinct: capital social, prime de capital, rezerve, rezerve din reevaluare, rezultatul exerciţiului,
rezultatul reportat.
O astfel de prezentare poate fi relevantă pentru utilizatorii situaţiilor financiare în procesul de luare a
deciziilor atunci când nu există restricţii privind capacitatea întreprinderii de a utiliza într-un alt mod
capitalurile proprii. În acelaşi context poate fi reţinut şi faptul că părţile care au interese în capitalurile
întreprinderii au drepturi diferite la primirea dividendelor sau la rambursarea capitalului.
Existenţa şi mărimea rezervelor: legale, statutare şi fiscale constituie o informaţie ce poate fi
relevantă pentru utilizatori în luarea deciziilor. Referitor la constituirea rezervelor, cadrul contabil general
IASB precizează că sumele transferate din rezultatul reportat la rezerve sunt mai de grabă alocări pe aceste
destinaţii decât cheltuieli.
Mărimea capitalurilor proprii care figurează în bilanţ depinde de evaluarea activelor şi datoriilor. În
mod normal mărimea capitalurilor proprii nu poate corespunde decât din întâmplare cu valoarea de piaţă a
acţiunilor întreprinderii sau cu suma care ar putea fi obţinută prin vânzarea pe bucăţi a activului net sau a
întreprinderii în întregime, presupunând continuitatea activităţii.

7. Explicaţi criteriile pentru recunoaşterea elementelor structurilor situaţiilor financiare,

stabilite conform Cadrului General IASB.

Cadrul contabil general IASB defineşte recunoaşterea ca fiind procesul încorporării în bilanţ şi în
contul de profit şi pierdere a unui element care îndeplineşte criteriile de recunoaştere. Procesul în sine
implică descrierea în cuvinte a elementului în cauză şi asocierea unei anumite sume, precum şi includerea
sumei respective în bilanţ sau în contul de profit şi pierdere.
Criteriile pentru recunoaşterea unui element al structurilor situaţiilor financiare sunt două:
- probabilitatea ca orice beneficiu (avantaj) economic viitor asociat elementului să intre sau să iasă în/din
întreprindere;
- elementul să aibă un cost sau o valoare care poate fi evaluat (ă) în mod credibil.
Primul criteriu este impus de incertitudinea ce caracterizează mediul în care îşi desfăşoară
activitatea orice întreprindere. El se referă la gradul de incertitudine cu care beneficiile economice viitoare
se vor constitui într-un flux către sau dinspre întreprindere, evaluarea gradului de incertitudine făcându-se
pe baza informaţiilor disponibile în momentul întocmirii situaţiilor financiare.
Exemplu:
- Dacă încasarea unei creanţe a întreprinderii este probabilă, în lipsa oricărei probe care să
demonstreze contrariul, creanţa se recunoaşte ca activ.
- Dacă activitatea întreprinderii presupune un număr mare de creanţe, este destul de probabil ca
unele dintre ele să nu poată fi încasate, deci să apară un anumit grad de neîncasare. Ca atare se recunoaşte o
cheltuială care reprezintă reducerea beneficiului economic.

Al doilea criteriu este impus de faptul că, în unele cazuri costul sau valoarea nu poate fi
determinat(ă) cu precizie ci prin estimare. Folosirea unor estimări rezonabile constituie o parte esenţială în
elaborarea situaţiilor financiare şi nu influenţează credibilitatea lor. Dacă însă nu poate fi realizată o
estimare rezonabilă, elementul în cauză nu este recunoscut.
Exemplu:
- Dacă încasările preconizate în urma unui proces în instanţă nu pot fi evaluate credibil, nu pot fi
înregistrate ca active sau ca venituri, dar ele trebuie prezentate în cadrul unor note sau informaţii
suplimentare la situaţiile financiare.
4
Criteriile de recunoaştere menţionate sunt nuanţate în Cadrul contabil general IASB pe elementele proprii
bilanţului: active şi datorii, şi pe cele proprii contului de profit şi pierdere: venituri şi cheltuieli

8. Evaluarea structurilor situaţiilor financiare.

Conform, Cadrul contabil general IASB, evaluarea este procesul prin care se determină valorile la
care structurile situaţiilor financiare sunt recunoscute în bilanţ şi în contul de profit şi pierdere. Aceasta
presupune alegerea unei anumite baze de evaluare sau utilizarea diferitelor baze de evaluare în diferite
combinaţii şi grade de utilizare.
Bazele de evaluare prevăzute de cadrul general sunt: costul istoric, costul curent, valoarea realizabilă (de
decontare) şi valoarea actualizată.
La costul istoric :
- activele sunt contabilizate fie la valoarea numerarului sau echivalentelor de numerar plătite, fie la nivelul
valorii juste a sumei plătite în momentul achiziţionării lor;
- datoriile sunt contabilizate la nivelul valorii echivalentelor obţinute în schimbul obligaţiei sau, în anumite
împrejurări, la valoarea ce se aşteaptă să fie plătită în numerar sau echivalente de numerar pentru a stinge
datoriile, în cursul normal al afacerilor.
În cazul valorii realizabile (de decontare):
- activele sunt contabilizate la valoarea în numerar sau echivalente de numerar care poate fi obţinută în
prezent prin vânzarea normală a activelor;
- datoriile sunt contabilizate la valoarea lor de decontare, adică valoarea reactualizată care trebuie plătită
pentru a achita datoriile, în cursul normal al afacerilor
În baza valorii actualizate:
- activele sunt contabilizarea la valoarea actualizată a viitoarelor intrări nete de numerar, care urmează a fi
generate în derularea normală a activităţii;
- datoriile sunt contabilizate la valoarea actualizată a viitoarelor ieşiri de numerar care se aşteaptă să fie
necesare pentru a deconta datoriile, în cursul normal al afacerilor.
Precizare
Cea mai frecvent utilizată bază de evaluare este costul istoric

9. Explicaţi conceptele de capital şi de menţinerea capitalului.

La elaborarea situaţilor financiare, întreprinderile pot adopta conceptul de capital sub cele două
forme ale sale, fie de capital financiar, fie de capital fizic şi conceptul de menţinere a capitalului.
1. Conceptul de capital:
- Conceptul de capital financiar se sprijină pe valoarea nominală sau pe puterea de cumpărare a capitalului
investit, capitalul fiind sinonim cu activele nete sau cu capitalurile proprii ale întreprinderii.
- Conceptul de capital fizic se sprijină pe capacitatea de exploatare , reprezintând capacitatea de producţie a
întreprinderii, exprimată în unităţi de producţie pe zi.
2. Conceptul de menţinerea a capitalului
Cele două concepte de capital generează concepte corespunzătoare de menţinerea capitalului: menţinerea
capitalului financiar, respectiv menţinerea capitalului fizic.
- Menţinerea capitalului financiar -
Conform acestui concept, profitul se obţine numai când valoarea financiară (sau monetară) a
activelor nete la sfârşitul perioadei este mai mare decât cea de la începutul perioadei, după excluderea
oricăror distribuiri către proprietari şi a oricăror contribuţii din partea acestora în timpul perioadei analizate.

5
 Relaţia proprie de calcul a rezultatului exerciţiului este, în acest caz, de forma:

Rezultatul ex N = Capitalul propriu al ex N – Cap propriu al ex N-1 ±

Contributiile/Distriburile de capital

- Menţinerea capitalului fizic -

Conform acestui concept, profitul se obţine numai când capacitatea de producţie fizică, de
exploatare, a întreprinderii (exprimată valoric prin fondurile necesare atingerii acestei capacităţi) la sfârşitul
perioadei depăşeşte pe cea de la începutul perioadei, după excluderea oricăror distribuiri către proprietari şi
a oricăror contribuţii din partea acestora în timpul perioadei analizate.

Relaţia proprie de calcul a rezultatului exerciţiului este, în acest caz, de forma:

Rezultatul ex N = Cap permanent al ex N – Cap permanent al ex N-1 ± Contributiile/ distribuirile de

capital de la / catre proprietari in ex N

Menţinerea capitalului fizic necesită adoptarea costului curent ca bază de evaluare.

10. Ce informaţii sunt prezentate pentru a măsura performanţa unei întreprinderi

( rezultatul global)?

Informaţiile care trebuie prezentate în situaţia rezultatului global:

- Veniturile;
- Costurile de finanţare;
- Partea din profitul sau pierderea aferent(ă) entităţilor asociate sau asocierilor în participaţiune,
contabilizată prin metoda punerii în echivalenţă;
- Cheltuiala cu impozitul;
- Suma unică cuprinzând totalul:
a) profitului sau pierderii postimpozitare din activităţile întrerupte şi
b) câştigului sau pierderii postimpozitare recunoscut(e) la evaluare la valoarea justă minus costurile
generate de vânzarea sau la cedarea activelor sau grupului(grupurilor) destinate cedării care constituie
activităţi întrerupte;
- Profit sau pierdere .
- Fiecare componentă a altor elemente ale rezultatului global clasificată în funcţie de natură ( cu excepţia
valorilor de la aliniatul următor);
- Partea celorlalte elemente ale rezultatului global al entităţilor asociate şi al asociaţiilor în participaţie
contabilizată folosindu-se metoda punerii în echivalanţă;
- Rezultatul global total.

O entitate trebuie să prezinte în situaţia rezultatului global, ca alocări ale profitului sau pierderii aferent(e)
perioadei, următoarele elemente:
a. profitul sau pierderea aferent(e) perioadei, care se atribuie:
- intereselor care nu controlează
- proprietarilor societăţii mamă.
b. rezultatul global total pentru perioadă care se atribuie:
- intereselor care nu controlează
- proprietarilor societăţii mamă.
De asemenea, o entitate poate să prezinte într-un cont de profit şi pierdere separat, elemente –
rânduri de la natura informaţiilor din cele prevăzute la literele a-f şi a alocărilor prevăzute la litera a.

6
 În acelaşi timp atunci când o entitate consideră necesar că pentru înţelegerea performanţei sale
financiare este nevoie de informaţii suplimentare, considerate relevante, atunci ea trebuie să prezinte
elemente – rânduri suplimentare, titluri şi subtitluri în contul de profit şi pierdere.

Foarte important de reţinut : Conform acestui standard entităţile nu vor prezenta niciun
element de venituri şi cheltuieli ca fiind element extraordinar, în situaţia rezultatului global sau în
contul de profit şi pierdere separat ( dacă acesta se prezintă), sau în note.

Profitul sau pierderea perioadei

Veniturile şi cheltuielile unei perioade vor fi recunoscute în totalitate într-o perioadă, de o entitate,
cu excepţia când un IFRS impune sau permite o altă metodă.
IAS 8 “Politici contabile, modificări şi estimările contabile şi erori” prevede două circumstanţe în care
entitatea recunoaşte elemente speciale în afara profitului sau pierderii în perioada curentă:
- corectarea erorilor
- efectul modificărilor politicilor contabile.

