O scrisoare pierdută

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Jump to navigationJump to search

Question book-4.svg

Acest articol sau această secțiune are bibliografia incompletă sau inexistentă.

Puteți contribui prin adăugarea de referințe în vederea susținerii bibliografice a afirmațiilor pe care le
conține.

O scrisoare pierdută

Informații generale

Autor Ion Luca Caragiale

Gen Comedie de moravuri

Acte 4

Ediția originală

Data publicării 1884

Limbă originală Română

Prima reprezentație 13 noiembrie 1884

Teatrul Național București

Țara premierei România

Personaje

Ștefan Tipătescu, prefectul județului

Agamemnon Dandanache, vechi luptător de la '48

Zaharia Trahanache, prezidentul Comitetului permanent, Comitetului electoral, Comitetului școlar,

Comițiului agricol și al altor comitete și comiții

Tache Farfuridi, avocat, membru al acestor comitete și comiții

Iordache Brânzovenescu, asemenea

Nae Cațavencu, avocat, director-proprietar al ziarului Răcnetul Carpaților, prezident-fundator al

Societății enciclopedice-cooperative "Aurora economică română"

Ionescu, institutor, colaborator la acel ziar și membru al acestei societăți

Popescu, asemenea

Ghiță Pristanda, polițaiul orașului

Un cetățean turmentat

Zoe Trahanache, soția lui Zaharia Trahanache

Alegători, cetățeni, public

Modifică date / text Consultați documentația formatului

O scrisoare pierdută este o comedie de moravuri sociale și politice, scrisă de dramaturgul român Ion
Luca Caragiale, în anul 1884, publicată în revista „Convorbiri literare”, XVIII (1885), nr. 11[1].

Cuprins

1 Sumar

2 Personaje

3 Structură

4 Premiera piesei

4.1 Reprezentațiile piesei la alte teatre

5 Interpretarea critică

6 Vezi și

7 Referințe și note

8 Bibliografie

9 Legături externe

Sumar

Personaje

Nae Cațavencu

Zaharia Trahanache

Zoe Trahanache

Ghiță Pristanda

Cetățeanul turmentat

Agamemnon Dandanache

Tache Farfuridi

Iordache Brânzovenescu

Ștefan Tipătescu

Structură

Comedia O scrisoare pierdută este împărțită în patru acte. Textul este conceput ca o succesiune
dinamică de replici, iar principalul mod de expunere este dialogul. Intervențiile autorului, adică
indicațiile scenice sau didascaliile, sunt prezente de obicei la începutul comediei, al unui act, sau sunt
intercalate replicilor. Ele se referă la cadrul acțiunii, statutul personajelor, mimica și gestica acestora
etc, și utilizează ca moduri de expunere descrierea și narațiunea.

Premiera piesei

Gloria literară a lui Caragiale a fost consfințită în seara zilei de 26 octombrie 1884, la Iași, la lectura
piesei "O scrisoare pierdută", în casele lui Iacob Negruzzi. Piesa a fost jucată în premieră pe scena
Teatrului Național din București, la 13 noiembrie 1884, înregistrând un mare succes de public, prin
seria de 11 reprezentații consecutive, în decurs de numai trei săptămâni.

Reprezentațiile piesei la alte teatre

A fost reluată, până la sfârșitul anului, cu actorii Teatrului Național, la Iași, apoi la Craiova, echivalând
cu răspândirea ei în toată țara și cu receptarea unanimă a publicului amator de teatru. Pentru autor,
spectacolele de la teatrul ieșean au însemnat consacrarea, după ce în 1879 primele două
reprezentări ale comediei "O noapte furtunoasă" au provocat scandal și l-au îndepărtat pentru un
timp pe dramaturg de Teatrul Național și după ce, în 1880, "Conu Leonida față cu reacțiunea" trecuse
aproape neobservată, jucându-se pe o scenă de mâna a doua, cum avea să consemneze Titu
Maiorescu în studiul său din 1885, Comediile d-lui I.L. Caragiale.

Interpretarea critică

Criticii teatrali ai timpului au socotit însă piesa lipsită de calități literare (Ionescu-Gion, Dassè,
Claymoor), excepție făcând Ollănescu-Ascanio care a scris favorabil despre piesă. O apreciere
favorabilă despre „O scrisoare pierdută”, scrie, fără a semna, și Gh. Panu în ziarul Lupta în decembrie
1884, cu ocazia reprezentării piesei la Naționalul ieșean.

Pe cei prezenți la reprezentațiile din 1884, Scrisoarea pierdută i-a impresionat prin acțiunea ei vie și
prin forța extraordinară a satirei politice. Chiar detractorii lui Caragiale nu i-au putut refuza
cunoașterea meritelor indiscutabile și în acest sens a fost nevoit să scrie în 1903, în "Causeris
littèraires", Pompiliu Eliade, pentru care Scrisoarea pierdută era „cea mai bună bucată literară care s-
a scris vreodată în limba română“, capodopera de necontestat a repertoriului nostru dramaturgic, o
piesă clasică,