Alte elemente ale rezultatului global pe perioadă

O entitate va prezenta valoarea impozitului pe profit aferent fiecărei componente a altor elemente ale
rezultatului global, inclusiv ajustări din reclasificare, fie în situaţia privind rezultatul global, fie în note. Ea
poate prezenta componentele altor elemente ale rezultatului global fie:
- nete de efectele fiscale aferente, fie
- înainte de efectele fiscale aferente evidenţiind o sumă pentru valoarea agregată a impozitului pe profit
aferent acelor componente.
O ajustare din reclasificare este inclusă alături de respectiva componentă ale altor elemente ale
rezultatului global în perioada în care ajustarea se reclasifică în profit sau pierdere.
Precizare: Câştigurile şi pierderile actuariale rezultă din creşteri şi descreşteri fie în valoarea
actualizată a unei obligaţii privind beneficiile determinate ale angajaţilor, fie din valoarea justă a oricăror
active ale planurilor aferente, ca urmare a:
- ratelor surprinzător de ridicate sau scăzute ale rotaţiei angajaţilor, pensionarea sau mortalitatea timpurie,
sau creşteri ale salariilor, beneficiilor sau costurilor medicale;
- efectul modificărilor în estimările rotaţiei viitoare a angajaţilor, pensionarea sau mortalitatea timpurie, sau
creşteri ale salariilor, beneficiilor sau costuri medicale aferente planului;
- efectul modificării ratei de actualizare;
- diferenţele între rentabilitatea în prezent a activelor planului şi rentabilitatea estimată a activelor .
Aceste componente sunt recunoscute în alte elemente ale rezultatului global şi nu sunt reclasificate
în profit sau pierdere în perioadele ulterioare.
Modificările surplusului din reevaluare pot fi transferate în rezultatul reportat în perioadele ulterioare
pe măsură ce activul este utilizat sau la momentul derecunoaşterii sale ( conf. IAS 16 şi IAS 38).
Câştigurile şi pierderile actuariale se raportează în rezultatul reportat în perioada în care sunt
recunoscute ca alte elemente ale rezultatului ( conf. IAS 19).

11. Enumeraţi şi explicaţi principiile contabile.

Prezentarea politicilor contabile
În prezentarea politicilor contabile, entitatea va realiza un rezumat cu elementele semnificative care vor
viza:
-baza (bazele) de evaluare utilizată(e) la intocmirea situaţiilor financiare şi;
-celelalte politici contabile utilizate care sunt relevante pentru înţelegerea corespunzătoare a situaţiilor
financiare.
7
Cu privire la prezentarea bazelor de evaluare utilizate de entitate în prezentarea situaţiilor financiare, trebuie
menţionat ce baze au fost folosite ( cost istoric, cost curent, valoare netă realizabilă, valoare justă sau
valoarea recuperabilă), deoarece aceasta infuenţează semnificativ modul de analiză realizat de utilizatori.
Referitor la prezentarea anumitor politici de contabilitate utilizate, conducerea entităţii trebuie să ia în
considerare modalitate în care acestea ajută utilizatorii să înţeleagă modul în care tranzacţiile, alte
evenimente şi condiţii se regăsesc în performanţa financiară şi poziţia financiară raportate.
Este foarte important de ştiut că prezentarea anumitor politici contabile este utilă atunci când cei ce folosesc
informaţia contabilă trebuie să remarce că politicile sunt selectate din alternativele permise de IFRS –uri.
Exemplu: - prezentarea opţiunilor unui asociat de a-şi recunoaşte sau nu interesele într-o entitate
controlată în comun utilizând metoda consolidării proporţionale sau metoda punerii în echivalentă ( conf.
IAS 31 “ Interese în asocierile în participaţie”), sau;
- alegeri făcute de conducere între diferite politici ( prezentarea bazelor de evaluare conf. IAS
16 “Imobilizări corporale”).
În acelaşi timp o entitate trebuie să prezinte în rezumatul politicilor contabile semnificative sau în alte note,
raţionamentele profesionale, în afara celor care implică estimări pe care conducerea le-a făcut în aplicarea
politicilor contabile ale entităţii şi care au avut cel mai mare efect asupra sumelor recunoscute în situaţiile
financiare, cum ar fi:
- dacă activele financiare sunt investiţii păstrate până la scadenţă;

- momentul în care marea majoritate a riscurilor şi recompenselor semnificative aferente proprietăţii

activelor financiare şi de leasing sunt transferate altor entităţi;
- dacă, în realitate, anumite vânzări de bunuri sunt acorduri de finanţare şi deci generează venituri;
- dacă relaţia dintre entitate şi o entitate cu scop special demonstrează că entitatea cu scop special este
controlată.
Exemple:
- Utilizatorii de informaţii financiare trebuie să stie, în sensul prevederilor IAS 27 “Situaţii financiare
consolodate sau individuale”,motivele pentru care participaţia proprietarilor entităţii nu constituie control
în ceea ce priveste o entitate în care s-a investit, care nu este o filială, chiar dacă mai mult de jumătate din
drepturile sale de vot sau din puterea potenţială de vot sunt deţinute direct sau indirect prin filiale.
- IAS 40 “ Investiţii imobiliare” cere prezentarea criteriilor elaborate de către entitate pentru a distinge
investiţiile imobiliare de proprietăţile imobiliare utilizate de posesor şi de imobilizările deţinute pentru
vânzare în cursul activităţii normale, atunci când este dificilă clasificarea proprietăţii.
Cu privire la sursele de incertitudini : Entităţile vor prezenta informaţii privind presupunerile făcute în ceea
ce priveşte viitorul şi alte cauze importante ale incertitudinii estimărilor la finalul perioadei de raportare,
care prezintă un risc semnificativ de a provoca o ajustare importantă în valorile contabile ale activelor şi
datoriilor, în următorul exerciţiu financiar. În privinţa acelor active şi datorii, notele vor include detalii
referitoare la:
- natura
- valoarea lor contabilă la finalul perioadei de raportare.
Astfel, în determinarea valorilor contabile ale unor active şi datorii se impune estimarea efectelor unor
evenimente viitoare incerte asupra acestora, la finalul perioadei de raportare. Exemplu: în absenţa observării
recente a unor preţuri pe piaţă, sunt necesare estimări orientative pentru viitor în vederea evaluării sumei
recuperabile a imobilizărilor corporale, efectul uzurii morale asupra stocurilor, provizioanele aferente unor
rezultate viitoare a litigiilor în curs şi datoriilor pe termen lung ( beneficii ale angajaţilor cum ar fi obligaţiile
privind pensiile).
Natura şi amploarea informaţiilor oferite utilizatorilor variază în funcţie de natura presupunerii şi alte
situaţii. Tipurile de prezentări făcute pot viza:
- natura presupunerii sau altă incertitudine privind estimarea;

8
- sensibilitatea valorilor contabile faţă de metodele, presupunerile şi estimările care stau la baza calculelor
lor, inclusiv motivele acestei sensibilităţi;
- rezolvarea aşteptată a unei incertitudini şi gama de rezultate posibile în mod rezonabil în timpul
următorului exerciţiu financiar în ceea ce priveşte valorile contabile ale activelor şi datoriilor afectate; şi
- o explicaţie a modificărilor făcute asupra presupunerilor anterioare aferente acelor active şi datorii dacă
incertitudinea rămâne nesoluţionată.
Referitor la capital, trebuie prezentate în note informaţii care să permită utilizatorilor situaţiilor financiare
elaborate de o entitate să evalueze obiectivele, politicile şi procedurile entităţii de administrare a capitalului.
Astfel, entitatea va prezenta următoarele:
a) informaţii calitative cu privire la obiectivele, politicile ori procedurile sale de administrare a capitalului,
inclusiv:
- o descriere a ceea ce administrează drept capital;
- atunci când entitatea face obiectul unor dispoziţii din exterior privind capitalul, natura acelor
dispoziţii şi modul în care acele dispoziţii sunt încorporate în modul de administrare a capitalului;
- modul în care sunt îndeplinite obiectivele de administrare a capitalului;
b) un rezumat al datelor cantitative cu privire la ceea ce administrează drept capital.
c) orice modificări ale literelor a şi b în perioada anterioară;
d) dacă pe parcursul perioadei au fost respectate dispoziţiile impuse din exterior privind capitalul, cărora
trebuie să li se conformeze;
e) dacă entitatea nu a respectat dispoziţiile impuse din exterior privind capitalul, consecinţele nerespectării
acestora.
Alte prezentări:
a) suma dividendelor propuse sau declarate înainte de autorizarea situaţiilor financiare pentru emitere, dar
nerecunoscute ca distribuire către proprietari în timpul perioadei, şi suma pe acţiune care este legată de
acestea;
b) suma oricăror dividende preferenţiale cumulative care nu au fost recunoscute.
De asemenea entitatea va mai prezenta:
a) adresa şi forma juridică a entităţii, dacă aceste informaţii nu sunt prezentate în alte secţiuni;
b) o descriere a naturii activităţii şi a principalelor obiecte de activitate a entităţii;
c) numele societăţii-mamă, precum şi al societăţii-mamă a grupului.

12. Care sunt caracteristicile generale de interpretare şi prezentare a situaţiilor

financiare ?

Prezentarea fidelă şi conformitatea cu IFRS- urile

Situaţiile financiare trebuie să prezinte fidel poziţia financiară, performanţa financiară şi fluxurile de
trezorerie ale unei entităţi. Prezentarea fidelă prevede reprezentarea exactă a efectelor tranzacţiilor, a altor
evenimente şi condiţii, în conformitate cu definiţiile şi criteriile de recunoaştere pentru active şi datorii,
venituri şi cheltuieli stabilite în Cadrul general.
Se presupune că aplicarea IFRS-urilor, cu informaţii suplimentare prezentate atunci când este
necesar, are ca rezultat, în aproape toate cazurile, situaţii financiare care realizează o prezentare fidelă.
O entitate ale cărei situaţii financiare sunt conforme cu IFRS-urile va prezenta o declaraţie explicită
şi fără rezerve privind această conformitate, în note. Situaţiile financiare nu trebuie descrise ca fiind
conforme cu IFRS-urile decât dacă satisfac toate cerinţele IFRS-urilor.
Politicile contabile neadecvate nu sunt rectificate nici prin evidenţierea politicilor contabile utilizate,
nici prin note sau material explicativ.

9
 Continuitatea activităţii

La întocmirea situaţiilor financiare, conducerea trebuie să evalueze capacitatea entităţii de a-şi

continua activitatea. Situaţiile financiare trebuie întocmite pe baza continuităţii activităţii, cu excepţia
cazului în care conducerea fie intenţionează să lichideze entitatea sau să înceteze activitatea, fie nu are o altă
alternativă.
Atunci când, la efectuarea evaluării, conducerea are cunoştinţe de incertitudini semnificative legate
de evenimentele sau condiţiile care pot cauza îndoieli semnificative asupra capacităţii entităţii de a-şi
continua activitatea, incertitudinile respective trebuie evidenţiate.

C. Contabilitatea de angajamente

O entitate îşi va întocmi situaţiile financiare folosind contabilitatea de angajamente, cu excepţia

informaţiilor privind fluxurile de trezorerie. Atunci când se foloseşte contabilitatea de angajamente,
elementele sunt recunoscute ca active, datorii, capitaluri proprii, venituri şi cheltuieli (elementele situaţiilor
financiare), atunci când respectă definiţiile şi criteriile de recunoaştere pentru acele elemente din Cadrul
general.

Pragul de semnificaţie şi agregarea

Fiecare clasă semnificativă care cuprinde elemente similare va fi prezentată separat în situaţiile
financiare. Elementele care au naturi sau funcţii diferite vor fi prezentate separat, cu excepţia cazului în care
sunt semnificative.
Compensarea

Activele şi datoriile, veniturile şi cheltuielile nu vor fi compensate, cu excepţia cazului în care

compensarea este cerută sau permisă de un IFRS.
Este foarte important ca atât activele şi datoriile, cât şi veniturile şi cheltuielile să fie raportate
separat. Compensarea, în situaţiile rezultatului global sau a poziţiei financiare, sau în contul de profit şi
pierdere separat ( dacă acesta este prezentat) cu excepţia cazului când compensarea reflectă fondul
economic al tranzacţiei sau un alt eveniment, micşoreză capacitatea utilizatorilor atât de a înţelege
tranzacţiile, alte evenimente şi condiţii care au apărut, cât şi de a evalua viitoarele fluxuri de trezorerie ale
entităţii.
F. Frecvenţa raportării

O entitate va prezenta un set complet de situaţii financiare ( inclusiv informaţiile comparative) cel
puţin anual. Atunci când o entitate modifică finalul perioadei de raportare şi prezintă situaţii financiare
pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă de un an, entitatea trebuie să prezinte, în plus faţă de perioada
acoperită de situaţiile financiare:
- motivul folosirii unei perioade mai lungi sau mai scurte;
- faptul că valorile prezentate în situaţiile financiare nu sunt pe deplin comparabile.

G. Informaţii comparative

Cu excepţia cazului în care un IFRS permite sau prevede altfel, o entitate trebuie să prezinte
informaţiile comparative aferente perioadei precedente, pentru toate sumele raportate în situaţiile financiare
ale perioadei curente. O entitate trebuie să includă informaţiile comparative vor fi incluse pentru
informaţiile narative şi descriptive atunci când acest lucru este relevant pentru înţelegerea situaţiilor
financiare ale perioadei curente.
10
 Atunci când entitatea modifică prezentarea sau clasificarea elementelor din situaţiile sale financiare,
entitatea trebuie să reclasifice sumele comparative, cu excepţia cazului în care acest lucru este imposibil de
realizat. Atunci când entitatea reclasifică valorile comparative, va prezenta:
- natura reclasificării;
- valoarea fiecărui element sau clase de elemente care sunt reclasificate; şi
- motivul reclasificării.
H. Consecvenţa prezentării

O entitate trebuie să menţină modul de prezentare şi clasificare a elementelor în situaţiile financiare

de la o perioadă la alta, cu excepţia când:
- în urma unei modificări semnificative în natura activităţii entităţii sau în urma unei analize a situaţiilor
financiare, este evident că ar fi mai potrivită o altă prezentatre sau clasificare având în vedere criteriile de
selecţie şi aplicare a politicilor din IAS 8 “Politici contabile, modificări şi estimările contabile şi erori”; sau
- un IFRS prevede o modificare a prezentării.

13. Ce informaţii sunt prezentate de situaţia poziţiei financiare?

Situaţia poziţiei financiare

ELEMENTE
ACTIVE ( TOTAL)
Active imobilizate ( total)
Imobilizări corporale
Fond comercial
Alte imobilizări necorporale
Investiţii în entităţi asociate
Active financiare disponibile în vederea
vânzării
Active circulante ( total)
Stocuri
Creanţe comerciale
Alte active circulante
Numerar şi echivalente de numerar
CAPITALURI PROPRII ŞI DATORII
( TOTAL)
Total capitaluri proprii
Capitaluri proprii atribuibile proprietarilor
societăţii – mame
Capital social
Rezultate reportate
Alte componente ale capitalurilor proprii
Interese care nu controleză
TOTAL DATORII
Datorii pe termen lung ( total)
Împrumuturi pe termen lung
Impozit amânat
Provizioane pe termen lung
Datorii curente ( total)
11
 Creanţe comerciale şi alte datorii
Împrumuturi pe termen scurt
Partea curentă din împrumuturile pe
termen lung
Datorii din impozite curente
Provizioane pe termen scurt
În situaţia poziţiei financiare se va face distincţia între circulant şi imobilizat.
O entitate va prezenta activele curente şi imobilizate şi datoriile curente şi pe termen lung drept
clasificări disticte în situaţia poziţiei financiare în conformitate cu modul în care au fost ele definite, cu
excepţia cazului în care o prezentare bazată pe lichiditate oferă informaţii care sunt credibile şi mai
relevante. Atunci când se aplică această excepţie o entitate va prezenta toate activele şi datoriile, în ordinea
lichidităţii .
Indiferent de metoda de prezentare adoptată, o entitate trebuie să prezinte valoarea pe care se
aşteaptă să o recupereze sau deconteze după o perioadă mai mare de douăsprezece luni pentru fiecare
element-rând de activ sau datorie care combină valori care se preconizează că vor fi recuperate sau
decontate:
- intr-un interval de până la douăsprezece luni după perioada de raportare şi
- intr-un interval de peste douăsprezece luni după perioada de raportare.

Active circulante
O entitate va fi clasifica un activ drept activ circulant atunci când :
- se aşteaptă valorifice activul, sau intenţionează să-l vândă sau consume, în cadrul ciclului normal de
exploatare;
- activul este deţinut, în principal, în scopul tranzacţionării;
- se aşteaptă valorificarea activului în termen de douăsprezece luni după perioada de raportare; sau
- activul reprezintă numerar sau echivalente de numerar (după cum sunt definite de IAS 7 “Situaţia
fluxurilor de trezorerie”), cu excepţia cazului în care există restricţia ca activul să fie modificat sau utilizat
pentru decontarea unei datorii pentru o perioadă de cel puţin douăsprezece luni după perioada de raportare.
Toate celelalte active vor fi clasificate ca şi active imobilizate.

Datorii curente
O entitate va clasifica o datorie ca fiind datorie curentă atunci când :
- se aşteaptă să deconteze datoria în ciclul normal de exploatare al entităţii;
- datoria este deţinută în principal în scopul tranzacţionării;
- datoria este exigibilă în termen de douăsprezece luni după perioada de raportare; sau
- entitatea nu are un drept necondiţionat de a amâna decontarea datoriei pentru cel puţin douăsprezece luni
după perioada de raportare.
Toate celelalte datorii vor fi clasificate ca datorii pe termen lung.
Informaţii ce trebuie prezentate în bilanţ:
Imobilizări corporale;
Investiţii imobiliare;
Imobilizări necorporale;
Active financiare;
Investiţii contabilizate prin metoda punerii în echivalenţă;
Active biologice;
Stocuri;
Creanţe comerciale şi similare;
Numerar şi echivalente de numerar;

12
 Totalul activelor clasificate ca fiind deţinute pentru vânzare ori al activelor incluse în grupurile de cedare
clasificate ca fiind deţinute pentru vânzare în conformitate cu IFRS 5 ”Active imobilizate deţinute pentru
vânzare şi activităţi întrerupte”
Provizioane;
Datorii financiare;
Datorii şi creanţe pentru impozitul curent, după cum sunt definite de IAS 12 “ Impozitul pe profit”;
Datorii privind impozitele amânate şi creanţele privind impozitele amânate , după cum sunt definite de
IAS 12 “ Impozitul pe profit”;
Datoriile incluse în grupurile de cedare, clasificate ca fiind deţinute pentru vânzare în conformitate cu
IFRS 5;
Interes care nu controleză, prezentat în cadrul capitalurilor proprii; şi
Capital emis şi rezerve atribuibile acţionarilor societăţii-mamă.

14. Situaţia fluxurilor de numerar-arie de aplicabilitate( IAS 7).

DOMENIU DE APLICARE

1. O entitate trebuie să întocmească o situație a fluxurilor de trezorerie în conformitate cu dispozițiile

prezentului standard și trebuie să o prezinte drept parte integrantă a situațiilor sale financiare, pentru fiecare
perioadă pentru care sunt prezentate situațiile financiare.

2. Prezentul standard înlocuiește IAS 7 Situația modificărilor în poziția financiară, aprobat în iulie 1977.

3. Utilizatorii situațiilor financiare ale unei entități sunt interesați de modul în care entitatea generează și
folosește numerarul și echivalentele de numerar. Aceasta este situația indiferent de natura activităților
entității și indiferent dacă numerarul poate fi considerat drept produs al entității, așa cum ar putea fi cazul
unei instituții financiare. Entitățile au nevoie de numerar din aceleași motive, în esență, oricât de diferite ar
fi principalele lor activități producătoare de venituri. Acestea au nevoie de numerar pentru a-și desfășura
activitățile, a-și plăti obligațiile și pentru a asigura rentabilitate investitorilor. În consecință, prezentul
standard impune tuturor entităților să prezinte o situație a fluxurilor de trezorerie.

15. Prezentarea unei situaţii a fluxurilor de trezorerie.

Situatia fluxurilor de numerar trebuie sa prezinte fluxurile de numerar din cursul perioadei,
clasificate în activitati de exploatare, investitie si finantare.
O entitate prezinta fluxurile sale de numerar din activitatile de exploatare, investitie si finantare într-
o maniera care corespunde cel mai bine activitatii sale. Clasificarea în functie de activitati furnizeaza
informatii ce permit utilizatorilor sa stabileasca impactul respectivelor activitati asupra pozitiei financiare a
entitatii, precum si valoarea numerarului si a echivalentelor de numerar. Aceste informatii pot fi folosite, de
asemenea, pentru a evalua relatiile ce apar între activitatile respective.
O tranzactie poate include fluxuri de numerar care sunt clasificate diferit. De exemplu, când
rambursarea în numerar a unui împrumut include atât dobânda, cât si principalul, elementul dobânda poate
fi clasificat drept activitate de exploatare, iar elementul de capital, drept activitate de finantare.

16. Metode de raportare a fluxurilor de trezorerie: prezentare generală.

Raportarea fluxurilor de trezorerie de către o întreprindere se poate face în una dintre următoarele
metode: directă şi indirectă.
13
 Metoda directă.
directă. Constă în determinarea fluxurilor de trezorerie pe baza încasărilor şi plăţilor brute în
numerar proprii fiecărei activităţi. Încasările şi plăţile brute în numerar trebuie înţelese în sensul excluderii
compensărilor încasărilor şi plăţilor din aceeaşi clasă.
Informaţiile furnizate în metoda directă sunt folositoare pentru determinarea fluxurilor de
trezorerie viitoare, pentru determinarea capacităţii întreprinderii de a-şi onora la timp plăţile în numerar şi
pentru analize corelate cu celelalte componente ale situaţiilor financiare. De asemenea, informaţiile degajate
pe activităţi (soldul fluxurilor de trezorerie) relevă contribuţia fiecăreia dintre ele la variaţia trezoreriei
întreprinderii şi permit evaluarea relaţiilor între cele trei activităţi (exploatare, investiţie, finanţare).
Avantajele metodei directe referitoare la estimarea fluxurilor viitoare de trezorerie determină ca
IAS 7 „Situaţia fluxurilor de trezorerie” să recomande raportarea fluxurilor de trezorerie prin această
metodă.
Metoda indirectă.
indirectă. Constă în determinarea fluxurilor de trezorerie prin ajustarea profitului sau a
pierderii cu efectele:
modificărilor survenite pe parcursul perioadei în stocuri şi în creanţele şi datoriile din exploatare;
elementelor nemonetare cum ar fi amortizarea, provizioanele, ajustările, impozitele amânate, pierderile şi
câştigurile asociate valutelor, profiturile nerepartizate ale întreprinderilor asociate şi interesele minoritare;
tuturor celorlalte elemente pentru care efectele în numerar sunt fluxurile de trezorerie din investiţii şi
finanţare.

17. Fluxurile de trezorerie aferente activităţii de exploatare.

Activităţ
Activităţii de exploatare
Valoarea fluxurilor de trezorerie ce provin din activităţi de exploatare este un indicator cheie al
măsurii în care activităţile entităţii au generat suficiente fluxuri de trezorerie pentru a rambursa
împrumuturile, a menţine capacitatea de funcţionare a entităţii, a plăti dividendele şi a face noi investiţii,
fără a recurge la surse externe de finanţare.
Informaţiile cu privire la componentele specifice ale istoricului fluxurilor de trezorerie din
exploatare, impreună cu alte informaţii, sunt folositoare în prognozarea viitoarelor fluxuri de trezorerie din
exploatare.
Exemple de fluxuri de trezorerie provenite din activităţ
activităţii de exploatare:
- intră
intrări in numerar din vâ
vânzarea de bunuri si prestă
prestări de servicii;
- intră
intrări în numerar provenite din redevenţ
redevenţe, onorarii, comisioane si alte venituri;
- plăţ
plăţile
ile în numerar efectuate că
către furnizorii de bunuri şi prestatorii
prestatorii de servicii;
- plăţ
plăţile
ile de numerar efectuate că
că tre ş i î n numele angajaţ
angaja ţ ilor şi altele.

18. Fluxurile de trezorerie aferente activităţii de investiţii.

Activităţ
Activităţii de investiţ
investiţie
Prezentarea separată a fluxurilor de trezorerie provenite din activităţi de investiţie este
importantă deoarece fluxurile de trezorerie reprezintă masura in care cheltuielile au servit obţinerii de
resurse menite a genera viitoarele venituri şi fluxuri de trezorerie.
Exemple de fluxuri de trezorerie provenite din activităţi de investiţii:
- plăţi in numerar pentru achiziţionarea de active imobilizate;
- încasări în numerar din vânzarea de active imobilizate;
- plăţi în numerar pentru achiziţia de instrumente de capitaluri proprii;
- încasări în numerar din vânzarea de instrumente de capitaluri proprii;
- avansuri şi încasă
ncasări în numerar pentru împrumuturi efectuate că către/de la terţ
terţi, pentru operaţ
operaţiuni
anterioare diverse;
- plăţ
plăţii şi încasă
ncasări în numerar aferente contractelor futures, forward, pe opţ
opţiuni şi swap.

14
 19. Fluxurile de trezorerie aferente activităţii de finanţare.

Activităţ
Activităţii de finanţ
finanţare
Prezentarea separată a fluxurilor de trezorerie provenite din activităţi de finanţare este importantă
deoarece este utilă în previzionarea fluxurilor de trezorerie viitoare aşteptate de către finanţatorii entităţii.
Exemple de fluxuri de trezorerie provenite din activităţi de finanţare:
- încasările în numerar provenite din emisiunea de acţiuni sau alte instrumente de capital;
- plăţile în numerar efectuate către proprietari pentru a achiziţiona sau răscumpara acţiunile entităţii;
- încasările în numerar provenite din emisiunea titlurilor de creanţă, a împrumuturilor, obligaţiunilor,
ipotecilor,altor împrumuturi;
- rambursă
rambursări în numerar ale unor împrumuturi.

20. Definiţi şi prezentaţi structurile privind cheltuielile( IAS 18).

21. Definiţi şi prezentaţi structurile privind veniturile( IAS 18).

Veniturile sunt definite în Cadrul general pentru întocmirea şi prezentarea situaţiilor financiare
drept majorări ale beneficiilor economice în timpul perioadei contabile, în urma intrărilor sau măririi valorii
activelor, sau diminuări ale datoriilor care duc la creşteri ale capitalurilor proprii, altele decât cele obţinute
prin contribuţii la participanţii la capitalurile proprii.
Veniturile includ atât venituri din activitatea curentă, cât şi câştigurile.
Termenul de venituri din activitatea curentă se referă la acele venituri care apar în cursul
desfăşurării de către o entitate a activităţii sale curente, termenul fiind regăsit şi sub alte denumiri ce includ
vânzări, onorarii, dobânzi, dividende, redevenţe.
Un element de primă importanţă în contabilizarea veniturilor este determinarea momentului la care
trebuie recunoscut un astfel de venit. Venitul din activităţile curente este recunoscut atunci când există
probabilitatea că entităţii îi vor reveni în viitor anumite beneficii economice şi când aceste beneficii pot fi
evaluate credibil.
Standardul identifică situaţiile în care aceste criterii vor fi îndeplinite şi, prin urmare, veniturile vor fi
recunoscute.
IAS 18 – “Venituri”, va fi aplicat la contabilizarea veniturilor provenite din următoarele tranzacţii şi
evenimente:
a. vânzarea bunurilor;
b. prestarea serviciilor;
c. utilizarea de către alţii a activelor entităţii, producătoare de dobânzi, redevenţe şi dividende.

a. Venituri
Venituri din vânzarea bunurilor
Sunt recunoscute în momentul în care sunt îndeplinite următoarele condiţii:
a) întreprinderea a transferat cumpărătorului riscurile şi avantajele semnificative ce decurg din proprietatea
asupra bunurilor;
b) întreprinderea nu mai gestionează bunurile vândute la nivelul la care ar fi făcut-o, în mod normal, în cazul
deţinerii în proprietate a acestora şi nici nu mai deţine controlul efectiv asupra lor;
c) mărimea veniturilor poate fi evaluată în mod credibil;
d) este probabil ca beneficiile economice asociate tranzacţiei să fie generate către întreprindere;
e) costurile tranzacţiei pot fi evaluate în mod credibil.
Prezentăm în continuare cazurile cele mai frecvente privind recunoaşterea veniturilor din vânzarea
bunurilor.
Cazul 1. Transferul riscurilor şi beneficiilor coincide cu transferul dreptului de proprietate sau cu livrarea
(trecerea bunurilor în posesia cumpărătorului). Dacă de exemplu o întreprindere livrează produse în luna

15
curentă cu factură, ea recunoaşte ca venituri contravaloarea produselor vândute la preţul de vânzare şi,
concomitent, recunoaşte ca cheltuieli costul produselor vândute.
Cazul 2. Transferul riscurilor şi beneficiilor apare într-un moment diferit de transferul sau de trecerea
bunurilor în posesia cumpărătorului, şi anume:
a) atunci când întreprinderea are obligaţii legate de rezultate nesatisfăcătoare, neacoperite de prevederile
garanţiilor normale;
b) în momentul în care primirea veniturilor dintr-o anumită vânzare este condiţionată de primirea de către
cumpărător a veniturilor din vânzarea bunurilor;
c) când bunurile sunt trimise, dar trebuie să fie instalate, iar instalarea reprezintă o parte semnificativă a
contractului şi nu a fost încă realizată de către întreprindere;
d) când cumpărătorul are dreptul de a returna bunurile cumpărate dintr-un motiv specificat în contractul de
vânzare – cumpărare şi întreprinderea nu este sigură de probabilitatea înapoierii bunurilor.

În toate aceste cazuri tranzacţia nu constituie o vânzare şi nu este constatat nici un venit întrucât
întreprinderea păstrează riscurile semnificative ale proprietăţii.
Cazul 3. Întreprinderea păstrează doar un risc nesemnificativ aferent proprietăţii. În acest caz tranzacţia
constituie o vânzare şi veniturile sunt recunoscute.
b. Venituri din prestări de servicii
Atunci când rezultatul unei tranzacţii ce implică prestarea de servicii poate fi estimat în mod
credibil, venitul asociat tranzacţiei trebuie să fie recunoscut în măsura execuţiei contractului la data
închiderii bilanţului. Condiţiile pentru estimarea credibilă a rezultatului unei tranzacţii sunt:
a) valoarea veniturilor poate fi estimată în mod credibil;
b) este probabil ca beneficiile economice asociate tranzacţiei să fie generate către întreprindere;
c) stadiul de execuţie a tranzacţiei la data de închidere a bilanţului poate fi evaluat în mod credibil;
d) costurile apărute pe parcursul tranzacţiei şi costurile de finalizare a tranzacţiei pot fi evaluate în mod
credibil.
Recunoaşterea veniturilor pe măsura execuţiei tranzacţiei este denumită în mod curent metoda
procentului de finalizare. Pe baza acestei metode, veniturile sunt recunoscute în perioadele contabile în care
sunt prestate serviciile.
c. Venituri din utilizarea de către alţii a activelor entităţii producătoare de dobânzi, redevenţe şi
dividende
Veniturile din această categorie sunt recunoscute conform criteriilor generale de recunoaştere
(probabilitatea obţinerii de beneficii economice asociate tranzacţiei şi evaluarea credibilă a valorii
veniturilor).
Bazele de recunoaştere proprii fiecărui fel de venit sunt:
a) Veniturile din dobânzi sunt recunoscute, potrivit IAS 18 „Venituri „Venituri ” utilizând metoda dobânzii
efective.**) Când dobânda neplătită a fost acumulată înainte de achiziţionarea unei investiţii purtătoare de
dobândă şi intrările ulterioare de dobândă sunt alocate între perioadele preachiziţie şi postachiziţie, atunci
doar partea postachiziţie este recunoscută ca venit.**) Metoda dobânzii efective este descrisă de IAS 39
„Instrumente financiare: recunoaştere şi evaluare”, paragrafele 9 şi AG5 – AG8.
Reglementările contabile conforme cu directivele europene prevăd recunoaşterea dobânzilor periodic,
în mod proporţional, pe măsura generării venitului respectiv, pe baza contabilităţii de angajamente. În lipsa
altor precizări, putem spune că recunoaşterea veniturilor din dobânzi prin OMFP nr. 3055/2009 este
reglementată oarecum diferit de IAS 39 „Instrumente
„Instrumente financiare: recunoaştere şi evaluare”.
evaluare”.
b) Veniturile din redevenţe se recunosc pe baza contabilităţii de angajamente, conform termenilor
contractului.
c) Veniturile din dividende sunt recunoscute când este stabilit dreptul acţionarului de a le încasa.

22. Explicaţi modul de recunoaştere şi evaluare a veniturilor(IAS18)?

16
 Evaluarea veniturilor
În conformitate cu IAS 18 „Venituri
„Venituri ”, veniturile trebuie evaluate la valoarea justă a
contraprestaţiei primită sau de primit, ţinând cont de valoarea oricăror reduceri comerciale şi de rabatul
cantitativ permis de întreprindere.
Valoarea justă este suma la care poate fi tranzacţionat un activ sau decontată o datorie, între părţi
interesate şi în cunoştinţă de cauză, în cadrul unei tranzacţii desfăşurate în condiţii obiective.
În cele mai multe cazuri, contraprestaţia ia forma numerarului sau echivalentelor de numerar. În
consecinţă, suma veniturilor este dată de suma numerarului sau echivalentelor de numerar, primită sau de
primit.
În cazul în care contraprestaţia primită sau de primit ia forma unor alte bunuri sau servicii
(schimburi de bunuri sau de servicii), determinarea mărimii veniturilor devine mai dificilă, aplicându-se
următoarea regulă: dacă bunurile sau serviciile sunt schimbate cu altele similare ca natură şi valoare,
schimbul nu este privit ca o tranzacţie ce generează venituri şi, deci, nu se recunoaşte niciun venit.
De exemplu : În cazul unor mărfuri alimentare (ulei, lapte etc.) furnizorii pot schimba stocurile între diferite
zone pentru a satisface cererea de moment dintr-o zonă anume sau pentru a evita costurile de transport, fără
a înregistra recunoaşterea unor venituri.
NOTĂ : De reţinut că, legislaţia din ţara noastră nu permite efectuarea schimbului de bunuri şi servicii
fără întocmirea documentelor corespunzătoare. Schimbul de bunuri este reflectat ca o vânzare şi o
cumpărare simultană.
Dacă bunurile sau serviciile sunt schimbate cu altele ce nu sunt similare, schimbul este privit ca o
tranzacţie ce generează venit. Veniturile sunt evaluate la valoarea justă a bunurilor sau serviciilor primite,
corectată cu orice sume transferate în numerar sau echivalente.
Exemplu: o întreprindere livrează alteia piese de schimb şi primeşte de la aceasta apă caldă de aceeaşi
valoare.
Când valoarea justă a bunurilor sau serviciilor primite nu poate fi evaluată în mod rezonabil,
veniturile sunt evaluate la valoarea justă a bunurilor sau serviciilor cedate, ajustate cu orice sume transferate
în numerar sau echivalente de numerar.
Anumite probleme în determinarea veniturilor le ridică momentul intrării numerarului sau
echivalentelor de numerar: la efectuarea tranzacţiei (vânzări cu plata imediată) sau la o dată ulterioară,
amânată (vânzări pe credit).
În cazul tranzacţiilor cu plata imediată suma veniturilor este egală cu valoarea justă (preţul de
vânzare) a contraprestaţiei primite (numerarul încasat).
În cazul tranzacţiilor cu plata amânată valoarea justă a contraprestaţiei poate fi mai mică decât
valoarea nominală a numerarului primit sau de primit. De exemplu, o întreprindere poate oferi
cumpărătorului un credit fără dobândă sau poate accepta de la acesta efecte comerciale cu o rată a dobânzii
mai mică decât cea de pe piaţă, în contraprestaţie pentru vânzarea bunurilor.
Atunci când aranjamentele dintre părţi constituie efectiv tranzacţii financiare, valoarea justă a
contraprestaţiei este determinată prin actualizarea tuturor sumelor de primit în viitor, utilizând o rată a
dobânzii implicită.
Diferenţa dintre valoarea justă şi valoarea nominală a contraprestaţiei este recunoscută ca fiind venit
din dobânzi. Deci preţul de vânzare din momentul efectuării tranzacţiei cuprinde două componente: preţul
net de vânzare (preţul de vânzare exclusiv dobânda) care se constituie (recunoaşte) ca venit din exploatare şi
dobânda care se consideră venit financiar în avans.
a. Venituri din vânzarea bunurilor
Sunt recunoscute în momentul în care sunt îndeplinite următoarele condiţii:
a) întreprinderea a transferat cumpărătorului riscurile şi avantajele semnificative ce decurg din proprietatea
asupra bunurilor;
b) întreprinderea nu mai gestionează bunurile vândute la nivelul la care ar fi făcut-o, în mod normal, în cazul
deţinerii în proprietate a acestora şi nici nu mai deţine controlul efectiv asupra lor;
c) mărimea veniturilor poate fi evaluată în mod credibil;
17
d) este probabil ca beneficiile economice asociate tranzacţiei să fie generate către întreprindere;
e) costurile tranzacţiei pot fi evaluate în mod credibil.
Prezentăm în continuare cazurile cele mai frecvente privind recunoaşterea veniturilor din vânzarea
bunurilor.
Cazul 1. Transferul riscurilor şi beneficiilor coincide cu transferul dreptului de proprietate sau cu livrarea
(trecerea bunurilor în posesia cumpărătorului). Dacă de exemplu o întreprindere livrează produse în luna
curentă cu factură, ea recunoaşte ca venituri contravaloarea produselor vândute la preţul de vânzare şi,
concomitent, recunoaşte ca cheltuieli costul produselor vândute.
Cazul 2. Transferul riscurilor şi beneficiilor apare într-un moment diferit de transferul sau de trecerea
bunurilor în posesia cumpărătorului, şi anume:
a) atunci când întreprinderea are obligaţii legate de rezultate nesatisfăcătoare, neacoperite de prevederile
garanţiilor normale;
b) în momentul în care primirea veniturilor dintr-o anumită vânzare este condiţionată de primirea de către
cumpărător a veniturilor din vânzarea bunurilor;
c) când bunurile sunt trimise, dar trebuie să fie instalate, iar instalarea reprezintă o parte semnificativă a
contractului şi nu a fost încă realizată de către întreprindere;
d) când cumpărătorul are dreptul de a returna bunurile cumpărate dintr-un motiv specificat în contractul de
vânzare – cumpărare şi întreprinderea nu este sigură de probabilitatea înapoierii bunurilor.

În toate aceste cazuri tranzacţia nu constituie o vânzare şi nu este constatat nici un venit întrucât
întreprinderea păstrează riscurile semnificative ale proprietăţii.
Cazul 3. Întreprinderea păstrează doar un risc nesemnificativ aferent proprietăţii. În acest caz tranzacţia
constituie o vânzare şi veniturile sunt recunoscute.
b. Venituri din prestări de servicii
Atunci când rezultatul unei tranzacţii ce implică prestarea de servicii poate fi estimat în mod
credibil, venitul asociat tranzacţiei trebuie să fie recunoscut în măsura execuţiei contractului la data
închiderii bilanţului. Condiţiile pentru estimarea credibilă a rezultatului unei tranzacţii sunt:
a) valoarea veniturilor poate fi estimată în mod credibil;
b) este probabil ca beneficiile economice asociate tranzacţiei să fie generate către întreprindere;
c) stadiul de execuţie a tranzacţiei la data de închidere a bilanţului poate fi evaluat în mod credibil;
d) costurile apărute pe parcursul tranzacţiei şi costurile de finalizare a tranzacţiei pot fi evaluate în mod
credibil.
Recunoaşterea veniturilor pe măsura execuţiei tranzacţiei este denumită în mod curent metoda
procentului de finalizare. Pe baza acestei metode, veniturile sunt recunoscute în perioadele contabile în care
sunt prestate serviciile.
c. Venituri din utilizarea de către alţii a activelor entităţii producătoare de dobânzi, redevenţe şi
dividende
Veniturile din această categorie sunt recunoscute conform criteriilor generale de recunoaştere
(probabilitatea obţinerii de beneficii economice asociate tranzacţiei şi evaluarea credibilă a valorii
veniturilor).
Bazele de recunoaştere proprii fiecărui fel de venit sunt:
a) Veniturile din dobânzi sunt recunoscute, potrivit IAS 18 „Venituri „Venituri ” utilizând metoda dobânzii
efective.**) Când dobânda neplătită a fost acumulată înainte de achiziţionarea unei investiţii purtătoare de
dobândă şi intrările ulterioare de dobândă sunt alocate între perioadele preachiziţie şi postachiziţie, atunci
doar partea postachiziţie este recunoscută ca venit.**) Metoda dobânzii efective este descrisă de IAS 39
„Instrumente financiare: recunoaştere şi evaluare”, paragrafele 9 şi AG5 – AG8.
Reglementările contabile conforme cu directivele europene prevăd recunoaşterea dobânzilor periodic,
în mod proporţional, pe măsura generării venitului respectiv, pe baza contabilităţii de angajamente. În lipsa
altor precizări, putem spune că recunoaşterea veniturilor din dobânzi prin OMFP nr. 3055/2009 este
reglementată oarecum diferit de IAS 39 „Instrumente
„Instrumente financiare: recunoaştere şi evaluare”.
evaluare”.
18
b) Veniturile din redevenţe se recunosc pe baza contabilităţii de angajamente, conform termenilor
contractului.
c) Veniturile din dividende sunt recunoscute când este stabilit dreptul acţionarului de a le încasa.

20. IAS 16 – obiectiv, arie de aplicativitate, definiţii.

a. Obiectiv
Obiectivul acestui Standard este descrierea tratamentului contabil pentru imobilizările corporale
astfel încât utilizatorii situaţiilor financiare să poată discerne cu privire la informaţiile referitoare la
investiţia unei entităţi în imobilizările sale corporale şi la modificările dintr-o astfel de investiţie.
Problema principală în contabilizarea imobilizărilor corporale este identificarea momentului de recunoaştere
a acestor active, a valorii contabile şi a cheltuielilor cu amortizarea şi cu pierderile din depreciere aferente.

b. Arie de aplicabilitate
Acest Standard trebuie aplicat în contabilizarea imobilizărilor corporale cu excepţia cazului în care
un alt Standard prevede sau permite o abordare diferită.
Standardul nu se aplică:
- imobilizărilor corporale clasificate ca deţinute pentru vânzare în conformitate cu IFRS 5 - Active
imobilizate deţinute pentru vânzare şi activităţi întrerupte;
- activele biologice aferente activităţii agricole( a se vedea IAS 41 – Agricultura);
- recunoaşterea şi evaluarea activelor de explorare şi evaluare( a se vedea IFRS 6 – Explorarea şi
evaluarea resurselor minerale);
- concesiunile miniere şi rezervele minerale cum ar fi petrolul, gazele naturale şi resursele naturale
neregenerabile.

21. Definiţi şi prezentaţi structurile de imobilizări corporale(IAS 16).

Valoarea contabilă – valoarea la care un activ este recunoscut în bilanţ după scăderea amortizării
cumulate până la acea dată, precum şi pierderile cumulate din depreciere;
Costul – reprezintă suma plătită în numerar sau echivalente de numerar, ori valoarea justă a altor
contraprestaţii efectuate pentru achiziţionarea unui activ, la data achiziţiei sau construcţiei acestuia, sau,
acolo unde este cazul, valoarea atribuită acelui activ la recunoaşterea iniţială, în conformitate cu cerinţele
specifice ale altor IFRS - uri, de exemplu, IFRS 2 – Plata pe bază de acţiuni;
Valoare amortizabilă – costul activului sau o altă valoare substituită costului, din care s-a scăzut
valoarea reziduală;
Amortizarea – alocarea sistematică a valorii amortizabile a unui activ pe toată durata de viaţă utilă;
Valoarea specifică entităţii – valoarea prezentă a fluxurilor de trezorerie pe care o entitate se aşteaptă
să o realizeze din utilizarea continuă a unui activ şi din cedarea sa la sfârşitul duratei sale de utilizare, sau pe
care se aşteaptă să o obţină la stingerea unei datorii;
Valoarea justă – suma pentru care un activ ar putea fi schimbat de bunăvoie între două părţi
interesate aflate în cunoştinţă de cauză, în cadrul unei tranzacţii desfăşurate în condiţii obiective, cu preţul
determinat obiectiv;
Pierderea din depreciere – diferenţa dintre valoarea contabilă şi valoarea recuperabilă a unui activ;
Imobilizările corporale sunt acele elemente tangibile care:
- sunt deţinute pentru a fi utilizate în producţia de bunuri sau prestarea de servicii, pentru a fi închiriate
terţilor sau pentru a fi folosite în scopuri administrative; şi
- este preconizat a fi utilizate pe parcursul mai multor perioade;
Valoarea reziduală a unui activ – valoarea estimată pe care ar obţine-o o entitate din cedarea unui
activ, după deducerea costurilor estimate pentru cedare, dacă activul avea deja vechimea şi condiţia
prevăzută la sfârşitul duratei de viaţă utilă;
Durata de viaţă utilă este:
19
- perioada în care un activ este prevăzut a fi disponibil pentru utilizare de către o entitate; sau
- numărul de unităţi de producţie similare preconizate să se obţină cu activul respectiv de către o entitate;
Costul unui element de imobilizări corporale va fi recunoscut ca activ dacă, şi numai dacă:
- este posibilă generarea de către entitate de beneficii economice viitoare aferente activului; şi
- costul activului poate fi evaluat în mod credibil.
O entitate evaluează conform principiului recunoaşterii toate costurile imobilizărilor sale corporale
atunci când apar. Aceste costuri includ costurile iniţiale pentru achiziţionarea sau construcţia unor elemente
de imobilizări corporale, precum şi costurile care apar ulterior pentru adăugarea, înlocuirea sau întreţinerea
acestora.

22. Recunoaşterea şi evaluarea imobilizărilor corporale.

Evaluare la recunoaştere
Un element al imobilizărilor corporale care este recunoscut ca activ va fi evaluat iniţial la costul
său.
Elemente ale costului unei imobilizări corporale:
- preţul de cumpărare, incluzând şi taxele vamale şi cele nerecuperabile, după deducerea reducerilor
comerciale şi a rabaturilor;
- orice costuri care se pot atribui direct aducerii activului la locaţia şi condiţia necesare pentru ca acesta să
poată opera în modul dorit de conducere;
- estimarea iniţială a costurilor de demontare şi de mutare a elementului şi restaurare amplasamentului unde
va fi mutat, obligaţia pe care o dobândeşte entitatea la achiziţionarea elementului sau ca o consecinţă a
utilizării elementului pe o perioadă anumită în alte scopuri decât cele de a produce stocuri în timpul acelei
perioade.

Exemple de costuri direct atribuibile:

- costurile cu beneficiile angajaţilor care rezultă direct din construcţia sau achiziţionarea elementului de
imobilizări corporale ( definite prin IAS 19);
- costurile cu amenajarea amplasamentelor;
- costurile iniţiale de livrare şi manipulare;
- costurile de instalare şi asamblare;
- costurile de testare a funcţionării corecte a activului;
- onorarii profesionale.

Costuri care nu se constituie în costurile unui element de imobilizări corporale:

- costurile de deschidere a unei noi instalaţii;
- costurile de introducere a unui nou produs sau serviciu ( inclusiv cele de publicitate sau pentru activităţi
promoţionale);
- costurile de dirijare a activităţii în noul amplasament;
- costurile administrative şi de supraveghere generală.
Recunoaşterea costurilor la valoarea contabilă a unui element de imobilizări corporale încetează
când elementul se află în amplasamentul şi condiţia necesare funcţionării în maniera dorită de conducere.
Costuri care nu vor fi incluse în valoarea contabilă a elementului de imobilizări corporale:
- costuri pentru punerea în stare de funcţionare la întreaga capacitatea;
- pierderile iniţiale de operare;
- costurile reamplasării sau reorganizării parţiale sau totale a activităţilor entităţii.

Costul unui activ construit în regie proprie este determinat prin utilizarea aceloraşi principii ca
pentru un activ achiziţionat. Dacă o entitate produce active similare pentru vânzare în cursul normal al
activităţii, costul activului este de obicei acelaşi cu costul construcţiei unui activ pentru vânzare. Prin
20
urmare, orice profituri interne se elimină din obţinerea unor astfel de costuri. IAS 23 “Costurile
îndatorării” stabileşte criteriile pentru recunoaşterea dobânzii ca o componentă a valorii contabile a unui
element de imobilizări corporale construit în regie proprie

Evaluarea costului
Costul unui element de imobilizări corporale este preţul în numerar echivalent la data recunoaşterii.
Dacă plata este amânată dincolo de termenele normale de creditare, diferenţa dintre preţul în numerar
echivalent şi plata totală este recunoscută ca dobândă pe perioada de creditare, în afară de cazul în care o
astfel de dobândă este recunoscută în valoarea contabilă a elementului, în conformitate cu tratamentul
alternativ permis din IAS 23.
Evaluare după recunoaştere
O entitate va alege ca politică contabilă fie modelul de calculare a costului , fie modelul de
reevaluare şi va aplica acea politică unei întregi categorii de imobilizări corporale.

Modelul de determinare a costului

După recunoaşterea ca activ, un element de imobilizări corporale va fi înregistrat la costul său
minus orice amortizare acumulată şi orice pierderi acumulate din depreciere.

Model de reevaluare
După recunoaşterea ca activ, un element de imobilizări corporale a cărui valoare justă poate fi
evaluată credibil va fi înregistrat la o valoare reevaluată, aceasta fiind valoarea sa justă la data reevaluării
minus orice amortizare acumulată ulterior şi orice pierderi acumulate din depreciere. Reevaluările se vor
face cu suficientă regularitate pentru a se asigura că valoarea contabilă nu diferă prea mult de ceea ce s-ar fi
determinat prin utilizarea valorii juste la data bilanţului.
Dacă un element al imobilizărilor corporale este reevaluat, atunci întreaga clasă din care face parte
acel element va fi reevaluată.
O clasă de imobilizări corporale este o grupare de active de aceeaşi natură şi cu utilizări similare în
exploatarea unei entităţi. Exemple de clase:
- terenuri;
- terenuri şi clădiri;
- maşini şi echipamente;
- nave;
- aeronave;
- automobile;
- mobilier, instalaţii, piese de schimb şi asamblare; şi
- echipament de birotică.
Dacă valoarea contabilă a unui activ este majorată ca urmare a unei reevaluări, această majorare
va fi înregistrată direct în creditul conturilor de capitaluri proprii sub titlul de “ diferenţe din reevaluare” (
în reglementarea contabilă naţională – rezerve din reevaluare). Cu toate acestea, majorarea constatată din
reevaluare va fi recunoscută în profit sau pierdere în măsura în care aceasta compensează o descreştere
din reevaluarea aceluiaşi activ recunoscută anterior în profit sau pierdere.
Dacă valoarea contabilă a unui activ este diminuată ca rezultat al unei reevaluări, această
reevaluare va fi recunoscută în profit sau pierdere. Cu toate acestea, diminuarea rezultată din reevaluare
va fi scăzută direct din proprietatea imobiliară la capitolul din reevaluare corespunzător aceluiaşi activ, în
măsura în care există sold creditor în surplusul din reevaluare pentru acel activ.

Cazuri de reevaluări:
Reevaluarea prin schimbarea valorii contabile brute şi a amortizării cumulate. Presupune
recalcularea valorii contabile brute şi a amortizării cumulate pe baza unui indice de preţ. În acest fel
valoarea contabilă a imobilizării, după reevaluare, este egală cu valoarea sa reevaluată.
21
Reevaluarea prin schimbarea valorii contabile nete
Presupune eliminarea din valoarea contabilă brută a amortizării cumulate, iar valoarea contabilă
netă este recalculată la valoarea reevaluată a imobilizării. Această metodă este folosită, deseori, pentru
clădirile care sunt reevaluate la valoarea lor de piaţă.

23. Explicaţi modul de reeveluare a imobilizărilor corporale.

24. Amortizarea imobilizărilor corporale: definire, regimuri de amortizare.

Amortizarea
Fiecare parte a unui element de imobilizări corporale cu un cost care este semnificativ în legătură
cu costul total al elementului va fi amortizat separat.
O entitate alocă o sumă recunoscută iniţial cu privire la un element de imobilizări corporale pentru
părţile sale semnificative şi amortizează separat fiecare astfel de parte. De exemplu, ar fi bine să se
amortizeze separat carcasa şi motoarele unui avion, dacă acestea sunt în proprietate sau deţinute conform
unui contract de leasing financiar.
O entitate poate alege să amortizeze separat părţile unui element care nu au un cost semnificativ în
legătură cu costul total al elementului.
Cheltuielile cu amortizarea pentru fiecare perioadă vor fi recunoscute în profit sau pierdere numai
dacă nu sunt incluse în valoarea contabilă a unui alt activ.

Valoarea amortizabilă şi perioada de amortizare

Valoarea amortizabilă a unui activ va fi alocată pe o bază sistematică duratei sale de utilizare.
Valoarea reziduală şi durata de viaţă utilă ale unui activ vor fi revizuite cel puţin la fiecare sfârşit de
exerciţiu financiar şi, dacă preconizările diferă de alte estimări anterioare, modificarea (modificările) va fi
(vor fi) înregistrată(e) ca o cheltuială într-o estimare contabilă, în conformitate cu IAS 8 “Politici contabile,
modificări în estimările contabile şi erori”.
Amortizarea este recunoscută chiar dacă valoarea justă a activului depăşeşte valoarea sa contabilă,
atâta timp cât valoarea reziduală a activului nu depăşeşte valoarea sa contabilă. Reparaţiile şi întreţinerea
unui activ nu neagă nevoia de a-l amortiza.
Valoarea amortizabilă a unui activ este determinată după ce s-a scăzut valoarea lui reziduală. În
practică, valoarea reziduală a unui activ este de cele mai multe ori nesemnificativă şi, prin urmare, nu se ia
în considerare la calcularea amortizării.

Metodă de amortizare
Metoda de amortizare utilizată va reflecta modelul după care beneficiile economice viitoare ale unui
activ vor fi consumate de către entitate.
Metoda de amortizare aplicată activelor va fi revizuită cel puţin la sfârşitul fiecărui exerciţiu
financiar şi, dacă se constată o modificare semnificativă în modelul de consumare a beneficiilor economice
viitoare aduse de acele active, atunci metoda va fi schimbată pentru a reflecte această modificare. O astfel
de modificare va fi contabilizată ca o modificare în estimarea contabilă, în conformitate cu IAS 8.
Pot fi folosite o mulţime de metode de amortizare pentru alocarea sistematică a valorii amortizabile a
unui activ pe durata sa de utilizare. Aceste metode includ metoda liniară, metoda de diminuare a soldului şi
metoda unităţilor de producţie.

Deprecierea
Pentru a determina dacă un element de imobilizări corporale este depreciat, o entitate aplică IAS 36
Deprecierea activelor. Acest Standard explică cum revizuieşte o entitate valoarea contabilă a activelor sale,
cum determină valoarea recuperabilă a unui activ, şi când îl recunoaşte, sau când reia recunoaşterea unei
pierderi prin depreciere.
22
 25. Definiţi şi delimitaţi instrumentele financiare.

Conform IAS 32 “ Instrumente financiare: prezentare”, armonizat cu IAS 39 “Instrumente

financiare: recunoaştere şi evaluare”, distingem următoarele definiţii:
Un instrument financiar reprezintă orice contract ce generează simultan un activ financiar pentru o
entitate şi o datorie financiară sau un instrument de capitaluri proprii pentru o altă entitate.
Un activ financiar se referă la:
numerar;
un instrument de capitaluri proprii al unei alte entităţi;
Un drept contractual :
- de a încasa numerar sau un alt activ financiar de la o altă entitate; sau
- de a schimba instrumentele financiare cu altă entitate, în condiţii ce sunt potenţial favorabile entităţii;
Un contract care va fi sau poate fi decontat în propriile instrumente de capitaluri proprii şi este:
- un instrument financiar nederivat pentru care entitatea este sau poate fi obligată să primească un număr
variabil al propriilor instrumente de capitaluri proprii;
- un instrument financiar derivat care va fi sau poate fi decontat în alt fel decât prin schimbul unei sume
fixe de numerar sau al unui alt activ financiar pentru un număr fix din instrumentele de capitaluri proprii ale
entităţii. În acest scop, instrumentele de capitaluri proprii ale entităţii nu includ instrumente care sunt ele
însele contracte pentru primirea sau livrarea propriilor instrumente de capitaluri proprii ale entităţii.
O datorie financiară reprezintă :
- o obligaţie contractuală care priveşte:
cedarea de lichidităţi sau a unui alt activ financiar unei alte entităţi ( livrarea de numerar ori de alt activ
financiar);
schimbarea de instrumente financiare sau alte datorii financiare cu o altă entitate în condiţii care sunt
potenţial nefavorabile pentru entitate;
- un contract care va fi sau poate fi decontat în propriile instrumente de capitaluri proprii ale entităţii.
Un instrument de capitaluri proprii este orice contract care certifică existenţa unui interes rezidual în
activele unei entităţi după deducerea tuturor datoriilor sale ( care reflectă o participaţie reziduală).
Indiferent care ar fi forma pe care o ia, un instrument financiar reprezintă fie un mijloc, fie o modalitate
de a acţiona în vederea obţinerii surselor financiare pentru dezvoltarea activităţii entităţii şi respectiv de a
investi.
Paragraful AG15 din IAS 32 “ Instrumente financiare:prezentare” delimitează instrumentele financiare
derivate în :
- Instrumente financiare primare, care sunt titluri de proprietate sau de creanţă, cunoscute sub denumirea de
“produse financiare la disponibil”:
- Creanţele;
- Datoriile;
- Instrumentele de capitaluri proprii;
- Instrumente financiare derivate, de natura:
Contractele forward;
Contractele futures;
Swap-urile pe rata dobânzii;
Swap-urile valutare.

26. IAS – 23 Costurile îndatorării, principii de bază, arie de aplicativitate, definiţii.

I. Principiu de bază

23
 Costurile îndatorării care sunt atribuibile direct achiziţiei, construcţiei sau producţiei unui activ cu
ciclu lung de producţie fac parte din costul activului respectiv. Orice alte costuri ale îndatorării sunt
recunoscute drept cheltuieli.
Notă: Standardul a fost revizuit în anul 2008 şi a intrat în vigoare în noua formă începând cu 01.01.2009.

II. Aria de aplicabilitate

O entitate va aplica acest standard la contabilizarea îndatorării.
Standardul nu poate fi aplicat:
- unui activ cu ciclu lung de producţie, evaluat la valoarea justă, ca de exemplu , un activ biologic; sau
- stocurilor care sunt fabricate sau produse în cantităţi mari, pe bază repetitivă.

III. Definiţii
Costurile îndatorării reprezintă dobânzile şi alte costuri suportate de o entitate pentru împrumutarea
de fonduri;
Un activ cu ciclu lung de producţie este un activ care solicită în mod necesar o perioadă substanţială
de timp pentru a fi gata în vederea utilizării sale prestabilite sau pentru vânzare. ( care a înlocuit definiţia
activului calificabil );
Costurile îndatorării pot include:
a) dobânzile pentru descoperiri de cont şi împrumuturi pe termen scurt şi lung;
b) amortizarea reducerilor sau primelor aferente împrumuturilor;
c) amortizarea cheltuielilor complementare suportate în scopul obţinerii împrumuturilor;
d) cheltuielile de finanţare aferente contractelor de leasing financiar recunoscute în conformitate cu IAS
17 “ Contracte de leasing”; şi
e) diferenţele de curs valutar aferente împrumuturilor în valută, în măsura în care acestea sunt privite ca o
ajustare a cheltuielilor cu dobânda.
Pot fi considerate active cu ciclul lung de producţie, funcţie de anumite circumstanţe, următoarele:
a) stocurile;
b) unităţile de producţie;
c) unităţile de producere de energie;
d) imobilizările necorporale;
e) investiţiile imobiliare.
Nu sunt active cu ciclul lung de producţie:
a) activele financiare şi stocurile cumpărate sau fabricate de-a lungul unei perioade scurte de timp;
b) activele care în momentul achiziţiei sunt gata pentru utilizarea prestabilită sau pentru vânzare.

27. Începerea capitalizării costurilor îndatorării.

Începerea capitalizării
Orice entitate va începe capitalizarea costurilor îndatorării ca parte a costului unui activ cu ciclu lung
de producţie în momentul în care pentru prima dată îndeplineşte următoarele condiţii:
a) suportă cheltuielile pentru activul respectiv;
b) suportă costurile îndatorării; şi
c) întreprinde activităţile necesare pentru pregătirea activului pentru utilizarea sa
prestabilită sau pentru vânzare.
Cheltuielile pentru un activ cu ciclu lung de producţie includ:
- acele cheltuieli care au generat plăţi în numerar;
- transferuri de alte active; sau
- preluarea unor datorii purtătoare de dobândă.

24
Notă: Vor fi deduse din aceste cheltuieli valoarea oricăror avansuri şi subvenţii primite în legătură cu
activul, conform IAS 20 “ Contabilitatea subvenţiilor guvernamentale şi prezentarea informaţiilor legate de
asistenţa guvernamentală”
Activităţile necesare pregătirii activului pentru utilizarea sa prestabilită sau pentru vânzare, includ pe
lângă construirea fizică a activului şi munca tehnică şi administrativă anterioară începerii construcţiei fizice,
materializată în activităţi asociate cu obţinerea avizelor anterioare începerii construcţiei fizice. Aceste
activităţi exclud, totuşi, deţinerea unui activ când nu are loc nicio activitate de producţie sau de dezvoltare
care să modifice starea activului.
Exemplu: Costurile îndatorării apărute în timp ce are loc amenajarea terenului sunt capitalizate în cursul
perioadei în care se desfăţoară activităţile legate de amenajare. Costurile îndatorării, apărute în timp ce
terenul este achiziţionat în scopul construirii de clădiri şi este deţinut fără nici o altă activitate asociată de
dezvoltare, nu sunt acceptate la capitalizare.

28. Întrerupere capitalizării costurilor îndatorării.

Întreruperea capitalizării
O entitate va întrerupe capitalizarea costurilor îndatorării în cursul perioadelor prelungite în care nu
se lucrează efectiv la realizarea activului cu ciclu lung de producţie.
Totuşi o entitate nu întrerupe capitalizarea atunci când amânarea temporară este parte necesară a procesului
de aducere a unui activ în starea de a fi utilizat sau vândut.

29. Încetarea capitalizării costurilor îndatorării.

Încetarea capitalizării
O entitate va înceta capitalizarea costurilor îndatorării atunci când se realizează cea mai mare parte a
activităţilor necesare pentru pregătirea activului cu ciclu lung de producţie în vederea utilizării sale
prestabilite sau a vânzării.
Un activ este în mod normal finalizat în scopul utilizării sale prestabilite sau al vânzării, atunci când
construcţia fizică a activului este terminată, chiar dacă unele lucrări administrative de rutină pot continua.
Dacă mai sunt de realizat unele modificări minore, cum ar fi decorarea interioară a unei clădiri, pusă în
funcţiune, din ordinul cumpărătorului sau al utilizatorului, atunci se consideră că a fost încheiată cea mai
mare parte a activităţilor, iar capitalizarea costurilor va înceta.
Atunci când construirea unui activ cu ciclu lung de producţie se realizează prin construirea separată a
unor componente şi fiecare componentă poate fi folosită în timp ce se lucrează la construirea altora,
entitatea trebuie să înceteze capitalizarea costurilor îndatorării în momentul în care a fost finalizată cea mai
mare parte a activităţilor necesare pentru pregătirea componentei în cauză în vederea utilizării sale
prestabilite sau al vânzării.

30. Explicaţi conceptele de contabilitate de angajament, continuitatea activităţii, pragul de

semnificaţie şi agregare, compensare şi informaţii comparative.

31. Definiţi stocurile(IAS 2).

Stocurile sunt active :

- deţinute pentru a fi vândute pe parcursul desfăşurării normale a activităţii;
- în curs de producţie în vederea unei vânzări în aceleaşi condiţii ca mai sus; sau

25
 - sub formă de materii prime, materiale şi alte consumabile ce urmează a fi folosite în procesul de
producţie sau pentru prestarea de servicii.
Valoarea realizabilă netă este preţul de vânzare estimat, ce ar putea fi obţinut pe parcursul
desfăşurării normale a activităţii, mai puţin costurile estimate pentru finalizarea bunului şi costurile
estimate necesare vânzării.
Valoarea justă este suma pentru care ar putea fi tranzacţionat un activ sau decontată o datorie,între
părţi interesate, în cunoştinţă de cauză, în cadrul unei tranzacţii desfăşurate în condiţii obiective.

32. Gruparea stocurilor.

Gruparea stocurilor
Diversitatea stocurilor deţinute de o întreprindere a condus la necesitatea grupării lor. În acest sens,
în literatura de specialitate s-au adoptat diferite criterii de grupare, cum ar fi: forma pe care o îmbracă
(materială sau nematerială); destinaţia (pentru producţie, pentru vânzare); sursa de provenienţă (cumpărate
sau fabricate); faza ciclului de exploatare (aprovizionare, producţie, desfacere); apartenenţa la proprietate
(stocuri proprii, stocuri ce aparţin terţilor); locul de depozitare (în depozitele întreprinderii sau aflate la terţi)
ş.a
O resistematizare a structurii stocurilor după criteriul fizic pune în evidenţă şi destinaţia lor,
relevată şi de IAS 2 „Stocuri”:
- stocuri cumpărate şi deţinute cu scopul revânzării, ca de exemplu: mărfurile şi asimilate acestora
(terenurile şi alte proprietăţi imobiliare deţinute cu scopul de a fi revândute);
- stocuri fabricate de întreprindere destinate vânzării, ca de exemplu: produsele finite şi semifabricatele;
- stocuri aflate în curs de execuţie: produsele în curs de execuţie, lucrările şi serviciile în curs de execuţie;
- stocurile destinate utilizării în procesul de producţie: materii prime, materiale consumabile ş.a.
Potrivit criteriului locul de depozitare, denumit şi locul de creare a gestiunilor, stocurile se
grupează astfel:
1) stocuri aflate în depozitele întreprinderii care, în funcţie de apartenenţa la proprietate, se subîmpart în:

- stocuri proprietatea întreprinderii, care sunt evidenţiate în contabilitate în conturile

bilanţiere din clasa 3;

- stocuri proprietatea terţilor, primite pentru prelucrare, în custodie, în consignaţie,

evidenţiate în contabilitate în conturi în afara bilanţului;
2) stocuri proprietatea întreprinderii, aflate la terţi pentru prelucrare, în custodie, în curs de aprovizionare.

33. Explicaţi în ce constă evaluarea stocurilor la cost de achiziţie.

Evaluarea stocurilor
Stocurile trebuie să fie evaluate la valoarea cea mai mică dintre cost şi valoarea realizabilă.
Costul stocurilor trebuie să cuprindă toate costurile aferente achiziţiei şi prelucrării, precum şi alte
costuri suportate pentru a aduce stocurile în forma şi în locul în care se găsesc în prezent.
Evaluarea stocurilor se face potrivit regulilor de evaluare prevăzute de acest Standard în următoarele
momente: intrare, ieşire şi la bilanţ.
Reglementările naţionale conforme cu Directivele europene mai prevăd şi un al patrulea moment
pentru evaluarea stocurilor şi anume cu ocazia inventarierii.
Evaluarea stocurilor la intrare se face la valoarea contabilă de intrare identificată, în funcţie de
sursele de intrare, la costul de achiziţie, costul de prelucrare precum şi la alte costuri suportate de entitate
pentru aducerea stocurilor la forma şi în locul unde acestea se află.
Costurile de achiziţie ale stocurilor cuprind:
- preţul de cumpărare;
26
 - taxele de import şi alte taxe( cu excepţia acelora pe care entitatea le poate recupera de la autorităţile
fiscale);
- costurile de transport, manipulare; şi
- alte costuri care pot fi atribuite direct achiziţiei de produse finite, materiale sau servicii.
Foarte important: Reducerile comerciale, rabaturile şi alte elemente similare sunt deduse pentru
a determina costurile de achiziţie.
Costurile de prelucrare a stocurilor includ:
- costurile direct aferente unităţilor produse, cum ar fi materiile prime şi materialele repertizate direct pe
unităţile de producţie precum şi costurile cu manopera directă; şi
- alocarea sistematică a regiei de producţie, fixă şi variabilă, generată de transformarea materialelor în
produse finite.
Regia fixă de producţie constă în acele costuri indirecte de producţie care rămân relativ constante,
indiferent de volumul producţiei, cum ar fi: amortizarea, întreţinerea secţiilor şi utilajelor, precum şi
costurile cu conducerea şi administrarea secţiilor.
Regia variabilă de producţie constă în acele costuri indirecte de producţie care variază direct
proporţional sau aproape direct proporţional cu volumul producţiei, cum sunt materiile prime indirecte şi
forţa de muncă indirectă.
Foarte important de reţinut: Alocarea regiei fixe de producţie asupra costurilor de prelucrare se
face pe baza capacităţii normale de producţie. Capacitatea normală de producţie este producţia estimată a
fi obţinută, în medie, de-a lungul unui anumit număr de perioade sau sezoane, în condiţii normale, având în
vedere şi pierderea de capacitate rezultată din întreţinerea planificată a echipamentelor de producţie.
Un proces de producţie poate duce la obţinerea simultană a mai multor produse. Este cazul
produselor cuplate, sau atunci când se obţine un produs principal şi unul secundar. În aceste condiţii când
costurile de prelucrare nu se pot identifica distinct, pentru fiecare produs în parte, acestea se alocă pe baza
unei metode raţionale, aplicate cu consecvenţă. Alocarea se poate baza, de exemplu, pe valoarea de vânzare
relativă pe fiecare produs, fie în stadiul de producţie în care produsele devin identificabile, fie în momentul
finalizării procesului de producţie.
Prin natura lor, majoritatea produselor secundare au o valoare nesemnificativă. În aceste cazuri, ele
sunt adesea evaluate la valoarea realizabilă netă şi această valoare se deduce din costul produsului principal.
Ca urmare, valoarea contabilă a produsului principal nu diferă în mod semnificativ faţă de costul său.

34. Explicaţi în ce constă evaluarea stocurilor la cost de producţie.

35. În ce constau tehnicile de măsurare a costurilor (IAS 2 )?

Tehnici de măsurare a costurilor

În măsurarea costului stocurilor sunt folosite diverse tehnici de măsurare, cum ar fi metoda costului
standard, sau metoda preţului cu amănuntul, dacă se consideră că rezultatele acestor metode aproximează
costul. Costul standard ia în considerare nivelurile normale ale materialelor şi consumabilelor, manoperei,
eficienţei şi capacităţii de producţie. Adeste niveluri trebuie revizuite periodic şi ajustate, dacă este necesar,
în funcţie de condiţiile actuale.
Metoda preţului cu amănuntul este adesea folosită în comerţul cu amănuntul pentru a măsura costul
stocurilor de articole numeroase şi cu mişcare rapidă, care au marje similare şi pentru care nu este practic să
se folosească altă metodă de determinare a costului. Costul stocurilor este calculat prin deducerea valorii
marjei brute din preţul de vânzare al stocurilor. Procentajul marjei brute utilizat ia în considerare stocurile al
căror preţ a fost redus sub preţul de vânzare iniţial. Adesea este utilizat un procent mediu pentru fiecare
departament de vânzare cu amănuntul.

36. Care sunt formulele de determinare a costurilor stocurilor (IAS 2 )?

Formule de determinare a costurilor

27
 Sunt folosite de regulă pentru determinarea costului stocurilor la ieşire.
Costul acelor stocuri care nu sunt de obicei fungibile şi al căror bunuri sau servicii produse şi
destinate unor comenzi distincte va fi determinat prin identificarea specifică a costurilor individuale.
Identificarea specifică a costului presupune atribuirea costurilor specifice elementelor identificabile ale
stocurilor. Acest tratament contabil este adecvat pentru acele elemente care fac obiectul unei comenzi
distincte, indiferent dacă au fost cumpărate sau produse.
Totuşi, identificarea specifică nu poate fi folosită în cazurile în care stocurile cuprind un număr
mare de elemente care sunt, de regulă, fungibile. În aceste cazuri, metoda care permite selectarea acelor
elemente ce rămân în stoc ar putea fi folosită pentru obţinerea unor efecte dorite asupra profitului sau
pierderii.
Costul stocurilor, cu excepţia celor pentru care s-a folosit identificarea specifică, trebuie determinat
cu ajutorul formulei primului intrat primului ieşit(FIFO) sau a costului mediu ponderat. O entitate va folosi
aceeaşi formulă de determinare a costului pentru toate stocurile de natură şi utilizare similară pentru entitate.
Pentru stocurile de natură şi utilizare diferite, pot fi justificate formule diferite de determinare a costului.
Formula FIFO presupune că primele elemente cumpărate sunt cele care se şi vând primele şi, prin
urmare, elementele care rămân în stoc la sfârşitul perioadei sunt cele care au fost cumpărate sau produse cel
mai recent.
Formula costului mediu ponderat calculează costul fiecărui element pe bata mediei ponderate a
costurilor elementelor similare aflate în stoc la începutul perioadei şi a costului elementelor similare
cumpărate sau produse în timpul perioadei. Media poate fi calculată periodic sau după recepţia fiecărui
transport, în funcţie de circumstanţele în care se găseşte entitatea.

37. Ce reprezintă contractul de construcţii şi care este tratamentul contabil aplicat acestuia ( IAS
2 )?
IAS 11 defineşte un contract ce construcţie ca fiind ”un contract negociat în mod particular pentru
construirea unui activ sau a unui complex de active care se află într-o strânsă interrelaţie sau
interdependenţă în ceea ce priveşte proiectarea, tehnologia şi funcţionarea sau scopul ori utilizarea lor
finală”.
IAS 11 “Contracte de de construcţii” defineşte de asemenea contractele cu preţ fix şi contractele
cost plus. Potrivit standardului atunci când un contract acoperă un număr de active, construirea fiecărui activ
va fi tratată ca un contract separat de construcţii, în situaţia în care:
- au fost prezentate oferte separate pentru fiecare activ;
- fiecare activ a fost supus unei negocieri separate;
- costurile şi veniturile aferente fiecărui activ pot fi identificate.
Veniturile contractuale vor cuprinde:
a) - valoarea iniţială a veniturilor cuvenite în contract; şi
b) - modificările în lucrările contractuale, revendicările şi plăţile de stimulare:
- în măsura în care este probabil ca acestea să ducă la obţinerea unui venit; şi
- care se pot evalua în mod credibil
Costurile contractuale vor cuprinde;
a) costurile direct aferente contractului specific;
b) costurile atribuibile activităţii contractului, în general, şi care pot fi atribuibile contractului;
c) alte astfel de costuri specificate în contract şi de care răspunde beneficiarul în termenii respectivului
contract.

Cu privire la costurile direct aferente contractului specific, acestea se referă la:

a) costurile forţei de muncă de pe şantier, inclusiv supravegherea de şantier;
b) costurile materialelor folosite în construcţie;
c) amortizarea instalaţiilor tehnice şi echipamentelor folosite în contract;
d) costurile privind transportul materialelor şi echipamentelor, aşa cum sunt prevăzute în contract;
28
 e) costurile privind închirierea unor utileje şi instalaţii;
f) costurile proiectării şi asistenţei tehnice direct aferente contractului;
g) costurile estimate ale rectificării şi lucrările de garanţie, inclusiv costurile de garanţie prevăzute; şi
h) creanţe ale părţilor terţe.

Costurile atribuibile activităţii contractului, în general şi care pot fi alocate contractelor specifice
includ:
a) asigurările;
b) costurile proiectării şi asistenţei tehnice care nu sunt în mod direct aferente contractului specific; şi
c) costurile indirecte de construcţie (costurile îndatorării- vezi IAS 23).

Costurile care nu sunt atribuibile activităţii contractului sau care nu pot fi alocate acestuia, cuprind:
a) costurile generale de administraţie pentru care raqmbursarea nu este specificată în contract;
b) costurile de vânzare;
c) costurile de cercetare şi dezvoltare pentru care rambursarea nu este specificată în contract;
d) deprecierea instalaţiilor tehnice şi a echipamentelor care nu sunt folosite într-un anume contract.

Tratament contabil aplicat contractelor de construcţii:

Exemplu :
O societate de construcţii, denumită antreprenor, se angajază într-un contract de construcţii
având ca obiect, construirea unei clădiri, cu preţ ferm de 14.500.000 lei. Lucrările de execuţie se întind pe o
perioadă de 4 ani. Etapele realizării lucrărilor de execuţie sunt următoarele:
a) în exerciţiul N efectuează costuri cu materiile prime, utilaje şi manoperă în sumă de 2.500.000 lei;
b) în exerciţiul N+1 efectuează costuri în sumă de 4.250.000 lei, din care 300.000 lei deprecieri ale
instalaţiilor şi echipamentelor care nu sunt folosite în acest contract şi 500.000 lei supraveghere de şantier;
c) în exerciţiul N+2 efectuează costuri în sumă de 5.350.000 lei, reprezentând cheltuieli identificabile pe
obiectul contractului;
d) în exerciţiul N+3, cu ocazia terminării lucrărilor, costurile totale calculate de antreprenor şi acceptate
de beneficiar au fost de 13.800.000 lei.

38. Ce este baza fiscală a unui activ sau a unei datorii-exemplificaţi(IAS 12)?
39. Explicaţi şi exemplificaţi recunoaşterea datoriilor şi creanţelor privind impozitul amânat.
Diferenţele temporare.
40. Explicaţi şi exemplificaţi beneficiile pe termen scurt ale angajaţilor( IAS 19 ).
41. Explicaţi şi exemplificaţi beneficiile post-angajare şi alte beneficii pe termen lung( IAS 19 ).
42. În ce constau beneficiile pentru încheierea contractelor de muncă ( IAS 19 ) ?
43. Ce sunt compensaţiile sub forma participaţiilor la capitalurile proprii?

29